CURS 1. PROBLEME DE BAZĂ ALE SOCIOLOGIEI URBANEOBIECTUL SOCIOLOGIEI URBANE

a. Consideraţii teoretice asupra obiectului de studiu al disciplinei Sociologie urbană

Sociologia urbană reprezintă studiul vieţii sociale şi al interacţiunii umane în zonele aglomeraţiilor citadine. Este o disciplina normativă, o ramură distinctă a sociologiei generale care doreşte să studieze structurile, procesele, schimbările şi problemele comunităţilor urbane şi, prin aceasta, să furnizeze elemente de bază pentru planificarea şi elaborarea politicilor urbane. La fel ca şi celelalte subdomenii ale sociologiei generale, sociologia urbană utilizează un instrumentar variat de analiză, respectiv  observarea socială, teoria socială, interviul, precum şi alte metode şi tehnici de studiu ale unor subiecte specifice, cum ar fi raportul dintre indivizi în procesul socializării, efectul industrializării şi al dezvoltării oraşului asupra individului, inclusiv migraţia şi tendinţele demografice, economie, sărăcia, relaţiile de rasă, tendinţele economice etc. După revoluţia industrială, sociologi precum Max Weber şi  Georg Simmel au studiat procesul tot mai pronunţat al urbanizării şi efectele sale asupra sentimentelor de alienare socială şi anonimatul. Şcoala sociologică de la Chicago a avut o influenţă majoră în dezvoltarea sociologiei urbane. Deşi unele dintre concluziile reprezentanţilor acestei şcoli au fost redefinite sau respinse, efectul pe termen lung al Scolii de la Chicago mai poate fi întâlnit inclusiv în lucrările de specialitate de astăzi.

b. Premise istorice ale abordării oraşuluiCu toate că, raportate la suprafaţa Terrei, oraşele nu reprezintă decât nişte insule

în mijlocul peisajului, ele au dominat şi domină lumea. Istoria oraşului este istoria lumii, oraşul simbolizând, aşa cum se afirmă în literatura de specialitate, “un destin al lumii”.

Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi încă mai sunt obiect de controversă între oamenii de ştiinţă. Economistul Karl Bücher şi istoricul Ludwig Maurer susţin teoria apărării, conform căreia oraşele antichităţii şi cele ale Evului Mediu au fost construite pentru a efectua apărarea împotriva migratorilor. Roma, însă, nu a fost înconjurată de ziduri în perioada sa de înflorire. Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalist a acreditat ideea că civilizaţia urbană s-a dezvoltat cu precădere în Europa occidentală. K. Marx şi F. Engels afirmau că atât oraşul, cât şi satul au apărut ca urmare a dezvoltării sociale a muncii. Alţi autori consideră că oraşul a apărut ca un centru politic şi religios şi s-a edificat prin înlocuirea structurii sociale bazată pe rudenie cu sistemul organizării legislative.

Cei mai mulţi sociologi se referă la apariţia oraşului ca urmare a dezvoltării comerţului şi activităţilor neagricole. Alţi cercetători susţin teoria conform căreia oraşele au apărut în zone de mare întindere agricolă. Exemplu cel mai des invocat în această direcţie este Ierihon, din Palestina, şi în care irigaţiile şi distribuirea apei prin canale a cunoscut un nivel tehnic înalt. Există, totuşi, opinii care contrazic definirea

1

Ierihonului ca oraş, de vreme ce economia era preponderent agricolă. În acest sens, edificatoare este afirmaţia cercetătorilor francezi Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges Chabot care, în Geografia urbană (publicată la Paris, Librairie Armand Colin, 1963), consemnează: “Anumite oraşe antice – chiar printre cele mai renumite – populate în cea mai mare parte de cultivatori, fără îndoială, nu le putem considera oraşe în optica noastră, a secolului al XX-lea”.

În general, s-a aceptat că primele oraşe au apărut în Mesopotamia (actualul Irak), puţin după anul 3500 î.e.n., urmate apoi de cele situate pe Valea Nilului (Egipt), Valea Indului (Pakistan) şi pe Valea Hoang-Ho (China).

Alte zone în care au apărut oraşe au fost Persia (datele arheologice demonstrează existenţa unei aşezări datând din mileniul VII î.Hr., numită Jarma); pentru India se menţionează Mehenio-Darro şi Harappa, datând din mileniul V î.Hr. Pe teritoriul de astăzi al României s-au descoperit aşezări de tip urban numite oppida, în care activitatea productivă era completată de relaţiile de schimb, iar unitatea urbană superioară era dava, atestată din secolul VIII î.Hr.

Cea mai interesantă şi mai complexă formă de aşezare antică este polis-ul grecesc, care se întâlneşte şi pe ţărmul Mării Negre. Într-o primă fază, acesta nu adăpostea decât o pătură aristocratică, o elită politică, culturală şi economică, lăsând în afara zidurilor lucrătorii pământului. În Imperiul Roman, inclusiv în Dacia latinizată formele de organizare urbană care s-au impus au fost colonia, municipium, civitas, vicus.

Din civilizaţia mediteraneană sunt cunoscute numeroase oraşe, între care Troia, al cărei amplasament a fost descoperit în urma săpăturilor făcute cu acest prilej au fost găsite mai multe oraşe suprapuse, între care Troia din vremea lui Homer nu s-a dovedit a fi cea mai veche. Alte oraşe vechi: Teba, Memphis, Babilon, Atena, Sparta ş.a. au marcat epoci de glorie la timpul lor. Sunt autori care consideră că prima formă de constituire urbană a reprezentat-o Ierihonul, care ar fi apărut aproximativ în secolul VIII î.Hr. (istoricul Emil Condurachi). În perioada elenistică şi a imperiului roman oraşele au cunoscut o înflorire deosebită.

În Evul mediu se poate vorbi de urban din momentul în care începe să se circule cu uşurinţă. Istoricul belgian Henri Pirenne considera secolul al IX-lea preponderent agricol, complet opus secolului al XI-lea, caracterizat printr-o creştere importantă a numărului oraşelor. În Europa, în general, oraşele s-au născut târziu, migraţiile popoarelor constituind o piedică, iar în Europa nordică oraşele s-au ivit cu şi mai mare întârziere. Ele s-au dezvoltat treptat, iar această creştere a apărut într-o ordine naturală. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, totul s-a schimbat. Faţă de oraşele care s-au ivit brusc, mai ales în America, a început să se vorbească despre oraşe-ciuperci, termen care a dobândit o largă circulaţie. Oraşele noi, ca şi noile cartiere ale vechilor oraşe s-au înmulţit într-un ritm vertiginos şi abia atunci a devenit cu adevărat actual fenomenul urban.

Începutul marelui proces de concentrare urbană a fost aşadar în secolul al XIX-lea. Din prima jumătate a secolului al XX-lea se constată o creştere mai rapidă a populaţiei urbane decât populaţia totală a globului, tendinţă care se accentuează mereu.

2

Concentrând mijloacele de producţie prin trecerea de la stadiul meşteşugăresc la cel industrial, revoluţia industrială însăşi aduce după sine concentrarea muncitorilor. Capitalismul intensifică schimburile şi le concentrează; socialismul atrage populaţia înspre centrele industriale, construind în acelaşi timp noi oraşe pe „locuri libere” şi dezvoltă industrie în localităţile de tip rural. Colonialismul a creat, de asemenea, în perioada capitalistă, pe de o parte „oraşe pentru albi”, în jurul cărora s-au aşezat indigenii, iar pe de altă parte au determinat, prin împărţirile politice (de exemplu India şi Pakistanul) mari transferuri, deplasări de populaţii, a desrădăcinat oameni care s-au îndreptat spre oraşe. Progresele înregistrate în transporturi (pe căile fluviale, maritime, pe cele ferate şi pe şoselele din ce în ce mai bune) au înregistrat, de asemenea, un rol hotărâtor în dezvoltarea oraşelor. O dată cu dezvoltarea oraşelor, prin amplificarea industrializării, apare fenomenul pe care-l numim suburbanizare, respectiv apariţia marilor cartiere periferice şi a suburbiilor. În primul rând mulţimile rurale au fost acelea care s-au îndreptat spre oraşele în dezvoltare, alături de emigranţi din alte ţări mai sărace ale lumii.

Există în lume un anumit număr de metropole a căror putere de atracţie depăşeşte mult limitele lor: acestea sunt câteva mari capitale ale ţărilor occidentale sau anumite centre de concentrare a populaţiei şi a bunurilor materiale situate la încrucişarea unor artere importante de transport. New Yorkul, de exemplu, îşi are oraşele sale de chinezi, italieni, cartierele de portoricani sau de greci. La fel, Parisul, unde străinii reprezintă un mare procent din populaţie. În ţările foarte dezvoltate, migraţiile înspre marile oraşe se fac, în general, plecând de la oraşele mai mici şi, din contră,în regiunile care sunt în curs de urbanizare, populaţia rurală se deplasează direct spre marele oraş. De exemplu: în oraşul Sydney, al cărui teritoriu municipal a crescut prin anexarea unui număr de opt municipii, cartierele periferice cuprind de peste zece ori mai mulţi locuitori decât nucleul urban. În Statele Unite, din cei 6,9 milioane de migranţi albi care s-au grăbit să ocupe suburbiile între anii 1940 şi 1950, 3,6 milioane veneau de la ţară şi 3,3 din cartierele foarte populate ale centrului.

Cauzele deplasării locuitorilor de la ţară înspre oraşe sunt multiple: în primul rând sunt cauze de ordin economic, cum ar fi concentrarea industriei şi a comerţului, inegalitatea salariilor; altele sunt de natură social-culturale, rerspectiv apropierea de centrele mari de învăţământ, de instituţiile culturale (teatru, cinematografe, operă etc.) sau de alte instituţii care oferă mai multe posibilităţi de distracţii (cazinouri, ştranduri, terenuri de sport etc.) La acestea se adaugă motivaţiile de ordin psihologic, locuitorii satelor considerând că numai la oraş se pot perfecţiona şi îşi pot atinge idealurile proprii. Oraşul apare ca o relaţie complementară în raport cu comunitatea rurală. Oraşul a impus studiul specific al relaţiilor dintre oameni şi deci a impus elaborarea unei discipline specifice şi anume sociologia urbană.

c. Abordări teoretice Sociologia urbană s-a constituit ca ştiinţă pornind în primul rând de la caracterul

obiectului muncii, acesta generând un sistem al organizării sociale aparte, dar şi un sistem de relaţii interpersonale distincte de cele existente în mediul rural. Mediul urban a

3

impus dominanta regulei juridice în raport cu cea morală. Mediul urban a generat delimitarea vieţii publice de viaţa privată, impunând dominanta criteriului mercantil, datorat apariţiei şi dezvoltării pieţei şi apărând astfel raporturile indirecte dintre producători şi consumatori şi în consecinţă raportarea structurii sociale la criterii de factură monetară. În cadrul mediului urban se anulează relaţiile de intercunoaştere umană, dezvoltându-se astfel fenomenele de devianţă, de patologie socială. Tot în mediul urban se multiplică raporturile fizice între oameni, în detrimentul raporturilor psihologice personale.

Cercetările de sociologie s-au concentrat asupra structurii sociale, profilului uman, dimensiunii ecologice şi organizării teritoriale. Pornind de aici, sociologia urbană s-a dezvoltat pe două direcţii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: în Germania au fost iniţiate cercetări asupra organizării vieţii urbane şi structurii de personalitate ale locuitorilor. Contribuţii importante au avut F. Tönnies care face prima distincţie clară în sociologie între conceptele de comunitate şi societate şi Max Weber, care, în lucrarea Oraşul defineşte comunitatea urbană ca unitate caracterizată prin acţiuni şi relaţii, în cadrul cărora piaţa se constituie ca organism legislativ şi de administraţie publică; Georg Simmel, în lucrarea Marele oraş şi personalitatea umană, lansează ipoteza generării unei personalităţi urbane standardizate şi a reducerii relaţiilor sociale la calculul monetar; Werner Sombart formulează ideea potrivit căreia oraşul este un mediu artificial, construit împotriva naturii şi impunând reguli formale de conduită.

O a doua direcţie este ilustrată de şcoala americană de sociologie, Şcoala de la Chicago, afirmată la începutul secolului al XX-lea şi reprezentată prin R. Park, D. McKenzie, E. Burgess, trei jurnalişti care au iniţiat cercetarea sociologică a fenomenelor urbane deviante şi scriind cartea The City (1925), în care se cercetează structura de locuire urbană (R. Park), fenomenele de ecologie urbană (McKenzie), sistematizarea urbană (Burgess a elaborat teoria celor cinci inele de organizare a oraşului, circumscriind în spaţiu structurile urbane şi funcţiile oraşului).

În general, au existat cinci perspective de cercetare în domeniul sociologiei urbane:

- perspectiva schimburilor sociale;- perspectiva organizării sociale;- perspectiva ecologică;- perspectiva problemelor sociale;- perspectiva politicilor sociale (având, ca finalităţi, planificarea socială şi mişcările sociale).

M. Castells (ale cărui lucrări reprezentative sunt Metropolis şi Problema urbană) abordează planificarea urbană ca intervenţie a politicului asupra elementelor, resurselor materiale şi umane ale oraşului, în scopul asigurării dezvoltării modului de producţie dominant, la care adaugă renovarea urbană şi construcţia unor noi oraşe; în ceea ce priveşte mişcările sociale, ele ţin de sistemul dominant, acţiuni cu caracter contestatar şi revendicativ. Cele două dimensiuni, planificarea şi mişcările sociale se întrepătrund şi se influenţează reciproc.

4

O altă orientare în sociologia urbană este cea care abordează calitatea vieţii orăşeneşti, măsurând-o prin standarde şi indicatori relevanţi. A. Campbell, Th. Convers, W. Rogers au stabilit un model metodologic de analiză prin care atributele obiective ale vieţii urbane se raportează la gradul de satisfacţie a trebuinţelor populaţiei. Analiza implică atribute de comparaţie, din care fac parte trebuinţele, aspiraţiile, valorile şi normele şi dimensiunile specifice, cum ar fi munca, salariul, timpul liber etc.

Alte orientări în sociologia urbană vizează perspectiva imaginilor urbane (imagini-simbol elaborate de orăşeni despre mediul urban), semiotica urbană (simbolizarea formelor de spaţializare a instituţiilor, locurilor de muncă etc.), şi, ca noi orientări în acest domeniu, economia politică a dezvoltării urbane (soluţionarea problemelor rezultate din inegalităţile socio-economice) sau studiul dezorganizării sociale (care se referă la anomia socială urbană, la abordarea sistemică a oraşului, structurată în jurul conceptelor de centru şi centralitate urbană). Dorel Abraham, în Introducere în sociologia urbană, referindu-se strict la situaţia actuală din România, consideră că o cunoaştere în profunzime a tuturor problemelor pe care le ridică procesul de urbanizare a unei societăţi în care există, cu o pondere importantă, un sector rural în plină modernizare, deschide căi inedite şi oferă posibilităţi noi de perfecţionare a cercetării sociologiei urbane. Urbanizarea şi modernizarea satului apar astfel ca două concepte ale căror sfere se intersectează, dar nu se exclud. “Dezvoltarea sociologiei urbane, spune el, nu se poate realiza în afara implicării sale, mult mai puternică decât până acum, în cercetarea problemelor sociale care apar odată cu noile schimbări de ordin politic şi economic, în curs de desfăşurare, cu noile prevederi legislative privind dezvoltarea aşezărilor şi protecţia mediului înconjurător, cu extinderea economiei de piaţă şi modernizarea infrastructurii urbane şi rurale”.

d. Structuri urbane. Moduri de organizare şi de cercetare a acestoraDezvoltarea oraşului ca întreg a impus abordarea sistemică în studiile de

sociologie urbană. Astfel, N. Schmidt, în lucrarea Sociologia urbană şi construcţia urbană, subliniază că cercetarea sociologică a oraşului se poate realiza din trei perspective:

- determinarea tipului ideal urban – şi care are un caracter critic şi se referă la anumite caracteristici funcţionale; - ideea de complexitate a particularităţii – are caracter empiric şi se referă la anumite trăsături specific urbane (mărimea oraşului, densitatea, mobilitatea populaţiei etc.);- din perspectiva continumului rural-urban – dinamica şi procesele de expansiune, interdependenţa structurilor şi funcţiilor oraşului.

Schmidt consideră oraşul ca realitate complexă, în a cărui definire trebuie incluse două tipuri de componente, şi anume:

- spaţial-fizice (unde se includ alte trei categorii de coordonate: arealul, numărul de locuitori şi densitatea);

5

- sociale: prevederi legale, valori (ţeluri, stări dezirabile), structuri şi funcţii (lipsit de un scop propriu-zis, finalitatea oraşului este aceea de a se perpetua atât structural, cât şi funcţional).

În ceea ce priveşte structura sistemului urban, aceasta se defineşte ca sistem complex de poziţii în care funcţionează agenţi încadraţi în relaţii sociale determinate; cea mai importantă proprietate structurală care determină, în general, oraşul, este structura profesională, influenţată de diviziunea socială a muncii, ca şi de progresul economic determinate atât de revoluţia industrială, cât şi de revoluţia informaţională. Funcţiile urbane reprezintă acele acţiuni care duc spre realizarea ţelurilor şi care polarizează interesele. Funcţiunile se împart în: funcţiuni ale sistemului urban (care se realizează la nivel macrosocial) şi funcţiuni ale actorilor sau indivizilor (la nivel microsocial). Pentru menţinerea existenţei oraşului, indivizii manifestă o serie de cerinţe ce privesc – indirect – sistemul urban ca atare: menţinerea productivă a sistemului urban (funcţia productivă, de asigurare a venitului necesar fiecărui individ), menţinerea consumului (asigurarea bunurilor şi serviciilor pentru folosirea veniturilor obţinute), dotarea spaţiului cu mijloace de circulaţie etc.

N. Schimidt arată că, pe lângă acţiuni funcţionale, în societatea urbană au loc şi acţiuni disfuncţionale. El propune, pentru analiza fenomenelor urbane, metoda modelelor, între care, cel mai relevant este modelul pragmatic. Competenţele acestui model sunt: obiectul modelului (situaţia economică şi geografică a oraşului), faptele ca date ale cunoaşterii (informaţii relevante asupra situaţiei structurale şi cerinţelor funcţionale), ţelurile ştiinţifice (valorile, intenţiile şi direcţiile de evoluţie ale oraşului), afirmaţia cu privire la starea de funcţionare a sistemului (rezultatul asocierii datelor cu privire la obiectul modelului).

În general, în sociologie se consideră că oraşul trebuie să aibă minim 10.000 de locuitori.

O analiză de natură sistemică întreprinde şi M.L. Rogimmenes, care afirmă că definirea ariilor urbane poate fi elaborată pornind de la modul de viaţă urban în conformitate cu studiul lui L. Wirth, intitulat Urbanismul ca mod de trai. Analiza porneşte de la conceptul de centru urban şi de la cel de sociabilitate. Centrul oraşului generează sociabilitatea şi conferă individului un anumit grad de libertate (prin reţeaua instituţiilor, firmelor, reţelelor comerciale care stimulează alegerile pe care indivizii le pot face), dar exercită şi un anumit control asupra acestuia.

Viaţa urbană cunoaşte polarizarea sferelor de viaţă publică şi viaţă privată; viaţa privată, al cărui mediu predilect este familia, menţine autonomia indivizilor în cadrul vieţii urbane. Familia este un refugiu în raport cu mediul urban stresant, în vreme ce viaţa publică presupune apartenenţa la publicul general.

6

Curs 2. Fenomenul urban, obiectul de studiu al sociologiei urbane

a. Definirea oraşului Există gânditori care consideră că o sociologie urbană este de nerealizat, întruct există o aşa mare diversitate a oraşelor astfel încât nu se pot stabili anume dimensiuni comune din care să rezulte o disciplină ştiinţifică care să cerceteze ceea ce este general. Sociologul francez L. Chevallier considera, în studiul apărut în volumul Sociologia franceză, că nu putem vorbi de o sociologie urbană, întrucât problemele şi caracteristicile orăşeneşti nu sunt aceleaşi şi deci nu există un interes singular pentru cercetarea oraşului. „Decât să se încerce să se exprime o tendinţă unică a oraşului, scria el, mai util este să se cerceteze împrejurările istorice, cum ar fi implementarea halelor din Paris sau dezvoltarea portului Louvre pe Sena, ca apoi de aici să rezulte capitala Franţei”.

Există însă sociologi care apreciază că ştiinţa fenomenelor urbane se poate elabora doar din două perspective: 1. din perspectiva ecologică; 2. din perspectiva organizaţională. Printre aceşti gânditori se numără sociologul american R. N.Morris, care în lucrarea sa, Sociologia urbană, precizează că nici un autor nu a recurs la o manieră unilaterală în elaborarea unei sociologii urbane prin excluderea uneia din aceste două componente. Reţinem faptul că sociologia urbană s-a constituit ca ştiinţa pornind în primul rând de la caracterul obiectului muncii, acesta generând un sistem al organizării sociale aparte, dar şi un sistem de relaţii interpersonale distincte de cele existente în mediul rural. În ceea ce priveşte obiectul muncii, mediul urban s-a constituit ca un artifax uman, întrucât obiectul muncii l-au constituit lucrurile decupate din structurile biologice. Mediul urban, constituindu-se pe suportul unor astfel de obiecte, a impus dominanta regulei juridice în raport cu cea morală. Mediul urban a generat delimitarea vieţii publice de viaţa privată, impunând dominanţa criteriului mercantil, datorat apariţiei şi dezvoltării pieţei şi apărând astfel raporturile indirecte dintre producători şi consumatori şi în consecinţă raportarea structurii sociale la criterii de factură monetară.

Fenomenul urban a fost cercetat şi de alţi sociologi americani, în deplină corelaţie cu cel rural. În lucrarea Principles of Rural-Urban Sociology, Pitirim Sorokin şi Carl Zimmerman enumera criteriile de diferenţiere dintre urban şi rural astfel:

- criteriul ocupaţional (ocupaţiile agricole în comunităţile rurale şi ocupaţiile non-agricole în mediul urban);

- criteriul relaţional (în comunităţile rurale, relaţia cu mediul este nemijlocită şi continuă; în comunităţile urbane această relaţie este caracterizată prin distanţă şi izolare);

- criteriul demografic (densitate şi mărime: densitatea populaţiei este mai mică în comunităţile rurale şi mai mare în comunităţile urbane);

- criteriul omogenităţii (comunitatea rurală e mai omogenă, comunitatea urbană e mai diferenţiată);

7

- criteriul stratificării (stratificare mai redusă în comunităţile rurale şi mai accentuată în comunităţile urbane);

- criteriul componenţei (populaţie autohtonă dominantă în comunităţile rurale şi populaţie neautohtonă dominantă în comunităţile urbane);

- criteriul interacţiunii (interacţiune nemijlocită - face to face – în comunităţile rurale şi „anonimă" în comunităţile urbane).

Aceste principii de diferenţiere între rural şi urban sunt asemănătoare viziunii sociologului german F. Tonnies, care a pus în valoare „raţionalismul kantian" într-o analiză a problemei fundamentale a vieţii sociale, problemă numită de el kulturformen. Analiza, întemeiată pe aceeaşi dihotomie (rural-urban), a generat o teorie a comunităţii (Gemeinschaft), diferită de teoria societăţii (Gesellschaft). Gemeinschaft, în limbajul sociologiei rurale moderne şi în conformitate cu categoriile lui Tonnies, reprezintă o comunitate primară, agro-rurală, întemeiată pe familie, pe religie şi obiceiuri, pe autoconsum şi cultură orală. Gesellschaft,pe de cealaltă parte, în limbajul sociologiei urbane moderne, reprezintă o societate evoluată, industrial-urbană, întemeiată pe stat, pe autonomia morală a individului şi pe lege, pe comerţ şi pe cultură scrisă.

Fenomenul urban constituie una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale civilizaţiei contemporane. Comunitatea urbană – oraşul, a apărut din diviziunea socială a muncii. Cei mai mulţi cercetători consideră că elementul esenţial al definiţiei oraşului trebuie să se refere la activităţile din interiorul oraşelor. Richtofen înţelege prin oraş “o grupare de mijloace de existenţă normală care constau în concentrarea formelor de lucru care nu sunt consacrate cultivării plantelor, ci în primul rând în industrie şi comerţ”. M. Aurousseau se străduieşte să enumere toate activităţile ce caracterizează un oraş, arătând că aici: se transportă, se prelucrează, se cumpără sau se vând materiile prime venite din alte părţi, se face educaţie, se conduc întreprinderile de stat sau pur şi simplu se locuieşte. W. Christaller, în definirea oraşelor, pune accentul pe comerţ, administraţie, micile meşteşuguri, iar industriei îi conferă un rol secundar. Enumerarea activităţilor specifice oraşului este atât de complicată încât aceasta riscă să rămână incompletă, unii autori limitându-se tocmai de aceea la excluderea celor agricole. Alţi autori au luat alte criterii în seamă în strădania lor de a defini oraşul. Astfel, J. Brunhes şi P. Deffontaines au reţinut un singur element: modul de viaţă. “Oraşul, spun ei, există ori de câte ori majoritatea locuitorilor îşi utilizează cea mai mare parte a timpului în interiorul aglomeraţiei”. Cercetătorii suedezi H. W. Ahlmann şi W. William-Olson definesc oraşul ca o aglomeraţie caracterizată printr-o diferenţiere internă. Oraşul încetează de a mai exista atunci când toţi locuitorii au aceeaşi ocupaţie. Criteriul acesta permite excluderea oraşelor agricole, dar în jurul marilor oraşe s-au construit oraşele-dormitor, în care oamenii nu se diferenţiază de loc prin ocupaţiile lor şi cărora totuşi nu li se poate nega numele de oraşe. Nu li se poate nega această calitate deoarece oamenii trăiesc aici la fel ca şi locuitorii marelui oraş vecin; ei au aceleaşi preocupări, aceleaşi distracţii, lucrează uneori în aceleaşi întreprinderi.

