INTRODUCERE

ÎN ŞTIINŢELE

COMUNICĂRII

Curs masterat: Limbă şi comunicare

Anul I, semestrul I, anul univ. 2011/2012

Cuprins

I. Comunicarea. Noţiuni introductive 3

1. Universul comunicării 6

2. Perspective şi încercări de definire a termenului 8

3. Şcoala de la Palo Alto 11

II. Forme ale comunicării 15

A. Elementele procesului de comunicare 16

1. Comunicarea verbală 17

a. Avantaje ale comunicării verbale 20

b. Dezavantaje ale comunicării verbale 21

c. Aspecte ale comunicării verbale în situaţii conflictuale 21

2. Comunicarea non-verbală 23

a. Funcţiile comunicării non-verbale 27

3. Comunicarea interpersonală 28

4. Comunicarea intrapersonală 31

5. Comunicarea de grup 31

6. Comunicare mediatizată 32

a. Funcţiile comunicării mediatice 33

7. Comunicarea de masă 41

8. Comunicarea esopică 44

9. Comunicarea politică şi electorală 45

10. Comunicarea de întreprindere sau intrainterinstituţională 45

11. Comunicarea publică 45

12. Comunicarea publicitară 49

13. Comunicarea educativă 50

2

14. Comunicarea organizaţiilor societăţii civile 50

15. Comunicarea paradoxală 50

16. Comunicarea internaţională 50

a. Stereotipuri şi elemente de interculturalitate în comunicarea

internaţională

50

b. Diferenţele culturale reflectate în limbajul verbal şi în paralimbaj 52

c. Diferenţele culturale reflectate în limbajele non-verbale 52

III. Modele generale ale comunicării 55

1. Teoria matematică a comunicării (Shannon – Weaver) 56

2. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell 58

3. Modelul lui Meyer – Eppler (1963) 59

4. Modelul circular al comunicării 60

5. Modelul fluxului în doi paşi 61

6. Modelul lui Roman Jakobson 62

Bibliografie selectivă 64

3

I. Comunicarea. Noţiuni introductive

Denumirea cursului propus, Introducere în ştiinţele comunicării, are nevoie de

anumite precizări, deoarece, după cum veţi constata chiar din titlurile unor lucrări

recente, unii cercetători vorbesc de o ştiinţă a comunicării (Flaviu Călin Rus, Introducere

în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European, 2002), în timp ce alţii au

în vedere ştiinţele comunicării (Daniel Bougnoux, Introducere în ştiinţele comunicării.

Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000; John Fiske, Introducere în

ştiinţele comunicării, Editura Polirom, 2003). Aşa după cum remarca şi Evelina Graur

(Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001, p. 5): ,,Există însă şi

voci care nu sunt de acord cu pluralul «ştiinţele comunicării». Van Cuilenburg, O.

Scholten şi G.W. Noomen, de exemplu, resping ideea însumării eclectice a cunoştinţelor

despre feluritele modalităţi de comunicare şi declară că „nu orice formă sau proces de

comunicare – orice convorbire sau orice corespondenţă prin poştă – interesează aceasta

ştiinţă.” În viziunea lor, comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al

psihologiei sociale decât cel al unei ştiinţe a comunicării. Definiţia pe care ei o propun

pentru ştiinţa comunicării este una în care vastitatea domeniului este riguros

temperată: ,,ştiinta care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei,

fie că această informaţie este destinată publicului în general sau unui public specializat”

(J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, versiune

românească şi studiu introductiv de Tudor Olteanu, Ediţia a II-a, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2000, p. 50, 51-52). Ştiinţele sau ştiinţa comunicării reprezintă un domeniu

relativ nou (mai ales pentru spaţiul cultural românesc). Sintagma ştiinţele comunicării

este folosită cu precădere în limbile romanice, menţionează Delia Balaban, în timp ce în

limbile germanice se utilizează la singular (communication science sau

Kommunikationwissenschaft)1, opinie insuficient argumentată.

1 Delia Balaban, Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 23.

4

O altă denumire, ştiinţele informaţiei şi comunicării (SIC), consacrată în Franţa

anilor ’70, ne arată că nu putem vorbi de o disciplină coerentă şi unificată: pluralul

(,,ştiinţele”) şi dublul determinant (,,informaţiei şi comunicării”) ne arată imprecizia

domeniului în care lucrează specialişti din diverse discipline (drept, economie, istorie,

lingvistică, psihologie, sociologie etc.)2. Cele trei mari domenii ale comunicării publice:

jurnalismul, relaţiile publice şi publicitatea, prin caracterul lor inter şi transdisciplinar al

cercetărilor care au ca obiect comunicarea şi totodată pluralismul teoretic ce derivă de

aici îngreunează delimitarea ştiinţei sau a ştiinţelor comunicării ca atare. Dacă realitatea

socială este analizată din perspectiva comunicării şi a altor ştiinţe, dacă metodele utilizate

sunt metode folosite şi de ştiinţele sociale în general, şi dacă suportul teoretic nu este unul

specific, întrebarea cu privire la locul şi rolul ştiinţelor comunicării în cadrul ştiinţelor

socio-umane se dovedeşte una cât se poate de legitimă.

Principalele paradigme din ştiinţele comunicării se încadrează în curentele de

gândire întâlnite în ştiinţele socio-umane, multe dintre teoriile existente fiind parte

integrantă a altor discipline. Cele mai importante teorii privind comunicarea în general,

media şi comunicarea de masă în particular sunt sintetizate de Delia Balaban, în volumul

Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

Teoria publicistică este considerată urmaşa directă a ştiinţei comunicării

(Zeitungswissenschaft, ştiinţa realizării ziarelor); a apărut în Germania şi a fost

considerată de reprezentanţii săi (Otto Groth), ca fiind baza ontologică a ziarelor, acestea

caracterizându-se prin: actualitate, universalitate, periodicitate şi publicitate.

Teoria informaţională are în centrul noţiunea de informaţie, care este definită

din perspective diferite (matematică, cibernetică, sociologică, jurnalistică). În sens

jurnalistic, informaţia este comunicarea unor conţinuturi care nu erau cunoscute

receptorilor anterior procesului de comunicare. Informaţia este, conform acestei teorii,

cea mai valoroasă resursă, fluxul informaţional fiind în creştere în culturile postmoderne.

În încercarea de a defini societatea contemporană, Daniel Bell (1919-2011, sociolog şi

eseist american, profesor la universităţile din Harvard şi Columbia) utilizează sintagma

de societate postindustrială şi urmăreşte să determine caracteristicile esenţiale ale

2 Vezi Claude -Jean Bertrand (coord.), O introducere în presa scrisă şi vorbită, prefaţă de Claude -Jean

Bertrand, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Polirom, Iaşi, 2001, p. 17.

5

acesteia (costurile de producţie a informaţie, costurile de coordonare şi resursa de timp a

utilizatorilor informaţiei etc.). Cu cât este produsă mai multă informaţie, susţine autorul,

cu atât mai mult se face apel la puterea de selecţie a utilizatorului.

Teoria funcţionalistă are în vedere performanţele, obiectivele şi funcţiile media,

în special funcţia de informare, funcţia de dezvoltare a opiniilor, funcţia de divertisment

etc. Media este importantă în societate îndeosebi pentru integrare, cooperare, ordine,

control şi stabilitate, pentru adaptarea la schimbare. (Denis McQuail, Mass

Communication Theory, ediţia a III-a, Sage Publications, London, p. 81; apud Delia

Balaban, Op. cit., p. 27-28 ).

Teoria critică. Mesajul media este considerat de către reprezentanţii Şcolii de

Frankfurt (Walter Benjamin, Theodor Adorno, Max Horkheimer, Jürgen Habermas ş.a.)

ca fiind un produs de consum. Prin oferta lor de divertisment, media abat atenţia

cetăţenilor de la problemele politice, nu permit cristalizarea unei opinii publice critice. Ei

introduc sintagma de industrie culturală; aceasta nu ţine seama, conform teoriei critice,

de dorinţele consumatorilor de cultură, principiul profitului fiind acela care dictează

direcţia de dezvoltare. În esenţă, produsele culturale nu se schimbă, ci doar forma lor de

prezentare se modifică uneori, consumatorul de cultură nu este subiectul acestui tip de

cultură, ci obiectul său. Industria culturală dezvoltă forme triviale (filmele de desene

animate, cele poliţiste, publicitatea). Th. Adorno vorbeşte despre o ideologie a

televiziunii, care promovează anti-intelectualismul. Teoria critică timpurie susţine, în

esenţă, următoarele idei: conţinuturile media sunt destinate consumului, distribuţia lor

având două funcţii principale, prima fiind garantarea perpetuării consumului, iar cea de-a

doua, evitarea reflectării asupra situaţiei de consumator.

Teoria feministă presupune o abordare emiţător-mesaj-receptor directă, în care

se consideră că media transmite mesaje despre gen publicului larg. Trei teme centrale

sunt cel mai adesea vehiculate: stereotipurile despre gen, pornografia şi

ideologia.Feminismul susţine că producătorii de mesaje media sunt cel mai adesea

bărbaţii cu o situaţie materială foarte bună care reproduc prin mesajele transmise schema

patriarhală. În organigramele instituţiilor media, persoanele de sex feminin, conform

abordării feministe, sunt prezente în majoritatea cazurilor în posturi prost plătite. Media

prezintă realitatea distorsionat, femeile fiind subreprezentate în conţinuturile făcute

6

public, cu toate că ele reprezintă mai mult de jumătate din populaţia globului. Unii

cercetători (Linda Lazier Smith) vorbesc despre o întârziere culturală a imaginii femeii în

publicitate, imagine care nu ţine pasul cu schimbările din societate. Dorinţele femeilor

merg dincolo de bucuriile domestice, lucru minimalizat de media, în timp ce în viaţa

reală, mult prea puţine femei sunt dispuse să joace rolul femeii fatale, rol atât de

mediatizat.

Teoria lingvistică a fost marcată de contribuţiile ştiinţifice din anii şaizeci,

reprezentată de structuralism şi de semiotică. O poziţie oarecum inedită oferă studiul

pragmaticii lingvistice. Principiile fondatoare pot fi considerate afirmaţiile membrilor

Şcolii de la Palo Alto şi cele ale lui P. Watzlawick: ,,Nu poţi să nu comunici” şi

respectiv ,,Ne supunem în permanenţă regulilor comunicării, dar înseşi regulile,

«gramatica» acestei comunicări, sunt lucruri de care nu suntem conştienţi”.

Etimologic, termenul pragmatică are în componenţă cuvântul grec praxis şi

vizează cu prioritate, consideră Bernard Miège, ,,relaţia de la subiect la subiect”, adică

structurarea sensurilor conform interacţiunilor sociale, ceea ce face din comunicare ,,un

fenomen social integrat”3.

Pentru Emile Benveniste, comunicarea de masă nu poate fi decât un act

subiectiv ,,care transcende totalitatea experienţelor trăite pe care aceasta (subiectivitatea)

le adună şi care asigură permanenţa conştiinţei”4. Dialogul, existenţa unui destinatar al

actului de comunicare nu au fost totuşi deplin asumate de “lingvistica enunţării”, cum o

denumeşte Xavier Mignot. Limba este un instrument de comunicare, dar unul care

operează liniar şi nu circular, retroacţiunea fiind exclusă. Mihail Bahtin, cercetător rus,

analizează această situaţie monologală şi ajunge la concluzia că singur, dialogismul se

constituie într-un act de comunicare, enunţarea fiind produsă bilateral de locutor şi de

alocutor, ambii producători şi interpreţi; mai mult, monologul este şi el un dialog virtual,

prin aceea că reia întrebări şi anticipează răspunsuri. Realitatea dialogică este susţinută de

intertextualitatea lui Genette (1982), de polifonie, de importanţa acţiunii comunicaţionale

a lui Habermas. Acesta din urmă vede în comunicare un nucleu de constituire a realităţii,

ce permite elaborarea unor definiţii unice.

3 Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea românească, 1998, p. 60.4 Emile Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Ed. Gallimard, Paris, 1966, p. 260.

7

Membrii Şcolii de la Palo Alto se vor concentra asupra unor concepte precum

dubla constrângere şi comunicarea paradoxală, evidenţiind perpetua existenţă a

constrângerilor, cu variaţiile de rigoare generate de noile tehnici şi noile comportamente

comunicaţionale.

1. Universul comunicării

Omul este o fiinţă socială care (se) comunică şi are nevoie permanentă de

comunicare, iar mediul în care trăieşte este unul al comunicării, existenţa umană fiind

indisolubil legată de acest proces.

Comunicarea5, în accepţiunea obişnuită, este modul fundamental de interacţiune

psiho-socială a indivizilor umani prin care se realizează transmiterea de informaţii şi se

obţin modificări de comportament individual sau de grup. Concepută astfel, comunicarea

reprezintă suma de acte sociale prin care indivizi sau grupuri de oameni interacţionează,

stabilindu-se, în final, un oarecare echilibru între informaţiile transmise şi primite de

fiecare, fenomen care nu se întîmplă în mod obişnuit, fiindcă, de obicei, în actele de

interacţiune partenerii nu acţionează în mod egal, unul fiind preponderent emanator şi

celălalt preponderent receptor şi, în plus, nu se realizează nici o aducere la acelaşi nivel a

celor doi parteneri, între ei rămînînd şi elemente specifice fiecăruia, dar şi diferenţe în

deţinerea aceluiaşi tip de cunoştinţe6.

Comunicarea este un proces universal, deoarece toate formele materiei vii

comunică între ele. Ştiinţele proceselor de comunicare şi-au concentrat atenţia asupra a

două forme majore de comunicare: comunicarea în lumea animală şi comunicarea

umană7. Vorbim despre comunicarea animală, pentru că multe dintre schimburile de

semnale sonore sau gestuale observate la insecte, păsări sau maimuţe sunt considerate, de 5 Moştenit din latină (lat. communicare), cuvântul a intrat în limba română prin filiera franceză (fr.

communiquer). Sunt foarte interesante, în acest sens, şi sugestiile care vin din analiza evoluţiei lat.

comunicatio, -onis la rom. cuminecăciune, sau semantismul derivatului communicant, în sintagma vase

comunicante.6 Vezi Ioan Oprea, Comunicare culturală şi comunicare lingvistică, Institutul European, Iaşi, 2008. p. 15.7 Semnificaţiile multiple ale termenului explică de ce îl putem utiliza în biologie (comunicare între celule),

în neurologie (comunicarea creierului cu alte organe), în informatică (comunicarea între om şi calculator),

dar şi în lingvistică (comunicarea prin vorbire) şi în multe alte discipline. Vezi Claude -Jean Bertrand

(coord.), Op.cit., p. 18.

8

către specialişti, drept forme de comunicare. De exemplu, un tip clasic de comunicare în

lumea animală este dansul albinelor. Acest dans se produce de fiecare dată când o albină

găseşte o sursă de nectar; ea se întoarce să verse prima cantitate înghiţită, dar, înainte de a

pleca pentru noi provizii, ea anunţă şi celorlalte albine descoperirea noii surse. Pentru a le

transmite informaţia, ea zboară în cercuri mici, mai întâi în direcţia acelor de ceasornic,

apoi invers, timp de 1-2 minute, timp în care celelalte albine o ating cu antenele. Acest

dans ritual, care presupune transmiterea unei informaţii esenţiale pentru existenţa

stupului, reprezintă o formă de comunicare primară.

Prin urmare, comunicarea se caracterizează printr-un sistem de semne şi printr-o

relaţie de schimb între două fiinţe care împărtăşesc un cod comun. Ivan Evseev opina în

acest sens: ,,Omul contemporan, ca şi cel al culturilor tradiţionale, indiferent de statutul

său social sau gradul pregătirii profesionale, este posesorul mai multor tipuri de semne.

Orice membru al unei colectivităţi culturale trebuie să posede mai multe limbaje, coduri

sau sisteme de comunicare, cu ajutorul cărora să poată comunica cu semenii săi. În viaţa

de toate zilele, limbajul articulat, cel mai important mijloc de comunicare, este mereu

însoţit, iar, uneori înlocuit de aşa-zisele mijloace neverbale: gesturi, mimică, poziţii

corporale, reacţii involuntare etc.”8

În general, formele de comunicare sunt diferite, atât din punctul de vedere al

originii lor, cât şi din punctul de vedere al funcţiei pe care o reprezintă pentru animale.

Cercetătorii arată că, în lumea animală, comunicarea serveşte pentru protecţia teritoriului,

dar are şi funcţii sexuale, de atragere a partenerului, precum şi funcţii de reglare a vieţii

de grup.

Semnele şi semnalele9 sunt de naturi diferite, chiar şi în lumea animală. Prin

zborul lor, de exemplu, albinele efectuează o comunicare motrice. În acelaşi timp,

animalele transmit emoţii prin modificări biochimice, care conduc la emanarea unor

substanţe chimice de natură hormonală. De exemplu, în cazul şoarecilor prinşi în cursă,

cercetătorii au constatat că feromonii care semnalizează frica, lasă un mesaj impregnat în

materialul cursei, astfel încât să poată semnaliza pericolul şi altor potenţiale victime.

Acest tip de comunicare poartă denumirea de comunicare chimică, transmiţând un mesaj

8 Cf. Ivan Evseev, Cuvânt, simbol, mit, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 6.9 Ibidem, p. 10.

9

chiar şi în absenţa emiţătorului. ,,Semnele indiciale, menţionează Ivan Evseev, evocă

obiectele semnificate, nu printr-o asemănare exterioară, ci numai prin intermediul unor

raporturi de contingenţă spaţială, temporală sau cauzală cu obiectele desemnate. De

exemplu, fumul, indică prezenţa focului…”10. La fel, culoarea roşie a semaforului indică

semnul opririi circulaţiei, radicalul (în matematică) este semnul extragerii rădăcinii

pătrate dintr-un număr, urma este semnul trecerii etc. În Antichitate, scriitorul latin

Aurelius Augustinus a notat diferenţa dintre signa naturalia, produse fără intenţia de a

semnifica, cum sunt urmele lăsate de animale, de exemplu, şi signa data, cele stabilite în

mod intenţionat şi convenţional.11

În funcţie de sistemele de semne şi semnale, comunicarea animală poate fi

cromatică, semnalată de animale prin colorit viu şi schimbări de culoare, în funcţie de

mesajul transmis, ca la diferite specii de şopârle şi şerpi, dar şi tactilă, ca în cazul

atingerii antenelor în dansul albinelor. Un alt tip de comunicare este comunicarea

luminoasă, realizată de diferite specii de insecte (licuriciul) sau de peşti care, prin

emiterea unor semnale luminoase, îşi semnalizează prezenţa în mediul înconjurător.

2. Perspective şi încercări de definire a termenului

,,Conditio sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale”12, după cum

subliniază Paul Watzlawick, existenţa unei comunităţii sociale nu poate fi concepută în

afara procesului de comunicare. Comunicarea reprezintă, aşadar, un proces complex şi

dinamic, cu o arie extrem de vastă, practic în toate domeniile de activitate, de aici şi

multitudinea perspectivelor de definire a acesteia. În cele ce urmează vom prezenta

câteva dintre opiniile şi încercările de definire a comunicării, reamintind faptul că

preocupările vizând comunicarea interumană datează încă din Antichitate, ca o necesitate

practică determinată de exigenţele sociale. Arta retoricii,

elaborată, conform afirmaţiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza, avea menirea de a

indica cetăţenilor diferite moduri de comunicare eficientă, reclamate de introducerea unor

reguli de convieţuire democratică; iniţial, retorica a fost definită de creatorii săi

10Ibidem.11 Cf. Aurelius Augustinus, De doctrina christiana, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, cap.12. 12 Apud Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 12.

10

ca ,,ştiinţa şi arta de a convinge”13. Retorica viza, cu precădere, comunicarea în sfera

juridică şi politică. Un secol mai târziu, Platon (427-347 î. H.) a introdus retorica în viaţa

academică greacă, aşezând-o alături de filosofie. Pentru Platon, retorica a însemnat chiar

ştiinţa comunicării umane. În procesul comunicării umane, el a delimitat cinci etape:

conceptualizarea, simbolizarea, clasificarea, organizarea şi realizarea.  Prima se ocupa

cu studiul cunoaşterii, a doua cu studiul sensului cuvintelor, a treia cu studiul

comportamentului uman şi a modurilor de viaţă, a patra cu aplicarea acestora în practică,

iar ultima se ocupă cu studiul tehnicilor şi instrumentelor de influenţare a oamenilor.

