SPAŢII CU VALENŢĂ CULTURALĂ LE ÎN CONTEXTUL E … · 2011. 11. 29. · Ruina memoriei:...

U N I V E R S I T A I O N M I N C U ”T E A D E A R H I T E C T U R Ă Ş I U R B A N I S M „

SPAŢII CU VALENŢĂ CULTURALĂCONVERSIEI FUNCŢIONALLE

ÎN CONTEXTUL EA PATRIMONIULUI INDUSTRIAL

BUCUREŞTI, 2011

ARH. ANDREI EUGEN LAKATOS

PROF. DR. ARH. AUGUSTIN IOANCONDUC TOR ŞTIINŢIFIC:Ă

TEZĂ D DOCTORATER E Z U M A T

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU”

SPAŢIILE CU VALENŢĂ CULTURALĂ

ÎN CONTEXTUL

CONVERSIEI FUNCŢIONALE

A PATRIMONIULUI INDUSTRIAL

TEZĂ DE DOCTORAT

Autor: arh. Andrei Eugen Lakatos

Conducător ştiinţific: prof. dr. arh. Augustin Ioan

Bucureşti, 2011

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă, reprezentativă pentru contribuţiile autorului la

problematica domeniului conversiei funcţionale a patrimoniului industrial, adună

la un loc concepte teoretice fundamentale ale acestui domeniu, concepte care ar

putea să constituie baza oricărui proiect de intervenţie pe clădiri existente.

Lucrarea este rezultatul experienţei teoretice în domeniul arhitecturii,

experienţă dobândită pe parcursul a şase ani de activitate profesională şi de

cercetare în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”.

Consider că formarea mea ca specialist în acest domeniu, a început încă

din facultate, şi vreau să mulţumesc tuturor profesorilor care au avut un rol

hotărâtor în pregătirea mea, amintind aici în mod special numele domnului prof.

dr. arh. Zoltan Takacs.

Au urmat anii de acumulare a experienţei în cadrul Facultăţii de

Arhitectură, în calitate de asistent la catedra Bazele Proiectării a anilor II şi III, şi

mulţumesc pe această cale domnului prof. dr. arh. Adrian Spirescu, pentru

sprijinul acordat în toată această perioadă.

Mulţumesc domnului prof. dr. arh. Ioan Augustin, coordonatorul ştiinţific

al lucrării, pentru îndrumarea acordată pe parcursul stagiului de pregătire a

doctoratului. De asemenea, ţin să aduc mulţumiri doamnei prof. dr. arh. Hanna

Derer, pentru consultanţa de specialitate acordată pe parcursul elaborării tezei.

Dedic această lucrare părinţilor mei, mulţumindu-le pentru educaţia pe

care mi-au acordat-o, şi pentru contribuţia la formarea mea profesională şi a

întregii conduite de viaţă.

Bucureşti, octombrie 2011

Spaţiile cu valenţă culturală în contextul conversiei funcţionale a patrimoniului industrial

1

CUPRINS

1. PATRIMONIUL INDUSTRIAL: DESPRE CONVERSIE ŞI CONTEXT

ÎN CONTEMPORANEITATEA URBANĂ

1.1. Cuvinte cheie, concepte, definiţii operaţionale

1.1.1. Cultură

1.1.2. Context (urban)

1.1.3. Conversie (funcţională)

1.1.4. Palimpsest

1.1.5. Patrimoniu şi arheologie industrială

1.1.6. Reabilitare

1.1.7. Revitalizare şi regenerare urbană

1.1.8. Arhitectură şi dezvoltare durabilă

1.2. Delimitarea ariei de studiu

1.3. Ipoteze de lucru. Importanţa subiectului ales

1.4. Argument

1.4.1. Argument istoric şi social

1.4.2. Argument ecologic şi economic

1.5. Analiza şi critica bibliografiei – stadiul actual al cercetării

1.5.1. De la arheologie industrială la patrimoniu cultural

1.5.2. Conversia şi reabilitarea clădirilor industriale

1.6. Metodologie

1.7. Concluzii (parţiale)


2

2. ARHITECTURA ÎN SPAŢIUL ŞI TIMPUL (POST)MODERNITĂŢII

2.1. Arhitectură, context, istorie

2.1.1. Contextul în istorie

2.1.2. Filosofia contextului

2.1.3. Context şi memorie

2.2. Modernitate, estetică şi arhitectură

2.2.1. Raţiunea modernităţii

2.2.2. Formă şi funcţiune

2.2.3. Estetica (post)modernităţii

2.3. Tabula rasa vs. genius loci sau „de la formă la loc”

2.3.1. Fenomenologie, critică şi semnificaţie

2.3.2. Peter Zumthor şi fenomenologia practică

Un oraş industrial: „De Meelfabriek” Leiden

2.4. Despre teoria deconstrucţiei

2.4.1. De la fenomenologie la deconstrucţie

2.4.2. Deconstrucţia în timp şi spaţiu (contemporan)

2.4.3. Palimpsestul şi lectura (con)textului

Muzeul din muzeu: „Neues Museum” Berlin

2.4.4. Deconstrucţia în arhitectură

Filosofie stratificată: parcul „La Villette” Paris



3

3. UP-GRADE – SCHIMBARE, DEZVOLTARE ŞI CONTINUITATE:

PENTRU O CULTURĂ A IDENTITĂŢII

3.1. Conversia în context

3.1.1. Conversia ca instrument al regenerării urbane

Dezvoltare şi continuitate: Cartierul „Kop van Zuid” Rotterdam

Despre istoria unui traseu: „High Line” New York

3.1.2. Caracterul locului şi tipuri de intervenţii

De la industrie la cultură: „CaixaForum” la Barcelona şi Madrid

3.1.3. Reciclarea fondului construit şi recuperarea memoriei

Forţa apei sau puterea muzicii: „Bâtiment des Forces Motrices” Geneva

3.2. Patrimoniul industrial în era post-industrializării

3.2.1. Clădirile industriale şi opţiunile lor de utilizare

O bibliotecă, un teatru, un centru cultural…

3.2.2. Patrimoniul industrial ca resursă culturală

O uzină contemporană în Londra: „Tate Modern Gallery”

3.2.3. Industrie, oraş, funcţiune

„Bursa de mărfuri” Rahova, o bursă de valori culturale

3.2.4. Arheologia industrială – o arheologie a identităţii

Ruina memoriei: „Moara lui Assan”


4. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE


4

1. PATRIMONIUL INDUSTRIAL: DESPRE CONVERSIE ŞI CONTEXT

ÎN CONTEMPORANEITATEA URBANĂ

„Drag cititor… nu mă pot stăpâni să nu te informez, cu jale şi furie

neputincioasă, despre o dramă strict personală: mi-au dărâmat moara!

Cine? Habar n-am. Care moară? Moara mea, moara « Dâmboviţa » din

spatele blocului de pe Ştefan cel Mare unde am locuit 25 de ani şi unde mai

stau ai mei şi acum…

Moara care-mi domină visele, colosală de parcă toate fortăreţele şi

mausoleele şi magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc.

Construcţia cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume.

Cum aş putea să-ţi sugerez măcar însemnătatea pe care ea a avut-o pentru

mine?

Clădirea asta era pentru mine vie, un arhetip în lumea mea interioară, o rună

în alfabetul meu”1.

Procesul industrializării, iar mai apoi dezindustrializarea, sunt fenomene ce au scris şi

rescris teritorii, oraşe, vieţi. Relatarea de mai sus, ce aparţine scriitorului Mircea Cărtărescu,

punctează efectele prezenţei, dar şi a dispariţiei unei clădiri industriale în şi din peisajul

cultural urban, dintr-o perspectivă ce poate să aparţină oricărui locuitor al unei urbe

industrializate.

Situl industrial din centrul oraşului, aflat astăzi într-o stare mai mult sau mai puţin

avansată de degradare, ocupă un loc aparte printre formele clasice ale ruinei industriale,

memoria oraşului contemporan fiind marcată de prezenţa fabricilor ce au crescut odată cu el.

Clădirile industriale reprezintă o realitate a activităţii umane, un reper fizic şi temporal, ce

ajută la conştientizarea trecutului unei comunităţi sau a unei societăţi. Cunoaşterea şi

acceptarea trecutului joacă un rol important în procesul de înţelegere a prezentului, acest lucru

contribuind la formarea unei viziuni realiste asupra viitorului.

Absenţa activităţilor din interiorul acestor construcţii părăsite creează nişte goluri

citadine şi cotidiene, măcinate de mecanismul timpului şi expuse pericolului uitării

(colective). Valoarea clădirilor industriale capătă valenţe patrimoniale, prin totalitatea

amintirilor ce le trezesc, prin rememorarea poveştii de viaţă a omului de rând, prin re-găsirea

caracterului specific al locului.

