SOCIETATEA DE MOINE

Frescă de d-na Cuţescu-Storek

C U P R I N S U L : P r o b l e m e s o c i a l e : Câteva constatări asupra

caracterului psicoloyic al Moţilor ION CHELCEA Cetăţeanul liber Romain Rollând ION PAS

I n v ă ţ ă m â n t - e d u c a ţ i a : Scopurile educaţiei •americane R. I. TREVORROW

A c t u a l i t ă ţ i : Ce este cultura? . . . . . . . . HORIA TRANDAFIR Probleme sindicale ale ziarismului ION CLOPOŢEL

B i o p o l i t i c a : Problema biologică şi naţională a educaţiei fizice . . . . . . . . . . . . . IULIU MORARIU

S a t e , o r a ş e , r e g i u n i : Un voiaj la Istambul TEODOR MUREŞANU

Discuţi i ş i r e c e n s i i : Cronica lui Neculce in ediţie nouă ." . ION BREAZU

Pagini l i t erare : „Riblicele" lui Const. Miu-Lerca , . LIVIU JURCHESCU

• Fir de grâu (versuri) P. TĂRBAŢIU Deslegare (versuri) . . . D. O. BLIDARIU Se duc (versuri) • R. VOICU-GROZDAN Svârcoliri (versuri) CONST. MIU-LERCA Plecând; Noaptea funerară . . ECATERFNA PITIŞ Răbojul lui Sf. Petre (roman satiric, continuare) ION AGARBICEANU O nuntă în Bihor (monografie) GH. TULBURE

; Şcoală, scandal şi literatură KAMILLA KAUL Lupii MARTARADUiESCU Greul pământului; De ziua primăverii (vers.) TEODOR MUREŞANU Cronică ION TH. ILEA Crâşmarul (traducere din Petoli) de . . . . CORNELIU ALBU

P r o b l e m e e c o n o m i c e : Activitatea Băncii 'T Centrale Cooperative în 1931 P. ŞOIMU

Crpnici l i terare ş i a r t i s t i c e : Almanahul graficei române > . . . . . . . . GH. URZICĂ Sufletul cehoslovac... şi sufletul vechiului Bi­zanţ. — Ubicini biograf român. — Teatru:

„Idiotul" de Baculea după Dostoiewski, „Faust" tragedie de Goethe • CRONICAR

Fapte , idei , o b s e r v a ţ i u n i : Ştiinţă şi mize­rie. — f Dr. Aurel Isac. — Schimbare de regim în Jugoslavia ? — O sensaţie europeană :

. Falsurile lui Ivar Kreuger. — Ravagiile po-* topului. — Politica comunală. — Prigoana

împotriva ziarului socialist „Nepszava". — Afacerile rentabile ale optanţilor unguri. — Victoria socialdemocraţiei germane. — Un s ivant american despre sociologul Virgil Băi bat. — împotriva subconsumaţiei. — Un steag căzut:' revizvirea\averilor. — „Zările".— REDACŢIA

Director: ION CLOPOŢEL

Redacţia şi Administraţia :

CLUJ, Str. Gelu, 26. Telefon 308

Apare lunar Un exemplar: 30 Lei

ANUL fX

Cluj, Aprili 1932

Nrul 6

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . . 1000 L Liber-profesionişti . • . . 600 L Funcţ., studenţi, muncitori . 500 L

In streinătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipat

©B.C.U. Cluj

FUMAU ŢIGARETELE

M I H A I •

TOMIS •

MACEDONIA •

BUCUREŞTI •

SPECIALITATE

âr Produse superioare ale Casei Auto­nome a Monopolurilor, fabricate din • • tutunuri orientale • •

FUMAŢI ŢIGARETA

• ®®®©@®®©®®©®®©®©©©®®®®®•

I VIRGINA! © ® © ®

©©@®®®®®®®@@®®©©®®®®®®@I o Un nou produs al Casei Autonome a Monopolurilor, fabricat exclusiv cu

'tutun de Virginia

M M M I M M * * * *

Ce strălucire! Ce savoare! Splendoarea florilor

Fiindcă a sosit vremea să în­zestraţi grădina dv. cu flori de vară, vă oferim colecţia noastră de mai jos, care con­ţine o varietate de tot felul de produse, astfel ca grădina dv. să fie transformată intr'o adevărată grădină de plăcere.

Ce minune! Ce deliciu!

n

Şi cu câtă grije sunt compuse cele mai nimerite soiuri! Gră­dinile şi camerile dv. nu vor fi nici o clipă fără flori. Insă înainte de a se fi irosit unele, apar altele in plină desvoltare.

vă oferim: extrem de ieftina colecţie pentru grădină | :

conţinând:

lOO g ladio ie în culorile preferate de dv* 5 0 fMiemone în culori splendide. 5 0 ranunchioare , trandafiri de bordură. 5 0 Montbret ier — crini portocalii. 2 5 arbuşt i d e i a r n î în 5 sorturi şi

forme diverse. 5 0 Goldfink fiori de straturi atât de

îndrăgite 5 0 Oxalis divers colorate, cea mai fru­

moasă între cele frumoase. 2 5 dalii — flori foarte mari, înfloresc

toată vara 4 0 0 cepi sănătoase de flori pentru 15 mărci g e r m a n e

transportate acasă E x o e d i e r e a s e va f a c e numai pa lângă plata îna inte (dispoziţiunile poş­tale împiedică trimiterile cu ramburs în

România) Catalogul nostru foa te interesant de mo­dele în seminţe şi cepi de seră se anexea­ză gratuit. Mai dăruim apoi o frumoasă moară olandeză in porcelan albastru (un

ornament frumos de cameră). Pentru a evita vreo preşală de expediţie vă rugăm insistent să faceţi comanda dv. pe lângă indicarea cea mai precisă a nu­

melui şi adresei

Jac. von Leeuwen, Bţumenzwiebelkulturen

Heemsteds (Holland)

S

©B.C.U. Cluj

SOCIETiUEADE MÂINI R E V I S T A S O C I A L A E C O N O M I C A

Gâteva constatări asupra caracterului psihologic al Moţilor Cvijici1) crede că un scop de seamă al geogra­

fiei umane, este de a fixa caracterele psihice ale populaţiunilor pe regiuni naturale şi de a semnala cari sunt cauzele istorice, etnice şi sociale ce con-tribuesc la formarea mentalităţii populaţiei; toate acestea raportate la cauzele geografice.

Metoda este cu atât mai importantă cu cât cele mai multe din punctele ei sunt rezultatul unor ex­perienţe proprii. Plecând dela acesit criteriu, Cvijici distinge anumite direcţiuni determinate în orice regiune după care, caracterele psihice ale diferite­lor grupuri etnice apar cu mai multă evidenţă. El crede că secţiunilor geologice („coupes geologl-ques") din natură le-ar corespunde în psihica po­pulară la fel adevărate secţiuni psihice sau etno-psihice 2) . Un caz interesant aduce cu unele aşe­zări din Alpii Dinarici ce au locuit platforme în­tre 1000—1500 m.; o parte din aceste aşezări sco-borând la şes, astăzi locuiesc platformele lacustre din Suma di j a (100—150 m.) : între cei rămaşi sus şi cei de la şes sunt mentalităţi deosebite. Deci un 'caz de schimbare structurală "a solului dar şi a ca­racterului psihic al grupurilor etnice respective.

Ca metodă Cvijici întrebuinţează metoda directă („sur place") a observaţiei proprii, apoi indirectă: date etnografice, antropogeografice, istorice etc. Schimbarea portului, dialectului, zice el este pri­mul semn exterior al transformării caracterelor psihice. Folklorul ocupă însă locul imediat după observaţia directă. Tot aici intră şi creaţiile popo­rului respectiv sau grupului: instituţiile politice şi religioase. Datele antropologice sunt de mai puţină importanţă, pe motivul că un popor nu se con­fundă cu o rasă antropologică, cu toate acestea, a-mestecul etnic are adeseori o influenţă considera­bilă asupra caracterelor psihice.

înarmat cu această metodă savantul sârb pre­conizează în studiile sale de geografie umană unul din criteriile cele mai fructuoase pentru deslegarea diferitelor probleme de psihologie etnică 3 ) .

In rândurile următoare vom semnala un caz dintre acestea privitoare la Moţi, pen\tru care deşi avem câteva studii speciale, totuşi caracterul spe­cific sufletesc al lor a fost mai puţin scos în evi­denţă.

Cercetări antropologice speciale privitor la ei nu avem, cu toate acestea, ei impun de-adreptul o-chiului diferiţilor cercetători. Sunt anumite carac­tere fizice ce rămân pentru felul cum sunt prinse. Astfel, Slavici într'o lucrare a sa de pe la 1910, gă-

i *) La Peninsule Balkanique (Geographie Humaine 1918) > S. 0 UPS Psychiques" sau „ethno-psychiques". ) 5>i sub acest raport ţara noastră oferă adevăratul me-

idm de studiu, căci întreg domeniul de viaţă daco-româ-mesc sa desvoltat pe aşa numitele „ţări" pe râuri, (văi), «vânduţi fiecare .felul său de-a fi şi din care va răsări odată sinteza de viaţă a poporului românesc.

seşte pentru Moţ următoarele caractere: el spune că Moţii „sunt oameni şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din firea ursului. Deaceea maghiarii îi zic româ­nului „urs valah"1). Sunt cazuri când, cu intuiţia şi simţul liber surprinzi anumite lucruri în ceeace au ele mai caracteristic. Acel „calcă rar şi apă­sat" în deosebi, trădează pentru Slavici un fin simţ etnografic. Fireşte, acest simţ şi 1-a adâncit cu tim­pul ş^educat printr'o experienţă din ce în ce mai mare între diferitele populaţiuni în mijlocul că­rora a trăit. In 1893 cu 17 ani mai devreme, el se lăsa încă târît de sentiment spre a vedea în Moţ un om cu o „extraordinară vigoare trupească şi su­fletească" 2) Observaţiunile acestea trec dela ca­racterul puţin cam exagerat la constatări din ce In ce mai apropiate adevărului. Frâncu şi Candrea arată că „statura Moţului e mijlocie, profilul Iul lungăreţ şi se termină într'o bărbie ascuţită. Frun­tea lui e lată, ochii căprii, părul castaniu şi mersul e încet şi legănat, lăsându-şi partea superioară a corpului ceva încovoiată înfăţişând pe omul de munte, care la suirea dealurilor pentru păstrarea echilibrului e nevoit a-şi pleca corpul înainte" 3 ) . Pentru a vedea însfârşit cum ochiul nu poate a-duce constatări precise, vom arăta şi observaţiu­nile ce le-ia făcut unul din cercetătorii mai noul printre Moţi. D. Tache Papahagi, *) trăind în alt mediu de viaţă decât al Ardealului propriu zis, a văzut la Moţ o „statură mijlocie, costeliv şi iute, cu oarecare lipsă de simetrie în regularitatea trăsă­turilor feţei, nasul mai mult neregulat, adică de o-biceiu cam cârn, ochii de un albastru spălăcit bă­tând în castaniu".

Caracterele fizice astfel privite se pot multiplica — fiecare aducând noui observaţiuni — dar lucru constatat rămâne cred, faptul că „în trăsături ge­nerale Moţul îţi atrage atenţia prin tipul lui carac­teristic într'un fel, care-l scoate din cadrul general al tipului românesc" 5) .

Cu viziunea timpului său Slavici închee cu totul naţionalist, că „centrul etnografic al Românimii , din ţările coroanei ungare, oarecum chiagul etnic al lor, sunt Moţii din munţii Apuseni, de unde au \ pornit Horia şi Ian cu Avram" 6) .

O informaţie pe care o da el românimii de pe atunci nelipsită de importanţă, întrucât acest „chiag" etnic cum îi spune el, are încă o origină

; ') Românii din Ardeal Buc. 1910 p. 13 sq. i 2) Ardealul. Studiu istoric. Buc. 1893 p. 108.

3) cf. lucrarea acestora, „Românii din Munţii Apuseni i(Moţii) Buc. 1888 p. 61.

4) Cercetări în munţii Apuseni, (în „Grai şi suflet" voi. II. Fasc. 1) Buc. 1925 p. 31. 5) cf. T. Papahagi op. c. p. 31. 6) Rom. din Ardeal (op. c.) p. 13.

?7 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

nelămurită. Părerile se încrucişează. D. Ovid Den-suşianu îi crede A larii romanizaţi, bazat pe nişte cuvinte de origină iranică1) ; după alţii originea lor ar fi mai degrabă în S., unde au comun cu ls-tro-românii rotacismul şi tipul de sat răsfirat de tipul celui numit în penisula Balcanică „stări vlah" — Nord-Iliric. Toponimia fiind în cea mai marc parte slavă, nu se ştie dacă a rezultat dintr'o con­vieţuire cu slavii sau este anterioară 2) .

Chestiunea originii Moţilor rămâne deci de­schisă. Ceeace însă pentru unii s'ar datori originii Moţilor descendenţi din ramura iranică a Alanilor, pentru alţii ar fi mai mult o chestiune de loc după care Dacii fiind şi ei de origină iranică, Moţii nu's decât Daci, populaţie autohtonă, ferită de ames­tecuri mai de seamă datorită isolării lor 3) .

Intervine astfel în joc un factor nou: mediul geografic. Fără îndoială că noţiunea etnică a gru­pului, nu se confundă cu regiunea geografică a munţilor Apuseni. Cu toate acestea, caracterele psihice pentru întreaga populaţie a Munţilor Apu-

Moţii, pe drumuri lungi. (Col. Muzeului Etnografic, Cluj)

seni trebue să fie asemănătoare, cu atât mai mult pentru Moţi. Toate acestea decurgând din acelaşi mediu geografic cu toate consecinţele sale: econo­mice, politice, peisagiu, etc. îndeosebi motivul eco­nomic se arată mai cu îndrăsneală ân versurile

„Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă 'n poartă".

Mulţi pun pe seama acestui mediu geografic — muntos — anumite calităţi sufleteşti ale Moţului. Nu mai departe, un strein leagă de natura solului de munte caracterul mândru al Moţului. Caracte­rul muntos al ţării lor duce la concluzia că Moţii sunt reprezentanţii fideli ai „vechiului element autohton"4). Asupra acestui punct se stăruie pe bună dreptate. Căci, cum marea desvoltă curajul luntraşului, tot astfel natura vitregă a muntelui ţi­ne trează conştiinţa propriilor drepturi5). Cred

') Ov. Densuşdanu. Origina Moţilor. Viaţa Nouă XVII Nr. 8—9 p. 165—173. 2) cf. T. Papahagi op. c. 3) Dacoromania III p. 1070.

*) >cf. Robert Fischeux. Munţii Apuseni, în Monografia comemorativă „Transilvania, Banatul, Crişana, Maramu­reşul" (Buc. 1929 p. 170 eq.) 5) Lipsa mijloacelor de existenţă face ca marinarul să •caute largul mării. Adesea pentru uscat, şi pentru omul de munte, aruncarea în vâltoarea vieţii după câştigul izilnic, are acelaşi aspect. Ivirea valului pentru marinar, deşteaptă întreaga fiinţă a acestuia, iar aceiaşi ţintă urmă­rită de toţi dă un caracter uni psihologic întregului grup etnic.

că trebue să se stăruie mai mult asupra acestui punct: asupra caracterului mixt al celei mai mart părţi din viaţa lor petrecută între munte şi „ţară" (şes).

O populaţiune care pendulează atâta vreme, a-cumulează cu timpul un capital însemnat de ex­perienţă pe care şi-1 exteriorizează fie la momente oportune, (1784: Horia Cloşca şi Crişan: 1848, A-vram Iancu) fie imprimându-şi potrivit acestor împrejurări excepţionale, accente proprii sufle­teşti: acel „calcă rar şi apăsat" pe care l'a surprins aşa de bine Slavici. Adâncire interioară pe cale de luptă cu mediul ingrat în care e silit să-şi ducă viaţa. Dar este aicea ceva care deosebeşte cu mult pe aceşti „munfari" de alţii: încercuiţi de jur-îm-prejur de munţi, ei locuiesc ca într'o cetate. Cum ai scăpat pe cărările adâncite ale munţilor Apu­seni te simţi cu adevărat închis. Nu e nici natura maiestoasă şi neprimitoare din Carpaţii meridio­nali: munţii Apuseni sunt ospitalieri şi pentru sate. Tocmai aceasta cred că face nota distinctivă a lor. De unde caracterul fragmentat al satelor lor şi de unde apoi şi truda vieţii lor legate de munte. Fap­tul apoi că pribegesc şi fac cunoştinţă şi cu altă lume mai bună, le impune natural un mod de a judeca deosebit. Poezia lor populară creiată cu mişcările revoluţionare din 48, cuprinde un obiec­tiv sigur: oraşul. Clujul, în care erau cuibăriţi domnii! Sociologic deci, iarăşi două lumi: ţăranii şi domnii. Simţurile lor sunt puse să înregistreze discordanţa aceasta geografico-social-politică din care va rezulta acte de violenţă şi tăcere. Totul e un fapt de conştiinţă. De aici ideea fixă a nedrep­tăţilor, cultul libertăţii şi mai ales al dreptăţii, ca fiind pentru ei o manifestare firească în raport cu J împrejurările în care trăesc. Sub acest raport Slavici a avut perfectă dreptate considerându-î „chiagul" românimii din ţările coroanei ungare.

Judecata unui lucru drept, potrivit acestor îm­prejurări de viaţă, va apare la Moţ, cum apare la gânditor pe cale dialectică. Aici adevărul se im­pune elementar. O întreagă şcoală în mijlocul na­turii, ziua şi noaptea, secole de-arândul. Constata­rea altora asupra acestui lucru nu întârzie căci, ni se spune că „din firea lui Moţul e democrat, ceea­ce se poate constata şi din faptul că în viaţa socială nu există absolut nici o deosebire de clasă. Ca şi la Aromâni, de pildă, termenii de politeţe (d-ta, d-voastră, etc.) erau necunoscuţi Moţilor, adresa­rea făcându-se direct prin tu" 1 ) .

Acest rezultat psihologic, nu se poate închipui fără condiţiunile excepţionale de viaţă expuse mai sus. Din contră, ele condiţionând un anumit mod de-a fi, nu fac decât să se recunoască isolarea im­pusă de mediul geografic ingrat, ce dă firea aceia hărţuită de mizerie şi lipsă care a făcut din Moţ. cum spune Slavici, o fire de„ur,s" — adică un mod deosebit de-a reacţiona faţă de medii deosebite de viaţă.

Până unde duce influienţa unui astfel de mediu în configuraţia psihică a grupului? Ea merge des­tul de departe, până a creia un tip psihic condiţio­nat în parte de factorii expuşi mai sus — e adevă­rat — într'un fel cu totul necomplect.

* E vorba fireşte de anumite calităţi sufleteşti pe

care le are cu deosebire de grad, orice grup so­cial. Nuanţa acestor sentimente, intensitatea lor, iată punctul diferenţierii. E cazul nostru. Un fapt

< ') cf. T. Papahagi, op. c. p. 37.

7i ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

de conştiinţă pentru Moţ, ia proporţii de criza me­dicală.'Să dăm ascultare unui caz concret: „dea-semenea si bătrânul Ion Necula Doşiţia, care în timpul revolutiunii era de 14-15 ani, ne mai spu­nea că după vinderea sângelui nevinovat al lui Horia, unul din trădători cumpărând pe banii pri­miţi un pătrar (baniţă) de grâu din care făcând pâine, când a scos din cuptor un coc, pe care frân-gându-1 în două, a căzut din mijlocul lui un glonţ de sânge închegat, care s'a învârtit ca un pristiu de mai multe ori prin casă. Această vedenie l'a înspăimântat amar şi părându-i-să că ar fi chiar sângele lui Horia a început să'l mustre conştiinţa atât de mult, încât ne mai având astâmpăr, pentru păcatul comis, a murit, ca vai de el, rătăcind prin munţi şi prin păduri, iar descendenţii princi­palului autor al trădării, Nuţu Mateiaşi, astăzi trăiesc în cea mai cumplită miseriă"1).

Cazuri de astfel de conştiinţă sunt întâlnite des. întreaga mişcare politică-populară din 48, a avut în desfăşurarea sa un puternic element mistic. De­altfel, însuşi eroul munţilor Apuseni, „craiul" Ian-cu, ne apare în popor aureolat de misticism reli­gios, după care ar fi avut putere de vraje, de pre­ziceri viitoare, ca despre o lume şi-un pământ cu un singur „crai" 2) . Umblând, neavând „stare", bătrâna mea spunea că a venit la ea, şi pruncii s'au înfricoşat: „nu vi frică, că ieu nu fac nimic la prunci" termină cu cuvintele mântuitorului, Iancu.

Această viaţă în felul său atrage astfel pentru Moţi, anumite trăsături psihice distinctive ce-i scoate mai ales în lumină. „Temperamentul lor e sanguinic, seriositatea e caracteristica lor princi­pală. Se însufleţesc iute şi au o tărie de caracter atât de mare, încât dacă şi-au propus ceva nu se lasă odată cu capul, chiar de ar trece prin sabie şi foc, până nu-şi ajung scopul, oricât de convinşi ar fi de mai înainte despre relele urmări ce ar re­zulta pentru ei în caz de neisbândă" 3 ) . „Se a-vântă cu anevoia dar e neînduplecat după ce a luat odată o hotărîre" 4) . „E iute şi violent atunci când îi este în joc ceva din patrimoniul lui sufle­tesc, naţional sau din interesele lui obşteşti"5).

Faţă de nedreptăţi Moţul e tranşant. Rezolvarea oricărui conflict în conştiinţa lui nu se face în nici un caz prin compromis. Se recurge la restabilirea concretă a faptelor prin violenţă. E cazul cu mai toate revoluţiile noastre mari, lucru ce ne face să vedem în psihologia grupului acestuia etnic, posi­bilitatea latentă a revoluţiei. Psihologie etnică ca­racteristică prin nota ei de revoltă. Iată ce ar ca­racteriza într'o oarecare măsură viaţa lor sufle­tească. Această notă psihologică caracteristică se întemeiază pe motivele expuse mai sus. In deo-Rebi,contrastul, planurile deosebite de viaţă — din­tre munte şi şes duc la împărţirea în două a socie­tăţii. Antagonism ce se desprinde şi din produc-ţiunile lor populare, şi în care nota socială este destul de pronunţată:

Iancu puşcă şi scânteie, domnii fug for de hinteie; Iancu puşcă de subt huei, domnii fug făr de papuci".

*) cf. Teofil Frâncu si George Candrea, op. c. p. 293 2) după notele culese la faţa locului, Lazăr Dumitru, 71

de ani, Capu Dealului (Munţii Apuseni). *) T. Frâncu şi G. Candrea (op. c.) p. 00.

t ") Slavici, Rom. din Ardeal p. 13. , 6) T. Papahagi op. c. p. 38.

Acest contrast devine şi mai pronunţat în rân­durile următoare ca un răspuns:

„leu Turda nu oi prăda când o lucra doamnele cum lucră săracele".

Versurile acestea populare sunt tipice prin nota lor socială — astfel de versuri, dar fără drastici-tatea acestora, numai cu răscoalele din celebrul 907 s'a mai recoltat. Tradiţia istorică a stratificat astfel de gânduri ce dau un caracter psihologic a parte grupului acestui etnic, graţie mobilităţii lui *), Vom avea în cele din urmă o conştiinţă civi­că cum rar se întâlneşte în alte provincii locuite de Români. Se pare că avem apoi de aface şi cu o morală naturală proprie acestui grup ce ar duce în mod firesc către aceiaşi conştiinţă desvoltată a dreptăţii şi adevărului.

Ni se dau şi pe această cale relaţiuni cari ne complectează, întrucât şi Frâncu şi Candrea ni a-raftă ca fiind „foarte religioşi". „Crimele, în aceste ţinuturi sunt aproape necunoscute, iar despre si­nucideri numai prin basme se vorbeşte". (Aceiaşi).

Moţi, în drum cu ciubere (Col. Muzeului Etnografic, Cluj)

In cazul când adevărul sau dreptatea nu poate fi restabilită, atunci se formează un fel de misti­cism. Cazul s'a întâmplat cu populaţia aceasta du­pă revoluţia din 48: toate versiunile populare re­feritoare la timpul acesta sunt pătrunse de o notă de misticism. Poporul cade în misticism, lucru ce duce la o isolare. Momentul istoric a contribuit mult pentru nota solitară a grupului, căci, el este foarte bănuitor faţă de oricine le calcă ţara". Ne-comunicativ. Frâncu şi Candrea, observă şi ei la fel „cu streinii sunt mai rezervaţi; cred că toate relele de la ei vin pe capul lor, fără ca împăratul (în care au cea mai mare încredere) să ştie de ne­dreptăţile pe care le fac streinii în ţară".

Unele elemente ce le îndreptăţea acest fel de-a fi, au fost înlăturate în oare care măsură. Cele câ­teva constatări vor rămânea însă: libertatea poli­tică şi economică ce culminează în aceea conş­tiinţă de drept şi iubire de adevăr care face din Moţi o insulă etnică aparte sub acest raport pen­tru întreg neamul românesc.

Ion Chelcea

i ') „cea mai mobilă parte din poporul român" (Slavici".

79 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Cetăţeanul liber Romain Rolland Desigur că surpriza numirii lui Romain Rolland

membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Le­ningrad, n'a fost numai a noastră. Cei cari, de bi­ne, de rău, cunosc spiritul care însufleţeşte opera şi atitudinea autorului lui „Jean Christophe" faţă de experimentul sovietic şi, în genere, faţă de toate experimentele sociale cari ignoră făptura ome­nească ori o întrebuinţează ca simplu material de laborator, cât şi spiritul sovietic precum şi atitudi­nea conducătorilor revoluţiei faţă de singuratecul din cantonul Şviţerei, vor fi pus probabil un semn de întrebare la capătul ştirei ce cuprindea faptul recunoaşterei şi cinstirei cetăţeanului liber.

Căutarea unei explicaţii era şi e încă firească deoarece nu ştim să se fi întins încă nicio punte între abisul ce desparte două concepţii. Testamen­tul lui Lenin continuă a fi aplicat în litera lui strictă de către cei cari au despuiat arborele revo­luţiei de crengile ce tindeau să formeze un orna­ment poetic. Sentimentalii au fost porniţi în convoi spre locuri de exil pentruca în contactul cu aerul tare şi cu peisagiul alb, dezolant, să ispăşească slă­biciunea de a fi crezut că, după o vertiginoasă cursă, frânele conducerii pot fi întrucâtva destin­se, iar oamenii, considerând că au deschis viitoru­lui drumuri suficient de largi, pot rămâne în pre­zent deocamdată pentru a-1 netezi şi preţui şi pe acesta.