8

Alţi cercetări iau în calcul criteriul numeric. În Franţa mult timp a fost considerat oraş o aglomeraţie de peste 2000 de locuitori. Cifra minimă de 2000 de locuitori a fost recomandată în anul 1887, şi, fără a admite întotdeauna aceeaşi cifră, numeroase ţări au acceptat aceleşi principiu al pragului stabilit prin numărul populaţiei. La fel ca în Franţa, în Argentina şi Portugalia s-a considerat ca fiind oraş orice aglomeraţie de la 2000 de locuitori în sus. Statele Unite şi Thailanda au ridicat această cifră la 2500, Spania şi Grecia la 10.000. Dimpotrivă, Canada, Malaezia şi Scoţia se mulţumeau cu 1000, Islanda cu 300, iar Danemarca cu 250. Alte ţări combină criteriul numeric cu alte criterii: în Guatemala sunt considerate oraşe centrele cu 2000 de locuitori sau acelea cu minimum 1500 de locuitori, dacă sunt dotate cu apă curentă. În Panama sunt considerate oraşe localităţile cu cel puţin 1500 de locuitori, care prezintă “caractere urbane”. Unele ţări abandonează chiar orice criteriu cifric; în Chile se consideră ca urbane centrele dotate cu anumite servicii publice şi municipale, iar în Israel centrele care exercită o activitate neagricolă. De asemenea, toate reşedinţele administrative sunt considerate oraşe în următoarele ţări: Bolivia, Brazilia, Costa Rica, Ecuador, Salvador, Haiti, Honduras, Nicaragua ş.a.

Aceste colţuri ale pământului unde se îngrămădeşte într-o cadenţă din ce în ce mai rapidă, o parte mereu crescândă a umanităţii constituie ceea ce am definit oraşele, scriu Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges Chabot, în Geografia urbană.

Ph. Pinchemel defineşte oraşul ca o „comunitate de bărbaţi şi femei legaţi unii de alţii prin aceeaşi rezidenţă într-un punct al suprafeţei globului şi care sunt solidari prin aceleaşi legi, trebuinţe de muncă, locuire şi timp liber”. Oraşul este rezultatul unui surplus de civilizaţie, simbolul controlului uman asupra datelor naturale, al exploatării raţionale a mediului prin organizare, administraţie şi investiţie. În acelaşi timp, oraşul este focarul unde converg oameni, capitaluri şi tehnologii şi răscruce, loc de contact între categorii complementare, cum ar fi clienţii şi vânzătorii, conducătorii şi conduşii, magiştrii şi discipolii, oraşul înseamnă folosirea raţională a posibilităţilor umane şi, totodată, mediul confortului.

R. Park, în Comportamentul uman în mediul urban, defineşte oraşul prin modul de dispunere în spaţiu a oamenilor şi serviciilor. Trebuie reţinut că definiţia oraşului nu poate fi aceeaşi pentru toate timpurile şi pentru toate ţările. Cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut este să plasăm oraşele în mediul lor, pentru a le putea cerceta, să le grupăm în funcţie de civilizaţiile cărora le aparţin şi să analizăm problemele lor comune. Pentru că, mai mult decât o aglomerare umană, oraşul este un complex de aşteptări şi sentimente organizate în aria urbană, o construcţie artificială, abiotică, implicată totuşi în procesele vitale ale oamenilor care o populează.

b. Raportul dintre oraş şi procesul de urbanizareDualitatea sat–oraş reprezintă un principiu de bază al dinamicii şi staticii unui

mare număr de societăţi tradiţionale sau industriale. În situaţia în care se manifestă tot mai acut un conflict între lumea rurală şi cea urbană, desfăşurat în plan economic, social, politic şi cultural, acesta va influenţa organizarea şi funcţionarea societăţii globale. Prin industrializare, au apărut aşa-zisele arii de urbanizare difuză, precum şi oraşele-centre cu

9

reţele complexe de ocupare a spaţiului (reţelele polinucleare), ceea ce a determinat implementarea de structuri moderne, ce au impus funcţii sociale diferite de cele tradiţionale, anterioare. În toate ţările dezvoltate, urbanizarea a antrenat două fenomene paralele:

a) urbanizarea ruralului şib) ruralizarea oraşului.Urbanizarea a fost definită cel mai adesea prin dimensiunea sa demografică: „proces

de mişcare a populaţiei dinspre rural înspre urban – această mişcare fiind rezultatul creşterii proporţiei populaţiei care locuieşte în urban peste proporţia populaţiei care locuieşte în rural” (G. Theodorson).

Ca fenomen asociat, des întâlnit în cadrul acestor schimburi permanente, a hipermobilităţii între sat şi oraş, este de menţionat navetismul, fie că este cotidian, săptămânal, lunar sau sezonier. Acesta are atât efecte pozitive, cât şi negative în zonele de provenienţă şi de destinaţie. Mobilitatea zilnică afectează rezidenţele urbane şi cele suburbane. În lucrările de specialitate este tot mai des invocată o nouă formă de rezidenţă, apărută ca efect al interferenţei ruralului cu urbanul şi o nouă formă de cultură, a cărei apariţie se datorează mai ales fenomenului subculturaţiei. De asemenea, o nouă structură socială apare acolo unde, prin expansiune urbană, marile oraşe se extind, formând aşa-zilele megalopolisuri. Întinse pe distanţe enorme, ele şterg hotarele care delimitează ruralul de urban, prin anularea diferenţelor administrative sau culturale.

Prin industrializare, autonomia economică şi socială a unităţilor urbane s-a diminuat, întrucât individualitatea oraşelor a fost afectată de noile tehnici şi de diviziunea socială a muncii, apărută ca efect al diversificării şi specializării profesionale. Cercetătorul francez R. Auzelle consideră urbanizarea ca rezultat brutal al manifestării trebuinţelor elementare ale oamenilor, care diferă o dată cu trecerea de la un tip civilizaţional la altul. Astfel se explică atracţia pe care oraşul o exercită asupra locuitorilor din rural, dornici de a-şi însuşi stilul de viaţă şi comodităţile specific urbane. Urbanizarea elimină, totuşi, diferenţierea sat–oraş, de vreme ce un număr tot mai mare de rezidenţe secundare (de petrecere a timpului liber) se stabilesc în zone extra-urbane, atât din motive ecologice, cât şi de securitate a vieţii.

Urbanizarea presupune mai multe tipuri de creştere, din care patru se impun cu regularitate:

- creşterea demografică (exprimată în număr şi longevitate);- creşterea nevoii de spaţiu (pentru persoane şi instituţii);- creşterea mobilităţii spaţiale şi sociale (creşterea deplasării populaţiei şi multiplicarea rutelor profesionale);- creşterea tehnologică.

Toate aceste creşteri se asociază fenomenului exploziei urbane.

10

Curs 3. Perspective de abordare sociologică a fenomenului urban

Domeniul sociologiei urbane este atât de complex, consideră sociologul român Dorel Abraham, încât nu poate fi cunoscut prin abordări dintr-o singură perspectivă. În funcţie de accentul pus pe o dimensiune sau alta a realităţii urbane, în manualele de specialitate se disting, de regulă, cinci perspective de abordare în sociologia urbană: 1. perspectiva schimbării sociale; 2. perspectiva organizării sociale; 3. perspectiva ecologică; 4. perspectiva problemelor sociale şi 5. perspectiva politicii sociale. Admiţând că abordările de sociologie urbană pot fi clasificate în funcţie de natura datelor analizate şi a modelelor teoretice propuse (deşi, în realitate, în majoritatea cercetărilor fenomenului urban sunt cuprinse mai multe perspective de abordare, chiar dacă una dintre ele este dominantă), tipologia propusă poate fi completată cu alte trei: 6. perspectiva calităţii vieţii urbane, 7. perspectiva mondialistă a dezvoltării urbane şi 8. perspectiva imaginii urbane. O caracterizare, chiar şi sumară, a perspectivelor amintite este semnificativă pentru conturarea unei imagini privind sociologia urbană contemporană.

Desigur că o astfel de clasificare a preocupărilor de sociologie urbană nu este singura posibilă (există şi tipologia propusă de H. Gans, în funcţie de abordările din perspectivă neoecologică, neomarxistă şi neoliberală, care îşi are relevanţa sa în ceea ce priveşte modelele teoretice de abordare). Taxonomia pe care o urmărim în continuare are însă avantajul că, pe de o parte, este mai detaliată, mai apropiată de conţinutul fenomenului urban şi, pe de altă parte, nu tinde să includă în acelaşi model teoretic abordări foarte diverse.

Perspectiva schimbării sociale este reflectată cu precădere de analiza procesului de urbanizare. Conform acestui gen de abordări, ritmul rapid al urbanizării în anumite perioade istorice ar produce transformări, „revoluţionări” în societatea urbană. Urbanizarea văzută din această accepţie ar avea, după H. Gold (care este influenţat de analiza pe care o face C. P. Wolf structurii revoluţiilor sociale), următoarele caracteristici: ireversibilitate (prin care urbanizarea sau societatea modernă înalt urbanizată nu se poate reîntoarce la starea preurbană, mai ales în situaţia în care urbanizarea are loc pe baza industrializării; instantaneitate (definită în sensul că, în raport cu istoria speciei umane, caracteristicile revoluţionare ale urbanizării se manifestă într-un timp foarte restrâns – mult mai puţin de un procent din totalul existenţei rasei umane este reprezentat de civilizaţia urbană; ritm accelerat (care se referă la ratele înalte ale urbanizării, redând intensitatea, adeseori dramatică, a procesului de urbanizare în secolui al XIX-lea şi mai ales în secolul al XX-lea şi al XXI-lea); discontinuitate (prin care se are în vedere dislocarea sau mutaţiile provocate de urbanizare mai ales în modurile de viaţă ale populaţiei. În sensul adoptării de noi modele de gândire şi acţiune).

Perspectiva organizării sociale este o direcţie de analiză a relaţiilor sociale din mediul urban (indivizi, grupuri, structuri birocratice, instituţii sociale). Indivizii sunt

11

descrişi, în acest context, pornind de la modelele de organizare a personalităţii şi stilurilor de viaţă individuală, în ideea că oraşul produce tipuri distincte de personalitate şi comportament, precum şi modele de adaptare urbană sau valori specifice. Grupurile primare sunt analizate din perspectiva schimbării structurilor interne a grupurilor mici, bazate pe relaţii directe, în sensul segmentării, impersonalizării şi dezumanizării acestui tip de relaţii. Vecinătăţile, reţelele sociale sau grupurile secundare sunt abordate în principal din punctul de vedere al recunoaşterii creşterii rolului „vecinătăţilor” şi structurii sociale în dezvoltarea socială urbană. În studiile realizate la acest nivel se pune accentul pe caracteristicile comportamentului colectiv care ia forma mulţimii, demonstraţiilor, reuniunilor etc. şi care se manifestă în spaţiile publice şi semipublice. În ultimul timp, o atenţie aparte este acordată asociaţiilor voluntare, considerate a fi, la un nivel intermediar al organizării sociale, mai artificiale şi mai diferenţiate intern decât vecinătăţile, acoperind într-un fel distanţa dintre grupurile primare şi formele birocratice ale organizării sociale.

Birocraţia reprezintă, în această perspectivă, reţeaua formală de roluri sau poziţii organizate într-o diviziune ierarhică a diviziunii muncii, având scop, limite şi funcţii, stabilite printr-un sistem de reguli în care se înscrie comportamentul membrilor săi. În aşezările urbane, bunurile şi serviciile esenţiale pentru bunăstarea urbană devin disponibile numai într-un context birocratic, ceea ce a condus şi la o mentalitate birocratică adesea criticată pentru că nu se acţionează pentru satisfacerea intereselor indivizilor.

Instituţiile sociale sunt, în sens general, modele de comportament şi aşteptări larg acceptate, create ca soluţii pe termen lung pentru nevoile comunităţii sau societăţii. Ele cuprind o mare diversitate de forme, începând cu familia şi religia, continuând cu instituţiile economice şi politice şi terminând cu instituţiile culturale. Instituţiile sociale reflectă astfel cel mai extins nivel al organizării sociale, dobândind o influenţă tot mai puternică asupra comportamentelor spaţiale şi social culturale ale populaţiei. Până în prezent s-a acordat puţină atenţie organizării diferenţiate a instituţiilor în spaţiu, fapt sesizat de sociologul englez Ian Proctor, care propune înţelegerea urbanizării ca o faţetă a organizării sociale a ansamblului instituţiilor sociale. Aceasta are două aspecte: incidenţa „verticală” a factorilor, de la nivel local la nivel internaţional, şi interconexiunea „orizontală” a instituţiilor în cadrul unei zone spaţiale date. Se acceptă, în acest sens, că supravieţuirea civilizaţiei urbane moderne depinde în mare măsură de succesul cu care instituţiile sociale urbane răspund la problemele cu care sunt confruntate.

Perspectiva ecologică se referă, în sens general, la procesele şi formele de adaptare a populaţiei din comunităţile urbane la mediul în care trăiesc (environment). Încercând o sinteză a diferitelor abordări moderne în ecologia urbană, se poate caracteriza comunitatea urbană ca un ecosistem care cuprinde interrelaţiile dintre patru variabile principale: populaţia, environmentul, tehnologia şi organizarea socială, toate patru formând aşa-numitul „complex ecologic”. Factorul dinamizator în evoluţia urbană este considerat a fi tehnologia. În ultimii ani, ecologia urbană s-a dezvoltat sub forma

12

ecologiei sociologice umane. În majoritatea studiilor sociologice de ecologie umană relaţiile dintre populaţie şi mediu sunt mediate prin organizare, în general, aşa cum arată M. Micklin, sunt acceptate 5 principii ale organizării ecologice: interdependenţa funcţia-cheie, diferenţierea, dominanţa şi izomorfismul. Interdependenţa se referă la relaţiile bazate pe diferenţe complementare (Symbiotic) sau pe similarităţi suplimentare (Commensual) care leagă unităţile organizationale şi care influenţează dimensiunile lor temporale şi spaţiale. Prin funcţia-cheie se demonstrează că relaţiile dintre populaţie şi environment sunt mediate prin anumite activităţi, ca de exemplu: producţia, distribuţia, schimbul. Diferenţierea reprezintă gradul de specializare funcţională, fiind determinată de dezvoltarea funcţiei-cheie şi constituind principala condiţie limitativă a diversificării sistemului (numărul populaţiei care poate fi admisă şi a zonei care poate fi ocupată). Dominanţa exprimă măsura în care unităţile care realizează funcţia-cheie reuşesc să determine şi să coordoneze funcţionalitatea altor unităţi ale sistemului. Izomorfismul presupune că unităţile care funcţionează în aceleaşi condiţii „environmentale”, sau acele condiţii ale mediului care sunt mediate printr-o „unitate-cheie” dată, dobândesc o formă similară de organizare.

Principalele aspecte de ecologie umană abordate din perspectivă sociologică de către reprezentanţi de seamă precum A. Hawley, G. Lenski şi J. Kasarda, de la Universitatea din Carolina de Nord, din Chapell Hill sunt: structura spaţială, socială şi economică a comunităţilor; efectele dimensiunii şi densităţii comunităţilor asupra comportamentului uman; comunitatea urbană contemporană; segregarea, şomajul şi lumpenproletariatul urban; suburbanizarea; dispersia şi conservarea resurselor; creşterea şi declinul regional; politica industrială şi revitalizarea economică; procesele şi problemele ecologice urbane internaţionale.

Perspectiva problemelor sociale este, se pare, cea mai cuprinzătoare din punctul de vedere al tipurilor de cercetări pe care le integrează. Se poate spune că aproape toate problemele sociale contemporane au fost asociate cu procesul de urbanizare. Aspecte sociale precum criminalitatea, delincvenţa, divorţialitatea, criza locuinţelor, sărăcia, şomajul, conflictele de clasă, rasiale şi etnice, poluarea etc. constituie obiect de analiză în sociologia urbană. Ele sunt grupate adesea sub denumirea de „criză urbană”. Totuşi urbanul înseamnă mult mai mult decât „patologia” sa urbană. Nu se poate spune nici că urbanizarea este cauza tuturor problemelor sociale. Cu toate acestea, anumite aspecte sunt generate, influenţate sau amplificate în mediul urban prin procesul de urbanizare. Analiza problemelor sociale nu poate fi evitată de sociologia urbană. Totuşi, în funcţie de orientarea ideologică, specialiştii care analizează realităţile urbane pun accentul pe unele aspecte sau pe altele. De exemplu, unul dintre sociologii de orientare neoliberală din S.U.A., Herbert Gans, se referea în cursul său de sociologie urbană ţinut în 1986 la Universitatea Columbia din New York la următoarele probleme urbane: creşterea şi descreşterea economică a oraşelor şi suburbiilor, criza politică a oraşelor, disfuncţionalităţile demografice, sărăcia urbană, inegalităţile rezidenţiale, rasiale, urbane, cultura sărăciei, discriminarea socială, criza locuinţelor, şomajul etc., toate analizata în strânsă legătură cu politica socială necesară rezolvării lor.

13

Perspectiva politicii sociale are în vedere preocupările sociologilor (şi ale altor specialişti) de a rezolva problemele urbane. Politica urbană şi planificarea „intervenţiilor” în dezvoltarea urbană a devenit o parte a acţiunilor sociale în cadrul comunităţilor urbane şi este integrată în preocupările sociologilor urbani pentru a îmbunătăţi amenajarea oraşelor. Aceştia pun accentul pe cunoaşterea opiniilor populaţiei şi pe antrenarea ei la realizarea acţiunilor de planificare urbană, care trebuie să ia în considerare schimbările care au loc la nivelul atitudinilor, structurii familiale, a stilului de viaţă, precum şi la nivelul instituţiilor economice, politice, religioase etc. Conform lui Ledrut, planificarea urbană poate fi considerată într-un fel ca un control social al ordinii urbane. În acelaşi timp, acţiunile de planificare au un impact în ceea ce priveşte forma şi structura comunităţilor urbane în viitor. Pe ansamblu, se poate spune că studiul politicilor urbane se descompune în două câmpuri de analiză: aspectele planificării urbane (respectiv, studierea intervenţiei statului sau a altor organisme asupra organizării spaţiului) şi mişcările sociale urbane (respectiv studiul luptelor politice, al luptelor de clasă şi al raporturilor sociale care se manifestă în mediul urban). M. Castells defineşte planificarea urbană ca „intervenţie a politicului asupra articulării specifice a diferitelor elemente ale formaţiunii sociale în cadrul unei colectivităţi de reproducere a forţei de muncă, în scopul asigurării reproducţiei lărgite şi a reglementării contradicţiilor neantagonice, asigurând până la urmă reproducţia modului de producţie dominant”. Mişcările sociale reprezintă, după acelaşi autor, „sistemul de practici, rezultat din articularea sistemului agenţilor urbani şi a altor practici sociale, prin care se tinde obiectiv spre transformarea structurală a sistemului urban sau spre o modificare substanţială a raporturilor de forţă în lupta de clasă şi, în ultimă instanţă, în puterea statului”. Din modul de definire a celor două elemente rezultă că ele sunt strâns legate, realizarea uneia dintre ele afectând-o în mod direct pe cealaltă. Pentru a facilita procesul de cunoaştere, toate încercările arhitectural-urbanistice (oraşe noi, renovare etc.) sunt integrate în domeniul planificării urbane şi toate acţiunile sociale urbane cu caracter revendicativ (de locuire, educaţie, politică etc.) în cea de a doua categorie.

Perspectiva calităţii vieţii este reflectată de preocupările de cercetare care au în centru viaţa urbană modernă. În ultimele decenii, specialiştii în ştiinţe sociale, în primul rând sociologii urbani, au încercat să măsoare obiectiv calitatea vieţii printr-o mare varietate de indicatori sociali cuantificabili. Calitatea vieţii rămâne însă un concept foarte subiectiv, în sensul că viaţa urbană poate crea atât satisfacţie şi bunăstare pentru o parte a populaţiei cât şi dezavantaje şi insatisfacţie pentru alţii.

Strâns legată de calitatea vieţii este dezvoltarea indicatorilor sociali pentru analiza fenomenului urban (cel mai adesea sub forma „bunăstării” dar şi a „sărăciei”). Indica-torii sociali încearcă descrierea aspectelor esenţiale ale vieţii urbane şi de aceea ei sunt utilizaţi, într-un fel sau altul, în toate perspectivele de abordare. Utilizarea lor depăşeşte însă graniţele sociologiei urbane, fiind adesea consideraţi instrumente pentru evaluarea realizării programelor politice, a tendinţelor schimbărilor sociale etc.

Perspectiva mondialistă este legată de analiza dezvoltării comunităţii urbane în cadrul naţional şi al societăţii mondiale. Primul nivel este acela al analizei relaţiilor

14

dintre local şi societal în cadrul unei naţiuni. De exemplu, preluând teoria lui G. Frank despre dominaţia metropolitană, J. R. Mellor analizează pe cazul Marii Britanii relaţiile dintre dominaţia capitalului şi a metropolei în raport cu dependenţa provincială. Astfel, influenţa centralizării capitalului în metropolă conduce la un anumit tip de urbanizare regională, iar în cadrul regiunii la anumite relaţii dintre centrul metropolitan şi sateliţii dependenţi. În esenţă, metropola şi provincia sunt, în perspectivă mondialistă, comunităţi dominante şi dominate sau dependente, dublate de existenţa lor ca grupuri sociale distincte, având culturi şi instituţii proprii. Relaţiile dintre comunităţile urbane naţionale şi cele internaţionale au fost studiate mai ales sub forma urbanizării dependente. Studiind caracteristicile procesului de urbanizare în ţările „subdezvoltate”, în acord cu modelul sistemului mondial al lui I. Wallerstein, M. Castells arată că acestea rezultă din raportul dintre dominaţie şi dependenţă în procesul de dezvoltare. Caracteristicile procesului de urbanizare dependentă sunt: concentrarea în mari aglomerări urbane fără a fi integrate într-o reţea urbană (deci fără instrumentele economice de articulare la nivelul spaţiului existente în regiunile metropolitane ale ţărilor industrializate); absenţa unui continuum în ierarhia urbană; distanţa socială şi culturală dintre aglomerările urbane şi comunităţile rurale; juxtapunerea ecologică a două oraşe în aglomerări, moştenite de la cel autohton şi de la cel occidental colonialist.

Perspectiva „imaginilor” urbane include abordările psihosociologice ale mediului urban bazate pe analiza percepţiilor, simbolurilor şi imaginilor prin care rezidenţii urbani interpretează „environmentul” lor. Majoritatea studiilor de acest gen pornesc de la lucrarea lui Lynch despre „imaginea oraşului”, care arată că ceea ce reţine, memorează sau îşi imaginează populaţia despre mediul urban este determinat de forma şi structura elementelor fizice ale urbanului („noduri”, „pasaje”, „periferie” etc.). Accentul cade pe instrumentele perceptual-cognitive („hărţi mintale”, „scheme spaţiale” etc.) prin care populaţia dobândeşte, codifică, păstrează, redenumeşte şi manipulează informaţia despre lumea în care îşi desfăşoară activitatea.

Analizând astfel de preocupări şi perspective de abordare a fenomenului urban, este firesc să ne întrebăm încotro se îndreaptă sociologia urbană.

De-a lungul timpului, în funcţie de sinuozităţile procesului de urbanizare şi de „actualitatea” unor aspecte ale dezvoltării urbane, a fost adusă în prim-plan o perspectivă sau alta a sociologiei urbane. De abia în ultimele două decenii însă a apărut cu toată claritatea necesitatea discutării statutului şi tipului de sociologie urbană adecvat cunoaşterii noilor realităţi.