Aristotel (384-322 î. H.), discipolul lui Platon, scrie celebra sa lucrare, Rhetorike, care a

deschis noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel

elaborează primul tratat de logică (Organon), în care descoperă silogismul şi construieşte

tipul de raţionament şi argumentaţie bazate pe silogism. Urmează progresele realizate de

filosofii romani şi distincţia făcută între teoria şi practica comunicării umane: teoria este

retorica, practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii şi marii practicieni ai timpului a

fost Cicero (106-43 î. H.). Operele sale, De Inventione, De Oratore şi Topica, ca şi

discursurile sale, Catilinare, Filipice, au fost studiate în şcolile timpului său şi secole de-a

rândul în scolastica medievală şi în vremea Renaşterii. Lucius Annaeus Seneca (58 î.Hr.-

41), supranumit Retorul, este autorul unor superbe exerciţii retorice: Declamaţii pe teme

juridice şi Declamaţii deliberative. El a creat la Roma cea mai importantă şcoală de

retorică a Antichităţii.

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut

progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaştere. Începând cu anul

1600, în epoca modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor

mai multor categorii de gânditori: filosofi, semioticieni, lingvişti, psihologi, sociologi,

epistemologi, stilişti şi, în cele din urmă, oamenii de marketing, diplomaţii,

comunicatorii, animatorii, creatorii de publicitate, agenţii publicitari şi de relaţii publice,

moderatorii, mediatorii şi negociatorii contemporani.14

13 Evocând retorica antică, Tzvetan Todorov o numeşte: „puterea care stă în vârful limbii”. Alţi autori o

consideră drept „cea mai înaltă expresie a culturii greceşti” (Marron, H.I., A History of Education in

Antiquity,New York, 1956). Olivier Reboul (Introduction à la rhétorique, Paris, PUF, 1991,p. 80) afirmă că

secolul XXI va fi marcat de „retorica rediviva, cheia de boltă a culturii noastre…”14 Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea în managementul instituţional, Cluj-Napoca, 2000.

11

În ultimele cinci decenii, ştiinţele comunicării umane cunosc o dezvoltare

explozivă. Apare şi se dezvoltă Analiza tranzacţională15 (Eric Berne, anii ’60),

Programarea Neuro-Lingvistică (Richard Bandler şi John Grinder, anii ’70), ca şi

tehnicile şcolii de psihologie şi comunicare de la Palo Alto sau concepţia revoluţionară a

lui Marshall McLuhan, pentru care ,,media este mesajul”, iar comunicarea ,,electrică”

provoacă retribalizarea structurii conştiinţei psihice şi sociale. Conceptul de comunicare,

utilizat atât în limbajul uzual, cât şi în terminologia unor diverse domenii ale ştiinţelor

sociale (şi nu numai), derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie

într-o permanentă sursă de confuzii şi controverse. Toate definiţiile date comunicării

umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin, au cel puţin câteva elemente

comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie

de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. În dorinţa de a înţelege şi, eventual,

controla acest proces de proliferare semantică, cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi

Carl E. Larson au încercat, în urmă cu aproape douăzeci de ani, să adune într-o carte

definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori, limitându-se la cele mai reprezentative

126 de definiţii. S-a evidenţiat cu acel prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al

biologiei, sociologiei sau ştiinţelor informaţiei, termenul este utilizat într-o accepţiune

particulară, specializată, aflată frecvent în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare

ale cunoaşterii.

Printre primele lucrări care formulează teoretic condiţiile şi structura

comunicării, menţionăm Teoria matematică a comunicării16, Claude Shannon şi Waren

Weaver, apărută în anul 1949. Meritul acesteia constă în introducerea conceptului de

informaţie într-o modalitate matematică. Autorii propun o perspectivă matematică asupra

comunicării prin introducerea unei unităţi de măsură a eficacităţii comunicării cu caracter

general, eludând natura, forma şi valoarea comunicării. Această unitate de măsură a fost

numită de cei doi autori bit (binary digit). Esenţa modelului lui Shannon este conceptul

de informaţie în sens abstract şi nu cu sensul de ştire. Cantitatea de informaţii este măsura

15 Analiza tranzacţională îşi are rădăcinile în psihanaliza tradiţională. Fondatorul ei, Eric Berne, a conceput

analiza tranzacţională ca teorie a personalităţii, a comunicării şi a relaţiilor interpersonale, bazată pe

conceptele comportamentelor observabile şi pe cele ale interacţiunii dintre oameni. 16 A. Moles, Preface, în Waren Weaver & Claude Shannon, Théorie mathématique de la communication,

Retz, Paris, 1975.

12

cantitativă a incertitudinii unui mesaj, în funcţie de gradul de probabilitate a fiecărui

semnal ce compune acest mesaj. Conceptul este perfect compatibil cu calculatorul şi

logica informatică. Teoria matematică a comunicării a cunoscut un mare succes în

numeroase alte discipline ştiinţifice, cum ar fi de pildă: lingvistica; modelul de

communicare verbal al lui Jakobson prezintă numeroase similitudini cu cel al lui

Shannon.

,,Comunicarea, în opinia lui Jean-Claude Abric, reprezintă ansamblul proceselor

prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate

într-o situaţie socială dată”.17 Sub influenţa Şcolii de la Palo Alto, care a plasat fenomenul

comunicării în categoria fenomenelor relaţionale, J. C. Abric fixează câteva repere

pentru analiza comunicării: ca fenomen de interacţiune, comunicarea implică o serie de

raporturi în care partenerii situaţiei de comunicare încearcă să se influenţeze reciproc. Nu

mai vorbim de un emiţător şi de un receptor, ci despre doi interlocutori. Comunicarea nu

mai poate fi concepută ca un simplu proces de transmisie. Actul comunicativ apare ca o

relaţie de schimb între parteneri care au, fiecare simultan, dublul statut de emiţător şi

receptor.

3. Şcoala de la Palo Alto

Potrivit lui Alex Mucchielli: ,,Ştiinţele comunicării consideră ,,comunicare”

toate expresiile produse de actorii sociali şi purtătoare ale unei intenţionalităţi analizabile

din punctul de vedere al unui observator-cititor avizat, astfel spus capabil să le înţeleagă

sensul într-un context pertinent pentru actorii implicaţi. ,,Expresiile” sunt, de altfel,

segmente de comunicare decupate din secvenţe interactive, mai complexe şi mai lungi, de

comunicare”.18 […] ,,…orice non-comunicare este o comunicare a cărei semnificaţie

poate fi citită, dacă descoperim contextul de lectură pertinent. Comunicarea este, aşadar,

un fel de ,,fabricat” izvorând dintr-o situaţie de actori în interacţiune, fabricat care capătă

sens într-un context pe care şi-l circumscrie” opina acelaşi autor.19

17 Cf. Jean Claude-Abric, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 12.18 Cf. Alex Mucchielli, Jean-Antoine Corbalan, Teoria proceselor de comunicare, traducere de Livia Iacob,

Editura Institutul European, Iaşi, 2006, pp. 16-17.19 Cf. Alex Mucchielli, op. cit., p. 16-17.

13

În viziunea Şcolii de la Palo Alto20, comunicarea este considerată ca fenomen

social integrat, fondată pe o gramatică şi o logică, care construieşte o punte între

aspectele relaţionale, mecanismele ce guvernează relaţiile interindividuale şi

mecanismele care reglează relaţiile sociale. Gregory Bateson, unul din promotorii Şcolii

de la Palo Alto, avansează o perspectivă organicistă (organicism = curent sociologic, al

cărui iniţiator a fost Spencer, după care societatea omenească este un organism analog cu

cel uman) a supra comunicării.21 El consideră că lumea este prin natura sa

comunicaţională, văzând în comunicare nu numai un instrument, ci şi un vector

integrator, totalizant, de vreme ce totul înseamnă comunicare: ,,Totul este deci

comunicare. Nu ne putem sustrage acesteia. Orice activitate ştiinţifică sau obişnuită se

situează în interiorul unei anvelope care se numeşte comunicare. Comunicarea furnizează

regulile de aprehensiune pentru toate lucrurile din lume. Dat fiind că ştiinţa, arta sau

practicile cotidiene nu sunt altceva decât sectoare conţinute în comunicarea înglobantă.

Comunicarea va reflecta întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei. Regulile ei vor fi

universale”, concluzionează Lucien Sfez.22 Denis McQuail23 consideră comunicarea

20 Şcoala Palo Alto este o şcoală de tip informal care îşi regăseşte denumirea în numele unui oraş situat la

sud de San Francisco şi unde regăsim mai mulţi cercetători (Bateson, Haley, Watzlawick) a căror lucrări

ştiinţifice pot fi reunite datorită aceluiaşi curent de gândire. Caracteristica acestei şcoli este tocmai

respingerea modelului Shannon datorită faptului că aceştia considerau acest model ca fiind inadecvat

ştiinţelor sociale, modelul Shannon fiind calificat ca un model ingineresc ce poate fi aplicabil numai în

sfera tehnică. Proveniţi din domenii diferite (psihiatrie, etnologie, sociologie, psihologie) aceşti cercetători

au constituit o reţea de respingere a modelului liniar, verbal şi conştient al lui Shannon, pentru a dezvolta o

teorie globală a comunicării. Şcoala de la Palo Alto este o denumire generică ce desemnează un grup de

cercetători, membri ai ,,Colegiului invizibil”, reuniţi prin interese comune la Palo Alto. Nu a existat

niciodată o şcoală propriu-zisă, cu alte cuvinte, grupul nu a fost niciodată organizat ca un departament

universitar centrat pe o singură disciplină academică, ci mai degrabă este vorba despre un număr de

cercetători interesaţi de probleme de sănătate mintală, legate de comunicare, terapie familială şi

schizofrenie. În teoriile comunicării, Şcoala de la Palo Alto a impus un grup de axiome ale comunicării şi o

direcţie de cercetare legată de comunicarea paradoxală, care propune un conceptul de, „dublă

constrângere”.21 Vezi studiul lui Gregory Bateson, La nature de la pensé, T. I., Seuil, Paris, 1977, p. 105.22 Cf. Lucien Sfez, Critique de la communication, Seuil, Paris, 1992, p. 235.23 Cf. Denis McQuail, Comunicarea, traducere de Daniela Rusu, prefaţă de Ioan Drăgan, postfaţă de Iulian

Popescu, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 15-16.

14

ca ,,un mijloc de influenţă”. Definiţia sistemului axiomatic, în viziunea Şcolii de la Palo

Alto24, poate fi rezumată în câteva axiome fundamentale:

1. Totul este comunicare (noncomunicarea, noncomportamentul comunicaţional,

practic, nu există). Watzlawick, Bateson, Ruesch afirmă: ,,...într-o interacţiune, orice

comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, este o comunicare, prin urmare,

nu se poate să nu se comunice, indiferent că se vrea sau nu. Activitate sau pasivitate,

vorbire sau tăcere, orice lucru are valoare de mesaj.”

2. Orice comunicare poate fi analizată în conţinut şi în relaţie. Bateson vorbeşte

de doi termeni foarte importanţi implicaţi în acest proces: informaţia dublată de un indice

de comportament şi de ordine în comunicare. ,,Un mesaj, sub aspectul lui de indice,

transmite o informaţie: în comunicarea umană, acest termen este sinonim cu conţinutul

mesajului. El poate avea ca obiect orice este comunicabil...”. Aspectul de „ordine“,

dimpotrivă, desemnează maniera în care este înţeles mesajul şi, în cele din urmă, relaţia

între parteneri. Un raport interesant se manifestă între cele două aspecte ale comunicării:

cu cât o relaţie este mai spontană şi mai sănătoasă, cu atât aspectul relaţiei comunicării

trece în plan secund. Invers, relaţiile bolnave se caracterizează printr-o dezbatere fără

sfârşit asupra naturii relaţiei, iar conţinutul comunicării sfârşeşte prin a-şi pierde orice

importanţă. Vorbitorii acordă planului relaţional o importanţă decisivă şi dacă

neînţelegerile de ordin informaţional pot fi aplanate uşor, cele ce privesc relaţia

generează adesea conflicte ireconciliabile. Una dintre descoperirile cercetătorilor de la

Palo Alto e tocmai aceea că atenţia acordată comunicării distruge comunicarea.

3. Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de comunicare între

interlocutori. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de

cauză efect sau stimul răspuns. Această a treia axiomă se poate obţine din studiul

interacţiunii sau schimbului de mesaje între parteneri, ca un şir neîntrerupt de schimburi

de elemente informaţionale. Interlocutorii par a avea iniţiativa sau preeminenţa, sau pot

avea un statut de dependenţă; se punctează rolurile pe care şi le asumă sau le revin

partenerilor şi care-i determină de fiecare dată ca „stimuli“ sau „răspuns“ ai secvenţei

comunicaţionale.

24 Vezi studiul intitulat Propunere pentru o axiomă a comunicaării a Şcolii de la Palo Alto.

15

4. Fiinţele umane utilizează două feluri de comunicare: digitală şi

analogică.Termenii provin din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci

când operează cu o logică binară de tipul 0 şi 1 şi analogic, în cazul utilizării unei logici

cu o infinitate continuă de valori. După Watzlawick, comunicarea analogică, în care se

include, practic, orice comunicare nonverbală (care nu întreţine între semn şi obiect o

relaţie pur convenţională) îşi află rădăcinile în stadiile arhaice ale evoluţiei umane şi are o

extensiune mult mai generală decât comunicarea digitală, verbală, relativ recentă şi mult

mai abstractă, capabilă să reprezinte nu numai sensuri, ci şi logica limbajului. Numai în

comunicarea interumană sunt posibile cele două tipuri de comunicare. Apariţia şi

utilizarea comunicării digitale a avut o importanţă capitală pentru evoluţia omului, a

culturii, ea fiind cea care condensează o cantitate mai mare de informaţie şi permite

conservarea ei în timp precum şi recuperarea ei recurentă la orice moment ulterior.

5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se

întemeiază pe egalitate sau pe diferenţă.Pornind de la studiile antropologice şi

psihologice ale lui Bateson, reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto au formulat o altă idee

de bază a analizei comunicării: în comportamentul comunicaţional se pot distinge sisteme

simetrice în care partenerii adoptă un „comportament în oglindă” (întemeiat pe egalitate)

şi sisteme complementare, centrate pe diferenţă (de exemplu, doctor-pacient, profesor-

student).

6. „Comunicarea este ireversibilă”. Aserţiunea trebuie pusă în legătură cu

proprietatea oricărei comunicări de a produce un efect oarecare asupra celui ce a primit-o,

mai intens sau mai slab, prompt sau manifest cu întârziere, perceptibil ori nu pentru un

observator din afară.

7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare. Înţelesul

cuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului, iar semnificantul

sonor, nefiind un cărăuş al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial, îl poate

evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. Unicitatea experienţei

de viaţă şi lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidenţa sensurilor pe

care locutori diferiţi le conferă aceloraşi cuvinte.

Promotorii acestei viziuni au văzut comunicarea ca un proces ce depăşeşte toate

limitele şi barierele care ar putea să stopeze desfăşurarea în bune condiţii a relaţiei de

16

schimb dintre interlocutori. În opinia lor, totul înseamnă comunicare, începând de la

cuvântul rostit şi până la noncuvântul gândit sau scris etc. Aceste axiome au meritul de a

fi sistematizat noţiunea de comunicare, atât cât se putea la vremea respectivă, deşi uneori

amestecă nivelurile comunicării sub o umbrelă globalizantă, iar modul de abordare a

acestui proces de către membrii Şcolii de la Palo Alto are în vedere studierea

programatică a fenomenului pe care îl denumesc logica comunicării.

În lucrarea sa, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Flaviu

Călin Rus încearcă să lămurească semnificaţia conceptului, stabilind patru înţelesuri

majore ale comunicării25:

1. Comunicarea este văzută ca o înţelegere atât a mesajelor primite pe diferite

canale de comunicare de la diferite mijloace de comunicare, cât şi ca înţelegere între două

persoane, între o persoană şi un grup sau între grupuri. Această înţelegere se bazează pe

transfer şi contratransfer informaţional. Altfel spus, înţelegerea se bazează pe emisie de

informaţie, pe percepţia şi darea unui sens acestei informaţii. Înţelegerea dintre două

entităţi se realizează în baza unui principiu şi anume: orice entitate emitentă trebuie să

aibă capacitatea de a se transforma într-o entitate receptoare şi orice entitate receptoare

trebuie să aibă capacitatea de a se transforma într-o entitate emitentă. Procesul

comunicării, ca înţelegere, este unul circular, în care cele două entităţi participante îşi

schimbă mereu rolurile.

2. Noţiunea de comunicare înseamnă şi comunitate, existenţa grupurilor, precum

şi a structurilor sociale pe care acestea le dezvoltă. Pe baza procesului de comunicare-

înţelegere, mai multe entităţi ce comunică între ele pot ajunge la concluzii, norme, valori

şi principii comune, fiind capabile, astfel, să creeze structuri sociale intragrup.

3. Noţiunea de comunicare implementează la nivelul mentalului colectiv,

automat, şi noţiunea de participare. Comunicarea este un proces în care se cedează şi se

primesc informaţii. Este un proces implicativ în care participarea membrilor unui anumit

grup este necesară. Această participare nu trebuie înţeleasă ca fiind existentă doar la

nivelul procesului de comunicare, deoarece existenţa grupurilor şi a acţiunilor comune ale

acestora implică participarea. Coparticiparea reprezintă o implicare parţială. În orice grup

25 Flaviu Călin Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul European, 2002, p.

12-13.

17

există un nucleu constant care participă efectiv la realizarea ţelului propus şi duce tot

greul acţiunilor şi există şi anumite elemente care nu sunt nici ostile, dar nici pasive, dar

care participă, uneori, doar la anumite acţiuni în vederea atingerii acelui ţel comun.

4. Cel de al patrulea înţeles pe care îl oferă comunicarea este cel de organizare.

Accepţiunea de organizare se apropie mult de definiţia conceptului de relaţii publice.

18

II. Forme ale comunicării

Comunicarea a însoţit omul pe parcursul întregii sale existenţe, în toate genurile

de activităţi în care a fost implicat. În literatura de specialitate se disting următoarele

forme ale comunicării26:

comunicarea verbală;

comunicarea non-verbală;

comunicarea interpersonală;

comunicarea intrapersonală;

comunicarea de grup;

comunicarea mediatizată;

comunicarea aşa-zis de masă;

comunicarea esopică;

comunicarea politică şi electorală;

comunicarea de întreprindere;

comunicarea publică având următoarele subramuri: comunicarea socială sau

comportamentală şi comunicarea locală;

comunicarea publicitară;

comunicarea educativă;

comunicarea organizaţiilor societăţii civile;

comunicarea paradoxală;

comunicarea internaţională.

Dată fiind diversitatea perspectivelor de cercetare şi vastitatea domeniilor de

aplicabilitate ale comunicării, pot fi identificate şi alte forme, în funcţie de criteriile avute

în vedere şi de perspectiva de cercetare (psiho-pedagogică, în cazul de faţă):

1. După criteriul parteneri distingem următoarele forme:

26 Flaviu Călin Rus, Op. Cit., p. 17.

19

comunicarea intrapersonală (cu sine însuşi);

comunicarea interpersonală (între două persoane);

comunicarea în grup mic (în cazul unei relaţii grupale de tipul faţă în faţă).

2. După criteriul statutul interlocutorilor avem următoarele forme:

comunicare verticală (între parteneri cu status-uri inegale);

comunicare orizontală (între parteneri cu status-uri egale).

3. În funcţie de capacitatea de autoreglare distingem:

comunicare unidirecţională (nu interesează feedback-ul);

comunicare multidirecţională (cu feedback determinat de prezenţa interacţiunii

Emiţător – Receptor).

4. În funcţie de natura conţinutului:

comunicare referenţială (vizează un anumit adevăr ştiinţific);

comunicare operaţional-metodologică (vizează înţelegerea acelui adevăr, felul în

care trebuie operat pentru ca acel adevăr să fie descifrat);

comunicare atitudinală (valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi

partenerul);

comunicare verbală;

comunicare nonverbală;

comunicare mixtă;

comunicare paraverbală.

5. Dacă avem în vedere modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului.

Identificăm astfel, după Ioan Drăgan (Paradigme ale comunicării de masă):

comunicarea directă, în situaţia în care mesajul este transmis folosindu-se

mijloace primare (cuvânt, gest, mimică);

comunicarea indirectă, în situaţia în care se folosesc tehnici secundare (scriere,

tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.).

În cadrul comunicării indirecte distingem:

comunicarea imprimată (presă, revistă, carte, afiş, etc.);

comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.);

comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibră

optică etc.);

20

comunicarea radiofonică (radio, TV având ca suport undele hertziene).

A. Elementele procesului de comunicare

Orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:

existenţa a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o

anumită relaţie;

capacitatea partenerilor de a emite şi de a recepta semnale într-un anumit cod,

cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de

comunicare partenerii joacă pe rând rolul de emiţător şi receptor);

existenţa unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce

există între elementele structurale enumerate mai sus. Această relaţie de interdependenţă

face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază

comunicarea, emiţătorul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Mesajul

este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune

etape precum codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de

transmitere, este influenţat de dependenţa modului de recepţionare a mesajului, de

deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi ale destinatarului, de contextul fizic şi

psihosocial în care are loc comunicarea. Mesajul poate fi transmis prin intermediul

limbajului verbal (realizat cu ajutorul cuvintelor ), nonverbal (gesturi, mimică etc.) sau

paraverbal (reprezentat de tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, pauzele

dintre cuvinte, ticurile verbale etc.).