Reflexia unui publicist obiectiv care nu de mult a cutreerat Sovietia străduindu-se şi izbutind să vadă mai mult decât oficialitatea socotea oportun să-i arate, şi care, — neintoxicat de otrava intere­selor înguste de clasă şi nici de a literaturii cabi­netelor de siguranţă din statele, capitaliste, — recu­noştea valoarea eforturilor şi a realizărilor sovie­tice, reflexia acestui publicist rezumă şi condamnă concepţia ce stă la baza conducerii ruseşti: pre­zentul e sacrificat pe^altarul viitorului.

In Rusia suferinţa e mare. Imensul bărăgan a fost transformat într'o uzină tumultuoasă. Planul de cinci ani trebue realizat în trei. In fabrici, pe şantiere şi la câmp braţele se încordează frenetic, stimulate de o propagandă care întrebuinţează toate mijloacele de convingere, începând cu afişul, continuând cu jocul statistic şi sfârşind cu repre­siunea, exprimată prin înflămânzire, temniţă şi nagaică. Contemplarea halucinantei desfăşurări de forţe din cuprinsul republicei altă dată înroşită de sânge iar acum înegrită de zgura furnalelor, chea­mă imaginea tabloului sumbru din drama utopică a lui Karl Ciapek. Roboţii din R. U. R. nu aveau suflet dar au năzuit la urmă să îl albe. Roboţii planului cincinal s'au născut cu el dar l-au pier­dut. Nimeni nu zâmbeşte. Nimeni nu trăeşte clipa care lunecă în noaptea trecutului căci privirile sunt îndreptate hipnotic spre aceea de mâine.

A, nu. Viitorul se clădeşte stând în prezent, con­solidând prezentul care va să-i fie temelie, nu lă-sându-1 să scape de sub tălpi.

împotriva spiritului de complectă desconsidera­re a elementului omenesc transformat în pastă de plămădire a visurilor şi în material de disecţie pentru demonstrarea ideii, Romain Rolland s'a ri­dicat cel dintâi cu autoritatea unei opere si-a unei vieţi.

într'o polemică pe care a avut-o prin 1919 cu Barbusse care, într'o formă decentă, îi aducea în­

vinuirea necuviincios exprimată de alţi slujitori ai Revoluţiei, că anume nu se poate ridica până la înţelegerea acesteia, Romain Rolland a răspuns cu demnitate că el nu combate o raţiune de Stat pentru a o înlocui cu alta. Instrument al unei dic­taturi comuniste, — militarismul, teroarea poli­ţistă, forţa brutală sunt deopotrivă de odioase ca şi atunci când ele servesc plutocraţiei. Mâhnit că Barbusse justifica violenţa ca pe un detaliu provi­zoriu, cel care în anii de carnagiu războinic şi de rătăcire a minţilor stătuse „au-dessus de la Melee" se întreba ce-ar fi dacă şi un apărător al ordin ei burgheze ar întrebuinţa aceeaş formulă.

„Ea e radical falsă în ambele cazuri, — continua Romain Rolland. Ca să poată avea oarecare şansă de-a fi adevărată, a r trebui ca natura umană sa fie o placă pe care poţi să desenezi cu creta şi să ştergi pe urmă cu buretele. Dar organismul viu e dintr'o substanţă ultra-sensibilă pe oare se înre­gistrează cele mai subtile impresiuni; iar violenţa lasă pe el urme ce nu se şterg... Eticheta s'a schim­bat. Nimic nu spune că nu se va mai schimba. Dar mentalitatea nu e mai puţin îngrijorătoare decât înainte căci o obşinuinţă nouă a violenţei se su­prapune celei vechi şi predispune fatalmente la un viitor de violenţă întărită".

Şi, prevenind obiecţia că scopul justifică mij­loacele, autorul lui „Clerambault", — eroul care singur luptase cu dezlănţuirea generală de patimi, — răspundea cu un categoric: nu, deoarece mij­loacele sunt şi mai importante pentru progresul a-devărat. Scopul nu e totdeauna atins şi mai nicio­dată nu e atins complect, iar el schimbă numai ra­porturile exterioare. Spiritul omului e însă mode­lat, prin mijloace, în bine sau în rău.

Fireşte că această profesie de credinţă a avut pentru apologeţii violenţei efectul unui duş, iar scriitorului neînfeudat spiritului de turmă i-a pri­lejuit onoarea unei impresionante colecţii de inju­rii cari, în fond, semănau ca două picături de apă cu amabilităţile apărătorilor militarismului din anii de război. Vândut germanilor, — îl decretase­ră aceştia. Vândut burgheziei, — spuseseră devo­taţii Internaţionalei a IlI-a. Romain Rolland e un pericol naţional, — au tras încheerea cei dintâi. Un pericol social, — au afirmat ceilalţi. Şi în con­secinţă „literatura sa e elogiul nenorocirei, pane­giricul avortării, glorificarea dezastrului", — sen­tinţe transcrise aidoma din „Action Franţaise" în „Clarte" şi în alte buletine.

Apoi în jurul lui Romain Rolland s'a ţesut vălul uitării. Scriitor cu „mentalitate burgheză", cărţile sale au avut în Rusia o mai slabă răspândire de­cât literatura lui Dekobra, aşa cum reeşea din con­statările unui scriitor care vizitase acum câţiva ani republica marilor iluzii şi-a marilor decepţii.

Până când... Până când, săptămânile trecute, o telegramă

ne-a comunicat că Academia de Ştiinţe din Lenin­grad a dăruit solitarului de la Villeneuve diploma de membrii de onoare.

Ce s'a întâmplat? Cum să explicăm reviri­mentul ?

E drept că mai de mult, — sunt câteva luni de atunci, se zvonise despre convertirea lui Romain Rolland întru sovietism necondiţionat, ceeace e-chivala cu o abdicare şi-o renegare. Pentruca schimbarea de front a celui ce o viaţă întreagă

80 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

stătuse pe-o singură poziţie, să fi fost logică, ar fi trebuit să înregistrăm în prealabil o totală preface­re în spiritul conducătorilor sovietici şi în direc­tivele lor.

In realitate, preţuind astăzi ca şi eri aportul re­voluţiei ruse la opera de generală transformare a ordinei omeneşti, aducând omagii jertfelor şi rea­lizărilor ei cu sinceritatea cu care îi veştejise gre­şelile, cetăţeanul liber al lumii formula un protest

categoric împotriva tendinţelor capitaliste-război-nice de îngenunchere a Sovietiei.

Să aibe recepţia de la Leningrad caracterul unei dovezi de recunoştinţă? Ori este încercarea de cap­tare a unei conştiinţe refractară tuturor atacurilor şi tuturor momelilor?

Inutilă în prima ipoteză, manifestarea este im­prudentă în cea de-a doua.

ION PAS

Probleme s indicale

Cu prilejul adunării generale a Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat

împrejurarea, că deja la întâia noa­stră convocare a răspuns numărul re­glementar de membri pentru a se putea constitui adunarea generală, este pen­tru mine un motiv de a simţi o deo­sebită salisfacţiune, căci nu este bu­curie mai vie pentru conducerea a-leasă de dv., decât de a constata in­teresul dv. pentru viaţa Sindicatului nostru, interes care e întâia condiţie a înfloririi lui.

Ne întrunim pentru a doua oară în casa noastră. Ce bine e, că avem a-cest cămin în nişte zile de descum­pănire generală. Casa ne dă forţa de rezistenţă' împotriva oricărei vitre­gii !

întâia comunicare pe care ţin să 0 fac este ratificarea alegerilor de membri noi de către comitetul ple­nar, ratificare care a decurs în de­plină armonie. Doresc noilor membri spirit de disciplină şi sacrificiu în favoarea instituţiei care i-a îmbrăţi­şat cu voe bună.

Apoi preocuparea noastră perseve­rentă s'a desvoltat în sensul econo­miilor maxime şi al augmentării re­surselor graţie cărora am redus sim­ţitor sarcina ipotecară a casei şi am făcut preparative sârguincioase pen­tru asigurarea de venituri noi.

Pr intre ajutoarele proaspete men­ţionez pe cel al Subsecretariatului Presei de 20.000 si al Băncii Naţio­nale de 10.000 lei.'

Domnii miniştri Valeriu Pop şi Cor. Tătaru ni-au comunicat acordul dintre dumnealor şi ministerul de fi­nanţe ca să ni se voteze o compen­sare a taxelor prilejuite de cumpă­rarea casei în sumă totală de 160.000 lei; d. ministru Tătaru ni-*a asigurat, că ministerul finanţelor va ordonan­ţa suma în decursul lunei Mai. In ca­zul succesului, le vom rămâne deapu-ruri îndatoraţi.

Luni de zile ne-am zbătut apoi în jurul reîmoirii pe trei ani a concesi-unei de afişaj. Dublarea preţului po­trivit caetului de sarcini al primăriei de către supralicitatori, ne-a pus în

inferioritate. Deţinem însă şi noi azi un privilegiu graţie căruia Sindica­tul în decursul anului 1932 va bene­ficia totuşi de un venit aproximativ de 100.000 lei; în fruntea municipiului se găseşte colegul nostru destoinic şi excelent gospodar <d. Seb. Bornemisa. Se va găsi forma, ca Sindicatul să nu fie lipsit de acest venit mai ales acum când ne felicităm pentru demnitatea ocupată de colegul nostru.

In general îmi permit să constat cu multă plăcere, că din August în­coace Sindicatul nostru a fost capa­bil >nu numai să reducă sarcina ipo­tecară cu vre-o 230.000 lei, ci să sus­ţină şi dobânzi de peste 65.000 lei, a-poi să facă faţă altor obligaţiuni ne-înlăturabile şi unor cereri de ajutor.

Activitatea a fost mult îngreuiată şi sporită în urma raporturilor de­curgând dintre situaţia noastră de proprietar şi dintre chiriaşi . Multă vreme ne-au luat tratativele cu chi­riaşii. Veniturile din chirii au scă­zut în mod fatal. Totuşi puterile de plată ale Sindicatului sunt destul de active, astfel încât nu peste mult ca­sa va ifi eliberată de datorie, iar ve­niturile vor fi posibilităţi de acţiune pentru viitor.

Am intervenit pe lângă Banca Al­bina să ne mai scadă din dobânzi după certificatul de bună purtare pe care l-am dat. Nu mă îndoiesc că ne va aproba.

Pe lângă atâtea lucruri bune vă mărturisim, că ne stăpâneşte o deo­sebită deprimare de pe urma nă­pastei cu permisele de cale ferată, împreună cu d. Buteanu am epuizat toate mijloacele şi căile de a asigura un număr cât mai mare de perma­nente membrilor noştri. Felul cum ne-am achitat de această datorie în faţa comisiunei, este cunoscut. Mai posedăm asigurările oficiale ale d-lui ministru Vâlcovici, că recomandaţi-unile noastre vor fi onorate. Totul zadarnic. Intriganţi lăturalnici au a-vut mai multă trecere decât societă­ţile de presă. Peste tot presei i s'a

creat un regim insuportabil. Cele trei sindicate buicureştene alarmate de ar­bitrarul guvernamental avizează asu­pra mijloacelor de apărare. Noi nu vom rămâne în urmă. Nici odată, Sindicatul nostru n'a stat la coadă când a fost Vorba de probleme pro­fesionale. Pentru libertăţile publice trebue să luptăm cu toată îndârjirea şi conştiinţa.

O altă cnestiune este ridicată de colegii bănăţeni dornici să se afir­me şi ei în cadre mai largi, pe lângă o autonomie de mişcare mai mare în interiorul Sindicatului. In această privinţă trebue să fim înţelegători. Nu numai, că 'nu vrem să tragem aici la centru toate foloasele, ci suntem hotărîţi să le dăm întregul concurs pentru a se organiza 'regional, aşa cum de altfel noi adesea ne-am ex­primat dorinţa în adunările noastre generale trecute. Cu prilejul expozi­ţiei de presă dela Timişoara pe care colegii bănăţeni o deschid în 21—28 Mai cu asentimentul comitetulu, se vor lămuri şi laturile chestiunii ast­fel, în cât soluţia să fie cât mai matură.

(Din cuvântarea de deschidere, în 25 Aprilie).

ION CLOPOŢEL *

Adunarea a dat descărcare vechiu­lui comitet. Apoi a procedat la vot şi a ales pentru gestiunea viitoare ur­mătorul comitet:

Preşedinte: Ion Clopoţel. Vice-preşedinle: dr. Aurel Buteanu. Secretar' general: Teofil Bugnariu.

Casier: Ion Mastalogu. Membrii în comitet: N. Buta, Al.

Lupeanu, Ion Montani, dr. Zaharia Boilă, Tr. U. Gomboşiu, Vasile Mun-teanu, Al, Avram şi Gh. Giurgiu. In locul d-lui Z. Boilă care a stăruit să rămână în afara comitetului, a fost cooptat d. C. I. Codarcea, directorul ziarului „Naţionalul" din Cluj.

Censori: Sept. Popa, Ion Breazu.

81 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Problema biologică şi naţională a educaţiei tizice Le plus grand devoir de la Biologie

fuţure c'est l'etude de la selection humaine. Ch. Ricliet

Legile biologice implică o ameliorare prin selecţiune în perpetuarea oricărei specii sau rase. Indivizii mai apţi, mai bine dotaţi, trăesc şi se reproduc, lăsând urmaşi viguroşi capabili să ducă lupta cu mediul hain şi cu se­menii lacomi, lupta grea, feroce şi necruţătoare pentru existenţă.

S'ar părea că la specia umană alaiul instituţiilor cari­tabile este isvorât dintr 'un sentiment de negaţie a con­curentei. Totuşi viaţa socială ne prezintă ascensiuni ver­tiginoase — învingătorii — şi apusuri rapide — învin­şii — de popularităţi şi situaţii, triumfători şi victime a perpetuei şi ineluctabilei struggle for life j lupta pentru existenţă) 1 ) .

Omul cunoaşte şi aplică — empiric de mult — aceste principii , îmbunătăţind prin selecţiune artificială rase de vaci, cai, câini, porci, găini, canari , varză, pătlăgele, pe­peni şi o mulţime de alte specii animale şi vegetale de cultură, dar prezintă o lamentabilă şi condamnabilă ne­glijentă când este vorba de propr i i săi urmaşi. In na­tură selecţiunea se face spontan şi instinctiv.

Aberaţiuni eşite dintr 'un spirit de pragmatism ex­cesiv, răstoarnă legile biologice la specia umană, aşa că în loc să năzuim la fortificarea individului, îmbu­nătăţirea capitalului biologic uman, ne sbatem pentru sporirea capitalului material care asigură confort şi po­sibilităţi de lenevie. Calitatea raselor de animale ne in­teresează mai mult decât vigoarea fizică şi morală sau ticăloşirea urmaşilor. Totuşi, structura organismului nos­tru social complex şi diferenţiat o impune.

E incontestabil că omul modern trăeşte într 'o perpe­tuă tensiune nervoasă, datorită excitaţiunilor de tot so­iul, maşinismului sgomotos,, avalanşei de afaceri cari consumă organismul şi-1 degradează. Trăeşte cu o inten­sitate vitală care duce ia decadenţă progresivă şi lentă a rasei civilizate cu manifestări maladive, insuficienţe or­ganice, nanism, ect. O recentă statistică americană a con­statat că din 200.000 elevi numai 6 erau normali. Dacă admitem că tipurile supranormale eliminate au fost, în cazul cel mai bun, 150.000, şi dacă 25 la sută reprezintă t ipuri anormale, e uimitor procentul decadenţei.

Remediul unanim admis al acestor neajunsuri ale epocei noastre de amplă şi rapidă civilizaţie, este în cultura ra­ţională a fizicului atât la copilul în desvoltare cât şi la adult.

Din cauza intensificării vieţii, astăzi mai mult ca ori­când, e necesară supravegherea şi îndrumarea evoluţiei capitalului biologic uman reprezentat pr in copil. întru­chipând un complex de însuşiri pr in care se perpetu-iază familia, neamul şi poporul respectiv, nu este indi­ferent cum vor evolua aceste însuşiri, căci de îndruma­rea lor depinde nu numai viitorul copilului ci chiar al neamului. Integritatea fizicului şi a spiritului creiază cultura şi civilizaţia.

Interdependenţa socială cu modul de trai variat, im­pune gimnastica unor categorii sociale mai mult decât altora. Dacă pentru muncitorul rural trăind în aer liber, supus prin muncă unor mişcări active, nu e necesară, în schimb pentru orăşenii imobilizaţi în aerul îmbâcsit al birourilor sau atelierelor, se impune. Viaţa sedentară a biurocratului, intelectualului, comerciantului sau munci­torului de fabrică, îşi compensează insuficienţa de aer şi mişcare pr in educaţie fizică. Gimnastica în aer curat, pentru organismul acestor oameni este reconfortantă şi regeneratoare de cerinţă imperioasă, căci după Hebert, gimnastica este inventată pentru a înlocui în viaţa noas­tră civilizată activitatea ce ne lipseşte.

Educaţia fizică bazată pe principiile ei moderne, nu mai este sinonimă cu profesionismul de circ, cu perfor­manţe musculare atletice, ci este isvor de sănătate şi ge­neratoare de rezistenţă inimei, de amploare respiratorie şi energie nervoasă. Este, o ştiinţă cu largi proporţii în

1 y Adevărat că izbânda e şi chestie de şansă, mai ales la noi, şansă stupidă îngrădită de favoritism, protecţio-nism politic sau nepotism. Aci natural concurenta nu mai e biologică ci despotică şi arbitrară, reuşita nu e asigu­rată indivizilor mai capabili de acţiune, ci mediocrităţi­lor mai capabile de parvenire. Dotarea şi superioritatea nu servesc în acest caz în „lupta pentru via{ă" ci în „re­zistenta la moarte".

Acestea sunt însă situaţii anormale şi trecătoare.

antrenamentul muscular, activând circulaţia şi respira­ţia. Intr 'adevăr, activitatea muşchiului produce o intensi­ficare a circulaţiei, nu numai în muşchiul funcţionând care primeşte de 5 ori mai mult sânge ca în repaos (Chauveau), ci în toate ţesuturile. Gimnastica mai e şi ştiinţa coordonării mişcării şi cugetului în centri con­ştienţi de asociaţie, precum şi a coordonării centrilor psiho-motori.

Dacă utilitatea gimnasticei propusă de igienişti, e una­nim admisă, răspândirea ei întâmpină o inerţie, mai ales la noi. Nu mă refer la societăţile sportive de profesio­nişti sau amatori, în număr de vreo 600 şi care îşi dis­pută întâetatea cu similarele lor din străinătate, ci mă refer la cele pur gimnastice cari ar trebui să fie mult mai desvoltate şi mai frecventate, de indivizi de ambe sexe, din toate stratele sociale şi toate vrâstele.

Aci rolul metodelor e suveran. Părerile asupra eficaci­tăţii metodelor sînt împărţite între educatorii fizici, fie­care fiind apologetul uneia sau alteia după cum a învăţat ei, sau după cum îi indică empirismul propriu, dacă-1 are. Orice sistem aplicat este un puternic stimulent al funcţiunilor fiziologice, cu condiţia să fie bine dozat în raport cu capacitatea de efort a organismului.

Expozeele manualelor de gimnastică, adevărate ple­doarii fiziologice, explică rezultatele practice. Cunoaşte­rea efectului fiziologic însă nu va face ca sistemul să fie adoptat şi răspândit , dar pasiunea pentru el potenţată. Va fi aceptat doar de către spiritele cu o severă autodisci-plină. Trebue să avem în vedere că metodele străine a-colo unde s'au născut, au corespuns unor realităţi psiho-etnice cari nu există la noi. O astfel de metodă străină transplantată integral, dacă nu va găsi substratul spiri­tual şi etnic pe care s'a născut (sau unul identic lui) şi nu va ţinea seamă de cel existent, bilanţul ei va fi fa­limentar.

(Să nu ne facem iluzii crezând că dacă un sistem poar­tă atributul de „ştiinţific", „agreabil" sau „uşor" va fi împământenit . Pentru a reuşi e nevoe de cunoaşterea psihologiei specifice, a exigenţelor intelectuale, a jocu­rilor şi a'Obiceiurilor naţiunei căreia trebue adaptată.

Observaţii riguroase exemplifică afirmaţiile. E fapt constatat că spiritul cri t ic viu şi liberal al popoarelor la­tine nu se împacă cu sistemul suedez de gimnastică, pe când popoarelor cu spirit ordonat şi disciplină matema­tică (cum sunt suedezii), li se aplică cu rezultate admi­rabile. Programul de gimnastică suedeză, deşi poartă e-ticheta de „ştiinţific" are defectul că e plicticos şi deci puţin accesibil popoarelor latine. Metoda hebertiană, na­turală care e mai captivantă, a dat rezultate bune la Francezi, dar nu e complectă şi nu se adaptează perfect nouă Românilor.

Avem un Oficiu Naţional de Educaţie Fizică (ONEF) care prin institutul său (INEF) militează pentru răs­pândirea educaţiei fizice în ţară. Trebue să pună însă mult spirit de discernământ în sistemele şi metodele ce lansează căci tocmai răspândirea cea mai utilă a edu­caţiei fizice propriu zise, este mai restrânsă.

Avem societăţi sportive numeroase, cu un număr de vreo 50.000 membri, unele foarte bine pregătite şi tari, dar aci lucrează profesionişti credincioşi sau amatori captivaţi de idealuri sportive. Răspândirea ce trebue să urmărim cu persistenţă este o educaţie fizică inte­grală generatoare de vigoare fizică şi armonie funcţio­nală, bazată pe realităţi ştiniţifice naţionale.

La Cluj funcţionează de mai bine de doi ani, o societate de educaţie fizică naţională „Şoimii Carpaţilor", pornită cu mult elan din iniţiativa lăudabilă a d-lui prof. Dr. I. Haţiegan, bazată pe concepţii ştiinţifice, fiziologice şi me­dicale. Un gând luminos menit să înmănunchieze aspira-ţiunile naţionale de cultură corporală sub scutul animato­rului său.

Concepută în genul „Sokolilor" slavi, sub egida „As-trei", întruneşte contribuţia controlului strict medical-fiziologic pr in „fişe individuale" cu activitatea educato­rului fizic. E singura de acest soi în ţară.

Dacă entuziasmul incipient s'a domolit şi dacă n'a luat amploarea dorită şi necesară, e din cauză că metodele gimnastice au neglijat caracterele psihologice naţionale neadaptându-li-se perfect. N'au cuprins elementul seduc-tiv indispensabil.

Timpul n'a trecut, iar o revizuire în acest sens cred că ar fi fructuoasă în evoluţia şi expansiunea ulterioară a „Şoimilor". E păcat ca o idee bună menită să difuzeze şi să înflorească, să se împomolească în rutină inoportună.

IULIU MORARIU

az ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

învăţământ • educaţie

Scopurile educaţiei americane de ROBERT J. TREVORROW

Preşedintele Institutului «Centenary Collegiate» din Hackettstown, New-York, U. St. A.

Aproape un sfert din populaţia Statelor Unite merge la şcoală. In şcolile primare sunt peste "21.000.000 elevi, în şcolile secundare 4.500.000 şi peste 1.000.000 elevi în şcolile speciale.

Pentru aceştia sunt peste 1.000.000 de profesori. Pentru educaţie se cheltuesc anual mai mult de 3.000.000 dolari.

Cheltuiala pentru educaţia Statelor-Unite este mai mare decât cheltuiala statului oricărei na­ţiuni europene. Când um popor liber cheltueşte a-tâta cu educaţia sa, el trebue socotit ca un popor idealist, cu mari speranţe ţn viitor.

Educaţia în America nu este numai o experienţă pentru clasele bogate, ci este o pregătire pentru un serviciu activ.

Când ne dăm seama de marile sforţări cari se fac pentru această educaţie avem dreptul şi dato­ria să ne întrebăm cari sunt ţintele pe care vreau să le atingă, sau cu alte cuvinte: ce urmăreşte e-ducaţia americană.

I. Scopul cel dintâiu e educaţia fizică. De-a creea oameni sănătoşi şi capabili de muncă, pen­tru a realiza tot ce mai trebue făcut în această ţa­ră enormă. Crearea unui corp viguros şi sănătos nu este un ideal exclusiv american. In aceasta, A-merica are de învăţat şi învaţă multe şi dela Eu­ropa.

Fiecare şcoală are pe lângă ea un gimnaziu (loc pentru exerciţii fizice), câmpuri de joc, clinici dentare, cantine pentru copii prea puţin hrăniţi, inoculări împotriva boalelor contagioase.

Este deasemenea şi un sistem de higiena men­tală în sforţarea de-a ţine sufletele sănătoase şi curate.

Pe lângă desvoltarea îndemânării fizice, o grijă deosebită se dă atitudinei sufleteşti în toate jocu­rile, educând elevii că: 1. Este mai bine să pierzi în mod cinstit, decât să câştigi în mod necinstit; 2. Trebue să ai o atitudine de bună camaraderie şi de acceptare atât a victoriei, cât şi a înfrângerii; 3. Idealul este de-a te lupta mai mult alături, decât împotriva tovarăşilor tăi de joc.

Avantajele acestei atitudini mentale sunt foarte puternice chiar după anii de şcoală.

II. Al doilea scop al educaţiei americane este de-a descoperi şi de-a educa resursele mentale ale studentului, pentru anumite scopuri definite.

Această educaţie se bazează pe convingerea că oamenii diferă foarte mult în ceeace priveşte pu­terea şi aptitudinele mentale ca şi în ceeace pri­veşte fizicul lor. După cum inginerul trebue să cu­noască puterea materialelor pe care le întrebuin­ţează, tot aşa profesorul trebue să cunoască varia­ţiile personale ale minţilor pe care urmează să le educe.

De aceea fiecare elev, înainte de-a intra în şcoa­lă este examinat cu teste psihologice. Psihanaliza şi climicile mentale sunt folosite pentru cazurile anormale.

De asemenea se urmăreşte foarte de aproape reacţiunea minţii elevului faţă de diferitele studii ale programului.

