Lecţia 1- ŞTIINŢELE SOCIALE – DELIMITĂRI CONCEPTUALEDelimitarea ştiinţelor sociale a fost făcută de-a lungul timpului prin opoziţia acestora faţă de ştiinţele naturii, diferenţa constituindu-se din considerarea sau nu a omului ca parte a domeniului de cercetare.

In stiintele politice omul este nu doar subiect ci si parte a obiectului de cercetare.

De-a lungul timpului, stiintele care au avut omul ca subiect de cercetare au purtat diverse nume, precum stiinte morale sau stiinte ale spiritului

Stiintele sociale au împrumutat, iniţial, metodele de cercetare specifice stiintelor naturii. S-au conturat astfel, mai întâi, abordări explicative ale umanului, cu două maniere de cercetare:1 una care are ca punct de plecare generalul şi explică individualul pe baza acestuia2 una care porneşte de la individual în explicarea generalului.

Martin Hollis denumeşte cele două abordări, holism şi individualism. “Holismul se referă la orice abordare care explică agenţii individuali (umani sau nu) prin apel la un întreg mai cuprinzător. Individualismul se referă la orice tip de abordare contrară care explică structurile prin apel la agenţii individuali (umani sau nu)”.

Un alt tip de metodă, care pune accent pe înţelegere - abordări interpretative sau hermeneutice (de la grecescul hermeneus – interpret) Teza lor centrală este faptul că “lumea socială trebuie înţeleasă din interior şi nu explicată din afară. În loc de a căuta cauzele comportamentului, trebuie să căutăm semnificaţia acţiunii. Acţiunile îşi dobândesc semnificaţia de la ideile şi regulile împărtăşite ale vieţii sociale şi sunt săvârşite de către actori care prin ele ţintesc la ceva”.

O asemenea diferenţiere are ca punct de plecare distincţia pe care Wilhelm Dilthey o face între metodologia ştiinţelor naturii şi cea a ştiinţelor spiritului (istoria, economia politică, ştiinţele statului şi dreptului, ştiinţa religiei, studiul literaturii şi poeziei, al artei decorative şi muzicii, filosofia, psihologia), distincţie care l-a influenţat şi pe sociologul Max Weber mai târziu.

Wilhelm Dilthey – Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului

Comprehensiunea devine procedeul fundamental al ştiinţelor spiritului, procedeu “prin care viaţa se clarifică pe sine în profunzimile sale; iar pe de altă parte, ne putem înţelege pe noi înşine şi pe alţii numai în măsura în care transpunem viaţa noastră trăită în orice fel de expresie a unei vieţi proprie sau străine”.

Max Weber (Obiectivitate şi înţelegere în economia politică) apreciază că, întrucât realitatea de cunoscut este infinită, orice cunoaştere raţională selectează doar o mică porţiune din această realitate transformând-o în obiect de investigaţie.

Se observă că ştiinţele spiritului de la Dilthey devin ştiinţele culturii la Weber: Noi am numit ştiinţe ale culturii acele discipline care îşi propun să cunoască fenomenele vieţii din unghiul semnificaţiei ei culturale. In ştiinţele culturii selecţia acelei mici porţiuni de realitate ca obiect de investigaţie se face în virtutea unui alt criteriu, şi anume, semnificaţia pe care acea realitate o are pentru noi.

În ştiinţele culturii cunoaşterea generalului trebuie să fie cât mai apropiată de individual, cu cât o noţiune este mai generală cu atât ea fiind mai puţin lipsită de valoare. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii culturale este una “subiectivă”.

In domeniul ştiinţelor culturii cunoştinţele nu se constituie în sisteme coerente fixate o dată pentru totdeauna, ci în fluxuri de cunoştinţe ce se succed şi coexistă împreună. Un sistem al cunoştinţelor culturale fixate pentru totdeauna este un nonsens.

Un dezavantaj major al ştiinţelor sociale în raport cu cele ale naturii este acela că în cadrul omului nu putem face experimente, o metodă atât de eficace în cadrul ştiinţelor naturii.

John Stuart Mill, referindu-se la ştiinţele sociale ca ştiinţe morale, spune că metoda cea mai potrivită este cea care porneşte de la ipoteze asumate, care urmează a fi verificate ulterior la nivelul experienţei, sau metoda a priori cum o numeşte Mill (John Stuart Mill - “Despre definiţia şi metoda economiei politice”)

Consecinţa acestei dificultăţi de cercetare este aceea că nu pot fi făcute, spre exemplu, acele experimente cruciale de care vorbeşte Bacon în vederea relevării legilor fundamentale.

Lecţia 2 - Ştiinţa în antichitatea greacă: Aristotel şi clasificarea ştiinţelorStiinţa, în aspectul său sistematic, începe să se contureze odată cu începutul secolului al VI-lea pe teritoriile Greciei antice. Universul fizic a fost primul obiect spre care cercetătorii şi-au îndreptat atenţia, construind teorii cosmologice. Primii care au conceput asemenea teorii au fost reprezentanţii Scolii din Milet, la începutul secolului al VI-lea (Tales, Anaximandru şi Anaximene)

Fizica şi metafizica se împleteau în teoriile lor despre univers, neputându-se delimita net între explicaţiile ştiinţifice şi cele filosofice. În fapt aceasta reprezintă caracteristica întregii gândiri filosofico-ştiinţifice greceşti, explicaţiile ştiinţifice fiind subsumate celor filosofice. Astfel conceptul ştiinţific de cauzalitate, cel cu ajutorul căruia sunt elucidate legităţile ştiinţei, a fost conceput din perspectivă filosofică, fapt ce a creat anumite neajunsuri explicaţiilor ştiinţifice.

