SPIRITUL NEMURITOR AL ROMÂNILOR

Motto: “Veşnicia s-a născut la sat” L. Blaga

Ce este veşnicia? Ei,bine, este acel ceva promis de Divinitate, care poate fi atins prin intermediul sufletului. Dar ce se întâmplă când noi uităm de el şi începem să slăvim doar ceea ce este lumesc, material? Se întâmplă ceea ce vedem în jurul nostru, o lipsă de respect pentru ce ne înconjoară,:oameni, obiecte, betoane, natură, tot. Ȋn tradiţiile poporului nostru există scris prin simboluri “un roman de dragoste” adresat sufletului, părţii noastre nemuritoare. Acestea au menirea de a ne aduce aminte cine suntem cu adevărat şi de a ne ajuta să ne “deşteptăm din somnul cel de moarte”, cum spune Andrei Mureşanu. Unul dintre simbolurile care înfăţişează veşnicia este cifra 8, folosită de exemplu în confecţionarea sorcovelor, sau a “stelelor” pentru a însoţi colindele, sub formă de octogon, stea cu opt colţuri. Simbolul infinitului este reprezentat chiar de cifra opt culcată. De asemenea, s-a observant că forma schematic a octogonului este rezultatul suprapunerii a doua cruci: crucea greacă (+) şi crucea Sf. Andrei (X). Numele Sf Andei derivă de la substantivul masculin “andros”, care în limba greacă înseamnă “Om”, dar un Om complet, unit cu Divinitatea. Cercetătorii etnografici au mai descoperit că opt este numărul echilibrului cosmic şi al totalităţii, reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiului şi prin roza vânturilor.

Crucea.

Crucea apare sub diferite forme în ornamentele populare şi este de o vechime mult mai mare decât creştinismul. Ȋn simbolismul traditional, crucea este asimilată arborelui cosmic deoarece prin aceasta se realizează comunicarea cu cerul. De asemenea, prin axul sau vertical reprezintă axul lumilor, iar cel orizontal reprezintă axul terestru, în care se manifestă principiul coborât de-a lungul Columnei Cerului în manifestare.

Stâlpul funerar.

Stâlpul funerar daco-românesc face referire la “Axa Lumii”, al cărei echivalent este Arborele vieţii ce creşte în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. Pentru români, Copacul Vieţii este bradul, care uneori este asemănat unui par ce iese din noianul de ape şi este pus la căpătâiul mortului. Este

amintit parul funerar dac, reprezentat pe columna lui Traian, par care s-a transformat mai apoi în coloană funerară. Stâlpii funerari constituie cea mai răspândită categorie de monumente mitice folosite la români . Ȋn datinile noastre , Arborele Vieţii este locul de pornire al unei călătorii către zonele cunoscute şi necunoscite ale cosmosului. Escaladarea se poate face, în anumite condiţii şi cu anumite restricţii doar de eroi, oameni initiate şi morţii care au dus o viaţa virtuasă. Eroii călătoresc prin mijloace numai de ei ştiute, uneori fiind ajutaţi de animale fabuloase ca Pasărea Măiastră sau Pasărea Sufletului, care este simbolizată uneori printr-o pasăre plasată în vârful stâlpului funerar. Un astfel de centru nu aparţine spaţiului profan, geometric, ci spţiului sacru în care se poate realiza comuniunea cu cerul sau cu lumea subterană. El este punctul paradoxal al rupturilor de nivel, punctul în care se poate transcende lumea fizică. Tocmai prin faptul că aici în centru se transcende lumea sensibilă, se transcende implicit şi timpul , obţinându-se prezentul continuu atemporal.

Funia şi şarpele

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (demiurgice, divine) cât şi negative (infrernale). Una dintre principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate de cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre Cer şi Pământ este manifestată tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. La români Şarpele este asociat arborelui cosmic ( bradul sau Mărul Roşu) şi de aceea îl găsim în iconografia primară încolăcit pe arborele lumii. Din unele variante ale miturilor cosmogonice româneşti reiese că şarpele a preexistat cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic din apele primordiale. În descântecele româneşti preluate şi de cultura modernă se spune: „ Sarpele casei,alb,/ Fără de venin/ Iata-ni-l azi în prag/ Falnic şi senin/ Laptele de la oi/ În blid alb adus/L-a sorbit domol / Cam pe la apus” (descântec preluat şi de formaţia Pheonix, intr-unul din cântecele sale). Deci Şarpele casei este identic la nivel microcosmic cu Sarpele macrocosmic, identic la rândul lui cu regele lumii situat în Centrul Lumii încolăcind columna cerului. Pe de altă parte însă simbolismul şarpelui este preluat popor, şi mai ales de creştini, sub aspectul funiei care prin sinuozuităţile imprimate de mişcarea ei aduce extraordinar de mult cu mişcările unui şarpe. Or bisericile de lemn româneşti sunt înconjurate de un brâu în torsadă (răsucit) format din doi şerpi ale căror trupuri înlănţuite aduc cu o funie şi care se despart abia deasupra uşilor de la intrare. Strămoşii nostri au avut grijă să ne lase moştenire un tezaur alături de care spiritul românesc să dăinuie veşnic. Ȋntr-adevăr, cine se depărtează prea mult sau uită rădăcinile din care e născut, riscă să-şi piardă identitatea şi odată cu ea comoara cea mai de preţ, sufletul!

Bibliografie: R. Vulcănescu, Columna Cerului, Bucureşti, 1972; Isac Evdeev, Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timişoara, 1994; https://www.google.ro/search?q=cruce+populara+romaneasca.