Este un pricipiu fix în educaţia americană că e-levul este mai important decât programul tradiţio­nal. De aceea programul este potrivit după elev şi nu elevul după program.

A decide ceeace trebue să studieze elevul şi când poate să studieze mai cu folos, acesta este lu­crul căruia educatorii americani îi dau cea mai serioasă atenţie.

Pentru educarea minţii elevului două influenţe sunt importante:

1. Fireşte este abilitatea profesorului, dar a doua (2) este participarea activă a elevului, la învăţă­tură.

Regula este de-a nu face nici odată pentru elev ceeace el poate să facă singur. Educatorii ameri­cani sunt adepţi convinşi ai artei de-a cerceta prin sine însuşi.

Americanii favorizează foarte mult metoda de laborator, nu numai în ştiinţele fizice, ci caută să o întindă pe cât se poate mai larg, ca principiu de investigaţie.

Acest proces conduce pe student la izvoare şi îi d>ă mai multă siguranţă în cele ce cunoaşte. De asemenea îi dă mijlocul de-a continua investigările sale şi în afară, ş;i după anii de şcoală, această ati­tudine mentală fiind aplicabilă şi în problemele industriei şi ale comerţului.

Nici un educator american n'ar considera că şi-a făcut datoria, dacă nu a desvoltat în spiritul ele­vilor săi obiceiul de-a găsi ei înşişi adevărul, fie în laborator, bibliotecă sau în discuţiile din clasă.

Un alt rezultat al participării active a elevului e că acesta devine conştient de capacităţile şi limi­tările sale.

Nu se mai spune nici unui băiat că el poate s*a născut pentru a deveni preşedinte al Statelor-U­nite.

Dar ambiţia nu este totuş omorîtă în sufletul studenţilor americani.

Li se arată că adevăratul succes şi cea mai ma­re măsură de fericire, se găseşte făcând bine cea-ce fiecare este capabil să facă, fie acest lucru mare sau mic. Fiecare student descopere el însuşi pute­rea şi slăbiciunile sale, atunci când întreprinde cercetarea unei probleme.

înainte de-a itrece la al doilea scop al educaţiei a-mericane, trebue să ne întrebăm pentru care scop sunt descoperite şi educate abilităţile studenţilor.

La această întrebare se poate răspunde în mod larg: Pentru a face din el un cetăţean folositor al unei mari republici. Acesta este scopul general, dar putem spune că sunt patru scopuri speciale ale acestei educaţii.

1. De-a da studentului puterea de-a se desvolta continuu. In America este o convingere hotărîtă că educaţia nu trebue să se sfârşească în şcoală. De aceea, educaţia organizată caută să creeze în stu­dent dragostea pentru învăţătură şi să desvolte în-tr'însul obiceiuri cari îi vor fi folositoare pentru o continuă desvoltare mentală, să-i creeze o minte deschisă, să-i excite curiozitatea şi în felul acesta, să-i menţie o virilitate intelectuală.

83 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

2. De-a da studentului posibilitatea de-a gândi el însuşi, odată ce posedă faptele esenţiale.

In America sunt atâtea lucruri noui de realizat şi de de aceea studentul nu trebue să fie ca o co­moară, în care se află o mare bogăţie intelectuală, ci o minte veşnic deşteaptă, pentru a face ca resur­sele trecutului să poată fi folosite pentru viaţa de astăzi.

O mare parte din succesul viitor al Americei va depinde decât de mult cetăţenii săi vor fi edu­caţi ca să culeagă materialele, să analizeze faptele şi să prezinte concluzii vrednice de încredere.

3. De-a da studentului puterea de-a-şi exprima ideile în mod precis, prin limbă, artă şi muzică şi aceasta trebue să înceapă cu stăpânirea limbii proprii, care trebue bine cunoscută, precum şi din cunoaşterea literaturii şi a frumuseţilor ei.

4. De a-i da puterea de-<a face o muncă folosi­toare. In America, munca este preţul pe care cine­va trebue să- plătească pentru privilegiile cetăţe­niei.

Numărul celor bogaţi este foarte mic, deşi gaze­tele le dau o publicitate care întrece mult impor­tanţa lor. Spiritul naţiunii este de-a munci, nu nu­mai pentru a câştiga un salariu, ci pentru a plăti pentru avantajul de-a fi un american.

Statele-Unite sunt socotite, de multe ori, ca o naţiune al cărei ideal suprem este dolarul. Desigur că sunt şi acolo mulţi avari, dar o naţiune nu poa­te fi judecată numai după aceştia. America ar tre­bui să fie judecată mai mult după filantropia ei, decât după comercialismul său. Munca este pre­ţuită, nu atât din punct de vedere egoist indivi­dual, cât din acela al progresului naţiunii. Munca este într'adevăr semnul de nobleţe al acestei na­ţiuni.

III. Educaţia de asemenea trebue să facă din student un membru conştient al unei comunităţi. El trebue să fie învăţat să facă tot ce poate, ca ţara sa să devie o ţară mai bună.

Trebue să-şi dea seama că fiecare este un cetă­ţean, care are obligaţiunea de-a contribui la bună­starea publică.

Deoarece, din cauza necesităţilor economice ni­meni nu poate să trăiască singur, tot aşa, în ceeace priveşte datoriile civice, fiecare are responsabili­tăţi de care nu se poate despărţi, prin simpla vota­re a unor reprezentanţi.

IV.Scopul al putrulea şi cel din urmă al educa­ţiei americane este acela de-a forma un caracter adecvat pentru îndeplinirea idealurilor cetăţea­nului.

Cetăţeanul american trebue educat ca să re­specte în totul drepturile altora. Aceasta înseamnă, între alte lucruri, o cinste hotărîtă, care face invio­labilă proprietatea altora.

înseamnă, în acelaş timp, că fiecare trebue să se mulţumeească cu un profit raţionabil, dând astfel o muncă cinstită pentru o plată cinstită şi făcând ca orice transacţie să fie un avantaj atât pentru cumpărător, cât şi pentru vânzător.

Dar educaţia nu trebue să tindă numai la des­coperirea adevărului, ci şi la căutarea frumosului. A frumosului în muzică, literatură, artă, precum şi în frumuseţile ţării şi mai ales în înfrumuse­ţarea oraşelor şi a casei fiecăruia.

Orce educaţie adevărată trebue să meargă încă un pas mai departe.

Dupăce a descoperit adevărul şi frumosul, tre­bue să ţintească a crea suflete nobile, a căror sa­tisfacţie completă nu poate fi decât în capacitatea

de-a se apropia de ce este mai sus — de Dum­nezeu.

America este ţara libertăţii religioase. Ea n'are religie de stat şi credinţă oficială. Nici un sistem teologic nu este propus în şcolile ei libere. Totuş a-vantajele educaţiei religioase sunt recunoscute.

In rezumat: Educaţia americană are patru sco­puri principale:

I. De-a crea corpuri robuste şi sănătoase, capa­bile de-a îndeplini datoriile de astăzi, cu speranţa zilei de mâine.

II. De-a descoperi şi educa capacităţile mentale ale studentului pentru o întrebuinţare folositoare.

III. De-a desvolta cetăţeni gata să dea ajutor în nevoile sociale.

IV. De-a garanta toate acestea prin crearea unui caracter capabil de-a proteja cele mai frumoase instincte ale sufletului.

Acestea sunt idealurile care devin tot mai ac­tuale şi care reprezintă contribuţia educaţiei pen­tru bunăstarea şi permanenţa naţiunii americane.

Crâşmarul — Petofi —

Ici, de unde cale multă-ţi trebueşte Să vezi munţi, ici pusta largă se întinde; Şi trăiesc acuma mulţumit aicia Fericit trăindu-mi zilele senine. In orânda veche am eu locuinţă. Tăcut loc; arare chiue în noapte. Cârciumar într'însa un bătrân om este... Să-i ajute Domnu'n marea-i bunătate. Adăpost am gata; mâne, beau cât îmi place; N'am avut mai bune gânduri nici odată. Eu la prânz pe nimeni nu aştept să vie Dar de 'ntârziu, toată casa mă aşteaptă. Rău de una-mi pare: cârciumarul ăsta Se sfădeşte-adesea cu nevasta 'n parte; Dar de să sfădeşte, el se şi împacă... Să-i ajute Domnu 'n marea-i bunătate. Povestim arare de trecuta vreme. Hei, ce fericite vremi au fost acele! A avut grădină, casă, bani, pământuri Şi atâtea vite că-şi uitase d'ele. . Banii însă... oameni răi îi înşelară, Casa lui i-a dus-o Dunărea departe; Astfel sărăcit-a cârciumarul ăsta... Să-i ajute Domnu 'n marea-i bunătate. E bătrân acuma... şi la vârsta asta Omul însetat e de odihnă, dar Pentru el, sărmanul, soarta nemiloasă Numai griji, necazuri i le-a dat în dar. Veşnic se trudeşte, nici dumineci n'are Ci din zori munceşte până 'n miez de noapte, Cât mi-e milă de crâşmarul ăsta... Să-i ajute Domnu 'n marea-i bunătate. Iar de-i spun că soarta are să se schimbe, Scutură din plete; nu-mi crede cuvântul. „Da, aşa-i, răspunde, are să se schimbe Căci aşa de-aproape îmi zăresc mormântul". — Eu mişcat atuncia mă arunc la pieptu-i Şi îi scald obrajii 'n lacrimile-mi toate, Căci crâşmarul ăsta al meu tată este... Să-i ajute Domnu 'n marea-i bunătate.

Tălmăcire de CORNELIU ALBU

84 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

U N V O I A J L A I S T A N B U L — Pe insula Prinkipo —

întreagă lumina unei Dumineci ne-a fost rezervată pentru Prinkipo. Prin­tre cântece de vânzători ambulanţi, printre uruituri şi signale de tram­vaie şi taxiuri, printre mii de munci­tori şi pe lângă tot atâtea magazinuri şi uzine în fierbere si forfoteală, neiam Strecurat spre debarcaderul dela Podul Galata. Cerul era înalt şi albastru, aerul plăcut şi marea cu scli­piri minunate... împreună cu o mul­ţime, printre care să nu poţi plasa un ac, ne-am îmbarcat pe „Kinliada", printre sute de plecări şt acostări, printre muget de sirenă gigantică la dreapta şi printre clinchete de tram­vaie deasupra şi fâlfâiri de steguteţe sau manevrări de transatlantice la stânga. Şi ne-am legănat pe apele Bos­forului, apoi pe ale mării Marmara a-proape 3 ore încheiate. Am trecut în plutire uşoară prin faţa statuei Ga-ziului din grădinile Seraiului, în­dreptată spre valuri. Mai să atingem cu mâna turnul lui Evandru, dela în­tâlnirea Bosforului cu apele Marma-ralei şi am contemplat într'o negrăită plăcere panorama Scuturului, pe-o mare distanţă.

Marea Marmara palpită sub o ceaţă fină, ca un imens văl alb de mătase. Apa e de-un verde tulburător, de-o linişte neînchipuit de împăcată şi pe unele locuri atât de limpede, încât ne lasă să o privim până la mari adân­cimi. Şi aşa, cu multă înveselire în suflet, sporită de fiecare privelişte nouă, „Kinliada" lunecând neted şi superb, am început să ne apropiem rând pe rând şi să ne luăm din nou calea la larg, de fiecare insulă: Halki, Antigone, Proti şi pe urmă ţinta dru­mului nostru, Prinkipo. La fiecare o-prire scurtă sufletul nostru nu se sa­tură de priveliştile oferite: portul, va­poraşe, vile în şir lung pe ţărmul des­tul de sterp, crânguri de oţetari şi de chiparoşi, de smochini şi de porto­cali căţăraţi până pe culmile ici colo albe ca nişte oase, şi pământul că­rămiziu.... Aşezările omeneşti şi ve­getaţia sunt înfipte excluziv în par­tea de Est, adăpostite de concrescen­ţele insulelor ca de nişte pereţi co­loşi, înseşi insulele, în mijlocul ape­lor atotstăpâniloare, par nişte piscuri convulsive de munţi nevăzuţi, cufun­daţi în adâncuri. Ceeace nu le împie­decă să ne salute cu o climă potopi­tor de fierbinte şi cu plantaţii chi­nuite de puterea dogoritoare a soa­relui.

La stânga, nu mai departe ca la 1—2 km. ne~a însoţit mereu ţărmul A-siei mici. Am şi zărit un tren alergând repede şi elegant. Restul, în mari cre-nelări de dealuri şi străluciri de coaste calcaroase, ne-au rămas tăi­nuite în depărtări şi într'o ceaţă, ca un fum... Dar vaporul ne-a săltat fără odihnă peste genuni de ape frumoase şi calde, printre joc de pescăruşi şi printre bărci şi caice cu pânzele um­flate elegant, sau oprite ca într'o vi­sare. Momentul era într'adevăr so­lemn şi priveliştile ne-au smuls me­lodii colective sau şoapte de preamă­rire tainică. Şi încetul, câte puţin, ne-am apropiat de insula Prinkipo, ţinta voiajului nostru, şi al atâtor ro­iuri de pelerini, trecuţi şi viitori....

Dintr'o ochire cuprind întreagă pa­norama acestui minunat colţ de pă­mânt. Debarcăm pe-un soare care ne

orbeşte de strălucitor şi pe-o căldură în care cântă gâzele tare şi aburesc apele de jur împrejur ca într'o baie. Dela întâiele cunoştinţi cu această Nizza a Orientului mă conving că în adevăr aici este ce să vadă şi să ad­mire orice trecător. Pământul ieşit din valuri, ars de soare, cărămiziu şi pietros, unde nu-i stăpânit de chi­paroşi şi smochini, se înalţă gradat până in cel mai înalt punct, dând o frumoasă formă conică insulei în­tregi. La poale, de jur împrejurul ţăr­mului e multă verdeaţă, şi viaţă, dar abia pe-o fâşie de pământ.

La o mică distanţă, în oraş, ne aş­teaptă un şir de măgăruşi, înşeuaţi şi înmărgelaţi.

Şi pornim cu toţii, care pe perne de birjă grecească, care pe măgăruşi, într'o mare înveselire şi plăcere gene­rală. Drumul e destul de lung, cu pan­te şi curbe, printre grădini şi rânduri de vile, multe în stiluri antice, încadrate de vegetaţii bogate, de smochini cu fructe uriaşe, cu pal­mieri de ale căror frunze gigantice şi sănătoase îţi vine să te temi, de tran­dafiri, pentru care cei de pe la noi mi-au părut nişte pitici şi de oleandri şi chiparoşi reoglindindu-se în ne­sfârşitul apelor ce dorm lângă ţărm. Ajunşi la o anumită înălţime am gus­tat peisajul la pas: privelişte nesfâr­şită de ape calde, aburitoare, bărci cu pânze umflate, insulele surori la mici distanţe făcând baie, panora­ma Stambulului în zare, spiralele de fum negru ale vapoarelor maes-toase, vegetaţia curioasă şi exotică de jur împrejur şi târâitul nesfâr­şit a milioane de gâze... Clipe de emoţie neşlearsă...! Pe urmă, nici nu mai ştiu cum am ajuns la umbra ace­lor castani uriaşi şi chiparoşi superbi din valea Jorguli, mică localitate bal­neară, unde domnul Mihail Gâzi no ţine han şi serveşte cu minunatele sale răcoritoare pe vizitatorii de toate naţiile, care se abat pe aicia, în roiuri neîncetate.

Ne-am întâlnit cam în aceeaş vreme trei naţii: români, germani, ceho­slovaci.

In urma noastră a sosit, cu mici peripeţii, grupul încălecat pe măgă­ruşi, într'o înveselire de neuitat. Se şi fotografiază, aşa călări, şi în rân­duri.

In acest golf este apa de-o senzaţie fără pereche. Cine doreşte, face baie şi se joacă cu palpitaţia vie a valuri­lor moi. In jurul lor dau târcoale caice şi bărci elegante, cu pânze sau cu forţă mecanică, ispitind la o plim­bare în larg...

Profit de timpul popasului şi fac o vizită în imediata împrejurime. La oarecare distanţă, mai sus, e o mare clădire, un Orfelinat grecesc. Grădi­nile din jur, au avut cândva plantaţii. Au mai rămas smochinii cu fructe mari, verzi. Pământul e pietros, cără-miziu^roşietic şi mi se pare grozav de sterp. De jur împrejur numai chi­paroşi, cu coroanele lor, conice şi înalte. E un zumzet neîntrerupt de gângănii. îmi aleg o bucăţică de pă­mânt drept amintire şi nu ştiu ce sen­timent mă fulgeră cu un fior prin tot trupul...

După masă, după ce am azistat tot timpul la cântece, la dansul şi la bu­curia comună, o parte ne "avântăm

pe jos şi călări pe măgăruşi spre mă­năstirea Sf. Gheorghe. O potecă ane­voioasă de pământ şi pietriş, printre mărăcini arţăgoşi, smochini la lar­gul lor şi fel de fel de stufării cres­cute şi căţărate sălbatec pe coaste prăpăstioase, ne duce până la cel mai înalt punct al insulei. De aici prive­liştea este divină, jur împrejur, până la depărtări, pe care privirea noastră neputincioasă nu le mai cuprinde.

Descoperiţi şi cu marea nesfârşită de toate părţile orizontului, intrăm în umbra, în mirosul de tămâie şi în răcoarea binefăcătoare a sfântului lă­caş. Interior de sanctuar bizantin. Un impunător preot cu barbă neagră şi cântăreţul său drept tălmaciu pe fran­ţuzeşte, ne conduc şi ne arată bise­rica. Ni se spune că lăcaşul acesta creştin, de închinare, datează din pri­mele ere creştine. Ni se arată o icoa­nă a Sf. Gheorghe datând de prin 1200. Suntem conduşi pe trepte sub­terane, în vechiul local, peste care este ridicată clădirea cea de acum, dela suprafaţă, destul de veche şi ea. Ni se arată închisoarea împărătesei Teodora, cea pedepsită şi deportată aici din ordinile lui Foca. Aici bem apă rece, pentru care plătim care cât ne milostivim, aruncând bani tur­ceşti într'o firidă de alături. Ni se a-rală nişte verigi de fier, ferestuite în pardoseala de lespezi, de care cei n-drăciţi, aduşi la slujbe, erau legaţi şi ţinuţi să nu facă rău. Suntem conduşi apoi la gura unei grote, despre care ni se spune că comunică cu marea. Pe urmă ne urcăm iar în biserica de deasupra, unde ne fotografiam cu preotul în faţa altarului. In faţa mă­năstirii, drept amintire, de pe nişte mari blocuri de stâncă, cu marea la spate, ne mai trecem odată pe diapo­zitiv. In vremea aceasta un rând nou de vizitatori au sosit la mănăstire. Ei cumpără lumânări şi le aprind, ca şi noi. într'un sfeşnic al Sf. Gheorghe. Intre noii vizitatori este şi o negresă veritabilă.

* ...Oir coborîrea umbrelor deodată

peste Jorguli, ne grăbim spre port şi debarcader. Avem încă destulă vreme să facem o vizită pe cheiul tixit de lume. E Duminecă şi toată populaţia insulei, creştină în majoritatea ei, a ieşit pe cheiu, unde cântă muzica şi se servesc răcoritoare.

Până la reîmbarcare pentru Stam-bul. ne minunăm de chiţibuşăriile co­piilor în apa mării, pe lângă ţărrt, în caice minuscule. Ei se joacă aici pe apă, cum se joacă copilaşii la noi, în promenări...

Apoi „Moda" ne primeşte priete­noasă şi ne leagănă dulce, în lumina asfinţitului, pe aceaş cale, dinaintea amiezii. Am azistat şi la această mi­nune. Ne-am împărtăşit din dumne-zeescul fenomen, unic în lume, al as­finţirii soarelui pe marea Marmara. Operaţia a ţinut Westul de lung pen­tru ca săi putem urmări detaliile. Im-părecherile şi răsfrângerile de culori, jocurile de lumini şi oglinzi, de vâlvă­tăi şi de arălări de tablouri între ape, cerşi ţărmii aceştia ai porţii Orientu­lui, a fost mai mult o adevărată vrăji­torie şi nouă a avut de ce să ni se «-mezească ochii...

TEODOR MURAŞANU

85 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

POEŢI BĂNĂŢENI DE ASTĂZ „Biblicele" lui Constantin Miu-Lerca i Sunt mărturisir i arcuite spre misterul tainelor, ca un curcubeu al împăcării , — plecând dela raarginea unde ra­ţionalul se nărue pe linia abruptă a sufletului ,către postu­latul credinţii . i Autorul îşi povesteşte sufletul în slova prea frumoasă a cântări lor bisericeşti cu o gravă intuiţie a biblicului şi în plină manifestare a înţelepciunii creştineşti, înfăţişată în toată splendoarea principiului şi naivităţii. Sub aspec­tul fondului de inspiraţie deci, se adânceşte flămând cu rădăcini puternice în ceara uitată dincolo de veac pe scoarţele triodului, din care cu sevă nouă şi bogată se a-runcă îndrăzneţ spre gândire. Substanţa poetică se degaja din această îmbinare a misticului cu logicul, în imagini culese din drumul pe care prea puţini îl străbat.

Pe temelia gândir i i sale nu se înalţă preocupările auste­rului claustrai şi ca atare „Biblicele" nu pot fi încadrate li teraturii breslei duhovniceşti. Din potrivă, frapează pre­ocupările laicului, mai mult, ale creştinului primitiv în ascensiunea sa cu iubire către un suport moral, simboli­zat prin Christ. . Pentru stabilirea coordonatelor sufleteşti principiul etic al „biblicelor" îl găsim în justificarea nimicniciei materiale a omului care păstrează în natura sa esenţa spi­rituală a fiinţei absolute spre care t inde. Dinamic în spa­ţiu şi în timp, cu rugăciuni şi cu păcate îşi presară calea către acelaşi unic echilibru final, liniştea. Umilinţă şi e-vlavie, — gând creştinesc, profund şi fără îndoială calcă cucernic pe calea regenerării cont rar scepticilor torturaţi de „spleenul" speculaţiunilor deconcertante, în care s'au pierdut.

Niciodată depolarizat, el crede şi se resemnează. Este tocmai statica sufletească a poporului nostru. Revelaţia eternului armonizează cu metafizicul fără exaltări rătăcite. Transcendentala însoţire între pământesc şi dumnezeesc pr in care simte şi cugetă ca om, îl r idică dincolo de reali­tatea beznelor, spre seninul altor lumi. Admiţând premiza păcatului originar se resemnează generos ducându-şi viaţa nu în ri turi improvizate ci după orânduiala legilor firii şi a credinţei.

Unitatea indestructibilă între cele două lumi cari îl pre­ocupă, este tocmai reperul ortodoxiei noastre, cu toate că nu o circumscrie cu îndârjirea dogmelor. Citind „Biblicele" lui Miu, ai impresia tactilă că săruţi obiecte sfinte în noaptea învierii , pătruns de mirosul greu al tămâii. O mu­zicalitate caracteristică îţi aminteşte stihurile gârbovite ale stranelor, îngânate de glasuri verzi de bronz.

Prin filiaţiune şi înrudire ele se îndreptă către marii precursori,—mistici, vizionari, simbolişti, credincioşi, cum ,sunt Blaka, Rilke, Bau'delaire e t c , iar la noi Nichifor Crai­nic, Sandu Tudor, Zaharia Stancu, ca cei mai caracteris­tici. Condiţiile materiale ale realizării rezidă în posibili­tăţile noui ce încearcă a le da limbii. Deşi riscă a nu fi în­ţeles pr in aportul de vigoare neirosită a specificului bă-băţean, într 'o gamă de expresii şi gânduri noui, justifică afirmarea graiului şi sufletului, tot atât de românesc al acestui colţ de ţară.

Poezia lui C. Miu-Lerca, în istoria literaturii bănăţene înseamnă o etapă nouă. Vlăstar tânăr, dacă va continua, din adâncurile bogate dar nerăscolite încă ale credinţii , limbii şi obiceiurilor noastre, să-şi hrănească gândurile plămăditoare de suflet nou, se va ridica stejar vânjos spre cerul către care a pornit .

Liviu Jurchescu

Svârcoliri Cu Satana'n sânge când mă 'ncaler, neobositele-mi vine îmi pare un zbiciu încolăcit cu mii de lovituri în mine. Cu ele, Doamne, îmi vine toată canura păcatelor să o leg în caier — şi sufletul, traistă plină până'n baier, de plăceri, să-1 spânzur lângă Tine. undeva, de ceriu.

Fum, când se destramă'n zar© gândul, ca o boare, dă-1 dincolo de nemărginire, cu iubire în Tine să coboare.

CONSTANTIN MIU-LERCA

Deslegare Ucisu-mi-am dorinţele pe rând... M'am lepădat de ori şi ce ispită... Şi 'n liniştea cu trudă cucerită, Mi-e harpă vie fiecare gând...

In foc schimbat-am trupul meu de lut Şi mi-a murit şi ura şi iubirea... Mă fascinează iar nemărginirea... Şi psalmul firii iar l-am priceput...

De tot ce-mi dă ţărâna mă desleg... Lumina mă pătrunde ca o rană; li simt năvala fără de prihană Şi pulsul ei profund îl înţeleg...

De soare mult mi-e cugetul flămând... Aud cântarea gândurilor... vie Se 'nalţă 'n zări... un imn de bucurie, Pe căile văzduhului sburând...

E piersic, greu de rod, cuvântul meu Şi-şi scutură, prin ierburi, dărnicia... Dar sufletu-mi, colindă veşnicia Şi-l caută, setos, pe Dumnezeu.

D. O. BLIDARIU

Se duc.e. Se duc salcâmii, galbeni, uscăţivi, Se 'nşirue dealungul drumului de var, Iar printre ei doineşte-un car. Ca o psalmodiere de beţivi.

Se pârjolesc pe ramuri frunze, Şi cad îngălbenite de rugină, Buratec greu se lasă 'ntr'o grădină, Şi chiciură şi brumă se încropesc pe frunze.

Se duc salcâmii, galbeni, uscăţivi, Şi pier în valea plină de noroi, Niciunul nu se uită înapoi. Tot merg, împleticindu-se ca două rânduri de

beţivi.