Aristotel, cel mai important gânditor al antichităţii greceşti, cel care inaugurează cercetarea într-o serie de ştiinţe noi, fiind primul care încearcă şi o clasificare a ştiinţelor, apreciază că a cunoaşte din punct de vedere ştiinţific înseamnă a cunoaşte esenţa lucrurilor, iar a cunoaşte esenţa lucrurilor se reduce la a cunoaşte cauzele acestora. Aristotel stabileşte patru asemenea cauze a căror delimitare permite cunoaşterea esenţei unui lucru sau obiect: cauza materială (reprezentată de materia din care este alcătuit obiectul), cauza formală (constituită din forma obiectului), cauza eficientă (exprimabilă în termenii acţiunilor care au dus la apariţia obiectului) şi cauza finală (reprezentată de scop).

Luând ca exemplu statuia lui Hercule: cauza materială este reprezentată de materia statuii, marmură, spre exemplu, sau bronz; cauza formală se referă la forma lui Hercule, cea eficientă are în vedere acţiunea sculptorului care prin tehnicile sale creează din materialul brut forma lui Hercule, iar cauza finală priveşte scopul pentru care a fost construită statuia.

Dacă în cazul obiectelor artificiale, create de om, aceste patru cauze îşi găsesc explicaţii plauzibile, lucrurile nu stau astfel şi pentru lucrurile naturale, pentru universul fizic, spre exemplu. Se poate

identifica în urma cercetărilor materia şi forma universului, însă problema devine dificil de rezolvat atunci când se încearcă delimitarea cauzelor eficientă şi finală.

Transferarea scopului din zona umanului spre cea a fizicalului constituie ceea ce se numeşte teleologismul.

Aristotel este întâiul care operează o clasificare a ştiinţelor în funcţie de obiectul lor de studiu. Astfel ştiinţele sunt teoretice, practice şi poietice (producătoare). Ştiinţele teoretice se referă la cunoaşterea pură şi cuprind metafizica, fizica şi matematica. În timp ce obiectul fizicii este constituit de universul material şi de lucrurile naturale, cel al metafizicii are în vedere natura cauzelor prime, fundamente ale oricărei existenţe. Ştiinţele practice includ etica, economia şi politica. Acestea includ în sfera preocupărilor lor omul, referindu-se la comportamentul său moral individual (în cazul eticii), la cel de organizare a treburilor gospodăreşti (în economie), sau la acela din cadrul treburilor publice din cetate (în politică). Stiinţele producătoare, sunt apropiate mai mult de domeniul artistic şi includ discipline precum poetica, retorica, muzica sau arhitectura.

Aristotel este primul care aduce în discuţie distincţia dintre ştiinţele teoretice, al căror obiect de cercetare este lucrul neînsufleţit, şi ştiinţele practice, unde omul devine pe lângă subiect şi parte a obiectului de investigaţie, fapt care generează dificultăţi în desprinderea legităţilor şi regularităţilor, a universalului aşa cum se exprimă Aristotel.

O prezentare sistematică a teoriei despre suflet aristotelică, cu precizarea funcţiilor fiecărei capacităţi psihice, este făcută de Valentin Mureşan în lucrarea sa Comentariu la Etica Nicomahică.Din punct de vedere funcţional, sufletul prezintă, după Aristotel, două mari părţi: partea iraţională şi partea raţională.

Prima parte, cea iraţională, conţine, la rândul ei, o parte iraţională pură, facultatea pur vegetativă, răspunzătoare de funcţiile nutriţiei şi ale creşterii, comună tuturor organismelor vii, dar şi o parte apetitivă şi dorinţa în genere, pe care autorul o numeşte partea dezirantă sau etică, fiind răspunzătoare de apariţia dorinţelor. Aceasta, spre deosebire de cea vegetativă care este în afara oricărui control raţional, poate fi reglată de raţiune, fiind chiar indicat acest lucru de către Aristotel în teoria sa despre virtuţile etice.

Controlul raţional al acestor dorinţe ce aparţin părţii iraţionale a sufletului se exercită prin intermediul părţii deliberative sau reflexive ce ţine de latura raţională a sufletului. Partea deliberativă este cea care reglează raţional atingerea eficientă a scopurilor stabilite de dorinţele părţii dezirante. Prin intermediul acesteia se produc arta sau înţelepciunea practică (phronesis), prima fiind specifică ştiinţelor productive, cealaltă, ştiinţelor practice. Cealaltă parte a sufletului raţional este partea epistemică prin care se realizează gânbdirea teoretică şi, deci, specifică ştiinţelor teoretice. Partea epistemică funcţionează prin intermediul intelectului intuitic (nous) şi al capacităţii de a produce ştiinţă (episteme), ambele alcătuind înţelepciunea speculativă, capacitatea de a face filosofie (sophia). Aristotel spune că ştiinţa practică este diferită de ştiinţa teoretică, cele două implicând funcţii psihice diferite, înţelepciunea practică (phronesis), respectiv componentele înţelepciunii speculative (sophia), prin aceasta nespunând altceva decât că ştiinţele care includ în obiectul lor de cercetare omul se desfăşoară după o altă metodologie decât cele care includ omul doar ca subiect al cercetării.