1 Mircea Cărtărescu, Baroane!, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 102-104.


5

Subiectul tezei de cercetare doctorală se axează pe o zonă de studiu delimitată de

domeniul conversiilor funcţionale, interesul lucrării concentrându-se pe spaţiile contemporane

destinate artelor şi culturii, găzduite de clădiri a căror funcţiune iniţială a fost schimbată. Încă

de la început este necesară menţiunea legată de termenii spaţii cu valenţă culturală (prezenţi

în prima partea a titlului), termeni ce în studiul de faţă se referă la spaţii construite ce au

potenţial de a primi în interiorul lor funcţiuni şi activităţi cultural-artistice.

Printre spaţiile (existente) ce oferă posibilitatea de a găzdui funcţiuni cu valoare

culturală se află şi clădirile industriale, ele numărându-se printre programele de arhitectură

importante şi în acelaşi timp specifice perioadei moderne, începând cu secolul al XIX-lea.

Arhitectura industrială este o mărturie a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei, şi a schimbărilor

majore produse de era industrială în structurile sociale, economice şi culturale ale civilizaţiei

occidentale.

Atât importanţa istorică, cât şi valoarea arhitecturală a clădirilor industriale, conferă

potenţialul cultural al acestora, pledând în acelaşi timp pentru conservarea lor în vederea

reutilizării contemporane. Studiul va pune accent în mod special pe conversia patrimoniului

industrial urban, situat în aproprierea actualelor centre ale oraşelor şi, în consecinţă, în

incompatibilitate funcţională cu restul construcţiilor aflate în vecinătatea lor. Cercetarea se va

îndrepta către acea parte a arhitecturii contemporane care se ocupă de reabilitarea şi conversia

funcţională a spaţiilor industriale dezafectate, în vederea reintegrării lor în circuitul cultural al

oraşului. Cercetarea nu se va opri numai asupra obiectelor de arhitectură, ci va explora, tot din

perspectiva reabilitării funcţionale, estetice şi sociale, şi spaţiile urbane de tip relicvă, aferente

activităţilor industriale, spaţii ce sunt în cele mai multe din cazuri uitate sau abandonate.

Fostele spaţii industriale dispun de suprafeţe extinse, de spaţii interioare vaste

caracterizate de deschideri mari, ceea ce face din ele spaţii potrivite pentru funcţiuni precum

galerii de artă, muzee, săli de spectacole sau concerte, centre culturale. Astfel, caracteristicile

constructive şi poziţia în cadrul oraşului fac ca arealele industriale urbane să fie adecvate

pentru transformarea lor în spaţii destinate culturii.

Clădirile industriale constituie un capital cultural, social şi economic cu valoare de

utilizare contemporană, iar reintegrarea lor în viaţa cotidiană a oraşelor, prin reutilizarea şi

adaptarea lor la noi funcţiuni, contribuie la amplificarea caracterului locului într-un mod

pozitiv, la păstrarea memoriei şi identităţii unei societăţi.


6

Perioada industrială a atras după sine o mare importanţă acordată oraşului, conducând

la apariţia metropolelor, a conurbaţiilor şi a oraşelor industriale, create pentru a adăposti

industria şi activităţile aferente ei. Revoluţia industrială a fost urmată aproape imediat de o

impresionantă presiune demografică în oraşe şi de o drenare a populaţiei satelor, societatea

industrială fiind una profund urbană. Din punct de vedere structural, apariţia noilor funcţiuni

urbane a contribuit la explozia vechilor cadre, adesea juxtapuse, ale oraşului baroc şi

neoclasicist, creându-se astfel o nouă ordine, dictată de procesul adaptării oraşului la

societatea care-l locuieşte. Zonele industriale au fost înglobate treptat în oraşele aflate în

continuă creştere, producţia industrială fiind mutată la marginea noilor limite ale oraşului,

datorită incompatibilităţii cu funcţiunile apărute în imediata lor vecinătate. Majoritatea

clădirilor industriale ce provin din secolul al XIX-lea, respectiv din prima jumătate a secolului

al XX-lea, sunt înglobate acum de oraşele aflate în continuă extindere, ajungând de multe ori

să fie amplasate în vecinătatea centrelor urbane.

Conversia clădirilor industriale va fi considerată o componentă implicită a revitalizării

urbane, datorită amplasării acestor situri în zonele centrale ale oraşelor. Astăzi, în România, în

cele mai multe cazuri spaţiile industriale dezafectate (ce nu au fost încă demolate), au rămas

nişte carcase părăsite şi golite de sens şi conţinut. Privind reabilitarea şi reciclarea fondului

construit existent ca un motor/instrument de regenerare urbană, studiul va urmări impactul

conversiilor funcţionale asupra vieţii sociale şi culturale a oraşului.

Ce se întâmplă când funcţiunea originală nu mai satisface nevoile actuale? De ce

patrimoniul industrial? Ce face ca spaţiile industriale să fie potrivite pentru astfel de conversii,

destinate activităţilor culturale? Ce implicaţii (sociale, culturale, economice) pot avea

conversiile siturilor industriale la nivelul oraşului? Acestea sunt doar câteva întrebări pentru

care se va căuta un răspuns pe parcursul cercetării doctorale, câteva întrebări care vor

organiza şi structura studiul.

Moara lui Assan Autor: Ştefan Tuchilă. Sursa: www.archiphotos.com


7

Astăzi, în România, în urma investiţiilor ample în domeniul construcţiilor şi a

dezvoltării haotice a pieţei imobiliare postrevoluţionară, majoritatea oraşelor mari se

confruntă cu dificultăţi la nivelul fondului construit. Problemele generate de noile intervenţii

urbane completează disfuncţiile majore apărute în urma proceselor de transformare cu

caracter radical, suferite de ţesutul urban în perioada anterioară anului 1990. Efectele

suprapuse ale acestor intervenţii şi transformări au condus la apariţia unui mediu construit

caracterizat de contraste, aflat între strălucirea arhitecturii contemporane, tristeţea cartierelor

din epoca comunistă şi zonele marginale (sau marginalizate).

O disfuncţie importantă la nivelul oraşelor din România este reprezentată de spaţiile

industriale inserate în cartiere de locuit, prezente sub forma unor relicve, unul dintre motivele

căruia se datorează acest fapt, fiind întreruperea programelor de restructurare urbană

anterioare anului 1990. Ulterior, deciziile de ordin politic şi economic, precum şi orientarea

investitorilor către zone cu un grad ridicat de profitabilitate, au făcut ca aceste zone să intre în

declin, clădirile industriale şi spaţiile aferente lor ajungând astfel într-un grad avansat de

degradare.

Siturile postindustriale, aşa numitele brown areas, prezintă un potenţial cultural

nevalorificat încă. O caracteristică a acestor situri industriale este statutul lor de multe ori

incert, datorat unei neinventarieri corecte pe lista patrimoniului construit, istoric şi cultural

sau, în unele cazuri, chiar datorită faptului că ele nu au încă statutul de clădiri patrimoniale.

Există ansambluri industriale ce sunt înscrise în patrimoniul naţional, ca de exemplu,

în Bucureşti, Moara lui Assan, Fabrica de bere Bragadiru, Vama Antrepozite, Gara Filaret,

Uzinele Malaxa etc., dar există şi situri industriale extrem de fragile, cum sunt fabrici sau

depouri construite înainte şi după 1944, care şi-au încetat activitatea industrială şi sunt acum

la discreţia dezvoltatorilor imobiliari. O mare parte dintre siturile care nu se bucură de un

statut clar din punct de vedere al valorii lor patrimoniale, au fost deja desfiinţate în întregime.

În locul lor s-au ridicat ansambluri de clădiri ce adăpostesc locuinţe sau birouri, a căror

calitate şi fezabilitate arhitecturală şi urbanistică sunt cel puţin discutabile. Lipsa unor

instrumente legale şi financiare şi, de multe ori, prezenţa unor interese locale speculative, are

ca rezultat impasul în care se află astăzi patrimoniul industrial din România. Fenomenul

distrugerii acestor componente patrimoniale este explicat printre altele şi prin absenţa oricărei

informări şi sensibilizări la nivel naţional, referitor la patrimoniul construit în general şi la

patrimoniului industrial în mod special.


8

Una dintre urmările ideologiei de tip tabula rasa provenită din perioada comunistă, ce

promova ideea că ce este vechi trebuie să dispară, oraşele (şi odată cu ele, şi oamenii ce le

locuiau) reconstruindu-se de la zero, urmărea printre altele ştergerea memoriei colective şi a

identităţii, prin ruperea legăturilor cu trecutul. Din păcate, această mentalitate persistă încă şi

în gândirea contemporană, animată de data aceasta de alte intenţii, de cele mai multe ori de

natură economică speculativă şi oportunistă. Pe acest fond, este de dorit întoarcerea către

patrimoniul construit, salvarea şi reintegrarea acestuia în circuitul funcţional şi cultural al

oraşelor, în vederea recuperării şi păstrării valorilor istoriei.