R. VOICU-GROZDAN

86 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

i r g r au . Fir de grâu d© pe cărar©

Singur şi pustiu, Ce scăpat-ai în picioare De sub coasa tăietoare

Firule de grâu. Ce suspini cu-atâta jale

Pân'sara, târziu, Şi-ti rechemi din lanuri goale Fraţii, de mult duşi pe vale,

Firule de grâu. Pân'era mai dulce vara,

Cerul vineţiu, Greerii în toată seara De-al tău drag porneau ghitara

Firule de grâu; Iar flăcăi mergând la coasă

Şi fete la râu, Iti cântau doine duioase In clocote armonioase

Firule de grâu.

Doar ştiau că'n lume dorul Va fi încă viu.

Ce le-a colindat amorul Peste văi, ca fulguşorul,

Firule de grâu. Şi'ntr'o zi, sfioaso fată

Cu cicori la brâu, Te-a cuprins îmbujorată Sărutându-te'nfocată

Firule de grâu.

Ce-ti spunea ea şi de cine, — Asta eu n'o ştiu,

Dar în semn că-ti părea bine Te-ai închinat spre sulcine

Firule de grâu.

Apoi din al luncii pântec, Vesel şi zglobiu,

Răsări sfios un descântec, Firule de grâu.

Dar acum amar îţi scuturi Rodul arămiu,

Şi visezi la dulci trecuturi La iubiri de flori şi fluturi,

Firule de grâu. Căci s'au dus acele vremuri

Şi-ai rămas pustiu, Numai visul ti-1 mai tremuri Şi te'ndoi şi te cutremuri

Firule de grâu. Cândva, la vreo şezătoare,

In noapte târziu, Iti vor spune, torcătoare, Povestea-ti fermecătoare

Firule de grâu. Pe când iarna cea bătrână

Ţi-a'mpletit-un sicriu. Basmul vieţii să-ti rămână Tainic ca un vis de zână

Firule de grâu. P. Târbătiu

U n steag c ă z u t : controlul aver i lor

Faimoasa lege n'a mai fost votată la senat: câtă uşurare de suflet pen­tru toţi profitorii, pentru uzurarii îm­buibaţi, pentru craii burselor şi afa­cerilor necurate, pentru cumularzii cari există acolo sus undeva nesupă-raţi în fericirea lor izolată şi grasă.

Pătura conducătoare, vinovată de privaţiunile poporului, n 'are curajul moral de a traduce legea în faptă. E cu mult mai comod aşa. Vai, câtă ne­păsare faţă de ţara stoarsă ca o lă­mâie de orice vlagă şi pătrunsă până la os de flagelul corupţiei. A căzut un steag. Noi am contestat dela început că ar exista în ţara asta o mână bra­vă, care să-1 înalţe. In această privin­ţă n'am alimentat o iluzie şi n'am su­ferit deziluzia. Eram lămuriţi dintru început.

î m p o t r i v a subconsumaţ ie i

Scriitorii, ziariştii, sociologii, me­dicii şi noi toţi în surtuc domnesc recunoaştem, că poporul român este martirizat de mizerie. Ne dăm sea­ma, că subconsumaţia este plaga cea mai ruşinoasă. Insă nu ne mişcăm, ci stăm indiferenţi. Câtă laşitate! Ci­ne mai ales vede cu ochii zilnic fe­nomenul subalimentării? Conducăto­rul din sat: dascălul, preotul, notarul sau altcineva. Atunci de ce nu reac­ţionează ? Fiindcă lipseşte cultura a-devărată, cultura care nu se rezumă la post şi rugăciune, ci priveşte însăş viaţa. Popoarele cari se hrănesc bi­ne şi igienic sunt marile popoare de cultură. Ce-ar putea oare face preo­tul, învăţătorul, primarul ? Un lucru simplu de tot: să îndemne şi să ajute pe fiecare gospodar a cultiva inten­siv şi conştient grădina cu zarzavat.

Cel mai sărac ţăran dispune de un petec de loc pentru zarzavaturi. Pre­gătirea mâncărilor de zarzavat nu ne­cesită prea ma>re ştiinţă. Vrem să vedem poporul nostru plin de sănă­tate fizică, de energie şi voinţă şi vom avea astfel şi siguranţa sănătă­ţii lui morale şi spirituale. Să se ia aminte! Biserica predicând spiritua­litatea uscată şi inacomodabilă şi dis-preţuind viaţa poporului în realităţi­le cele mai evidente, se opune intere­selor fundamentale ale progresului naţiei. Seminariile şi teologiile ar fa­ce bine să dea toată atenţiunea pro­blemelor practice car i să ridice stan­dardul de viaţă al poporului nenoro­cit şi supt de toate mizeriile ignoran­ţei şi de toate poverile unei morale spirituale inadecvate.

„Zările" Am citit întâiele patru numere din

foaia săptămânală „Zările" întemeia­tă de distinsul cărturar Constantin Stere. E multă gândire, mult curaj, multă convingere în articolele sem­nate de t re i basaraibeni ciudaţi... Ciu­daţi prin peinfecta pregătire politică, pr in limbajul definitiv românesc, prin energia afirmaţiunilor lor. D-l Stere e prea cunoscut decât ca să fie rezumat din nou; i s'ar putea doar atâta reproşa, că a întemeiat un par­tid nou în loc să mărturisească sin­cer, că d-sale i se face ori când loc în marea mişcare social-democrată. D-nii A. Mâţă şi C. Leanca au fost vă­zuţi activând complet desinteresaţi în arena politică; aduc şi în scrisul lor aceeaşi masivă argumentare şi a-titudine. îndeosebi subliniem uriaşa cucerire a ţărănimei basarabene în domeniul agrar, cucerire văzută de d. A. Mâţa ca un rezultat al revolu­ţiei ruseşti, — iar prin ţărănimea basarabeană procesul a fost câştigat

(afară de nişte diformări) de toată ţărănimea României. Iar d. Leanca re­marcă în mod splendid necesitatea de a activa în politică fără obiectivul egoist al luării puterii cu orice preţ : „noi nu putem veni la putere decât in­duşi de voinţa mulţimii; nu ne va voi mulţimea ? atunci n'avem ce căuta la putere; ne va vroi această mulţi­me ? atunci cine se va putea împo­trivi voinţei sale?" Admirabile cu­vinte! „Zările" aduc în frământarea politică o înviorare, mai multă sănă­tate morală, mai mult intelectualism democratic. De aceea credem, că par­tidul „ţărănesc-democrat" nu poate avea alt tovarăş de luptă mai bun de cât partidul social-democrat în re­forma viitoare, după cum nici parti­dul naţional-ţărănesc nu^şi poate desfăşura forţele decât în colaborare cu acelaş part id social-democrat, de­venit garanţia unică a democratizării României.

Plecând Nebun aleargă trenul... Eu stau înmărmurit, Mă uit la valul negtiu De fum, ce se destramă, Se sbuciumă, se rupe Şi-alunecă'napoi, Cu gândurile noastre. Cu sufletul din noi, De par'c'o mână dragă Şi nevăzută-1 chiamă Spre locurile-acele De unde-am fost pornit.

ECAT. PITIŞ

87 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

L U P I I Pagini literare

Ger de sticlă tăioasă, sub cer albastru încremenit peste albul zăpezii proaspete. Peste stratul îngheţat de nea, astă noapte a nins iară pulbere fină de marmură crista­lină, cu sclipiri de diamante.

Pe colina dealului înalt, stă pitulat, în cel mai des tu­fiş din marginea păduri i tinere, lupul, umbră cenuşie. Mai 'napoi puţin, spre dreapta, altă umbră cenuşie, mai mică, lupoaica lui.

Sunt hămesiţi. Trupul lor puternic e supt de foamete, ca într 'un corset, iar coada stufoasă atârnă greu în jos.

Ei privesc în vale cu ochii lor roşii apropiaţi şi adul­mecă mişcând uşurel din nări .

Dealurile albe, bălţile ici şi colo de rare tufişuri, vă-lurează în depărtare. De pe coasta din faţă, le vin iz uşor de bălegar, din grămezile înşiruite pe răzoare, su-gerându-le imagini de staule, de vite grase, de pradă su­culentă şi, vai ! inaccesibilă.

Undeva în vâlcea, ochii lor ţintesc şi nările lor cerce­tează spre rămăşiţele hoitului de cal, din care s'au os­pătat într 'una din nopţile trecute. Vor mai fi rămas ceva oase, ascunse acum sub nămeţi... greabănul lung, poate... Dar cum să ajungi acolo ? Acum, ziua nămiaza mare, pe neaua moale, neumblată, în văzul furnicarului de duş­mani ?

Se uită în toate părţile. Privirile lupului rămân o clipă aţintite spre oraşul îndepărtat din vale. Aburite de de­părtare, coperişurile de ţiglă par nenumărate şi ciudate pete şi chiaguri de sânge, de-a lungul albiei râului. A-colo sunt vizuinile duşmanilor, nenumăraţi ca furnicile şi ca roiurile de ţânţari... Dar ei nu vin pe-aici în vremea asta... Acum, pe zăpada mare, nu se pot apropia. Se mişcă greu din vizuini şi numai pe anume pârtii... Aşa îi spune, fără cuvinte, ancestrala înţelepciune a instinc­tului. De aceea câmpul şi pădurea tânără sunt acum ale lupului. Ale lui sunt şi resturile oaselor de cal, sub dâmb. Nici unul nu vine pe-acolo.

Foamea le sfâşie măruntaele. La închipuirea hoitului, balele se adună argintii la colţul gurii.

Dar să se apropie de acel loc, în cercuri, în ocoluri meşteşugite, cum ştiu ei ? Da ! Dar pe pulberea zăpezii proaspete, urmele se văd şi se citesc prea limpede, iar în câmp deschis, prea e mare primejdia siluetelor lor negre pe albul zăpezii. Instinctul le-o spune mai clar de cât ar gândi-o, îi înlănţueşte locului.

Lupoiaca chinuită de foame, îl priveşte din când în când, furiş. Aşteaptă ce decide el, să-1 urmeze, să-1 imite.

Dar ce-i asta ?! Urechea lor atentă pr inde undeva pe coastă în sus, prin pădure, un sunet ciudat, necunoscut:

„Crissss, şşşşş..." Adulmecă intensiv în direcţia sunetului, dar vântul

adie dela ei într 'acolo. Se tupilează şi mai mult, ţepeni, cu ochii aprinşi. Fâşiitul ciudat se apropie uimitor de repede. Devine continuuu şi tot mai tare. Odată cu el iz de om. Duşmanul !

Să fugă ? Nu. La pământ, în tufiş ! Acolo e scăparea. In desişul nepătruns, invizibili, gris în gris. Porunca milenară a instinctului.

Iată-i. Ochii lupilor încremeniţi în desiş, îi urmăresc. Ce ciudat umblă oamenii aceştia şi ce repede !

Sunt patru skiori. Ei alunecă fâşiind cu un scrijelit uşor, prin pulberea

de sticlă fină a zăpezii. Se strecoară printre stejari în curbe elegante, cu mişcări de lăstuni cari rotesc în zbor razant pe faţa apelor.

Au eşit din pădure acum şi lunecă drept în jos pe pantă, săgetând întinderea albă în zbor de rândunică... Nu se mai văd. Dungi paralele rămân scrise pe urma lor, pe albul zăpezii.

Dar lupii au întors ochii iar la deal. De-acolo mai vine cineva.

Pe urmele skiorilor, vine acum alergând în salturi ve­sele, amuzat, Stop, cânele fox-terrier. Limba roşie îi atârnă cu voioşie din gură, iar ochii lui râd de plăce­rea sportului.

A rămas mult înapoi. Ce are a face ! Aşa e la vale.... şi tocmai asta face lucrul mai amuzant. La vale stăpânul zboară aşa de repede, că Stop — cuminţit şi cu experi­enţă acuim, — nici nu se mai încearcă să ţină pas cu el. In schimb, la deal şi pe şes, se schimbă lucrul . Acolo „crissss, crisss", stăpânul abia îşi târăşte lungile scându-rele, iar Stop îl ajunge, îi trece înainte, îi sare în faţă, lătrând vesel: „Vezi ? Te-am ajuns ! Acum e rândul meu să-ţi iau înainte".

Acestea sunt icoanele care-i surâd lui Stop, acum când aleargă cu ochii veseli pe urmele stăpânului.

Ajuns în dreptul lupilor, mirosul lui fin îi simte. II trece un fior. Se opreşte ezitând o clipă, cu laba în sus... Lupul s'a repezit din coastă, spre el. C'un schelălăit scurt, Stop sare înapoi şi se avântă în altă direcţie, dar lu­poaica, cu veche tactică de vânătoare, îi tae drumul şi îi ese înainte.

Stop se simte pierdut. Coteşte iar, dar în câteva sări­turi, lupul 1-a ajuns.

— „Stăpâne ! Stăpânul meu !" chiamă schelălăitul des-nădăjduit şi strident. In aceeaş clipă dinţii lupului îi pătrund gâtul, întunecându-i gândul şi simte şi dinţii lupoaicei, isfâşiindu-i măruntaele.

In supremul zbucium, înainte de a se afunda în incon­ştientul etern, cu spasmodice mişcări, în apusul conşti­inţei, aude încă chiotul vesel al stăpânului ajuns jos, acolo, la câteva sute de paşi numai.

Câteva pete de sânge au mai rămas pe zăpadă. Lu­poaica le linge, se linge pe bot şi se uită apoi la lup cu obscură beatitudine. -- '• •~~v--^—\

Ce plăcută e viaţa ! Cu ocoluri savante pr in tufe şi desişuri, ca să-şi piar­

dă urma, ei se afundă în pădure. MARTA D. RADULESCU

f o n i c a Pe lespezi tocite zilele calcă mulcom, se rup izvoadele 'nvechite, se schimbă fiecare om. Drum nou mijeşte'ncet prin pădurile bătrâne, vin ciobani cu vremea'n cuget, să clădească alte stâne... Cerul tine apa mării în pahar negru de lut, picură pe tâmpla zării sânge roşu abătut... Cronicarul pe hârtie aplecat, gârbov şi trist scrie: „O lume va să vie, — nouă"... Dar pe unde-i Crist?...

ION TH. ILEA

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

P A G I N I L I T E R A R E

RĂBOJUL LUI SF. PETRE — încercare' de satiră —

— Dar cum să apropiem femei de reşedinţă? Nu vezi că acolo-i lege ca la muntele Atos: nici pasăre de sexul slab nu se îngădue prin curte?

— Dacă nu vine muntele la Mahomed, merge Ma-homed la munte,,zâmbi şeful siguranţei. Iată ce putem face! Mai întâi tot avem o mulţime de ser­bări de aranjat cu împroprietărirea pe teren, — nu-i aşa domnule consilier agricol? Trebue să le dăm un deosebit fast şi să-1 invităm pretutindenea şi pe Vlădica. In jurul lui la banchet vom pune doamne tinere, nostime. Trebue să începem prin a-1 zgândări, prin a-i domoli sălbăticiunea. Al doi­lea: De pe vremea vlădicii celui bătrân n'am mai făcut feştanii cu arhiereu prin casele noastre. Le vom începe, că-i obiceiu bun şi creştinesc. Al trei­lea: Se poate afla o cuconiţă bolnavă încărcată cu păcate aşa de grave că numai vlădica o poate des-lega. Şi mai sunt mijloace şi căi", sfârşi el clipind din ochii mici şi galbeni.

Şi se începură serbări cu împroprietărirea pe teren! La cea dintâi veni şi ministrul Agriculturii, şi la banchet ţigani şi şampanie. Puşcau dopurile până'n tavan şi cuconiţele cari şedeau lângă vlă­dica făceau mare haz, şi-şi arătau dinţii albi, dân-du-şi capetele pe spate. Ii ciripeau la ureche, ba unii obrăjori împurpuraţi se atingeau de barba lui ce mirosea a tămâe.

Ci cuviosul nici nu se clintea în lăuntrul lui, şi după cum afară la câmp, aşa şi aici la toaste, vorbi cu foc despre cele sufleteşti, şi spuse adevăruri crude pentru cei ce au în mână soarta Neamului.

Spre mirarea celor mari el nu fu urs cu cucoa­nele. Ştia vorbi frumos şi cu eleganţă şi cu ele. Dar cu atâta cuvioşie sinceră, încât unele cuconiţe puse la cale să-1 ispitească, simţeau că li se roşesc obrajii mai tare de ruşine decât de şampanie.

— Tot începutul e greu", declară şeful poliţiei. „Credeţi dumnevoastră că cineva se lasă prins în laţ cu uşurinţă? Daţi-mi voe, eu ştiu ce spun!"

Şi Vlădica Pahonie fu invitat încă la un şir în­treg de serbări. Se ducea bucuros, că avea prilej să vorbească păstoriţilor săi pe cheltuiala Statului. De unde să aibă el mijloace să facă vizitaţii cano­nice întinse, când erau aşa de scumpe cărăuşiile, iar milostenia îi împrăştia şi puţinele venite? Ş? ţinea nişte cazanii de le creştea sufletul ţăranilor, şi se umplea de îndoială în izbândă, diregătorii cei mari.

Nici una dintre femeile iniţiate nu se putu lăuda să fi auzit o vorbă cu două înţelesuri din gura ar­hiereului, să vadă o privire cu înţeles, o licărire de dorinţă în ochii lui, — dar' încă vr'o atingere cât de nevinovată, fie şi cu vârful degetului.

Diregătorii ameninţaţi cu destituirea, îşi puseră acum toată nădejdea în feştanii. Şi unde nu înce­pură să curgă invitările la reşedinţa vlădicească, dela cei mai de frunte şi mai avuţi cetăţeni, cât se miră cuvioşia Sa foarte şi abea mai dovedea cu mă-tăuzul! Şi după feştanii un ceai, şi lichioruri, şi me­zeluri, şi vinuri scumpe şi femei decoltate, cu pă­rul tuns şi sprâncenele groase, cu buze rumene, şi rochii până deasupra genunchilor!

Cuvioşia Sa nu era scump nici aici la vorbă. Uneori era chiar cutezător, aşa că diregătorii cre­

deau că se dă la brazdă, dar repede îngheţau auzin-du-1 cum critică de cu asprime moda asta nouă la femei.

De gustat gusta puţin din bunătăţi spunând că sufere de diabet şi că-1 opresc doctorii, deşi nimeni n'a văzut vreodată pe vr'un doctor intrând în re­şedinţa vlădicească.

Era însă bucuros, lucru mare, de feştanii şi în­demna şi pe alţii să facă. „Nu ştiţi, zicea Sfinţia Sa, cum, din prinosul dumneavoastră, izvorăşte mân­gâiere pentru cei puşi la probă în lumea asta". Ii crescuseră mijloacele pentru ajutorarea săracilor.

Cei mari ascultau şi desnădăjduiau. O mai răriră, dela o vreme cu feştaniile, şi în oraş începură să se îmbolnăvească pe rând cucoanele. Şi zadarnic a-lergau parohii locului să le împartă mangâerile Bisericii! Ele, nu şi nu! Că numai la Vlădica se vor spovedi!

Pahonie se bucura şi de asta. In sfârşit nu se mai temeau de patrahirul arhieeresc! Şi le citea cu e-vlavie molitfele şi le asculta greşelile şi le povăţuia cu blândeţe, neuitându-şi niciodată să le lase între­deschisă uşa dela camera bolnavei.

Ci, într'un rând, intrase cu degrab la nevasta a-jutorului de primar, bolnavă grav, în febră de pa­truzeci, aşa-i vesti însuşi bărbatul. Femeea era tâ­nără, căsătorită de cinci ani, şi din auzite, Pahonie ştia că-i place să sară gardul. Plin de râvnă du­hovnicească şi de groază să nu moară nedeslegată, Vlădica îşi uită să lase uşa crăpată, după obiceiu. îşi puse patrafirul după cap şi începu molitfele, când, deodată, bolnava îi sări în grumazi şi strân-ge-1 şi pupă-1 !

Pahonie nu-şi pierdu cumpătul. înţelese că fe­meea e în aiurare, îi descleştă cu uşurinţă braţele, că era tare ca un urs, — şi-o lăsă domol pe pernă, făcând semnul crucii peste ea.

Tocmai atunci se deschise încetişor uşa bine unsă la ţâţâni, şi ajutorul de primar îşi vârî capul. Se mai zărea prin crăpătură o capelă de sergent de stradă.

Vlădica continuă cu slujba lui, iar după ce is­prăvi spuse soţului:

— Să mai aduci odată şi pe doctorul. Aiurează. Mi-a sărit mai înainte în grumazi. Biata femee ! Cum arde!

Când văzură atâta nevinovăţie de copil mai marii cetăţii şi ai judeţului se simţeau ca scoşi din slujbă. In câteva zile pieriră la faţă ca şi când ar fi căzut în gălbinare.

XIV.

Tocmai atunci intrară în cetate, atraşi de zvon Blehu, dracul cel şchiop şi Sfântul Petre. Cel din urmă mângâiat de-a putea cunoaşte un aşa de vre'dnic urmaş al Apostolilor, celălalt întărâtat peste măsură că noua lege a guvernului e oprită de-un vlădică de mâna a treia.

Cât ce sosi Blehu, îmbrăcând trupul popii Arhi-rie din mahalaua Gropi, mare politician şi reputat agent electoral, se apropie de prefectul judeţului şi-i spuse în ureche:

— Desnădejdea nu-i bună, dar graba nu strică.

89 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

La Bucureşti aşteptarea e pe sfârşite. Trebue să urmăm proverbul: „Cui cu cui se scoate-afară".

— Nu 'nţeleg" zise prefectul. — Pe-un om sfânt numai o femee sfântă-1 poate

ispiti. De când îi lumea corb la corb nu-şi scoate ochii. Crezi că Vlădica n'a simţit nimic? Da' se teme de zvon. Taina trebue asigurată.

— Nici acum nu înţeleg" se necăji prefectul. — Dar greu mai eşti azi la cap, dă-mi voe să-ţi

spun! N'avem în eparhie două mănăstiri de maici? Şi nu sunt destule tinerele între mieluşele?" Apoi îi şopti mai departe în mare taină.

Şi, din seara aceea, începu o mare fierbere între fruntaşii politici din cetatea aceea.

Peste trei săptămâni se făcu praznic mare la mănăstirea de maici Cetina, din eparhie. O aripă a clădirii era de mulţi ani în ruină, cât se 'ncuiba-seră liliecii şi bufniţele, de speriau în toate nop­ţile pe bietele maici. Petiţii pela minister, peregri-nage de călugăriţe în frunte cu stariţa la cei mari, cerşitorii prin oraş şi judeţ — toate fură zadar­nice. Abea adunaseră o sumuliţă. Şi era strâm­toare mare în mănăstire, încât Vlădica Pahonie dăduse poruncă aspră să nu se mai primească no-viţe.

Ce uimire pe maici, ce bucurie pe stariţă, când auziră că judeţul şi oraşul de scaun fac repara­ţiile fără să se atingă de sumuliţă pe care o adu­naseră ele! Stariţa, când sosi vestea, porunci che-lăriţei să aducă vin la masă, şi se făcu că nu le vede pe maici cum se prinseră la sârbă, după ospăţ, până ce tocă de vecernie.

Sosiră în grabă muncitori, dărâmară zidurile plouate şi năpădite de burueni, se alese cărămida bună de-o parte, altă cărămidă nouă se descărca din camioanele prefecturii şi ale primăriei, se să-pară fundamentele mai adânci, — şi peste tot forfotă, strigăte, şi cântece de golani, cari mun­ceau în capul gol, în marea lumină a zilelor de vară.

Sosi şi ziua de praznic în care trebuia aşezată piatra de temelie şi Vlădica Pahonie, poftit de au­torităţi, să facă sfinţirea, veni vesel înconjurat de clerici, şi toţi diregătorii cei mari picară, unii după alţii în automobile încărcate cu toate bunătăţile.

Maicile se adunară sfioase, cu braţele încruci­şate, cu capul în pământ, să primească blagoslo-venia arhiereului, iar stariţa se tot încurca în rasa lungă, atât era de grăbită să pună toate cele la cale. Pahonie le blagoslovi şi se simţi înduioşat. In ce sărăcie trăiau aceste biete mirese ale Domnu­lui ! Cât erau de departe de surorile lor din Apus, cari trăiau în mănăstiri puternice şi în îmbelşu-gare! Ce vestminte aspre şi vechi purtau, şi cum mirosea întreaga clădire a părăsire şi lipsă!

Lăcrăma când începu slujba sfeştaniei, şi citi cu suflet arzător molitvele, cerând în gând, dela Atotputernicul, zile mai bune pentru slujitoarele sale. Iar ân propovedanie lăudă pe bărbaţii, cre­ştini milostivi şi bun rumâni, cari făcură cu pu­tinţă ridicarea din nou a aripei dărâmate.

După slujbă oaspeţii, ctitorii cei noui, fură pof­tiţi de stariţă la o .gustare. Atunci se repeziră şo­ferii la automobile şi începură a căra la bunătăţi, mezeluri scumpe şi băuturi alese, cât se umplu masa oaspeţilor de abea mai încăpu.

— Să nu fie cu supărare, zise prefectul către stariţă; am adus şi noi câteceva din care vă pof­tim pe dumneavoastră şi pe toate maicile să gus­taţi. Şi, să ne grăbim, că drept să spun mireasma fierturii ce ne-aţi pregătit, mă trage de limbă".

Stariţa se Împotrivi: cum să vină maicile aici, între atâţia bărbaţi.

Vlădica Pahonie zâmbi şi le dădu cuvenita des-legare.

— Se cade să ne bucurăm împreună, maică, şi să cinstim milostenia" zise el, şi făcu semnul cru­cii peste bucate, poruncind să vină şi maicile.

Popa Arhirie din mahalaua Gropi, care se ţinu tot pe departe, prin grădină până se sluji sfeşta­nia, se cutremură la semnul crucii şi carnea i se încrâncenă pe el, că Blehu sălăşluia într'însul.

D'ar repede pocniră dopurile, maicile intrară ruşinate, şi gustarea începu. Popa Arhirie se purta mereu printre surori, şi în vreme ce le vorbea cu blândeţe, se uita la fiecare de aproape, până ce se legă de una tinerică şi durdulie şi n'o mai pă­răsi. O iscodea £n toate chipurile să-i afle trecutul şi să-i cunoască slăbiciunile, şi păru foarte mulţu­mit cu ceea ce află. O îmbia mereu cu păhărelul plin, până ce obrajii maicii se aprinseră şi ochii-i sclipiră.