În Analitica primă, Analitica secundă şi Topica Aristotel descrie cele două metode specifice cunoaşterii teoretice, respectiv cunoaşterii practice: apodictica (ştiinţa adevărurilor necesare) şi dialectica (ştiinţa adevărurilor probabile).

Ştiinţa pentru Aristotel nu pune accent pe particular, ci pe general şi universal, iar principalele instrumente de cercetare sunt definiţia şi demonstraţia, la care ulterior adaugă şi inducţia.

Silogismul include trei noţiuni care formează două judecăţi numite premise, din care se derivă o a treia judecată, concluzia. Definiţia şi inducţia intervin în procesul de căutare a principiilor nedemonstrabile. prin intermediul procesului inductiv, plecându-se de la senzaţii şi percepţii se avansează de la particular la general, şi se ajunge astfel la noţiunile universale şi la principiile care constituie premisele demonstraţiei.Totuşi, pe lângă definiţie şi inducţie, Aristotel mai adaugă o altă capacitate psihică care ajunge la principii fără a face recurs la cunoştinţele senzoriale. Este vorba de intelectul intuitiv (nous), entitate de origine platonică, care în strauctura sufletului la Aristotel este componentă a părţii epistemice a sufletului raţional. Intelectul intuitiv este cel care ajunge la principiile ştiinţei constituindu-se ca “principiu al principiului ştiinţei”.

Prin apodictică şi dialectică Aristotel distinge între metodele de cercetare specifice ştiinţelor teoretice, care au în vedere adevăruri necesare, şi ştiinţele practice sau productive, ce se referă la adevăruri contingente. Sunt diferenţiate astfel silogismul apodictic şi inducţia apodictică, pe de o parte, şi silogismul dialectic şi inducţia dialectică, pe de altă parte. Raţionamentul apodictic va avea ca punct de plecare premise necesare, în timp ce acela dialectic va pleca de la premise probabile. “Dialectica este, prin urmare, arta de a cerceta care ne îndrumă spre principiile veritabile ale cunoaşterii practice şi ale altor forme de cunoaştere ne-theoretică.

În concluzie, în timp ce apodictica este instrumentul fundamental în cadrul cercetării din domeniul ştiinţelor teoretice, dialectica se constituie ca instrumentul central al cercetării în cadrul ştiinţelor neteoretice, a acelora care includ omul ca parte a obiectului de cercetare. Această distincţie de metodă între cele două tipuri de ştiinţe este deosebit de imnportantă în epocă, aceasta întrucât până atunci, omul fusese alăturat naturii, situat printre cdelelate lucruri fizice, în cadrul cercetării ştiinţifice, nefăcându-0se distincţie între metoda de cercetare a lucrurilor naturale şi a omului.

În antichitatea greacă opoziţia dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale se prezintă sub forma aceleia dintre ştiinţele teoretice şi cele practice. Această opoziţie este introdusă de Aristotel. Înaintea lui omul şi natura se constituiau ca obiecte comune ale aceleiaşi ştiinţe. pentru Platon, spre exemplu, maestrul lui Aristotel, singura ştiinţă valabilă era filosofia, iar unica metodă de a atinge adevărul acesteia era reprezentată de dialectică. problemele etice, cele specifice omului în perioada antică, erau subsumate celor teoretice, astfel că Platon ajunsese la a identifica cunoaşterea adevărului cu realizarea binelui, fapt ce conducea la paradoxuri interesante, precum acela că cel ce practică filosofia nu poate face rău. Aristotel este cel care desparte cunoaşterea teoretică de cea practică şi adevărul necesar de cel contingent.

La Platon politica este subsumată în întregime, ca şi etica, filosofiei şi dialecticii, conducând la o concepţie idealistă a statului

Aristotel construieşte o teorie politică mult mai realistă, situată în prelungirea eticii şi în care educaţia are un rol fundamental. Aceasta întrucât la Aristotel binele nu este învăţat prin cunoaştere filosofică, aşa cum se întâmpla la Platon, ci binele este rezultatul educaţiei.

Lecţia 3 - Francis Bacon şi “noua metodă” în ştiinţăAristotel a adus în câmpul atenţiei cunoştinţele obţinute prin intermediul senzaţiei şi percepţiei. Inducţia era una din metodele prin care se ajungea la principiile demonstraţiei aristotelice. Iar punctul de plecare al inducţiei era senzaţia. Aristotel formulează acest proces al înaintării de la percepţie la principii: “Din percepţie, aşadar, ia naştere amintirea, cum numim imaginea persistentă; din amintirea care s-a repetat adesea se naşte experienţa, căci amintirile în număr mare duc la o experienţă unitară. În sfârşit, din experienţă sau din orice general care persistă în suflet rezultă principiul artei şi al; ştiinţei, al artei unde este vorba de devenire, al ştiinţei unde este vorba de existenţă”.