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul,

canalele de comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaţionale.

Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar

un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare  reprezintă „drumurile“, „căile“ urmate de mesaje.

Există două tipuri de canale de comunicare:

1. canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o

organizaţie;

21

2. canale informale, stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal.

Canalele de comunicare au ca suport tehnic toate mijloacele tehnice care pot veni în

sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator,

telex, mijloace audio-video27.

1. Comunicarea verbală

Comunicarea verbală utilizează, ca mijloc de acţiune, cuvântul vorbit (scris). Ea

se realizează pe baza unei limbi comune şi a unui limbaj comun. Aceste două elemente

sunt absolut necesare pentru ca efectul final al unui transfer şi al unui contratransfer

informaţional – înţelegerea participanţilor – să se producă. Se mai numeşte şi comunicare

codată şi cuprinde toate mesajele verbale cu toate sensurile limbii.

În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli care impun acestui

act specific uman un caracter individual. Aceştia sunt de natură internă sau de natură

externă.

Stimulii de natură internă: experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi

semantice; atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi

poziţiei sociale, profesiei; percepţia şi concepţia noastră despre lume, despre noi înşine,

despre interlocutori; propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al

interlocutorului.

Stimulii de natură externă: tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin

care se urmăreşte reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt; tendinţa

deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament; tendinţa

evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte

sisteme, la alte persoane.

Vorbitorul. Situaţia „vorbirii”, a trecerii limbii în act, presupune o serie de

abilităţi necesare interlocutorilor într-o comunicare eficientă. Condiţiile care ţin de

personalitatea comunicatorului:

claritatea – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să

poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat; o pronunţare

corectă şi completă a cuvintelor;

27 Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, ed. a 2-a, comunicare.ro, Bucureşti, p. 18-19.

22

acurateţea – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea

exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de

comunicat;

empatia – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor,

încercând să înţeleagă situaţia acestora, să încerce să le înţeleagă

atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie;

sinceritatea – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea

şi menţinerea într-o situaţie naturală;

atitudinea – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor

încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a

scăpărilor de sub control a vocii;

contactul vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toţi

participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privescă,

contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la

dialog;

înfăţişarea – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta,

vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la

statutul social al interlocutorilor;

postura – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui,

toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;

vocea – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă,

reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa până la

interlocutori;

viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici

prea mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde

interesul ascultătorilor;

pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să

pregătească auditoriul pentru o idee importantă.

Ascultătorul. Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în

comunicare, e necesar să menţionăm fazele ascultării:

23

auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor

sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe

care-l produc undele sonore;

înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,

recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi

fraze;

traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică,

culturală, de vorbire a ascultătorului;

atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de

operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice;

evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini

valorice din partea ascultătorului.

O comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor. O

bună comunicare depinde şi de atitudinea ascultătorului. Enumerăm câteva din calităţile

unui bun receptor:

disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se

comunică, de a urmări ceea ce se transmite;

manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care

vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în

acest sens;

ascultarea în totalitate – nu vă grăbiţi să interveniţi într-o comunicare;

lăsaţi interlocutorul să-şi expună toate ideiile, să epuizeze ceea ce vrea să

spună;

urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeţi în amănunte; dacă cereţi

reveniri asupra unui subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale

din ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri fără importanţă;

ascultarea critică – ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi

aparţin ideile care se comunică: interlocutorului sau altcuiva;

concentrarea atenţiei – concentraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce

nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale,

accidentale care pot să apară în timpul comunicării;

24

luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite

elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus; susţinerea

vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea receptorului.

Interpretarea mesajelor. Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este

raţionamentul logic. Acesta are la bază un proces de ordonare a conotaţiilor termenilor şi

a relaţiilor în care apar aceştia în judecăţile pe care le facem în enunţurile noastre.

Raţionarea cunoaşte două moduri fundamentale: deducţia şi inducţia.

Deducţia constă în extragerea de judecăţi particulare din judecăţi generale,

pornind de la situaţii, de la cunoştinţe cu un caracter general; prin deducţie putem ajunge

la cunoştinţe, judecăţi cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare

specific analizei. Silogismul este o formă a deducţiei şi reprezintă operaţiunea logică prin

care din două premise, una majoră, cealaltă minoră, se obţine o concluzie prin eliminarea

termenului mediu, comun fiecărei premise.

Inducţia este procesul invers deducţiei, constând în ajungerea la judecăţi de

valoare pornind de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre situaţii

generale; un mod de interpretare specific sintezei.

Alături de gesturi, mimică, artele figurative, limbajul face parte dintr-o

multitudine de fenomene simbolice. La baza tuturor acestor fenomene, inclusiv a

limbajului, se află funcţia semiotică. Funcţia semiotică desemnează capacitatea de a

utiliza semne/simboluri ca substitute ale obiectelor, respectiv acţiunilor şi de a opera cu

acestea în plan mental.

a. Avantaje ale comunicării verbale:

Comunicarea verbală se poate realiza în diferite moduri:

în limbaj oral (monolog, dialog);

în limbaj scris;

în limbajul intern.

permite transmiterea unui conţinut complex, sistemul de informaţii

transmis şi receptat poate fi logic structurat, sistematizat, exprimat într-un

limbaj elevat;

pune în evidenţă capacitatea de gândire şi creativitatea umană;

25

limbajul intern, vorbirea cu sine şi pentru sine, prezintă un maximum de

economicitate, substituind cuvintele cu imagini, viteza de lucru fiind de

sute de ori mai mare decât a vorbirii;

pe măsura constituirii sale, limbajul intern îndeplineşte funcţii de

anticipare, proiectare, coordonare a limbajului oral şi scris;

se intercondiţionează cu funcţia cognitivă şi cea  reglatorie  a limbajului.

b. Dezavantaje ale comunicării verbale:

este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace paraverbale şi

nonverbale;

transmite mai greu o anumită stare afectivă (supărare, bucurie etc),

cuvintele nu sunt întotdeauna suficiente;

viteza de transmitere şi mai ales viteza de receptare a mesajului este mai

mică, uneori se poate mai uşor şi mai rapid exprima printr-un simplu

gest.

Obstacole în comunicarea verbală:

mesajul nu este clar;

concluzii pripite;

lipsa de încredere;

lipsa de interes;

emotivitatea.

Obstacole în perceperea corectă a mesajelor:

utilizarea stereotipurilor şi generalizărilor;

timp insuficient acordat procesării mesajelor;

concentrarea pe aspecte irelevante;

presupunerea că toţi interpretează un mesaj în acelaşi fel;

incongruenţă între mesaj şi comportament.

c. Aspecte ale comunicării verbale în situaţii conflictuale

Conflictul şi comunicarea sunt într-o relaţie de interdependenţă. Comunicarea

are un rol dual în ceea ce priveşte managementul conflictelor. Prevenirea, evitarea,

26

diminuarea ori rezolvarea conflictelor presupun abilităţi de comunicare. Pentru evitarea

sau diminuarea situaţilor conflictuale, există câteva opţiuni posibile de comunicare:

1. Comunicarea non-asertivă este acea abilitate de a evita conflictul sau de a se

acomoda dorinţelor sau nevoilor celeilalte persoane, prin utilizarea acţiunilor verbale sau

non-verbale care se potrivesc nevoilor celuilalt, astfel încât interesul pentru proprille

nevoi, drepturi sau obiective va scădea. Această opţiune de a comunica în situaţiile

conflictuale poate îmbrăca două forme: evitarea sau acomodarea. Cei care utilizează

acest tip de comunicare sunt indecişi; evită contactul cu ochii partenerului (“no eye

contact”); se scuză repede, chiar părăsesc încăperea; devin evazivi; iar într-un grup de

persoane ei preferă evitarea conflictului sau dacă s-a declanşat deja conflictul, atunci

preferă să-l soluţioneze rapid.

2. Comunicarea agresivă se referă la abilitatea de a ne impune dorinţa faţă de o

altă persoană, prin utilizarea actelor verbale sau non-verbale într-un mod prin care sunt

violate standardele sociale, cu intenţia de a produce injurii, suferinţă sau durere altor

persoane. Este sinonimă cu „conflictul”, deoarece de la forme uşoare de injurii verbale se

poate ajunge la bătăi sau chiar violuri/omoruri violente.

Cei care folosesc acest tip de comunicare îşi ofensează partenerii prin ignoranţă;

nu ascultă; contactul cu ochii partenerului e intens; emit un aer arogant, de superioritate;

încearcă să-şi domine partenerul vorbind tare, învinovăţind, intimidând şi utilizând

sarcasmul şi lovitura sub centură. Dacă la început nu folosesc agresiunea fizică, ei vor

recurge şi la violenţă fizică, în cazul în care vor fi provocaţi. Comunicarea agresivă poate

lua două forme: comunicarea agresivă non-verbală (violenţa fizică) şi comunicarea

agresivă verbală28.

Comunicare asertivă s-a dezvoltat ca o modalitate de adaptare eficientă la

situaţii conflictuale interpersonale. Lipsa asertivităţii este una dintre cele mai importante

surse de inadaptare socială. Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini şi

comportamente învăţate, care au drept consecinţe pe termen lung îmbunătăţirea relaţiilor

sociale, dezvoltarea încrederii în sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui

stil de viaţă sănătos, îmbunătăţirea abilităţilor de luare a deciziilor responsabile,

28 Cf. www.apubb.ro/wpcontent/uploads/2011/02/Rolul_comunicarii_in_managementul_conflictelor.pdf

27

dezvoltarea abilităţilor de management al conflictelor. Asertivitatea este abilitatea de a ne

exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi ataca drepturile celorlalţi.

Asertivitatea în comunicare reprezintă abilitatea:

de comunicare directă, deschisă şi onestă, care ne face să avem încredere

în noi şi să câştigăm respectul prietenilor şi colegilor;

de exprimare a emoţiilor şi gândurilor într-un mod în care ne satisfacem

nevoile şi dorinţele, fără a le deranja pe cele ale interlocutorului;

de a iniţia, menţine şi încheia o conversaţie într-un mod plăcut;

de a împărtăşi opiniile şi experienţele cu ceilalţi;

de exprimare a emoţiilor negative, fără a te simţi stânjenit sau a-l ataca

pe celălalt;

de a solicita cereri sau a refuza cereri;

de exprimare a emoţiilor pozitive (bucuria, mândria, afinitatea faţă de

cineva, atracţia);

de a face complimente sau de a le accepta;

de a spune nu, fără să te simţi vinovat sau jenat.

Învăţarea deprinderilor de asertivitate este facilitată de contrastarea ei cu cele

două modele comportamentale opuse, pasivitatea şi agresivitatea.

Pasivitatea este un comportament care poate fi descris ca răspunsul

unei persoane care încearcă să evite confruntările, conflictele, îşi doreşte ca toată lumea

să fie mulţumită, fără însă a ţine cont de drepturile sau dorinţele sale personale;

manifestarea unei persoane care nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în

câştigarea unor drepturi personale sau în apărarea unor opinii. Aceste persoane se simt

rănite, frustrate, iritate, fără însă a încerca să-şi exprime nemulţumirile faţă de ceilalţi.

Agresivitatea este o reacţie comportamentală prin care îl blamezi şi îl acuzi pe

celălalt, încalci regulile impuse de autorităţi, eşti insensibil la sentimentele celorlalţi, nu-ţi

respecţi colegii, consideri că tu ai întotdeauna dreptate, rezolvi problemele prin violenţă,

consideri că cei din jurul tău sunt adesea nedrepţi cu tine, eşti sarcastic şi utilizezi adesea

critica în comunicare, consideri că drepturile tale sunt mai importante decât ale altora.

2. Comunicarea non-verbală

28

Comunicarea non-verbală reprezintă totalitatea semnelor, gesturilor şi a mimicii

cu ajutorul cărora suntem capabili să transmitem un mesaj, o emoţie sau o reacţie. La

limita între verbal şi non-verbal este comunicarea paralingvistică, formă a comunicării ce

cuprinde următoarele elemente: ezitări, intonaţii, timbrul vocii, pauze, bâlbâieli, viteza de

expunere etc. Elementele enumerate compun aşa-numita comunicare analogică, care

însoţeşte, în general, comunicarea codată. Comunicarea non-verbală mai este denumită şi

limbajul trupului; aceasta variază, în general, de la o societate la alta şi se învaţă trăind în

mediul respectiv sau empatizând (empatie (psih.) = identificare, prin trăire, cu alte

persoane, cu eroii cărţilor etc.; interpretare a eului altora după propriul eu, ca

observator cu un anumit mediu.). Aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie

studiate mai intens abia în anii ‘60, iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora în

1970, odată cu apariţia cărţii lui Julius Fast, Despre limbajul trupului.

O serie de experimente au evidenţiat faptul că aproximativ 30-35% din

conţinutul unui mesaj se datorează comunicării verbale, iar restul, 65-70% celei non-

verbale, aceste procente fiind valabile doar în cadrul unui dialog social (R. L.

Birdwhistell). În ceea ce priveşte transmiterea emoţiilor, se consideră că aproximativ 7%

din conţinutul unei comunicări se transmite verbal, 55% prin canal vizual şi aproximativ

33% prin canale paralingvistice, restul fiind transmis prin alte canale. În momentul în

care comunicăm, cuvintele transportă idei, păreri, noţiuni, concepte, în timp ce tonul

vocii şi mesajele trupului transmit atitudini, emoţii, sentimente. În timp ce cuvintele

transmit conţinutul informaţional al mesajului, trupul semnalizează şi defineşte relaţia ce

ia naştere între doi indivizi şi care poate fi: pozitivă (de acceptare, aprobare, simpatie,

prietenie, supunere, admiraţie); neutră (de indiferenţă); negativă (de respingere,

dezaprobare, disconfort, dominaţie, dispreţ, ură). Dacă informaţia digitală cuprinde

simboluri, cuvinte, cea analogică se bazează pe stimuli nonverbali, care se transmit în

limbaj biochimic la nivel hormonal.

Comunicăm non-verbal chiar prin simpla prezenţă (cum arătăm) sau prin

lucrurile din jurul nostru (cum le alegem sau cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără să

vrem şi fără să ne dăm seama. Este practic imposibil să blocăm comunicarea non-verbală,

aşa cum putem cu cea verbală.

29

Canalele de comunicare verbală-nonverbală se împart, în funcţie de receptorii

specifici, în:

a) Canalul vizual analizează schimbul de priviri, expresia feţei, ţinuta corporală,

distanţa interpersonală, gesturile, mimica, ticurile, dinamica mişcării corpului, mişcarea

buzelor, mobilitatea globilor oculari, zâmbetele, grimasele. Paul Ekman este cel care s-a

ocupat de studiul mimicii umane şi de rolul acesteia în transmiterea emoţiilor şi diverselor

mesaje cu rol informativ sau persuasiv. El constată că oriunde în lume expresiile faciale

pentru diferite tipuri de sentimente sunt aceleaşi şi pot fi interpretate uniform în orice colţ

al continentelor, pentru că orice figură umană are acelaşi număr de muşchi care

contribuie la exprimarea unei anumite stări. Detaliind concepţia lui Ekman, putem spune

că există o expresie facială programată ereditar, care nu diferă deloc de la o cultură la alta

şi o anumită expresie facială care nu ţine cont de factorul ereditar şi care diferă într-

adevăr de la o cultură la alta (această expresie facială se diferenţiază în funcţie de

constituţia facială a respectivei rase: un chinez afişează uimirea pe chip cu totul altfel faţă

de un canadian, din pricina constituţiei diferite a feţei). Aşadar, expresiile faciale sunt

universale şi diferă foarte puţin în funcţie de cultură sau etnie. Prin intermediul mimicii

faciale se pot exprima diverse sentimente: bucuria, teama, scepticismul, descumpănirea,

indiferenţa, compasiunea etc.

Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea. Tindem

ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntam, să micşorăm sau să dilatăm pupilele. Faţa

este cea mai expresivă parte a corpului. Ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai

intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu o femeie,

ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimica

este acea parte a feţei care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie,

frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, surpriză; nas încreţit – neplăcere;

nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranţă,

ezitare. Ceea ce este important de reţinut este că mimica constitutie interfaţa de bază în

comunicarea interumană fiind înzestrată cu rolul de a transmite rapid, nemediat informaţii

despre percepţia individuală faţă de societate şi fenomene sociale şi de a oferi un feed-

back dinamic interlocutorului în timpul unei conversaţii. 29 Zâmbetul este un gest

29 http://eseumultimediastratan.blogspot.com/

30

complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie,

satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de

la cultură la cultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură

cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.

Privirea. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre

de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are

un înţeles. Privind pe cineva, confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi;

interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate

însemna onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general,

o privire insistentă şi continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent şi scurt al

privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne

aminti ceva; în jos – tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea

într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes, răceala. Evitarea privirii

înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Oamenii care nu sunt

siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situaţii în care se simt ameninţaţi, dar o

vor căuta în situaţii favorabile. Comunicarea nonverbală între adulţi este saturată în

diferenţe transculturale. Contactul vizual, spre exemplu, are semnificaţii distincte în

culturi diferite. Doi europeni aflaţi în conversaţie privesc din când în când unii în ochii

celuilalt, urmând un tipar învăţat din copilărie. Pentru un japonez acest lucru este

considerat o gravă impoliteţe, el fixându-şi privirea pe gâtul partenerului de discuţie. Un

european consideră aceasta o lipsă de respect şi interes a partenerului său japonez şi va

căuta să întrerupă discuţia. Încă din Antichitate a fost subliniat rolul pe care ochii şi

corpul îl au în comunicare. Importanţa privirii, a feţei, a mâinilor în actul comunicării a

fost subliniată insistent începând cu perioada marilor oratori. Quintillian a avut chiar

iniţiativa, nefinalizată însă, de a alcătui un dicţionar cu semnificaţiile gesturilor.

b) Canalul auditiv se sprijină pe analizatorul auditiv şi facilitează comunicarea

verbală şi, în plan secundar, comunicarea paralingvistică. Prin intermediul său sunt

decodate toate informaţiile transmise cu ajutorul cuvântului prin limba vorbită şi limbajul

folosit. Sursele de zgomot sunt un factor perturbator.

c) Canalul tactilo-chinestezic sprijină comunicarea non-verbală. Canalul tactilo-

chinestezic decodifică toate mesajele provenite prin atingerea partenerului şi este foarte

31

important, în special în preluarea şi transmiterea mesajelor cu valoare emoţională. Acest

tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna,

modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr etc. Cunoaştem ce semnifică

aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De

exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut, în timp ce la

eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. Comunicarea tactilă are în

vedere:

atingeri care transmit emoţii pozitive (mângâierea unui copil care plânge

de către un părinte);

atingeri în joacă (pălmuirea în joacă a unui copilaş implică de multe ori

o relaţie de dominare) învestite cu un real potenţial metacomunicativ,

uşurând interacţiunea dintre indivizi;

atingeri de control cu scopul de a îndruma spre anumite manifestări sau

atitudini (bătutul pe umeri al partenerului pentru a se da din faţa noastră);

atingerea rituală (strângerea mâinii în semn de salut);

atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă (atingerea frunţii

unui copil de către medic pentru a-i lua temperatura corpului). Aceste din

urmă manifestări ale comunicării tactile pot fi purtătoarele unor

informaţii afective (respect, grija faţă de pacient) sau pot transmite un

complex de informaţii despre mediul înconjurător (ne referim la alfabetul

Braille care utilizează anumite ,,denivelări” inscripţionate pe hârtie

specială sau pe suprafeţe plastice şi metalice care pot fi citite de

nevăzători cu ajutorul simţului tactil, al degetelor sau palmelor, prin

atingere).

d) Canalul olfactiv sprijină comunicarea non-verbală şi comunicarea verbală,

decodificând diverse tipuri de mirosuri şi ajută mecanismul de auto-apărare. Există

indivizi cu un simţ olfactiv dezvoltat, care pot recunoaşte o anumită persoană cu care au

făcut cunoştinţă în trecut, chiar fără să o vadă, doar după mirosul acesteia sau după

parfumul pe care aceasta îl foloseşte. Ajută, de asemenea, la formarea unei imagini de

ansamblu asupra unei persoane.

32

e) Canalul gustativ. Acest tip de canal de transmitere a informaţiei este activ

preponderent în sistemul intrapsihic.El decodifică informaţii referitoare la gustul

alimentelor pe care le consumăm şi formarea unei păreri proprii, de acceptare sau de

respingere a unui anumit tip de aliment.

f) Al şaselea simţ. Este foarte greu de definit această capacitate pe care o posedă

anumite persoane şi care se referă la informaţiile cu rol de avertisment, de premoniţie, de

apărare împotriva unor prezumtive primejdii.