Călugăriţele, afară de stariţă şi chelăriţă, eşiră apoi, şi oaspeţii se aşezară la masă să guste din cinstea făcută de mănăstire. Erau mâncări acri-şoare, cu untdelemn, gustoase minune mare şi de­şteptau o poftă de băut! Se însera când Vlădica Pahonie se ridică pentru a patra oară dela masă.

— Fiilor, să plecăm! Să nu tulburăm prea sfân­tul locaş". -

Era îngrijorat căci unii dintre oaspeţi băură prea mult şi acum cântau cu foc tot romanţe de inima albastră, ba strigau chiar să aducă ţiganii ! Unii îşi uitaseră pentru ce veniră aici, şi se puse­seră la petreca'nie la toartă!

Blehu, dracul cel şchiop, după socotelile lui, încuviinţă plecare. Eşi din popa Arhirie şi, apro-piin'du-se ;de stariţă cu cutremur, îi şopti la ureche iar şoapta lui se strecură în sfânta femee, şi se ri­dică, în formă de gând, în capul ei. Ea se apropie de arhiereu şi zise:

— Preasfinţite, am tot vroit să te rog de ceva şi n'am cutezat. Acum teama că pleci, îmi dă curaj. Mâne, cum ştii, e praznicul ,Schimbării la faţă. Nu ai face o milostivire cu noi păcătoasele, să rămâi şi să ne slujeşti sfânta leturghie? N'am mai ascul­tat slujbă de Arhiereu, de nu mai ţinem minte. Iar noi, în seara asta, ne-am spovedi cu toatele".

Vlădica Pahonie se gândi, se resgândi, şi 'n urmă zfse:

— Fie voia voastră. Adevărat că de când sunt în scaun, n'am slujit aici".

Şi cât ce se ştiu de hotărârea Arhiereului, par'că le-4i fi luat beţia cu mâna. încuviinţară cu toţii şi repede se sculară să plece. N'avea să rămână cu Preasfinţia sa «decât popa Arhirie, care va face slujba de diacon. Iar Blehu, speriat de toacă, se ascunse în Arhirie, şi-1 scoase din mănăstire în câmp, să se răcorească.

Căzuse noaptea câad începu spoveditul maici­lor, în frunte cu stariţa.

Pahonie se lipsi de cină, intrase în aj un pentru liturghia de mâne. Şi, pe cât trecea vremea şi as­culta mărturisirile, sufletul lui se înduioşa tot mai tare. Ce mieluşele nevinovate! Nici un pătfat de moarte. Tot ce spuneau erau greşeli mărunte, cu vorba, puţine cu gândul, şi vr'o câ'teva din pismă. Dac'ar fi toată lumea aşa de nevinovată! oftă în sine postelnicul arhiereu, simjind cum d se aprin­dea sufletul pentru vieaţa asta curată!

Se apropie de miezul nopţii~cand uşa nu i se mai

90 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DB MÂINE

deschise. Aşteptă un răstimp, apoi Îşi luă Ceaslovul să citească Dupăcinairul cel mare.

Afară era o linişte grea, şi cerul preserat cu stele. Noaptea fără lună se învăluia în lumina blândă. Rar, din depărtările unde fuseseră izgonite rnioir-lăia vreo buihniţă cu glas de pisică. Cădeau, când şi canid, o pară de Sfântă Măria din părul din gră­dină, lângă fereastra Sfinţiei sale.

Era la al treilea psalm, când uşa se deschise lin, şi călugăriţa cea durdulie, oare a stat^ de vorbă peste zi cu părintele Arghirie, se strecură uşoară ca o umbră, şi îngenunche la picioarele lui Pahonie.

— Am uitat trei greşeli, prea sfinţite, începu ea, şi mă rog pentru deslegare nouă.

Arhierul se întoarse să-şi iea de pe masă patra-hirul, şi-1 spânzură după grumazi, dar când să-1 pună pe capul maioei, rămase ca trăznit. Haina cea aspră şi mohorîtă căzuse la picioarele călugări­ţei, şi înaintea lui Pahonie îngenunchia gol, alb şi trandafiriu, trupul tânăr, iar părul capului, plin de mireasmă, se împrăştie pe spate în şuviţe de aur creţ. Pahonie mHşi putu opri ochii de'la arătare, de la linia spatelui.

— Dorm toate, Prea Sfinţite, nimeni nu ne ştie", şopti cu dulceaţă maica.

Şi foarte cu degrab Blehu, dracul cel şchiop, eşi din fată şi dintr'o înieptare voi să intre în Episcop. Se avântă ca berbecele când vrea să izbească, ţi­nând capul plecat şi ochii închişi, să nu vadă cru­cea de pe pieptul Sfinţiei Sale. De trei ori se avântă încornoratul, şi de trei ori îl respinse puterea crucii.

Pahonie nu mai văzuse trup gol de femee, şi o clipă cât izbi Blehu, se simţi ispitit. Dar' în grabă închise ochii, îşi puse patrafirul şi zise :

— „Imbiracă-te şi te pocăeşte! Domnul să aibă milă de tine".

Şi cât ce-i puse patrafirul pe cap, dracul zbură Işi intră iarăşi în popa Arhirie, care, plin de vin, mâna porcii după claia cu fân. Şi grozav îl chinui în vis până la cântatul cocoşilor. Se zbătea părin­tele îin somn, se scula în brânci, să plece, şi iarăşi cădea şi iarăşi gemea! Şi atât îl tulbură, învârtin-du-'l de pe-o parte pe alta, încât vinul nu mai găsi hodină în el, şi eşi, jilip — revărsându-se pe barba şi pe anteriul Sfinţiei Sale, în bolboroseli şi în-necuri străjuite.

Iar în chilia Vlădicii maica cea durdulie, luân-du-şi la repezeală rasa pe dos, plângea şi se tânguia de-ţi rupea inima.

— Nu ştiu ce m'a apucat Prea Sfinte! In viaţă n'am făcut păcat trupesc. Da' cineva străin mă în­deamnă, spunându-mi că Prea Sfinţitul doreşte...

— „Diavolul, maică !" suspina Pahonie... Uite nu-şi vâră el codiţa! Că umblă prin lume ca un leu răcnind pe cine să înghită". Şi se grăbi să-i dea canon şi deslegare, că deşi în rasă aspră acum, prin haina groasă Preasfinţitului i se năzărea mereu trupul alb.

Iar dimineaţa chemă pe stariţă şi-i spuse păţania poruncindu-i să fie mai cu băgare de seamă când primeşte noviţele, să nu se strecoare şi de cele care se ispitesc cu uşurinţă. Stariţa se cruci de-aşa în­tâmplare şi puse vina pe mezeluri şi pe băuturile cele spumoase aduse de diregători. Făgădui să fie cu ochii în patru, iar pe maica aceea să o pună la post îndelungat şi la greu canon.

XV Părintele Arhirie din mahalaua Gropi se înfăţişe

ruşinat la soborul fruntaşilor politici. — Fân ori pae? întrebară aceia văzându-1 in­

trând.

— Pae ! — Cum se poate ? — Am greşit, domnii mei. Nimic nu-1 poate is­

piti. Taina, nu-i de nici un folos. Vlădica nost calcă vârtos pe drumul sfinţeniei. Cred că zadaric am mai încerca. E de datoria noastră să raportăm ce­lor mai mari.

— Numai cât odată cu raportul trebue să ne dăm şi demisiile", zise prefectul. Şi cu toţii căzurăm pe gânduri grele.

Sfântul Petre care sosi în oraş de-odată cu Blehu urmări întreaga luptă a Preasfinţitului, fără să se amestece, şi sufletu-i creştea văzând o astfel de faţă bisericească.

„Doisprezece ca el, ar încreştina din nou lumea" îşi zicea mângâiat portarul raiului. Şi râse mulţu­mit în barbă când, după întâmplarea din mănăsti­re, Blehu îşi luă tălpăşiţa din cetate. Nu mai sim-ţia pe nicăiri mirosul de pucioasă.

Ci iată, măre, că, după trei zile sosi în cetate o doamnă mare, tânără încă şi frumoasă, să reorga­nizeze operele de binefacere de aici. Era un nume cunoscut şi pusese la cale multe lucruri de asistenţă socială şi creştină şi era vestită ca mâna dreaptă a arhiereilor celor mari în strădania pentru încreş-tinare. Cunoştea doctrina şi morala creştină ca un doctor în teologie, şi pe vremuri era cât pe-aci să fie furată de-o sectă în care puteau fi predicatori şi femeile. Fu mântuită la vreme, dar slăbiciunea nu-i pieri, avea şi acum mare mâncărime de limbă, şi unde i se da prilej — şi dacă nu i se dădea, îl căuta ea, — ţinea conferinţe religioase.

Sosind, trase aţă la reşedinţa episcopească: aşa era învăţată de-un şir de ani. Şi nimeni nu se mira: ştia că aşa se cade. Mâna dreaptă a arhiereilor, cum ar fi tras la un hotel, ori la un laic din oraş?

Se porni zvon în cetate: o femee îşi luase locuinţă în reşedinţa vlădicii Pahonie. Cum se poate ? Va fi o rudenie, unii ziceau că e sora-sa. Va fi o mare păcătoasă care vrea să se pocăiască desăvârşit?

Aşa vorbea şi se mira plebea, care nu cunoaşte numele ilustre ale ţării. Cu câtă bucurie ar fi în­semnat diregătorii zvonurile şi scandalul: o femee în locuinţa arhiereului! Dar' ei ştiau că nu le-ar fo­losi la nimic. Cine nu cunoaşte pe doamna aceea în Capitală, în societate? Le-ar lua chiar în nume de rău că au cutezat să bănuiască aşa o persoană ! De altfel străina nici nu locuia la reşedinţă. E adevărat că trase aici la sosire, şi că în toată ziua venia de două ori să se consfătuiască cu Pahonie. De locuit, locuia la căminul orfanilor de răsboiu.

Autorităţile fură înainte vestite de sosirea ei. Şi acum începu în oraş o activitate febrilă pentru ope­rele caritative.şi de asistenţă socială. Străina în­cepu o serie de conferinţe religioase la care lua parte întreaga elită.

Vlădica Pahonie era nedespărţit de ea. Se mira foarte de atâta râvnă creştinească într'o femee, şi o dădea ca pildă altora, cu mare însufleţire. Când faţă de ori care altă femee nu uita să se înarmeze, cu doamna propagandistă vorbea dela egal la egal. Ţineau singuri în odaie, dispute lungi, uneori a-prinse. Şi adeseori se oţârea Preasfinţitul: era cât pe-aci să-1 bată propagandista în dispute, şi nu tă­cea din gură până ce Sfinţia sa nu deschidea tra­tatele cele vechi de dogmatică, scriorile Sfinţilor părinţi. Uneori îi părea că dovedeşte uşoare încli­nări spre erezia anglicană, şi atunci o certa cu du­hul blândeţelor.

I. Agârbiceanu

91 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DV MÂINE

Şcoală, scandal şi literatură Iată trei noţiuni care par a fi incompatibile: şcoala şi

literatura, care reprezintă tendinţa omeniri i spre etică şi spre estetică, ped>oparte, scandalul, această faucurie a râ­tului de a răscoli mocir la morală, pe'dealtăparte. Dar tot­deauna vulgul, vulgarul, pare a fi avut o bucurie deose­bită de a coborî la nivelul lui elementul superior din viaţa omenească, de a împroşca instituţiunile şi persoanele re­prezentante ale acestei superiorităţi, cu noroi răzbunător.

Preotul şi judecătorul, care încarnează religia şi justi­ţia, au fost de aceea de demult ţinta săgeţilor satirice ; dacă mai târziu şi mai ales în epoca noastră dascălul e tot mai des atacat, aceste atacuri constitue de fapt pentru el un titlu de glorie: „viespile nu înţeapă fructele rele",— după vorba lui Goethe, expert în materie. Şcoala e sati­rizată, fiindcă se aşteaptă foarte mult de la dânsa, şi dis­crepanţa inevitabilă între ideal şi realitate naşte satira.

Educaţia şi organul ei, şcoala, devin probleme impor­tante la marile răspânti i ale istoriei culturale, atunci când concepţii diferite despre viaţă stau duşmănos faţă în faţă, luptând pentru stăpânirea asupra omenirei. Şcoala, care formează şi determină caracterul viitorului, trece atunci pe planul întâiu al atenţiei generale. Dela „Norii" lui Aris-tofan până la satirele şcolare contimporane, caricatu­rile profesorale au fost de fapt o închinare înaintea im­portanţei sociale a dascălului.

Strălucita epocă a lui Pericle provoacă, în urma imen­selor câştiguri culturale, un antagonism acut între tra­diţie şi progres, producând pe cel mai inovator filosof-profesor, pe Socrate, şi pe cel mai muşcător satiric reac­ţionar, pe Aristofan. Comedianul conservator — conser­vatismul massei diforme! — „fără a înţelege adâncimea gânditorului, vede numai noutatea învăţăturilor şi suc­cesul şcolii; şi aceasta ajunge ca să creeze primul pamflet şcolar: „Norii". Socrate apare în persoană pe scenă; i se reproşează că e murdar, neîngrijit, idealist, fantast strein de lumea în care trăeşte, „(adoratorul nor i lo r" ) ; atârnat în aer într 'un coş, el studiază adâncimile cerului, când, desigur spre bucuria Atenienilor spectatori, o pasăre, a-runcându-i „ceva" în gură, îi întrerupe meditaţiile. In a-celaş t imp — curioasă şi caracteristică contrazicere a pamfletarului! — filosoful dascăl a acuzat de rea credinţă şi coţcării, ca predicatorul unei morale duble; elevii săi sunt obosiţi şi palizi de „meditaţii", pedanţi ce măsoară săriturile „insectelor"; dar şi obraznici fără pereche; fără respect de zei şi părinţi , şmecheri perfecţi şi meşteri în arta avocaţială de a preface albul în negru şi invers, ştiu să susţină cu succes cauza cea mai rea. Principiul bunu» lui t imp vechiu şi Principiul nouei epoci stricate,, „Logo­sul bun" şi „Logosul rău" — o invenţie genială — ies pe rampă şi se combat în faţa spectatorilor. In sfârşit, un părinte ultragiat aprinde „institutul de gândire", „frontis-teriul" lui Socrate, şi comedia sfârşeşte cu dorinţa „pi­oasă" ca dascălul să sufere şi în realitate această pedeap­să •— ceeace s'a şi îndeplinit mai târziu, plebea aţâţată de atari pamflete condamnându-1 pe Socrate, ca pe unul, „care strică tineretul".

După acest succes -— un asasinat judiciar — satira şco­lară se odihneşte. Doar din când în când găsim mici în­ţepături ca „plagosus Orbilius", bătăiosul profesor al lui Horaţiu, care învăţa frumuseţile Iliadei cu ajutorul băţu­lui. Abia după aproape două milenii, apare în vremea Renaşterii, această mare vâltoane ideologică, o nouă sa­tiră şcolară: Frangois Rabelais în genialul său monstru de roman ce poartă titlul de „Gargantua et Pantagruel", oglinda tuturor urâţeniilor, viţiilor, ridicolelor, idealuri­lor şi visurilor Renaissancei, dă o deosebită atenţie pro­blemei educaţiei, biciuind şcoala şi dascălul medieval-scolastic şi ridiculizând pe profesorii dela Sorbona ca pe nişte bătrâni „tuşitori", („vieux tousseux"), murdari , pe­danţi, străini de realitate şi de ştinţa nouă şi vie, bolbo­rosind ca o morişcă de rugăciuni tibetană la „pate-no-tres", neînţelegători ai marelui curent pururea tânăr care se chiamă viaţa.

Dar acestui tip nemuritor, care „ergotează" prin „bar-baron" că o pereche de pantofi costă atâta şi atâta, Maî-tre Frangois îi opune şi creaţia pozitivă a dascălului nou, multilateral, chiar omnilateral, plin de entuziasmul aşa de caracteristic Renaşterii, de a cunoaşte totul: ştiinţa în întregimea ei, viaţa în toate manifestaţiile ei. Critica lui Rabelais, care enunţă principiile şcolii active, e deci pro­gresistă şi roditoare, pe când cea a conservatorului Aris-tofane fusese reacţionară şi pur negativă. Dar amândoi satiricii, oricât de „sansgene" ar fi fost în formă, oricât

de nemiloşi în fond, totuşi nu cad în vulgar, nu cultivă „scandalosul" predilect al vulgului: scandalul sexual. Le­gătura între şcoală şi sensualitate rămâne rezervată litera­turii contimporane.

Valurile agitate ale Renaşterii potolindu-se, viaţa şi deci scoală, intră „în normal", satira nu inventează nimic nou. După Rabelais se cultivă numai tipul comic al profesoru­lui pedant si distrat, figură stereotipă dela Moliere la Les-sing („Der ' junge Gelehrte"). In locul acestui peisagiu „bonasse", autorii noştri contemporani însă născocesc fi­guri mai piperate.

Luptele şi revoluţiile politice, sociale şi culturale, ce caracterizează epoca noastră, nu puteau să rămâe fără re­percusiune asupra şcolii. Se pune problema unei educaţii noi pentru o viaţă nouă. Dela şcoala nouă se aşteaptă pri­menirea societăţii: niciodată chestiuni de pedagogie n'au pasionat atâta opinia publică. Corelatul firesc este satira şcolară.

Nu este uşor de a vorbi sincer despre pamfletele şco­lare reprezentat ive: întâlnim aici nume de rangul unui Mann, unui Hedekind, unui Ionel Teodoreanu. Or o ciu­dată ipocrizie modernă te opreşte de a discuta tendinţa şi influenţa socială sau antisocială a unei valori estetice. Precum evul mediu ardea, naiv şi robust, orice operă considerată ca imorală (câteodată pr in exces de zel, şi pe autor) , astfel inchiziţia esteticienilor moderni te con­damnă, fanatică, dacă ai îndrăzni să conteşti premiul de moralitate de ex. „Gargonnei". Pe nedrept se invoacă aici libertatea de prejudecăţi a antichităţii ; căci nimeni nu pretindea atunci ca „Arta dragostei" a lui Ovidiu te înal­ţă sufleteşte şi că Platon, oricât de admirabil ar scrie Ho-mer adulterele zeilor, voia să-1 excludă din republica sa ideală. Recunoscând pe deplin valorea epică, energetică sau poetică a unei cărţi, poţi să constaţi în acelaş timp că frumoasa operă este şi niţel pornografică. De, nici fru­moasa Elena n'a fost o soţie model...

Satira apare încă obiectivă, cu toată asprimea ei, în „învăţători i" („Flachsmann als Erzieher") lui Otto Ernst, îndreptându-se împotriva „belferului" pedant, formalist, răutăcios,, care nu înţelege şi nu vrea să consimtă cu su­fletul copilului.

Dar elementul de scandal — scandal sexual — începe să predomine. Astfel în „Fruhlingserwachen" al lui Vede-kind, unde cu „energia vitală" ce caracterizează pe poet, i se serveşte publicului picanteria unei fete inocente gra­vidă de 14 ani, fierberea sexuală a liceenilor semi-adulţi, o cancelarie de profesori siniştri în miopia, răutatea şi vanitatea lor pedantescă.

„Profesorul Unrat" („Gunoiu") al lui Heinrich Mann, popularizat şi vulgarizat pr in filmul „Zum blauen Engel" în massele largi ale analfabeţilor şi „afabeţilor", mută scandalul dela elev la profesor. De 'as tădată dascălul în­suşi, devenit copilăros prin veşnicul contact cu copiii, răutăcios şi răzbunător, cade în mrejele unei cocote de rând, amanta elevilor săi. La fel în celebrul roman social „Die Buddenbrocks", dascălii apar numai ca nişte cari­caturi: slăbănogi sau caraghioşi pr in îmbrăcăminte si ti­curi sau răi şi sadici.

Şi'n literatura românească postbelică, satira şcolară gă­seşte un teren prielnic. Transformările politice şi sociale, subite şi profunde, îşi găsesc răsunetul şi în învăţământ. Massele de jos, care se îndeasă la şcoală' ca profesori şi elevi — „ridicarea noroadelor" _ ' sdruncină echilibrul liceului aristocratic de înainte. Apar scrieri ca „ci. VH-a", „Corigent la limba română", etc. Dar cartea care pare a reuni într 'o sinteză anume tendinţe ale literaturii şco­lare.paneuropene este „Fata din Zlataust" a lui Ionel Teo-doreanu. Cu o sinceritate,... care poate nu i-a stricat li­brarului, autorul intitulează volumul I (satira şcolară) : „Scandalul". Lângă probleme specific româneşti, ca pri­menirea lumii pedagogice cu elemente ţărăneşti, în care autorul vede numai o „mojicire" a liceului, găsim ca ele­ment modern că aici şi psihanaliza e pusă la contribuţie „in usum Delphini", adică pentru a mulţumi o anumită curiozitate a cititorului. (Trăim doar în vremea lui Freud, care descoperise sexualitatea sugaciului). Profesorii sati­rizaţi cu o vervă îndrăcită, sunt desbrăcaţi până în in­conştient, pentru a descoperi viaţa lor vegetativă. Iat-o pe „mignona" Margareta Enăşoiu: tăliuţă cu şolduri de pic-colo, cu toate că mânca solid... surâs cu gropiţe al inge­nuităţii... buze de bibelou". Ni se desvălue până şi „visu-

92 ©B.C.U. Cluj

SOCiETAÎEA DE MAlME

rile în patul ei virginal". „Cazul" profesoarei Silvia Me-linescu, care se sinucide simţindu-se „pângărită sufleteşte şi trupeşte"; Ni se povesteşte că preotul f raian Eusebiu Nacă — zis şi Popanacă — purta cioc în loc de barbă, ciorapi cu baghetă şi avea o gură roşie „sensuală şi femi­nină". După această galerie a profesorilor „chic", vine rândul dascălilor batjocoriţi pentru îmbrăcăminte inele­gante (un ridicol tradiţional; şi în „Buddenbrocks" se notează pantalonii prea scurţi ai învăţători lor) : Elvira Gavrilaş, „domnişoara doctor sous-bras", grasa doctoriţă Laura K. Ionescu, inspectorul Gore lliescu-Răcaru, moji­cul păros cu hainele de confecţie, etc.

Dar adevărate inovaţii sunt iubirea lesbico-satanică a unei eleve, atentatul la pudoare dela cancelaria şcolii, fără a mai vorbi de unele scene din volumul I I»Asupra liceului întreg planează un miros greoiu de viţiu „incon­ştient": apariţia Leliei, eleva nenorocită cu un teribil „sex-appeal", ajunge pentru a deştepta „fiara" în toţi şi toate. O ideie interesantă de altfel, această „Madonă" cu chip de Venere; e singurul personaj, care a scăpat scal­pelului psihologic al autorului şi a reuşit de aceea cam romantic-dulceag şi inocent (â la Wedekind).

Nici comedia antică, ce totuşi era departe de a fi „ruşi­noasă nevoe mare" ca Veta, nu îndrăznise să aducă pe scenă pe Xantippa, nici să exploateze „potinurile" de per­versitate în curs pe socoteala lui Socrate. Literatura con­timporană se aseamănă în punctul acesta cu fata moder­nă, care ar putea să înveţe multe pe mama sa naivă.

E dela sine înţeles că observaţiile de mai sus nu se re­feră la subiectul romanului — nimic mai ridicol decât o critică pudibondă, — ci la felul, la „atmosfera" povest i r i i : par 'că a r fi un vis turbure al unui efeb în epoca critică a pubertăţii. Dar nu vrem să psihanalizăm pe autor după operă.

Succesul de librărie al romanului, datorit poate nu nu­mai valorii estetice, e un semn al vremii noastre: „In hoc signo vinces": „Scandalul" !

, CAMILLA KAUL

De ziua primăverii Parfum d© stejie amară, Răsbufnet cald de râs şi cântec, Mai proaspătă ca un descântec Soseşte albă până'n seară

Domnita Primăvară, Domnita Primăvară!

Sărbătoreşte cântă goarnele, Insectele şi-au dat cu lustru coarnele, Se'mpart miresme de zăpezi topite, Tot vin şi pleacă ritmuri de copite. Pe nori, pe umbre şi pe vânt, Pe dedesubt şi pe deasupra de pământ, Cling-clang, alaiu, şireturi şi fanfară:

Domnita Primăvară, Domnita Primăvară!

Şi-au scos căpşorul ghioceii, viorelele, Se hârjonesc în rochii verzi mielele Şi mieluşeii behăie — ...O lume 'ntreagă forfote pe stradă Cu vuet de paradă, Şi'n vreme ce tot insu-ar vrea s'o vadă, Voioasă chipu-şi fulgeră 'ntr'a noua tară

Domnita Primăvară, Domnita Primăvară!

Teodor Murăşanu

O nuntă în Bihor (Continuare: 5)

Mireasa duce 'in mână o oală de lut şi un colac. Ajungând pe malul răului îşi face mai întâi sem­nul crucii de trei ori, cu colacul. Apoi sparge oala într'un gard sau trântind-o de-o peatră iar colacul îl aruncă în apă.

Cel mai curajos dintre cei de faţă, de obicei un flăcăiaş mai tânăr, sare 'n apă şi prinde colacul. Apoi dă fuga cu el spre casă, ca s'ajungă înaintea mirilor.

Ajuns acasă încuie uşa şi nu le dă drumul să în­tre, până când mirele nu-i fâgădueşte o cinste cum se cade, de obicei, o cană de „răchie". Apoi se rupe colacul. Mirele trage deoparte, şi mireasa de alta. Acela, la care rămâne mai mult din colac, se zice, că va fi mai credincios şi va trăi mai mult. Apoi se frânge şi se 'mparte tuturora căci e obi­ceiul să guste fiecare nuntaş din colac. Mai ales feciorii şi fetele, ca să le vină şi lor rândul şi no­rocul la măritiş.

După aceasta s'aşază cu toţii la masă şi se ser­vesc mâncările obişnuite.

Masa o deschide cam pe la orele 12 noaptea nă-naşul, căruia i se dau două linguri mari de lemn, obligat să facă începutul şi să guste din toate bli­dele. Cu această formalitate se dă tuturora „slobo­zenie" la al douilea ospăţ.