Începând cu Renaşterea (jumătatea secolului al XV-lea) apar şi primele încercări de eliberare de dogmă. Cercetările lui Copernic, Kepler şi Galilei vor aduce până la urmă răsturnarea concepţiei ptolemaice de sorginte aristotelică despre univers, după care Pământul este situat în centrul universului, iar celelalte planete, inclusiv soarele se rotesc în jurul acestuia.

Filosoful englez Francis Bacon (1561-1626) îşi publică în 1620 cea mai importantă lucrare a sa, esenţială şi pentru istoria ştiinţei şi a filosofiei, Noul Organon sau îndrumări metodice despre interpretarea naturii şi despre stăpânirea ei de către om, o lucrare prin care îşi propune să lanseze o nouă metodologie de cercetare ştiinţifică, analizând comparativ, totodată. cele două metode deja descrise de Aristotel, deducţia şi inducţia.

Metoda pe care Bacon o recomandă este aceea a experienţei şi experimentului prin intemediul colaborării dintre simţuri şi intelect.Calea de mijloc a lui Bacon are ca nucleu experienţa şi, mai ales, experienţa provocată, adică experimentul, cea mai bună dintre demonstraţii. Transpunerea însă în cazuri similare a aceluiaşi experiment trebuie făcută în mod regulat şi ordonat. În acelaşi timp trebuie să se pună accent pe aşa-numitele experimente luminoase, cele în urma cărora sunt descoperite noi adevăruri, şi mai puţin pe experimentele rodnice, prin care adevăruri deja descoperite sunt verificate.

Un important aspect al metodologiei lui Bacon este perspectiva critică asupra cunoaşterii pe care o promovează, arătând că orice cercetare făcută trebuie mai întâi eliberată de prejudecăţi şi noţiuni false pe care le cuprinde sub numele de idoli. Sunt, după Bacon, patru tipuri de idoli: idolii tribului, idolii peşterii, idolii forului, idolii teatrului. Idolii tribului se datorează naturii umane ca atare Sunt erori general-umane şi rezultă “prin antromorfizare, prin analogierea naturii exterioare cu propria noastră natură, prin care ajungem să atribuim celei dintâi diferite caracteristici ale celei din urmă”. Idolii peşterii aparţin omului individual şi îşi au originea în “natura proprie şi particulară a fiecărui individ, educaţia, convorbirile, lecturile şi autoritatea acelora pe care îi stimează şi îi admiră”. Idolii forului, se formează prin “convieţuirea şi asocierea oamenilor (...), căci oamenii se asociază prin vorbire, şi cuvintele sunt impuse lucrurilor potrivit cu felul de a gândi al mulţimii.” Definiţiile şi explicaţiile primite ca atare, fără a fi examinate critic, nu fac altceva decât să împiedice exercitarea unei bune cunoaşteri, ci prilejuiesc doar “controverse şi şi închipuiri sterile şi nesfârşite”. Idolii teatrului “s-au înrădăcinat în spiritele oamenilor din dogmele diferitelor filosofii şi din legi absurde de demonstraţie”.

Aceste filosofii false sunt identificate de Bacon ca fiind sofistica, empirică şi superstiţioasă. Aristotel este considerat ca parte a filosofiei sofistice, fizica sa, constând în mare parte “din cuvinte mânuite dialectic şi reluate apoi sub nume pompoase în metafizică, aşa ca şi cum ele ar avea o valoare reală, şi n-ar fi tot simple denumiri.

Bacon - propria sa metoda de cunoaştere - inducţia ştiinţifică. Aşa cum am mai specificat inducţia baconiană se caracterizează prin faptul că generalizează treptat şi continuu, obţinând mai întâi propoziţiile medii şi, doar în final, pe cele de cea mai înaltă generalitate, şi nu invers cum se întâmpla în cazul inducţiei vulgare. Totodată, această ridicare treptată de la simţuri la concepte şi principii generale este continuu controlată de intelect prin reguli şi ordine. Procedeul presupune realizarea unor serii de experimente, iar datele obţinute fiind colectate şi clasificate în trei tipuri de tabele: tabelul esenţei şi al prezenţei, tabelul deviaţiei şi al absenţei şi tabelul gradelor. Analiza succesivă a cestor trei tipuri de tabele conduc în final la delimitarea conceptelor şi principiilor generale.

Inducţia baconiană este o propunere deosebit de importantă în istoria metodei ştiinţifice, ideile sale influenţându-i în special pe empirişti.