O formă aparte de comunicare non-verbală, care se manifestă printr-un

comportament non-verbal, o reprezintă utilizarea spaţiului. Cu studiul relaţiilor spaţiale,

ca mod de comunicare, se ocupă proxemica, ştiinţă care cercetează: jocul teritoriilor,

maniera de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spaţiale,

distanţele fizice ale comunicării. Cartea lui Edward T. Hall, The Hidden Dimension,

apărută în 1966, este o adevărată gramatică a spaţiului în cercetarea distanţelor spaţiale în

comunicare. După el, există patru tipuri de distanţe (intimă, personală, socială, publică)

ce reglează comunicarea în funcţie de respectarea sau încălcarea lor. Fiecare individ are o

anumită arie de manifestare specifică în momentul în care intră în inter-relaţie cu un alt

individ. În funcţie de această distanţă menţinută între doi indivizi, se poate constata

gradul de apropiere sau de îndepărtare, simpatia sau antipatia pe care le manifestă aceştia

unul faţă de altul (zona intimă (0 – 45 cm); zona personală (45 – 122 cm); zona socială

(1,23 – 3,5 m); zona publică (peste 3,5 m ).

Comunicăm confortabil atunci când distanţa faţă de interlocutor este de 1-2 m,

distanţă ce defineşte spaţiul personal. Într-un spaţiu mai mic este greu să te concentrezi

asupra comunicării. Adeseori, suntem puşi în situaţia ca, în timp ce vorbim cu cineva, să

facem un pas înainte sau unul înapoi pentru a ne regla acest spaţiu la mărimea adecvată

pentru spaţiul nostru personal. Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau

relaţii de natură strict personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganţă,

importanţă, statut social superior. Pentru a evita interpretarea greşită a unui element de

limbaj non-verbal este bine să-l interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente

verbale şi non-verbale. Caracteristicile de personalitate individuale, de educaţie,

experienţă de viaţă etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea

corectă a limbajelor neverbale. Modul de folosire şi interpretare a limbajelor non-verbale

33

diferă sub multe aspecte: de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la

colectivitate la colectivitate, de la cultură la cultură.

a. Funcţiile comunicarii non-verbale

Comunicarea non-verbală îndeplineşte cinci funcţii esenţiale:

1. Repetare. Dublarea mesajului verbal prin diverse gesturi adjuvante (datul din

mâini, din cap, clipitul din ochi etc.).

2. Substituire. Înlocuieşte mesajele verbale (o privire în pământ în momentul în

care cineva îţi spune să îi dai banii promişi ieri înlocuieşte răspunsul verbal „Am uitat să

ţi-i aduc.”).

3. Completare. Ceea ce se transmite prin limbajul verbal este susţinut şi

completat de elementele non-verbale.

4. Accentuare. Scoaterea în evidenţă a mesajului verbal (admonestarea verbală a

unui băieţel care a spart ceva este însoţită de ridicarea arătătorului în aer şi mişcări

ritmice ale capului).

5. Contrazicere. Elementul non-verbal contrazice ceea ce afirmăm (de exemplu,

spunem că ne pare rău că respectivul coleg şi-a rupt piciorul, dar faţa ne zâmbeşte, ochii

ne râd în cap, semn că ne pare bine şi nicidecum nu suferim din pricina necazului

colegului).

34

3. Comunicarea interpersonală

Comunicarea interpersonală, aşa cum reiese din denumirea acesteia, implică, în

mod obligatoriu, existenţa a minimum doi parteneri de discuţie (pot fi implicate şi alte

persoane, cu rol activ sau pasiv). Un principiu al comunicării interpersonale ne spune că,

de regulă, cu cât legăturile dintre indivizii care participă la procesul comunicării sunt mai

apropiate, mai calde, cu atât comunicarea va fi mai intensă (transfer şi contra-transfer de

informaţii mai mare). Forma cea mai răspândită a acesteia este dialogul, care dezvoltă

matrici comportamentale specifice, influenţate de următorii factori : a) gradul de

apropiere (proximitate spaţială); b) limitele şi întinderea contactelor fizice în aceste

relaţii; c) stilul cald sau autoritar de comunicare; d) schimbul de priviri ca formă de

comunicare; e) volumul şi ritmul interacţiunilor; f) dinamica autodezvăluirilor reciproce.

Factorii facilitatori sau discordanţi care influenţează comunicarea interpersonală

determină alături de efecte clasice, cum ar fi: înţelegerea sau neînţelegerea dintre

indivizi, şi efecte derivate (efectul Steinzor, care se referă la comunicarea interpersonală

desfăşurată în prezenţa sau în absenţa unui lider).

Obiectivele comunicării interpersonale, potrivit lui Vasile Sebastian Dâncu30,

sunt următoarele:

a. persuadarea interlocutorului;

b. autocunoaşterea. Aceasta presupune dirijarea interacţiunii cu partenerii de

comunicare în aşa fel încât să-i determine să ne destăinuie constatările pe care le-au făcut

în legătură cu trăsăturile şi manifestările noastre ce scapă propriei capacităţi de observare

c. descoperirea lumii exterioare: cunoştinţele noastre despre lume provin din

multe alte surse, schimbul de informaţii cu interlocutorii umani direcţi ocupând, din acest

punct de vedere, un loc destul de modest, dar nu este mai puţin adevărat că ele se fixează

devenind parte a personalităţii noastre, în mare măsură sub influenţa convorbirilor purtate

cu cunoscuţii pe temele respective;

d. stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane: William

Schutz afirmă că printre factorii ce determină comportamentul nostru comunicaţional se

numără şi aşa numitele nevoi interpersonale. Prima este nevoia de incluziune care se

manifestă sub forma aspiraţiei de a obţine de la ceilalţi recunoaşterea valorii proprii.

30 Vasile Sebastian Dâncu, Op. cit.

35

Dorim să fim acceptaţi într-un anumit grup de referinţă, dar nu oricum, ci pe baza măcar

a unei calităţi care să ne distingă de ceilalţi. Nevoia de incluziune ne împinge să ne

comportăm în aşa fel încât să ne remarcăm, să ieşim în relief. A doua nevoie

interpersonală este nevoia de control, expresie a dorinţei de a impune celorlalţi voinţa

noastră, de a-i conduce ori măcar influenţa, pe faţă sau din umbră. A treia este nevoia de

afecţiune. Unii oameni sunt calzi şi prietenoşi în toate relaţiile lor, chiar şi în cele cu totul

pasagere. Ei aşteaptă un comportament asemănător şi din partea celorlalţi, deoarece

nevoia lor de afecţiune e mai mare decât a altora. Când această nevoie este mai

estompată, avem de-a face cu persoane care preferă să îşi ţină semenii la distanţă, evitând

intimitatea, ceea ce poate să le creeze renumele de oameni încrezuţi, orgolioşi sau snobi.

O atare atitudine provoacă interlocutorului o stare de disconfort, care îngreunează

considerabil comunicarea. O anumită deschidere afectivă se dovedeşte, astfel, necesară

bunei desfăşurări a unui dialog autentic, fără ca aceasta să însemne că nu putem să

comunicăm cu succes decât cu parteneri pe care îi iubim.

e. Ajutorarea semenilor reprezintă motivaţia şi obiectivul unei clase bogate de

comunicări interpersonale. Poţi ajuta pe cineva sfătuindu-l bine, consolându-l într-un

moment greu, acordându-i asistenţă profesională etc. Comunicarea în scopul ajutorării

face obiectul unor profesiuni distincte, precum cea de medic, preot, consilier etc.

f. Jocul şi distracţia implică şi ele o comunicare interpersonală. Aparent

marginal şi frivol, jocul ocupă în viaţa omului şi a omenirii un loc mult mai important

decât consimte să-i acorde opinia comună.

Comunicarea interpersonală are un tipic al ei. Dacă cineva vrea să exprime un

sentiment sau o idee şi doreşte să transmită un mesaj care le conţine, trebuie ca mai întâi

să le transpună în coduri verbale şi non-verbale care pot fi înţelese. Codurile selectate

pentru transmiterea a ceea ce doreşte, cuvintele, gesturile şi tonalitatea vocii,vor fi

determinate de scopul urmărit de vorbitor, de situaţia dată şi de relaţia cu interlocutorul,

precum şi de alţi factori, cum ar fi vârsta, mediul cultural şi starea sa emoţională.

Procesul de transpunere a ideilor şi sentimentelor în mesaje se numeşte codificare31.

Comunicarea interpersonală are unele trăsături definitorii:

31 Allan Pease, Alan Garner, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Bucureşti, Editura Polimark, 1999, p. 60.

36

a) Întâlnire faţă în faţă: comunicarea interpersonală implică întâlnirea faţă în

faţă între doi participanţi, fapt pentru care, în mod deliberat, este exclus orice tip de

comunicare care poate fi intitulată mediată, precum conversaţia telefonică, unde anumite

medii artificiale realizează conversaţia între participanţi. Aceasta pentru că orice mediu

are caracteristici cu urmări sigure pentru comunicare, chiar dacă, în viaţa de zi cu zi, nu

suntem conştienţi de aceste caracteristici sau nu le luăm în consideraţie. Tocmai această

lipsă de conştientizare poate duce la neînţelegeri. Motiv pentru care suntem datori să

apelăm în mod curent la comunicarea intrapersonală, cu alte cuvinte să stăm de vorbă cu

noi şi să analizăm unde ne situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim,

pentru ce vorbim şi care sunt urmările imediate sau în timp ale comunicării noastre.

b) Particularizarea rolului participanţilor: comunicarea interpersonală implică

două persoane cu roluri variabile şi în relaţie una cu cealaltă indivizii trebuie să comunice

unii cu alţii în scopul dezvoltării relaţiilor personale de următorul tip:

acolo unde există un grad ridicat de încredere;

atunci când fiecare persoană este pregătită să discute deschis despre

propriile sentimente şi trăiri;

unde există preocupare şi legătură mutuală între participanţi.

În acest sens comunicarea non-interpersonală este activitatea oamenilor care

comunică pur şi simplu pentru că trebuie.

c) Dublu sens: De fiecare dată comunicarea interpersonală se produce în ambele

sensuri, în situaţiile interpersonale existând întotdeauna un flux bidirecţional al

comunicării. Comunicarea interpersonală nu presupune însă doar schimbul de mesaje, în

esenţă acesta implică crearea unor simboluri, schimbul de semnificaţii şi preocuparea

pentru un anumit mesaj. Aceasta înseamnă că semnalele transmise, indiferent de forma

lor, trebuie să fie clare şi lipsite de ambiguitate, dacă este vorba de comunicarea

cotidiană, dacă însă este vorba de comunicarea artistică, atunci ambiguitatea nu este doar

admisă, ci obligatorie. Comunicarea cere, de asemenea, ca afirmaţiile făcute de către

emiţător să poată fi verificate, într-un fel sau altul, şi de ceilalţi participanţi la discuţie.

Mai exact: să fie verificabile. Şi mai aproape de ceea ce vrem să atragem atenţia să fie

verosimile, să nu trezească suspiciuni de îndată ce au fost emise. În realitate, eliminarea

ambiguităţii este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibil de realizat. Chiar în condiţiile în

37

care s-ar putea exprima ideea de ambiguitate a comportamentului uman, în acelaşi timp,

aproape orice afirmaţie pe care cineva ar putea să o facă la un moment dat, poate fi

interpretată în mai multe moduri. De aceea pentru a înţelege procesul comunicării trebuie

analizat modul în care indivizii dau sens situaţiilor în care se află. 

d) Comunicarea interpersonală este parţial sau chiar în întregime intenţională.

Aceasta pentru că noi nu comunicăm adevăruri absolute şi nici nu ne exprimăm în

realităţi, ci în cuvinte care, la rândul lor, sunt nişte simboluri. Comunicarea interpersonală

este mai degrabă un proces continuu, şi mai puţin un eveniment sau o serie de

evenimente. De obicei, fiecare dintre noi, când ne gândim la un eveniment, avem în

vedere ceva foarte clar, o întâmplare, o acţiune, un fapt care au un moment clar de

început şi un moment la fel de limpede de încheiere. Privind însă lucrurile din alt unghi

de vedere, importanţa înţelegerii comunicării interpersonale apare mai mult ca un proces

continuu, o activitate în derulare. Comunicarea interpersonală se cumulează în timp.

Chiar dacă o persoană a făcut o afirmaţie, la un moment dat, aceasta va fi interpretată în

baza a ceea ce a mai spus în trecut şi a ceea ce se aşteaptă a mai spune în viitor. Dacă

vrem să înţelegem relaţia dintre două persoane, care au comunicat anterior, atunci trebuie

luată în calcul istoria relaţiei lor, precum şi modul în care fiecare interpretează remarcele

celuilalt, fiindcă ele nu vor mai fi percepute în stare pură, ci afectate de trecut sau de

perspectiva viitorului.

4. Comunicarea intrapersonală

Acest proces este caracteristic fiecărui individ în parte. Unii autori nu o

consideră o formă specifică de comunicare. Comunicare intrapersonală se referă la

fiecare persoană care gândeşte pentru ea însăşi sau chiar gândeşte cu voce tare,

verbalizându-şi gândurile şi ideile, şi în tot acest proces îşi poate pune sieşi întrebări şi tot

persoana în cauză să fie cea care răspunde. Comunicarea intrapersonală transformă

dialogul cu sine însuşi într-un monolog interior sau verbalizat. Comunicarea

intrapersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă faţă de propria persoană.

Persoanele care au o părere negativă faţă de sine comunică în mod inevitabil aceste

sentimente spre ceilalţi şi este probabil ca aceştia să dezvolte sentimente negative

similare. Elementul cheie în gândirea pozitivă este îndreptarea comunicării cu sine însuşi

38

spre succes, şi nu spre eşec. Fiecare individ simte nevoia să intre în „dialog cu sine”

pentru a-şi limpezi anumite lucruri, situaţii, relaţii, înainte de a le clarifica cu ajutorul

celorlalţi. Individul se întreabă şi îşi răspunde, analizează, reflectează, ia decizii, repetă în

gând mesajele destinate altora. Din punctul de vedere al formării şi dezvoltării

personalităţii, acest dialog cu sine constituie o practică terapeutică de tip intelectiv şi

emoţional: a pune problemele mai întâi în raport cu propria conştiinţă înseamnă o

purificare cognitivă, dar şi o descărcare emoţională. Deşi nu presupune existenţa unor

comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un

autentic proces de comunicare. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel

intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea şi decodificarea mesajelor, întrucât

ele nu trebuie să străbată un spaţiu fizic, ci exclusiv unul mental, adimensional şi

subiectiv. Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, ceea ce nu înseamnă că

verbalizarea gândurilor nu este un fenomen destul de frecvent.32 O asemenea formă a

comunicării este chiar necesară în cazul unor situaţii speciale, când ea ajută la fixarea

unor noţiuni sau clarificarea anumitor probleme.

5. Comunicarea de grup

Comunicarea de grup este strâns legată de comunicarea intepersonală, fiind

practic o extensie a comunicării interpersonale la mai multe persoane. Limita superioară

variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate tipice pentru această formă de

comunicare grupurile mici, cu cel mult zece participanţi, în care legătura interpersonală a

fiecăruia cu fiecare nu este grevată de niciun fel de îngrădiri. Când numărul membrilor

creşte (mult) peste această valoare, grupul are tendinţa să se fragmenteze în subgrupuri

(bisericuţe), care, deşi rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici între oricare

dintre participanţi. În genere, formarea grupurilor este urmarea dorinţei de cooperare în

vederea atingerii unui ţel comun, fie că e vorba de un proiect profesional, de o acţiune de

întrajutorare sau de un joc de societate. Comunicarea de grup, cel mai mult cercetată în

ultimele decenii, este cea din cadrul echipelor de profesionişti angajaţi într-un proiect

comun. Modalităţile optime de definire a problemelor de rezolvat, stabilirea criteriilor

pentru evaluarea soluţiilor, identificarea, selectarea şi testarea acestora fac obiectul unor

32 Vasile-Sebastian Dâncu, Op. cit.

39

cercetări amănunţite, având drept scop prioritar eficientizarea grupurilor de lucru. O

atenţie deosebită se acordă comunicării în cadrul şedinţelor de brainstorming, prin care se

urmăreşte producerea într-un timp scurt a unui număr cât mai mare de idei noi, indiferent

de valoarea aparentă a acestora, din care ulterior urmează să fie alese cele efectiv

realizabile. Concepută de prof. Alexander Osborn, de la Buffalo University, metoda

constă în reunirea într-o încăpere special amenajată pentru a crea o atmosferă destinsă, a

unui grup format din 3-10 persoane, cărora li se propune să rezolve o problemă cu privire

la care nu fuseseră informaţi în prealabil. Trăsăturile care deosebesc brainstormingul de

comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt:

a. accentul cade pe cantitate (cu cât mai multe idei, cu atât mai bine!);

b. interzicerea strictă a emiterii oricărei opinii critice la adresa ideii unui alt

participant;

c. înregistrarea şi reţinerea, în mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate,

indiferent dacă ele par judicioase, raţionale, realiste sau total trăsnite;

d. dreptul participanţilor de a asocia liber, în orice fel, ideile enunţate de colegii

lor, cu condiţia respectării regulii b 33.

Comunicarea de grup ne poate furniza informaţii referitoare la pasivismul sau

activismul manifestat de anumite persoane pe parcursul procesului de comunicare,

precum şi informaţii referitoare la reacţiile acestor persoane la diferiţi stimuli.

Comunicarea de grup este folosită cu succes de psihoterapeuţi, în scopul soluţionării unor

probleme grave ale societăţii (consumul de droguri, alcool, tutun etc.).

6. Comunicare mediatizată

Comunicare mediatizată se confundă frecvent cu ceea ce numim comunicarea de

masă. Comunicare mediatizată se deosebeşte de celelalte forme de comunicare prin faptul

că este unidirecţională, lipsită de un feed-back imediat din partea receptorilor. Există şi

posibilitatea de a se realiza comunicare mediatizată în care să se obţină un feed-back

imediat la un anumit tip de stimul informaţie (de exemplu, în cazul emisiunilor radio sau

TV, care oferă posiblitatea ascultătorilor sau telespectatorilor de a interveni telefonic în

emisiune). Comunicarea mediatizată presupune existenţa în procesul comunicării a unuia

33 Vasile-Sebastian Dâncu, Op. cit.

40

sau a mai multor emiţători sau a unui emiţător colectiv, care difuzează mesaje prin

intermediul unor dispozitive tehnice şi al unor mijloace de transmitere a informaţiilor

spre mai mulţi receptori. Mesajele transmise se pot difuza sub formă de text tipărit, unde

sonore sau imagine video însoţită de unde sonore. Este comunicarea tipică mass-mediei

(radio, televiziune, ziare, internet etc.). Ansamblul informaţional nu este reductibil doar la

mass-media: mediul social (grupurile formale şi informale), comunicarea intra- şi extra-

grup (telefon, SMS, e-mail), precum şi informaţia on-line adăugându-se ansamblului de

mijloace de informare/comunicare ale societăţii post-industriale.

a. Funcţiile comunicării mediatice

1. Funcţia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea şi internetul

sunt canale care satisfac o nevoie fundamentală a omului modern: informarea. Ele

influenţează însă şi orientează opinia publică, interesele, motivaţiile şi chiar conştiinţele

oamenilor. Cercetătorii americani, Paul Lazarsfeld şi R. K. Merton, au denumit aceasta

influenţă disfuncţia de narcotizare. Conceptul de informaţie prezintă următoarele aspecte:

aspectul sintactic, aspectul semantic (semnificaţia prin prisma convenţiilor sociale),

informaţia semantică intenţională (sensul atribuit de emiţător) şi informaţia semantică

realizată (sensul decelat de receptor).

Funcţia de informare are în vedere nevoia indivizilor şi a grupurilor de a

controla mediul înconjurător: oamenii evaluează, pe baza informaţiilor pe care le primesc

prin mass-media, importanţa evenimentelor ce ar putea să-i afecteze în mod direct,

anticipează unele tendinţe ale vieţii economice, sociale sau politice şi iau, în cunoştinţă

de cauză, anumite decizii34.