Abia a început gustarea şi urmează partea cea mai însemnată a nunţii, tradiţionala „învârtită", numită:

Jocul miresii Se chiamă aşa pentrucă în adevăr jocul acesta se

joacă numai în cinstea miresii, pe care e îndatorat s'o învârtească de data asta fiecare nuntaş tânăr şi bătrân deopotrivă. E atât de puternică tradiţia acestui obiceiu, încât nimeni nu se poate sustrage puterii lui obligatoare. S'au văzut moşnegi de 80—85 de ani, ţopăind şi ei la jocul miresii şi chio-tind ca flăcăii, spre hazul şi uimirea tuturora. Fa­voarea de a ţine o clipă în braţe pe mireasă tre­buie însă răscumpărată cu o „cinste", cu'n dar. Deaceea pe masă se pune acuma un blid de lemn, în care, înainte de a intra în joc, fiecare aruncă un ban. O piesă sau două de 5, 20, ori de 100 lei, după cum îl lasă inima şi punga.

Sunt „darurile" nunţii, cari, atunci când vremile sunt bune şi oamenii înstăriţi, se urcă la multe mii de lei. Acum se dă prilej naşilor şi rudeniilor mai bogate, să-şi arate dragostea şi interesul pen­tru mireasă, făcându-i daruri mai însemnate, pe cari acum e momentul să le anunţe în auzul tutu­rora, d. e. un viţel, un purcel, două oi, o bucată de pământ etc. Dupăce a pus darul, fiecare nuntaş în­vârteşte mireasa de 3—4 ori pe o anumită melo­die, pe care şi ţiganii lăutari o numesc „a miresii".

Cu jocul miresii se sfârşeşte ospăţul. E târziu în noapte. Nuntaşii îşi mai urează odată „noroc şi să­nătate şi la vară bucate!" Apoi rând pe rând se ri­sipesc pe la casele lor. Mirii şi socrii mulţumesc la toţi şi se retrag şi ei.

Doar câţiva mai însoţesc pe nănaşi până acasă, cu lăutarii în urmă, ca să le dea cinstea cuvenită.

„Corinteii" Dar veselia românului nu se isprăveşte cu una

cu două. GH. TULBURE

(Va înma).

9a ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

DISCUŢII SI RECENSII 9 9

Cronica lui Neculce in ediţie nouă

Dintre toţi scriitorii noştri vechi, Ion Neculce are cel mai mare farmec literar. Lucrul acesta l-am învăţat cu toţii d in manualele şcolare, l-am con­firmat în • istoriile literare, dar foarte pu| ini am avut prilejul să ne dăm sea­ma de el de visa, citind Cronica un-chiaşului. Aceasta d in cauza felului în care se învaţă istoria noastră literară în licee şi chiar şi 'n -Universităţi. E-levii şi studenţii tocesc manualele şi studiile despre scriitori, fără ca să încerce mai întâi o aprofundare pro­prie în opera acestora. Şi dacă metoda aceasta se aplică la scriitorii mo­derni , ea e o regulă aproape generală la scriitorii vechi, .ale căror opere sunt atât de greu de găsit. Un scriitor de o atât de autentică savoare literară şi românească nu-1 puteam găsi decât în Letopiseţele lui Kogâlniceanu, sau, în mod fragmentar, în nişte publicaţii de popularizare, apărute înainte de .războiţi. Iar dacă acestea din urmă se mai găsesc ici-colo pr in bibliote­cile liceelor, Letopiseţele, car i cuprind Croniiea întreagă sunt rara avis chiar şi pentru biblioteci, cu atât mai mult pentru particulari.

Dar Neculce nu e făcut numai pen­tru elevi şi studenţi. Neculce nu se ci­teşte numai din obligaţie, c i şi din plăcere. Puterea lui de plasticizare, mireasma bătrânească a graiului său te f&c să-1 citeşti şi reciteşti mereu, la toate vârstele. Mihail Sadoveanu şi-a aşezat pe Neculce la căpătâiu, a-lăturea de Creangă. Cât a învăţat el dela aceşti dascăli sfătoşi ne putem da seama d in ultimele lui nuvele şi ro­mane, adevărată culme î n car iera lui literară. Neculce este unul din în­dreptarele de căpetenie ale limbii ro­mâneşti.

lată câteva din motivele cari tre­buie să ne bucure de revenirea între noi a simpaticului unchiaş, din osâr­dia harnicei edituri craiovene „Scri­sul Românesc". Ultimele două volume din colecţia «Clasici români comen­taţi", scoasă în această editură, cu­prinde Cronica lui Ioan Neculce în­treagă, cu o introducere şi bogate co­mentarii de d. Al. Procopovici, prof. la Universitatea din Cernăuţi.

In „Introducere" d. Procopovici face o pr ivire sumară dar concentrată asupra Epocii, vieţii, operii şi perso­nalităţii cronicarului. Cronica este a-şezată deci într 'un cadru cât se poate de larg, folositor mai mult pentru în­ţelegerea materialului cuprins în ea decât pentru aprecierea calităţilor ei literare şi a personalităţii autorului. Ca şi Ion Creangă, celălalt moldovean, Ion Neculce a fost povestitor născut, iar nu făcut. Farmecul lui stă tocmai în această originalitate primitivă, rus­tică. Neculce povesteşte cu bogăţia de amănunte a ţăranului. El vede totul concret, plastic, nu se poate ridica la abstracţiune. Concepţia sa despre lume, oameni, evenimente, e foarte

simplă, hrănită doar din experienţa lui de om sănătos şi cărţile sfinte. Aşa cum s'a născut povestitor, Neculce s'a născut om cu mintea sănătoasă şi limpede — cu judecata dreaptă-, iubi­tor de adevăr. Un om cumpănit şi de ispravă pretutindeni, atât în vieaţa lui privată câ t şi'n cea publică.

Toate aceste calităţi d. Procopovici le scoate în evidenţă în introducerea amintită. D-sa ni-1 arată pe cronicar tată gingaş, credincios slujitor al tă­rii şi al domnului, patriot înflăcărat. Cronicarul acesta, care şi-a aplecat u-rechea peste legendele scumpei lui Moldove, nu putea să nu-şi iubească ţara cu putere; cu simţul lui atât de pronunţat pentru limbă nu putea să inu-işi iubească naţia. Dintre streini mai mult a iirît pe Greci; da r ura lui nu-i turbura judecata dreaptă, — dacă des­coperea calităţi Grecilor le recunoş­tea. Patriotismul lui apoi nu era lo­cal; alăturea de Moldova, în inima lui găsea loc şi Ţara Românescă. Neculce era apoi un profund creştin. Faţă de greşelile altora avea înţelegerea şi ier­tarea creştinului, precum pentru cei umiliţi şi apăsaţi avea o milă evan-geli-că: „Că lacrimile săracilor •— spune el — nici soarele nici vântul nu le poate usca, după cum zice şi Isus Sirah că ruga smeritului nourii în cer pătrunde". Dumnezeu este pen­tru el diriguitorul suprem al faptelor omeneşti şi al evenimentelor.

Interesante sunt consideraţiile pe cari d. Procopovici le face asupra lim­bii lui Neculce. „Din nici una dintre scrierile epocii noastre vechi nu adie atât de viguroasă, ca parfumul unui lan ide grâu în pârguire sau al unui plaiu de munte în zi de vară, atât de pictural, atât de sugestiv şi încântă­tor toată prospeţimea graiului naţio­nal, ca din Cronica lui Neculce"... ,jCu-vântul lui Neculce soarbe cât de mult din ambianţa şi particularităţile lu­crului pe care îl denumeşte." D. Pro­copovici dă în această privinţă inte­resantul exemplu, cum Neculce între­buinţează pentru termenul de „ostaş" diferiţi termeni după naţionalitatea ostaşului. Ungurul nu poate fi pentru el decât „cătană", Polonul „joimir", ia>r Rusul „saldat" sau „săldat". Dea-semenea Dimitrie Cantemir până este în Moldova da ,poronci", iar când trece în Rusia dă „ucazuri". Văzând apoi totul concret el întrebuinţează în locul pronumelui, numele însuşi.

Scrisul moşneagului nu prea asculta; apoi de disciplina gramaticei. începe o frază pe-un calapod, pe la mijlocul ei însă i vine ceva în minte şi atunci îi schimbă construcţia, sau o opreşte înainte de vreme. Faptul acesta dă însă multă naturaleţă stilului său. Dar să-1 las pe moşneag să-şi arate el în­suşi meşteşugul. Deschid voi. I al Cro­nicii la întâmplare şi citesc. Am ni­merit la p . 105 acolo unde face el drasticul portret al lui Dumitraşcu

Cantacuzino: „Dumitraşcu Vodă era un om bătrân, Grec ţârigrădean de neamul lui, de Cantacuzineşti, şi mai înainte vreme fusăse visternic mare în Ţara Muntenească la Grigore Vodă unica. Şi era om nestătâtor la voroa-vă, telpiz, amăgitor, geambaş de cai dela banar din Ta.rig.rad. Şi după a-ceste după toate era bătrân şi era curvar. Doamna lui era la Ţangrad, iar el aice îşi luase o fată a unei ra-cheriţă (1) de pe Podul Yechiu, anu­me Arhinoaie, iar pe fată o chema A-niţa. Şi era ţiitoarea lui Dumitraşco Vodă. Şi o purta în vedeală între toată boerimea şi o ţinea în braţe, de o să­ruta. Şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand şi cu şlic ,de .sobol şi cu multe vidoare împodobită. Şi era tânără şi frumoasă şi plină de suliman, ca o fată de rachienţă . Şi o trimitea cu careta domnească -cu sii-meni şi cu voinici şi cu comişi, ziua ameazâri mare pe uliţă, la feredeu şi .pe la mănăstiri şi pe la vii în prim-bări, şi făcea şi pe boieri de-şi trime­tea giupâneseie cu dânsa. Şi după ce venia dela pr imblăr i trimetea giupâ-neselor daruri, camaviţe, belacoase, căci i-au făcut cinste de au mers cu dânsa în primblare. Şi după ce s'au mazilit au luat-o cu dânsul şi au dus-o la Ţarigard, şi au măritat-o după o slu­gă a lui, după uin Grec.

„Căutaţi fra{i iubiţi cititori, de ve­deţi ce este omenia şi curvia greceas­că. Că el de bătrân dinţi în gură nu avea; dimineaţa îi încleia, de-i punea în gură, iar seara îi descleia cu merap şi-i punea pe masă. Şi carne în toate posturile cu Turcii împreună mânca. Oh, oh, oh! săracă ţară a Moldovi ce nenorocire de stăpâni ca acesta ai avut! Ce sorţi de viaţă ţi-au căzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâte spurcă­ciuni de obiceiuri ce se tragu până astăzi în tine, Moldovă! Şi din vreme în vreme tot s'au mai adaos spurca­tele de obiceiuri, care mai înainte se vor scrie, cineş la rândul lor".

E Neculce întreg, omul şi artistul... Şi să nu se creadă că nu se mai găsesc astfel de pagini în Cronica unchia-şului...

Ediţia aceasta se citeşte mult mai uşor decât a lui Kogălniceanu pentru-că comentatorul ei a făcut o anai chib­zuită punctuaţie şi distribuire a ali­niatelor, lucru foarte necesar pentru urmărirea povestirii. D. Procopovici explică apoi numeroasele cuvinte şi expresii dispărute azi sau foarte rari, prin bogate note în subsol, iar la sfâr­şitul voi. II ne dă un foarte util indice de cuvinte şi lucruri, de persoane şi numiri geografice. Ediţia mai cuce­reşte prin podoaba unor gravuri, în legătură cu epoca tratată, unele din ele puţin cunoscute.

Ion Breazu

(1) crăşmăriţâ.

14 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Activitatea Băncii Centrale Cooperative in 1931 O instituţie care a înfruntat criza neclintită fără să ceară nici un plus de reescont la Banca

Naţională sau să recurgă la alte împrumuturi Banca Centrală Cooperativă şi-a ţi­

nut adunarea generală anuală. Darea de seamă a Consiliului de Adminis­traţie prezintă un interes deosebit şi deaceea publicăm mai jos în linii ge­nerale un. rezumat al ei.

Se constată că fără a aştepta ajuto­rul legiuitorului, anticipând prin mă­suri propri i de prudenţă şi asana­re luate din vreme Banca Centrală Cooperativă şi-a îndeplinit toate an­gajamentele, cu toate grelele încer­cări la cari toate instituţiile de credit au fost supuse, dovedind prin aceasta superioritatea modului cooperatist.

Activitatea Băncii în 1931 In amil 1931 activitatea Băncii Cen­

trale Cooperative s'a desfăşurat în trei domenii distincte.

1. In domeniul operaţiilor /proprii ; 2. In domeniul operaţiilor de man­

dat în contul Statului, referitoare la administrarea portofoliului rezultat din aprovizionări cu hrană şi sămânţă în regiunile lipsite şi

3. m domeniul operaţiilor de man­dat legal, conform art. 161 din legea Cooperaţiei pentru lichidarea fostei Centrale a Cooperativelor. Valoarea patrimoniului administrat de

Banca Ventrala Cooperativă La începutul anului 1931 valoarea pa-

trimonuior aumunstraie ae Banca cen­trală Cooperativă era de 4.643.4;>7.6ol iei, descompuse astiei:

2.269.064.300 lei, activul şi pasivul fostei centrale a Băncilor Populare; 1.539.031.647 iei, portoloiiui am a-provizionari aaministrat cu mandat pentru Stat; 835.371.704 lei, activul şi pasivul lostei Centrale a Coopera­tivelor, a cărei lichidare a fost trecută tot asupra Băncii Centrale Coopera­tive.

Operaţiile de mandat. Dela înfiinţarea ei (Aprilie 1929) şi

până la 31 Decembrie 1931, Banca Centrală Cooperativă a plătit, în con­tul mandatelor ce i s'au pus în sarci­nă, 571.569.877 creditorilor din apro­vizionări şi 161.788.731 lei creditori­lor fostei Centrale a Cooperativelor.

Operaţiile proprii ale Băncii şi rezul­tatele lor

Darea de seamă relevă că activita­tea Băncii Centrale Cooperative s'a desfăşurat în 1931, întâi, sub influenţa crizei generale, care a avut repercu­siuni fireşti şi asupra-i, majoritatea debitorilor săi fiind formată din agri­cultori; al doilea, sub influenţa măsu­rilor de asanare a debitorilor Băncii, luate în Octombrie 1930, când dobân­da a fost redusă la 1% şi s'a admis e-şalonarea după capacitatea de plată a debitorilor; şi, in sfârşit, sub influen­ţa măsurilor de prudenţă la contrac­tarea nouilor angajamente şi la efec­tuarea îiouilor plasamente.

Mulţumită prevederilor şi măsurilor de asanare ce s'au luat din vreme, Banca Centrală Cooperativă a fost in stare să suporte efectele crizei gene­rale, fără a trece prin momente îngri­jorătoare. Singura nemulţumire a fost

că din cauza încasărilor relativ redu­se, Banca n'a putut satisface toate ce­rerile justificate de noi credite, ale a-sociaţilor săi. Banca Centrală Cooperativă n'a avui

nevoe de ajutorul Băncii Naţionale Române

Se accentuează faptul că Banca Centrală Cooperativă n'a avut nevoe de sprijinul Băncii Naţionale pentru un plus de reescont (cum au avut nevoe instituţiile bancare din cele mai mari şi mai solide din ţara noastră) şi Banca n'a fost nici un mo­ment ameninţată de ruperea echilib­rului dintre sarcinele şi mijloacele sa­le de plată. Această situaţie nu e în­tâmplătoare, ci se datoreşte unor deo­sebiri de concepţie şi de structură cari trebuesc relevate, fiindcă pe ele se reazămă convingerea cooperatorilor despre superioritatea sistemului co­operatist.

„La Banca Centrală Cooperativă", se spune în raport, „s'a înţeles că do­bânzile exagerate sunt anti-economice şi duc fatal la ruina debitorului şi la paralizarea instituţiei care acordă credite. In „Buletinul Băncii Centra­le Cooperative" din Ianuarie-Martie 1930 s'a afirmat stăruitor puncîtil nostru de vedere. Scumpe tea dobân­zilor e punctul nevralgic al vieţii e-conomice româneşti. Neînţelegerea a-cestui adevăr sau întârzierea soluţii­lor pot aduce dăunătoare rezultate".

„De aceea, cu 6 luni înainte de legea cametei, care fixa maximul de dobânzi la 14%, adică din Octombrie 1930, Banca Centrală Cooperativă şi-a redus, spontan dobânda dela 12 la 7% la întregul ei plasament, cu con­diţia ea şi debitoarele sale, băncile populare, să nu ia mai mult de 12% dela debitorii individuali".

„Moravurile şi prevederea în coo­peraţie", se spune în darea de seamă, „au premers legilor". încasările totale la operaţiile proprii

In cursul anului 1931, încasările totale la operaţiile proprii , la un pla­sament care la finele anului era de lei 1.722.411.515, au fost de 203.151.477 din capete, iar dobânzile încasate au tost o.e I0o.403.ai2 lei. Au rămas ne-încasate numai 2.795.940 lei din do­bânzile creditelor obişnuite, cu un plasament total de 1.370.415.425 lei. Mai simţitoare e însă restanţa la do­bânzile creditelor de investiţie acor­date de fosta Centrală a Băncilor Populare obştiilor de cumpărare, cu un plasament de 351.996.090 lei. A-ceastâ restanţă însumează 39.132.551 lei.

Banca Centrală Cooperativă a creat o etică nouă în relaţiile cu debitorii săi.

Vorbind de realizările Băncii Cen­trale Cooperative înaintea legiutoru-lui : scăderea dobânzilor, eşalona­rea plăţilor şi risturna (restituirea li­nei părţi d in dobândă) , în darea de seamă se precizează :

Aşa fiind , prin structură şi concep­ţie, Cooperaţia creiază o etică nouă având ca fundament principiul, că creditorul nu trebue să ceară debito­

rului tot ce e posibil şi legal, adică tot ce permite legea, ci numai ceea-ce e legitim să ceară şi de folos pen­tru ambele părţi, adică ceeace e adap­tat la puterea de plată a debitorului şi l imitat la acoperirea preţului de cost al serviciului făcut de împrumu-tător. Cu alte cuvinte, Cooperaţia strămută linia de demarcaţie între permis şi interzis, jalonând-o nu prin ideile de posibil şi legal (ca în eco­nomia capitalistă), ci prin ideile de legitim şi util pentru ambele părţi contractante".

Nouile angajamente. In ce priveşte nouile angajamente,

Banca Centrală Cooperativă deşi a pr imit oferte de împrumuturi în spe­cia1, din -străinătate s'a abţinut dela noui contractări, scadenţele propuse fiind scurte şi neexistând siguranţa recuperării .

Dela Banca Naţională s'a luat în 1931 ca credit de reescont suma de 55.695.504 lei, din care s'a restituit suma de 34.218.544 lei.

La Cassa Generală de Economii s'au făcut două împrumuturi : unul de 40.000.000, care a şi fost achitat şi altul de 50.000.000, plătibil în toamna anului acestuia.

Depunerile spre fructificare complect asigurate

Cooperaţia se conduce după prin­cipiul, că depunerile să nu depăşească fondurile propri i . Potrivit acestui principiu, depunerile spre fructifi­care la toate băncile populare din ţară, s'au urcat anul trecut la circa 2.000.000.000 lei, adică mai puţin de o treime din plasamentul lor total, care e de 6.500.000.000 lei.

La Banca Centrală Cooperativă pro­porţia între depunerile spre fructi­ficare şi fondurile propri i e şi mai favorabilă ca în restul Cooperaţiei. Astfel, pornind dela un sold de 69.202.761 lei prevăzut în bilanţul de la 31 Decembrie 1930, s'au mai primit spre fructificare în cursul anului 1931 263.170.725 lei şi s'au restituit 287.273.753 lei. Soldul depunerilor a variat în cursul anului între un maximum de 99.000.000 lei şi un mi­nimum de 45.000.000 lei faţă de peste 800.000.000 lei, capital vărsat îşi rezer­ve. De aceea pe când, în urma panicei ce s'a produs în luna Iulie printre deponenţi, la multe bănci capitaliste s'au făcut cereri de restituiri în massă, la Banca Centrală Cooperativă dim­potrivă s'a produs o creştere a depu­nerilor cu 30%, Imediat ce s'a cons­tatat această creştere, s'a căutat să se asigure complect restituirea p r i n ins­tituirea aşa zisului plasament de si­guranţă : banii nu se mai dau coope­ratorilor cu titlul de împrumut ordi­nar, ci spre a servi ca avans din preţ pe mărfuri ce trebuesc vândute în ter­men scurt, — aşa că Intr'o medie de 30 de zile banii avansaţi să se întoar­că la Bancă. Acest termen ide 30 de zile coincide cu termenul stipulat la depunerile cu preaviz.

Plasamentul de siguranţă, rambur­sabil în 30 de zile şi depunerea cu

fâ ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA t)E MÂlNE

preaviz de 30 de zile, formează păr­ţile .componente ale unui singur tot armonic, — acest plasament permi­ţând îşi remunerarea depunerilor în condiţii de securitate şi crearea dis­ponibilului la timp pentru restituirea uepuneriior.

Plasamentul acesta de siguranţă s'a aplicat din Septembrie 1931.

Afară de măsura aceasta de sigu­ranţă a depuneri lor sipre fructificare, precum şi a fixării regimului depu­nerilor cu preaviz Banca Centrală Cooperativă a mai luat hotărîrea, în­că din toamna anului 1931, de a păs­tra în mod permanent un disponibil lichid în proporţie de cel puţin o trei­me din valoarea exigibilităţilor sale cu scadenţe mai scurte.

Vărsămintele de capital Vărsămintele de capital făcute de

unităţile cooperative au crescut dela 42.358.612 iei, cât erau la 31 Decem­brie 1930, la 57.254.204 lei la 31 De­cembrie 1931. Această creştere a vărsămintelor s'a produs paralel cu creşterea numărului unităţilor coope­rative însorise la Banca Centrală Co­operativă, cari dela 1896 (câte erau la 31 Decembrie 1930) au sporit la 2024 la 31 Decembrie 1931.

In ce priveşte vărsământul făcut de Stat pentru împlinirea diferenţei de 241.100.000 lei, cât mai datora la 31 Decembrie 1930 din participaţia sa prevăzută în legea Cooperaţiei, e d e notat că prin convenţia încheiată cu Ministerul de Finanţe la 8 Aprilie 1931, /s'au cedat drept plată Băncii Centrale Cooperative, 30.000 acţiuni B. N. R. în valoare de 159.750.000 iei la cursul ide 5352 lei acţiunea. Şi s'a mai creditat contul capital al Statului cu 9.775.000 lei, valoarea unor cupoa­ne din trecut ale acelor acţiuni. Prin Decembrie 1931, de 30.000.000 lei, la 31 Decembrie 1931 suma de 70.575.139 lei.

Principală caua pentru care bene­ficiul net se prezintă simţitor mai re­dus faţă de anul trecut, e că Banca a acoperit diferenţa între valoarea la care i-au fost cedate şi valoarea la 31 Decembrie 1931 ide 30.000.000 lei la cele 30.00 de acţiuni ale B. N. R., — din beneficiul total.

Micşorarea mijloacelor de lucru Faţă de un total de credite solicitate

în valoare de 879.743.618 lei, nu s'au putut acorda credite noui decât pen­tru 200.956.676 lei.

Din, creditele vechi s'au încasat 203.151.477 lei.

In realitate însă, ritmul în care Banca Centrală Cooperativă a spriji­nit Cooperaţia e mult mai viu. Cele mai multe din încasările bănicilor populare şi ale federalelor se reîntorc direct la cooperatorii individuali fără a mai trece la Banca Centrală Coope­rativi», căreia i se plătesc numai do­bânzile. Aceasta e urmarea tipului de credit zis de rulment, care reprezintă mai mult de jumătate din plasamen­tul total al Băncii Centrale Coopera­tive : 943.551.299 faţă de 1.722.411.515 lei in 1931.

Mijloacele de lucru au fost reduse în urma măsurilor de asanare şi pru­denţă la care a joşi constrânsă Banca din cauza crizei ce bântue. Iar efec­tele legii conversiunii le vor micşora şi mai mult.

De aceea, e necesar să se găsească noui mijloace de procurare de fon­duri, fără de cari Cooperaţia riscă să fie împiedii i.lă dela împlinirea meni­r ă ei. i

In acest scop Banca a supus guver­nului un memoriu unde se indică pr in ce mijloace s'ar putea găsi anual 1.200.000000 iti de care Cooperaţia are absolută nevoc. Cu o parte din a-ceastă sumă s'ar face faţă la toate ce­rerile de .restituiri de depuneri la băn­cile populare, iar cu circa 400.000.000 lei s'ar putea finanţa valorificarea produselor, în special a cerealelor. Printr 'o rulare a fondului de 9-10 ori pe an s'iar ajuta astfel la desfacerea unor produse în valoare de 4 miliarde lei.

Veniturile Băncii Veniturile totale efectiv realizate de

Banca Centrală Cooperativă au fost de lei 163.309.509, din cari s'au chel­tuit pentru administraţie lei 46.299.693 (cu circa 7.200.000 lei sub suma pre­văzută de adunarea generală a anului trecut) .

Din beneficiul de mai sus 50.543.864 lei au fost afectate ica ipreţ al fonduri­lor străine utilizate de Bancă, aşa că excedentul anului 1931 e de 66.465.94/ lei, d in cari se scad 30.000.000 pagubă suferită depe urma scăderii acţiuni­lor B. N. R.

In ce priveşte pasivul, Banca Cen­trală Cooperativă n'are alte posturi exigibile imediat decât depunerile, relativ foarte /reduse pentru a căror restituire însă s'au luat toate măsuri­le ca depunătorii să fie asiguraţi. Alţi creditori străini numai sunt de­cât /Statul, Cassa de Depuneri cu ga­ranţia Statului, Cassa Generală de E-conomii şi câţiva creditori cu sume însemnate. Aceste posturi nu repre­zintă exigibilităţi imediate.

Participaţiuni Banca Centrală Cooperativă partici­

pă la Centrala de Import şi Export cu ie 500.000, la Societatea Coopera­tivă de Asigurări „Vulturul" cu lei 3.700.000, la Creditul Ipotecar tran-sitoriu cu 7.000.000 lei şi la Banca Agriculturii cu aceiaşi sumă.

Plasamentul Băncii Plasamentul Băncii Centrale Coope­

rative în împrumuturi reprezintă o valoare totală de 1.722.411.515 lei.