Bacon formulează şi el o clasificare a ştiinţelor în lucrarea De dignitate et augmentis scientiarum, pornind de la trei facultăţi ale sufletului: memoria, în care se originează istoria, imaginaţia care dă naştere poeziei şi raţiunea care dă naştere filosofiei.Istoria cuprinde istoria naturală şi istoria civilă, fiecare dintre ele având mai multe subdiviziuni, istoria naturală cuprinzând, spre exemplu, istoria corpurilor cereşti, a pământurilor, mărilor sau a speciilor de plante şi animale, în timp ce istoria civilă include istoria literară sau istoria artelor. Poezia este împărţită în poezie narativă, dramatică şi parabolicăFilosofia cuprinde ştiinţa despre Dumnezeu, ştiinţa despre natură şi ştiinţa despre om. Ştiinţa omului aşadar este, după Bacon, o ramură a filosofiei, şi se divide, la rândul ei, în două mari ramuri: ştiinţa omului ca om şi ştiinţa omului în societate. Dacă la Aristotel aveam un acelaşi instrument, logica, totuşi erau specificate moduri diferite de aplicaţie a acesteia, în funcţie de obiect. natura şi omul nu erau cercetate după acelaşi tipar. Nu acelaşi lucru se întâmplă la Bacon.

Lecţia 4 - Raţionalismul şi metoda cartezianăBacon indica, dincolo de propria inducţie ştiinţifică ca metodă de cercetare şi cunoaştere a adevărului, două căi criticabile şi asemănate metaforic cu munca furnicilor şi cea a păienjenilor. Dacă empirismul este revalorifcat sub forma propriei metode inductive, cealaltă cale, cea raţionalistă, care porneşte de la principii ale intelectului, este cel mai bine reprezentată de doctrina carteziană. Rene Descartes propune, ca şi Bacon, unificarea ştiinţelor sub aceeaşi metodă, nediferenţiindu-le în funcţie de obiectul de cercetare. Descartes vede trei ştiinţe ca putând furniza exemple relevante în ceea ce priveşte propria metodă: logica, geometria şi algebra.

Filosoful îşi expune metoda raţionalistă în două lucrări intitulate Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minţii în cercetarea adevărului, publicată în 1628, dar apărută postum în 1701, şi Discurs asupra metodei de a ne conduce raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, publicată în 1637.

Pornind de la principiul conform căruia metoda sa trebuie să fie cât mai simplă şi să nu cuprindă prea multe reguli, Descartes va enunţa în Reguli un set de douăzeci şi una de reguli, din care va trata doar optsprezece, iar în Discurs, le va reduce la patru reguli fundamentale, enunţate de descrates astfel: “Primul precept era de a nu primi ca adevărat nici un lucru de care să nu mă fi încredinţat în mod evident

că este aşa, adică de a înlătura cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi de precis, încât să nu am nici un prilej de a-l pune la îndoială. Al doilea, de a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le-aş examina în atâtea părţi câte ar fi posibile şi necesare spre a le dezlega mai bine. Al treilea, să-mi călăuzesc gândurile în ordine, începând cu lucrurile cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, ca să urc încet, încet, treptat, până la cunoaşterea celor mai complexe, presupunând ordine chiar între cele care nu se preced în mod firesc unele pe altele. Şi ultimul, să fac pretutindeni enumerări atât de complete şi revederi atât de generale, încât să fiu sigur că n-am omis nimic”.[3] Cele patru reguli sunt aşadar evidenţa, analiza, sinteza, enumerarea.

Evidenţa indică faptul că punctul de plecare al cunoaşterii este unul stabilit prin intermediul intelectului, ca fiind vorba de nişte concepte sau judecăţi al căror adevăr este evident şi clar. Cunoaşterea se produce urmând două metode: intuiţia şi deducţia. Prin intuiţie Descartes înţelege “concepţia unei minţi pure şi atente, concepţie atât de uşoară şi distinctă, încât dspre luctul pe care îl înţelegem nu mai rămâne nici o îndoială; sau, ceea ce este acelaşi lucru, concepţia fermă a unei minţi pure şi atente, concepţie care se naşte din lumina singură a raţiunii, şi care, fiind mai simplă, este mai sigură decât însăşi deducţia”. Omul prin intuiţie surprinde astfel adevărurile necesare (evidente şi clare), că, spre exemplu, există, că gândeşte, că un triunghi are trei laturi şi altele de acest fel. Spre deosebire de intuiţie, prin deducţie “înţelegem tot ce se conchide în mod necesar din altceva cunoscut cu certitudine”. Analiza, a doua regulă a metodei carteziene, este descrisă astfel: “Toată metoda constă în a pune în ordine acele lucruri asupra cărora trebuie să ne îndreptăm agerimea minţii, pentru a descoperi un adevăr oarecare. Şi o vom îndeplini exact, dacă vom reduce treptat propoziţiile complicate şi obscure la altele mai simple şi dacă vom încerca apoi să ne ridicăm, tot aşa treptat, de la intuiţia celor mai simple, la cunoaşterea tuturor celorlalte”. Lipsa analizei, artă Descartes, este evidentă în cercetările de atunci ale astrologilor, care fără să cunoască corect natura cerurilor şi a mişcărilor astrelor, încearcă să descopere efectele. Analiza permite identificarea cauzelor, pornindu-se de la efecte, aceasta indicând dependenţa efectelor de cauzele lor

Sinteza este opusă analizei şi presupune efectuarea drumului invers, de la simplu la complex. În limbajul lui Descartes, regula este enuntată astfel: “Pentru a distinge lucrurile cele mai simple de cele complicate şi pentru a le cerceta în ordine, este necesar, în fiecare serie de lucruri în care am dedus direct unele adevăruri din altele, să observăm care este cel mai simplu şi în ce mod toate celelalte sunt mai mult, mai puţin sau egal depărtate de acesta”. În opoziţie cu analiza, sinteza ne îndreaptă cunoaşterea către efecte, în măsura în care entităţile complexe sunt efectele componentelor lor mai simple, care le sunt cauze.