Dimensiunea pragmatică a acestei funcţii este subliniată, în terminologia

americană, prin utilizarea sintagmei funcţie de supraveghere, ce accentuează statutul de

instrument de control al realului pe care îl are presa. Din fluxul mesajelor ce pătrund

zilnic în casele noastre, doar o parte oferă informaţii de imediată utilitate (starea vremii,

situaţia preţurilor, manifestările culturale, transportul în comun etc.). O altă parte se

referă la fapte şi procese mai puţin legate de mediul nostru imediat: ştirile privitoare la o

lovitură de stat dintr-o ţară aflată la mii de kilometri depărtare, la moartea unui mare

34 http://www.scritube.com/jurnalism/Introducere-in-sistemul-mass-m65356.php

41

scriitor al unei zone lingvistice inaccesibile, la descoperirea unei noi planete nu ne

influenţează viaţa zilnică şi nu ne oferă puncte de sprijin pentru deciziile cotidiene. În

schimb, asemenea informaţii ,,generale” formează un repertoriu cultural specific, care se

adaugă reprezentărilor simbolice şi sistemelor de valori dobândite prin alte canale şi din

alte experienţe, contribuind la crearea concepţiei despre lume pe care se întemeiază toate

deciziile cotidiene ale indivizilor.

Informaţiile generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea

lumea înconjurătoare, o informaţie nu trebuie să aibă o utilitate imediată. Datele privind

viaţa politică internă nu servesc numai unor decizii conjuncturale, ci acumulează

elemente pentru o decizie pe care o luăm o dată la un anumit număr de ani, atunci când

ne dăm votul. Deşi nu suntem specialişti, urmărim cotaţiile bursiere, evoluţia inflaţiei,

situaţia agriculturii, starea delincvenţei, diferitele iniţiative legislative, noile descoperiri

ştiinţifice etc. Adunate în memorie, aceste informaţii oferă un capital informaţional, care

poate fi reactualizat, pentru interpretarea unui eveniment sau pentru stabilirea unor

strategii. Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită diverse cunoştinţe

care nu mai pot fi obţinute doar prin experienţe şi trăiri proprii sau prin contactul direct

cu faptele şi oamenii din mediul nostru imediat. Între noi şi lume se insinuează treptat un

mediator, o instituţie care adună informaţia, o selectează, o ambalează în forme accesibile

şi o difuzează, facilitând accesul nostru la realitate; un număr din ce în ce mai mare de

oameni, grupuri şi chiar colectivităţi depind de mass-media pentru a înţelege şi a

interpreta lumea înconjurătoare. Omul modern posedă o cunoaştere infinit mai amplă şi

mai nuanţată decât aceea a strămoşilor lui, dar, în egală măsură, infinit mai puţin

personalizată şi mai puţin concretă decât aceea dobândită, prin experienţe directe, de

oamenii societăţilor de tip tradiţional.

P. Lazarfeld şi R. K. Merton, doi dintre fondatorii sociologiei comunicării de

masă, au observat că, în urma exploziei mass-mediei oamenii depind tot mai mult de

informaţiile distribuite de acestea. Deţinând controlul asupra ,,accesului la lume”, presa

oferă o anumită versiune asupra realului, o imagine mediatică a evenimentelor, a

oamenilor şi a conjuncturilor socio-istorice. Fluxul permanent de mesaje difuzate de

mass-media învăluie aproape în întregime indivizii şi societăţile, nelăsându-le timp de

reflecţie, de verificare ori de analiză critică a versiunilor oferite. Beneficiind de o

42

cantitate uriaşă de informaţii, ajungând astfel la o stare de saţietate informaţională, omul

modern poate deveni apatic, poate renunţa la spiritul critic şi la o abordare lucidă a

informaţiilor.

Informaţiile instrumentale. În prezent, o seamă de produse mass-media au în

centrul lor distribuirea de informaţii instrumentale: posturile locale sau specializate de

radio şi televiziune comunică starea vremii, situaţia circulaţiei şi zonele blocate ori foarte

aglomerate, evoluţiile comerciale locale, rapoartele poliţiei, anunţurile primăriei,

evenimentele culturale sau sportive etc. La fel, ziarele şi revistele de proximitate sunt

pline cu asemenea informaţii: nevoia de date de utilitate imediată asigură publicul

specific pentru publicaţii precum cele consacrate construcţiei de case sau schimburilor

imobiliare, automobilismului, vieţii în gospodărie, îngrijirii grădinii sau programelor de

calculator. Toate aceste produse mass-media dau cititorului, privitorului sau

ascultătorului sentimentul reconfortant al ,,investiţiei”; omul cheltuieşte bani sau timp

pentru informaţii care au o valoare de utilizare imediată, concretă; din această

perspectivă, putem înţelege şi interesul pentru paginile consacrate micilor anunţuri

(vânzări, cumpărări, oferte de serviciu, decese, închirieri, schimburi) sau chiar pentru

programele de îngrijire a casei, de reţete culinare sau de tele-shopping.

Informaţia de prevenire. Mesajele presei nu prezintă numai ceea ce s-a petrecut

deja (orientare retrospectivă), ci şi ceea ce s-ar putea întâmpla (viziune prospectivă). În

plus, deoarece descrierea unui eveniment nu epuizează implicaţiile şi consecinţele sale,

informaţiile furnizate de mass-media includ şi o dimensiune anticipativă. Mai mult chiar,

o seamă dintre materialele difuzate de presă sunt, în mod explicit, axate pe funcţia de

prevenire; dintre acestea, deosebit de familiare şi utile publicului larg sunt datele

referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informaţiile vizând

prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor accidente rutiere, precum şi mesajele prin

care diferite oficialităţi anunţă schimbări ori perturbări în funcţionarea sistemelor sociale.

Pe lângă aceste informaţii, referitoare la evenimente fără o amploare deosebită, mass-

media distribuie frecvent informaţii vizând pregătirea publicului pentru confruntarea cu o

serie de evenimente neaşteptate şi nedorite:

a) catastrofe naturale: furtuni, cutremure, erupţii vulcanice, incendii etc.;

43

b) accidente: explozii, deraieri de trenuri sau drame rutiere, emanaţii radioactive,

infestarea apei sau alte forme de poluare etc.;

c) crize: greve, falimente, remanieri ori căderi de guverne, scandaluri politice ori

financiare, ameninţări militare, acte de terorism etc.

În contact cu informaţiile de prevenire oferite de mass-media, colectivităţile şi

indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul raţional scontat. De multe ori, datele

furnizate de presă nu sunt luate în serios sau sunt minimalizate. În alte cazuri, aceste

informaţii produc o reacţie opusă celei scontate: ele sunt exagerate, deformate,

amplificate paroxistic. Drept urmare, în loc să genereze strategii şi acţiuni raţionale de

combatere a evenimentului respectiv, ele declanşează o reacţie de panică. Sociologii ştiu

că grupurile şi colectivităţile distorsionează informaţiile, le prelucrează, prin ,,derapaje”

afective, în logica zvonurilor, fabrică false informaţii sau chiar ,,legende” fabuloase.

Panica poate fi considerată o disfuncţie în raport cu funcţia de informare.

2. Funcţia de interpretare. O ştire nu este numai o sumă de informaţii. O ştire

este o viziune, cultural determinată, asupra unor informaţii. Altfel spus, conţinutul unei

ştiri sintetizează informaţiile respective şi semnificaţiile atribuite lor; textele jurnalistice

oferă atât datele concrete, cât şi înţelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor

prezentate. Aşadar, odată cu faptele, ele oferă şi o interpretare a acestora. Prima şi cea

mai importantă formă de interpretare constă în chiar decizia de a face publică (sau de a

ignora) o anumita informaţie. Simplul gest de a selecta, din noianul de date care asaltează

zilnic o redacţie, un număr limitat de ştiri şi materiale implică atât o judecată de valoare,

cât şi un proces, nu întotdeauna perfect conştientizat, de interpretare a realului în funcţie

de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc. După acest prim filtru

urmează o altă treaptă de interpretare: stabilirea priorităţilor. Astfel, în fiecare zi, un

grup restrâns de oameni stabileşte o ierarhie a evenimentelor, plasându-le în partea

superioară a paginilor de ziar sau în partea iniţială a programelor de ştiri din radio şi din

televiziune. Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod

ordonat şi coerent, încărcată cu un anumit sens şi ordonată după o anumită ierarhie, astfel

încât, pornind de la aceste clasificări şi interpretări, să poată lua mai uşor deciziile

inerente existenţei de zi cu zi. Între alţi ,,ordonatori” ai lumii înconjurătoare (cum ar fi

părinţii, oamenii în vârstă, prietenii, preoţii, profesorii, liderii politici etc.), reprezentanţii

44

mass-mediei ocupă un loc din ce în ce mai important, devenind ,,în mod esenţial

mediatori, vulgarizatori ai cunoştinţelor şi faptelor altor persoane”. (M. Palmer).

Dacă selectarea şi ierarhizarea informaţiei reprezintă forme directe şi implicite

de interpretare, punerea în context şi comentarea ştirilor constituie forme directe,

asumate, de semnificare a evenimentelor. La începuturile ei, presa a fost dominată de

exprimarea opiniilor: revistele şi ziarele se adresau unui public cultivat, care dorea să

dezbată diverse teme (filosofice, morale, politice, artistice), să urmărească lupta dintre

interpretări, opinii şi contraopinii referitoare la probleme de interes major. Aşa cum

observa sociologul englez E. Shills, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea presa se situa în

sfera ,,seriozităţii”: ziariştii (de obicei, literaţi sau oameni politici) se adresau ,,claselor

gânditoare” (clerici, oameni de afaceri, intelectuali, politicieni), care preluau mesajele lor,

nu pentru a căuta informaţii ori divertisment, ci pentru a găsi idei şi dezbateri. În mod

paradoxal, peste câteva sute de ani, când au apărut noi canale de comunicare (radioul şi

televiziunea), mentalitatea publicului se schimbase radical, astfel încât, în aceste medii,

genurile de opinie au fost marginalizate, iar în SUA chiar interzise de către Comisia

Federală de Comunicaţii35. 

Presa modernă s-a construit pe baza unei convenţii, considerată de mulţi

cercetători şi jurnalişti o regulă de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor

de opiniile personale ale celor care le relatează. În formă concentrată, această idee a fost

sintetizată, în 1992, de G. P. Scott, editor la ziarul englez The Guardian: ,,Faptele sunt

sacre, comentariile sunt libere” (“Facts are sacred, comments are free”). Respectarea cu

stricteţe a acestei reguli caracterizează îndeosebi jurnalismul american si englez; în

schimb, o veche tradiţie a jurnalismului european considera că faptele pot fi însoţite de

opinii şi comentarii care implică personalitatea jurnalistului, cu condiţia ca acesta să nu

distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau rău intenţionate. În

acest sens, remarcele unui distins profesor de jurnalism, Pierre Albert, sunt

relevante: ,,Jurnalismul francez a fost întotdeauna mai mult un jurnalism de expresie

decât unul de observare. Pe lângă prezentarea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea

ideilor; pe lângă analiza situaţiilor, a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta,

35 http://www.scritube.com/jurnalism/Introducere-in-sistemul-mass-m65356.php

45

el este fundamental deosebit de jurnalismul anglo-saxon, pentru care ştirea a avut

întotdeauna prioritate în faţa comentariului”.

Interpretarea nu este prezentă numai ca un adaos în conţinutul informaţiilor –

prin selecţie, prin evaluarea evenimentelor ori prin semnificarea în actul scrierii şi prin

poziţionarea în ansamblul produsului mediatic; ea se concretizează şi în forme proprii de

exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate.

În calitate de consumatori de informaţii, putem fi ajutaţi direct în interpretarea

unor evenimente prin specii publicistice specifice de tipul editorialului sau al

comentariului. Dacă editorialul reprezintă punctul de vedere al ziarului sau al unui

angajat al ziarului, comentariul zilei reprezintă, de regulă, punctul de vedere al unui

colaborator sau al unui invitat.

Editorialul prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă (ceea ce explică

faptul că, frecvent, el apare fără semnătură). Marile publicaţii sau posturi consacră o

pagină sau o emisiune aparte articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranşant de

restul materialelor. Când tema în dezbatere este complexă, ziarul poate solicita unei

personalităţi să scrie un articol ce va prezenta o poziţie opusă sau complementară celei

apărate de editorial, publicându-l odată cu acesta, în poziţia de ,,contra-editorial”. În

dezbaterile de radio şi de televiziune, ideile apărate de reprezentanţii instituţiei pot fi

completate cu opiniile altor specialişti. Editorialele au reprezentat întotdeauna un centru

de atracţie pentru publicul larg. Ele permit confruntarea unor puncte de vedere diverse şi

contribuie la adâncirea dezbaterilor de interes public. Prin editoriale, oamenii au acces la

poziţia, de obicei consecventă, a unei grupări de presă, putând astfel înţelege mai bine

fenomenele cu care se confruntă sau ideile, programele pentru care trebuie să opteze prin

vot.

Comentariul reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile

şi răspunderea autorului sau, cel mai adesea, el este rezervat unor personalităţi, a căror

opinie este credibilă şi influentă datorită competenţei şi prestigiului pe care le au în

domeniul lor de activitate. Comentariul poate fi subiectiv, polemic şi chiar partizan: el nu

rezolvă o problema, ci reprezintă unul din multiplele puncte de vedere care definesc o

anumită problematică

46

Sub incidenţa funcţiei de interpretare intră şi alte genuri ale mass-mediei, care

exprimă, direct sau indirect, anumite opinii: este vorba de cronică, pamflet, caricatură,

de emisiunile documentare, de sintezele referitoare la evoluţia unor evenimente, de

campaniile de presă vizând atingerea unui anumit obiectiv, de paginile ori rubricile

consacrate opiniilor publicului etc. Prin toate aceste forme, mass-media transmit un

punct de vedere asupra realului şi le oferă oamenilor ocazia să-şi clarifice anumite

probleme şi să-şi confrunte opinia personală cu alte opinii.

3. Funcţia instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizează prin difuzarea

de informaţii, cunoştinte cultural-ştiinţifice. Funcţia instructiv-culturalizatoare are în

vedere atât furnizarea explicită de cunoştinţe cultural-ştiinţifice, ca în cazul unor filme

documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din publicaţiile periodice, cât şi

promovarea, într-o formă mai puţin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a valorilor,

normelor, modelelor de comportament ce ţin de paradigma culturală a societăţii, la a cărei

stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă.

Încă de la o vârsta fragedă, copiii sunt modelaţi de mediul social în care trăiesc;

astfel, treptat, ei dobândesc şi asimilează normele de comportament, interdicţiile,

prescripţiile si restricţiile, valorile, reprezentările simbolice si categoriile de gândire

specifice colectivităţii lor. Acest proces a fost, timp de milenii, controlat în mod exclusiv

de familie, de mediul social imediat (rude, vecini, prieteni) ori de instituţiile religioase şi,

ulterior, de cele şcolare. Odată cu apariţia şi creşterea ponderii mass-mediei, o mare parte

a activităţilor de transmitere a valorilor şi modelelor culturale, de formare a gândirii şi a

comportamentului au fost preluate de mesajele presei. În prezent, prin conţinuturile

distribuite de mass-media circulă şi se fixează normele de comportament general

acceptate. Presa răspunde astfel nevoii indivizilor şi a comunităţii de perpetuare a

valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care o comunitate le consideră a

fi ,,repere”. Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcţia de a

confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă comportamente

deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente; în acest sens, Paul Felix Lazarfeld şi

Robert King Merton susţin că ,,în societatea de masă, funcţia de a expune public un fapt

este instituţionalizată de mass-media. Presa, radioul şi televiziunea prezintă publicului

47

fapte antisociale aparte şi, în general, această prezentare conduce la o anumita acţiune

publică împotriva a ceea ce, poate, în chip individual, ar fi fost tolerat”.

Pe lângă aceasta funcţie de socializare implicită, numeroase segmente ale mass-

mediei au o funcţie de socializare explicit asumată: în acest sens pot fi invocate, în

primul rând, emisiunile sau publicaţiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire

şcolară sau de învăţare a limbilor străine, documentarele cu un conţinut educativ sau

magazinele de vulgarizare ştiinţifică. În alte segmente ale presei, procesul de transmitere

şi de fixare a valorilor este mai puţin vizibil, fără a dispărea cu totul: atât filmele, cât şi

reportajele, atât buletinul de ştiri, cât şi anchetele oferă o paletă largă de situaţii şi

personaje exemplare, care pot funcţiona oricând ca modele de comportament pentru

membrii unei comunitati36.

Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-

media se află într-o poziţie ambivalentă: pe de o parte, sunt solicitate să exercite o acţiune

educativă neutră (în sensul formării unor oameni informaţi, cultivaţi, conştienţi de poziţia

şi răspunderile lor sociale), iar pe de altă parte, sunt curtate de grupuri cu interese politice

ori economice pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influenţa

comportamentul indivizilor.

Transmiterea valorilor prin intermediul mass-mediei contribuie la realizarea

stabilităţii sociale şi la menţinerea în timp a structurilor culturale. Promovând diferite

modele de comportament, presa oferă un set de roluri sociale şi un vocabular simbolic;

confruntat cu aceste mesaje, ce răspund astfel nevoilor sale de modele şi de termeni de

referinţă, publicul are posibilitatea să aleagă sau să respingă, să modifice sau să

negocieze, să dezbată şi să reaşeze rolurile şi valorile comune. Prin această acţiune, presa

apare ca o forţă în egală măsură conservatoare şi inovatoare, stabilizatoare şi

dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiţionale şi generatoare de noi valori.

4. Funcţia de liant. În calitatea lor de consumatori ai produselor mass-media,

oamenii sunt expuşi constant aceloraşi mesaje, ajungând să împărtăşească aceleaşi valori

şi reprezentări culturale, să posede cunoştinţe asemănătoare, să gândească prin informaţii,

idei, poveşti şi simboluri analoage. Oferind informaţii comune, idei comune şi, implicit,

subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtaţi şi diferiţi într-un fel de

36 http://www.scritube.com/jurnalism/Introducere-in-sistemul-mass-m65356.php

48

comunicare care nu mai este bazată pe proximitatea spaţială, naţională, religioasă ori

culturală, ci pur şi simplu pe aceea informaţională. Referindu-se la această funcţie,

cercetătorul canadian Marshall McLuhan avea să vorbească, în celebra sa carte Galaxia

Gutenberg, despre un ,,sat global”, creat de acţiunea de informare a mass-mediei şi

dominat de un fel de solidaritate spontană şi inconştientă, pe care el a numit-o ,,tribalism

planetar”.

În acest sens, deosebit de relevante sunt situaţiile în care un apel lansat prin

mass-media declanşează acţiuni de solidaritate ce depăşesc graniţele naţionale şi

deosebirile politice, religioase ori culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice pentru

promovarea drepturilor unor minorităţi, pentru eliberarea unui scriitor ori jurnalist

încarcerat dovedesc din plin capacitatea presei de a activa ,,satul global” şi de a ajuta

oamenii să stabilească noi legături şi noi ţeluri de acţiune socială.

Astfel, presa se dovedeşte a fi o ,,creatoare de public”, deci o făuritoare de reţele

sociale, adeseori mai ample şi mai active decât cele uzuale. Datorită presei, oamenii

descoperă că împărtăşesc aceleaşi valori, că se pot mobiliza pentru aceleaşi scopuri, într-

un cuvânt, că fac sau pot face parte dintr-o comunitate umană de dimensiuni infinit mai

complexe decât acelea ale comunităţii în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea. În acest

sens, mulţi cercetători consideră că cea mai importantă funcţie a mass-mediei este tocmai

aceea de a crea un public, adică o ,,comunitate imaginară”, un ansamblu de oameni

delocalizaţi, nelegaţi prin mecanisme sociale ori prin dependenţe economice, un

ansamblu de oameni care împărtăşesc însă aceeaşi preocupare de a fi în contact cu mass-

media şi, prin aceasta, cu alte milioane de oameni.

Presa acţionează în acelaşi mod şi la nivelul micro-structurilor societăţii. În

numeroase situaţii, diferiti oameni, care nu se cunosc şi care se află, din întâmplare,

împreună (în mijloace de transport în comun, în săli de aşteptare, pe stadioane sau în

parcuri) constată ca pot iniţia un dialog, deoarece au un punct de referinţă comun: o

emisiune sau un film TV, un program de radio, un articol sau o revistă. Evident, părerile

lor pot fi diferite, dar termenul de plecare este acelaşi: un produs al mass-mediei. În felul

acesta, presa răspunde nevoii indivizilor de comunicare, de inserţie în comunitate şi de

identificare cu o temă, o cauză, un subiect comun. Mai mult decât atât, oferind acest liant,

acest conţinut cultural comun, presa le permite oamenilor să-şi afirme apartenenţa şi

49

participarea la un grup şi să atingă o formă noua de ,,solidaritate”, specifică societăţii de

masă. Din această perspectivă, mulţi sociologi susţin că presa exercită o acţiune de

coagulare a societăţii, o forţă care apropie, unifică şi da coerenţă colectivităţilor din

lumea modernă.