Amploarea creşterii oraşelor, extensiunea ariilor urbane în mai toate regiunile lumii, caracterul complex al procesului de urbanizare, dar mai ales schimbările structurale care au loc în mediul urban ridică tot mai multe semne de interogaţie asupra modului în care este reflectată această realitate de sociologia urbană precum şi asupra eficienţei politicilor naţionale de urbanizare. Astfel, din punct de vedere epistemologic, se vorbeşte chiar de o „revoluţie” în sociologia urbană, sau de o „nouă sociologie urbană”. Sociologul american J. Walton şi englezii G. Rees şi J. Lambert sunt printre promotorii acestei noi direcţii de cunoaştere a fenomenului urban. Ideea de bază de la

15

care se pleacă în definirea „noii sociologii urbane” este aceea a contrapunerii fenomenelor contemporane de criză urbană din ţările capitaliste dezvoltate celor care au marcat evoluţia urbană anterioară. Astfel, dacă vechea paradigmă a sociologiei urbane, se întemeia pe o sumă de principii ale organizării/dezorganizării sociale şi „succesiunii ecologice”, inspirată de teoriile europene ale integrării sociale promovate de Durkheim şi Simmel şi dezvoltate de reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor, noua paradigmă are la bază ideea de criză urbană, reflectând fenomene ce s-au accentuat în emisfera occidentală odată cu sfârşitul anilor '60. Ea se opune şi aşa-numitelor interpretări de tip „whig”, prin care fenomenele istorice sunt caracterizate în mod evo-luţionist, în afara structurilor conflictuale, respectiv, ca un progres continuu al politicilor urbane promovate de stat. „Noua sociologie urbană” (denumită şi economie politică a dezvoltării urbane) presupune luarea în considerare a abordării problemelor urbane în raport cu determinările lor sociale, cu cele economice şi administrativ-politice.

Premisele unei noi sociologii urbane se situează într-un alt registru de referinţă. Ele privesc: analiza urbanismului şi urbanizării ca fenomene ce îmbracă forme diferite în funcţie de modurile de organizare social-economică; luarea în considerare a inter-dependenţei dintre producţie, consum şi structura puterii existente în stat; raportarea proceselor urbane concrete la bazele lor structurale şi condiţionarea lor de necesităţile economice, mecanismele politice şi mediul social-cultural; necesitatea centrării studiilor pe schimbarea socială ca rezultat al conflictelor şi contradicţiilor sociale; relevarea aspectului normativ şi a caracterului ideologic al noii sociologii urbane; luarea în considerare a caracterului imprevizibil al evoluţiei sistemului financiar mondial. Sociologii occidentali apreciază că, în măsura în care criza mondială apare în ţările dezvoltate industrial şi puternic urbanizate, ea este identică cu criza urbană. Principalele probleme naţionale (şomajul, politica de austeritate, sărăcia etc.) sunt în cea mai mare parte probleme ale oraşelor. Printre orientările pe care le propune noua sociologie urbană spre cercetare se numără: necesitatea integrării nivelurilor de analiză în cadrul unei perspective globale (respectiv, studiul corelat al diferitelor aspecte ale fenomenului urban); evidenţierea cauzelor şi caracteristicilor luptelor politice şi mişcărilor sociale care au loc în mediul urban, precum şi determinarea rolului statului în dezvoltarea urbană.

Aşa cum se poate observa urmărind problemele pe care îşi propune să le analizeze în primul rând „noua” disciplină, nu este vorba despre un nou tip de sociologie urbană, ci de preocuparea specialiştilor urbani de a cunoaşte şi explica mai bine natura economică, socială şi politică a fenomenelor sociale care apar la nivelul spaţiului urban.

Susţinătorii noii sociologii urbane subliniază importanţa descentralizării întreprinderilor şi a importanţei investiţiei de capital în cel de-al „doilea circuit” al acestuia, şi anume în specularea terenului şi clădirilor (real estate). Accentul este pus aşa cum rezultă din studiile lui J. R. Feagin şi R. Parker dar şi din volumul The New Urban Sociology, publicat în 1994 de M. Gottdiener, pe dezvoltarea metropolitană, pe problemele sociale şi de mediu, pe rolul factorilor economici, politici şi culturali etc. în dezvoltarea oraşelor.

16

Curs 4. Cunoaşterea fenomenului urban. Definiţii şi criterii de clasificare a comunităţilor urbane

a) Cadrul conceptual. TipologiiOrice analiză a fenomenelor urbane, consideră sociologul român Dorel Abraham,

trebuie să se refere, într-un fel oarecare, la problemele definirii şi delimitării graniţelor oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte nu este numai formal, de identificare riguroasă a unităţii de observaţie, ci şi practic, deoarece concluziile care se obţin depind de modul în care oraşele sunt definite şi de metodologia folosită pentru a le delimita „frontierele”.

În statisticile oficiale se lucrează, de regulă, cu două tipuri de definiţii ale urbanului. Localităţile urbane sunt definite fie în funcţie de numărul minim de locuitori, fie după criterii administrative specifice fiecărei ţări. Şi într-un caz şi în celălalt, entităţile definite ca „urban” diferă foarte mult de la o ţară la alta. Aşa cum s-a precizat într-un curs anterior, în funcţie de numărul minim de locuitori, sunt considerate localităţi urbane aşezările cu 200 de locuitori (Danemarca, Suedia), cu 400 de locuitori (Albania), cu 1000 de locuitori (Australia, Canada etc.), cu 2500 de locuitori (Mexic, SUA etc.), cu 5000 de locuitori (Japonia, Liban etc.), cu 10.000 de locuitori (Grecia, Italia, Senegal, Spania), ajungând la 20.000 de locuitori (Olanda, Nigeria).

În unele cazuri, condiţiei de număr minim de locuitori i se adaugă şi alte criterii cum ar fi densitatea locuitorilor etc.

Un astfel de criteriu are o capacitate redusă de a oglindi nivelul de civilizaţie şi condiţiile de viaţă din colectivităţile umane respective. Astfel, se pot întâlni situaţii în care satele unor ţări oferă un nivel de urbanizare superior oraşelor altora. Presupunerea că oraşul constituie o aglomerare de oameni cu o densitate care face imposibilă agricultura nu s-a adeverit nici ea decât parţial. Unele oraşe din India, spre exemplu, au peste 60% din populaţie ocupată în agricultură. În Japonia, există localităţi de mărime medie (100.000 – 500.000 locuitori) care au peste jumătate din teren folosit în scopuri agricole. Mai multe oraşe din Sicilia (uneori cu peste 30.000 locuitori) sunt locuite aproape în totalitate de muncitori agricoli. Cealaltă direcţie de definire a urbanului, în funcţie de criterii administrative, ,,ascunde”' şi ea mari disparităţi în evoluţia urbană, inclusiv opţiuni politice diferite. Unele statistici menţionează doar numărul oraşelor, care diferă foarte mult de la ţară la ţară (Birmania – 301 oraşe, Laos – cele mai mari 5 localităţi, Libia – 4 localităţi urbane, Mozambic – 2 localităţi, Nigeria – 27 centre urbane, Singapore – oraşul Singapore, Tunisia – 7 comune urbane, Tanzania – cele mai mari 15 aşezări etc.). În alte ţări, se precizează numai tipurile de aşezări urbane (Algeria – localităţile importante cu autoguvernare locală, Belgia – oraşele, aglomerările şi comunele urbane, Brazilia – centrele administrative ale municipiilor şi districtelor, Chile – centrele populare cu caracteristici urbane clare, Ecuador – capitalele provinciilor şi cantoanelor, Guatemala – capitala şi centrele departamentale etc. În Zair, Panama, Bangladesh, criteriul administrativ este combinat cu cel al numărului minim de locuitori sau cu alte criterii.

17

Se poate uşor observa că, în majoritatea cazurilor, „urban” este sinonim cu oraş. Totuşi, în unele ţări se precizează în mod direct că urbanul cuprinde şi suburbiile (Elveţia, Zimbabwe). În altele, indirect, prin includerea suburbiilor în administraţia oraşelor (China, S.U.A. etc).

Există şi alte accepţii ale urbanului sau oraşelor (referitoare la forma fizică a acestora, gradul lor de independenţă etc), dar care sunt mai puţin utilizate astăzi.

Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una dintre următoarele trei tipuri de organizare urbană: oraş, zonă metropolitană şi aglomerare sau aglomeraţie urbană (zona metropolitană este foarte asemănătoare cu aglomerarea urbană, cu precizarea că prima este desemnată în special ca unitate administrativă, aco-perind uneori şi anumite zone rurale din punctul de vedere al caracteristicilor populaţiei). Când se vorbeşte despre oraş pentru a reprezenta o aglomerare urbană, mărimea acesteia este în general subestimată. Aglomerarea urbană este definită ca o zonă cu concentrare de populaţie care include de regulă, un oraş central şi localităţile înconjurătoare urbanizate. Termenii de aglomerare urbană şi zonă metropolitană sunt utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate cuprinde câteva oraşe sau comune în graniţele suburbane.

În România, în mediul urban sunt incluse, ca unităţi administraţiv-teritoriale, municipiile şi oraşele. În general, oraşul este definit ca fiind centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Conform prevederilor legislative, oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate ca municipii.

Cu toate limitele lor, definiţiile „administrative” ale oraşelor stau la baza celor mai multe studii comparative internaţionale. Ele sunt amendate însă de clasificările ora-şelor după categorii de mărime (este necesară însă sublinierea diferenţelor care apar între evaluarea urbanizării pe bază de tipologii ale oraşelor şi cunoaşterea acestui proces prin investigaţii regionale sau locale).

În ceea ce priveşte definirea în perspectivă a concentrărilor urbane, este ilustrativă tipologia lui C. Doxiadis care grupează aşezările în funcţie de numărul minim de locuitori:

– habitatul grupat – număr minim locuitori, 40;– mica vecinătate – număr minim de locuitori, 250;– vecinătatea – număr minim de locuitori, 1.500;– oraşul mic – număr minim de locuitori, 9.000;– oraşul – număr minim de locuitori, 50.000;– oraşul mare – număr minim de locuitori 300.000;– metropola – număr minim de locuitori, 2 milioane;– conurbaţia – număr minim de locuitori, 14 milioane;– megalopolisul – număr minim de locuitori, 100 milioane;– regiunea urbană – număr minim de locuitori, 700 milioane;– continentul urban – număr minim de locuitori, 5 miliarde;

18

– ecumenopolisul – număr minim de locuitori, 30 miliarde.Încercând să depăşească limitele definiţiilor urbanului acceptate în statisticile

curente, diferiţi specialişti au propus definiţii mai complete ale oraşului. Mai cuprinzătoare par a fi cele propuse de sociologi, care pot fi grupate, în esenţă, în următoarele categorii: a) definiţii ale oraşului din perspectiva ecologiei sau neoecologiei urbane, b) definiţii ale oraşului din punctul de vedere al modului de viaţă urban sau/şi al imaginii pe care oamenii şi-o formează despre oraş şi c) definiţii ale oraşului din perspectiva structurii sociale, a relaţiilor sociale sau a „spaţiului social”.

Definirea oraşului din perspectivă ecologică a fost oferită cu precădere de reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor. Modelul explicativ al ecologiei urbane dezvoltate de reprezentanţii acestei şcoli (în principal de Park, McKenzie şi Burgess) se bazează pe evidenţierea relaţiilor dintre cadrul fizic al oraşului (environment) şi comportamentul uman (înţeles atât din punct de vedere biologic cât şi sociologic, dar determinat biogenetic). Oraşul este, din această perspectivă, rezultatul procesului de adaptare a omului şi mediului său. Acest proces, respectiv, competiţia care conduce la organizarea spaţiului, este determinat de factori biogenetici sau de factori culturali – respectiv de relaţiile de cooperare. Dezvoltarea organizării spaţiale în centrul căruia se află pattern-urile de utilizare a terenului este guvernată de lupta pentru existenţă a organismelor vii. Astfel, McKenzie apreciază că lupta pentru ocuparea unei poziţii în spaţiul social este determinată de fenomenele de „invazie”, „competiţie”, „succesiune” şi „acomodare”. Aplicând această concepţie, Burgess ajunge la concluzia că organizarea spaţială a unui oraş bine constituit prezintă – în mod ideal – 5 zone concentrice, care pleacă de la centrul oraşului: nucleul urban central (centrul de afaceri); zona de tranziţie care-l înconjoară, care înglobează centre de industrii uşoare şi de afaceri; zona ocupată de muncitorii industriali care au reuşit să scape din zona de tranziţie aflată în deterioarare; zona rezidenţială, cu clădiri unifamiliale unde locuiesc păturile înstărite şi zona de navetă care le înconjoară pe toate, respectiv, zona de navetă (suburbană sau a oraşelor-satelit) aflată la o distanţă de 30–60 minute de nucleul central de afaceri. În baza acestui model, sunt explicate diferenţierea spaţială produsă prin competiţie, succesiune etc. în interiorul oraşului precum şi fenomenele de patologie socială.

Depăşind paradigma lui Burgess, care s-a dovedit nevalabilă, odată cu dezvoltarea tehologică, în definiţiile date oraşului de neoecologişti, ca să numim astfel gândirea ecologică apărută în cadrul sociologiei după al doilea război mondial, accentul este pus pe analiza interdependenţelor funcţionale manifestate la nivelul relaţiilor şi proceselor de organizare a spaţiului, precum şi pe rolul dezvoltării tehnologice în acest proces.

Sociologi de renume, precum A. Hawley, G. Lenski, O. D. Duncan, L. Schnore, B. Berry, J. Kasarda, definesc oraşul (din perspectiva ecologiei umane) ca organizare a spaţiului în funcţie de anumite principii (interdependenţa, funcţia-cheie, diferenţierea, dominaţia şi izomorfismul). Accentul în definirea oraşului cade de această dată nu pe conflict sau competiţie, ci pe organizare, pe aspectele de cooperare şi adaptare a comunităţilor la exigenţele unui mediu în continuă schimbare. Conform lui A. Hawley,

19

paradigma ecologică sociologică, sau ecologia sociologica umană (Sociological Human Ecology), cum i se mai spune, utilizată în caracterizarea oraşului are trei componente esenţiale: ecosistemul, populaţia şi „environmentul” (mediul).

Adaptarea înseamnă stabilirea unei relaţii viabile, care tinde spre echilibru, între cele trei componente în care enviromentul pune problema adaptării, populaţia constituie elementul vital, iar ecosistemul este mecanismul adaptativ, răspunsul populaţiei la necesitatea menţinerii unei relaţii functionale.

Evoluţia şi dezvoltarea oraşului se fac în funcţie de capacitatea sistemului de a creşte şi a prelua noile elemente care apar (oameni, tehnologie, informaţie etc.). Prin urmare, interacţiunea environment – populaţie – sistem social se manifestă atât ca adaptare cât şi ca proces de dezvoltare. Hawley consideră oraşul o „unitate teritorială permanentă, relativ dens locuită şi definită administrativ, ai cărei rezidenţi îşi câştigă existenţa în primul rând prin specializarea într-o serie de activităţi neagricole”. El precizează că la aceste elemente trebuie adăugate relaţiile de „interdependenţă” şi „organizare” care au loc în cadrul respectivei aşezări.

Definirea oraşului ca mod de viaţă se bazează, în esenţă, pe analiza activităţilor umane din urban şi a imaginilor pe care şi le formează indivizii despre oraşe şi viaţa urbană. Majoritatea sociologilor urbani, inclusiv diferiţi reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago, au înţeles că oraşul înseamnă mai mult decât un proces de adaptare a oamenilor la mediul înconjurător în anumite condiţii de densitate. Chiar R. E. Park, unul dintre fondatorii ecologiei urbane, aprecia că oraşul este „... o stare a minţii, un corp de obieceiuri si tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente care sunt implicate în aceste obiceiuri şi sunt transmise prin tradiţie. Oraşul nu este, cu alte cuvinte, un simplu mecanism fizic şi o construcţie artificială. El este implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l compun”. Louis Wirth, un discipol al Şcolii de la Chicago, este cel care a definit în mod expres oraşul prin modul său de viaţă.

Concepţia sociologică modernă asupra oraşelor din perspectiva „modului de viaţă” pleacă de la studiul lui Louis Wirth (1938) Urbanism as a Way of Life, considerat de acum clasic în sociologia urbană. Definind oraşul ca o comunitate permanentă relativ largă, caracterizată printr-o mare densitate şi eterogenitate, Wirth determină o structură socială în care relaţiile de grup, primare, au fost înlocuite cu altele, de tip nou, bazate în esenţă pe contacte secundare, devenite impersonale, fragmentare, superficiale, tranzitorii şi adesea devastatoare în raport cu natura.

Principalele sale constatări sociologice derivă din cele trei caracteristici care definesc oraşul. Ca dimensiune, cu cât este mai mare oraşul, cu atât creşte evantaiul variaţiilor individuale şi al diferenţierii sociale, ceea ce conduce la slăbirea legăturilor comunitare şi la înlocuirea lor cu altele formale. Acestea multiplică interacţiunile sau contactele sociale care sunt impersonale, superficiale, tranzitorii şi segmentare, având ca efect caracterul „schizoid” al personalităţii umane. Densitatea mare impulsionează diferenţierea internă deoarece, paradoxal, cu cât apropierea fizică este mai mare, cu atât contactele sociale sunt mai formale, în sensul că de cele mai multe ori nu are loc decât o „angajare” parţială, strict necesară. Aceasta conduce la „relativism” şi „secularizare” în

20

planul relaţiilor comunitare. La rândul său, coabitarea fără posibilităţi reale de extindere are efecte în planul agresivităţii.

Eterogenitatea socială a mediului urban generată de creşterea mobilităţii sociale, diversificarea activităţii publice şi a vieţii politice provoacă degradarea personalităţii umane, ceea ce explică, în parte, proliferarea crimei, sinuciderilor, corupţiei, „nebuniei” din marile oraşe. Datorită noilor relaţii care se stabilesc între oameni, locuitorii oraşului devin la rândul lor din ce în ce mai anonimi, izolaţi, relativişti, raţionali şi sofisticaţi, ceea ce-i face tot mai depersonalizaţi şi atomizaţi. În acelaşi timp, apar susceptibili de a fi modelaţi sub impactul sistemului informaţiilor de masă şi al mişcărilor sociale.

Desigur, aspectele amintite, întâlnite în teoria lui Wirth şi valabile pentru oraşele americane din acea perioadă, nu pot fi generalizate nici măcar pentru toate oraşele indus-triale capitaliste şi cu atât mai puţin pentru cele precapitaliste sau cele de tip postindustrial.

Dinamica urbană a ultimelor decenii, precum şi faptul că în societatea modernă tipurile de aşezări umane (mai ales cele urbane) s-au diversificat, au determinat apariţia a numeroase studii şi cercetări menite să completeze şi să reconsidere teoria lui Wirth. În general, în literatura de specialitate s-au impus ca probleme decurgând din reformularea teoriei lui Wirth: necesitatea distincţiei dintre oraşul ca nucleu central şi împrejurimile sale, dintre ceea ce se cheamă urbanism şi suburbanism ca moduri de viaţă; explicarea modului de viaţă urban şi prin alte variabile, cum sunt: condiţia economică, caracteristicile culturale, ciclul de viaţă, instabilitatea rezidenţială, participarea politică; modul de locuire etc.; aprecierea rolului (mai redus) al factorilor fizici în explicarea modului de viaţă. De altfel, în societatea modernă, viaţa omului este modelată mai cu seamă de economie, cultură, de structura socială şi politică şi mai puţin de cadrul natural. Relaţia omului cu natura tinde să devină indirectă, difuză şi adesea chiar lipsită de relevanţă.

În toate aceste consideraţii privind modul de viaţă urban, se resimte şi influenţa sociologului, în calitatea sa de locuitor al unei anumite aşezări.

b)Teoria lui Langer privind oraşul„Oraşul – arată cercetătorul american P. Langer – poate fi văzut ca un loc al

murdăriei, bolilor, crimei, poluării, viciului, sărăciei şi al altor probleme sociale, sau ca un loc de cultură, artă, bogăţie, muncă, vitalitate, spiritualitate şi alte posibili tăţi sociale”. În acest sens, evaluarea într-o manieră pozitivă sau negativă a oraşului devine prima dimensiune în definirea sociologică a oraşului. Pe de altă parte, nivelul de analiză pe care se pune accentul, respectiv cercetarea cu prioritate a grupurilor şi instituţiilor, sau a indivizilor, influenţează de asemenea imaginea prin care se caracterizează oraşul. În funcţie de dimensiunea evaluativă şi de dimensiunea analitică Langer propune următoarea tipologie urbană, care ar integra majoritatea abordărilor sociologice asupra acestui domeniu:

Dimensiunea evaluativă

21

Pozitivă Negativă

Dimensiunea analitică

Macroscopic Oraşul ca bazar Oraşul ca junglă

Microscopic Oraşul ca organism

Oraşul ca maşina

Să vedem care ar fi, pe scurt, acceptând tipologia lui Langer, caracteristicile acestor tipuri de oraşe, aşa cum rezultă ele din cercetarea şi literatura sociologică dedicată fenomenului urban. Oraşele descrise prin aceste tipuri nu pot fi întâlnite nicăieri ca atare, dar imaginile oferite de literatura de specialitate facilitează înţelegerea meca-nismelor şi structurilor vieţii urbane moderne precum şi identificarea specificului modului de viaţă al centrelor urbane.

„Orasul bazar” este văzut ca o aşezare locuită de o mare diversitate de oameni. El este în primul rând o piaţă, un târg (bazar), un centru de schimb. O astfel de aşezare oferă indivizilor o varietate de trăiri sau experienţe de viaţă, conducând la dezvoltarea unor conbinaţii de stiluri de viată şi relaţii sociale, care o deosebeşte de unidimensionalitatea micului orăşel sau de zonele rurale. G. Simmel arăta că, în contrast cu lumea rurală, într-un asemenea oraş individul nu este închis într-un, grup primar care-i asigură toate resursele sociale, economice, artistice, recreaţionale, religioase etc., ci are libertatea să-şi afirme propriile resurse participând la activitatea mai multor grupuri – denumite de ei grupuri de afiliaţii. Astfel, spre deosebire de modul de afiliaţie de tip rural (cu model concentric dominat de statusul persoanei), afiliaţiile de grup ale individului în mediul urban se bazează pe libertatea mişcării, beneficiind de multiplele posibilităţi pe care le creează oraşul. „Astăzi cineva poate aparţine, în afara poziţiei sale ocupaţionale, unei asociaţii ştiinţifice, el poate sta în consiliul unei corporaţii şi ocupa o poziţie onorifică în conducerea oraşului...”. Studii recente, aşa-numitele „analize de reţea” (Network Analysis), dezvoltă imaginea urbană propusă de Simmel, accentuând asupra legăturilor dintre unităţile sociale şi modelelor acestor legături în organizarea metropolei.

„Oraşul junglă”, în caracterizarea acestui tip de oraş se pleacă de la o imagine preluată din ecologia plantelor şi animalelor cu scopul de a reliefa şi cunoaşte mai bine lupta indivizilor în cadrul metropolei. Oraşul apare, astfel, ca un loc supraaglomerat şi periculos, ale cărui „specii” se „înghesuie”, căutându-şi propriul loc sub soare şi „bătându-se” pentru a obţine spaţiu de dezvoltare şi reproducere. Imaginea sociologică a „oraşului junglă” încearcă să găsească o ordine dincolo de haosul aparent, care domină relaţiile dintre indivizi, punând accentul pe competiţia pentru spaţiu vital şi pe natura relaţiilor dintre oameni, de cele mai multe ori dintre persoane care nu se cunosc. E. Goffman consideră că, într-un asemenea context, individul este un „actor” care joacă diferite roluri în încercarea de a se adapta la viaţa în „junglă”, respectiv, la densitatea şi eterogenitatea oraşului. De obicei, imaginea oraşului ca junglă reflectă zona centrală, comercială a oraşului şi nu ia în considerare procesul de creare a subcomunitaţilor în

22

metropolă. Din punct de vedere al ecologiei sociale urbane, jungla care redă complexitatea creşterii urbane este văzută în termeni de „invazii”, „acomodări”, „succesiuni”. Oraşul nu este însă dezorganizat, ci „organizat” prin procesul competiţiei pentru obţinerea de resurse. Accentul într-o astfel de abordare cade pe studierea comportamentului individualităţilor în oraş.

„Oraşul organism” presupune înţelegerea mediului urban ca un întreg (organism) a cărui diversitate este văzută ca un sistem specializat (de organe), funcţionând pentru realizarea unui scop comun. Fiecare parte are rolul său în funcţionarea întregului. Ca şi în cazul organismelor umane, anumite „organe” controlează funcţiile de bază (critice) ale oraşului, dar acestea sunt conectate cu întregul şi servesc aceluiaş scop. Desigur, anumite „boli” pot afecta organismul, dar aceste „ameninţări” pot fi ţinute sub control (această perspectivă transpune, într-o primă formă, analogia dintre societate şi organismul uman, a cărui imagine sugestivă a fost descrisă de H. Spencer). E. Durkheim considera că societatea modernă se caracterizează printr-o „solidaritate organică” bazată pe cooperarea şi integrarea sociala a unităţilor specializate, opusă „solidarităţii me-canice” relativ omogene a societăţii tradiţionale . Prin imaginea organică, este exprimată întoarcerea la specializare şi prin aceasta la o nouă structură a ordinii sociale.

Ideea oraşului ca „organism” a fost reconsiderată şi dezvoltată prin teoriile funcţionaliste şi sistemice, care văd societatea şi oraşul ca un întreg, evidenţiind interrelaţiile dintre părţile componente, pe de o parte, şi dintre părţi şi întreg, pe de altă parte.