Lucrarea propune o analiză a calităţilor patrimoniului industrial şi a potenţialului său

de transformare, cu scopul evidenţierii unor fundamente pentru conservarea, conversia şi

valorificarea patrimoniului industrial dezafectat ca spaţii destinate culturii. Analiza critică a

teoriei şi a practicii internaţionale existente în acest domeniu, va urmări găsirea acelor

instrumente conceptual-teoretice care pot fundamenta acest tip de demers arhitectural.

Identificarea metodelor de intervenţie folosite în exemplele studiate, vor conduce la selectarea

acelor principii cu aplicabilitate generală şi a modului în care ele pot fi puse în practica

contextului românesc.

Fosta Uzină Zeise în Hamburg, Germania, fondată în anul 1868, ce producea elice pentru vapoare, transformată începând cu anul 1986 în Centru Media. Sursa: Kenneth Powell, L’Architecture Transformée – Réhabilitation, Rénovation, Réutilisation, Editura Seuil, Paris, 1999, p. 75.


9

Patrimoniul este un bun material, cultural sau spiritual moştenit, care aparţine unei

persoane, unei colectivităţi sau unei naţiuni. În acelaşi fel, patrimoniul industrial reprezintă

mărturia culturii industriale, cu semnificaţie istorică, tehnologică, socială sau arhitecturală, ce

atestă existenţa erei industriale de la primele ei manifestări şi până în prezent.

Arheologia industrială este un domeniu interdisciplinar ce se ocupă cu studiul

patrimoniului industrial şi al tuturor surselor materiale sau imateriale legate de societatea

umană industrială în evoluţia sa istorică. Arheologia patrimoniului industrial este un câmp de

cunoaştere istorică, ale cărei metode implică luarea în considerare a mai multor factori

precum, mediul construit, geografic şi uman, procesele tehnice de producţie, condiţiile de

lucru şi relaţiile sociale, expresia culturală. Studiul sistematic al structurilor şi artefactelor

sunt un mijloc de a aprofunda înţelegerea trecutului industrial, construcţiile specifice

activităţilor industriale, oraşele şi peisajele în care sunt amplasate, alături de procesele şi

uneltele folosite, fiind de o importanţă fundamentală. Toate acestea cer o studiere atentă,

pentru înţelegerea semnificaţiei lor, iar exemplele cele mai semnificative şi caracteristice

trebuie identificate, protejate şi întreţinute, spre folosul prezentului şi viitorului.

De-a lungul istoriei, clădirile au fost dintotdeauna supuse modificărilor pe parcursul

duratei lor de viaţă, edificiile supravieţuind civilizaţiilor care le-au construit, chiar dacă

regimurile politice, condiţiile economice sau cele religioase s-au schimbat. Astfel, practica

des întâlnită a refolosirii clădirilor existente, a făcut ca templele greceşti şi romane să fie

transformate în biserici creştine, iar palatele, castelele şi reşedinţele nobiliare în muzee, din

simplul motiv că acest tip de intervenţie, conversia, este mai ieftină şi mai puţin complicată

decât a construi ceva de la zero. Altfel spus, nu este nevoie să se dărâme mereu totul şi să se

ia din nou, mai greu, de la început.

Reabilitarea şi conversia funcţională a spaţiilor industriale dezafectate este o acţiune

de reciclare a fondului construit existent, şi în acelaşi timp un instrument în regenerarea

urbană, prin acţiunea de reconstrucţie a oraşului pe el însuşi şi refolosirea resurselor sale

construite. Regenerarea (urbană) înseamnă a (se) naşte din nou, adică, în cazul arhitecturii, a

readuce în condiţii de folosire o clădire uzată, prin reabilitarea sau re-locuirea ei.


10

2. ARHITECTURA ÎN SPAŢIUL ŞI TIMPUL (POST)MODERNITĂŢII

Istoria umanităţii, sub diferitele ei aspecte ce includ şi istoria urbană, este ca o mare

carte deschisă ce se scrie şi rescrie permanent, prezentul (continuu construit) nefiind altceva

decât o (în)scriere fără încetare în marele text (urban). În acelaşi timp, oraşul poate fi

considerat un organism viu, deoarece el este într-o continuă mişcare şi transformare. Cel mai

adesea percepţia locuitorilor asupra oraşului nu este una completă, ci parţială, fragmentată,

pentru că el nu este numai un simplu cadru determinat fizic, ci compunerea sa rezultă dintr-o

întreagă complexitate de elemente materiale şi imateriale; toate aceste elemente sunt înlănţuite

într-o structură complexă aflată într-un sistem valoric de raporturi.

În lingvistică, contextul este definit ca parte a unui text în care se găseşte un cuvânt

sau o frază, semnificaţia sau valorile acestora fiind determinate de poziţia lor în cadrul

textului. În acelaşi timp, rămânând în sfera lingvisticii, termenul de morfologie vine să

completeze înţelegerea contextului, morfologia fiind o parte a structurii gramaticale

constituită din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor

întrebuinţări, sau ca o parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. Tot aşa,

noţiunea de context mai poate fi înţeleasă şi prin comparaţie cu sintaxa gramaticală, ca parte a

gramaticii care studiază funcţiile cuvintelor şi ale propoziţiilor în vorbire, şi care stabileşte

regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.

Înţelegând oraşul ca pe o carte sau ca pe un con – text (de la contextus, contexere, o

ţesere împreună, o reţea), contextul urban reprezintă o circumstanţă ce (im)pune anumite

condiţii datorită, sau în urma, îmbinării unor elemente după o anumită regulă. Contextul se

conturează ca o structură specifică a unui oraş şi ca relaţie între diferitele elemente

componente ale oraşului. Orice obiect sau element necesită integrarea (sau după caz,

reintegrarea) în contextul întregului, prin conectarea sa la structura specifică existentă,

semnificaţia sau valorile acestora fiind determinate de poziţia lor în cadrul (con)textului.

Contextul (istoric) arhitectural, prin toate elementele care îl compun, este o reflectare a

obiceiurilor, tradiţiilor şi culturii locului şi societăţii care l-au creat. Clădirile ce au dăinuit în

timp, pot fi asemănate cu nişte documente istorice, ce (re)prezintă o mărturie provenită din

trecut. Contextul reprezintă o verigă de legătură între trecut, prezent şi viitor, iar studierea şi

înţelegerea sa joacă un rol important în găsirea unei identităţi autentice, fixată pe axa valorică

temporală. Perceperea contextului construit, ca pe un text scris, ca pe un organism sau ca pe o

arhivă a memoriei şi a istoriei, implică o cunoaştere profundă a sensului realităţii urbane

înconjurătoare, căci „lucrurile spun întotdeauna poveşti diferite; spun despre cum au fost


11

făcute, despre circumstanţele istorice în care au fost făcute, şi dacă sunt lucruri adevărate,

dezvăluie de asemenea şi adevărul”2.

Originea arhitecturii se află în locul pe care obiectul de arhitectură se aşează, el

trăgându-şi esenţa din contextul fizic, istoric şi cultural al locului. Locul este cel ce deţine în

sine o semnificaţie care este scoasă la iveală odată cu apariţia clădirii. Mediul înconjurător

este un spaţiu în care apare (ia naştere, are loc) viaţa umană, nefiind vorba aici de un spaţiu

matematic, isomorfic, ci de un spaţiu viu, trăit, între cer şi pământ. Limitele şi pragurile sunt

elemente constituente ale unui loc, diferenţa dintre spaţiu şi loc, fiind aceia că locul este sfinţit

de prezenţa omului; atunci, spaţiul devine un loc trăit, apropriat, încărcat cu semnificaţii

personale. Astfel, locurile, ca şi clădirile, sunt înţelese şi percepute prin intermediul

experienţei personale şi a felului în care sunt ele folosite.

Fenomenologia scoate în evidenţă un alt aspect al contextului, sub forma memoriei

unui loc, sub diferitele sale posibile materializări. Contextul este format în mintea oamenilor

din imagini ale memoriei (tactilă, auditivă, olfactivă, vizuală, afectivă sau senzitivă), el luând

astfel forma memoriei unui loc. Din acest punct de vedere aproprierea unui spaţiu se face prin

intermediul memoriei afective, adică prin intermediul asociaţiilor şi analogiilor (simbolice),

ce se formează în mintea umană în timpul utilizării spaţiului respectiv. Spaţiul (edificat) este

interpretat şi înţeles nu numai prin prisma contextului istoric şi cultural; estetica locului,

raţiunea utilizării, afecţiunea personală sau pasională faţă de un loc, joacă de asemenea un rol

important în procesul folosirii în timp şi al rememorării acelui spaţiu.

Filosoful Jacques Derrida este cel ce a introdus termenul de deconstrucţie în sfera

filosofiei contemporane, cu scopul de a examina critic distincţii conceptuale fundamentale.

Derrida a arătat că înţelegerea sensului cuvintelor şi a semnificaţiei lor este un produs sau o

construcţie a textului în sine, şi nu ceva preluat din afara textului. Idea analizei

deconstructiviste este aceea de a restructura sensurile fixe ale cuvintelor, înţelesul fiecărui

cuvânt depinzând de înţelesul altor cuvinte ca parte a unui lung lanţ de sensuri şi semnificaţii.