5. Funcţia de divertisment. Produsele mass-mediei răspund şi nevoii oamenilor

de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. În societatea modernă, pe măsură

ce timpul alocat muncii a scăzut şi timpul rămas la dispoziţia individului pentru orice fel

de alte activităţi a crescut, categorii tot mai largi ale populaţiei au început să folosească

mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber. Din secolul

al XIX-lea până în prezent, evoluţiile tehnologice permanente au dus la perfecţionarea

instrumentelor de difuzare, pe spaţii geografice mari şi în intervale scurte de timp, a unor

mesaje de interes general. Datorită acestui fenomen şi creşterii rolului publicităţii ca sursă

majoră de finanţare a sistemului presei, mass-media au ajuns să fie instituţia care vinde

divertisment (alături de informaţii, evident) la costurile cele mai reduse – în raport cu

teatrul, turismul, arta ori sportul. În ansamblul sistemului mass-media, ponderea

mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, de la un tip de instituţie la

altul, de la un produs la altul. Astfel, televiziunile comerciale specializate în difuzarea de

filme sau de desene animate, posturile de radio axate pe programe muzicale ori

publicaţiile ce oferă subiecte de lectură pentru timpul liber constituie produse ale unei

prese destinate aproape integral relaxării şi amuzamentului; în publicaţiile cotidiene sau

în posturile consacrate distribuirii de ştiri, divertismentul ocupă o pozitie marginală.

Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi de refacere; din altă

perspectivă, el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a

evada şi de a găsi refugiu într-o lume imaginară. Psihologii consideră ca, de îndată ce

sunt cufundaţi în universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui documentar

de călătorie sau al unui show muzical, oamenii trăiesc experienţe vicariale, beneficiind,

la modul imaginar, de trăiri, evenimente şi situaţii pe care, în orizontul vieţii reale, nu le-

ar putea trăi niciodată. Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu-se la capacitatea

mass-mediei de a oferi ,,trăiri prin procură”, susţine că, prin divertisment,

omul ,,regăseşte imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie şi a ceea ce îşi mărturiseşte că

visează să fie. Astfel, se creează o lume factice, care permite evaziunea şi oferă totodată o

50

doză uşoară de informare” (1972, p. 106). El defineşte această latură a acţiunii presei prin

formulele funcţie terapeutică sau funcţie cathartică, subliniind astfel faptul că, prin

asumarea unor asemenea experienţe imaginare, indivizii se eliberează de frustrări şi de

nemulţumiri, proiectându-şi suferinţele sau visurile în lumile imaginare oferite de

mesajele mass-media.

În ultimele decenii, resursele remarcabile ale mass-mediei de a oferi un răspuns

adecvat nevoilor umane de relaxare au condus la amplificarea acestei funcţii în

detrimentul celei de informare sau de transmitere a valorilor culturale. Această realitate a

generat numeroase studii şi reacţii critice. Totusi, raţiunile comerciale au determinat

privilegierea produselor orientate spre distracţie, în defavoarea altora, care vizează

informarea, educarea ori socializarea. Fapt ce conduce, în opinia multor specialişti, la

naşterea unei societăţi numite de ei fie a ,,spectacolului” (M. de Certeau, G. Auclair), fie

a ,,divertismentului” (N. Postman). Din această perspectivă, observaţia lui Neil Postman

pare revelatoare: ,,Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment,

ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. Aceasta înseamnă că

divertismentul devine supraideologia oricărui discurs al televiziunii.”

În lumea modernă, sub presiunea legilor pieţei, chiar şi discursul de informare

prin mass-media manifestă o tendinţă evidentă de spectacularizare: ziarele de succes

conţin zeci de fotografii colorate, grafice în tonuri şi linii şocante, numeroase materiale

despre sport, despre lumea artiştilor, despre fapte senzaţionale; la televiziune, talk-show-

urile ocupă o mare parte a timpului alocat programelor, iar o emisiune tipică pentru

informaţia utilitară, precum buletinul meteo, începe să fie pusă în scenă în moduri

teatrale, vremea de a doua zi devenind obiectul unor monologuri (vesele ori triste). Acest

proces de spectacularizare, deşi sever criticat de elita intelectuală (pentru ,,distrugerea”

culturii majore şi impunerea unei culturi minore, populare) sau de politologi (pentru

vulgarizarea temelor civice şi transformarea confruntărilor politice în spectacole ale

puterii), răspunde unei nevoi sociale (de relaxare) şi are avantajul de a mări

accesibilitatea mesajelor respective.

7. Comunicarea de masă

51

În cercetarea comunicării de masă, considerată sinonimă cu mass-media, există

numeroase tipuri de definire şi perspective de clasificare, comunicarea de masă fiind

„orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator”;

mesajele sunt transmise în mod public şi conţinuturile sunt transmise pe suporturi tipărite,

sonore şi audiovizuale.

Comunicarea de masă este, în esenţă, o formă a comunicării mediatizate, care

este realizată doar de către specialişti, profesionişti ai comunicării. Ea se adresează unei

mase mari de oameni. Comunicarea de masă este orice formă de comunicare în care

mesajele, având un caracter public, se adresează unei largi audienţe, într-un mod indirect

şi unilateral, utilizându-se o tehnologie de difuzare. Comunicarea de masă se poate defini

drept emitere de mesaje prin intermediul unui canal accesibil oricărui receptor, atâta timp

cât accesul depinde de instanţa emiţătoare.37

Sistemul mass-media este alcătuit din diverse elemente ce pot fi ordonate în

funcţie de diferite criterii:

1. după suportul pe care este transmis mesajul:

a. media tipărite (cărţi, ziare şi reviste, afişe);

b. media electronice (radio, televiziune, calculatoare).

2. după modelul de achiziţionare:

produsele cumpărate direct (cărţi, ziare, reviste, casete, CD-uri);

produse pentru care se plăteşte o taxă de acces: televiziunea prin cablu,

internet etc.;

produse pentru care nu se plăteşte un preţ direct: radioul şi televiziunea

comercială;

produse pentru care se plăteşte numai pentru unitatea aleasă din

ansamblul întregului produs.

3. după conţinut:

media de informare;

media de divertisment;

media de publicitate.

37 Dorin Popa, Introducere în studiul şi istoria mass-media, Editura ,,Universităţii Alexandru Ioan Cuza”,

2002, p. 61.

52

4. după mărimea publicului:

media de masă;

media de grup (televiziunea cu circuit închis);

media individuale (aparatul foto).

5. după caracteristicile tehnice:

media de difuzare (transmit mesaje: cablul, undele hertziene);

media autonome (traduc semnalele şi permit înţelegerea mesajului:

radioul, monitorul TV, consola de joc, lectorul CD).

6. după funcţie:

media de informare (stochează şi prelucrează date);

media de reprezentare (permit lectura mesajelor);

media de distribuţie (transmit mesajele – sistemele de telecomunicaţii).

7. după modul de corelare a comunicatorilor:

media off-line – conţin mesaje pe un suport ce nu permite comunicarea

directă: cartea, ziarul, CD-ul, banda electromagnetică;

media on-line – transmit mesaje, leagă comunicatorii, oferă servicii:

ansamblul magistralelor informaţiei.

La ora actuală pe lângă tipurile tradiţionale au apărut şi media noi ce combină

elemente textuale şi grafice cu sunete şi imagini, motiv pentru care sunt numite cu

termenul generic de multimedia (e-mail, jocuri video, televiziune digitală, presa scrisă

digitală etc). Mesajele create de mass-media sunt distribuite cu ajutorul unui ansamblu de

tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate.

Există trei mari tipuri de „media”:

a.) media autonome – în aceste cazuri suportul de transmitere poartă în el

mesajul, fie direct (cărţi, ziare sau afişe), fie prin existenţa unui „decodor” (cum e radioul,

televizorul, lectorul de discuri, casete sau CD-uri);

b.) media de difuzare – suportul are doar funcţia de a transmite mesaje (releele,

cablul, satelitul);

c.) media de comunicare – ce permit instaurarea dialogului la distanţă (telefonul,

poşta tradiţională sau electronică).

53

Modul în care publicul percepe mesajele transmise este determinat de

caracteristicile diferitelor mijloace: suportul tipărit (cartea, ziarul, revista) permite un

contact prelungit cu informaţiile date, ce poate fi întrerupt sau prelungit, în funcţie de

dorinţa receptorului. Acesta, la rândul său, este activ, poate selecta şi ordona mesajele

după cum vrea. Suportul electronic, cum e audiovizualul, oferă mesaje ce apar şi dispar

cu repeziciune şi nu pot fi stocate pe suportul lor iniţial, iar receptorul nu poate ordona

mesajele, nici nu poate încetini sau grăbi desfăşurarea lor, după cum nu poate reveni

asupra unui material deja transmis.

În comunicarea de masă, audienţa este constituită dintr-o multitudine de oameni,

eterogeni din punct de vedere socio-cultural, aflaţi în imposibilitatea de a comunica între

ei sau cu persoanele ce au produs mesajele respective. Publicul consumă un produs mass-

media în urma unei decizii liber asumate, ca urmare comunicatorii din mass-media sunt

în permanenţă preocupaţi de trezirea şi menţinerea interesului acestor grupuri eterogene

de oameni.

8. Comunicarea esopică

Comunicarea esopică reprezintă acţiunea prin intermediul căreia anumite fapte

sau evenimente ce nu pot fi aduse la cunoştinţa cuiva în mod direct sunt comunicate în

mod indirect prin intermediul unor fabule, maxime, cugetări, analogii, aluzii. Prin această

tehnică, în locul personajelor reale sunt folosite personaje imaginare (de obicei,

înlocuirea lor cu nume de animale).

Comunicarea esopică a fost folosită în special în sistemele totalitare de către cei

din structurile puterii şi care doreau să transmită informaţii doar unui cerc restrâns de

persoane, care ştiau să decodifice aceste mesaje. Sensul unui cuvânt anume, respectiv al

unei fraze, depinde de cuvântul sau fraza în sine, dar şi de contextul situativ anume în

care au fost lansate. Nu este pur şi simplu suma unor cuvinte sau sunete înşirate după

anumite reguli. Relaţia dintre cuvintele unei fraze este una interactivă.38 Astfel, o anume

frază (ex. ,,Guvernul este prost şi ar trebui înlocuit”) rostită sau scrisă într-o democraţie

este un lucru firesc, iar într-o dictatură poate să pericliteze viaţa autorului. Tocmai în

38 Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării,Editura Presa

Universitară Clujeană,1998, p.18.

54

statele totalitare, limbajul care se foloseşte, de aluzii, fabule sau analogii, comunicarea

esopică (după autorul grec de fabule Esop, sec. VI î.d.Ch.) are o importanţă deosebită.

Prin comunicarea esopică se circumscriu două moduri de comunicare diferite: pe de o

parte procedura unor guverne de a transmite unele informaţii către un cerc restrâns de

,,iniţiaţi”, pe de altă parte o tehnică de comunicare a unor jurnalişti folosită pentru

evitarea unor reglementări oficiale de limbaj, interdicţii etc. În ambele cazuri se

urmăreşte sau se poate urmări crearea unor bariere de comunicare, ce îşi au originea în

nivelul de cultură, respectiv în cunoştinţele celor iniţiaţi. Decodarea comunicării esopice

în ziare presupune stăpânirea unor tehnici speciale de citire (să ne reamintim de ,,cititul

printre rânduri” din perioada comunistă), precum şi cunoaşterea unor coduri complexe,

care presupun un anumit nivel de cultură.

Comunicarea esopică, în sensul al doilea, se foloseşte pentru a evita/ocoli

reglementările oficiale ale limbajului şi ale cenzurii. Discutarea temelor tabu prin metoda

circumscrierii temelor tabuizate a avut loc adesea prin intermediul analogiilor istorice. De

exemplu: înaintea Revoluţiei franceze, critica la adresa Curţii regale era mascată cu

ajutorul discuţiilor despre China.

O stratagemă a comunicării esopice, folosită cu succes de scriitorul german

Egon Erwin Kisch, a reprezentat-o exprimarea unei informaţii sub forma unei dezminţiri.

În opoziţie cu limbajul esopic, prin intermediul căruia se doreşte înţelegerea conţinutului

unui mesaj, prezentat într-o anumită formă, limba de lemn are drept scop exact inversul,

adică mascarea anumitor evenimente sau învăluirea în incertitudine, într-o ,,ceaţă” a

limbii şi a frazelor fără sfârşit (vezi Françoise Thom, Limba de lemn, Studiu introductiv

de Sorin Antohi. Traducere de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

9. Comunicarea politică şi electorală

Comunicarea politică şi electorală este o disciplină de sine-stătătoare. Sintagma

comunicare politică apare pentru prima dată în spaţiul public american, fiind preluată

apoi şi de societăţile şi democraţiile vest-europene. Comunicarea politică este o parte a

ştiinţei politice şi comunicării care se ocupă cu producerea, diseminarea, prelucrarea şi

efectele informaţiei, atât în media, cât şi interpersonal, într-un context politic. Aceasta

include studiul media, analiza discursurilor politicienilor şi a celor care încearcă să

55

influenţeze procesul politic, conversaţii formale şi informale între membrii audienţei.

Comunicarea politică are în vedere interacţiunea dintre guvernanţi şi cei guvernaţi şi

descrie relaţiile, influenţele şi modificările psihologice ori sociale ce decurg de aici. La

nivelul relaţiilor politice, ea se manifestă ca un mecanism de schimb comunicaţional,

între receptor – manifestat ca alegător – si emiţător – în postura de sursa politică. Pentru

Brian McNair comunicarea politică este ,,comunicarea intenţională despre politică”.

Autorul consideră că aceasta acoperă nu numai declaraţiile verbale sau scrise, dar şi

reprezentările vizuale precum îmbrăcămintea, machiajul, coafura, sau grafica logo-ului.

Cu alte cuvinte, ea include, de asemenea, toate acele aspecte care dezvoltă o „identitate

politică” sau „imagine”. (McNair B. An Introduction to Political Communication,

London: Routledge, 2003, p. 24).

10. Comunicarea de întreprindere sau intrainterinstituţională

Comunicarea de întreprindere a apărut în condiţiile specifice pentru fiecare ţară

din Europa, datorate tradiţiilor culturale locale diferite. În toate ţările a fost conştientizat

faptul că este necesară construirea unei identităţi corporative care să permită poziţionarea

întreprinderii – a organizaţiei, în general – în termeni de imagine. Se pare că valorile spre

care tind întreprinderile sunt identice în majoritatea ţărilor: calitate, inovare şi servirea

clientului. În ceea ce priveşte ţintele (publicurile), se observă o redistribuire a priorităţilor

către intern, către presă şi către client. Efortul se concentrează, astăzi, pe coerenţa între

mesajul intern şi mesajul extern (comunicarea internă şi comunicarea externă), şi pe

dezvoltarea unor noi tehnici de comunicare, cum ar fi patronajul sau publicitatea de

recrutare.

Comunicarea de întreprindere sau intrainterinstituţională creează un model prin

intermediul căruia are loc un transfer şi un contratransfer informaţional între membrii sau

angajaţii unei instituţii, firme etc. Într-un mediu concurenţial există doi parametri ai

succesului: calitatea şi viteza de reacţie. Dacă parametrul calitate al unui produs sau

serviciu este dat de persoane specializate din domeniu (ingineri, maiştri etc.), de forma de

prezentare a acestora, de viteza de circulaţie a informaţiilor, cât şi de constanţa şi

coerenţa acestor informaţii, se ocupă consilierii PR. Aceşti dezvoltă două sisteme de

56

comunicare: unul din interiorul instituţiei (intrainstituţional) şi altul interinstituţional, care

răspunde de comunicarea cu alte instituţii şi, bineînţeles, cu mass-media.

11. Comunicarea publică

Pentru Bernard Miège (Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi,

2000), comunicarea publică reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară şi mai organizată

din partea administraţiilor de stat la mijloacele publicitare şi la relaţiile publice. Aceasta

se datorează faptului că, pe de o parte, statul trebuie să facă faţă unor noi responsabilităţi,

iar, pe de altă parte, recurge la noi procedee de gestionare, inclusiv la procedeele de

gestionare a opiniei puse la punct în sfera afacerilor comerciale şi industriale.

Folosirea expresiei „comunicare publică” merită câteva precizări. Trebuie mai

întâi să deosebim comunicarea publică de comunicarea politică, cu care este adesea

confundată; în perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai

curând politica personală şi cea a partidului decât acţiunile întreprinse de administraţia pe

care o conduce; totuşi, comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile

ministeriale, iar interesul de a nu o transforma într-un apendice al comunicării politice

este din ce în ce mai evident.

În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării

instituţionale. Accentul pus pe aspectul instituţional sau organizaţional are ca efect

disimularea caracteristicilor specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, şi

comunicării publice, pe de alta; dezvoltarea celei din urmă trebuie legată de anumite

transformări care se produc chiar în interiorul aparatului de stat.

Prin comunicarea publică, potrivit lui Bernard Miège, se urmăresc patru

categorii de efecte (Bernard Miège, Op. cit.):

1. modernizarea funcţionării administraţiilor. Administraţiile trebuie să facă faţă

unor cereri complexe şi precise; cetăţenii se aşteaptă să obţină informaţii la care socotesc

că au dreptul şi nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după secretul deciziilor

administrative şi dau impresia de arbitrar.

2. unele campanii îşi fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de

comportament;

57

3. pentru unele administraţii sau întreprinderi publice, grija principală este să îşi

asigure prin comunicare o imagine modernă;

4. căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni

de sensibilizare.

Trăsătura esenţială a comunicării publice este aceea de a acţiona la nivelul

reprezentărilor sociale şi de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice.

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea

instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind

informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute

cetăţenilor existenţa organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile

acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea

publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile

publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora,

realizând astfel un interes general.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge că prin politicile instituţionale

realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general,

obţinându-se astfel adeziunea cetăţenilor.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare

publică:

comunicarea instituţiei prezidenţiale:

comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor şi celorlalte

structuri subordonate guvernului;

comunicarea parlamentară;

comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul

comunicării guvernamentale, precum şi a intreprinderilor de interes

public;

De exemplu, în cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are

următoarele forme:

punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;

prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile

locale;

58

promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.

Comunicarea în instituţii este un proces bilateral: el presupune atât transmiterea

ordinelor, informaţiei şi sfaturilor la un centru de decizie (adică un individ învestit cu

responsabilitatea de a lua decizii), cât şi transmiterea deciziilor luate de la acest centru în

alte departamente ale instituţiei. Mai mult, este un proces care se desfăşoară în sus, în jos

şi lateral în instituţie.

Canalele de comunicare în instituţiile publice pot fi de două feluri: formale şi

informale. Prin canalele formale se transmit fluxurile informaţionale oficiale. Canalele

informale de comunicare se stabilesc în general între persoane şi grupuri informale.

Acestea sunt formate din angajaţi care au interese comune sau afinităţi. Informaţiile

transferate prin aceste canale sunt neoficiale şi au un caracter personal sau general: ele nu

sunt verificate.

Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care

instituţia din administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul

ei un climat de încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.

Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea

organizaţiei în instituţie. Ea îndeplineşte totodată funcţia de promovare a instituţiei

publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Comunicarea cu rol de

promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deşi literatura de specialitate o

considera fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă, ea se desfăşoară

unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia. În această situaţie,

nu mai sunt membrii organismului public cei care întreţin legătura cu exteriorul, ci

organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile pe care le oferă, încearcă să-i

amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă cunoscute şi să-şi

promoveze valorile.

Prin însăşi natura ei, administraţia publică depinde de comunicare:

comunicarea între diferitele niveluri ale administraţiei publice;

comunicarea pe acelaşi nivel;

comunicarea între administraţie şi executivul social;

comunicarea între administraţie şi autoritatea politică;

comunicarea în mediul social.

59

Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru clienţii

acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică –, dezvoltarea

canalelor de comunicare cu ,,lumea de afaceri”.

Formele principale39 prin care se concretizează acest tip particular de comunicare

sunt:

publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;

mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor

umanitare sau non-profit;

articole care prezintă organizaţia în publicaţiile de specialitate;

organizarea de standuri la târguri şi forumuri;

organizarea de zile ale porţilor deschise;

acţiuni de consiliere şi de ajutorare a altor instituţii, similare (dar care în

mod real nu sunt concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal.

12. Comunicarea publicitară

Comunicarea publicitară se referă la toate instrumentele, sistemele, mijloacele,

metodele şi matricile folosite de agenţiile de publicitate, în scopul formării, promovării şi

menţinerii imaginii unor produse, firme, actori politici sau partied politice.40 Publicitatea

este abordată şi explicată din cel puţin trei perspective culturale, fiecare generând şi o

anumită atitudine faţă de acest fenomen socio-comunicaţional.