Bugetul pe 1932 Bugetul pe 1932 aprouat de aduna­

rea generală prezintă o reducere de 16.476.823 lei la cheltuieli ,de adminis­traţie 36.971.000 lei faţă de 53.447.823 lei în 1931.

Totalul cheltuelilor şi a venituri­lor e cifrat la lei 80.609.000 faţă de 163,309.509 lei în 1931.

Reducerea aceasta radicală repre­zintă sforţarea Băncii Centrale Coo­perative de a se adapta la noua si­tuaţie creată de criză, de efectele con­versiunii şi de hotărîrea guvernului de a reduce creanţa provenită dela Banca Naţională a României, care re­prezenta pentru Banca Centrală Coo­perativă mijloace de acţiune şi iz­voare de venituri ce dispar.

Evaluarea veniturilor s'a făcut pe baze foarte realiste ţnându-se seamă de toate reducerile previzibile. Ele se /vor încasa cu siguranţă, /fiind cu 85.000.000 sub cele realizate în 1931. Totuşi există o marge de circa 20.000.000 lei între cheltueli şi veni­turi, ce figurează în buget ca exce­dent probabil al anului viitor.

In asemenea condiţii mersul nor­mal al Băncii Centrale Cooperative şi adaptarea ei la t impurile grele de azi se poate afirma că sunt asigurate.

Soimu

Greul Pământului Ochii tăi să se 'nchidă, să nu vadă îndărătul culorilor icoanele hâde, Şi nici chipul Demonului ce râde, Ascuns în cireşii cu flori de zăpadă!...

Urechile tale să se astupe, să n'audă Troparele morţii prin gangurile hăului, Nimic din foşnetul de mătase al răului Pândind înflorirea din primăvara crudă!...

Gândul tău să cadă ca piatra mormântului, Să nu 'nţeleagă spaima dintre înalturi şi-abisuri, Consume-şi în taină porţia de visuri: N'aude, nu vede Greul Pământului!

Teodor Murăşanu

Noapte funerară Par'că noaptea asta iese din mormânt Fluturăndu-şi giulgiul mohorît şi mare, Ce miroase-a frunze moarte şi-a pământ. In această noapte vin dela 'ngropare Unde-am dus credinţe, visuri şi avânt, Şi privind mirată la mulţimea care Lăcrămiază'n juru'mi, — eu încep să cânt.

Ecat. Pitiş

96 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

chiulul Bizanţ, ca'n cele trei confe­rinţe pe care le-a ţinut la Cluj unul din cei mai buni cunoscători ai lui, d. Henri Gregoire, decan al Facultăţii de iLitere din Bruxelles şi director al revistei Byzantion. Eminentul bizan­tinolog nu este numai un specialist de întâia mână, ci un mare profesor şi orator de catedră, unul d in t re cei mai străluciţi din câţi am avut prilejul să ascultăm. Un spirit de o extraordi­nară luciditate îşi vioiciune, stăpân pe o vastă şi complexă erudiţie, iată ce este d. Gregoire.

Documentele seci ale istoriei învie ca la o atingere magică la atingerea acestei inteligenţe scăpărătoare. As-cultându-l tuturora ne-a apărut îna­inte figura unui alt mare dascăl cu care d. Gregoire se aseamănă nu nu­mai prin erudiţie şi inteligenţa d-sale, ci şi prin statură şi temperament, fi­gura neuitatului Vasile Bogrea. Se a-seamănă şi totuşi se deosebesc prin specificul naţiei imprimat în firea fie­căruia.

Temperamentul aprins al d-lui Gre­goire este strâns în disciplina inte­lectuală a naţiei lui, ,pe când tempe­ramentul lui Bogrea nu cunoştea de multeori marginile nici unei discipli­ne. Deaceea lecţiile d-lui Gregoire sunt superioare ca structură, pe când ale lui Bogrea le întreceau pe ale d-sale prin poezie. N'am avut prilejul să ascult un profesor cu atâta putere de plasticizare ca Vasile Bogrea. Ima­ginile în cari îşi îmbrăca el ideile, şl cari se năşteau atunci sub ochii no­ştri erau de o originalitate şi de-o fru­museţe care egala pe ale marilor po­eţi. Bogrea a fost un mare poet şi un neîntrecut orator pe ale cărui aripi erudiţia a turnat plumb. Ascultând pe d. Gregoire sufletul ne era copleşit de durere pentru pierderea ce am încer­cat-o prin moartea atât de prematură a profesorului dela Cluj..

P r in strălucitele sale lecţii d. Gre­goire ne-a dat momente de rar i şi ne­uitate emoţii intelectuale.

U b i c i n i b i o g r a f r o m â n Cunoşteam până acum un Ubicini

bun cunoscător al istoriei şi poporu­lui nostru şi al chestiune! orientale despre care a scris studii deosebit de serioase pentru vremea lui, mai cu­noşteam un Ubicini propagandist căl­duros şi documentat pentru cauza ro­mânească în epoca dela 1848 şi a uni­rii principatelor, nu cunoşteam insă un Ubicini biograf român. Este meri­tul d-lui Olimpiu Boitos de-a fi făcut această descoperire în recentul d-sale studiu Biografiile româneşti ale lui

S u f l e t u l c e h o s l o v a c II cunoaştem cu mult mai puţin de­

cât Cehoslovacia cunoaşte sufletul ro­mânesc. Admirăm şi simpatizăm a-ceastă naţie prietenă, însă am făcut foarte puţin pentru a câştiga sufle­teşte din această prietenie adâncin-du-i cultura şi civilizaţia. E adevărat că o piedecă serioasă este Mmba atât de depărtată de a noastră. Dar pen­tru Cehi aceasta nu a fost o piedecă. Numeroase din operele cele mai ca­racteristice şi mai dificile de tradus ale literaturii noastre au fost traduse în literatura cehă (de pildă Scrisoa­rea pierdută). Teatrele noastre dau destul de puţină atenţiune literaturii dramatice cehe. Bucureştiul a mai re­prezentat ceva, pe când provincia a-proape nimic. Făcând recent o sta­tistică, după limba din care au fost traduse, a piesielor reprezentate la Cluj în cele 2 stagiuni d in urmă, n'am găsit decât o singură piesă cehoslo­vacă, pe când repertoriul francez este reprezentat în acest răstimp prin nu mai puţin de 78 piese. Cel puţin un sfert din comediile de bulevard pari-siene putea fi înlocuit cu ceeace este de o înaltă valoare în literatura dra­matică a popoarelor învecinate, între cari cea cehoslovacă stă la Ioc de frunte. Aceasta în ce priveşte literatu­ra dramatică; dar cât avem din lite­ratura poetică şi epică a acestui nobil popor? Câţi sunt cei cari cunosc li­rica de profundă umanitate a unuia dintre cei mai mari poeţi ai Europei noui, a lui Ottokar Brezina? Pot fi număraţi pe degete. Şi tot atât de puţini sunt cei cari au avut norocul să adâncească pe un Bezruc, poetul cel aspru al umiliţilor şi revoltaţilor sau pe marele romancier Jirasek. Doar opera ilustrului preşedinte al r i pu -blicei vecine face excepţie în această privinţă. Când s'au sărbătorit 80 de ani dela naşterea lui toată intelectua­litatea românească s'a adâncit în a-ceastă operă, în care sufletul cehoslo­vac este reprezentat pr in cele mai no­bile şi mai universale însuşiri ale lui.

Iată de ce au fost atât de bine ve­nite conferinţele pe care D-na Huş-kova Flajshansova, profesoară de limba română la Universitatea din Bratislava, le-a rostit, la Bucureşti şi la Cluj, despre literatura ceho-slovacă. Clujul n'a avut parte decât de una sin­gură. Din ea ascultătorii şi-au putut face o idee destul de clară despre li­teratura cehoslovacă şi sufletul care este închis în ea.

Pe conferenţiară nu e nevoie să o prezentăm. Cititorii acestei reviste au avut prilejul să-i întâlnească numele

în paginile noastre. Studiind la Bucu­reşti, ea a avut prilejul să ne cunoa­scă, să ne înţeleagă şi să ne iubească. Simpatia pentru noi şi-a dovedit-o de repetate ori, prin studii şi articole referitoare la literatura noastră şi la relaţiile d in t re noi şi naţia d-sale, a-pou p r in numeroase traduceri. D-sa este autoarea unei antologii în limba cehă a poeziei noastre moderne, care e regretabil că nu are un corespon­dent în limba română, pentru poezia cehă.

Fiind o bună cunoscătoare a lite­raturi i noastre, conferenţiara a făcut dese apropieri între aceasta şi litera­tura cehoslovacă, ceeace i-a făcut con­ferinţa foarte instructivă. Vedeam crescând alăturea, trezindu-se la vieaţă şi înălţându-se spre cultură două na­ţiuni pline de energie şi originalitate.

Ceeace face originalitatea deosebit de simpatică a literaturii cehoslova­ce este suflul ei social şi umanitar. Dela cele dintâiu manifestări ale a-cestei literaturi, deLa marele Gomenius până la Masaryk, Brezina, Jirasek şi ceilalţi numeroşi poeţi şi prozatori, nota aceasta profund umană este firul de aur, marea şi nedesminţita tradi­ţie. Suprema ei expresie este fără în­doială, filosof ia lui Masaryk; până a ajunge însă la această încarnare, ea a îmbrăcat numeroase şi variate forme poetice.

Ascultând cuvântul aşezat şi preg­nant al conferenţiarei, mă gândeam cât de mult s'a zugrăvit acest popor pe sine în literatura lui. Priviţi orga­nizaţia lui socială întemeiată pe cea mai sinceră şi reală democraţie din câte are Europa de azi şi atunci veţi recunoaşte în l i teratura lui o imagine vie şi fidelă a sufletului acestui po­por. Imaginea aceasta noi trebuie să ne-o apropiem mai mult. Conferinţa doamnei Flajshansova ne-a venit ca o mustrare pentru neglijenţa noastră.

. . . . si suf le tu l vech iu lu i Bizanţ > *

Dacă despre sufletul cehoslovac nu avem o idee completă, imaginea ve­chiului Bizanţ care stăpâneşte cele mai multe capete dela noi, nu numai că nu este completă, dar cu desăvâr­şire falsă. Specialiştii istoriei noastre, mai ales artistice şi religioase, au luptat mult în ultimul timp să risi­pească această concepţie greşită des­pre una din cele mai glorioase epoci ale civilizaţiei umane, care a avut mare influenţă asupra structurii noa­stre spirituale.

Rar am avut ocazia să vedem în faţa noastră sufletul subtil, raifinat şi iubitor de glorie şi strălucire al ve-

97 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Ubicini (Cluj, 1932, Tip. Fraternitas, 78 p . ) .

Care dintre istoricii români ai se­colului al XIX n'au folosit Dicţionarul universal al contimporanilor, scos de francezul Vapereau la Paris în 1858 şi apărut apoi în mai multe ediţii? Biografiile româneşti cuprinse în a-cest Dicţionar au fost nu odată citate în istoriografia noastră ca surse dem­ne de toată seriozitatea. Se cuprin­deau în aceste biografii adeseori date pe cari nu le întâlneam in biografiile româneşti. De pildă în biografia lui (Dumitru Brătianu descopeream in­formaţia că înflăcăratul patriot dela 1848 ar fi colaborat la Revue Inde-pendante şi la Le National încă Ide pe la 1840, iscălind cu pseudonimul Regnault. Controlaţi însă foarte re­centa scriere a d-lui V. V. Haneş : Formarea opiniei franceze asupra Ro­mâniei ş i veţi (descoperi că d-sa vor­beşte cu foarte multă căldură despre articolele acestui Regnault •— ceeace de altfel ele o merită — fără să bănu­iască măcar că sub acest pseudonim se ascunde Dumitru Brătianu. La bio­grafiile fratelui acestuia a lui Ion Brătianu şi a prietenului şi colabo­ratorului lor C. A. Rosetti, descope­rim că aceşti doi întemeietori ai par­tidului liberal în epoca lor republi­cană (la 1852) au scris în colabo­rare un Calechism al săteanului.

De repetate ori am cerut la Acade­mia Română această carte care mă in­teresa în extremă măsură pentru a studia ideologia acestor doi liberali din această epocă şi nimeni n'a ştiut să-mi spună un cuvânt despre ea. To­tuşi ,n'am renunţat; mă iîncredeam în seriozitatea, d:e repetate or i confir­mată, â informaţiilor din Vapereau. Şi lîntr'adevăr n ic i deastădată n'am fost înşelat, căci din dările de seamă asupra expoziţiei de cărţ i rare făcută recent la institutul Ion I. C. Brătianu din Bucureşti, aflu că isub una d in vi­trinele de acolo stă şi acest r a r şi in­teresant Catechism al săteanului, fără îndoială una din broşurele de propa­gandă pentru ideologia lor revoluţio­nară şi republicană, aşa cum a fost şi Cealaltă scriere a lor din acest t imp Republica Română.

Vapereau merită deci multă încre­dere. Şi sentimentul acesta de Încre­dere ne e şi mai crescut când suntem convinşi că redactorul biografiilor lui româneşti este Ubicini, fapt pe care d. Boitos lîl confirmă în întregime. Ca şi Paul Bataillard celălalt francez prie­tin, studiat de d. Boitos, Ubicini este de o rară seriozitoate şi scrupulozi-tate ştiinţifică, cu atât mai de admirat cu cât ne gândim la epoca în care a scris. Sunt amândoi democraţi con­vinşi, ei nu sunt însă orbiţi de această credinţă. In aprecierea evenimentelor şi a oamenilor ei sunt cât se poate de obiectivi şi de documentaţi. Calitatea aceasta o întâlnim şi în biografiile publicate de Ubicini în Dicţionarul lui Vapereau. Autorul lor luase infor­maţii directe cu privire la persoanele tratate acolo, din anturajul lor, sau dela ele însele, cum e cazul lui A-lecsandri dela care ni .s'a păstrat o scirisoare autobiografică către Ubicini pe care acesta a î'm\r»buinţat-o cu si­guranţă în biografia pe care o face poetului aromân.

Biografiile lui Ubicini sunt cele dintâiu biografii româneşti serioase.

Importanţa lor este cu atât mai mare, cu cât au apărut într 'o operă de ca­racter universal ca Dicţionarul lui Vapereau. Prin ele iromânimea a in­trat pentru întâia oară în mod serios într 'o Enciclopedie, cu oamenii ei şi faptele lor, tot atâtea dovezi despre dreptul nostru la vieaţă. Pr in ele mo­destul şi harnicul prieten francez şi-a câştigat un nou titlu la recunoştinţa noastră.

Şi opera lui Ubicini este cu atât mai lăudabilă cu cât ea a trecut din Vapereau în alte enciclopedii şi dic­ţionare streine şi româneşti. Dacă nu erau bogatele şi documentatele bio­grafii ale acestuia poate nu eram de­cât foarte târziu reprezentaţi cum se cuvine In enciclopediile streine. D. Boitos arată în mod neîndoios cum Enciclopedia lui Larousse (apărută în întâia ediţie la 1865) reproduce u-neori cu mici modificări, numeroase din biografiile lui Ubicini. Tot aşa Marea Enciclopedie franceză apărută ceva mai târziu. (Dar pe Ubicini — Va­pereau nu-i compilează numai fran­cezii ci şi românii .

Biografia oamenilor mari scrisă de un otn mic, apărută la 18.59, al cărui autor e I. G. Valentineanu, întrebuin­ţează în largă măsură pe Vapereau şi tot aşa Dimitrie R. Rosetti în al său Dicţionar al contimporanilor, apărut la 1897, ceeace d. Boitos dovedeşte prin texte paralele. Şi cu siguranţă că autorul putea să meargă mai departe cu cercetarea compilatorilor români şi istreimi ai lui Ubicini (Septurariul lui Pumnu şi cihiar şi Enciclopedia lui Diaoonovicii s'au folosit de el) . In Anexe autorul reproduce toate bio­grafiile . lui Ubicini, făcândurle astfel mai accesibile cercetărilor, deoarece Vapereau în întâia lui ediţie este as­tăzi o carte foarte rară.

CRONICAR

TEA TEU „IDIOTUL" dramă în 4 acte

de A. Bacnlea după F. Dos. toiewski.

Adaptarea scenică a Idiotului lui Dostoiewski, făcută de d. A. Baculea^ este printre cele mai reuşite transpu­neri în dramă de romane din câte cunosc. Adaptare reuşită, care rămâ­ne însă la respectabilă distanţă de o-pera uriaşului rus. încercările de a-cest fel sunt în cele mai multe cazuri, condamnate la nereuşită. Romanul — şi mă gândesc Ia capodoperile genu-iui pr intre care este şi Idiotul — e născut să fie roman, aşa cum dramele lui Siiakespeare numai drame pot fi. Romanul închide in sine o lume cu mult mai complexă pentru a intra în cadrele dramei; ritmul romanului e mai larg şi mai lent, pe când al dra­mei e mai precipitat. Iată câteva nu­mai din dificultăţile ipe cari le în­tâmpină icei cari adaptează romanele pentru scenă.

Când se întâmplă ca autorul ro­manului să fie Dostoiewski atunci operaţiunea e şi mai anevoioasă. Căci autorul Idiotului nu numai că a creat în romanele sale o lume imensă, da r multe din personagiile sale sunt ieşite din comun, supranormale. S'ar putea spune despre unele din aceste perso­nagii că nu există î n realitate şi to­tuşi în opera lui Dostoiewski ele tră-esc atât de intens încât le simţim

prin toţi porii fiinţei noastre. In a-ceastă senzibilizare a supranormalu-lui Dostoiewski nu are pereche în li­teratura universală. Alăturea şi dea­supra lumei noastre el a creat o altă lume cu puterea miraculoasă a ge­niului său. Idiotul este o operă foarte caracteristică în această privinţă. In ea marele rus a pus mai mult din profunda lui umanitate, din înţelege­rea şi ertarea aceea atât de creştină a păcatelor omeneşti. Prinţul Mâşkin, personagiul principal al romanului, este nu numai sufletul turmentat al lui Dostoiewski, dar însuşi corpul lui, chi­nuit de epilepsie ca şi a'i prinţului. Dar afară de Mâşkin romanul cuprin­de încă o mulţime de alte personagii toate marcate de geniul dostoiew-skian. Drama nu le-ar fi putut cu­pr inde; d. Baculea le-a redus simţitor. Uneori le-a simplificat peste măsură. Din însuşi personajul principal d Ba­culea prea a făcut un tip de reforma­tor visător; prea mult a pierdut prin­ţul d-sale din adâncimea aceea uneori de nepătruns, pe care o are în roman. Nici Nastasia Filipovna şi nici Rogo-jin n'au dimensiunile lui Dostoiewski. Dar, însfârşit, nu mergem prea de­parte cu această comparaţie între dra­mă şi roman; nici autorul n 'a avut pretenţia de a aduce pe scenă pe Dos­toiewski întreg. Dorinţa lui a fost de a face să trăiască înaintea noastră un fragment din lumea aceea, din pro­blemele şi ideile ei. Şi dacă într 'ade-văr pretenţia Iui a lost atât de mo­destă, atunci a reuşit. A reuşit cu mu'lt mai bine, de pildă, decât transpună-torul în scenă al Anei Karenina a lui Tolstoi — al cărui nume mi-a lunecat din memorie, şi-mi pare bine c'a lu­necat — pe care am avut prilejul să o vedem recent cu ansamblul Naţio­nalului din Capitală, cu Măria Filotti în frunte. Acesta din urmă a transfor­mat profundul roman <rus într 'o ba­nală dramă franţuzească tip 1890, cu triunghiul clasic: bărbatul, femeia, a-mahtul. Nimic din specificul rusesc n'a mai rămas în adaptarea france­zului. Specificul acesta e nemăsurat mai accentuat în Idiotul. D. Baculea are meritul ide a-1 fi păstrat în adap­tarea d-sale. Dela cea dintâiu scenă ne simţim în lumea rusească, atât de plină de contraste violente. Generalul Ivanov, acesta de-O brutalitate tătară, lipsit cu desăvârşire de simţ moral, este rus din cap pârtă'n tălpi. Ru­soaică este soţia lui şi hiai ales Aglaia, fata lui, în care formalismul sec al clasei din care face parte, n'a putut înăbuşi admirabilul fond femenin; rusoaică este şi această iNastasie Fili­povna — şi totuşi atât de departe de cea din roman. — Rus este Rogojin, colonelul, fata lui, şi Gavril. Toţi sunt însă nişte ruşi cari se raportează la cei din roman ca harta la terenul pe care-1 reprezintă. Mi^a plăcut apoi vieaţa pe care autorul a dat-o acestor personagii ş i scenelor. D. Baculea a făcut un admirabil debut. Dela d-sa se poate aştepta mult.

Drama s'a bucurat pe scena clu- j jană de o destul de bună interpretare. l

Am admirat grija pe care d. Brabo-rescu, directorul de scenă, a pus-o în j studiul detaliului. Fiecare actor şi-a dat silinţa să nuanţeze cât mai puter­nic personajul interpretat. Deaceea am avut plăcute surprize chiar şi in rolu­rile mici. D. Braborescu a jucat pe

98 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

prinţul Mâşkin cu acel calm sufletesc al omului convins până în adâncimi de ideile lui; i-a dat privirea aceea care pătrunde dincolo de lucruri şi de lumea aceasta, într 'o lume mai bună, a cărui certitudine nimic nu i-o poate înlătura. Dacă prinţul d-Jui Brabores-cu n'a avut dimensiunile mistice pe care le ore în roman, de aceasta nu d. Braborescu e de vină. D. Neamţu-Ottonel a creat un general plin de o brutală încredere in sine. O creaţie admirabilă a avut d. Mişu Ştefănescu în rolul lăudărosului colonel, cui vo­inţa absolut paralizată de fantezia lui desordonată. Just d. Tâlvan în rolul lui Gavril, cel lipsit cu desăvârşire de caracter. D. Lapteş cam declamator în rolul lui Rogojin. De o sugestivă originalitate d. Simionescu în rolul cinicului Ferdasenko, d-na Brabore­scu în rolul Nastasiei Filipovna par­ţial reuşită. Personajul acesta este prea complex pentru puterile d^sale. Bine d-na Iuga în rolul scăpărătoarei A-glaia; cu multă sinceritate a jucat d-na Munteanu rolul fetei colonelului.

„FAUST" tragedie de Goethe

Teatrul Naţional s'a asociat şi el Ia sărbătorirea centenarului lui Goethej pr in reprezentarea părţii I a lui Faust. A fost un gest care merită să fie a-plaudat cu toată sinceritatea. Pentru-că a reprezenta pe Faust e mult mai greu decât a ţine o conferinţă despre Goethe. Această operă fără pereche în literatura universală cere o mulţi­me de condiţii atât dela public, cât şi dela actori, pentru ca reprezentarea ei să reuşască. Publicul trebuie să fi încercat adâncimile ei într 'o lec­tură repetată, să fi pătruns adică din­colo de povestire în simbol şi în ne­întrecuta ei poezie. Căci cine merge la Faust numai pentru a asista la o povestire cu dracul, frecventă în po­vestirile medievale, sau pentru a ve­dea tragedia urnei fete nevinovate — mai bine să stea acasă. Lucrurile a-cestea le poate găsi în numeroase dra­me, cari n 'au avut alt scop decât zu­grăvirea lor. Deasemenea pentru o bună reprezentare a lui Faust trebuie ca actorii să fi pătruns fiziono­mia personagiilor în adâncimile lor. Pentru a reprezenta opera aceasta a unui uriaş îţi trebuie uriaşi asemenea.

Deaceea sunt extrem de rare cazu­rile când Faust este reprezentat mul­ţumitor până şi pe cele mai bune sce­ne ale streinătăţii. In Franţa cel puţin nu se cunoaşte o reuşită reprezentare a tragediei acesteia.

Şi n u reuşeşte această reprezentare pentruoă personagiile din Faust, ori­cât contur ar ava, oricât ar fi de plas­tice, au o semnificaţie simbolică pe care numai cu închipuirea o putem cuprinde. Să mi^se ierte comparaţia. Dar ceeace se întâmplă cu aducerea pe scenă a lui Isus, se petrece şi cu Faust. Niciodată nu putem fi împă­caţi cu încarnarea în om a lui Isus, oricât de iscusit-ar.fi dramaturgul şi actorul care ar face-o. Deaceea auto­rii moderna de obiceiu nu mai aduc pe Isus pe scenă în carne şi oase, ci îl lasă numai să vorbească sau îl a-rată numai prin simbole. Cam în a-ceeaşi situaţie suntem şi cu Faust. Oricât de om ar fi el, oricât de mult ar fi încarnat Goethe în acest perso­nagiu, frământările umanităţii, totuşi

nu suntem mulţumiţi cu individuali­zarea lui pe scenă. Sunt personagii şi încă din dramele mari cari au fost depăşite sau cel puţin astfel interpre­tate de actori, încât ne-au dat pers­pective noui asupra lor. Nu cred să fie actor care să-ţi dea ura Faust supe­r ior celui din tragedie. Şi aceasta nu numai din motivul complexităţii şi a-dâncimii sufleteştii, ci mai ales a na­turii lui simbolice. Personagii uriaşe sunt destule şi în Shakespeare. Ma­rele Will însă sensibiliza, concretiza până şi cele mai abstracte însuşiri su­fleteşti. In puterea de a crea vieaţă a întrecut pe Goethe, fapt de care acesta şi-a >dat seama atunci când avea un cult atât de entuziast pentru autorul lui Hamlet. Goethe însă are mai mul­tă muzică. Fiecare din cele două genii are din acest punct d e vedere calită­ţile neamului său. Cred că Faust, a-tunci când îşi va găsi un compozitor congenial cu autorul lui, va putea fi transpus în operă muzicală şi astfel mai complet coborît pe scenă decât pr in teatru. Muzica ajută mult la a-dâncirea simbolurilor.

Iată câteva din consideraţiile suge­rate de reprezentarea la Cluj a trage­diei lui Goethe. Din ele s'a putut ve^ dea că reprezentarea nu ne-a prea sa­tisfăcut. In tot cazul ea nu ne-a putuj da iluzia artei, n'a putut să ne facă să trăim tragedia de pe scenă în toată adâncimea ei. Şi acesta este doar sco­pul artei dramatice de a ne face să ne uităm pe noi în iluzia de pe scenă.