Derrida a susţinut idea că înţelesul unui cuvânt este creat de jocul diferitelor sensuri pe care

cuvintele le pot căpăta în funcţie de contextul (textului) din care fac parte, un joc fără limite,

infinit şi nedefinit.

Pentru domeniul arhitecturii, din perspectiva deconstrucţiei, timpul şi spaţiul sunt

considerate a fi nişte receptacule, rezultatele unei semnături plurale. Locul/spaţiul natural este

2 Christian Norberg-Schulz, Genius Loci. Towards a Phenomenology of Architecture, Editura Rizzoli, New York, 1979, p. 185.


12

cel ce receptează sau primeşte amprenta pusă de timp, sau în timp, a tot ceea ce se întâmplă în

sau pe el. În acelaşi fel, existenţa în contemporan presupune o conştientizare a faptului că fără

acumularea trecutului, nu ar fi putut exista idea de contemporaneitate, acumularea straturilor

anterioare, istorice (pe care este aşezat prezentul), făcând posibilă existenţa unui punct de

referinţă.

Prin asemănarea cu un palimpsest, memoria locului, atât cea fizic-construită cât şi cea

mentală, rămâne marcată de straturile succesive ale evoluţiei ce se păstrează ca semne

imprimate în sau pe acel loc. În arhitectură, palimpsestul este văzut ca un monument sub a

cărei scriere anterioare se poate citi istoria sau trecutul. El implică co-prezenţa realităţilor

trecutului construit, adică co-prezenţa mai multor straturi provenind din epoci anterioare.

Coprezenţa presupune o existenţă simultană, un atunci şi un acum ce coexistă într-o singură

casă, implicând prezenţa, în acelaşi timp şi în aceeaşi intervenţie, a ipostazelor semnificative

prin care a trecut un sit sau o clădire.

Devenirea clădirilor care sunt supuse procesului de transformare spaţială şi

funcţională, se aseamănă cu un palimpsest, pe care a existat o primă scriere, poate şi o

ştergere sau o adăugare, şi mai apoi o rescriere. Conversiile şi revitalizările urbane se

aseamănă cu o scriere peste un text existent, ce oferă şansa unei continuităţi prin angajarea

inventivă şi creativă a stratului anterior în cadrul textului nou, şi prin reînnoirea

(semnificaţiei) textului vechi.

În sensul înţelegerii (con)textului propus de teoria deconstrucţiei, urma rămasă

presupune o absenţă a ceva ce a fost odată, pe când absenţa urmei, semnalează prezenţa

actuală sau a actualului. Oraşul este ca un text incomplet şi compus din straturi, scrieri

succesive, cu multiple posibilităţi de apropriere. Lectura sitului ca palimpsest, conduce la o

înţelegere mai completă a spaţiului, în sensul evoluţiei sale, contribuind la completarea

informaţiilor despre istoria locului. Lectura (con)textului poate conduce la înţelegerea

sensului şi esenţelor ce transpar aparenţelor fizice imediate, punând astfel bazele unei

intervenţii fondate pe cunoaşterea sitului. Acest lucru poate avea ca rezultat o abordare a

intervenţiei ce presupune (re)integrarea fragmentelor straturilor anterioare păstrate, ce sunt

preluate şi inserate ca citate în corpul noului text. Astfel, proiectul ajunge să se înscrie în sit

nu ca o refacere a vechiului strat, ci ca un strat nou, ce face referire la trecut.

Orice clădire poate fi privită ca un fragment de text, ca un capitol din textul incomplet

al oraşului, format din scrieri şi rescrieri succesive, a căror lectură se aseamănă cu cercetarea

unei arhive, ce se constituie într-o resursă pentru o posibilă intervenţie. Precum cărţile care


13

conţin o poveste într-o poveste, reabilitarea (şi eventual extinderea) unei clădiri existente este

asemănătoare cu adăugarea unui nou capitol la un text fără sfârşit.

Proiectul parcului „La Villette” din Paris, este un exemplu grăitor a materializării

teorie deconstrucţiei în arhitectură, în care noţiunile deconstructiviste de urmă şi palimpsest

au jucat un rol important. Pentru Bernard Tschumi, Jacques Derrida şi Peter Eisenman,

urmele şi relicvele unui anumit trecut rămân vii pe locul respectiv, iar ele trebuie recunoscute,

acceptate şi integrate în arhitectura ce urmează a se ridica. Precum cuvintele din filosofia

deconstrucţiei a lui Derrida, structurile parcului, golite de conţinutul semantic al semnului

lingvistic şi de semnificaţie, sunt fără vreun sens sau un conţinut anume.

Istoria sitului include două elemente puternice care, asemenea unor axe directoare, au

generat compoziţia spaţială a parcului. Faptul că pe acel loc a existat un abator la care lucrau

mai mult de 3000 de persoane, este primul element ce face trimitere la istoria sitului, unele

dintre clădirile abatorului fiind încă în picioare. Cel de-al doilea element este reprezentat de

două canale de apă ce traversează situl, canalul Ourcq, care alimenta cu apă oraşul Paris, şi

canalul St. Denis, ce era folosit pentru transportul de marfă. Proiectul parcului păstrează şi

include una dintre cele mai mari clădiri ale abatorului rămase pe sit, clădiri adiacente

abatorului şi ambele canale de apă.

Pus în funcţiune în anul 1867, complexul enorm al abatoarelor de la Villette, se

întindea de-o parte şi de alta a canalului Ourcq, la nord fiind aşezate abatoarele, şi la sud piaţa

de animale. În anul 1958, datorită evoluţiei tehnice, a fost propus un proiect de modernizare,

ce demarează zece ani mai târziu, în urma căruia este construită o nouă sală de vânzări, un

colos de beton şi metal de 47 de metri înălţime, şi 4 hectare suprafaţă la sol. Dar, în 1974,

lucrările au fost întrerupte, deoarece progresul industriei frigorifice a făcut inutilă prezenţa

unui abator de mari dimensiuni în Paris.

Proiectul parcului „La Villette”, a prevăzut transformarea noii săli de vânzări într-un

imens muzeu ştiinţific şi tehnic, structura industrială a vechii clădiri fiind conservată. De

asemenea, marea hală pentru vânzarea boilor, o construcţie în fontă şi fier, lungă de 240 metri

şi o deschidere de 84 de metri, a fost convertită într-un spaţiu cultural polivalent, ce pune în

valoare elementele specifice funcţiunii anterioare. Cinci edificii din piatră (printre care

pavilionul Janvier, vechea bursă de piei, rotonda veterinarilor), construite în 1867 de către

Janvier, sunt încă prezente, adăpostind serviciile administrative ale parcului şi a marii hale,

teatrul Paris-Villette, teatrul internaţional de limbă franceză şi un centru de documentare şi de

expoziţii, consacrat memoriei cartierului şi Parisului de est.


14

În acest proiect, noţiunile deconstructiviste de urmă şi palimpsest joacă un rol

important. Din această perspectivă, locul pe care urmează a se construi nu este niciodată o

tabula rasa, ci are o istorie care îl marchează, asemănător cu un spectru. În concordanţă cu

scrierile şi conceptul lui Derrida despre spectru, această istorie a locului poate fi numită şi

spectralitatea locului, adică lucrurile, materiale sau imateriale, din care se constituie acel loc.

Ea se manifestă în urmele şi relicvele unui anumit trecut ce rămâne viu pe locul respectiv, pe

care arhitectul ar trebui să îl recunoască şi să îl admită, integrându-l în arhitectura ce urmează

a se ridica. Astfel, proiectul suprapune straturilor trecute şi/sau dispărute (fostul zid al

oraşului, fostul abator, vechiul canal), cu cele prezente, aducând în acelaşi timp şi straturi noi,

ce nu au neapărat legătură cu existentul, dar care marchează intervenţia contemporană.

Derrida scoate în evidenţă aceste straturi, ca parte a unui palimpsest urban ce doreşte

să scoată la suprafaţă straturile istoriei trecute şi poate pierdute (cel puţin din vedere). La

nivelul parcului, straturilor conceptuale create de Derrida le corespund trei sisteme ce se

suprapun şi a căror activităţi au loc în mod simultan. Cele trei sisteme pe care parcul le

include sunt constituite dintr-un sistem de puncte, un sistem de linii şi un sistem de suprafeţe.

Primul sistem îl reprezintă punctele, o reţea de nebunii (ciudăţenii, în limba franceză

follies), aşezate la un interval de 120 de metrii, ce servesc drept numitor comun pentru

întregul parc. Aceste noduri sunt nişte cuburi cu latura de 10 metri, a căror formă se poate

schimba ca să se poată adapta la nevoi funcţionale diferite.