1. Teoria „persuasiunii clandestine”. Publicitatea reprezintă o formă de

manipulare, ori nimeni nu are dreptul de a manipula. Publicitatea nu manipulează doar în

formele sale, ci în însăşi substanţa ei este o persuasiune clandestină. Lucrarea lui Packard

prezintă o serie de tehnici de persuasiune puse la punct de publicitate cu ajutorul

specialiştilor în cercetarea motivaţiilor, autorul analizând sub acest aspect campaniile

electorale şi propaganda politică. Conform autorului, unii agenţi de publicitate cred că

publicul a devenit foarte sceptic la subiectele de reclamă, astfel încât psihicul şi

comportamentul său nu mai poate fi influenţat prin intruziuni şi atacuri exterioare; de 39http://www.administratiepublica.ro/resurse/marketing-in-administratia-publica/comunicarea-in-

institutiile-pu.html40 Flaviu Călin Rus, Op. cit., p. 38.

60

aceea, pentru a depăşi neîncrederea noastră conştientă s-a recurs tot mai des în ultimele

decenii la atacarea subconştientului.

2. Teoria publicităţii ca factor de democraţie. Fără a se confunda cu

propaganda, ea presupune creativitate, originalitate, seducţie, chiar dacă totul se decide la

nivelul suprafeţei exterioare. Partidele politice şi statul se folosesc de această publicitate,

„publicitatea de serviciu public şi de interes general”; este vorba despre semnalizarea

rutieră, promovarea programelor de protecţie a pensionarilor, de asistenţă socială etc.

Dincolo de aceste aspecte, publicitatea se dovedeşte de o importanţă decisivă pentru

agenţii economici, dar fără consecinţe majore pentru ceilalţi: puterea ei este superficială,

frivolă, vizând auxiliarul şi indiferentul. Această teorie, destul de limitată, pare să explice

mai degrabă incompatibilitatea dintre publicitate şi logica totalitară, decât virtuţile sale

democratice.

3. Teoria funcţionalistă a lui Merton, care a recunoscut funcţia publicitară a

comunicării de masă. Teoriile structural-lingvistice se axează pe analiza semiologică a

mesajului. Limita acestei analize constă în faptul că sunt vizate doar semnificaţiile

intenţionale, neglijându-se contextul socio-cultural al comunicării şi rolul activ al

receptorului, care decodifică mesajul şi instituie propriile semnificaţii. Jean Baudrillard

defineşte publicitatea drept regina pseudo-evenimentului.

61

13. Comunicarea educativă

Comunicarea educativă este una dintre formele comunicării care favorizează

accesului la ştiinţă al cetăţenilor cu ajutorul mijloacelor de difuzare în masă (vezi Open

University, din Marea Britanie41).

14. Comunicarea organizaţiilor societăţii civile

Comunicarea organizaţiilor societăţii civile reprezintă modalitatea de informare

a opiniei publice prin intermediul unui sistem cu rol de semnal de alarmă faţă de anumite

situaţii critice sau dramatice (războaie, catastrofe ecologice etc.).

15. Comunicarea paradoxală

Comunicarea paradoxală este folosită în special în timp de război şi constă în

dezinformarea adversarului, care ştie la rândul său că este dezinformat. Acest tip de

comunicare este foarte util în reuşita operaţiunilor secrete. Teorema de bază a acestui tip

de comunicare este următoarea: cu cât mai probabil este un comportament anume, cu

atât mai puţin probabil se va practica; cu cât mai improbabil devine, cu atât mai

probabil s-ar putea realiza.

16. Comunicarea internaţională

Comunicarea internaţională se realizează între opinia publică mondială şi cei

care depind de marile evenimente care influenţeaza umanitatea. O altă valenţă a

conceptului de comunicare internaţională se referă la comunicarea diplomatic, foarte

important fiind limbajul diplomatic şi cel de protocol42.

41 The Open University este una dintre universităţile renumite din Marea Britanie, recunoscută pentru

calitatea programelor sale. Universitatea a fost infiinţată în anul 1969 prin Carta Regală, la initiatţva lui Sir

Harold Wilson - fost prim ministru al Marii Britanii. La baza succesului universităţii sta metoda sa unică de

studiu - educaţia la distanţă. Această metodă a fost proiectată pentru nevoile celor care doresc să se

instruiască fără a-şi intrerupe activitatea profesională.42 Flaviu Călin Rus, Op. cit., p. 39.

62

a. Stereotipuri şi elemente de interculturalitate în comunicarea

internaţională43

Cultura îşi pune amprenta atât asupra comunicării verbale prin intermediul

limbii vorbite, cât şi asupra comunicării non-verbale şi a metacomunicării. Ea tinde să

determine comportamentele non-verbale specifice care reprezintă sau simbolizează

gânduri, sentimente, stări specifice ale comunicatorului, arătându-ne dacă şi când este

cazul să manifestăm sau să comunicăm toate aceste gânduri, sentimente şi stări. La nivel

de individ şi de cultură apar anumite diferenţe de percepţie care determină standarde de

comportament care sunt înrădăcinate în fiecare membru al unei culturi şi pot duce la

perturbaţii în comunicare, în particular în domeniul afacerilor internaţionale.

Perturbaţiile interculturale sunt generate de:

barierele de limbă;

interpretarea limbajelor non-verbale;

caracteristicile specifice al paralimbajului;

totalitatea atitudinilor faţă de procesul de comunicare;

,,sensibilităţi” şi tabuuri generate de diferenţele culturale (atitudini faţă

de bunurile materiale, de stilul de conducere şi ierarhie, de

comportamentul în societate şi faţă de limbă).

Datorită specificului fiecărei culturi, există numeroase diferenţe în modul de a

comunica în mediul internaţional. De aceea un bun manager, pe lângă cunoştinţe, trebuie

să manifeste toleranţă şi respect faţă de valorile, obiceiurile şi normele celor cu care vine

în contact şi trebuie să accepte cu răbdare ambiguitatea, confuzia sau frustrarea. Edward

Hall susţine că există o corelare şi dependenţă reciprocă între cultură şi comunicare şi

introduce ideea de efect al contextului cultural asupra atitudinilor şi comportamentelor

de comunicare. El face, de asemenea, o clasificare a culturilor în funcţie de gradul de

influenţă a acestui context, începând cu ţările în care influenţa culturii asupra comunicării

este foarte mare şi terminând cu cele în cadrul cărora aceste influenţa sunt foarte mici.

Comunicarea în ţările cu un context cultural puternic este în principal orală, se bazează

pe cunoaştere personală, încredere, credibilitate, pe etica şi morala celui care comunică,

pe imaginea psiho-socială a individului în general. Contează şi reputaţia organizaţiei în

43 Vasile - Sebastian Dâncu, Op. cit.

63

cadrul comunităţii bazată pe modul în care ea face afaceri, crearea relaţiei de comunicare

înainte de discutarea afacerilor, îndeplinirea unor ritualuri legate de procesul de

cunoaştere. Negociatorii, managerii, oamenii de afaceri din aceste culturi vor dori să

cunoască cum gândiţi, cum sunteţi şi cum este organizaţia pe care o reprezentaţi. Timpul

necesar încheierii unui acord este foarte lung şi răbdarea este una din atitudinile de bază

ale managerului în procesul de comunicare. O promisiune făcută este ţinută nu atât de

frica legii, cât pentru păstrarea bunei reputaţii personale, a familiei şi a firmei.

Comunicarea în ţările cu o influenţă redusă a contextului cultural prezintă caracteristici

opuse. Accentul este pus pe comunicarea în scris, pe documentaţia scrisă, pe discutarea

amănunţită, de la început, a tuturor aspectelor financiare, de organizare sau de altă natură.

Contează doar ce se poate dovedi în scris şi prin lege. Atitudinea agresivă a părţilor în

negociere nu influenţează însă ceea ce se scrie în contract. Falimentul sau insuccesul nu

sunt o ruşine, ci o întâmplare şi se pot acorda mai multe şanse firmelor care încearcă şi nu

reuşesc.

b. Diferenţele culturale reflectate în limbajul verbal şi în paralimbaj

De exemplu, limba japoneză este predispusă pentru redarea unor nuanţe extrem

de delicate ale stărilor sufleteşti şi ale relaţiilor, conţine multe formulări de curtoazie şi

respect; limbajul simplu, la subiect, este considerat de japonezi ca nepotrivit; ea este mai

puţin directă şi concisă decât limba engleză. Cultura unui popor se reflectă şi în limbajul

profesional, limbajul paraverbal, în spontaneitatea vorbirii, volumul vocii, atitudinea faţă

de întreruperi, pauze etc.; în multe culturi a întrerupe pe cineva atunci când vorbeşte este

considerat extrem de nepoliticos (SUA), în timp ce culturile franceză şi italiană privesc

aceste întreruperi ca expresie a entuziasmului şi a implicării în conversaţie. În cultura

americană, momentele de tăcere sunt considerate semn rău, pierdere de vreme, lipsă de

eficienţă, însultă; în culturile asiatice, momentele de linişte semnifică faptul că ceva a

intervenit în procesul de gândire care reclamă introspecţie; culturile americană, franceză,

italiană consideră spontaneitatea în comunicarea verbală ca dovadă de creativitate şi

entuziasm; asiaticii vorbesc numai după o deliberare îndelungată. În SUA se adoptă

volumul moderat al vocii, europenii vorbesc mai tare (sunt consideraţi mai agresivi şi

64

repeziţi), iar asiaticii care folosesc un volum redus sunt consideraţi ca nesiguri, defensivi,

supuşi, resemnaţi.

c. Diferenţele culturale reflectate în limbajele non-verbale

Limbajele non-verbale oglindesc valorile culturale cu precădere în ceea ce

vizează percepţiile legate de folosirea spaţiului, timpului, a gesturilor şi a expresiei feţei.

1. Atitudinea faţă de spaţiu. Spaţiul considerat confortabil într-o discuţie diferă

ca dimensiune în diferite culturi: în culturile mediteraneene şi hispanice spaţiul personal

este de 40 cm; în SUA şi Europa de Vest, este de 80-120 cm; la asiatici şi în unele culturi

africane depăşeşte 120 cm. Desigur că aceste valori pot fi modificate de circumstanţe,

statut, relaţii, sexul persoanelor etc. Strâns legat de distanţa confortabilă în timpul unei

discuţii apar şi diferenţele culturale privind atitudinea faţă de dimensiunea olfactivă a

comunicării. În cultura americană, simţul olfactiv este eliminat în mare măsură din

procesul de comunicare, în timp ce în cultura arabă a simţi mirosul unui prieten este nu

numai plăcut, ci şi dorit. În cultura americană, managerul, cu cât este mai sus în ierarhia

organizaţională, cu atât are un birou mai spaţios şi situat la un etaj mai înalt, aspecte ce

nu apar în culturile din Orientul Mijlociu. În Franţa sau Anglia managerul va tinde să fie

localizat între subordonaţi pentru a putea asigura controlul mai eficient. Modul de

folosire a spaţiului public reflectă numeroase diferenţe culturale. Britanicii şi germanii

stau la rând, ordonat, în aşteptarea autobuzului, la casa de bilete etc.; arabii, sud-

americanii, mediteraneenii consideră că spaţiul public este scena unde fiecare are dreptul

să se îmbrâncească, să se înghesuie pentru a-şi afirma drepturile individuale.

2. Atitudinea faţă de timp. Americanii trăiesc în prezent şi în viitorul imediat

pe care şi-l organizează asiduu. Cei din Asia şi Orientul Mijlociu trăiesc în trecut sau în

viitorul îndepărtat şi deci organizarea şi planificarea timpului are puţină importanţă.

Hinduşii şi budiştii cred că această viaţă este doar una din multele care vor veni, prin

urmare nu are rost să fie planificată. În cultura islamică, viitorul aparţine lui Allah nu

omului, deci planificarea timpului îl sfidează pe Allah. În funcţie de atitudinea faţă de

noţiunea timp, termenele, chiar stabilite prin contract, nu au aceeaşi importanţă pentru

semnatarii lui apartinând unor culturi diferite. Punctualitatea este o noţiune cu accepţiuni

diferite în cultura americană unde este inadmisibilă întârzierea, faţă de cea latino-

65

americană unde întârzierea este normală. Pentru managerii americani timpul înseamnă

bani, o întârziere de 5 minute este inacceptabilă, timpul lor este scrupulos planificat. În

Franţa, 5 minute de întârziere sunt acceptabile, dar 15 minute irită şi generează

interpretări negative. La români „sfertul academic” este des practicat şi interpretat chiar

ca semn de politeţe. Pentru un manager latino-american, întârzierile de o oră sunt

frecvente şi considerate bune prilejuri de vizitare a birourilor, creare de relaţii,

acomodare. Americanii se aşteaptă ca solicitarea pentru un eveniment social, discuţie să

fie făcută cu mult timp înainte, invitaţia în ultimul moment este o insultă. În lumea arabă

sau asiatică, o invitaţie sau întâlnire programată cu mult timp înainte se poate uita, iar

invitaţiile făcute în ultimul moment sunt foarte sincere. A impune anumite ore sau date

fixe este considerat ca lipsit de politeţe în Orientul Mijlociu; trecerea unui interval de luni

sau chiar ani de la o discuţie de afaceri nu înseamnă la japonezi pierderea interesului.

Americanii nu pot trăi în afara timpului excesiv măsurat. Asiaticii ştiu că întârzierile şi

tergiversările sunt arme foarte eficace în negocierile cu americanii grăbiţi, eficienţi. Ei

vor ceda sub presiunea timpului. Un american va considera că lungimea optimă a unei

expuneri orale sau discuţii, a unei vizite de afaceri nu trebuie să depăşească 45 de minute;

prelungirea ei ar însemna lipsă de respect pentru timpul interlocutorului; pentru un arab, o

astfel de vizită “scurtă” sugerează răceală şi lipsă de interes.

3. Semnificaţia limbajului corpului. Deşi datul mâinii este un salut aproape

universal în afaceri, forţa şi forma în care acesta se face diferă de la o cultură la alta.

Americanii dau mâna ferm, la sosire; germanii dau mâna rapid, scurt, ferm, la sosire şi

plecare; britanicii dau mâna moale, delicat etc. Folosirea mişcării mâinilor sau braţelor

diferă de la cultură la cultură. Americanii folosesc aceste gesturi pentru exprimare de

acţiuni, italienii pentru ilustrare şi expunere, evreii pentru accentuare, la arabi înlocuiesc

uneori cuvintele atât sunt de elocvente. Pentru un manager aflat în faţa unui partener

aparţinând altei culturi este mai sigur să nu folosească nici un gest până nu se

familiarizează cu ,,obiceiul casei”. Multe popoare consideră că zâmbetul comunică

bunăvoinţă, prietenie, optimism. Orientalii folosesc zâmbetul pentru a ocoli conflictul,

asiaticii pentru a marca jena sau mânia, iar la japonezi este simbol al armoniei interioare.

Contactul privirilor foarte direct este caracteristic francezilor, hispanicilor, ţărilor

răsăritene, şi exprimă interesul şi dorinţa de comunicare. În alte culturi, contactul

66

insistent şi continuu al privirilor este interpretat ca ostilitate, agresivitate, intruziune.

Contactul moderat al privirilor este caracteristic americanilor, Europei de Nord,

britanicilor. Contactul foarte redus este specific culturilor asiatice şi exprimă dorinţa de a

arăta respect de a nu deranja.

4. ,,Sensibilităţi” culturale. Individualismul american se concentrează asupra

libertăţii individului de a câştiga sau pierde, colectivismul japonez se concentrează asupra

stabilităţii şi consensului grupului. Atitudinile faţă de ierarhie, control şi putere, bunuri

materiale, criterii de definire a succesului şi valorii etc. vor diferenţia un manager

american de unul european sau chiar unul francez de unul britanic. În cultura Hindu,

practicarea afacerilor şi a comerţului sunt considerate preocupări inferioare, degradante,

iar bunurile materiale sunt considerate lipsite de valoare. În SUA, femeile manager nu

mai constituie o problemă, în timp ce în Japonia femeile nu au câştigat încă statutul

cuvenit în această calitate. Comportamentul în societate generează anumite tabuuri:

în culturile arabe, a-ţi arăta talpa pantofului este o insultă gravă;

în culturile islamice sunt considerate insulte să dai mâna, să atingi ceva

sau pe cineva cu mâna stângă, să priveşti pe cineva direct în ochi, să intri

încălţat în casă etc.;

în unele ţări europene şi din America de Sud este politicos să te

interesezi de aptitudinile şi de preocupările intelectuale ale gazdei ;

în Franţa face o bună impresie cunoaşterea limbii franceze şi cunoaşterea

istoriei şi culturii franceze;

în cultura americană se apreciază sinceritatea, onestitatea;

în culturile asiatice a spune ,,nu” sau a exprima ceva negativ

discreditează pe cel care o face; culturile asiatice pretind respectarea

momentelor de tăcere din timpul unei discuţii.

67

III. Modele generale ale comunicării

Termenul informaţie este pe cât de folosit, pe atât de dificil de a fi definit în mod

riguros. Cuvântul din care provine este latinescul informare care înseamnă a da o formă.

În limba engleză, prima atestare a cuvântului information datează din anul 1386.

Semnificaţia sa este legată de procesul de transformare de la ceva fără formă, la altceva

pus într-o anumită formă. După The Oxford English Dictionary, informaţia se referă

la ,,acţiunea de a informa, comunica cunoştinţe sau noutăţi despre un fapt sau o apariţie;

acţiunea de a spune sau de a i se spune ceva” sau ,,cunoştinţă comunicată ce priveşte un

anumit fapt, subiect sau eveniment; despre care se înştiinţează, se ia cunoştinţă; ştire,

noutate”. În general, se poate vorbi de două categorii de referinţe la informaţie: ca fapt în

sine şi ca transmiterea unor fapte. De asemenea, se poate vorbi de un sens larg al

informaţiei, care se raportează la întregul Univers, macro şi microscopic, şi de un sens

restrâns care înglobează exclusiv comunicarea umană, directă, sau prin intermediul

maşinilor, dispozitivelor create de om (telefon, fax, calculator etc.). În primele lucrări

dedicate ciberneticii, termenul comunicare a fost foarte apropiat de cel de informaţie din

teoria informaţiei.

În funcţie de modul de măsurare a informaţiei, cercetătorii au identificat două

clase de abordări. Prima, care are ca izvor lucrările de început ale lui Shannon şi Weaver,

se concentrează pe percepţia obiectivă a informaţiei, ca o măsură a frecvenţelor relative

ale unor semnale ce sunt emise de o sursă. Pentru cealaltă clasă de abordări, dimensiunea

subiectivă este cea decisivă, informaţia fiind definită ca o măsură a utilităţii sale pentru

executarea, derularea unei anume activităţi; de aici interesul pe relevanţă, acurateţe,

prezentare, cost, localizare etc. Probabil cea mai largă accepţiune a informaţiei este legată

de caracterul său de noutate, prin adaosul de cunoaştere care rezultă din receptarea

semnalelor. Primim informaţii atunci când aflăm ceva ce nu cunoşteam înainte. Astfel

încât informaţia poate fi definită în termeni de valorarea-surpriză. Norbert Wiener,

68

fondatorul ciberneticii, este primul care leagă noţiunea de informaţie de cea de entropie.

Pentru Wiener, cantitatea de informaţie dintr-un sistem este o măsură a gradului de

organizare ale acestuia, în timp ce entropia măsoară gradul său de dezorganizare.

Cantitatea de informaţie este negativul entropiei. El este cel care leagă direct informaţia

de decizie, comunicare şi control.

1. Teoria matematică a comunicării (Shannon – Weaver)

Fiecare formă de comunicare are un specific al ei şi, în legătură cu acesta, îşi

creează propriile modele. Unul dintre cele mai cunoscute modele este acela conceput de

Claude Shannon, inginer şi matematician, şi Warren Weaver, teoretician al comunicării,

care le şi poartă numele (Shannon – Weaver). Shannon a elaborat, după cum am amintit

deja, teoria matematică a comunicării, studiind fidelitatea transmiterii diferitelor tipuri de

semnale de la emiţător la receptor. În modelul Shannon – Weaver comunicarea

informaţiei este descompusă în următoarele elemente: sursa de la care pleacă mesajul

către transmiţător, unde este codificat într-un semnal ce poate fi distorsionat de zgomot,

trecând prin canal în drumul către receptor, unde este decodificat şi transmis

destinatarului.

Mesajul Semnal Semnal Mesajul

Sursa → Emiţătorul → Canalul → Receptorul → Destinaţia informaţiei

emis primit

↑

Sursa de zgomot

Preocuparea lor o reprezintă transmiterea semnalului, independent de conţinutul

lui. Noţiunile cu care operează Shannon în teoria sa sunt cele de alegere, probabilitate,

incertitudine, măsurare, entropie, negentropie, redundanţă.

Informaţia, în teoria lui Shannon, este o valoare matematică, o măsură a ceea ce

este transmis, transportat de la emiţător la receptor, mai precis măsură a incertitudinii

dintr-un sistem. În acest sens, informaţia este definită ca raportul dintre ceea ce poate fi

69

spus şi ceea ce este spus efectiv, este măsura alegerii făcute între posibili, este măsurată

efectiv prin gradul de probabilitate ce afectează ordinea elementelor dintr-o serie.