„Oraşul maşină”. Spre deosebire de oraşul caracterizat ca „organism”, imaginea oraşului ca „maşină” reflectă acţiunea organismului urban pentru realizarea de bunuri, dar numai în beneficiul unui grup mic de oameni şi nu în beneficiul societăţii. Preluând ideea că în capitalism muncitorul este exploatat şi înstrăinat de rezultatul muncii sale, sociologul de orientare marxistă Harvey Molotch susţine că oraşul (capitalist) este în realitate o „maşină” controlată de oameni de afaceri, politicieni şi elitele profesionale. Orice iluzie că dezvoltarea oraşului este în avantajul întregii populaţii este ori naivă ori utopică . Această direcţie de cercetare o susţin şi alţi cercetători (M. Castells, D. Harvey, E. Mingione, J. Lojkine, M. Gottdiener etc.) atunci când analizează structura socială, relaţiile de clasă, conflictele sociale în mediul urban, precum şi rolul oraşului în întreaga societate.

c) Alte caracterizări ale oraşuluiDesigur, oraşul nu poate fi caracterizat în toată complexitatea sa prin astfel de

imagini globale, oricât ar fi ele de relevante. Cu atât mai puţin poate fi explicată dezvoltarea mediului urban prin efectele acestui proces asupra comportamentului uman.

Definirea oraşului ca spaţiu social, sau „producţie socială a spaţiului” presupune înţelegerea acestuia ca „proiecţie a societăţii pe sol”. Oraşul nu constituie o masă nediferenţiată şi nici o colecţie întâmplătoare de clădiri şi oameni. În structura rezidenţială a oraşului este reflectat un „mozaic al lumii sociale”. Cu timpul, fiecare sector şi cartier al oraşului împrumută ceva din caracterul şi calităţile locuitorilor săi. Diferenţierea rezidenţială a populaţiei urbane are loc în diferite moduri. Cercetătorii

23

preciază că în oraşele occidentale, aproape orice criteriu care poate fi folosit pentru diferenţierea între indivizi şi grupuri poate deveni element de bază pentru separarea lor în spaţiul urban. Procesul de diferenţiere poate fi realizat forţat sau printr-o apropiere voluntară, ca o apărare împotriva modului de locuire unifamilial sau ca o „salvare” de la persecuţie şi discriminare. De asemenea, piaţa muncii are şi ea un rol important în această segregare. De fapt, diferenţierea rezidenţială şi segregarea apar ca trăsături de bază ale oraşului de-a lungul timpului. Cercetarea şi fundamentarea teoretică a diferenţelor rezidenţiale şi sociale care intervin în cadrul spaţiului urban au fost realizate într-o primă etapă de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago dintr-o perspectivă ecologică. Dinamica oraşelor din ultimele decenii a accentuat sau a creeat diferenţe specifice în compoziţia spaţiului social urban. Astfel, tendinţa de migrare a populaţiei înstărite din ţările capitaliste dezvoltate dinspre centrul oraşului spre suburbii conduce la „repartiţia” categoriilor de populaţie favorizate prin venit şi profesie în zone care asigură un standard înalt de viaţă, pe când păturile sociale defavorizate sunt împinse fie spre centrul oraşului, cum este cazul minorităţilor şi grupurilor etnice, fie în zonele periferice, unde costurile locuirii sunt mai ieftine. Prin urmare, stratificarea socială, tradusă excesiv la nivelul spaţiului urban, accentuează inegalitatea socială şi ameninţă echilibrul uman, conducând la declinul „vecinătăţii” şi creând nenumărate probleme sociale şi economice, înrăutăţind „calitatea vieţii” unor categorii de populaţie. În plus, fenomenele de stratificare şi creştere a inegalităţii sociale se însoţesc uneori cu fenomene de desocializare, aceste aspecte fiind caracteristice suburbiilor de tip bidonville, unde relaţiile între membri grupurilor se reduc adesea la cele de la locurile de muncă, fiind dominate deci de natura raporturilor între diferiţi agenţi de producţie. În aceste condiţii, factorii principali ai modului de viaţă urban, ca de altfel şi anumite fenomene sociale care apar în mediul urban, sunt în strânsă legătură cu inegalitatea repartiţiei veniturilor, inegalitatea posibilităţilor de acces la instrucţie şi cultură, ierarhia statusurilor sociale. În esenţă, oraşul este definit ca proces social în care structura socială a omului reprezintă relaţiile sociale în spaţiul urban.

Majoritatea oraşelor de tip ,,occidental” nu se pot sustrage acestui proces, el afectând la fel de puternic şi unele oraşe din „Lumea a treia”. Astfel, cercetătorii fenomenului urban din ţările Americii Latine apreciază că o problemă-cheie a urbanismului latino-american este stratificarea socială şi că nu exisă o teorie a urbanizării sau a urbanismului care să poată explica la fel, atât evoluţia oraşelor în S.U.A. cât şi cazul Americii Latine .

24

Curs 5. Oraşul şi problema definirii urbanizării. Cercetarea fenomenului urban

a) Urbanizare: concept şi teoriiDe cele mai multe ori, apreciază sociologul Dorel Abraham, oraşele sunt studiate

în contextul proceselor de urbanizare. La rândul ei, urbanizarea este definită frecvent în funcţie de accepţia care se acordă noţiunilor de oraş sau de urban. Desigur că, fiind un proces sau un fenomen social complex, delimitarea sau definirea urbanizării nu poate fi cantonată în graniţele sau formele sociospaţiale ale oraşului sau urbanului. În ultimul timp, tot mai mulţi specialişti consideră că important nu este să se măsoare cu exactitate ce este urban şi ce este rural, deoarece dezvoltarea corelată a oraşului şi satului face aproape imposibilă o astfel de încercare, ci de a determina trăsăturile procesului de urbanizare. Cu toate acestea, atunci când se cercetează procesul de urbanizare, de cele mai multe ori nu se poate face abstracţie de semnificaţia urbanului sau a ruralului. Or, modalităţile de definire a urbanului sunt foarte variate şi adesea convenţionale.

Definiţiile date urbanizării sunt şi ele foarte diverse (de altfel, odată cu creşterea experienţei de cunoaştere s-a recunoscut că o singură definiţie dată urbanizării sau ora-şului nu este suficientă pentru toate scopurile cercetării). Urbanizarea este definită prin accepţii care merg de la o cuprindere foarte redusă – cum ar fi aceea prin care urbanizarea este considerată o simplă extindere sau ame najare a oraşului – până la „imaginarea” unui mod de viaţă universal, privit ca o realizare totală a omului. Sau, din perspectiva raporturilor dintre sat şi oraş, urba nizarea este definită atât ca restructurare a raporturilor populaţiei din urban şi rural cât şi ca schimbare în structura colectivităţilor şi a modului de viaţă. Absenţa unui cadru conceptual adecvat nu a permis construirea unei teorii generale a urbanizării. Există încă mulţi specialişti care asociază urbanizarea exclusiv concentrării populaţiei, dis persiei populaţiei în mai multe nuclee, sau modului de viaţă urban.

Dat fiind faptul că urbanizarea se referă la o multi tudine de aspecte care privesc – pe lângă caracteristicile demografice, de natură cantitativă, de modificare a raportului urban-rural – munca populaţiei, petrecerea tim pului liber, locuirea, comunicarea, politica urbană ş.a., modelul de aşezare urbană existent la un moment dat este rezultatul acţiunii interdependente a tuturor acestor factori. În fapt, există trei căi principale de realizare a urbanizari i: dezvoltarea oraşelor existente ; transformarea localităţilor rurale în centre cu caracter urban ; crearea de noi oraşe . Ritmul urbanizării este mai rapid sau mai lent în funcţie de conditiile social-economice. Conţinutul urbanizării este foarte complex şi variază în timp şi spaţiu. Dacă în stadiile incipiente ale urbanizării deosebirile dintre urban şi rural erau minime, ele s-au accentuat foarte mult pe măsura dezvoltării urbane, iar la niveluri înalte de urbanizare, diferenţele sunt tot mai puţin pronunţate. Se poate oare spune că în ultimele decenii s-a trecut de la o urbanizare „citadină”, de influenţă a oraşului asupra zonei sale înconjurătoare, la o urbanizare „generalizată”, care afectează în acelaşi mod toate resorturile şi compartimentele sociale, economice, culturale şi

25

politice? Mai mulţi sociologi urbani consideră că determinarea unui model unic de urbanizare este imposibilă, atât datorită factorilor naturali, economici şi politici specifici, cât şi modului de viaţă şi sistemului de valori diferite de la o epocă la alta, de la o regiune la alta şi chiar de la o ţară la alta.

Astfel, Dorel Abraham apreciază că nu poate fi oferită o definiţie a urba nizării general valabilă, acceptabilă de către toţi specia liştii. Prin urmare, noţiunea de urbanizare semnifică un proces deosebit de răspândit şi complex (acceptat adesea ca universal şi ireversibil), care necesită o operaţionalizare prin cercetare, respectiv, o tratare în cadre spaţiale şi temporale concrete. Sociologul român ne propune, pe baza experienţei sale de cercetare şi a rezultatelor obţinute în studiul procesului de urbanizare în România, o definiţie operaţională . O astfel de definiţie a urbanizării ar urma să evidenţieze: factorii urbanizării, dimensiunile urbanizării şi indicatorii urbanizării. Factorii principali, determinanţi ai urbanizării sunt legaţi de procesul de industrializare şi de dezvoltare a agriculturii. Acestor factori li se asociază alţii, referitori la evoluţia comportamentului demografic şi economic, dinamica aspiraţiilor populaţiei etc., despre care se poate spune că sunt în acelaşi timp şi factori şi consecinţe ale procesului de urbanizare.

Dimensiunile urbanizării sunt, în esenţă, două: dez voltarea oraşelor (existente, sau a unor centre urbane noi) şi influenţarea mediului rural , sau „ urbanizarea ruralului ” (fie prin transformarea unor sate în oraşe, fie sub aspect cultural). Influenţarea mediului rural, fără ca acesta să fie transformat în urban, se face în cadrul unui proces de in - teracţiuni sat-oraş al cărui principal rezultat este dez voltarea corelată , mai mult sau mai puţin armonioasă, în cadrul unor zone funcţionale, cu menţinerea specificului activităţilor agricole şi a unor elemente ale modului de viaţă rural. Desigur că, în cadrul acestor interacţiuni, satul se dezvoltă şi prin forţe proprii nu numai (sau nu în primul rând) datorită interrelaţiilor sale cu oraşul.

Indicatorii care reflectă procesul de urbanizare se re feră la aspectele sociale, economice şi spaţial-urbanistice.

b) Cercetarea fenomenului urban

Cercetările privind cunoaşterea fenomenului urban, a procesului de urbanizare în primul rând, pot fi clasificate, din punct de vedere metodologic, în trei mari categorii (între ele existând, inevitabil, interferenţe şi completări):

a) cercetarea particularităţilor (specificului) dezvoltării aşezărilor urbane ; b) cercetarea zonală sau regională a dezvoltării urbane, cu precădere a

procesului de urbanizare ; c) cercetări comparative, bazate pe evaluări de tip cantitativ, ale nivelurilor şi

ritmurilor urbanizării precum şi tipologizarea aşezărilor urbane . În cadrul fiecăreia dintre cele trei categorii pot fi regăsite mai multe tipuri de

abordări metodologice, funcţie de perspectiva teoretică a autorilor, de obiectivele cercetărilor precum şi de particularităţile social-istorice ale realităţilor studiate. O

26

prezentare, chiar şi sumară, a tipurilor şi metodologiilor principale de cercetare permite formarea unei prime imagini despre modalităţile de abordare prin cercetare a fenomenului urban. Desigur, avem în vedere în primul rând cercetarea sociologică, dar nu uităm că, adesea, aceasta are un caracter interdisciplinar şi nici că anumite perspec-tive de abordare sunt promovate de către alte ştiinţe.

Cercetarea specificului dezvoltării aşezărilor urbane. Acest gen de abordare, realizat în principal din perspectivă socio logică, cuprinde la rândul său două direcţii, metodologice: a) cercetările axate pe evidenţierea caracteristicilor urba nului în raport cu ruralul (cunoaşterea ştiinţifică a rapor tului urban-rural) şi b) cercetări privind evoluţia sau dezvoltarea localităţilor urbane propriu-zise . Să vedem prin ce se caracterizează fiecare dintre ele.

a) Oraşul şi satul au fost concepute mult timp ca fiind entitaţi separate şi opuse. Faptul că sute de ani ţărănimea satelor a fost exploatată de către clase sociale care îşi aveau reşedinţa la oraş a determinat un conflict permanent între sat şi oraş care a însoţit adesea fenomenul luptei de clasă. Mult timp oraşul a fost despărţit de sat printr-un zid sau şanţ cu apă. Definirea şi reprezentarea celor două tipuri de aşezări erau relativ simplu de efectuat. În scrierile hieroglifice, ideograma care desemna oraşul era o cruce într-un cerc. Crucea însemna convergenţa „drumurilor” (oameni, mărfuri, idei), iar cercul semnifica şanţul cu apă sau zidul care „lega” fizic cetăţenii, înconjurând oraşul şi accentuând deosebirea populaţiei sale de cea a altor aşe zări . Pe de altă parte, satul – în imaginea sa tradiţională – era reprezentat de tipul de comunitate închisă, un fel de societate populară ideală (The Folk Society – în înţelesul dat de R. Redfield) care-şi era suficientă, având extrem de puţine relaţii cu exteriorul. Deşi Redfield nu a delimitat comunitatea urbană ca un „tip ideal”, el a indicat ca aceasta poate fi identificată prin diferenţele sale faţă de „Folk Society”, în special prin lipsa solidarităţii, a rela ţiilor interpersonale afective, socializării culturale etc. în mediul urban, schimbările apar tot mai des, iar acţiunile sociale devin un mijloc spre un obiectiv şi nu sunt valori în sine. Redfield recunoaşte însă că atunci când aşezările sau comunităţile primitive şi ţărăneşti intră în contact cu cele urbanizate, ele tind să adopte caracteristicile acestora din urmă . În esenţă, până târziu (mijlocul secolului XX), oraşul (chiar dacă, începând din secolul al XIX-lea, s-a schimbat din punct de vedere funcţional) era explicat prin prisma raportului interior – exterior, oraş – sat, urban – rural etc., cu accent pe deosebirile dintre acestea. Opoziţia sat – oraş a fost exprimată în istoria gândirii sociologice sub diverse forme: solidaritate mecanică – solidaritate organică, agricol – neagricol, preliterat – literat, static – dinamic, primitiv – civilizat, mediu natural – mediu artificial, comu nitate – societate, societăţi bazate pe „status” şi societăţi bazate pe ,,contract”, comunităţi medievale şi metropolisuri etc. Toate aceste reprezentări se bazează în esenţă pe diferenţele existente între sat şi oraş ca între două lumi tipologic opuse. Dar delimitările de acest gen (indiferent dacă se referă la localităţi în întregime sau la diferite aspecte economice, sociale şi culturale) s-au dovedit a fi cu timpul mai mult sau mai puţin confuze, ele neputând clarifica raportul rural–urban tocmai datorită absolutizării unor situaţii care în realitate nu fiinţau separat.

27

În unele abordări antropologice ale evoluţiei urbanizării, marcarea opoziţiei urban–rural şi societate urbană – societate rurală sau ţărănească, ca şi cele prin care se identifică urbanul cu oraşul iar comunităţile rurale sunt văzute ca unităţi relativ închise sunt considerate greşite. Aceasta deoarece – susţine A. Leeds – la nivelul cel mai general toate grupurile umane, de la cele mai mici „sate tribale”, la cele mai mari megalopolisuri, au aceleaşi funcţii (univer sale) cu alte societăţi, urmărind facilitarea tuturor formelor de schimb, transfer şi comunicaţii. Prin aceasta, unităţile locale sunt legate cu altele şi cu societatea. Diferenţele sunt explicate în acest caz prin faptul că în evoluţia „societal-culturală” apar la un moment dat „specializări” (structurări) în cadrul societăţii. O formă de specializare o reprezintă reţeaua localităţilor, care se datorează unor raţiuni ecologice, anumitor diferenţe socioculturale, sau ambilor factori. Astfel de specializări se regăsesc în forme incipiente încă din cele mai simple societăţi. Rezultatul este că sistemul societal ca atare va fi caracterizat prin diferen ţierea funcţiilor localităţilor (alături de alte specializări în tehnologie, instituţii), în scopul realizării funcţiilor uni versale ale societăţii. Conform acestei perspective, urbanul este definit ca un index al interacţiunii celor trei tipuri de specializări: a localităţilor, a tehnologiei şi a instituţiilor. Interacţiunea acestor trei forme de specializare – văzută ca un proces evoluţionist – creează o structură de diferenţieri interurbane. Dar, urmând această idee, se ajunge la situaţia în care întreaga societate este văzută ca urbană şi oraşele apar ca simple concentrări, la diferite niveluri, ale anumitor tipuri de specializări. În aceste condiţii, „un ţăran este un om urban” ca şi un miner, sau un pescar etc., toţi fiind „actori” sau „operatori” în cadrul sistemelor de localităţi (muncă, tehnică, ansamblu instituţional, informaţional sau organizaţional). Ruralul devine o sub clasă de specializări a societăţii urbane, iar populaţia rurală o subsocietate a societăţii urbane. Dar, dacă agricultura este o subclasă a societăţii urbane, urbanizarea nu ar trebui să excludă populaţia agricolă şi atunci ea nu ar mai apărea ca un fenomen istoric relativ recent. Modelul pe care-l propune Leeds permite însă respingerea modelelor de societate ţărănească sau tribală (generalizate de Redfield după experienţa sa mexicană asupra comunităţii Tepatzlan), ca şi a celor privind oraşul (formulate de Şcoala de la Chicago) ca fiind simple abstracţii. Nu putem să nu observăm că teoria generică despre societatea urbană, care se propune în locul celorlalte modele, nu a fost verificată empiric, spre deosebire de cele două pattern-uri care au generalizat (chiar idealizat) nişte „legităţi empirice” observate în realitate. Diferenţele dintre sat şi oraş s-au menţinut de-a lungul istoriei aşezărilor umane, ele fiind accentuate, aşa cum apreciază Mumford, chiar şi în epoca „paleotehnică” (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea). Totuşi, schimbările intervenite în viaţa socială din perioada contemporană (epoca „neotehnică”, după acelaşi autor), datorate în special revoluţiei tehnico-ştiinţifice, au făcut ca, în multe privinţe, trăsă turile ruralului să nu mai poată fi deosebite tranşant de cele ale urbanului. Principalul proces social în care se reflectă dinamica raportului sat – oraş îl constituie urbanizarea. Aceasta nu înseamnă că nu mai există, în multe zone ale lumii, decalaje şi chiar antagonisme economice şi social-culturale între urban şi rural.

28

Ritmul rapid al urbanizării a condus la reconsiderarea raportului rural–urban şi la găsirea unor concepte şi metode adecvate cercetării mutaţiilor care caracterizează acest proces.

Cercetarea sociologica a procesului de urbanizare cunoaşte şi ea importante schimbări în structura conceptelor şi tehnicilor de investigaţie. Astfel, în locul analizei dihotomice, s-a impus în ultimele decenii tratarea analitica pe un „ continuum” de urbanizare al localităţilor. Conform acestei teorii, între ruralul pur şi urbanul pur există un continuum rural-urban în care localităţile ocupă locuri distincte în funcţie de gradul lor de urbanizare. Prin ur mare, nu poate exista o limită absolută care să indice despărţirea netă a celor două tipuri de comunităţi; diferenţele sunt o chestiune de grad, rezultat din interferenţa elementelor urbane şi rurale. Drept criteriu definitoriu pentru plasarea unei localităţi pe acest continuum a fost utilizată mai frecvent variabila „mărimea localităţii” (volumul populaţiei). Procedând astfel, în S.U.A., de exem plu, localităţile au fost clasificate pe următoarea scală a continuumului rural-urban: vecinătate rurală – sat agri col – mic orăşel – arie rural-urbană – comunitate subur bana – oraş mic – oraş metropolitan.

Dar această clasificare nu a putut fi verificată empiric în toate situaţiile deoarece nici mărimea localităţii, nici densitatea sau întinderea nu pot oferi, singure, un criteriu suficient pentru determinarea gradului de urbanizare. Utilizarea mai multor criterii (grad de ocupare al populaţiei, structură demografică, ecologică etc.) este mai adecvată pentru măsurarea nivelului de urbanizare, dar poate contrazice teoria continuumului rural-urban. Astfel, o ierar hizare după mai multe criterii poate demonstra că o comu nitate de 20.000 locuitori poate fi mai urbană decât una cu 200.000 locuitori. Alături de continuităţi există şi discontinuităţi puternice. Iată de ce şi teoria continuumu lui rural- urban s-a dovedit a fi insuficientă pentru analiza procesului de urbanizare. Specialiştii care se ocupă astăzi de problematica dezvoltării localităţilor rural-urbane (urbanişti, arhitecţi, economişti, geografi, sociologi etc.) se orientează tot mai mult spre o concepţie funcţional-sistemică în defavoarea celei morfologice.

b) Cercetarea localităţilor urbane propriu-zise, respectiv a procesului, de evoluţie şi urbanizare prin studiul aprofun dat al oraşului s-a impus ca o direcţie metodologică importantă în domeniul sociologiei urbane, indiferent că este vorba de studiul de caz sau de abordările sociourbanistice. Cercetarea urbanizării prin studiul de caz nu este prea des practicată datorită atât volumului de timp şi efort pe care le presupune cunoaşterea aprofundată sau monografierea realităţii, cât şi dificultăţilor de comparare şi generalizare a rezultatelor obţinute. Studiile de acest gen, efec tuate de soţii Lynd asupra dezvoltării micului centru urban Middletown din Statele Unite ale Americii sau de Warner şi Lunt asupra portului maritim Yankee City, sunt semnificative pentru teoria socială urbană. Robert şi Hellen Lynd au studiat micul oraş pe care l-au numit Middletown în 1924 şi 1925 şi din nou în 1935, publicând concluziile lor în două studii: Middletown (1929) şi Middletown in Tranzition (1937). Ei au descris cu obiectivitate ştiinţifică cul tura totală a unei comunităţi americane, inclusiv dinamica sa într-o perioadă de zece ani. După 53 de ani (din 1976 şi până în 1978), un colectiv de specialişti coordonat de sociologul

29

american Theodore Caplow a revenit în oraşul Middletown pentru a cerceta, pe cât posibil cu aceleaşi tehnici, dezvoltarea acestei localităţi urbane.

Tot în aceasta categorie pot fi încadrate şi cercetările efectuate la nivel de localitate şi axate pe studierea modului de viaţă urban şi suburban, a calităţii vieţii urbane sau chiar a urbanizării ca schimbare social-culturală în modul de viaţă urban. Problemele abordate sunt foarte diferite. În marile metropole occidentale, cercetătorii realităţilor în marile metropole occidentale, cercetătorii realităţilor sociale urbane îşi pun tot mai mult problema explicării şi controlului evoluţiei urbanizării. Accentul se pune pe cunoaşterea implicaţiilor (mai ales ecologice) pe care le are urbanizarea. Studiile asupra fenomenului urban contemporan vorbesc despre anumite fenomene negative care se manifestă în viaţa marilor metropole (artificializarea, claustrarea, depersonalizarea, costul ridicat al vieţii, violenţa etc). Cu toate eforturile care se depun pentru eradicarea acestor fenomene, statisticile internaţionale constată, ca efect sintetic, o morbiditate fizică şi psihică ridicată a populaţiei din marile aglomerări urbane, ale căror structuri au evoluat adesea spontan şi anarhic.

Cercetarea modului de viaţă în sensul în care au făcut-o reprezentanţii Şcolii de la Chicago prin R. Park, W. J. Thomas, E. W. Burgess, în perioada 1913-1940, dar şi după 1945 de către principalii continuatori ai acestei tradiţii, Ph. Hauser, D. Bogue, O. Duncan şi Taeuber etc. şi mai târziu de G. Gans rămâne şi astăzi relevantă pentru tipul de studii menite să ducă la cunoaşterea aprofundată a vieţii urbane şi îmbunătăţirii politicii urbane, chiar dacă legităţile şi tipurile ideale de dezvoltare urbană şi suburbană delimitate de unii dintre aceşti cercetători nu sunt valabile în ultimul stadiu al urbanizării. Oraşul este abordat în toată complexitatea sa. I. Feagin, de exemplu, analizează oraşul Houston din punct de vedere economic, al guvernării locale, mediului construit, costurilor sociale, rolului statului şi pieţei, contextului mondial etc.