Procesul de modelare a acestor structuri, şi a ideilor extrinseci lor, reprezintă o reacţie

conştientă la multiplele semnificaţii asociate cu filosofia deconstrucţiei. În cazul Parcului La

Villette, înţelesul unui cuvânt sau a unui obiect arhitectural, depinde de jocul diferitelor

semnificaţii sau funcţiuni pe care acestea le pot căpăta în funcţie de contextul (activităţilor)

din care fac parte. Structurile parcului sunt o materializare a teoriei deconstrucţiei prin faptul

că înţelesul fiecărui obiect este diferit, depinzând de sensul altor obiecte ca parte a unui lung

lanţ de semnificaţii.

La Villette. Fosta hală de vânzare a boilor, astăzi centru cultural. Sursa: arhiva personală.


15

3. UP-GRADE – SCHIMBARE, DEZVOLTARE ŞI CONTINUITATE:

PENTRU O CULTURĂ A IDENTITĂŢII

Astăzi, arhitectura contemporană pare că nu se mai naşte dintr-un loc anume, chipul

unei arhitecturi a locului (şi a timpului) fiind încet-încet îndepărtat. În contextul globalizării

(arhitecturii), când graniţele determinate de culturi şi de geopolitici sunt înlăturate, este nevoie

de elemente distinctive ce pot să adauge caracter şi valoare unei zone, ajutând astfel la

păstrarea identităţii acesteia. De aceea, conservarea construcţiilor istorice înseamnă şi o

conservare a memoriei locului, menţinându-se astfel continuitatea morfologiei arhitecturale şi

o anumită coerenţă spaţială, clădirile istorice jucând un rol important în găsirea unor modele

de revitalizare urbană.

Din punct de vedere terminologic, conversia semnifică o schimbare a naturii unui

lucru, sau o modificare a esenţei lucrului respectiv. În lingvistică, conversia este un procedeu

de formare a cuvintelor prin trecerea lor dintr-o categorie gramaticală în alta, fără schimbarea

formei, ce are la bază schimbarea funcţională a unui cuvânt prin preluarea unei funcţii

sintactice noi. Conversia mai poate fi înţeleasă şi ca o transformare, adică o schimbare prin

(re)modelare, un proces ce trece dincolo de forma existentă şi care se desfăşoară pe un anumit

parcurs.

Aşadar, în arhitectură, conversia unei clădiri poate fi înţeleasă ca o schimbare a

conţinutului (sau a funcţiunii), fără schimbarea formei, de-a lungul unui traseu care pleacă de

la ceva, funcţiunea veche, către altceva, şi anume funcţiunea nouă. Înţelegerea conversiei ca

un traseu ce trece dincolo de formă şi face legătură între funcţiunea iniţială a clădirii şi cea

nou atribuită, implică un parcurs ce presupune continuitate. Procesul de conversie este direct

influenţat de contextul urban în care este înscrisă clădirea supusă transformării, iar studiul

contextului, înţeles ca sintaxă urbană, presupune studiul (funcţiunilor) clădirilor şi a regulilor

de îmbinare sau de aşezare a acestora în ţesătura urbană.

P.S.1 Institut d’Art Contemporaine, Long Island, New York. Sursa: Kenneth Powell, L’Architecture Transformée – Réhabilitation, Rénovation, Réutilisation, Editura Seuil, Paris, 1999, p. 101.


16

La New York, proiectul pentru fosta cale ferată industrială suspendată „High Line”,

este un proiect despre istoria unui traseu. În anul 1934, traseul căii ferate suspendată a fost

deschis trenurilor de marfă, ca parte a unui mare proiect de infrastructură public – privat

denumit West Side Improvement. Scopul construirii acestui traseu a fost acela de a conecta

direct fabricile şi depozitele de marfă din New York, trenurile putând să intre în interiorul

construcţiilor, riscul intersectării traficului la nivelul străzii prin West Side Manhattan fiind

astfel îndepărtat.

După mulţi ani de funcţionare, în anul 1980 calea ferată deja ruginită a fost

dezafectată. Proprietarii rutei au cerut demolarea sa datorită intereselor imobiliare privind

terenul de sub ruta suspendată, dar unii dintre locuitorii din zonele traversate de „High Line”,

s-au opus acestei demolări. Cât timp trenul nu a circulat, pe calea ferată a crescut vegetaţie, iar

locuitorii au recunoscut valoarea noii terase verzi apărută între clădiri. În anul 1999 ei au avut

iniţiativa de a fonda o organizaţie numită „Friends of the High Line”, cu ţelul de a menţine

întreaga structură istorică şi de a o dedica spaţiului public, ca o piesă esenţială ce face parte

din trecutul industrial al oraşului New York.

Designul noului parc suspendat deasupra oraşului, prevede păstrarea memoriei locului

şi a activităţilor ce au definit zona pentru mulţi ani, prin conservarea şinelor de cale ferată

exact pe locul lor. Din loc în loc, calea ferată este lăsată neatinsă, pentru a aduce aminte de

forma originală de utilizare a traseului, iar în alte părţi, porţiuni de şină sunt refolosite pentru

activităţile actuale ale parcului. În plus, faţă de integrarea arhitecturală şi peisagistică oferită

de traseu, „High Line” dispune de asemenea şi de atracţii culturale diverse, precum găzduirea

temporară de instalaţii şi spectacole de artă. Impactul urban al acestei intervenţii a fost unul

considerabil, reciclarea liniei de cale ferată stimulând dezvoltarea imobiliară din zona ce se

întinde de-a lungul traseului, lucru ce face din „High Line” un adevărat proiect de regenerare

urbană.

High Line Sursa: www.thehighline.org/galleries/images/high-line-park-photos


17

Fabricile dezafectate, fie că sunt sau nu clasate pe lista monumentelor istorice, devin

astăzi centre culturale, muzee, spaţii expoziţionale sau de concert. Patrimoniul industrial, cu

sau fără valoare culturală, arhitecturală sau istorică, dispune, de cele mai multe ori, cel puţin

de valoarea de utilizare contemporană, fapt ce îl face potrivit pentru a fi supus unor procese de

reabilitare şi conversie. Reintegrarea în circuitul cotidian activ este o atitudine echilibrată între

opţiunea desfiinţării clădirii şi cea a muzeificării, muzeificarea fiind văzută ca o îngheţare a

clădirii într-o anumită fază a evoluţiei ei (înţelegând evoluţia ca un proces de (auto)adaptare a

clădirii la cerinţele contemporane).

„Bâtiment des Forces Motrices” de la Geneva este un exemplu de restaurare şi

reabilitare a unui spaţiu industrial, ce păstrează şi memoria primei sale funcţiuni. Pe parcursul

istoriei, clădirea a cunoscut două inaugurări oficiale, prima în mai 1886, ca uzină, şi a doua în

septembrie 1997, ca sală de spectacole.

Clădirea a fost construită între 1883 şi 1892, în mijlocul râului Rhone, iar primele

cinci grupuri de turbine sunt puse în mişcare în mai 1886, două dintre ele furnizând apă în

oraş şi celelalte trei în afara oraşului, la o distanţă de 10 kilometri. În 1892, aripa mare a

clădirii este terminată, 18 grupuri de pompe şi de turbine fiind în funcţiune din acel moment.

Planul clădirii este în L, cu aripa cea mai lungă paralelă la cursul apei, iar arcele de la baza

uzinei aduc aminte de structura podurilor. La interior, cele două aripi formează un spaţiu

imens, necompartimentat de nici un perete despărţitor, acoperişul fiind susţinut de o şarpantă

metalică.

Când industria se deplasează la periferia oraşului, clădirea forţelor motrice a râului

Rhone este abandonată în anii ‘60, fiind apoi clasată ca monument istoric în 1988, când încep

să fie căutate variante pentru o nouă afectare funcţională cu vocaţie culturală. În 1994, pentru

a putea restaura sistemele de maşini ale clădirii „Grand Theatre” din Place Neuve, direcţia

teatrului începe să caute un alt spaţiu care să primească stagiunea 1997-1998. După mai multe

discuţii cu departamentul însărcinat cu administrarea uzinei de apă, s-a decis să se

construiască în interiorul fostei clădiri a forţelor motrice, o nouă sală de spectacole de 1000 de

locuri.

Principiul de bază al intervenţiei a fost unul simplu, ce a vizat crearea unui spaţiu de

primire în aripa mică a structurii şi construirea, în sistemul cutie în cutie, a unei săli de

spectacole în aripa mare. Spaţiul public al foaierului, numit spaţiu polivalent, permite

organizarea de evenimente şi recepţii, în cadrul creat de volum original al clădirii, lăsat gol

pentru a putea primit decoruri, expoziţii şi public, în funcţie de evenimentele programate. Cu


18

toate acestea, două pompe au fost conservate în acest loc (ele fiind restaurate şi vopsite în

culoarea albastră), ca mărturie a istoriei industriale a locului. Locul a primit astfel o nouă

identitate şi un nou nume, „BFM” („Bâtiment des Forces Motrices”), însă fără a şterge de tot

urmele vechii sale identităţi şi funcţiuni. Sub egida acestor trei litere, clădirea forţelor motrice

primeşte astăzi publicul pentru manifestări festive şi diverse evenimente culturale, cea mai

însemnată utilizare fiind cea de sală de concerte pentru muzică clasică.