Ultima regulă, enumerarea, priveşte cazurile complexe, “de succesiuni ale unor multiple elemente”, atunci când “gândirea nu mai poate efectua printr-o singură intuiţie, nici analiza, nici sinteza, ci are nevoie de o grupare a elementelor printr-o enumerare completă, astfel încât să poată cuprinde prin intuiţii succesive fiecare treaptă şi lucrurile situate la fiecare nivel”. Enumerarea este numită de Descartes şi inducţie, iar aceasta pentru fi sigură şi certă trebuie să fie suficientă şi ordonată.

Pentru a putea permite aplicarea acestei metode tuturor ştiinţelor, Descartes consideră că este necesară construirea unei critici radicale prealabile a oricărei cunoaşteri ce ar avea ca rezultat aflarea adevărurilor indubitabile şi de nezdruncinat. Iar acest adevăr relevat de filosoful francez este acela privitor la existenţa propriului eu gânditor. Această îndoială privitoare faţă de orice cunoştinţă este una metodologică şi joacă un rol similar teoriei idolilor la Bacon. Structura acestei îndoieli este următoarea:

“Mă îndoiesc – deci gândesc- gândesc – deci exist”. Se trece astfel de la un moment de negaţie absolută (“nimic nu e cert” la unul de certitudine absolută cu privire la existenţa eului cugetător.

Metoda carteziană este una matematică prin excepţie, disciplină care de altfel l-a şi inspirat în construirea ei. Pentru Descartes, orice domeniu al realităţii, natura dar şi omul, sunt cercetabile cu ajutorul acestei metode matematice. cartezianismul a avut un rol deosebit în ştiinţele naturii, prilejuind un avânt extraordinar al fizicii matematice, al astronomiei, al mecanicii, însă aplicarea aceleiaşi metode în cadrul studiului omului, îndividual ori în societate, nu a avut acelaşi rezultat. Ştiinţele morale şi sociale au început să se formeze la modul serios pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Totuşi, terenul stabilit de metoda carteziană este cel precumpănitor în dezvoltarea acestora la începuturi. “Starea de spirit a fost surprinsă în memorabila întrebare din lucrarea lui Condorcet Schiţă a unui tablou istoric a progreselor spititului omenesc din 1795: Singurul temei al opiniilor în ştiinţele naturii este ideea că legile generale care guvernează fenomenele universului sunt necesare şi constante. De ce ar fi acest principiu mai puţin adevărat pentru dezvoltarea facultăţilor intelectuale şi morale ale omului decât pentru alte operaţii ale naturii?”.

Imaginea raţională a lumii era similară la vremea aceea ideii despre mecanismul unui ceasornic care nu poate fi descris prin simţuri, întrucât nu i se văd arcurile şi rotiţele din interior. Astfel că mecanismul ceasornicului poate fi descris doar cu ajutorul raţiunii, presupunându-se mişcările interne, nevăzute care se transmit şi la exterior limbilor ceasornicului. La acest mod era explicată natura şi societatea în cadrele raţionalismului cartezian. Principiile şi mecanismele erau inaccesibile simţurilor, care erau înşelătoare, ci puteau fi intuite şi deduse doar prin intermediul intelectului. Aceeaşi imagine o regăşim şi într-o carte la vremea aceea de popularizare a ştiinţei raţîonaliste a lui Bernard de Fontenelle, Pluralitatea lumilor, apărută în 1686. cartea scrisă sub forma unui dialog între o Contesă şi un Filosof prezintă răşpunsuri în imagini plastice la dorinţele de cunoaştere ale Contesei.

Lecţia 5 - Teoriile contractualiste clasice asupra originii statului: Hobbes, Locke şi RousseauÎncepând cu jumătatea secolului al XVII-lea, filosofii de sorginte empirică, Thomas Hobbes şi John Locke, iar mai târziu, Jean Jacques Rousseau, se orientează asupra filosofiei sociale şi propun anumite teorii despre originea statului şi a societăţii, care, întrucât erau fundamentate pe încheierea unui contract social, au primit numele de teorii contractualiste. Caracteristica comună celor trei teorii este reprezentată de faptul că sunt fundamentate pe conceptul de om natural, promovând astfel un tip de explicaţie individualistă. Altfel spus, în explicaţia privind apariţia şi construcţia societăţii se pleacă de la caracteristicile individului, ale omului natural.Thomas Hobbes, meditând asupra cauzelor războiului civil englez din 1649-1651, publică lucrarea Leviathan, 1651, unde arată că două sunt cauzele care au condus la acel conflict: una profană, alta religioasă. Cea profană se referă la influenţa Universităţilor, iar cea religioasă la concepţia prezbiterienilor sau a puritanilor. Acestea reprezintă în concepţia lui Hobbes, cele două influenţe care instigă la nesupunere, şi, această idee se constituie ca punct de plecare al doctrinei filosofului englez