Cercetarea zonală sau regională a procesului de urbanizare. Complexitatea procesului de urbanizare, implicaţiile pe care acest fenomen le are la nivelul ansamblului de localităţi, alături de alţi factori, care ţin de politica de amenajare, modernizare etc., au impus ca metodologie de cercetare abordarea zonală sau regională. Cercetarea zonală a pro cesului de urbanizare se referă la dezvoltarea ruralului şi urbanului în cadrul unor ansambluri de localităţi care se află în interacţiune dinamică. În practică, atenţia s-a îndreptat spre studierea cu precădere a influenţelor produse de marile oraşe asupra teritoriilor înconjurătoare. Prin prisma acestui gen de cercetări, însăşi noţiunea clasică de oraş pare a fi depăşită. În prezent, oraşul devine tot mai mult centrul unui sistem urban. Noţiunile de aglo merare urbană, arie metropolitană şi, mai recent, zonă urbană funcţională desemnează tocmai această interdependenţă între oraş şi teritoriul său înconjurător. În acest sens, oraşul de odinioară a devenit cu totul altceva în multe cazuri, dezvoltarea vertiginoasă a oraşelor a revoluţionat şi limbajul specialiştilor, care desemnează prin „conurbaţie” contopirea unui oraş cu altul şi prin „megalopolis” dezvoltarea conurbaţiilor şi metropolelor, transfor marea lor în conglomeraţii (conurbaţie de aglomerări). Cercetările de tip regional sau zonal asu pra urbanizării şi dezvoltării localităţilor sunt numeroase şi greu de încadrat într-un anume model. Ele se desfăşoară

30

atât în cadrul diferitelor ţări, cât şi la nivel internaţional sau regional, de către organisme specializate ale O.N.U. cum sunt: Banca Mondială, Asociaţia Europeană a Zonelor Metropolitane (METREX) etc.

În multe ţări, studiile efectuate pe astfel de probleme vizează fie cunoaşterea potenţialului natural şi uman al zonei, fie posibilităţile de descongestionare a oraşului şi de amenajare complexă a teritoriului înconjurător. O atenţie deosebită s-a acordat cercetărilor care urmăresc frânarea creşterii urbane excesive. În acest sens, s-a pus, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, problema dezvoltării în teritoriu a oraşului, în sens de dezvoltare regională sau zonală.

În funcţie de realităţile studiate şi de disciplinele care sunt implicate în astfel de cercetări, sunt utilizate o mare diversitate de metode şi tehnici, care ridică serioase pro-bleme în desprinderea unui fir metodologic călăuzitor.

Unul dintre iniţiatorii cercetării zonale (influenţat de studiile franceze ale lui E. Demolins şi Frederic le Play) poate fi considerat sociologul, urbanistul şi biologul brita - nic Patrick Geddes. El este primul care, la începutul acestui secol, a creat metode şi tehnici de cercetare sociologică cu caracter zonal, adecvate mai ales investigării şi sistematizării urbane. Aceste cercetări sunt prezentate într-o viziune interdisciplinară, sociologia având, în concepţia sa, un rol de unificare a unor discipline ca geografia, economia şi antropologia. Metodologia de cercetare denumită generic „Social Survey”, bazată în principal pe tehnica „Simultaneous Thinking” (gândirea simultană facilitată de suprapunerea cartogramelor) presupune un studiu complet, interdisciplinar al unei regiuni naturale, în care oraşul este văzut în strânsă legătură cu transformarea ariei sale înconjurătoare. O atenţie deosebită este acordată studiului prin sondaj a populaţiei (me-todă care facilitează redescoperirea oraşului şi constituie o etapă esenţială în planificarea lui). De altfel, împreună cu colegul său V. Brandford, Geddes a fondat în 1903 Societatea sociologică din Londra. Metodele acestei şcoli au fost folosite şi dezvoltate cu precădere în Franţa (Le Play Hause), Anglia (London School of Economics) şi în S.U.A. (Şcoala de la Chicago).

În ceea ce priveşte dezvoltarea metodologiei cercetării sociologice zonale, merită semnalată în special contribuţia sociologilor urbani, care au pus accentul, în abordarea ariilor naturale şi sociale ale oraşelor, pe determinarea specificului unor teritorii. Park, Burgess şi McKenzie – reprezentanţi ai Şcolii sociologice de la Chicago – oferă şi de această dată o serie de noi elemente metodologice privind studiul ecologiei umane. În analizele pe care le întreprind, ei reuşesc, aşa cum am arătat, să delimiteze diferite arii concentrice de dezvoltare a oraşului (populaţie distribuită în funcţie de statusul social în cinci cercuri concentrice) precum şi a unor „regiuni morale”. Ulterior, multe abordări de tip zonal ale procesului de urbanizare s-au realizat în cadrul „ştiinţei regionale”. De altfel, în evoluţia acestei ştiinţe apare tendinţa de a se pune accentul pe evoluţia conceptului de „regiune” de la „regiunea naturală”' la „regiunea economică”, la „noua geografie” (Lösch, Leontief), apoi la „regiunea polarizatoare”, la luarea în considerarea a planului regional şi a integrării regionale (Perroux, Isard etc.) şi, în ultimele decenii, a aspectelor sociale ale regiunii (Castells, Lacaste, Harvey, Cox etc.) .

31

În paralel cu sociologii, metode şi tehnici de cercetare regională a urbanizării au fost elaborate de către geografi, economişti, statisticieni, ecologi etc.

Metodologiile de cercetare zonală a fenomenului urban sunt elaborate în funcţie de accepţia care se acordă zonei sau regiunii, ceea ce impune necesitatea unei delimitări conceptuale. În înţelesul larg, conceptul de „zonă” se asociază cu cel de „regiune” şi are semnificaţii diferite în funcţie de realităţile şi disciplinele la care se raportează. Uneori, el este substituit şi termenilor de „areal”, „arie”, „ecosistem”, „geosistem”, „city region ” etc., ceea ce face ca definirea sa să devină şi mai dificilă. Totuşi, deşi nu există un consens de păreri, de cele mai multe ori literatura de specialitate încadrează cercetările zonale în cele de tip regional. Dar, aşa cum remarca cunoscutul sociolog şi urbanist american L. Wirth, în conceptul de „regiune” sunt incluse o serie întreagă de noţiuni şi definiţii, multe dintre ele ambigue. Ţinând seama de această ambiguitate conceptuală, prima întrebare care se impune nu este cea legată de căutarea unei definiţii mai mult sau mai puţin exacte, ci de a vedea în ce măsură conceptul de „regiune” continuă să ofere explicaţii satisfăcătoare proceselor şi fenomenelor social-economice care caracterizează dezvoltarea localităţilor în etapa contemporană.

Privind lucrurile din această perspectivă, „regiunea”, în înţelesul său tradiţional, nu mai corespunde noilor realităţi. Argumentele care susţin o astfel de afirmaţie rezidă atât din evoluţia obiectivă a realităţilor concrete, cât şi din progresul teoriei cunoaşterii sociologice. „Ştiinţa regională” pornea de la studiul comunităţilor regionale ca sisteme pluraliste de civilizaţie în cadrul aceleiaşi naţiuni, reflectând în principal fie o dezvoltare economică diferită, fie moduri de viaţă deosebite. Dar, din punct de vedere economic, datorită în principal extinderii în tot mai multe state a strategiilor economice la nivel naţional, mobilităţii forţei de muncă la acest nivel etc., se constată că economia regională este tot mai dificil de distins de restul economiei, iar din punct de vedere social, diferenţierile regionale la nivel naţional devin şi ele mai puţin semnificative. În plus, definirea socială a regi unii ca un tip de conştiinţă colectivă sau ca o stare de spirit a condus la ceea ce literatura denumeşte „regiona lism” care, deşi câteodată a avut efecte constructive, mo bilizatoare, alteori a dat naştere şi unor fenomene de şovinism regional şi de provincialism.

Extraordinara mobilitate geografică şi socială ca şi dezvoltarea rapidă a mass media au contribuit (chiar şi acolo unde nu există o politică unitară de dezvoltare) de asemenea la diminuarea diferenţierilor regionale. Cu atât mai mult, astfel de trăsături ale specificului regional nu sunt aplicabile ţărilor antrenate în procesul realizării unor „societăţi urbane” şi unde există o politică clară de dezvoltare urbană, de extindere a oraşelor pe teritoriul ţarii.

Studiile regionale au cunoscut în ultimul timp o mare diversificare. Specialiştii în cercetări regionale, proveniţi din diverse discipline ştiinţifice, au constatat existenţa, mai multor tipuri de regiuni: regiuni geografice (delimi tate în funcţie de caracteristici fizice cum ar fi solul, vegetaţia, clima etc.), regiuni istorice (desenmând teritorii cu anumite mărturii şi tradiţii istorice), regiuni economi ce (caracterizate prin valorificarea

32

superioară a unor par ticularităţi fizice cum ar fi zăcămintele minerale, fertili tatea solului etc.), regiuni socioculturale (bazate pe unele praticularităţi culturale cum ar fi limbajul, religia, fol clorul etc.), regiuni administrative (reprezentând cadrul de rezolvare a anumitor probleme economice, sociale, cultu rale şi politice), regiuni metropolitane sau polarizante (ca racterizate prin dominarea unui mare centru urban asupra hinterlandului său), regiuni funcţionale (rezultate în urma tipologiei funcţionale a aşezărilor). În funcţie de criteriul luat în considerare, nivelul la care este definită o regiune variază de la sensul local până la cel supranaţional, ceea ce nu de puţine ori a condus la confuzii şi a îngreunat comparabilitatea rezultatelor obţinute în diferite analize regionale.

Cercetarea procesului de urbanizare la nivel zonal este influenţată nemijlocit de această situaţie, ceea ce face ca obiectul său de studiu să fie greu de delimitat. O definiţie relativ acceptată arată că „din punct de vedere sociologic, o regiune este echivalentă cu o comunitate regională – un grup de oameni care trăiesc laolaltă, într-o anumită regiu ne, în condiţii de interdependenţă reciprocă, care sunt su puşi aceloraşi influenţe, dezvolţindu-şi, prin urmare, o serie de trăsături comune şi împărtăşind un sentiment de apartenenţă comună”. Se observă însă că şi această definiţie este tributară conceptului de „regiune”, iar autorul ei, profesorul polonez T. A. Ziolkowski, specialist în metodologia dezvoltării regionale, nu se mai referă la criteriile şi tehnicile de identificare şi delimitare spaţială a „regiunii”. De fapt, deşi există o multitudine de studii şi cercetări regionale, nu există până în prezent o metodologie unitară de cercetare a acestor realităţi, regiunile fiind identificate fie intuitiv, fie în funcţie de necesităţile cercetatorului care studiază anumite fapte şi fenomene.

Pornind de la aceste elemente, care scot în evidenţă neclaritatea conceptului de „regiune”, ca şi de la realităţile ţării noastre, unde vechea delimitare teritorial-adininistrativă pe regiuni nu şi-a dovedit viabilitatea datorită, în principal, schimbărilor cantitative şi calitative intervenite în structura forţelor de producţie, a populaţiei şi a aşezărilor, se apreciază că pentru cunoaşterea procesu lui de urbanizare este mai relevant conceptul de „zonă”, răspândit, de altfel, în literatura de specialitate şi în activitatea practică de planificare – sistematizare a teritoriului şi localităţilor.

O primă operaţie care se impune este aceea de a defini conceptul în aşa fel încât să putem caracteriza „zona” atât din punct de vedere al limitelor teritoriale cât şi al conţinutului său. În literatura de specialitate, „zonele” sunt definite la modul general, ca „expresie vie a unei forme concrete pe care a căpătat-o viaţa umană în funcţie de circumstanţele locale (geografice, istorice, politice) şi de particularităţile spiritului uman, de dezvoltarea aces tuia”.

Cele mai frecvente cercetări de tip zonal sunt cele refe ritoare la urbanizarea zonelor înconjurătoare ale oraşelor şi la dezvoltarea aşezărilor urbane nu ca simple oraşe, ci ca regiuni relativ urbanizate.

Abordările „funcţionale” în cercetările procesului de urbanizare se referă la analiza oraşelor în cadrul ansamblului de aşezări cu care, într-un fel sau altul, se găsesc în raporturi de interdependenţă. În acest gen de cercetări, accentul se pune pe funcţiile aşezărilor urbane în raport cu alte localităţi sau cu ariile înconjurătoare şi nu pe con -

33

ţinutul sau structura internă a oraşelor. Acest tip de abordare a fost continuat în ultimii ani sub forma studiilor de determinare a Zonelor Metropolitane.

Cercetări comparative bazate pe evaluări de tip cantitativ. Aspectele cantitative ale urbanizării sunt determinate în principal prin indici şi indicatori de măsurare precum şi prin taxonomi în funcţie de diferite criterii.

a) Indici ai măsurării gradului, ritmului şi tendinţelor de urbanizare . Datorită concepţiilor diferite şi conţinutului complex care se atribuie urbanizării, nu există un indice ideal pentru măsurarea gradului de urbanizare. Cel mai frecvent sunt folosite criteriile demografice.

b) Cercetările de tip cantitativ bazate pe tipologizarea aşezărilor urbane. De cele mai multe ori, analiza pe bază de indicatori se realizează într-o perspectivă comparativă aplicând diverse tehnici taxonomice. Dintre diferitele preocupări de clasificare tipologică (după fizionomie, funcţiuni, struc tură economică şi multidimensionale), cele mai relevante pentru nivelul şi structura urbanizării sunt clasificările mutlicriteriale ale oraşelor.

34

Curs 6. Funcţiile urbane, definiţie, clasificare. Funcţia militară şi funcţia comercială a oraşului

a) Definiţia funcţiei urbane. Clasificarea acestoraOamenii s-au grupat în centre urbane pentru a-şi putea exercita mai bine anumite

forme de activitate, susţin sociologii şi geografii urbani. Funcţia este profesiunea exercitată de oraş, este însăşi raţiunea sa de a fi, este forma sub care este privită din exterior. Aşa cum se poate vorbi despre o anumită persoană că are o anumită funcţie sau profesie, tot aşa putem discuta şi despre un oraş: Piteşti este un oraş în care se fabrică automobile, Constanţa este un port, Cambridge o universitate, Bucureşti este o capitală etc. Termenul de funcţie a fost împrumutat din fiziologie, oraşele fiind comparate cu un organ; el a fost introdus de F. Ratzel în 1891 şi preluat apoi de toţi cercetătorii oraşului. Este vorba de activităţile oraşului ca organ care exercită o funcţie într-un ansamblu. Complexul de activităţi executate pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei, având o folosinţă internă, (exemplu: activităţi ale constructorilor care clădesc locuinţe pentru populaţia oraşului, a brutarilor care fabrică pâine pentru orăşeni, a mecanicilor care repară maşinile etc.) nu relevă funcţia oraşului. Trebuie luate în calcul, când vorbim de funcţia oraşului, de activităţile extraurbane, care caracterizează şi individualizează aşezarea urbană respectivă de altele. În acest context, în anul 1943, Chauncy D. Harris distingea: 1. oraşe miniere; 2. oraşe industriale; 3. oraşe comerciale; 4. centre de comunicaţie; 5. oraşe universitare; 6. capitale; 7. oraşe de recreere; 8. oraşe cu funcţii diverse. Pentru oraşele din nordul Suediei, W. William Olsson foloseşte categoriile de activităţi comerciale, industriale şi feroviare. Printre oraşele industriale, au fost menţionate în special oraşele miniere şi siderurgice, ca şi cele forestiere. Acelaşi autor distinge în Europa între oraşele de servicii şi oraşele industriale, iar în cadrul oraşelor industriale separă oraşele de extragere a minereurilor, oraşele carbonifere şi petroliere, oraşele cu industrie textilă, cele ale industriei celulozei. Gabriele Schwartz clasifică funcţiile urbane în patru categorii: 1. funcţii politice; 2. funcţii culturale; 3. funcţii economice (târguri, centre de comunicaţie, centre comerciale, centre industriale); 4. capitale. La toate acestea se mai poate adăuga funcţia militară care astăzi nu mai are o valoare deosebită, dar ea a stat la originea marilor oraşe. Aceste funcţii se suprapun mai mult sau mai puţin, important în cercetarea oraşelor fiind determinarea funcţiei dominante . Singura posibilitate de a stabili ponderea diverselor funcţii, consideră sociologii oraşului, constă în compararea valorică a numărului de locuitori utilizaţi în aceste funcţii. Un oraş industrial, de exemplu, este un oraş în care cea mai mare parte a populaţiei active este ocupată în industrie, la fel va fi în cazul oraşelor comerciale, administrative, turistice etc. Comparând activităţile extraurbane ale diferitelor oraşe, vom putea determina pentru fiecare oraş funcţia sa dominantă: vom avea un oraş industrial dacă cea mai mare parte a locuitorilor lui lucrează în industrie, produsele realizate în acest domeniu fiind destinate şi locuitorilor altor oraşe. Determinarea activităţilor extraurbane trebuie să permită încadrarea fiecărui oraş, după funcţia

35

dominantă, într-o categorie sau alta. Pentru anumite oraşe, aceasta se poate face foarte uşor: există oraşe în care, abstracţie făcând de activităţile interne, întreaga populaţie activă este afectată unei singure funcţii. Este cazul unor oraşe miniere, porturi comerciale, reşedinţe administrative ş.a.m.d.

Cu toate acestera, rareori se întâmplă ca pe lîngă funcţia principală să nu se dezvolte şi altă funcţie auxiliară; un oraş al industriei extractive de minereuri de fier suscită crearea unor întreprinderi siderurgice; uzinele prelucrează materiile prime aduse din port; centrul administrativ devine un centru comercial pentru regiunea învecinată etc. Aceste funcţii anexe se dezvoltă în aşa măsură încât ele ajung să contrabalanseze funcţia principală. La Oxford, de exemplu, funcţia universitară a fost dublată de o funcţie industrială etc.

b) Funcţia militară a oraşuluiMajoritatea centrelor urbane antice s-au născut din necesităţi de apărare, politice sau

religioase, dezvoltând paralel şi necesităţile economice. Nevoia de apărare a oamenilor se resimte în însuşi modul de organizare a aşezărilor, pe locuri mai înalte sau mai ascunse. Această funcţie nu mai are astăzi raţiunea de a exista, însă ea a stat la originea multor oraşe actuale. Numeroase oraşe au fost create în scopuri militare. Oraşele pre-elenice, precum Micene, castelul medieval întărit, unde se refugiau ţăranii din împrejurimi, au fost deseori leagănul unor oraşe. În regiunile colonizate au fost construite oraşe-fortăreţe pentru administrare, dar şi pentru supravegherea şi apărarea ţării. De asemenea, coloniile romane aparţineau acestui tip; ele supravegheau graniţele imperiului şi au constituit nucleele în jurul cărora s-au cristalizat oraşele.

Pe teritoriul Ţărilor române, majoritatea vechilor aşezări urbane dezvoltă o funcţie militară izvorâtă din necesitatea de apărare a teritoriilor autohtone (oppida). De la sfârşitul sec. III î.Hr. ne sunt cunoscute cetăţi geto-dacice: ex. Tinosul pe Prahova, Popeşti pe Argeş ş.a. care deţineau în principal această funcţie. În preajma anului 100 î.Hr. sunt cunoscute o serie de dave care se înmulţesc pe întreg cuprinsul ţării (sunt cunoscute mai ales cele din Munţii Oraştiei – Sarmizegetusa; precum şi în centrele de exploatare a bogăţiilor din centrul şi vestul ţării – Germisara). Aşezări tip cetate sunt şi coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre (cele mai vechi oraşe de pe teritoriul României): Histria, Callatis, Tomis. Cetăţile romane au avut un rol important în dezvoltarea mediului urban de pe teritoriul României, ele impunându-se printr-o organizare urbanistică net superioara tipurilor de cetăţi anterioare (cultură arhitectonică superioară, funcţii multiple); cetăţile romane se dezvoltă pe întreg cuprinsul ţării, cu excepţia cetăţilor cu funcţii exclusiv militare, politice, precum cele din Munţii Orăştiei care conservă şi dezvoltă funcţiile vechilor cetăţi autohtone. Cetăţile feudale, subdiviziuni ale formaţiunilor urbane încadrate în tipul generic de fortareaţă, se dezvoltă pe vetrele sau în apropierea vechilor fortăreţe, a centrelor urbane existente sau a unor sate mai evoluate; cetăţile medievale sunt înconjurate de ziduri care aveau rol de apărare şi adăpost pentru populaţie în caz de invazii; oraşele apăreau de regulă formate din două părţi: cetatea propriu-zisă (înconjurată de ziduri) şi burgul nefortificat unde era piaţa oraşului şi trăiau târgoveţii, meşteşugarii şi negustorii. Astfel, oraşele-cetăţi din timpul

36

ocupaţiei romane îşi dezvoltă ulterior funcţiile economice şi spirituale, devenind centre de organizare teritorială ale cnezatelor şi apoi ale judeţelor. O mărturie a caracteristicilor oraşelor cu funcţii de cetate sunt trăsăturile centrelor istorice care s-au păstrat de-a lungul vremurilor; astfel, există oraşe ale căror centre istorice s-au păstrat nealterate în plan orizontal şi vertical (Sighişoara), oraşe ale caror centre istorice s-au păstrat nealterate în plan orizontal, însă au suferit modificări substanţiale pe plan vertical (Cluj, Braşov, Sibiu).

Funcţia militară a dat naştere şi unor oraşe de garnizoană întărite care aveau menirea să bareze căile de invazie. Aceste oraşe de garnizoană fortificate au cunoscut toate vicisitudinile politicii; modificările de frontiere le puteau întări rolul sau, dimpotrivă, le anulau orice valoare strategică. Dar ceea ce a afectat cel mai mult aceste oraşe a fost mai ales progresul tehnicii militare. Oraşul-fortăreaţă, cocoţat pe înălţime, a făcut loc oraşului fortificat, apărat de o centură de mici forturi, de exemplu Verdun. Apoi, progresul artileriei, al aviaţiei, au luat orice valoare apărării masate într-un punct; războiul nuclear le face îndeosebi vulnerabile. Funcţia militară a fost ştearsă dintre funcţiile urbane.

c) Funcţia comercialăApare deseori ca funcţie dominantă: nu se poate concepe un oraş care să nu exercite

un comerţ oarecare în afara lui, unii sociologi incluzând această funcţie în însăşi definiţia oraşului, într-atât este de inerentă vieţii urbane. Maurice Lombard a arătat în ce mod, în evul mediu timpuriu, oraşele au redevenit aşezări rurale când comerţul a stagnat, prin epuizarea monedei.

Există oraşe care s-au născut din necesităţi comerciale, cum sunt târgurile unde ţăranii au venit să-şi vândă produsele lor, porturile în care se acumulează mărfuri aduse de peste mări. Dar chiar oraşele unde comerţul poate să nu fie activitatea dominantă, oraşele industriale, centrele administrative, devin repede oraşe comerciale, pentru comoditatea sau pentru creşterea nivelului de trai al locuitorilor.

Târgurile locale sunt fără îndoială primele forme ale vieţii urbane ; din clipa în care oamenii încetează să mai trăiască izolaţi şi pot concepe practicarea unor raporturi paşnice, ei simt nevoia de a face schimburi pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Prin aceste schimburi, oamenii depăşesc cercul îngust din care fac parte. Economia sătească a evului mediu nu putea fi pe de-a-ntregul închisă: anumite prestaţii feudale se plăteau în bani şi în consecinţă unele produse trebuiau comercializate.

În acest fel au luat naştere oraşele-târguri (burgurile) care adeseori nu aveau animaţia unei vieţi urbane decât o dată pe lună. Multe din ele n-au depăşit stadiul de târg pe jumătate sătesc. Dar tot atât de numeroase au fost şi acelea care au constituit germenii oraşelor. O importanţă deosebită aveau târgurile de vite; ele se ţineau deseori în oraşele-târguri, dar la intervale mai mari de timp, lunar sau, cel mai adesea, numai de patru ori pe an. Cercetătorii susţin că târgurile şi-au atins apogeul în Europa occidentală la mijlocul secolului al XIX-lea, după aceea ele au suferit un declin, mai ales iarmaroacele.

Aşa cum târgul local a stat la originea schimburilor interioare, agenţia comercială (factoria) reprezintă forma rudimentară a schimburilor îndepărtate. Ea apare la contactul

37

dintre o societate primitivă şi una mai evoluată. Indigenii au din abundenţă produse care, pentru ei, nu au prea mare valoare. În schimb, anumite instrumente sunt foarte greu de obţinut cu mijloacele primitive de care dispun. Astfel au fost înfiinţate agenţii comerciale, în Canada, de exemplu, pentru achiziţionarea blănurilor obţinute de indigeni de pe urma vânătorilor.

În timp, agenţiile comerciale (factoriile) s-au înmulţit, fiecare dintre ele câştigând importanţă pe măsura profitului obţinut de popoarele aşa-zise civilizate, pe măsură ce popoarele slab dezvoltate au văzut în aceste schimburi o posibilitate de îmbunătăţire a nivelului lor de trai. Multe dintre aceste agenţii comerciale apăreau ca nişte oraşe embrionare în aceste zone lipsite de o viaţă urbană, devenind apoi oraşele regiunii pe care au pus-o în valoare, de exemplu Port Nelson, pe ţărmul Golfului Hudson, în Canada.

O formă mai nouă a acestor agenţii o constitue centrele de schimb a anumitor produse agricole, cum sunt cele din anumite ţări cu plantaţii întinse.