Poate că unul dintre cele mai elocvente exemple de patrimoniu industrial a cărui

resursă culturală a fost valorificată este „Tate Modern Gallery” din Londra, o fostă uzină

electrică, ce a devenit o uzină contemporană a artelor. Proiectată de arhitectul Sir Giles

Gilbert Scott, creatorul faimoaselor cabine de telefon roşii din Londra, clădirea ce adăposteşte

astăzi galeriile Tate Modern, a fost una dintre cele mai mari centrale electrice din Marea

Britanie, ea fiind ridicată între anii 1947 şi 1963. Centrala era organizată liniar în trei părţi

paralele, şi anume camera boilerului în vecinătatea fluviului Tamisa, la mijloc sala marilor

turbine, iar în partea de sud se aflau transformatoarele de curent electric, care furnizau

electricitate în cea mai mare parte a Londrei. După 30 de ani de la închiderea centralei în anul

1981, a fost organizată o competiţie în vederea transformării monumentului industrial în a

patra galerie de artă Tate.

Proiectul a pornit de la idea că, dacă este vorba de o clădire care se află într-o zonă

istorică, există doar două modalităţi de a aborda acest proiect: fie se proiectează o clădire în

stilul istoric al contextului, fie se creează o structură care indică în mod clar că aceasta are un

stil diferit sau provine dintr-o perioadă de timp diferită. Arhitecţii şi-au dat seama, că fără o

abordare de tipul a face sau a nu face ceva pe sit, atât arhitectura nouă cât şi cea veche riscă să

fie compromise, iar produsul final devine o confuzie. O abordare de tip anti-amestecare a

stilurilor, nu înseamnă că noua structură nu ar trebui să o completeze pe cea existentă, sau nu

ar trebui să răspundă la regulile şi stilurile clădirii existente, sau aflate în imediata vecinătate a

sitului.

Clădirea este aşezată în interiorul unui context profund urban, de aceea a fost acordată

o atenţie deosebită pentru accesele publice şi posibilitatea de a folosi spaţiul din jurul clădirii,

ca un spaţiu destinat expunerii de sculpturi. Proiectul a prevăzut un mare spaţiu public pe

malul Tamisei, vis-a-vis de catedrala Sfântul Paul, spaţiul public astfel creat fiind legat de

rutele pietonale de pe malul Tamisei şi de podul pietonal „Millenium Bridge”. De asemenea,

partea de sud a muzeului este amenajată ca un spaţiu public cu dotări comerciale, ce face o

legătură între activitatea muzeului şi zonele învecinate.


19

Clădirea fostei centrale electrice este un reper istoric de pe fluviul Tamisa, iar

proiectul de reabilitare menţine calităţile arhitecturale existente, adăugând clădirii un element

nou, puternic şi contemporan. Deşi interiorul a fost golit de toate instalaţiile care făceau

centrala să funcţioneze, arhitecţii au reuşit să păstreze caracterul special al acestei clădiri

puternice, incluzând şi divizarea existentă a spaţiului în trei părţi. În timp ce în spaţiile

expoziţionale este o atmosferă de calm şi concentrare, o cu totul altă atmosferă este în spaţiile

cu caracter public. Sala Turbinelor este un astfel de loc, unde oamenii pot să meargă şi să

vorbească ca şi cum ar fi pe stradă, alegând ce expoziţie să vadă sau unde să meargă pentru a

lua o gustare. Tate Modern Gallery a devenit un spaţiu public al oraşului Londra foarte

atractiv, un loc de întâlnire şi interacţiune pentru oameni.

Două din cele trei rezervoarele de petrol, dispuse în prezent în formă de trifoi (având

aproximativ 18 metri în diametru şi 6 metri în înălţime), vor fi accesibile din Sala Turbinelor,

rezervoarele de petrol devenind, şi în sens propriu, fundaţia pentru Tate Modern 2. La fel ca

Sala Turbinelor, rezervoarele de petrol oferă un spaţiu industrial moştenit, la o scară

extraordinară şi de o frumuseţe dramatică, care completează spaţiul mai rafinat ce urmează a

se ridica deasupra.

Caracteristicile constructive şi compartimentarea funcţională ale fostei centrale

electrice, au constituit un bun suport pentru reamenajarea acesteia într-o galerie de artă cu

valenţe de spaţiu public destinat expunerii lucrărilor artistice. „Tate Modern Gallery” din

Londra, este un argument puternic în favoarea transformări spaţiilor industriale în spaţii de

expunere pentru artele contemporane.

Tate Modern Londra. Sursa: www.tate.org.uk/modern/building


20

Astăzi, practica refuncţionalizării ansamblurilor industriale este larg răspândită pe plan

mondial, multe dintre ele devenind muzee, iar prin înglobarea zonelor industriale părăsite în

circuitul cotidian, se obţine reintegrarea lor armonioasă în contextul din care fac parte. În

prezent, vestigiile arheologice industriale sunt incluse tot mai natural în trama stradală,

procesul re-înglobării siturilor industriale în ţesutul urban modern asemănându-se cu

realizarea muzeelor în aer liber.

În România, câteva acţiuni timide, dar totuşi binevenite, ale unor investitori privaţi, se

constituie în proiecte pilot de conversie a unor structuri industriale în spaţii destinate culturii.

Astfel, la Cluj-Napoca, nu foarte departe de centrul oraşului, în proximitatea zonei industriale,

fosta „Fabrică de Pensule” (o clădire ce prezintă atât valoare de utilizare contemporană cât şi

valoare afectivă), a devenit un spaţiu de creaţie de artă contemporană. Producţia de pensule a

fost oprită definitiv în anul 2005, după o activitate de peste 30 de ani, iar ceea ce a rămas în

urmă părea să fie o cutie cu piese dintr-un muzeu fictiv al epocii industriale, foarte relevante

de altfel pentru memoria locului. Piesele de muzeu erau constituite din poveşti de viaţă, utilaje

dezafectate, afişe de protecţia muncii, fotografii din fabrică şi din zonă, panouri cu pensule,

vestiare muncitoreşti tapetate cu afişe îngălbenite. Conversia locului într-un spaţiu cultural

contemporan a avut în vedere şi recuperarea tuturor acestor piese şi odată cu ele a memoriei

locului, a memoriei unui segment de istorie socială.

La Suceava, din iniţiativa Ordinului Arhitecţilor din România (O.A.R.), filiala N-E,

fosta Uzină de apă a oraşului se află în curs de a fi transformată într-un „Centru de

Arhitectură, Cultură Urbană şi Peisaj”. Uzina de apă, pusă în funcţiune în anul 1912,

reprezintă în istoria Sucevei un moment decisiv ce marchează intrarea în modernitate, din

punct de vedere urbanistic, a unui oraş care până la acea dată mai păstra ceva din aerul

perioadei medievale româneşti.

Refuncţionalizarea propusă de O.A.R. doreşte reintegrarea acestei clădiri în circuitul

(cultural) al comunităţii oraşului, contribuind astfel la promovarea, protejarea şi valorificarea

patrimoniului arhitectural industrial în rândul autorităţilor locale dar şi al societăţii civile.

„Centrul de Arhitectură, Cultură Urbană şi Peisaj” va cuprinde un spaţiu de recepţie, spaţii

expoziţionale (localizate în fostele rezervoare de apă subterane), o sală de proiecţii video, o

sală de conferinţe şi spaţii administrative.


21

La Bucureşti, reabilitarea şi conversia funcţională a fostei Burse de Mărfuri de la

Vama Antrepozite, într-o bursă de valori a industriilor creative, este un exemplu de

reintegrare a unei zone decăzute (din punct de vedere social şi al fondului construit), în

circuitul cotidian cultural.

Ansamblul Vămii Bucureşti Antrepozite, de pe Calea Rahovei intersecţie cu strada

Uranus, s-ar putea spune că este o bijuterie industrială a unor vremuri demult apuse.

Deschiderea oficială a avut loc în vara anului 1899, dar munca la complex a continuat până în

jurul anului 1945, adăugându-se mereu câte ceva ansamblului, sau remediindu-se unele

stricăciuni cauzate, de exemplu, de incendiul din anul 1918. În perioada interbelică, Vama

Bucureşti Antrepozite s-a învecinat cu prospera fabrică de bere şi conserve a industriaşului

Dumitru Bragadiru şi a fiilor acestuia. După anul 1983, Vama Antrepozite a servit ca loc de

organizare a şantierului pentru lucrările de la Casa Poporului, urmând ca mai apoi, după 1990,

diversele părţi ale ansamblului să devină proprietate privată.