Pentru Shannon, informaţia poate fi văzută ca o entitate ce nu este nici

adevărată, nici falsă, nici semnificativă, nici nesemnificativă, nici credibilă, nici

îndoielnică, nici acceptată, nici respinsă. Prin urmare, aspectul semantic şi eficienţa

informaţiei nu sunt luate în considerare.

Aceasta deoarece în transmiterea semnelor, cuvintelor, imaginilor etc., practic

sunt transmise semnale fizice (unde sonore, electromagnetice), nu şi înţelesul lor care se

poate detaşa numai prin analiză şi interpretare. Astfel, teoria informaţiei este asociată

numai aspectelor pur cantitative, vizând reducerea incertitudinii. ,,Problema

fundamentală a comunicării constă în reproducerea, exactă sau aproximativă, într-un

punct, a unui mesaj emis în alt punct, ....aspectele semantice ale comunicării nu sunt

relevante în această problemă ce ţine de inginerie”. Ca o paranteză, Shannon şi Weaver

au fundamentat teoria informaţiei atunci când lucrau la laboratoarele Bell, fiind

confruntaţi cu problema reducerii zgomotului pe liniile telefonice.

Sursa este factorul de decizie, adică are posibilitatea în construirea mesajului de

a alege între anumite elemente din repertoriu. Acest mesaj este convertit într-un semnal

de către emiţător şi transmis printr-un canal receptorului.

Mesajul este o succesiune de semnale, extras dintr-un ansamblu numit

repertoriu. Informaţia este maximă când toate elementele mesajului sunt echiprobabile;

un răspuns la fiecare alternativă elimină jumătate din incertitudine.44 Dacă un mesaj este

bine structurat, alegerea este limitată şi informaţia este redusă (este mai puţin informativ),

dacă mesajul este mai puţin structurat, alegerea este mai mare, iar informaţia este mai

multă (este mai informativ şi efectul „de surpriză” este mai mare).

Entropia măsoară cantitatea de informaţii emise plecând de la o sursă, este

legată de gradul libertăţii de alegere a emiţătorului atunci când construieşte un mesaj.

Mesajul pentru a putea circula în canal trebuie tratat. Codării mesajului făcută la intrarea

în canal îi corespunde decodarea şi transmiterea efectuate la ieşire.

44 Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii ”Al. I.Cuza”, Iaşi, 2000, p. 46.

70

Codul este un ansamblu de sensuri comun membrilor unei culturi sau subculturi

şi constă atât în semne, cât şi în reguli şi convenţii privind contextele de combinare şi

utilizare.

Canalul este suportul fizic al mesajului, unde de lumină, de sunet, hertziene,

fibre optice, sistemul nervos etc. Contribuţia lui Shannon la teoria informaţiei rezidă în

demonstrarea necesităţii codificării mesajului ţinând cont de capacitatea reală a canalului

utilizat, definită nu doar prin banda sa de frecvenţă şi puterea sa, dar şi prin nivelul de

zgomot.

O altă noţiune utilizată este cea de redundanţă, ce reprezintă expresia

matematică a constrângerilor care apasă asupra alegerii semnalelor; repetiţia este

expresia cea mai simplă a redundanţei. Pentru a combate zgomotul, se introduce o

anumită redundanţă în mesaj, adică se transmit mai multe semnale decât este necesar

(este o măsură de securitate pentru mesaj)45.

Creşterea informaţiei şi, deci, a cunoştinţelor este, de fapt, o luptă a ordinii

împotriva destructurării şi dezorganizării (informaţia este negentropică, tinde către

ordine, după Shannon). Teoria lui Shannon se ocupă de schimbul de semnale perfect

definite şi izolabile şi propune nu o măsură a informaţiei, ci o măsură a imprevizibilităii,

apriori, un asamblaj de elemente pentru un receptor. Acurateţea, precizia, eficacitatea

transmiterii sunt niveluri de cercetare pe care se structurează modelul Shannon – Weaver.

Nu este o teorie a comunicării, pentru că ignoră semnificaţia pe care oamenii o

atribuie obiectelor şi cuvintelor. Informaţia, potrivit teoriei informaţiei, este ceea ce

reduce prin transmiterea ei ignoranţa şi incertitudinea privind starea unei situaţii date şi

măreşte capacitatea de organizare, structurare şi funcţionare a unui sistem dat. Potrivit

teoriilor comunicării, informaţia este ,,apropiere de sens”, este ,,transmitere către o fiinţă

conştientă a unei semnificaţii, a unei noţiuni prin intermediul unui mesaj spaţio-temporal

(tipărit, telefonic, unde sonore)”.

2. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell

45 Lucien Sfez, Dictionnaire critique de la communication, P.U.F., Paris, 1993, p.147-150.

71

Harold D. Lasswell (1902-1978), politolog american, considerat întemeietorul

disciplinei comunicării, este primul care formulează un ,,model liniar al comunicării”46.

Este autorul celui mai cunoscut enunţ din domeniul comunicării; el susţine că un act de

comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări: Cine? Ce

spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Transpunerea grafică a formulei lui Lasswell arată în felul următor:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Emiţător Mesaj Mijloc Receptor Efectul de

comunicare

Acest model priveşte comunicarea ca transmitere de mesaje şi reprezintă

versiunea verbală a modelului Shannon & Weaver: comunicarea este privită ca

transmitere de mesaje, autorul fiind mai interesat de efectele comunicării decât de

înţelesuri. În acest context, prin efect înţelegem o schimbare observabilă şi măsurabilă a

stării receptorului ce este produsă de un element identificabil din proces. De unde se

deduce că modificând un element al procesului vom comanda şi modificarea efectului.

După Lasswell, procesul de comunicare îndeplineşte trei funcţii principale în

societate:

supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa sau

afecta sistemul de valori al unei comunităţi sau al părţilor care o compun;

punerea în relaţie a actorilor societăţii pentru a produce un răspuns faţă

de mediu;

transmiterea moştenirii sociale.

Acestor funcţii Lazarsfeld şi Merton le vor adăuga şi funcţia de spectacol,

distracţie (entertainment).

Pentru fiecare dintre aceste întrebări, el a identificat un câmp de cercetare:

46 Harold D. Lasswell s-a ocupat de studiul propagandei politice, între anii 1920-1933, în S.U. A.

72

Acest model are în vedere studiul propagandei, de aceea şi caracterul său este

unidirecţional: semnalele pleacă de la un emiţător şi ajung la un receptor doar în această

direcţie. Receptorul este considerat, în concepţia lui Lasswell, ca fiind pasiv. De aceea,

modelul lui Lasswell a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed-back-ul, factorul

contextual şi alte forme de comunicare, în afară de comunicarea cu ajutorul mass-media.

Cu toate acestea modelul lui Lasswell oferă un punct de plecare în studiul comunicării şi

al relaţiilor publice.

3. Modelul lui Meyer – Eppler (1963)

Este unul dintre primele modele care se referă la comunicarea interpersonală.

Acest model implică existenţa unui emiţător, a unui receptor, a unei surse de zgomot,

codare şi decodare. În cazul acestui model emiţătorul poate fi format din unul sau mai

mulţi indivizi, la fel ca şi receptorul. Schema acestui model se prezintă în felul următor47:

codare zgomot decodare

Emiţător -------------------------------------------------------------- Receptor

Re

Rr

47 Apud Flaviu Călin Rus, Op. cit., p. 43.

73

Emiţătorul E emite un mesaj, folosind codarea, către receptorul R, mesaj care

poate fi bruiat de sursa de zgomot. Pentru ca mesajul să poată fi perceput şi înţeles de

către receptor el trebuie să aibă la bază o limbă şi un limbaj comun. De asemenea,

procesul comunicării interpersonale se realizează cu atât mai bine cu cât intersecţia

repertoriilor emiţătorului şi receptorului este mai mare.

Modelul lui Meyer – Eppler ia, pentru prima dată, în considerare feed-back-ul.

Atât emiţătorul cât şi receptorul au calitate dublă, astfel încât, în cazul transferului

informaţional, emiţătorul are rolul de a emite mesaje iar receptorul de a le recepta; în

cazul contratransferului informaţional receptorul se transformă în emiţător, iar sursa

emitentă a primelor mesaje se transformă în receptor.

4. Modelul circular al comunicării

Modelul concentric al comunicării, al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait şi

Thomas Bohn, este denumit şi modelul HUB (1974). Acest model se referă, în special, la

comunicarea de masă, pe care o ilustrează ca pe un ansamblu de cercuri concentrice, iar

în interiorul acestor cercuri are loc o permanentă negociere şi tranzacţie de informaţii.

Schematizat, acest model arată astfel:

74

Transmiterea mesajelor prin intermediul acestui model este văzută în două faze.

Prima fază se referă la diferitele tipuri de comunicatori care transmit mesajele. Aceste

mesaje sunt mai întâi codate, dar înainte ca ele să ajungă la canalul propriu zis de

transmitere ele sunt filtrate şi selecţionate de aşa numiţii controlori, care sunt

profesionişti ai comunicării de masă şi care pot fi şefi de agenţii, redactori şefi etc. După

ce trec de acest control, mesajele sunt emise prin intermediul mass-media. Cea de-a doua

fază începe odată cu intervenţia aşa numiţilor regulatori, care influenţează procesul

comunicării, afectând conţinutul şi obiectivitatea acestuia, denaturând sensul iniţial. Faza

a doua continuă cu filtrarea informaţiilor, venite de această dată din partea receptorilor şi

care se referă la o anumită disponibilitate a acestora de a primi sau respinge un anumit tip

de mesaj. În final, mesajele ajung la receptori, provocând efecte imediate sau de lungă

durată. Noutatea pe care o aduce acest model este introducerea conceptului de

amplificare şi de selecţie a informaţiilor.

5. Modelul fluxului în doi paşi

Acest model îşi are originea într-un studiu făcut asupra efectelor comunicării de

masă, în campania electorală din 1940 pentru alegerile prezidenţiale din S.U.A. Cei care

au făcut acest studiu, Paul Lazersfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet, au constatat că

nici unul dintre modelele de comunicare cunoscute până la acea vreme nu putea explica

rezultatele campaniei respective. Modelul aduce ideea prezenţei, la nivelul grupurilor, a

liderilor de opinie. Premisa de la care pleacă acest model este că nu orice membru al

societăţii poate fi atins direct de mesajele direcţionate transmise prin mass-media. Cei

care sunt răspunzători de informarea segmentelor mai puţin active ale populaţiei sunt

liderii de opinie.

Schematizat, modelul fluxului în doi paşi arată astfel:

membrii grupului

primul pas pasul doi

Mass-media Liderii de opinie Grup

membrii grupului

75

La baza modelului în doi paşi se află următoarele presupoziţii:48

1. Persoanele nu trăiesc izolate, ci aparţin grupurilor sociale şi intră în legătură

cu alte persoane.

2. Răspunsul şi reacţia la mesajele mass-media nu sunt directe şi imediate, ci

mediate şi influenţate prin aceste relaţii sociale.

3. Cele două procese care au loc sunt unul de receptare şi atenţie, celălalt de

răspuns, sub forma acceptării ori respingerii intenţiei de a influenţa sau de a informa.

Receptarea nu este echivalentă cu răspunsul, aşa cum non-receptarea nu este echivalentă

cu non-răspunsul (pentru că putem avea de-a face, după aceea, cu o acceptare, ca urmare

a contactelor personale).

4. Indivizii nu sunt egali în faţa campaniilor media, ci au diverse roluri în

procesul de comunicare şi pot fi împărţiţi în cei care au rol activ în receptarea şi

transmiterea ideilor venite de la media şi cei care se orientează bazându-se în principal pe

contacte personale.

5. Cei care joacă un rol mai activ (liderii de opinie) au următoarele caracteristici:

apelează mai mult la media, sunt mai sociabili, sunt conştienţi că îi pot influenţa pe alţii,

că le este atribuit atât un rol de sursă, cât şi unul de orientare.

6. Modelul lui Roman Jakobson

Modelul propus de Roman Jakobson face parte, de asemenea, din categoria

modelelor liniare, autorul identificând şase factori care intervin în formularea unui enunţ:

emiţătorul, receptorul, referentul (contextul), codul comun al comunicatorilor, contactul

(direct sau mediat) şi mesajul.

Emiţătorul transmite mesajul; în funcţie de situaţia de comunicare, poate

fi o persoană sau mai multe;

Receptorul primeşte mesajul; şi la acest nivel pot exista mai mulţi

receptori;

48 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării, traducere de Alina Bârgăoanu şi Paul Dobrescu,

Ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 59.

76

Mesajul reprezintă o combinaţie de semne lingvistice, adică de realităţi

perceptibile pre-existente;

Referentul trimite la context; Jakobson identifică două tipuri: referent

situaţional şi textual;

Codul desemnează ansamblul de semne şi combinaţiile lor, comune celor

doi comunicatori şi are un caracter convenţional;

Canalul mijloceşte contactul dintre cei doi.

Pornind de la cercetările lui Karl Buhller, Jakobson corelează fiecărei

componente din schema comunicării o funcţie proprie, crescând numărul acestora de la

trei (exprimare, apel şi reprezentare) la şase. Acestea nu sunt însă de sine stătătoare, ci

interacţionează, fiecărui enunţ corespunzându-i mai multe asemenea funcţii. ,,Deşi

distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care

să împlinească numai o singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia

dintre aceste multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor. Structura

verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominant.”49

Funcţia expresivă (emotivă sau interjecţională) reprezintă stratul pur

emotiv al enunţului şi poate fi uşor recunoscută prin utilizarea persoanei

întâi, a interjecţiilor, intonaţiei. Rolul ei constă în exprimarea atitudinii

enunţiatorului faţă de conţinutul mesajului.

Funcţia referenţială (denotativă, cognitivă, contextuală, informativă)

reflectă sensul mesajului şi are un caracter neutru-informativ şi cel mai

adesea aduce în comunicare o a treia persoană. Considerată a fi cea mai

importantă funcţie a limbajului jurnalistic, ea nu este specifică situaţiei în

care are loc comunicarea, ci contextului pre-existent al comunicării (la

care se referă comunicarea). Referinţa suportă două niveluri, unul intern

şi unul extern. Primul vizează referinţele operate în interiorul textului,

intratextuale, cel de-al doilea fiind specific contextului situaţional,

extralingvistic.

49 Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.

88.

77

Funcţia conativă (persuasivă, retorică, imperativă) apelează la forme de

imperativ, vocativ şi la persoana a doua, ca instrumente pentru a

determina o reacţie, un efect, un rezultat.

Funcţia fatică joacă rolul de intermediar între emiţător şi receptor,

realizează şi menţine contact dintre aceştia, prin formule de atenţionare

sau de confirmare a continuităţii contactului.

Funcţia metalingvistică transmite informaţii despre un anumit cod, care

devine el însuşi obiect al enunţului. Codul trebuie să fie comun

utilizatorilor, altfel comunicarea nu se poate desfăşura. Aici trebuie

evidenţiate şi procesele de codare şi decodare, în care intervine în mod

esenţial codul. La nivel lingvistic, se manifestă prin formule

ca ,,adică”, ,,cu alte cuvinte”, ,,altfel spus”. Aşadar, funcţia

metalingvistică ajută la explicarea noţiunilor necunoscute de către

receptor. Distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii se

operează între limbajul obiectual (referitor la obiect) şi metalimbaj

(referitor la limbaj).

Funcţia poetică (estetică, literară) este caracterizată de limbajul figurat.

În viziunea lui Jakobson, importanţa acestei funcţii rezidă în capacitatea

sa de a proiecta principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa

combinării, permiţând combinaţii şi posibilităţi infinite de expresie

verbală.

78

Bibliografie selectivă

Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi,

2002.

Adam, Jean-Michel, Argumentarea publicitară: retorica elogiului şi persuasiunii,

Editura Institutul European, Iasi, 2004.

Agabrian, Mircea, Analiza de conţinut, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

Bakenhus, Norbert, Radioul local. Ghid practic pentru jurnalişti, Editura Polirom, Iaşi,

1998.

Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,

Iaşi, 2000.

Beciu, Camelia, Politica discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Beciu, Camelia, Comunicare şi discurs mediatic. O lectură sociologică, Bucureşti,

Editura Comunicare.ro

Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi,

2000.

Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului, Gemma Press, 1999.

Bland, Michael, Theaker, Alison, Wragg, David, Relaţiile eficiente cu mass-media,

Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003.

Borţun, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, Bucureşti,

2002

Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiintele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu,

Editura Polirom, 2000.

Boutaud, Jean-Jacques, Comunicare, semiotică şi semne publicitare. Teorii, modele şi

aplicaţii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005

Bouzon, Arlette, Comunicarea în situaţii de criză, Bucureşti, Editura Tritonic, 2006.

79

Briggs, Asa, Burke, Peter, Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la internet,

Editura Polirom, Iaşi, 2005.

Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000.

Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Studii, cercetări, aplicaţii,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile

şi postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, Editura Comunicare. Ro, SNSPA,

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice ,,David Ogilvy”, Bucureşti, 2005.

Chiciudean, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, Bucureşti, Editura

Licorna, 2000.

Cismaru, Diana-Maria, Comunicarea internă în organizaţii, Editura Tritonic, Bucureşti,

2008.

Coman, Cristina, Comunicarea de criză, Iaşi, Editura Polirom, 2009.

Coman, Cristina, Relaţii publice – principii şi strategii, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

Coman, Cristina, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass media, Iaşi, Editura Polirom, 2007

Comunicării, în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 6-7, comunicare.

ro, 2003, p. 13-42.

Corjan, I. C., Mass-media şi publicitate, Editura Universităţii Suceava, 2004

Corjan, I. C., Semiotica limbajului publicitar. Textul şi imaginea, Editura Universităţii

Suceava, 2004

Corti, Maria, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanţa, Editura Pontica,

2000.

Craia, Sultana, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei ,,România de Mâine”, Bucureşti,

2000.

Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W.Noomen, Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas,

1998.

Dâncu, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Prolegomene la o posibilă istorie a

80

Dominic, R. Joseph, Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, Bucureşti,

Editura comunicare.ro, 2009.

Durand, Jacques, Les formes de la communication, Paris, Dunod, 1981.

Evseev, Ivan, Cuvânt, simbol, mit, Editura Facla, Timişoara, 1983.

Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, 2003.

Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Iaşi, Institutul European, 2002.

Goddard, Angela, Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001.

Haineş, Rosemarie, Comunicarea televizuală. Bucureşti, Editura Eficient, 2000.

Heartley, J., Discursul ştirilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o

pragmatică a românei vorbite, Editura All, Bucureşti, 1999.

Jakobson, Roman, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de

perspectivă, în Probleme de stilistică. Culegere de articole, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti,1964, p. 83-125.

Kunczik, Michael, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării,

Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune şi democraţie, Editura Tritonic, Bucureşti,

2004.

Lochard, Guy, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Iaşi, Institutul European, 1998.

Mattelart, Armand, Mattelart, Michelle, Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom,

Iaşi, 2000.

McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira & com, 1997.

McQuail, Denis, Comunicarea, traducere de Daniela Rusu, prefaţă de Ioan Drăgan,

postfaţă de Iulian Popescu, Institutul European, Iaşi, 1999.

McQuail, Denis., Windahl, S., Modele ale comunicării, Comunicare.ro, 2001.

Miège, Bernard, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

1998.

Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de

comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

81

Mucchielli, Alex, Jean-Antoine Corbalan, Teoria proceselor de comunicare, traducere de

Livia Iacob, Editura Institutul European, Iaşi, 2006.

Newsom, Doug, Kruckeberg, Dean, VanSlike Turk, Judy, Totul despre relaţiile publice,

Editura Polirom, Iaşi, 2003.

Oprea, Ioan, Comunicare culturală şi comunicare lingvistică, Institutul European, Iaşi,

2008.

Oprea, Ioan, Filozofia limbii, Editura Universităţii ,,Ştefan cel Mare”, Suceava, 2002.

Paillart, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002

Roşca, Liviu, Comunicare personală – aplicaţii, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga” din

Sibiu, 2001.

Rus, Flaviu Călin, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Institutul

European, Iaşi, 2002.

Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi,1999.

Săucan, Doina-Ştefana, Comunicarea didactică, Bucureşti, Editura Atos, 2002.

Silverstone, Roger, Televiziunea în viaţa cotidiană, Editura Polirom, Iaşi, 1994.

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi,  Polirom,

2000.

Stoica-Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.

Thompson, John B., Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media, Bucureşti,

Editura Antet, 2003.

Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1996.

Todoran, Dimitrie, Psihologia reclamei, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.

Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura comunicare.ro

Zémor, Pierre, Comunicarea publică, Iaşi, Institutul European, 2003.

Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucureş

82