Agenţia reprezintă centrul de schimb între două popoare aflate pe trepte diferite de civilizaţie; este forma de viaţă urbană, embrionară, întâlnită în ţările şi teritoriile încă dependente. Atât timp cât forma de agenţie se menţine, târgul este neorganizat. Comerţul rămâne speculativ, fapt de care au abuzat numeroşi comercianţi. Pentru a atrage indigenii, ei nu s-au ferit să favorizeze anumite vicii, de exemplu alcoolismul: este unul dintre cele mai negative aspecte ale colonialismului. Agenţia comercială (factoria) este deci, la început, o întreprindere precară; ea nu poate face loc unui oraş decât puţin câte puţin, şi nu se ajunge întotdeauna la aceasta; totuşi, bazele agenţiilor comerciale constituie locuri foarte potrivite pentru cristalizarea vieţii urbane.

d) Marele comerţ continentalDezvoltarea comerţului a fost condiţionată de posibilităţile de circulaţie, pe uscat sau

pe mare, iar pentru facilitarea circulaţiei s-au născut oraşele, ele fiind, de cele mai multe ori, nu atât oraşe comerciale, cât mijlocitoare ale marelui comerţ. Fiecare mijloc de circulaţie are specificul său şi acestea au dat naştere la oraşe.- Vechea circulaţie rutieră. Pe vremea vehiculelor cu tracţiune animală şi a animalelor de povară, traseele pe distanţe lungi presupuneau popasuri. Până în secolul al XIX-lea, pe marile drumuri vehiculele se succedau cu sutele: curse regulate, curse rapide, poştalioane, trăsuri particulare. Seara, toţi aceşti călători se opreau la hanurile de pe marginea drumurilor. Dacă circulaţia era deosebit de intensă, hanurile se grupau formând, treptat, un embrion de oraş. Popasurile căpătau uneori o valoare specială, de exemplu cele de la întrtetăierea principalelor drumuri. Pe de altă parte, pe vremurile când se circula cu trăsura, pentru călătorii care se îndreptau spre un mare oraş, era comod să facă o oprire înainte de a intra aici. De jurul împrejurul Parisului, de exemplu, au luat naştere astfel de anexe, sortite să devină zone suburbane, ca Bourg-la-Reine pe drumul Orleansului. Progresul mijloacelor de transport a determinat declinul acestor oraşe legate de vechile moduri de circulaţie.- Circulaţia fluvială. Pe orice curs de apă navigabilă există un punct, un cap de navigaţie, unde se concentrează flota fluvială. Lille, de exemplu, a fost la origine capul

38

navigaţiei pe râul Deule. Apoi, pe marile cursuri navigabile există uneori obstacole care nu pot fi trecute. Pe Congo, înainte de a atinge oceanul, vapoarele nu pot străbate căderile de apă; este necesară de aceea descărcarea mărfurilor, acestea fiind transportate în continuare pe uscat, astfel apărând cele două staţii, de o parte şi de alta a fluviului (Kinshasa şi Brazzaville). De asemenea, cursurile de apă îşi au răspântiile lor, ca orice alt drum: răscruci la drumuri naturale, cum este confluenţa unor râuri. Acestea sunt punctele unde se fixează, în special prin şcoli, viaţa veşnic nomadă a celor de pe navele fluviale.- Circulaţia feroviară. În ţările cu vechi tradiţii, circulaţia feroviară s-a suprapus la început circulaţiei rutiere. Cu toate acestea, tehnica ei este diferită. Raza de acţiune a unui tren depăşeşte pe cea a unui vehicul tras de cai, iar locurile de popas nu se puteau rezuma la un singur han. O locomotivă cu abur nu putea să facă mai mult de 200 de kilometri; era necesar să se alimenteze cu apă şi cărbuni, să se înlocuiască personalul obosit. Schimbarea locomotivei era o soluţie mult mai rapidă şi mai eficace, operaţie care se putea face în oraşele intermediare, dar ele nu erau plasate întotdeauna în locul dorit. De aceea, au apărut alte oraşe, născute din nevoia soluţionaării unor astfel de probleme. Se năşteau astfel centre feroviare: oraşe create de o tehnică nouă şi care vor fi ruinate de progresul tehnicii, electricitatea, de exemplu, făcând inutile opririle intermediare ale trenurilor.

În Statele Unite şi Canada, mai ales în partea de Vest, majoritatea oraşelor au fost mai întâi gări.

- Noua circulaţie rutieră . Anumite orăşele au apărut în locurile unde autobuzele care au început să circule pe mari artere rutiere opreau pentru prânz, de exemplu. Întreaga circulaţie rutieră din Statele Unite, care nu beneficia de atâtea puncte de sprijin, a determinat înfiinţarea motelurilor; ele încă nu sunt oraşe, dar cel puţin în Vest, dispun de tot atâtea camere şi de condiţii precum hotelurile din oraşe. Şi astăzi, în ţările mai slab dezvoltate economic, pe măsură ce se intensifică circulaţia rutieră, se constituie, la încrucişări, mici popasuri rutiere, care constituie embrionul unor viitoare oraşe.

Dezvoltarea circulaţiei, cu consecinţele sale urbane, a favorizat dezvoltarea comerţului. Însă şi acest comerţ a creat un anumit număr de centre comerciale. De îndată ce condiţiile au permis circulaţia pe mari distanţe, mai ales din momentul în care au asigurate condiţiile de securitate, au apărut astfel de oraşe comerciale. Apărând mai întâi ca târguri cu o activitate periodică (o dată pe săptămână, o dată pe lună sau de câteva ori pe an), dezvoltându-se apoi ca mari centre comerciale, oraşele au fost favorizate în manifestarea acestei funcţii de condiţiile geografice. Comerţul este fondat pe circulaţie, iar nici una din căile de circulaţie n-a jucat un rol atât de însemnat precum marea. De aceea, unele dintre cele mai mari oraşe din lume, precum New York sau Londra, sunt porturi. Porturile ne apar astfel ca nişte nuclee de cristalizare urbană. În jurul portului şi concomitent cu dezvoltarea lui se naşte un oraş care trăieşte prin activitatea portului şi gravitează în jurul acestuia. Portul este astăzi un fel de complex portuar cu bazinele, docurile, anexele sale.Viaţa comercială, născută pe cheiuri, se prelungeşte în birouri, în depozitele de expediţie, în bănci.

39

Circulaţia sub toate formele este stimulentul cel mai eficace al dezvoltării oraşelor. O situaţie aparte o prezintă aeroporturile . Ele pot fi grupate în două categorii: Aeroporturile devenite anexe obligatorii ale marilor aglomeraţii. Acestea sunt plasate departe de centru, pe terenurile disponibile, care se cer din ce în ce mai extinse. Majoritatea aeroporturilor sunt localizate la o distanţă de 10-20 km faţă de centrul oraşului. Astfel, distanţa este de 23 km la Istanbul, 24 km la New York, 26 km la Ankara şi la Cairo, 30 km la Chicago, 32 km la Montreal, 44 km la Londra etc. Distanţele fiind mari, oraşele sunt astfel îndemnate să se extindă şi înspre aeroport. Cea de-a doua categorie de aeroporturi o constituie escalele, care de altfel sunt reduse din ce în ce mai mult de progresela navigaţiei. Mărirea razei de acţiune a avioanelor tinde să ducă la ruinarea unor aeroporturi de escală, aşa cum tracţiunea electrică a dus la decăderea anumitor gări.

Comerţul, atât cel maritim cât şi cel continental, a dat naştere unor mari pieţe comerciale, unor mari emporii , unde sunt concentrate şi negociate mărfuri din lumea întreagă. Ele sunt adeseori, însă nu exclusiv, porturi, deoarece marea a fost întotdeauna mijlocul cel mai comod de transport al mărfurilor, în mari cantităţi. Oraşele feniciene, dar şi Atena, Veneţia şi Genova, de exemplu, au jucat în trecut acest rol. Pieţele mondiale s-au înmulţit în timpurile moderne. Emporiile trebuie să dispună de relaţii numeroase, să combine mijloace de transport diferite. Emporii puternice sunt astăzi oraşele Anvers, Amsterdam, Rotterdam ş.a.

e) Apariţia şi dezvoltarea centrelor de schimb şi a târgurilor pe teritoriul României

România se remarcă datorită poziţiei geografice, la răscrucea unor importante drumuri de largă circulaţie: Dunărea a avut şi ea un rol deosebit, fiind una din căile europene cele mai active, atât sub raportul circulaţiei, cât mai ales al legăturilor politice dintre state. Pe acest fond, într-un cadru geografic cu trăsături distincte, s-a dezvoltat continuu o viaţă materială şi spirituală autohtonă. În acest context au apărut centre de schimb şi de târg, de popasuri sau de apărare, dintre care unele au disparut, iar altele au progresat continuu sub formă de oraşe până azi. Văile largi ale coroanei muntoase au permis popularea din timpuri stravechi, iar la intrarea sau ieşirea drumurilor din munţi, la pasurile de culme, au apărut “centre de supraveghere” de apărare, de vamă, situaţii care au generat multe din oraşele de azi – oraşe “dublete”(oraşele târguri dublete sunt generate de funcţiile de schimb şi de tranzit, cum sunt oraşele influenţate de poziţia lor faţă de Carpaţi; ex. Drobeta-Turnu Severin – Orşova, Târgu Jiu – Haţeg), oraşe “poartă ”. Câmpiile oferă terenuri fertile, ceea ce creează astfel premise economice de importanţă deosebită pentru orice categorie de oraş. Dealurile şi regiunile subcarpatice, bogate în resurse ale subsolului, constituie zona de intensă concentrare a populaţiei, fiind atrasă de exploatarea şi prelucrarea materiilor prime, de efectuarea schimburilor, de pitorescul regiunii. Se adaugă zona litorală şi Valea Dunării care prin poziţia şi importanţa lor în viaţa poporului român au favorizat apariţia, suprapunerea şi succesiunea celor mai variate tipuri de centre urbane.

Apariţia şi consolidarea oraşelor antice sau feudale sunt legate de diviziunea

40

continuă a muncii, de separarea treptată a meşteşugurilor, de agricultură şi de perfecţionarea uneltelor de producţie. Perioada antică se remarcă printr-o frecvenţă accentuată a centrelor urbane; prabuşirea sclavagismului determină o decadere a oraşelor care însă se revigorează începand cu sec. X-XI, ca rezultat al dezvoltării meşteşugurilor şi comerţului. După năvălirile tătare (mijloc sec. XIII), apar târgurile în care separarea de agricultură a meşteşugurilor este de 5-10 ori mai mare decat în satele obişnuite; în a doua jumătate a sec. XIV, viaţa urbană se amplifică. Apar oraşe a căror amploare ţine seama de vechile aşezări, pe ruinele sau în apropierea cărora se formează (Constanţa, Arad, Oradea) şi de drumurile comerciale deja cunoscute (Brăila, Galaţi, Sibiu, Sighişoara). În toate timpurile, şi pe teritoriul Ţărilor române, drumurile au avut un rol deosebit în formarea şi dezvoltarea centrelor urbane. Sunt bine cunoscute drumurile ce porneau de la Dunare, de la Sucidava şi treceau prin Lederata (Banat), Sarmizegetusa, având ramificaţii spre Potaisa, Napoca, Porolissum sau spre Dierna (Orşova). Sunt de asemenea cunoscute drumurile de pe valea Oltului sau de pe valea Mureşului, din Apuseni sau Dobrogea. Toate aceste drumuri sunt o dovadă în plus a existenţei unei veritabile reţele de centre urbane cu funcţii diferenţiate, în stransă legatură cu localităţile rurale. Apoi, căile ferate instalate de-a lungul vechilor drumuri comerciale au produs schimbări importante în evoluţia oraşelor. Aproape toate oraşele româneşti sunt legate direct de căi ferate sau sunt amplasate la mică distanţă de acestea.

Dar sunt şi oraşe mici, vechi târguri moldoveneşti (Hârlău, Dărăbani, Târgul Frumos, Huşi – periferice reţelei principale), precum şi oraşe noi industriale (Motru, Uricani, Săcele – asigurate cu linii ferate locale), oraşe situate în condiţii restrictive de relief (Horezu, Boresc, Hârşova) sau foarte aproape de alte oraşe mari şi uşor de deservit prin transferul rutier (Zărneşti, Râşnov, Moreni).

La intersecţiile principalelor căi de comunicaţie s-au dezvoltat oraşe mari, formându-se azi adevărate zone urbane: Bucureşti, Braşov, Craiova, Timişoara, Ploieşti, Piteşti etc. Pe liniile de trafic foarte intens se dezvoltă adevărate zone urbane continue: Braşov-Ploieşti-Bucureşti, Constanţa-Mangalia; oraşele mari ale ţării sunt situate de regulă pe axe duble de circulaţie (căi ferate şi şosele). În alte cazuri, şoselele suplinesc lipsa căilor ferate, exemplu: în Subcarpaţii Olteniei, Munţii Buzăului, Maramureş. Se remarcă rolul important al comerţului în dezvoltarea oraşelor, comerţ existent în 3 forme: intern, extern şi de tranzit. Ca urmare a schimbului în cadrul pieţei, organizate mai întâi sporadic, apoi periodic şi în cele din urmă permanent, o serie de sate mari fixează definitiv populaţia alcatuită din meşteşugari şi negustori, transformandu-se treptat în oraşe. Astfel, târgurile în Ţările române au deţinut un rol important în procesul de urbanizare. Târgurile se dezvoltă fie ca vechi centre cu funcţii comerciale, fie preiau funcţiile oraşelor-cetăţi. Se disting ca şi centre cu funcţii de schimb permanente, periodice sau de tranziţie. Forma cea mai expresivă a cestui tip o putem urmări mai bine din perioada convieţuirii româno-slave, când aşezările de acest fel sunt atestate în documentele istorice chiar sub denumirea de târguri. În funcţie de condiţiile de dezvoltare economico-socială şi istorică din Ţările Române, târgurile s-au diferenţiat, generând o serie de subtipuri, în funcţie de intensitatea ocupaţiilor şi de pozitţa lor

41

geografică. Oraşele-târguri, centre de schimb, dezvoltate şi apărute pe baza unor antecedente rurale sunt oraşele de astăzi, alcătuite oarecum spontan prin dezvoltarea unor aşezari rurale cunoscute ca sate în epoca feudală; multe sunt citate a fi fost construite pe vechile ruine daco-romane sau alături de acestea; ex. Tg.-Jiu, Tg. Mures, Arad, Miercurea-Ciuc, Turda, Câmpulung, Craiova, Satu Mare, Bacău, Ploieşti etc. Oraşele-târguri, centre de meserii şi comerţ, dezvoltate pe baza unor aşezări rurale devenite reşedinţe administrative sau religioase sau în apropierea acestora; sunt de fapt satele româneşti care au devenit prin poziţia lor economico-geografică sau strategică resedinţe nobiliare sau domneşti; ex. Bucureşti, Târgovişte, Iaşi, Suceava, Alba-Iulia, Piatra Neamţ etc. Oraşele-târguri fortificate, dezvoltate pe antecedente rurale au în vedere formaţiuni care prin poziţia lor economică faţă de drumurile comerciale au devenit centre cu o activitate de comerţ şi meserii, iar cu timpul oraşe; datorită poziţiei lor în teritoriu, au fost fost transformate în puncte strategice căpătând caractere şi funcţii care le-au îndepărtat de târgurile propriu-zise; ex. Braşov, Sighişoara, Sibiu, Mediaş, Bistriţa, Cluj etc.

42

Curs 7. Funcţia industrială a oraşului. Funcţia culturală

Fabricarea uneltelor şi a obiectelor necesare vieţii cotidiene răspunde unei necesităţi mai stringente decât comerţul. Industria poate rămâne mult timp o activitate rurală, câtă vreme cu această îndeletnicire nu se ocupă o mare categorie de oameni şi se exercită în mod dezorganizat. Însă evoluţia industriei este aceea care duce la formarea oraşelor, deoarece industria tinde la concentrare. Meşteşugarii consideră la un moment dat că este nevoie să se grupeze pentru a-şi procura mai uşor materia primă, care poate să nu se găsească în zona respectivă. Maşinile au constituit, la rândul lor, unul din principalele motive ale concentrării umane, astfel apărând atelierele care au animat târgurile, acestea devenind astfel mici oraşe. Dar dacă industria duce la formarea oraşelor, la rândul său, oraşul contribuie la dezvoltarea industriei. Dintre oraşele cu funcţie industrială, în istoria evoluţiei lor, mai interesante sunt oraşele miniere şi oraşele industriei prelucrătoare.

a) Oraşele miniere.Sunt singurele care se supun unor condiţii imperioase de localizare: mina, de cele

mai multe ori, stă chiar la originile oraşului. Aici, concentrarea urbană este de la început indispensabilă. Minele de minereuri preţioase sunt acelea care concentrează cel mai rapid oamenii, în funcţie de beneficiile realizate. Aurul constituie cazul tipic, întrucât se pretează la orice schimb. Astfel se explică asaltul tuturor locurilor unde au fost semnalate mine de aur: California, Alaska, Australia, sudul Africii. La început s-au format aici grupuri anarhice, prin simplul aflux al oamenilor care s-au precipitat spre acelaşi punct în căutartea norocului. Aceste oraşe de aventurieri au cunoscut succese triumfătoare, dar şi eşecuri răsunătoare. California, de exemplu, după ce a fost un Eldorado, a devenit un cimitir al oraşelor. Numai într-un stadiu secund, oraşele s-au organizat pentru o extracţie raţională. Oraşele diamantelor s-au format într-un mod asemănător; după cursa în căutarea diamantelor aluvionare, repede epuizate, extracţia trebuia organizată sistematic: tone de roci trebuiau extrase, tratate chimic, sfărâmate. Era nevoie de o concentrare umană, care a condus la dezvoltarea oraşului. La asalturi asemănătoare a dat naştere şi extracţia petrolului. Tot ca în cazul extracţiei aurului şi a diamantelor, şi aici au apărut şi s-au ruinat aşezări, funcţie de cât de mare a fost şi cât de repede s-a epuizat resursa de petrol. Atunci când zăcămintele s-au dovedit a fi bogate, ele au dat naştere unor oraşe importante: Baku, în Caucaz, Groznîi, Tulsa etc.

În condiţiile în care zăcămintele tind să se epuizeze, oraşele par condamnate să moară. Totuşi, fenomenul urban, în multe situaţii, a dăinuit: prezenţa muncitorilor atrage apariţia altor industrii, iar oraşele se înconjoară de o aură regională. Ele subzistă, transformându-şi funcţiile.

b) Oraşele industriei prelucrătoareFuncţia industrială a oraşului există ca atare în condiţiile în care oraşul nu-şi

produce doar strictul său necesar, ci produce şi pentru exterior. Industria apare în numeroase cazuri ca o concesinţă a comerţului (cu materii prime), dar ea se dezvoltă şi

43

în mod autonom. Pe vremuri, mănăstirile erau deseori mici centre industriale, iar aceste centre au constituit puncte de plecare pentru oraşe. De cele mai multe ori, funcţia industrială a oraşelor este dată de vecinătatea faţă de materiile prime. Este clasic exemplul oraşelor cu industria postavurilor care se sprijineau pe oieritul din regiunile Reims, Sedan. Minele de fier au atras o industrie siderurgică prin care s-au populat oraşele din văile Loirei. Vecinătatea materiilor prime nu este întotdeauna necesară. Este suficient ca oraşul să primească fără dificultate aceste materii prime. Unele materii prime au străbătut trasee imense înainte de a ajunge la centrele de prelucrare; nichelul canadian, de exemplu, era rafinat în Norvegia, iar pieile oilor din Argentina erau trimise pentru prelucrare la Mazamet, în Franţa. Asistăm deseori la o diviziune a muncii. Materia primă suferă o primă prelucrare pe loc; localizarea oraşului unde se desăvârşeşte transformarea este în acest caz prea puţin importantă. Fierul suedez ajungea în Franţa sub formă de fontă, iar oţelul din Lorena alimenta industriile mecanice din tot cuprinsul Franţei.

Pe măsură ce vecinătatea materiei prime este mai puţin obligatorie, ceilalţi factori ai localizării joacă un rol sporit. Materiile prime, energia sunt transportate din ce în ce mai uşor. Omul devine astfel din ce în ce mai puţin dependent faţă de condiţiile naturale şi, aparent, îşi poate amplasa industria după placul său. Există însă elemente fizice care pentru anumite ramuri industriale sunt de primă importanţă. Apa, de exemplu, care se transformă în vapori, cea care spală impurităţile sau serveşte pentru răcire. Industria chimică foloseşte multă apă, ceea ce implică necesitatea existenţei unui mare depozit de apă în apropiere.

Oraşul industrial este supus expansiunii; iar expansiunea duce la diversificare, deoarece oraşul generează o populaţie pentru care trebuie găsite servicii şi care nu pot fi întotdeauna identice cu cele ale generaţiei precedente. Astfel, calificările cerute nu sunt aceleaşi. În cuprinsul unui oraş, reprezentarea cea mai simplă este cea a populaţiei angajată în industrie; ea va da cercul (sau sfera interioară), restul populaţiei formând o aureolă de jur împrejur. Diferitele categorii de oraşe industriale se impun foarte net: oraşe textile, metalurgice, cele care s-au remarcat în prelucrarea lemnului, producţia de celuloză, industria chimică, industria producătoare de maşini etc. Ele se diferenţiază prin numărul muncitorilor angajaţi într-o ramură industrială sau alta.

c) Funcţia culturală a oraşelorÎn cadrul oraşelor cu funcţii culturale distingem: oraşele universitare, centrele

literare şi artistice, oraşele- muzeu şi oraşele festivalurilor şi congreselor.Oraşele universitare. Funcţia universitară s-a asociat în trecut cu funcţia religioasă. Predarea teologiei

deţinea un rol important în universităţi. Oraşele universitare sunt în primul rând oraşele facultăţilor şi ale şcolilor superioare. Ele sunt de două categorii. Există, mai întâi, oraşele în care domină funcţia universitară. Aici au fost fondate universităţi, cel mai adesea către sfârşitul evului mediu (Bologna, cea mai veche universitate europeană, datează din secolul al XII-lea). Aceste oraşe, de mici dimensiuni, au rămas credincioase Universităţii lor şi nu încearcă să-şi extindă activitatea în alte domenii. În aceasta constă

44

oarecum titlul lor de nobleţe. Lista acestor oraşe mici care însă găzduiesc mari universităţi este lungă: Heidelberg, Göttingen, Erlangen, Tübingen, Marburg în Germania; Bologna, Pisa în Italia; Salamanca în Spania; Coimbra în Portugalia; Oxford, Cambridge în Anglia; Lund, Uppsala în Suedia; Aarhus în Danemarca; Louvain în Belgia; Princeton în Statele Unite.

Toate aceste oraşe au un specific aparte: clădirile universitare reprezintă aici ansamblurile cele mai grandioase, ele cuprind amfiteatre, săli de curs, biblioteci, laboratoare etc. Au fost construite cămine universitare, restaurante etc. Dar aceste universităţi se opun universităţilor din marile oraşe care cumulează funcţia universitară împreună cu multe alte funcţii. Toate marile oraşe îşi au astăzi propriile universităţi: Londra, Berlin, Moscova, Paris, New York ş.a. În aceste situaţii, universitatea poate constitui un oraş în oraş, cartierele studenţeşti, prin mărimea suprafeţelor, infrastructura alocată şi numărul studenţilor putând rivaliza cu oraşe de dimensiuni mai mici din orice ţară. Funcţia universitară s-a dezvoltat pe măsura dezvoltării ştiinţei, pe măsură ce tehnica începe să domine viaţa curentă, oraşele care exercită această funcţie dobândind astfel prestigiu şi profit.

Centrele literare şi artisticeFuncţia culturală se exercită prin intermediul cărţilor, ziarelor, operelor de artă oferite

publicului de către oraş. Producţia artistică sau literară nu este un privilegiu al oraşelor, de vreme ce izbutite capodopere s-au născut la ţară. Dar aici nu este vorba numai de formarea artiştilor sau a oamenilor de litere, ci şi de consacrarea lor, în acest domeniu, funcţia oraşului manifestându-şi întreaga ei valoare. Printre funcţiile culturale treebuie enumerată cercetarea ştiinţifică, căreia numai condiţiile din oraş îi asigură succesul. Bibliotecile joacă în ştiinţele umane un rol analog laboratoarelor. Dar în timp ce laboratorul este dotat cu materiale şi aparatură moderne, care se demodează repede, biblioteca presupune un fond care se acumulează zi de zi: distrugerea unor biblioteci în timpul războaielor a cauzat dezastre iremediabile. Din acest motiv, vom găsi marile biblioteci mai ales în oraşele care şi-au asumat de multă vreme o funcţie culturală.

Oraşele-muzeuFiecare oraş are un muzeu al său, multe dintre localităţile urbane datorându-şi faima

şi atracţia anumitor comori artistice, culturale, pe care le deţine. Există însă şi oraşe care, în ansamblul lor, constituie adevărate muzee. Veneţia este poate cel mai reprezantativ exemplu, în acest sens. Funcţia oraşului-muzeu îşi are şi ea exigenţele sale: oraşul în expansiune tinde să introducă autostrăzi, imobile prea înalte, blocuri de locuinţe care contrasterază cu aspectul oraşului vechi, în timp ce aspectul oraşului-muzeu tinde să se conserve. Un semnal de alarmă a fost lansat în anii din urmă pentru salvarea Veneţiei.