Clădirea adăposteşte astăzi birourile mai multor societăţi, iar spaţiile ei generoase

găzduiesc diferite evenimente, precum concerte, conferinţe şi expoziţii de artă. Arhitecţii

proiectului „The Ark” şi-au propus să regenereze o zonă depreciată, zona Uranus-Rahova,

prin realizarea, în spiritul promovării memoriei culturale, a unei conversii funcţionale, din

clădire cu destinaţie industrială, într-un urban-lounge, un loc de efervescenţă profesională şi

artistică, un loc monden de socializare. „The Ark” mai adăposteşte un mic restaurant şi un

spaţiu vast de expunere la subsol. La fiecare sfârşit de săptămână, Muzeului Ţăranului Român

organizează în incinta clădirii un Târg al Ţăranului, un târg al producătorilor din toata ţara,

care se reunesc aici pentru a reînvia gastronomia cu specific românesc.

The Ark Sursa: www.fmagazin.ro/timp-liber/noua-cladire-the-ark


22

Clădirile industriale sunt nişte mărturii preţioase ale trecutului industrial românesc, ce

a contribuit esenţial la avântul economic al României în perioada interbelică, edificiile vechi

constituind o memorie a trecutului de neînlocuit. Un exemplu de mărturie (încă) vie a

înfloririi economice interbelice este „Moara lui Assan”, dar care se află astăzi într-o stare

avansată de degradare, fiind nevoie de o intervenţie rapidă de salvare a ruinelor.

Moara a fost întemeiată de negustorii Gheorghe Assan (1821 – 1866) şi Ioan

Martinovici (1820 – 1882). Construcţia „Morii Assan” a fost realizată în anul 1853, fiind

ridicată într-o perioadă când în Bucureşti nu exista nici măcar o singură fabrică de cărămidă.

Utilajele pentru moară au fost aduse de la Viena, de la firma „Siegel”, transportul acestora pe

Dunăre şi apoi pe distanţa Giurgiu-Bucureşti durând aproape o lună de zile.

În anul 1894 a fost înfiinţată o nouă secţie de lacuri şi culori, iar moara măcina la acea

dată 7 vagoane de grâu în 24 de ore. În 1895 existau în Bucureşti încă nouă mori cu aburi

afară de moara Assan. După 1903, moara Assan a fost dotată cu energie electrică, având uzină

proprie, iar în luna iunie 1930 a fost transformată în Societate Anonimă pe acţiuni sub

denumirea „Fabricele Assan”, care cuprindeau patru industrii diferite: măcinarea cerealelor,

uleiuri vegetale, lacuri şi culori, săpunuri şi chit. Înainte ca moara să fie transformată în

societate anonimă, fraţii Assan aveau 33 de lucrători, iar în ianuarie 1946, după război, fabrica

avea 400 de funcţionari şi lucrători.

Intervenţia asupra clădirilor industriale poate fi văzută ca o operaţiune de arheologie

culturală şi socială, prin care se realizează o expunere material(izat)ă a trecutului. „Vaporul

lui Assan”, după ce a supravieţuit valurilor şi furtunilor timpului, este acum un monument

istoric de valoare naţională. Moara marchează prin proporţii, calitatea arhitecturală deosebită

a imobilelor şi dotarea tehnică avansată la momentul construcţiei, un moment de referinţă al

industriei româneşti. Existenţa (precară) a „Morii lui Assan”, alături de multe alte relicve ale

trecutului industrial din Bucureşti (dar în aceeaşi măsură şi de pe restul teritoriului României),

aşează pe umerii societăţii contemporane responsabilitatea atitudinii faţă de acest tip de

patrimoniu construit.

Provocarea pentru arheologia şi administrarea patrimoniului industrial este aceea de a

vedea cum se pot păstra suficiente dovezi materiale ale erei industriale, pentru a asigura faptul

că generaţiile următoare vor putea vedea, aprecia, înţelege şi forma o viziune asupra acestei

perioade istorice importante


23

4. CONCLUZII

Cercetarea din cadrul prezentei teze de doctorat a luat forma unei căutări a efectelor pe

care schimbările din structura societăţii şi din domeniul filosofiei le-au produs asupra

arhitecturii contemporane. Lucrarea a urmărit să evidenţieze efectele conversiei clădirilor şi

spaţiilor industriale reziduale, şi consecinţele acestor conversii în mediul social şi urban, cu

accent pe acel tip de reabilitări ce au transformat obiectul vizat într-un spaţiu destinat artelor

şi culturii în general.

Proiectele de conversie studiate pe parcursul acestei lucrări sunt proiecte ce au fost

gândite ca un demers integrator în vederea recuperării unor spaţii şi arealuri industriale urbane

degradate sau abandonate (din considerente politice, economice sau sociale), spaţii care aveau

un real potenţial de a fi transformate. În urma intervenţiei, au rezultat noi centre de interes,

create prin schimbarea funcţiunii iniţiale, iar influenţa lor asupra teritoriului înconjurător, a

condus la rezultate pozitive în termeni de viaţă urbană şi socială.

Noţiunile de conversie funcţională, reabilitare estetică şi structurală, sunt înţelese drept

acţiuni care duc la rezolvarea anumitor probleme urbane şi la o îmbunătăţire a contextului

economic, fizic, social şi de mediu. Astfel, proiectele care valorifică şi reciclează fondul

construit existent, pot conta semnificativ în tabloul complex al regenerării oraşelor.

Motivaţiile acţiunilor de regenerare urbană sunt determinate, printre altele, de nevoia de

schimbare şi reintegrare în textura urbană funcţională a zonelor urbane degradate, ca urmare a

unei lungi perioade de abandon sau a unei degradări severe a fondului construit. Acest fel de

proiecte sunt o componentă importantă a revitalizării şi regenerării urbane la nivel local, sau

poate chiar teritorial.

Astăzi, este clar că în România nu numai presiunea exercitată de investitorii imobiliari

şi interesele economice (de moment) joacă un rol în modul în care sunt (sau mai bine zis, nu

sunt) gestionate clădirile industriale. Diferenţa dintre opinii şi felul în care se iau deciziile ce

privesc soarta patrimoniului industrial, de către experţi (incluzând aici arhitecţii şi

restauratorii), instituţii oficiale şi politicieni, joacă de asemenea un rol la fel de important. De

aceea, structurile industriale nu sunt privite încă ca monumente ce impun respect şi atenţie,

acestea nefiind percepute la justa lor valoare arhitecturală şi socială.


24

Conversia este un proces de transformare care implică păstrare şi continuitate, orice

clădire putând fi citită ca un palimpsest, ale cărui straturi (istorice) coprezente ajută la

înţelegerea şi însuşirea realităţilor trecutului (construit). Coprezenţa presupune o existenţă

simultană, un atunci şi un acum ce coexistă într-o singură clădire, implicând prezenţa, în

acelaşi timp şi în aceeaşi intervenţie, a ipostazelor semnificative prin care a trecut acea

clădire. Conversiile şi revitalizările urbane se aseamănă cu o scriere peste un text existent,

care oferă şansa unei continuităţi prin angajarea inventivă şi creativă a stratului anterior în

cadrul textului nou. Prin (re)integrarea fragmentelor straturilor anterioare păstrate, ce sunt

preluate şi inserate ca citate în corpul noului text, semnificaţia textului vechi este reînnoită.

Procesul de conversie ar trebui să ţină cont de memoria clădirii, ce trebuie identificată,

protejată şi valorificată spre folosul prezentului şi al viitorului. Restaurarea şi reabilitarea

fondului construit existent necesită includerea în cadrul principiilor de intervenţie, a ideii că

structura originală ar trebui accentuată în contextul său spaţial şi material original. Păstrarea şi

respectarea integrităţii structurale a tuturor tipurilor de clădiri industriale ar trebui să fie unul

din scopurile conversiei, iar prin crearea un dialog între nou şi vechi, să se genereze o nouă

compoziţie volumetrică.

Memoria locului înseamnă urma lăsată de timp, sau în timp, a tot ceea ce s-a întâmplat

în sau pe acel loc, identitatea unui loc fiind exprimată prin imagini, forme, atmosferă, iar

prin/în memoria oamenilor elementele fundamentale ale locului respectiv sunt recunoscute.

Căutarea acestor elemente poate conduce la o arhitectură capabilă să se integreze într-un loc

anume, iar atunci când limitele dintre clădire şi loc se vor fi dizolvat, arhitectura va putea să

transmită simplitatea şi naturaleţea faptului de a fi în acel loc.

Arhitectura contemporană, pe parcursul procesului ei de dezvoltare în timp, a pierdut

ceva din specificul evoluţiei fenomenului arhitectural, ceva valoros, şi anume continuitatea.

Precum cărţile ce conţin o serie de capitole de-a lungul cărora firul narativ îşi urmează direcţia

neîntrerupt, tot aşa apariţia unei noi arhitecturi ar trebui să se asemene cu adăugarea unui nou

capitol la un text fără sfârşit. Arhitectura înseamnă istorie şi memorie (a locului), o amprentă

lăsată în timp şi spaţiu, ea reprezentând o moştenire provenită din trecut, dar şi moştenirea

lăsată generaţiilor viitoare.