Hobbes generalizează această concluzie cu privire la războiul civil englez şi arată că omul în viaţa sa naturală se află într-o permanentă stare de război, fiecare împotriva fiecăruia, în interiorul naturii umane existând trei cauze conflictuale: concurenţa, neîncrederea şi dorinţa de glorie. Din acest război al tuturor împotriva tuturor decurge un drept nelimitat al fiecăruia de a face ce vrea. “Iar cum condiţia oamenilor este o stare de război al fiecăruia împotriva fiecăruia, caz în care fiecare este condus de propria raţiune, şi cum nu există nimic din ceea ce poate folosi, care să nu-i poată fi de ajutor pentru a-şi conserva viaţa

împotriva duşmanilor săi, rezultă de aici că fiecare are un drept asupra tuturor lucrurilor, chiar şi asupra trupului altcuiva. Prin urmare, atâta vreme cât se aplică acest drept natural al fiecărui om asupra tutror lucrurilor, nu poate exista nici o siguranţă pentru nimeni, oricât ar fi de puternic sau de înţelept, de a trăi întregul timp pe care natura le permite de obicei oamenilor să-l trăiască, Este prin urmare un precept sau o regulă generală a raţiunii că fiecare om trebuie, atâta vreme cât are speranţa de a o obţine, să caute pacea, iar atunci când nu o poate obţine, că poate să caute şi să folosească toate resursele şi avantajele războiului”.[3]Această situaţie imposibil de suportat poate fi stinsă prin renunţarea fiecăruia la acest drept natural. iar această renunţare va trebui stipulată într-un contract, prin acre fiecare va renunţa la război, fiind ameninţat cu pedeapsa cel ce va încălca contractul. “Fiecare om trebuie să fie dispus, atunci când sunt şi alţii, şi în măsura în care crede că este necesar pentru pace şi pentru propria apărare, să renunţe la acest drept asupra tuturor lucrurilor, şi să se mulţumească cu atâta libertate faţă de alţi oameni câtă le-ar acorda el lor faţă de el însuşi”.[4] Acest drept la care renunţa fiecare va fi transferat asupra celui căruia indivizii îi încredinţează suveranitatea, acestuia revenindu-i sarcina de a promulga legile necesare păstrării păcii şi, totdată, de a pedepsi pe cei care încalcă contractul. Rezultă că dreptul suveranului este unul nelimitat.

Prin contractul încheiat de oamenii aflaţi în stare de natură în război fiecare cu fiecare, rezultă, în concepţia lui Hobbes, statul şi societatea civilă, statul reprezentat de suveranul cu puteri nelimitate şi societatea civilă constituită din indivizii care renunţa la dreptul lor natural în dauna suveranului pentru a putea trăi în pace şi a nu se mai război între ei. Atribuţiile suveranului pot fi sintertizate astfel: [5] a) suveranul este un garant absolut al contractului întrucât el însuşi nu este parte contractatntă. Oamenii au delegat suveranului întreaga putere prin contractul pe care l-au încheiat între ei. Astfel că suveranul poate acţiona în orice fel pentru a asigura viaţa supuşilor săi, niciun act al său neîncălcând contractul, întrucât el nu este semnatar; b) suveranul este totodată legislator. În acord cu legile naturii el alcătuieşte legile civile pentru a asigura pacea. Legile nu-l privesc însă şi pe suveran; c) suveranul este în acelaşi timp şi legislator moral, prescriind normele etice. Moralitatea omului se cântăreşte în raport cu respectarea sau nerespectarea contractului încheiat; d) suveranul este guvernator al statului şi al religiei, altfel s-ar ajunge la un război între biserică şi stat. Hobbes se opune concepţiei tradiţionale după care statul este supus religiei şi consideră că religia aparţine de politica statului. Locke, în Al doilea tratat despre cârmuire, publicat în 1690, va pleca şi el în explicarea originii societăţii de la aceeaşi stare naturală a omului, dar descrisă altfel decât Hobbes. Punctul de plecare al concepţiei lui Locke îl consttituie necesitatea omului de a-şi conserva viaţa, iar întâia ameninţare a acestui drept fundamental este reprezentată de nevoia de hrană. pentru Locke, la origine, întrte oameni nu există niciun raport, fie el de ostilitate sau nu. Oameni, iniţial în condiţia lor naturală, trăiesc izolaţi şi încearcă să-şi asigure hrana necesară conservării vieţii. Locke propune două ipoteze importante în cadrul teoriei sale contractualiste. Mai întâi, faptul că “dreptul de proprietate este în mod esenţial anterior societăţii, el nu depinde de consimţământul altuia sau de legea politică; mai mult, dreptul de proprietate este dreptul asociat individului singur, strâns legat de necesitatea de a se hrăni care îl presează, nu este în niciun caz un drept social; proprietatea este naturală, în esenţă, nicidecum convenţională.” A doua ipoteză arată astfel: “raportul omului cu natura se defineşte ca muncă. Omul nu este în mod natural un animal politic; este un animal proprietar şi muncitor, proprietar pentru că este muncitor, muncitor pentru a fi proprietar”.[6] Dreptul de proprietate al lui Locke, ca drept natural aparţinător al individului izolat, aflat în stare naturală, este fundamentat pe două obligaţii: pe de o parte să nu-şi însuşească mai mult decât poate consuma, pe de altă parte, să permită şi altora să se folosească de roade pământului, la fel ca el, în aceeaşi cantitate şi la aceeaşi calitate.[7] Prima limită poate fi înlăturaţă printr-o convenţie făcută cu semenii săi asupra unui echivalent inalterabil care să înlocuiască bunurile naturale alterabile.Aurul, argintul sau moneda pot constitui astfel de echivalente. Cea de-a doua limită este îndepărată de Locke