Oraşele festivalurilor şi congreselorUnele oraşe cu pretenţii în realizarea funcţiei culturale găzduiesc periodic anumite

festivaluri teatrale şi muzicale. Forma manifestărilor culturale temporare, care se răspândeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre, este cea a congreselor. Oamenii contemporani resimt tot mai mult nevoia de a se reuni, de a discuta în comun marile

45

probleme ştiinţifice, profesionale, sociale, economice, aceste reuniuni având deseori caracter internaţional.

Staţiunile balneare sunt deseori gazda congreselor în timpul sezonului mort. Ele oferă, în afară de numeroase camere de hotel de toate categoriile, adevărate palate ale congreselor, special amenajate cu amfiteatre încăpătoare, aparatură necesară pentru proiecţii de filme, diapozitive etc. Condiţii optime pentru desfăşurarea unor asemenea manifestări oferă şi unele oraşe mijlocii, bine plasate (Cannes, Evian, Dijon, Liège, Bruxelles etc.), care au căpătat tradiţie şi faimă, în acest sens.

46

Curs 8. Funcţia administrativă şi politică a oraşelor. Extinderea oraşelor. Fenomenul de suburbanizare

a) Rolul administrativ al oraşelor. CapitaleleFuncţia administrativă nu reprezintă numai un apanaj al oraşelor, ci şi al comunelor,

dar administraţia acestora este prea redusă pentru a da loc unei funcţii. În cazul oraşelor, situaţia se schimbă, aici fiind reunite o multitudine de servicii administrative: instanţele judecătoreşti, consiliile locale, universitatea sau diferite facultăţi independente, forul tutelar al bisericilor etc. Funcţia administrativă se complică pe măsura dezvoltării economiei, care duce la înmulţirea serviciilor. Funcţia administrativă cunoaşte întreaga ei înflorire atunci când este dublată de o funcţie politică, şi anume de aceea de centru suprem al unui stat. În aceste condiţii, oraşul capătă statut de capitală. Funcţia de capitală constituie unul dintre cei mai favorabili factori ai dezvoltării marilor oraşe.

Într-o geografie a ţărilor lumii, capitalele sunt foarte diferite, ele depinzând în primul rând de dimensiunile statului respectiv. În diferite perioade istorice, unele capitale se identificau chiar cu statul a cărui suprafaţă abia depăşea teritoriul oraşului. Exemplu: capitalele-state ale Greciei antice şi ale Italiei medievale. În plus, rolul de capitală diferă de la o ţară la alta. În statele deosebit de centralizate, uneori capitala acaparează toate sarcinile administrative şi politice. În schimb, în ţările formate dintr-o uniune de state, capitala îmbracă o formă federală însărcinată cu afacerile comune, în timp ce fiecare stat îşi are capitala sa. Astfel, o bună parte din îndatoririle administrative cad în sarcina statelor, ceea ce duce uneori la conflicte între ele, aşa cum s-a petrecut în S.U.A. cu măsurile luate împotriva discriminării rasiale.

În unele cazuri, s-a avut în vedere ca să nu coincidă capitala federală cu cea a unui stat pentru a nu dăuna prin influenţa pe care ar fi putut să o exercite. Exemplu: Washington, Canberra, Brasilia. În unele state monarhice, sediul guvernamental şi reşedinţa Curţii regale par inseparabile. Cu toate acestea, în Olanda, în timp ce reşedinţa Curţii regale este la Haga, oraşul Amsterdam este considerat capitala ţării.

Capitala este aceea care simbolizează statul în ochii străinilor. De asemenea, „ochii ţării” sunt îndreptaţi spre capitală. Din nord sau din sud, în Franţa se spune că se „urcă” la Paris. Aici se făureşte istoria ţării, ceea ce este cu atât mai adevărat cu cât centralizarea este mai accentuată. La Paris au fost făurite şi înlocuite regimurile politice franceze de 150 de ani încoace.

Localizarea capitalei nu trebuie să fie indiferentă. Uneori a fost impusă prin prezenţa unui oraş prioritar; alteori s-a datorat iniţiativei unui suveran: Addis Abeda a fost construită în jurul palatului imperial pentru a deveni capitala statului etiopian; Madridul era o reşedinţă regală unde Filip al II-lea şi-a transferat administraţia, neglijând vechile capitale: Burgos, Valladolid, Toledo. Problema principală rămâne aceea a relaţiilor şi posibilităţilor de comunicare cu restul ţării; poziţia centrală pare cea mai indicată. Madridul se află în centrul Spaniei, Roma în centrul Italiei, Moscova în centrul părţii europene a fostei U.R.S.S., Ankara în mijlocul Turciei. Plasată în centrul ţării, capitala este mai puţin expusă atacurilor inamicului în cazul ocupării teritoriului. În unele ţări,

47

capitala este aşezată pe malurile unor fluvii: Varşovia pe Vistula, Viena şi Budapesta pe Dunăre etc. Dar centrul de gravitaţie al unei ţări a fost ales şi în funcţie de repartiţia populaţiei, de bogăţiile anumitor provincii etc.

Orice capitală primeşte un fel de caracter sacru; ea devine patrimoniul întregii ţări. Anii, secolele întăresc acest prestigiu care rămâne legat de capitală chiar dacă între timp ea este detronată. Pentru Turcia, Istanbulul rămâne principalul oraş, deşi capitala a fost transferată la Ankara. Este firesc ca aceste capitale detronate să tindă să-şi reia rolul. Delhi, vechea capitală religioasă şi politică, a fost repusă în funcţiile sale în 1922; Moscova, altădată oraşul sacru al Rusiei, şi-a reluat locul de capitală în secolul al XX-lea. Iar în Italia reunificată, Roma apărea ca o capitală simbolică.

Rolul capitalei în stat creşte neîncetat. În timpurile moderne, funcţiile statului se înmulţesc, serviciile administrative şi ministerele reclamând un personal mereu sporit. Tot în capitală se găsesc ambasadele, consulatele străine, agenţiile comerciale etc. Aici se concentrează marile întreprinderi, marile societăţi financiare, marile bănci îşi au aici sediul central. La acestea trebuie să mai adăugăm prezenţa teatrelor, a muzeelor subvenţionate de stat, redacţiile marilor jurnale şi posturi de televiziune, casele de editură, precum şi industria produselor de larg consum atrasă de prezenţa unei numeroase clientele. Capitala devine în acelaşi timp şi un punct de atracţie turistică.

b) Oraşe cu funcţii de rezidenţă temporară. Oraşele de pensionariAnumite oraşe oferă posibilităţi de tratament, de odihnă sau de agrement, ceea ce

constituie funcţia lor de seamă; ea nu este exclusiv urbană, dar este specifică acestor oraşe. Esenţial rămâne faptul că cea mai mare parte a populaţiei nu este permanentă, îşi are domiciliul în altă parte – şi în general în alte oraşe – venind însă aici pentru tratament medical, odihnă şi recreere. Există însă şi oraşe care constituie refugii permanente, unde oamenii se duc pentru a beneficia de anumite avantaje materiale sau sociale. Sunt oraşe ale unor oameni inactivi, care şi-au adunat banii lucrând în altă localitate şi care au renunţat la orice muncă organizată – oraşele de pensionari. Acestea sunt alese dintre cele care beneficiază de un climat plăcut şi de distracţiile oraşelor turistice sau care, deşi se află în apropierea unui centru important, sunt lipsite de aglomeraţie. Astfel, de jur împrejurul Parisului există mici oraşe unde se retrag de bună voie pensionarii din capitală şi de unde pot pleca cu diverse ocazii, întrerupându-şi viaţa lor liniştită. Cel mai tipic oraş din acest punct de vedere este Nisa, unde ponderea persoanelor inactive este dublă decât cea a persoanelor active.

c) Extinderea oraşelorOrice oraş are tendinţa să se dezvolte: însăşi funcţia pentru care a fost creat oraşul

se multiplică, alte funcţii vin să se adauge la cele vechi, fiecare funcţie reclamând un personal din ce în ce mai numeros, iar imigraţia determină o inflaţie a funcţiilor şi a personalului. În plus, ridicarea nivelului de trai determină apariţia de noi locuinţe, mai spaţioase. Dar presiunea demografică a condus la depăşirea limitelor propriu-zise ale oraşului, într-o primă fază extinderea făcându-se spontan, anarhic, ulterior apărând nevoia unei extinderi organizate, planificate. Putem vorbi de extindere prin mai multe forme:

48

1) Aglutinarea . Cel mai simplu mod de dezvoltare a oraşelor era în trecut aglutinarea. În interiorul oraşelor întregul spaţiu era construit, construcţiile extinzându-se la porţile oraşului şi cât mai aproape posibil de oraş. Astfel au apărut noile locuinţe dincolo de porţile oraşului, în afara protecţiei pe care o asigurau zidurile de apărare. Pentru protejarea acestei zone era necesară împingerea spre exterior a fortificaţiilor şi desfiinţarea vechii incinte, de unde au rezultat o serie de bulevarde circulare (exemplu Paris) care repetă planul iniţial, dezvoltându-se în câteva inele concentrice. În acest fel, extinderea n-a constat decât în reluarea omotetică, prin creşteri succesive, a planului iniţial. Astfel se evita îndepărtarea faţă de centru, nucleul administrativ şi comercial fiind accesibil din toate direcţiile. Dezvoltarera Moscovei este caracteristică în acest sens, diferitele cartiere, bulevarde, incinte fiind aproape circulare, în centrul lor situându-se Kremlinul. Oraşele cu caracter peninsular se dezvoltă deseori sub aspectul unei cozi de cometă. Helsinki, de exemplu, fiind încadrat din trei părţi de mare, nu s-a putut extinde decât spre nord.

2) Extinderea în formă de stea . Extinderea în spaţiu ia deseori forma unei stele, fiind determinată de direcţii prielnice sau neprielnice. Reţeaua drumurilor, a căilor ferate determină direcţiile de extindere a oraşelor din momentul în care deplasarea spre locul de muncă nu se mai poate face pe jos. Dezvoltarea în suprafaţă nu mai răspunde exigenţelor oraşului iniţial. Şi transporturile în comun favorizează extinderea oraşului în stea, deoarece ele permit transportarea în masă, spre centru, a oamenilor care au găsit în afara oraşului condiţii de viaţă mai plăcute. Posibilităţile de extindere sunt astfel legate de drumuri în lungul cărora se înşiră casele, prelungind oraşul. Drumurile reprezintă prelungirile stelare. Căile ferate transportă o masă şi mai importantă de călători. Calea ferată este aceea care a permis dezvoltarea suburbiilor rezidenţiale. Traseul acestor căi ferate suburbane determină o dezvoltare în formă de stea, cel mai reprezentativ în acest sens fiind oraşul Tokyo.

3) Absorţia satelor. Extinderea oraşelor nu se face întotdeauna în câmp liber, fluxul noilor construcţii atingând vechile sate de la periferie, cărora le înglobează teritoriului său urban, depăşindu-l. Aceste sate îşi păstrează multă vreme viaţa lor proprie, ţăranii convieţuind cu noii orăşeni până în momentul în care viaţa rurală ajunge să fie total exclusă, iar fostele terenuri agricole ajung să fie vândute la metru pătrat, în vederea noilor construcţii. Absorţia centrelor rurale este însoţită de numeroase probleme administrative, până în momentul anexării definitive din punct de vedere administrativ. În mod general, se pot distinge două feluri de suburbii: cele care sunt prevăzute cu dotări edilitare, spre care orăşenii evadează deseori, şi cele care sunt lipsite de aceste condiţii, apărând ca nişte zone suburbane locuite de o populaţie cu posibilităţi reduse.

4) Cartierele de tip „bidonville ”. Constituie forma cea mai săracă a acestei expansiuni anarhice, oamenii mulţumindu-se cu „locuinţe” mizere, deseori construite din panouri şi acoperite cu tablă. Multe din marile oraşe moderne au avut cartiere care s-au format în acest fel. Cartierele de tip bidonville exprimă afluxul unei populaţii alungată din locurile de baştină din cauza sărăciei şi a foamei, pentru care oraşul reprezintă posibilitatea obţinerii unui minimum de câştig.

49

5) Extinderea polinucleară. Extinderii prin aglutinare i se opune extinderea polinucleară. Cel mai simplu caz al acestei extensiuni polinucleare este apariţia unui nou oraş pe lângă oraşul vechi. În Evul mediu, pe lângă oraşul seniorial, deseori a apărut un oraş cu totul independent: în unele cazuri un oraş episcopal, alteori un centru format în jurul unei mănăstiri. Atunci când Roma a devenit capitala Italiei unificate, s-a construit la est de Roma medievală un oraş modern pentru a răspunde acestui nou rol. În perioada modernă, la porţile oraşului a avut loc instalarea unor uzine, fabrici industriale. Deseori, întreprinderea industrială a luat iniţiativa de a construi oraşe muncitoreşti care îl legau pe muncitor de locul său de muncă. Aceste noi oraşe răspund şi nevoii populaţiei de a găsi în apropierea oraşului vechi locuinţe mai ieftine. Aproape toate localităţile, suburbiile din împrejurimile Parisului au funcţionat precum centre de fixare a forţei de muncă pentru industria de la periferia capitalei Franţei.

6) Extinderea planificată. La originea vechilor oraşe s-a aflat deseori un act oficial, civil sau religios. Mai mult chiar, oraşele au fost îngrădite mult timp în procesul lor de creştere de puterile publice: necesităţile militare, administrative, fiscale, erau întărite de constrângeri religioase. Organele publice s-au însărcinat treptat cu amenajarea terenurilor şi astfel s-a ajuns la orientarea extinderii oraşelor. Construirea drumurilor, stabilirea liniilor de tramvai, de autobuze, care sunt subvenţionate de municipalităţi, au orientat direcţiile pe care le ia, în mod necesar, extinderea. Infrastructura, conductele de apă şi de gaz, instalaţiile de evacuare etc. sunt operaţii care trebuie să preceadă construcţia. Sub conducerea organelor publice, pe baza unor planuri de urbanism, extinderea zonelor urbane devine din ce în ce mai orientată, mai dirijată. Cea a zonelor industriale este supusă unei reglementări şi mai stricte, unele uzine care produc substanţe toxice, de exemplu, sau care prezintă un pericol deosebit nefiind tolerate în aglomeraţii. Astăzi, în toate ţările, întreprinderilor industriale le sunt afectate zone speciale. Extinderea dirijată nu se limitează numai la alegerea terenurilor. Amplasarea instituţiilor publice stă la originea unor noi centre. Au fost create centre administrative care constituie un nucleu pentru locuinţe. Din ce în ce mai mult, extinderea oraşelor, în toate ţările lumii, se sustrage operaţiilor speculative sau bunului plac al locuitorilor.

d) Fenomenul de suburbanizare Dezvoltarea industriei, separarea dintre domiciliu şi locul de muncă, ajutate de

dezvoltarera mijloacelor de comunicaţie, au creat în jurul oraşului o zonă urbană care nu mai este un oraş în sensul clasic al termenului. Dacă secolul al XIX-lea a fost caracterizat de creşterea oraşelor printr-un proces de concentrare, secolul XX a fost marcat prin ceea ce s-a numit suburbanizare, adică dezvoltarea zonelor suburbane. Acest fenomen tinde să ia amploare în prezent. Distingem mai multe forme suburbane:

1) Zona suburbană destinată culturilor de legume. Se dezvoltă în jurul fiecărui oraş pentru aprovizionarea locuitorilor cu fructe şi legume proaspete. Faptul că în prezent aprovizionarea de la distanţă se realizează uşor nu a suprimat avantajul acestor produse culese în ajun sau dimineaţa, aduse proaspete şi fără cheltuieli prea mari la oraş. Astfel se explică culturile care apar în jurul marilor oraşe.

2) Zona suburbană-dormitor . Este formată de centrele unde orăşenii vin să caute

50

condiţii de locuit mai puţin costisitoare, alături de plăcerea care le-o oferă iarba verde şi mica grădină pe care şi-o formează şi pe care o îngrijesc mai ales la sfârşit de săptămână. Este tipul de suburban ce alimentează migraţiile zilnice ale populaţiei. Orăşenii o consideră uneori ca pe un exil, departe de distracţii şi de viaţa socială.

3) Zona suburbană industrială . Uzinele au posibilitatea avatajoasă să se instaleze pe terenurile mai ieftine de la periferia oraşelor; ele profită încă de legăturile cu oraşul în care locuiesc, deseori muncitorii şi cadrele de conducere găsindu-se în apropierea mediului social, dar dispunând de terenuri mult mai extinse, uneori chiar de posibilităţi locale de recrutare a muncitorilor. Este un fenomen de descongestionare care se exercită în jurul oraşelor, în plan regional, în timp ce descentralizarea se efectuează pe plan naţional.

4) Zona suburbană de agrement . Este o zonă vecină, care se alipeşte întrucâtva oraşului, prelungind zona de distracţie a acestuia. Ea poate fi un parc de plimbări duminicale, în apropierea oraşului, sau cea a cabanelor de week-end, locurile de vacanţă, plajele anexe etc.

Suburbanul constituie deci un fenomen de urbanizare a vechiului spaţiu rural. Astfel, se constată că oraşul şi satul sunt în permanenţă în drum unul spre celălalt.

51

Curs 9. Oraşe vecine şi conurbaţii. Megalopolisul

a) Inurbaţia, exurbaţia, conurbaţia În sociologia urbană se consemnează o suită de concepte sau perechi de concepte

care indică diferite procese şi fenomene referitoare la fenomenalitatea urbană. Astfel, în mod curent se vorbeşte de inurbaţie, exurbaţie, aglomeraţie, conurbaţie, megalopolis etc. în raport de care se menţionează perechile: centralizarea şi descentralizarea; succesiunea şi recesiunea, înaintarea şi retragerea etc.

Concentrarea şi deconcentrarea apar ca mişcări de sens contrar.Sociologia urbană consideră că fenomenul concentrării corespunde stadiilor

iniţiale de evoluţie socială, pe când deconcentrarea caracterizează etapa maturizării urbane.

Centralizarea şi descentralizarea se referă la mişcări ale industriei şi comerţului şi la instituţiile publice şi guvernamentale.

Centrul oraşului joacă atât un rol integrator, cât şi unul simbolic. Situat la confluenţa unei scheme radiale a căilor de comunicaţie şi atrăgând unităţi economice şi bunuri, el permite o coordonare a activităţilor urbane şi identificarea simbolică a acestora. M. Castells defineşte centrul oraşului ca acea zonă unde sunt implementate servicii care se adresează unui mare număr de consumatori sau folosinţelor specifice.

Descentralizarea este un proces invers centralizării. Inurbaţia este un fenomen caracteristic (dar nu exclusiv) perioadei de

industrializare, începând de la cea clasică, întrucât dezvoltarea întreprinderilor industriale a fost însoţită de o profundă diviziune socială a muncii realizată prin implementarea de unitaţi industriale şi de servicii catre populaţie în arealul urban. Procesul de industrializare presupune existenţa unui fenomen migraţional, migraţie efectuată dinspre rural către urban. Inurbaţia a adus după sine reorientarea profesională. Efectul implementării de întreprinderi industriale a constat in creşterea costurilor de teren. Ca urmare, inurbaţia înseamnă dezvoltare culturală, inurbaţia echivalând cu un proces de masivă aducţiune de populaţie şi de întreprinderi industriale, ceea ce înseamnă o creştere implicită a oraşelor.

Exurbaţia se produce în cazul oraşelor mari care în urma fenomenului de inurbaţie se confruntă cu o limită de dezvoltare, cu o saturaţie. Exurbaţia ia forma în special a urbanizării realizată prin expansiune urbană. Expansiunea poate lua diferite forme:

- expansiune polinucleară – are loc prin creşterea mai multor centre de concentrare a populaţiei şi a unitaţilor economice.

- expansiunea sub formă de stea – este determinată de configuraţia geografică a spaţiului.

52

- expansiunea prin aglutinare – este realizată prin ocuparea spaţiului fizic din imediata vecinătate a oraşului. Această expansiune este caracteristică tuturor oraşelor, motiv pentru care s-a legiferat limitarea extinderii oraşelor dincolo de arealul lor fizic.

Termenul de conurbaţie a fost introdus în sociologia urbană de sociologul P. Geddes, el fiind ulterior preluat şi interpretat diferit de către alţi cercetători. Conurbaţia trebuie însă definită printr-odublă condiţie:

1. Prima se referă la geneză. În timp ce înmulţirea zonelor suburbane industriale sau rezidenţiale duce la formarea unei aglomeraţii, juxtapunerea oraşelor care au crescut separat dă loc unei conurbaţii, chiar dacă în cele din urmă unul dintre aceste oraşe ajunge să deţină întâietatea. Cazul cel mai simplu al conurbaţiei este cel al oraşelor gemene, exemplul clasic fiind acela al oraşelor americane Saint Paul şi Minneapolis. În afara conurbaţiilor formate din două oraşe, există şi conurbaţii multiple. Exemplul cel mai des citat în Franţa îl formează conurbaţiile Lille-Roubaix-Tourcoing, care au ajuns astăzi să reunească cele trei oraşe.

Conurbaţiile se datorează deseori prezenţei zăcămintelor minerale care au condus la formarea mai multor oraşe vecine: este cazul oraşului Saint-Étienne şi al oraşelor de pe valea râului Gier. De asemenea, oraşele din Ruhr s-au format în urma exploatării cărbunelui, pe baza căruia s-a dezvoltat comerţul. Ele reprezintă astăzi exemplul clasic de conurbaţie, întinzându-se de la Krefeld până la Dortmund, cu peste 5 milioane de locuitori. La confluenţa râului Main cu Rinul s-a dezvoltat o conurbaţie multiplă: Frankfurt, Höchst, Offenbach, Hanan şi Aschaffenburg. Anumite conurbaţii se dezvoltă în condiţii curioase, de o parte şi de alta a unei strâmtori. Deseori nu este vorba decât de două capete de navigaţie, evocând capetele de pod. Astfel, putem cita conurbaţia Messina-Reggio. Conurbaţia poate însă lua o amploare şi mai mare şi, de asemenea, poate să nu ţină cont de frontierele unei ţări. Aşa este conurbaţia ce se dezvoltă de o parte şi de alta a strâmtorii Sund: oraşele Helsingör şi Hälsingborg fiind separate de o distanţă care poate fi parcursă în 20 de minute cu vaporul, iar migraţiile zilnice îi duc pe danezi la locurile lor de muncă din Suedia şi invers.

2. Pe de altă parte, pentru ca o conurbaţie să existe, este necesară o anumită densitate urbană, densitate care se exprimă prin numărul unităţilor urbane şi prin populaţia acestora. Densitatea implcă o serie de probleme puse de juxtapunere, aceasta fiind una din trăsăturile caracteristice ale conurbaţiilor. Oraşele mici, mai mult au mai puţin împrăştiate, chiar dacă formează o regiune urbanizată, nu pot constitui o conurbaţie, deoarece ele nu au probleme comune de rezolvat. Aceste probleme ţin în primul rând de domeniul transporturilor, deoarece ele constituie elementul de legătură al conurbaţiei şi orice progres în transporturi întăreşte această legătură. Pe de altă parte, există interesul de a organiza în comun alimentarea cu apă şi gaz, reţeaua electrică etc. Sunt probleme comune ce ţin de respectarea legalităţii, a ordinii publice etc.

Conurbaţia duce deseori la formarea oraşelor complementare, pe care unii cercetători le numesc interurbaţii . Nu este vorba de oraşe care s-au dezvoltat paralel, în apropierea unui alt oraş şi care s-au dezvoltat împreună, ci sunt oraşe care nefiind dotate

53

cu toate serviciile, nu se pot dispensa unul de celălalt. Este, în general, situaţia oraşului ivit brusc, alături de un vechi oraş, reunindu-se până la urmă cu acesta. Un oraş format în jurul unei noi fabrici poate rămâne astfel aproape exclusiv industrial dacă un alt oraş din apropiere joacă oarecum rorlul de tutore, exercitând administraţia şi oferind o reţea comercială.

Conurbaţia reprezintă un echilibru instabil, iar termenul nu are deseori decât o valoare temporară. Oraşele ajung să formeze o conurbaţie pe parcursul dezvoltării lor. În primele stadii, două oraşe pot avea relaţii, dar sunt prea îndepărtate pentru a forma o conurbaţie. Dezvoltarea transporturilor moderne a făcut posibilă apropierea necesară, oraşele care mergând, oarecum, unul în întâmpinarea celuilalt, îşi păstrează cu greu individualitatea. Prin însăşi dezvoltarea lor, ele tind să se contopească într-un ansamblu urban. Saint Paul şi Minneapolis formează un singur oraş, ocupând ambele maluri ale fluviului Mississippi. În timpul acestei apropieri, deseori unul dintre oraşe câştigă întâietatea, subordonându-le pe celelalte, care primesc caracter de suburbii. Acest oraş nu este întotdeauna cel care pare de la început cel mai favorizat. În ultima fază a evoluţiei, este imposibil de sesizat care sunt oraşele iniţiale, iar pentru numeroase oraşe, evoluţia lor urbană s-a identificat cu cea a unei conurbaţii care se încheagă. Cu toate acestea, conurbaţia nu înseamnă în mod necesar fuziune: în cursul evoluţiei se pot preciza anumite poziţii, consacrându-se încă de la origine unor anumite funcţii: oraşe industriale, comerciale, financiare, turistice, staţiuni etc.

b) MegalopolisulForma cea mai complexă a conurbaţiei este megalopolisul . Există trei mari

structuri megalopolitane, situate în SUA, cea mai importantă fiind reprezentată de conurbaţia dintre Boston – New York – Philadelphia, fiind supranumită “conurbaţia de pe malurile marilor lacuri”.