25

Lucrarea de faţă este reprezentativă pentru contribuţiile aduse la problematica

teoretică a domeniului conversiei funcţionale în general, şi a patrimoniului industrial în mod

special. Parcursul teoretic se naşte şi se desfăşoară prin paralela continuă dintre clădire/oraş şi

textul literal-gramatical, actul zidirii fiind văzut ca o (re)scriere în con – text. Plecând de la

ţesătura urbană către obiectul de arhitectură, studiul pune accent pe faptul că partea şi întregul

sunt în acelaşi timp context, istoria clădirii fiind la fel de importantă ca şi cea a contextului

din care ea face parte.

În acest sens, cercetarea pledează pentru o înţelegere a conversiei nu ca pe o ştergere

totală a funcţiunii (şi memoriei) vechi, ci ca pe o scriere în continuare, suprapusă peste

existentul anterior. Astfel, conversia este văzută ca un proces natural de transformare a unei

clădiri, o etapă în cadrul unui parcurs evolutiv, schimbarea survenind în urma noilor necesităţi

funcţionale şi sociale impuse de contextul urban contemporan. Suportul studiului teoretic l-au

constituit exemple, din realitatea construită, de refolosire creativă a spaţiilor industriale

dezafectate, care evidenţiază istoria locului. Demersul reprezintă o încercare de conştientizare

a importanţei conservării şi valorificării culturale a arhitecturii industriale, văzută ca un

depozit de amintiri, trăiri şi poveşti de viaţă.

Principalele direcţii de continuare a prezentei cercetări se vor putea constitui atât din

implicarea în programe de cercetare având ca obiect studiul şi valorificarea patrimoniului

industrial din Bucureşti şi din ţară, cât şi prin practica profesională a conversiei clădirilor

industriale dezafectate, în vederea reabilitării şi reintegrării acestora în circuitul cultural

cotidian.


26

BIBLIOGRAFIE

1. ***, Caiete Critice, nr. 1-2/1986, „Timpurile arhitecturii”, Editura Viaţa Românească,

Bucureşti, 1986.

2. ***, CaixaForum, Un edifici-fabrica artistich, Editura Fundacion „la Caixa”,

Barcelona, 2002.

3. ***, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1964.

4. ***, Fabrica de Pensule, Editura Fundaţia AltArt şi Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca,

2010.

5. ***, Industrial Heritage (Conference Proceedings from the International Biennial

“Vestiges of Industry”), Editura Research Center for Industrial Heritage of the Czech

Technical University in Prague, Praga, 2008.

6. ***, Kombinat. Ruine industriale ale epocii de aur, Editura Igoo media (seria Igloo

patrimoniu), Bucureşti, 2007.

7. ***, Patrimoniu industrial al Banatului Montan. Valoare europeană şi potenţial de

integrare, Editura Universul, Bucureşti, 2005.

8. ***, Theorizing A New Agenda For Architecture, „An anthology of architectural

theory 1965-1995”, Editura Kate Nesbitt, Princeton Architectural Press, New York,

1996.

9. ARENDT, HANNAH, La condition de l’homme modern, Editura Calman-Levy, Paris,

1961.

10. ARMULESCU, LORENA, Deconstructia, Editura Paideia, Bucuresti, 2003.

11. ASSAN, B. G., Industria morăriei în România, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl,

Bucureşti, 1896.

12. BAIRD, FORREST E., KAUFMANN, WALTER, Philosophic Clasics: From Plato to

Derrida, Editura Prentice Hall, New Jersey, 2007.

13. BARBLAN, MARC A., Il était une fois l’industrie, Editura Collection Patrimoine

Industriel de la Suisse, Geneva, 1984.

14. BELHOSTE, JEAN-FRANÇOIS, SMITH, PAUL, Patrimoine Industriel – Cinquante

sites en France, Editura Edition du Patrimoine, Paris, 1997.

15. BERGERON, LOUIS, DOREL-FERRE, GRACIA, Le patrimoine industriel, Un

Nouveau Territoire, Editura Liris, Paris, 1996.

16. BROTO, CARLO, New trends in renovating, Editura Structure, Barcelona, 2004.


27

17. CANTACUZINO, G. M., Despre o estetică a reconstrucţiei, Editura Paideia,

Bucureşti, 2001.

18. CANTACUZINO, SHERBAN, New Uses for Old Buildings, Editura The

Architectural Press Ltd, Londra, 1975.

19. CĂRTĂRESCU, MIRCEA, Baroane!, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

20. CHATELET, ALBERT, GROSLIER, BERNARD-PHILIPPE, Larousse, Istoria Artei,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

21. DE ROUX, EMMANUEL, Patrimoine industriel, Editura Scala, Paris, 2000.

22. DEBICKI, J., FAVRE, J. F., GRUNEWALD, D., PIMENTEL, A. F., Istoria Artei –

pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 1998.

23. DERRIDA, JACQUES, EISENMAN, PETER, Chora L Works, Editura The Monacelli

Press, New York, 1997.

24. DERRIDA, JACQUES, Khora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1998.

25. DREYFUS, F.-G., JOURCIN, A., THIBAULT, P., MILZA, P., Larousse, Istoria

Universală, Volumul 3, Evoluţia lumii contemporane, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2006.

26. FRAMPTON, KENNETH, Modern Architecture. A Critical History, Fourth Edition

2007, Editura Thames&Hudson Ltd., Londra, 2010.

27. HABERMAS, JURGEN, Discursul filosofic al modernităţii. 12 prelegeri, Editura All

Educaţional, Bucureşti, 2000.

28. HEIDEGGER, MARTIN, Originea operei de artă, Editura Humanitas, Bucureşti,

1995.

29. IOAN, AUGUSTIN, Khora, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.

30. IOAN, AUGUSTIN, O (nouă) „estetică a reconstrucţiei”, Editura Paideia, Bucureşti,

2002.

31. KLANTEN, ROBERT, FEIREISS, LUKAS, Build-on: Converted Architecture and

Transformed Buildings, Editura Gestalten, Berlin, 2009.

32. LABORDE, MARIE FRANÇOISE, Architecture industrielle, Editura Parisgramme,

Paris, 2003.

33. LEACH, NEIL, Anestetica (arhitectura ca anestezic), Editura Paidea, Bucureşti 1999.

34. LYNCH, KEVIN, The image of the city, Editura The MIT Press, Cambridge, 1960.

35. MEYER, HAN, VAN DER BURG, LEO, Working for the city, 25 Years of works

from the Urban Design Departments of Amsterdam, The Hague, Rotterdam, Editura

Uitgeverij SUN, Amsterdam, 2005.


28

36. MOORE, ROWAN, RYAN, RAYMUND, Building Tate Modern – Herzog & De

Meuron Transforming Giles Gilbert Scott, Editura Tate Gallery Publishing, Londra,

2000.

37. MOSTAEDI, ARIAN, Building conversion&renovation, Editura Monsa, Barcelona,

2003.

38. NORBERG-SCHULZ, CHRISTIAN, Genius Loci. Towards a Phenomenology of

Architecture, Editura Rizzoli, New York, 1979.

39. POTRA, GEORGE, Din Bucureştii de ieri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1990.

40. POWELL, KENNETH, L’Architecture Transformée – Réhabilitation, Rénovation,

Réutilisation, Editura Seuil, Paris, 1999.

41. ROWE, COLIN, KOETTER, FRED, Collage City, Editura The MIT Press,

Cambridge, Massachusetts, 1984.

42. SANDU, ALEXANDRU M., Sâmburele care face să crească, Editura Fundaţiei

design Arhitext, Bucureşti, 2007.

43. SCHITTICH, CHRISTIAN, Construire dans l’existant – Reconversion, Addition,

Création, Editura Detail, Basel, 2006.

44. SHARR, ADAM, Heidegger for Architects, Editura Routledge, New York, 2007.

45. STRATTON, MICHAEL, Reviving Industrial Buildings: An Overview of

Conservation and Comercial Interests, Industrial Buildings: Conservation and

Heritage, Editura E&FN Spon, Londra, 2000.

46. TOFFLER, ALIN, The Third Wave, Editura Pan Macmillan, Londra, 1981.

47. TOMBAZIS, ALEXANDROS N., Scrisoare către un tânăr arhitect, Editura Libro,

2005.

48. TSCHUMI, BERNARD, Event-cities 3, Editura The MIT Press, Cambridge, 2004.

49. VITRUVIU, Despre Arhitectură, Editura Academiei, Bucureşti, 1964.

50. VON MEISS, PIERRE, De la Forme au Lieu. Une introduction à l’étude de

l’architecture, Editura Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne,

2007.

51. ZAHARIADE, ANA MARIA, „Tribute to Vitruvius”, New Europe College, GE-NEC

Program, 2000-2001, 2001-2002, Editura New European College, Bucureşti, 2004.

52. ZUMTHOR, PETER, Thinking Architecture, Editura Birkhauser, Basel, 2010.

SPAŢII CU VALENŢĂ CULTURALĂ LE ÎN CONTEXTUL E … · 2011. 11. 29. · Ruina memoriei:...

Documents

Transcript of SPAŢII CU VALENŢĂ CULTURALĂ LE ÎN CONTEXTUL E … · 2011. 11. 29. · Ruina memoriei:...