prin intermediul dreptului natural de proprietate, rezultat al muncii omului, a intervenţiei acestuia asupra naturii. “Prin urmare, însuşindu-mi o porţiune de pământ prin munca mea, departe de a sustrage ceva bunului comun al umanităţii, eu îi adaug: îi adaug toate roadele pământului care îşi datorează existenţa muncii mele. Şi este evident că nimeni altcineva nu are un drept asupra acestor bunuri care nu sunt date de natură, ci sunt produse de munca mea”. Astfel, conform analizei lui Locke “individul are un drept natural la o proprietate care nu posedă limite naturale. ea nu are limite naturale pentru că inventarea monedei permite ca întreaga cantitate de bunuri alterabile să devină inalterabilă, şi pentru că valoarea lucrurilor provine din munca umană şi nu din bunătatea naturii”.

Ulterior acestei situaţii de relaţii economice stabilite între oamenii în condiţia lor naturală apare “momentul hobbesian” al doctrinei lui Locke, cel al conflictului. Drepturile de proprietate ale fiecăruia devin ameninţate odată cu înmulţirea relaţiilor economice, neexistând judecători care să arbitreze aceste schimburi. Astfel că starea naturală, deşi bună iniţial, sfârşeşte prin a deveni conflictuală. Spre deosebire de Hobbes, Locke propune un contract între indivizi prin care să se apere proprietatea fiecăruia, aceasta constituind raţiunea apariţiei instituţiei politice. Puterea suverană instituită de Locke este corpul legislativ, cel care alcătuieşte legile, şi cărora el însuşi se supune, iar ca putere subordonată, corpul executiv, cel ce aplică legile. Urmând principiul separării puterilor, formulat de Montesquieu, Locke propune şi o a treia putere, cea federativă, răspunzătoare de relaţiile externe.

Jean-Jacques Rousseau ajunge la caracterizarea omului natural căutând cauzele pentru care omul modern este rău şi nefericit. . Iar cauza acestui rău este identificată, în lucrarea Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni,din 1755, în apariţia, în starea omului natural, a proprietăţii şi prin aceasta a inegalităţii. Iată un pasaj destul de relevant din discursul lui Rousseau: “Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. Spre deosebire de Locke, Rousseau consideră că dreptul de proprietate nu este unul natural, oamenii neavând dreptul, fie şi prin munca proprie, să ocupe pământurile naturii, aplicând principiul primului venit. Astfel că, deşi bun de la natură, omul devine rău prin apariţia proprietăţii, un moment hobbesian al gândirii lui Rousseau, iar contractul social devine o necesitate pentru apărtarea acestor proprietăţi. Numai că acesta nu intervine ca la Locke, în urma unui acord general, ci, după Rousseau, contractul se naşte prin înşelăciune, prin înţelegerea între cei bogaţi, deţinători de mari proprietăţi, în scopul păstrării acestora, în timp ce cei săraci sunt obligaţi să accepte acest pact al bogaţilor.

Rousseau propune şi o nouă formă de contract în lucrarea sa de mai târziu, Contractul social, publicată în 1762, caracterizabil în următorii termeni: “fiecare dintre noi îşi pune în comun întreaga persoană şi putere, sub conducerea supremă a voinţei generale, şi primim apoi pe fiecare membru ca parte indivizibilă din întreg”.[12] Din persoanele particulare semnatare ale contractului ia naştere astfel corpul politic, “fiind numit de către membrii săi stat, când e pasiv, suveran, când e activ, şi putere în comparaţie cu alcătuiri similare”. Fiecare individ se afla într-un dublu raport: va fi membru al suveranului faţă de particular şi membru al statului faţă de suveran. Suveranitatea este expresia voinţei generale. Corpul politic cuprinde alături de puterea legislativă care aparţine poporului, puterea executivă, un corp mijlocitor situat între supuşi şi suveran, însărcinat cu executarea legilor şi cu menţinerea libertăţii, civile şi politice.Se observă că cele trei modele contractualiste ale originii statului şi societăţii presupun toate conceptul de om natural, dar diferă în caracterizarea acestei stări. Totodată, toate presupun existenţa unui moment de conflict (cel care la Hobbes este singurul existent), întrucât în afara unui asemenea moment nu ar fi explicabil de ce omul natural doreşte să părăsească acea stare şi să intre în cea socială.