De la Philadelphia la New York sunt 100 de kilometri, iar de la Boston la New York 250. Aceste mari oraşe sunt legate de un întreg lanţ de oraşe, dintre care multe au peste 100.000 de locuitori. Astfel, s-a constituit un ansamblu urbanizat de peste 40 milioane de ocuitori, pe care cercetătorul Jean Gottman l-a denumit megalopolis . Fiecare dintre oraşe şi-a păstrat caracterul şi independenţa sa, dar ele sunt prea aproape pentru a nu se influenţa reciproc. Întregul spaţiu care le separă a fost în anumită măsură urbanizat. Respectiva conurbaţie s-a dezvoltat în condiţii foarte speciale: toate oraşele care fac parte din megalopolis sunt porturi. Apoi, ele au beneficiat de pe urma unui aport masiv de imigranţi veniţi de pe alte continente. Acest megalopolis a pornit la cucerirea continentului american care a propăşit sub direcţia sa. Aici s-a concentrat voinţa de acţiune a statului; întreaga dezvoltare a ţării a profitat de megalopolis timp de un secol şi jumătate de industrializare, de prosperitate şi de expansiune continuă.

În jurul Mediteranei japoneze se schiţează o grupare asemănătoare, în regiunea Hanshin, de la Osaka la Kobe, megalopolisul nipon grupând circa 30 de oraşe în jurul Golfului Osaka. În tot mai ulte zone ale lumii, oraşele se dezvoltă şi se înmulţesc; ele se concentrează profitând se aceleaşi condiţii favorabile, iar teritoriul învecinat se organizează în conurbaţie policentrică. Zonele urbane de tip megalopolis nu constituie

54

decât stadiul de gigantism al conurbaţiilor. Jean Gottman consideră că aceasta este o formulă a viitorului.

c) Oraşele satelitProcesul de extindere nu se limitează doar la urbanizarea regiunii înconjurătoare

şi nici la înscrierea într-o conurbaţie oarecare. Prin acest proces se ajunge la formarea unor noi centre, industriale sau rezidenţiale, care depind de oraş şi fără de care nu am putea înţelege viaţa şi activităţile lor. Aceste noi centre sunt adesea numite oraşe satelit, caracterizate prin următoarele trăsături:

1. locuitorii sateliţilor lucrează, de regulă, în oraşul-centru; 2. oraşul-centru asigură un anumit număr de servicii şi îndeosebi servicile

culturale pentru satelit;3. sateliţii primesc populaţia oraşului, care rămâne aici pentru perioade în general

scurte, cu scopul de a se odihni. În jurul oraşului rusesc Sankt Petersburg (fost Leningrad), de exemplu, se pot

număra peste 40 de oraşe-satelit, dispuse pe o rază de 70 kilometri. Astfel definit, termenul de satelit înseamnă deci doar un oraş care gravitează pe orbita unui oraş-centru, aplicându-se îndeosebi oraşelor dormitor. Dar trebuie distins între ceea ce înseamnă satelit de consum (de exemplu, oraşul-dormitor) de sateliţii de producţie. Aceste din urmă oraşe păstrează avantajul de a evita deplasările masive de muncitori, de a le asigura acestora condiţii de locuit mai bune decât în metropolă; sunt păstrate şi avantajele unor legături comerciale, financiare şi culturale cu metropola.

Se pune întrebarea firească: la ce distanţă de marele oraş trebuie amplasat oraşul pentru a fi considerat satelit? Dacă sunt prea apropiate, ele vor înceta să graviteze în jurul oraşului-centru, contopindu-se cu acesta. Dacă sunt prea îndepărtate, nu-şi vor mai putea îndeplini rolul lor, care constă în descongestionarea oraşului-centru, beneficiind totodată de activitatea acestuia. Nu există reguli certe, însă în jurul Londrei, sateliţii au fost plasaţi la o distanţă minimă de 30 km. faţă de centrul metropolei.

d) Aglomeraţiile Înconjurat de sateliţii săi, integrat în conurbaţie, prelungit prin locurile sale de

recreare, oraşul nu este decât centrul unui sistem urban, constituind suportul acestuia. Oraşul propriu-zis presupune o continuitate a spaţiului clădit, la care se adaugă spaţiile rezervate vieţii cotidiene a populaţiei. Uneori, însă, în jurul oraşului gravitează o populaţie mai numeroasă decât cea a oraşului propriu-zis şi care se află totuşi într-o strânsă dependenţă faţă de oraş. Trebuie să definim, astfel, în cuprinsul acestui ansamblu, aglomeraţia , noţiune mai largă decât cea de oraş şi mai exactă decât cea de zonă suburbană. Unii autori au propus delimitarea aglomeraţiilor la limita exterioară a migraţiilor alternante ale populaţiei. Se impune o precizare, deoarece există riscul unei extinderi exagerate a aglomeraţiilor: trebuie s-o restrângem cel puţin la comunele în care mai mult de jumătate din populaţia activă lucrează în oraş. Cercetătorul Abel Chatelain a propus un criteriu demografic: aglomeraţia se întinde până la comunele incluse ale căror densităţi încetează de a fi în descreştere. S. Korzybski împarte aglomeraţia în: centru, zona suburbană apropiată şi zona suburbană îndepărtată. Maurice-François Rouge

55

distinge: zona aglomerată propriu-zisă, care înglobează comunele limitrofe legate între ele prin continuitatea zonei urbane (şi pe care o considerăm de obicei oraş); zona de întrepătrundere, căreia fără a exista o continuitate a construcţiilor, activităţile urbane îi dau un carater comun; zona marginală în care populaţia, în cea mai mare parte, are o activitate sau un mod de viaţă de tip urban şi trebuie să se deplaseze, pentru lucru, cumpărături sau distracţii (agrement) în comunele vecine. P. H. Chombart de Lauwe distinge şapte zone în aglomeraţia pariziană: nucleul, zona de amestec a unor populaţii de diverse origini, zona rezidenţială interioară, zona industrială-rezidenţială, locuită în special de muncitori, zona rezidenţială mixtă, zona parcelată şi zona marginală care se află în afara aglomeraţiei propriu-zise. Un studiu mai recent asupra aglomeraţiei pariziene indică în schim următoarele zone:

1. aglomeraţia restrânsă, care cuprinde: oraşul Paris, o comună urbană, divizată şi ea în două unităţi: a) zona locuită colectivă cu o foarte puternică densitate a populaţiei şi cu o continuitate aproape absolută a construcţiilor; b) zona mixtă, cu densitate puternică, cu case individuale şi cu o strânsă continuitate a construcţiilor;

2. comuna suburbană cu o slabă proporţie de agricultori, cu importante mişcări migratorii zilnice pentru muncă, şi cu o slabă continuitate a construcţiilor;

3. zona de atracţie sau zona învecinată neaglomerată şi fără continuitate a construcţiilor;

4. zona industială satelit, dependentă de Paris, alcătuită din comunele industriale şi din comnele dormitor care aparţin de acstea.

56

Curs 10. Principalele caracteristici ale oraşului, din perspectiva sociologiei urbane contemporane. Procesul de urbanizare

a) Caracteristici generaleUrbanul este un subsistem care sintetizează în sine caracteristicile rezultate în

primul rând din obiectul muncii, care este un obiect decupat din fluxul biologic natural. Astfel rezultă caracteristica esenţială a oraşului, asa cum arata Ph. Pinchemel în lucrarea “Fenomenul urban”, aceea de a fi un artifax uman. Caracterul de artifax uman decurge din specificul comunităţii construite pe suportul activităţilor desfaşurate asupra unor obiecte abiotice şi această caracteristică pune în evidenţă necesitatea intervenţiei regulilor exterioare, reguli de ordin juridic. Oraşul, ca şi satul, este antrenat în dinamica şi evoluţia societăţii integratoare şi în felul acesta se stabileşte între ele o relaţie de complementaritate. Termenul de “complementaritate” a fost dezbătut de cercetătorii ruşi ai fenomenului urban. În literatura franceză se dezbat aceste două comunităţi sub forma teoriei sistemelor şi avem în vedere o lucrare scrisă de Marie Laur Roggemanns, lucrare intitulată “Oraşul este un sistem”. Autorul consideră ca există două maniere de a concepe oraşul ca sistem, precum şi de a conferi o anume definiţie acestui concept – în primul rând caracteristicile pot să se refere la urbanismul ca mod de trai (L. Wirth), iar în al doilea rând se porneşte de la geneza şi dezvoltarea înseşi. Prima perspectivă se regăseste în conceptul de sociabilitate a centrului urban. Acest concept de sociabilitate aparţine sociologului german Heinemeyer. Pentru Heinemeyer, centrul oraşului are o funcţie socială originală, fiindcă sociabilitatea centrului oraşului are o funcţie ce răspunde unei anume trebuinţe sociale. În cadrul centrului urban, individul se simte liber, dar în acelaşi timp şi supus unui control care îi permite să rămână anonim. Aceasta implică o anume polaritate a vieţii urbane, manifestată în raportul dintre sfera publică şi sfera privată. Sfera privată vizează modul de inserţie a familiei în spaţiul urban. De aici se relevă faptul că familia urbană se caracterizează printr-o anume autonomie în interiorul vieţii urbane, fiindcă micul grup de relaţii personale oferă o anume intimitate, precum şi o evaziune, un refugiu faţă de lumea urbană, constituindu-se astfel un mediu unde individul poate să se elibereze de stresul social. Este ceea ce alţi cercetători au numit raportul dintre individ şi societate, raportul dintre viaţa publică şi viaţa privată. Viaţa publică exprimă un sentiment de apartenenţă la publicul general. Acest concept evocă o atmosferă şi o formă de sociabilitate în care individul se simte ca dependent de societate şi supus controlului instituţiilor publice. În acelaşi timp însă, această relaţie publică furnizează posibilitatea de a ramâne întrucâtva anonim. Se poate considera centrul oraşului ca arie a publicului. Publicul se găseşte sau se doreşte a fi în centrul urban pentru alte motive decât simplul fapt că aici se trăieşte, se munceşte sau se merge la şcoală, ci pentru că centrul urban conferă prestanţă, putere şi prestigiu. Singurul, centrul urban este locul unde se manifestă modul de viaţă urban în plenitudinea lui.

57

Unii sociologi definesc oraşul din punct de vedere al superiorităţii lui în raport cu comunitatea rurală . Ph. Pinchemel, în articolul “Fenomenul urban”, consideră că oraşul reprezintă o formă superioară de organizare umană, o comunitate de barbaţi şi de femei, legaţi unii de alţii prin aceeaşi rezidenţă şi făcuţi solidari prin aceleaşi trebuinţe şi aceleaşi legi. Această formă de organizare nu este posibilă decât într-un cadru al unei civilizaţii superioare, fiindcă “orice oraş este efectul unui excedent de civilizaţie”. Orice oraş este zona care pentru a exista presupune o agricultură evoluată care să ofere locuitorilor urbani produsele alimentare, astfel încât aceşti rezidenţi urbani să poată să dezvolte activităţi din sectoarele secundar şi terţial. Oraşul presupune o economie, un mecanism al schimbului, o reţea de transporturi şi un complex de relaţii dominat de folosirea monedei. Oraşul este dintotdeauna simbolul unei stăpâniri a datelor naturale şi a exploatării raţionale, atât a resurselor din mediu, cât şi a resurselor umane. De aceea, oraşul a determinat existenţa unei organizări manageriale, a unei administraţii şi a unei birocraţii. Oraşul există ca ordine şi ca planificare – planificare economică, culturală şi planificare a ordinii sociale, în general. Ph. Pinchemel menţiona că oraşul este “focar şi răscruce”, focar unde se întâlnesc oamenii, capitalurile, investiţiile şi echipamentele, şi răscruce unde se întâlnesc clienţii şi vânzatorii, ruralii şi urbanii, guvernatorii şi guvernaţii, magiştrii şi discipolii lor. Această dublă funcţie rezumă esenţa urbanului, explicând motivul pentru care oraşul se caracterizează printr-o diversitate de activităţi, printr-o diversitate de preocupări, ca şi printr-o diversitate de posibilităţi. Folosirea resurselor urbane e mai variata şi deci confortul urban este superior, astfel încât oraşul e pe de o parte atracţie, fiind în acelaşi timp şi alegere. Ph. Pinchemel definea oraşul ca fiind un tip de comunitate umană caracterizat prin posibilităţi de alegere preferenţială şi prin posibilităţi de opţiune profesională. Un punct de vedere interesant îi aparţine lui L. Wirth. Acesta porneşte de la predecesorii săi, cei care au întemeiat Şcoala de la Chicago, autorii lucrării “Oraşul”, citându-l în special pe Robert Park. În lucrarea amintită, oraşul este considerat mai mult decât o aglomerare de oameni şi de servicii sociale, de străzi şi de edificii . Oraşul este, de asemenea, mai mult decât o simplă constelaţie de instituţii, de mijloace administrative ca tribunale, şcoli, poliţie sau funcţionari publici – oraşul fiind mai curând o stare spirituală, un corp de obiceiuri şi de aşteptări din care rezultă o comunitate unitară de oameni şi de instituţii. Oraşul nu este pur şi simplu un mecanism fizic sau numai o construcţie artificială, oraşul e implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l compun, e un produs al naturii umane din care rezultă un spirit urban. Pentru R. Park, oraşul e o arie a culturii caracterizată de un tip cultural înalt. L. Wirth continuă concepţia întemeietorilor Şcolii de la Chicago, scriind articolul “Urbanismul ca mod de trai”. L. Wirth porneşte de la premisa potrivit căreia oraşul este mai degrabă produsul creşterii decât produsul unei creaţii instantanee. Astfel, el defineşte oraşul ca o aşezare permanentă, relativ mare şi densă de indivizi eterogeni din punct de vedere social.

b) Oraşul si procesul de urbanizare

58

Sociologul N. Schmidt încearcă să cerceteze oraşul din dublă perspectivă: perspectiva spaţială şi perspectiva socio – umană. El porneşte de la definiţia oraşului, spunând că oraşul este un sistem social cu o anumită localizare. Funcţia oraşului interesează mai ales cu referire la spaţiul necesar. Oraşul este locul unde se desfaşoară cele mai multe activităţi industriale. Pentru a putea defini sistemul urban în toată complexitatea lui, se impune să cuprindem componente constitutive spatial – fizice şi componente sociale. Componentele spaţial – fizice sunt: aria urbană propriu-zisă ca spaţiu, numărul de rezidenţi şi densitatea (densitatea demografică si densitatea activităţii pe unităţile social productive). Aria cuprinde un teritoriu coerent, înzestrat în cea mai mare parte cu construcţii şi având o delimitare fizică. În ceea ce priveşte numărul de locuitori, acesta este un element constitutiv şi se cere a se lua în consideraţie o cifră minimă. Densitatea are o influenţă determinantă asupra relaţiilor sociale, asupra contactelor interpersonale cât şi asupra stilului de viaţă. Componentele sociale sunt prevederile legale, structura urbană si funcţiile urbane. Prevederile legale se referă la componentele juridice, la reglementările instituţionale, întrucât oraşul este un tip de comunitate umană care funcţionează în baza unor norme elaborate din exteriorul său. Totodată, oraşul implică prevederi legale întrucât această comunitate presupune o conduită unitară a unor grupuri eterogen constituite. În ceea ce priveşte structura oraşului, aceasta este considerată atât sub aspect static, cât şi sub aspect dinamic. Funcţiile oraşului sunt acelea către care se îndreaptă interesele diverse ale publicului şi prin care se exprimă pluralismul social. Funcţiile oraşului explică elementele dinamice, oraşul reprezentând un sistem alcătuit dintr-o structură şi care se menţine prin funcţiuni, pentru că acestea duc la realizarea ţelurilor propuse. M. L. Roggemmans spunea ca oraşul trebuie gândit prin două concepte: conceptul de sistem şi conceptul de integrare. Conceptul de sistem social relevă pluralitatea elementelor constituente ale vieţii colective şi ale genului de viaţă comună care priveşte tipuri de consum (alimentar, de rezidenţă, de muncă şi de loisir). După Roggemmans, oraşul presupune o tehnologie, o ordine economică şi o ordine publică, o diviziune socială a muncii, cât şi un anume consum cultural. În oraş, oamenii recunosc valori comune şi se raportează la simboluri recunoscute în comun şi în baza cărora ei dezvoltă o conduită unitară. Oraşul implică deci o integrare normativă prin implementarea de reguli, de norme şi de valori din care rezultă şi o integrare psihologică. De aici rezultă necesitatea studiilor de psihologie urbană. Oraşele implică un mod de socializare şi învaţare socială generate prin instituţiile de profil. De aici decurge si elementul de alienare urbană, recunoscut ca derivând atât din presiunea regulilor generale asupra celor individuale, cât şi din sciziunea vieţii publice faţă de cea privată. Procesul de urbanizare este un element deosebit de important. Cercetările sociologice pun în evidenţă faptul că procesul urbanizării s-a declanşat odată cu apariţia oraşului. Fiecare epocă istorică îşi are specificul procesului său de urbanizare, dar cercetările acestui proces sunt în consens, precizând că respectivul proces se accentuează în special în perioada industrializării clasice. Forma de urbanizare clasică e dependentă

59

de procesul de industrializare şi astfel urbanizarea a început cu dezvoltarea manufacturii şi a generat fenomenul migraţiei. Procesul urbanizării a determinat un alt tip de relaţie între sat şi oraş. Unii sociologi consideră că trasatura fundamentală a urbanizării proprie societăţilor industriale cele mai evoluate e în legatură cu relaţia cu ruralul şi că oraşul se determină din ce în ce mai mult în raport cu sine însuşi şi din ce în ce mai puţin în raport cu mediul rural. Această opinie aparţine sociologului francez R. Ledrut. El consideră că, în perspectivă, satul va dispărea pentru că în zilele noastre s-au produs mutaţii existenţiale care reprezintă sfârşitul polarităţii dintre sat si oraş. Dualitatea sat – oraş a reprezentat atât un principiu al staticii, cât si unul al dinamicii societăţii tradiţionale, dar acest principiu s-a menţinut şi în societăţile industriale, mai ales în perioada de dezvoltare clasică a industriei. Fenomenul urban a determinat o deschidere a oraşului către exterior, producându-se ceea ce sociologia urbană numeşte “funcţie regională”. De aceea, prin urbanizare se consideră că opozitia dintre oraşele mici şi marile oraşe îşi pierde sensul. Complexele urbane noi sunt ansamble organice care depăşesc cuplurile pe care se întemeia organizarea socială de tip tradiţional şi care avea la bază reacţia dintre sat şi oraş. Urbanizarea implică mutaţii de tip morfologic care sunt de ordin economic, de ordin social, de ordin psihologic şi cultural, ceea ce a afectat atât individualitatea, cât şi personalitatea oraşelor (Georg Simmel). Unii sociologi consideră că fenomenul urbanizării este un fapt al contradicţiilor sociale. Robert Auzelle, în lucrarea “Cheia oraşului”, consideră că urbanizarea contemporană este “rezultatul brutal al apetiturilor elementare ale oamenilor, fiindcă aceştia vin la oraş ca să caute subzistenţa şi luxul”. Acest curent se pare a fi ireversibil, deşi el pierde treptat din viteza sa de desfăşurare. Astăzi , oraşul nu mai este unicul loc al schimburilor mercantile sau intelectuale şi nu se mai constituie ca unicul focar al tranzacţiilor şi al întâlnirilor sociale. Acelaşi lucru se manifestă şi în legatură cu loisir-ul. Există un număr continuu crescând de urbani care-şi stabilesc rezidenţa lor secundară, dar şi pe cea primară, departe de marile aglomeraţii orăşeneşti. Totuşi, civilizaţia industrială nu mai stimulează întoarcerea autentică la posesiunea de pamânt, fiindcă civilizaţia ţărănească de tip antic e supusă unei profunde transformări, aparând o manieră nouă de a poseda pământul, generând o reamenajare spaţială concordată cu marile reţele de transport (rutier, fluvial şi a căilor ferate). Pentru Robert Auzelle, de exemplu, urbanizarea implică cel puţin patru tipuri de creşteri:

- creşterea cu privire la populaţie vizează creşterea populaţiei prin număr şi densitate . Acest lucru aduce după sine creşterea conglomeratelor urbane şi creşterea populaţiei din zonele periferice, în special.

- creşterea trebuinţelor pentru spaţiu vizează creşterea generată de necesitatea construcţiilor rezidenţiale.

- creşterea mobilităţii sociale priveşte multiplicarea rutelor profesionale.

60

- expansiunea continuă a tehnicilor având ca drept consecinţă mobilitatea profesională. Toate acestea duc la explozia urbană. Procesul urbanizării reprezintă şi un motiv psihologic de atracţie a populaţiei. Oraşul este apreciat ca loc de ascensiune socială şi, în consecinţă, el e calificat ca posibilitate de alegere profesională. Astfel, oraşul exercită o fascinaţie asupra rezidenţilor din mediul rural. In acest timp, atracţia ruralilor în oraşe este însoţită de devianţa comportamentală. Urbanizarea implică procesul de aculturaţie. Există autori care apreciază urbanizarea ca fiind o exclusivă mişcare a populatiei din rural către urban, acest lucru realizându-se ca urmare a creşterii demografice în sate, rezultând astfel un excedent de forţă de muncă. Acest lucru a fost menţionat de către George şi Achille Theodorson în “Dicţionarul de sociologie”. Ei arată ca perioada oraşelor care include tipul clasic de oraş e depăşită. Urbanizarea actuală (modernă) a rezultat din revoluţia industrială care a creat o cerere masivă de muncitori în localităţile urbane, iar revoluţia agrară a făcut ca numărul lucrătorilor din agricultură să scadă. Astfel că urbanizarea a determinat o creştere demografică în oraşe şi o scădere a acesteia în mediul rural. Sociologii italieni au urmărit să cerceteze fenomenul urbanizării raportându-l la migraţie. Nora Federici, autoarea lucrărilor “Tratat de sociologie rural – urbană” şi “Industrializarea şi urbanizarea în Italia”, îşi începe precizările prin a releva dublul sens pe care îl poate lua urbanizarea, fiindcă ea consideră că urbanizarea poate fi cercetată printr-o componentă dinamică şi prin una statică. Componenta dinamică vizează procesul de extindere a atributelor urbane dincolo de aria fizică a oraşului. Această perspectivă dinamică presupune mişcarea populaţiei dinspre rural spre urban. Componenta statică se referă la caracteristica definitorie a oraşului ca sursă de atribute urbane. Ea consideră că dacă atracţia exercitată asupra populaţiei de către centrele urbane poate fi considerată ca univocă şi dacă se pot atribui urbanizării ca proces caracteristici uniforme, atunci putem aprecia urbanizarea numai prin cauzele sale. Din cele menţionate anterior, urbanizarea poate să fie evaluată în doua sensuri: în sens larg, prin aceasta întelegindu-se mişcarea demografică independent de amploarea ei dinspre sat spre oraş, şi în sens restrâns, adică un proces ce se distinge de mişcarea demografică dinspre centrele urbane mici către marile centre. Urbanizarea în sens larg este uniformă cu privire la provenienţa populaţiei. Celalalt tip arată caracterul uniform cu privire la destinaţie. Nora Federici consideră că o atare distincţie conţine în mod real un interes analitic, nu numai în ceea ce priveşte comportarea demografică, ci şi sub aspect sociologic, mai ales în legatură cu efectele pe care le generează, efecte care se disting de la zonă la zonă şi de la un tip de administraţie la altul. Ea consideră că urbanizarea este determinată în primul rând de motive economice şi, în consecinţă, cercetările sociologice trebuie să se oprească mai ales asupra cauzelor care ne arată cum poate fi pusă sub control migraţia populaţiei.

Caracteristicile generale ale urbanizării:

61

- Urbanizarea echivalează în primul rând cu un proces de difuziune de tehnici şi modele culturale în profil teritorial, în special în spaţiul rural;

- Urbanizarea determină o eterogeneitate a profesiilor şi deci a modelelor culturale;- Urbanizarea reprezintă un proces de apariţie a unor grupări sociale distincte şi în

acelaşi timp de creştere a ofertelor profesionale;- Urbanizarea face ca treptat proprietatea funciară să-şi reducă valoarea ei

economică, devenind o zonă de valoare secundară;- Urbanizarea presupune difuziunea unui nou sistem de trebuinţe şi de atitudini în

mediul rural şi apariţia unui nou mod de viaţă.

62