Şi totuşi am aplaudat cu sinceritate ^ gestul Teatrului nostru. Reprezentând : marea operă, această instituţie a aju­tat mai întâiu la apropierea de ea, atât \ a acelor cari o cunosc, cât şi a ace­lora cari n'au citit nici un şir măcar din ea. Ceva din fioroul adânc al tra­gediei a trebuit să se comunice şi spectatorilor şi aceasta va fi îndem­nat pe mulţi dintre ei, ca întorşi a-casă să o răsfoiască. Interpretarea de pe scena noastră a fost destul de mul­ţumitoare în raport cu posibilităţile! de reprezentare a tragediei, de cari^ am amintit mai înainte. D. Tâlvan ne-a dat uin Faust destul de interiori­zat, de adâncit. Mi-a plăcut în deo­sebi partea dela început, frământarea aceea cosmică, înfăţişată de d. Tâl­van ou intensă vibrare sufletească. Mai puţin m'a mulţumit Mefisto vă­zut de d. Neamţu-Ottonel. Sarcasmul d-sale era prea de suprafaţă, prea tea­tral. D-na Iuga ne-a dat o Margaretă cam dulceagă, dar pasabilă. Bine d. Vanciu în rolul lui Valentin. Monta­rea atât de dificilă a fost făcută cu grijă. Scena crâşmei lui Auerbach a fost foarte reuşită.

CÂRTI Almanahul Graficei Române

pe 1932 Zilele trecute a eşit de sub teascu­

rile cunoscutei edituri craiovene: ,yScrisul Românesc" cel de al şaptelea Almanah ai Graficei Române pe 1931, care, atât ca înfăţişare, cât şi ca exe­cuţie tipografică, se prezintă ca o a-devărată lucrare de lux. Iţi face im­presia unei lucrări executate în vre­unul din marile ateliere grafice din străinătate, care tipărită cu multă în­grijire, te îmbie s'o iei in mană, îţi dă imlbold s'o răsfoieşti, s'o citeşti!

Aranjamentul tehnic: ireproşabil şi estetic. Nimic forţat, nimic greoi; to­tul e în perfectă armonie cu regulele tehnice: literă, zaţ, titluri, copertă. De la pr imul moment îţi dai seama de iz­bitorul contrast ce-1 prezintă în ra­port cu „obişnuitele" cărţi ce ies — fără nici un control — de sub teascu­rile editurilor noastre, ahtiate după câştiguri.

Comparând Almanahul despre care vorbim cu cărţile de şcoală, lipsite de cel mai elementar gust estetic, invo­luntar ajungem la constatarea, că şi la noi, în ţară, se poate lucra ceva frumos şi estetic, dacă există ambiţia necesară şi o cât de puţ ină dragoste pentru tipar.

Ce ar fi, dacă printr 'o lege oarecare — se fac doar' atâtea legi! — s'ar im­pune editorilor de cărţ i şcolare ca e-xecuţia tehnică a acestora să fie tot atât de îngrijită ca cea a Almana­hului de care vorbim? In urma aces­tui fapt copiii a r îndrăgi cartea încâ din primul an de şcoală, n ' a r mâi pr i­vi-o ca pe „ceva" desgustător, c i ca pe un adevărat prieten de care nu s'ar mai despărţi lîn toată viaţa lor. Prin a-ceasta, numărul cititorilor s'ar în­mulţi an cu an şi ca atare, criza cărţi i de care tot vorbim, s'ar înlătura dela sine.

Pentru a Obţine însă p execuţie teh­nică aşa cum e cea a Almanahului a-mintit, nu este destul de a dispune de ateliere bine aranjate, c i mai tre-bue să dispunem şi de lucrători inte­ligenţi, cu cultură profesională cât mai ivastă, cari , secondaţi de o miş­care a intelectualilor, să alimenteze e-fortul de creaţie estetică ă tiparului românesc. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, e lucru ştiut că, cultura unui popor e în funcţie de gradul de des-voltare a tiparului propriu.

D. Em. Tatănwco, în prefaţa Alma­nahului spulie că : scopul editurii nu este numai acela „de a prezenta un ti­par frwnds, ci de a crea unui a cărui frumuseţe să fie un frrodus ai sufle­tului românesc". Iar mai departe, zice că: „Pentru a ajunge aici, e nevoie întâi să cunoaştem, pr in lungi şi te­meinice studii, trecutul atât de bogat al tiparului nostru, desprinzând din el toate elementele ca r i pot sluji la crearea unei arte grafice propri i" . Pentru a ajunge la aceasta spune că: „cercetarea trecutului, oricât de . bo­gată în îndrumări , nu ar putea duce singură la rezultatele dorite dacă nu i-âm adăoga şi contactul neîntrerupt cu diferiteie curente pr in care se ma­nifestă orientarea artistică a epocii în care trăim", ca apoi să arate că : „cine ar putea să exprime mai bine aceste aspiraţii dacă nu cei cari, prin în­săşi îndeletnicirea lor, sunt mai di­rect legaţi de funcţiunea estetică â ti­parului, — adică scriitorii ş i ziariş­tii!"...

• Ca conţinut literar, .Almanahul îşi

deschide paginile cu un luminos stu­diu istoric asupra desvoltării tiparu­lui nostru, datorit d-lui Nicolae lorga, la care se mai adaogă contribuţiile, în aceeaşi direcţie şi tot atât d e intere­sante ale P. S. S. Episcopului Varto-lomeiu, precum şi cele ale d-lor I. Lupaş, Sextil Puşicariu şi Alex. Lu-peanu.

D-l P . P . Panaitescu ne arată rolul ce 1-a avut mitropolitul Kievului, Per tre Movilă, ca ctitor al tipografiilor

(Continuare in paa. 102)

99 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

^ F A P T E

OBSERVAT1UNI

Ce este cultura ? Infinite definiţii au fost date de

către atâtea capete gânditoare. Unii au tras severe linii demarcaţionale între cultură şi civilizaţie. Ne aducem aminte în această privinţă de unele sângeroase ironii de ale lui Caragiale la adresa chelnerului atoate ştiutor: cunoştinţa de oameni datori tă frec­venţei cu multă lume lustrueşte pe om, îl civilizează, însă poleiala aceasta nu este decât de ordin exterior. Cu un mare aparat de argumente pledează în acest sens Aurel C. Popovici. Apoi Simion Mehedinţi inversează noţiunea de aristocraţie: adevărata aristocra­ţie e dată de către pătura ţărănească a românismului, pătură, care deşi lip­sită de şcoală, crează îşi păstrează de mii de ani comori de artă şi limbă, deci cultura propriu1 zisă. Atunci ' cultura este de esenţă pur spirituala, nu are nici un amestec în orânduirea materială a omenirii?

îngrădirea aceasta conţine mult ar­tificiu. In această privinţă noi accep­tăm definiţia largă şi atât de dreaptă a flosofului vienez Freud, care in vo­lumul proaspăt: „Viitorul unei iluzii", apărut în limba franceză atribue cul­turii următorul conţinut vast: „cuprin­de pe deoparte toată ştiinţa şi puterea agonisită de oameni pentru a stăpâni forţele naturii şi de a cuceri astfel bu­nuri susceptibile de a satisface nevoi­le omeneşti ; pe de altă parte toate măsurile necesare de a reglementa ra­porturile oamenilor între ei , în spe­cial repart i ţ ia bunurilor accesibile", încăpătoare, splendidă definiţie. De mult realism. Progresul complică ra­porturile dintre categoriile de muncă. El a atins astfel ide culmi, încât une­ori fascinează. Cu toate acestea exis­tă dureroase inichităti sociale. Glori­ficarea sistemului cultural din trecut, fără rezerve, înseamnă lipsa de criti­cism şi romantism. E necesar să se facă dreptate omului, din orice clasă socială, reglementându-se în astfel de mod raporturile cu semenii lui încât capacitatea de desvoltare să fie deo­potrivă asigurată. Câte nedreptăţi ţi­pătoare nu sfâşie societatea de azi şi nu reclamă o nouă ordine socială mai corectă, mai demnă, mai conformă u-manităţii contemporane. Definiţia lui Freud este izvorâtă dintr 'o amplă an­chetare a transformaţiunilor vremii, a căror direcţie nu poate merge decât potrivit nevoilor păturilor celor mai numeroase, pentru cari repartiţ ia bu­nurilor sociale este aproape complect anulată.

Horia Trandafir

Ştiinţă si mizerie • * •

In luna Mai se desfăşură alegerile parlamentare din Franţa. Cine vor fi biruitorii? Cei din dreapta, or i cei din stânga? La dreptul vorbind cei din dreapta din Franţa sunt atât de la stânga faţă de stările dela noi, încât criteriile d e judecată politică de acolo nu pot fi decât ou multă relativitate comentate la noi. 0 observaţie ne-am îngădui: puternica democraţie de aco­lo, garantată de către reala suverani­tate a parlamentului a asigurat Fran­ţei marea ei ascendenţă de azi, bogăţia şi prestigiul universal. Niciodată nu vom avea o mai edificatoare exempli­ficare a meritelor aplicaţiunilor demo cratice decât în cazul Franţei de azi. Parlamentarismul francez se menţine la înălţimile cele mai pure, deoarece Franţa a recoltat de pe urma lui pu­terea şi grandoarea de azi. Fireşte că sunt şi acolo lipsuri. Că un reac­ţionarism de clasă vrea să-şi ridice capul. Sunt lupte îndârjite între par­tide. Nu yreau să subliniez cu această ocazie decât o controversă c u un ca­racter universal, controversă ipusă în-tr'un afiş al socialismului francez. Ci­tăm: ^.descoperirile ştiinţei,; Idesvol-tarea prodigioasă a maşinismului, ra­piditatea transporturilor, progresul sub toate formele ar fi trebuit să cree­ze pretutindenea prosperitate, siguran­ţă şi bucurie, pentrucă totalitatea pro­duselor necesare ar putea să depăşias-că nevoile indivizilor. Ceeace însă ve­dem este tocmai contrarul: mai mult de 20 milioane de şomeri, milioane de tineri şi tinere condamnate la lene chiar la vârsta când omul îşi alege profesia şi cariera, şi demoralizate în ceasul speranţelor; privaţiuni ş i mi­zerie; paralizia afacerilor, nesiguranţă pentru toţi; întregul corp social sgu-duit de spasmuri şi ameninţat să ca­dă într 'o anarhie dizolvantă..." Iată o propagandă pusă pe o linie universa­lă de idei, Socialismul francez, chiar numai într 'un simplu manifest elec­toral, este îngrijorat de soarta între­gii lumi. Aceasta este generozitatea care respiră din socialism. Nu mai e salvare decât într 'o înţelegere şi coo­perare universală. Fără ea, sunt zadar­nice atâtea sforţări şi sacrifici de-aîe geniilor din trecut. Nenumărate talen­te şi genii ştiinţifice au înzestrat lu­mea cu ştiinţă de valoare veşnică. Şi totuş mizerie? Şi totuş. Pentrucă or­ganizaţia socială e şubredă. Beneficii­le ştiinţei nu sunt universalizate, ci restrânse în regiuni minoritare. Dea-ceea, e foarte adevărat: cu toată ştiin­ţa omenirea e sugrumată de mizerie.

•j* Dr. Aurel Isac Un moşneag înţelept a închis ochii

în regretul şi doliul metropolei transil­vănene: dr. Aurel Isac avea vrâsta de patr iarh: %anQKriBa^tr^se*D3 ,tit'n ul­timul moflteTît" luciditatea minţii agere care închide cu sine în mormânt un bogat trecut de suferinţi şi izbânzi. Personalitatea lui? |0 caldă pasiune pentru t ineretul universitar care ve­dea în el pe un adevărat părinte gata de sfat şi ajutor, un avocat iscusit care s'a remarcat în procese celebre cum a fost cel al memorandului, un român înfocat iubitor de dreptate şi adevăr, o mare bunătate de suflet, un retras şi sfios bătrân care nu s'a îm­bulzit niciodată după situaţii. Cu ace­ste caracteristice, mortul naţiunii a stârnit simţământul general de grati­tudine. In atâtea privinţe dr. Aurel Isac rămâne o permanentă pildă de caracter şi modestie in Clujul care 'cri era prea sărac (în valori intelec­tuale şi morale.

Transmitem familiei îndurerate, în special distinsului intelectual oare este fiul său, scriitorul Emil Isac, con-doleanţeleTîTrastre:

Politica comunală Cu ocazia dezastrului s'a agitat o

temă interesantă: poartă icineva răs­punderea pentru că apele n'au fost tă-lăzuite la t imp şi pentrucă nu s'au luat suficiente măsuri de prevenire? Te­ma trebue pusă cu toată seriozitatea. Pentrucă răul putea fi înfrânt, cel pu­ţin parţial . S'au scris articole în zia­re , că o cauză a dezastrului este ne­priceputa şi vinovata tăiere fără sis­tem a pădurilor, deci vorbind mai pe şleau: devastarea codri lor de către exploatatorii improvizaţi şi cu trece­re pe lângă autoritatea silvică a făcut posibilă năvala sălbatecă a puhoaelor topite. Este şi aceasta o cauză. Insă mai este una cel puţ in tot aşa de gra­vă: „reprezentanţele" comunale im-provisate, adică regimurile comisiilor interimare şi prea desele alegeri co­munale. Preşedinţii şi comisiile nu­mite în pr ipă de guvern d in meschi­ne interese politicianiste, nu-şi dau seama de marea răspundere edilitară ce le revin., m'au răgazul cercetărilor în arhivele primării lor pentru a se documenta asupra vechilor măsuri şi hotărâri pentru cazul unui potop. Cu o uşurinţă ticăloasă cele mai multe organe d e conducere ale satelor nu năzuiesc să facă o adevărată gospodă­rie ţ inând seamă de indicaţiile expe­rienţelor bătrâne. Doar atari catas­trofe au mai fost; cei de azi nu înva­ţă nimic din păţaniile şi îndrumări le

1Q0 ©B.C.U. Cluj

•contemporanilor acelor nenorociri? In multe comune sunt semne edifica­toare cari marchează înălţimile până la cari s'au ridicat apele altădată. Po­topul se repetă fatal când cad zăpezi groase şi când nori grei descarcă mari cantităţi de ploae. Daţi-vă de pildă seama: câtă neglijenţă in îndi­guirea sistematică a malurilor. Apoi: ce lipsă de sistem în construirea ca­selor din apropierea râurilor! N'ar trebui date încuviinţări de edificare în locurile primejdioase. O comună organizată, e datoare să răspundă pentru orice daună. Nici după acest potop nu vor învăţa minte guvernele şi conducerile comunale?

Schimbare de regim în Jugoslavia

Cu totul pe neaşteptate guvernul prezidat de generalul .l'ivoovici a de­misionat şi i-a luat locul un guvern Marincovici. Evenimentul este co­mentat pretutindeni ca o schimbare de regim, regele Alexandru convin-gându-se că .absolutismul nu se poate menţine nefiind capabil să soluţione­ze în mod mulţumitor nici o proble­mă mare de stat. Renunţarea la dicta­tură şi acordarea unei constituţii care îngăduia partidelor politice un rol ti­mid, încă în decursul anului trecut, .erau semnele cari trădau convingerea regelui despre imposibilitatea de a impune poporului său ordinea de sus, nedesbătută, neverificată şi neaccep­tată de cei de jos. Alegerile sugruma­te de restrângeri infinite şi ruşinoa­se în ce priveşte libertatea de mişca­re a partidelor, au dat guvernului Jivcovici majoritatea. Guvernul în a-ceste condiţii continuă a păstra ca­racterul de guvern personal ;şi dicta­torial. Nemulţumirile împotriva opre­siunii guvernamentale şi a crizei eco­nomice în creştere, se înteţiau me­reu. Ele şi-au găsit o expresie violen­tă în grevele studenţimii inimoase d in Bellgrad, .care s'a ciocnit cu for­ţele poliţiei şi armatei. Pe străzile Belgradului se afişau manifeste cari acuzau guvernul Jivcovici că , are la bază interesele marilor capitalişti ai bursei, ale marilor proprietari şi ale funcţionarilor corupţi"... şi că uită complect ,pe ţărani, pe muncitori şi pe micii burghezi cari se sufocă sub /greutatea dărilor şi a mizeriilor. Stu­denţii cereau: libertatea întreagă şi suveranitatea poporului, abolirea Con­stituţiei din Septembrie şi a tuturor legilor dictatoriale, organizarea statu­lui după voinţa liberă a poporului, tradiicierea în faţa judecăţii populare a tuturor factorilor stării actuale, liber­tăţi politice şi economice: egalitate pentru toţi cetăţenii, Franţa să nu se amestece în afacerile iugoslave, res­pectarea autonomiei absolute univer­sitare... Eroismul studenţesc a impre­sionat lumea şi a determinat căderea guvernului Jivcovici. Jugoslavia nu-şi găseşte salvarea decât într'un regim de sinceră democraţie. Deci nu schim-bare de etichetă, ci de fond trebue să

: se facă.

O sensaţie europeană; falsurile lui Ivar Kreuger

_ Miliardarul suedez Ivar Kreuger • supranumit "„regele chibriturilor" n'a

fost un om de finanţe corect, ci a re-feurs la falsuri atât de grosolane şi

de îndrăsneţe, încât probabil că va fi poreclit în curând ca un „rege" al falsurilor. Cele mai sensaţionale ti­tluri de gazetă în presa mondială, chiar în ziarele oficiale sgârcite în întrebuinţarea caracterelor mari cum este de pildă „Prager Presse", denun­ţă lîntâile rezultate ale anchetei: ele sunt uluitoare. Ivar Kreuger falsifi­case personal bonuri de stat italiene şi făcea operaţiuni cu bănci cari nu existau, Vasăzică sinuciderea ddla Pa­ris nu era o simplă întâmplare, nu era provocată de o obişnuită suresci­tare nervoasă, ci fusese dictată de a-propiata, neînlăturabila, fatala desco­perire a incorectitudinilor, a trucării bilanţurilor, a înşelării unui conti­nent întreg, de consecinţele prăbuşirii uriaşei întreprinderi capitaliste car» sguduie atâtea institute financiare chiar de pe alte continente... Descin­derile la registrele băncilor şi fabrici­lor faimosului miliardar aduc surprize, cari buimăcesc lumea prin temeritatea neruşinată a „mijloacelor" la cari a apelat excrocul şi aventurierul Nordu­lui.

Ce cruntă păcăleală pentru oamenii de finanţe, ce sensaţie uriaşe, câtă curiozitate mondială stârneşte cazul „miliardarului" Kreuger! Numai (ca­pitalismul imoral putea rezerva lumii acest caz celebru şi aproape unic în istoria finanţelor.

Ravagiile potopului Preveniam asupra dezastrului: de

când a apărut notiţa noastră din ul­timul număr furia apelor întărâtate şi alimentate de zăpezile topite de ploae a crescut peste orice închipuire. Lun­cile mănoase ale Oltului, Murăşului, Someşului, Crişurilor, Timişului şi al­tor râuri şi văi au fost acoperite de suprafeţele mâloase, tulburi, agitate cari luau întinderea unor lacuri şi mări. De o sută de ani n'a mai fost un astfel deprăpăd. Nenumărate sate au fost cuprinse de puhoaele nă­valnice, împotriva cărora nu se pu­tea purta nici o luptă. Sute şi mii de case au fost luate de apă sau deterio­rate. Chiar în centre mai mari cum suint iLipova şi Radna, apoi chiar Clu­jul şi Aradul au suferit mari strică­ciuni, neputându-se salva în multe lo­curi nici oamenii, nici hainele, nici alimentele, nici animalele. Năprazni-cul iureş al Crişului repede din Bi­hor alerga cu o iuţeală de 60 km., şi a târât icu sine întregul avut îngrămă­dit în sate. Niciodată n'a fost mai mare nevoe de milă îşi de ajutor orga­nizat ea acum. Toţi câţi au rămas neatinşi în buna lor stare nu imai pot sta nepăsători faţă de tdezastrul poto­pului, ci datoresc cu mult-puţinul lor obştei lovite de ioatastrofă. Deci ini­ţiative repede de refacere şi ajutor.

^ Prigoana împotriva ziarului socialist „Nepszava"

Regimul conţilor şi grofilor din Un­garia tremură de groază: pătrunderea socialismului la sate loveşte de moar­te dominatiunea lor multiseculară. Şi care a fost întâiul mijloc de represiu­ne? Suspendarea ziarului energic şi atât de bine scris .yNepszava". organul oficial al partidului social-democrat din Ungaria. Măsura aceasta nechib­zuită şi provocatoare a trezit protes­tul general al muncitorimii din toate

tipografiile, care s'a solidarizat ime­diat şi a suspendat munca. Astfel timp de trei zile, adică exact cât t imp hotă­râseră greviştii să dureze atitudinea de protestare n 'a mai apărut în Buda­pesta niciun ziar. Evenimentul a fost viu comentat în presa mondială, căci socialismul din Ungaria, Împotri­va teroarei nemaipomenite, şina dove­dit marea sa forţă politică. Aristocra­ţii şi latifundiarii cari refuză popo­rului unguresc orice retormă de pă­mânt şi universalitate electorală sunt înspăimântaţi că-şi văd terenul fugind de sub picioare. Dar oare cine e de vină, că Ungaria e prostită de sără­cie, că „toată ţara este cerşetoarea stă­pânir i i lui Bethlen de zece ani"? In-săş clasa reacţionară, care n'a înţeles glasul timpului şi a făcut din Ungaria cetăţuia, azi unică în Europa, a opre­siunii celei mai sălbatice. Dacă în-săş ţărănimea maghiară îşi dă seama, că nu mai e scăpare decât într 'un so­cialism energic, se poate deduce cât resentiment a stârnit nemiloasa spo-liaţiune a clasei posesoare. „Nepsza-va" avertizează pe Bethlen că un apro­piat parlament democratic îl rva trage la răspundere;" poporul satelor, micii proprietari , proletarii agricoli vor li­bertate, pământ, democraţie, viaţă o-menească, egală îndreptăţire în faţa legilor si cultură" (no. dela 21 Apri­lie).

Afacerile rentabile ale optanţilor unguri

La noi nu se prea .citeşte ziarul socialist „Nepszava", — apare într 'al 60-lea an de existenţă — cu toate că este scris foarte documentat şi dă re-laţiuni .edificatoare în multe pr ivinţe . Nici inu ne-am putea explica dealtfel dece există în Ungaria un socialism atât de conştient, dacă publicul n 'ar avea la dispoziţie un ziar atât de bine făcut. Şi e de regretat, că la noi nu se poate întemeia un cotidian socialist, cu toate că nevoia lui este adânc sim­ţită din numeroase puncte de vedere. Nu însă despre asta este vorba aci astăzi, ci despre o sensaţională des­tăinuire a lui „Nepszava": regimul din Ungaria favorizează pe optanţii cu trecere şi le creează imense înlesniri şi beneficii. Iţi stă mintea în loc: Un­garia extenuată, falimentară, nenoro­cită, mai este capabilă să suporte o afacere de dimensiuni atât de mari ca a baronului Toroczkay? Institutul de credit maghiar în al cărui consiliu de administraţie sunt şi conţii Apponyi, Bethlen, Zi.chy, Pallavicini, Tisza, Kal-man ş. a. a aprobat o compensaţie pentru cele 3600 jug. pădure din Ro­mânia de nu mai puţin de 1900 jug. pământ arător în Ungaria! E extra­ordinar!

Vasăzică vestiţii latifundiari nici numai aşteaptă ca banca reglemente­lor internaţionale să înceapă plăţile de despăgubire, şi îşi votează schimburi şi beneficii fantastice! Oricum se în­toarce roata sorţii, tot bogătaşii deţin norocul? Poporul poate pier i de foa­me şi privaţiuni politice, — tot grofii sunt cu toate câştigurile. Prin iscu-sinţi diplomatice, prin rentabila ex­ploatare a legăturilor peste hotare op­tanţii unguri au dobândit un enorm câştig de cauză. Acesta întăreşte reac­ţionarismul şi face să mai dăinuiască dominatiunea cruntă a aristocraţimii

©B.C.U. Cluj

bancare şi latifundiare maghiare.. Forţa de rezistentă a acesteia nu poa­

te fi înfrântă decât de către un pu­ternic şi idealist regim socialist. Ca­doul făcut de Europa de azi latifun­diarilor unguri, zişi optanţi, e o grea lovitură dată democraţiei.

Vic tor ia socia ldemocraţ ie i

g e r m a n e

Alegerile repetate la 13 Martie au însemnat victoria necontestată a so-cial-democraţiei germane care a votat pe Hindenburg, reales astfel .preşedin­te al republicii germane. Bunul simţ german a reuşit să înfrâneze fascis­mul, să abată dela putere pentru o vreme tentativele sgomotoase şi voi­niceşti ale lui Hitler. Fără masele or­ganizate ale social-democraţiei victo­ria nu era posibilă.

Germania încăpută pe mâinile unor aventurieri violenţi şi cu capul în nori, a r provoca şi nelinişti o lume întreagă, şi ar aluneca in anarhie. So-cial-democratia germană şi-a îndepli­nit un noi istoric cruţând statul ger­man de convulsiuni cari iiar strica în clipa de azi. Ea a avut un rol negativ. Nu va putea trece şi la actul al doilea: adică în a organiza Germania pe te­meiuri socialiste? Situaţia de acolo este extrem de complicată prim şoma­jul de milioane, prin lipsa de debu-şeuri, prin sarcina insuportabilă a datoriilor şi reparaţiunilor. Cine să-şi ia actualmente răspunderea? ;Cuin sa­tisfaci mâna de lucru? E greu să re-solvi izolat, adică pe ţară o astfel de" problemă. Numai un concurs general al statelor ar putea preveni dificultă­ţile şi ar putea îndemna social-demo-craţia să treacă la un regim potrivit principii lor ei. Iar soluţia germană nu.poate întârzia prea mult. Un cata­clism german tărâşte în prăpastie o serie întreagă de state. Căderea atrage după sine multe victime. Deaceea do­rim ca Tatiunea statelor ou influenţă să învingă cu un ceas mai de vreme.

Urmare din pag. Cronici Culturale române din veacul al XVII.

D-l Emanoil Bucuţa ne arată starea în care se află bibliotecile, oficiale şi particulare, din ţară, ajungând la constatarea că : „tot ce avem din tre­cut, chiar cu putere de lege, n'a avut la obârşie un studiu şi un plan de organizare general, şi rămâne de a-ceea fără foloase (mai ales bibliote­cile -populare)".

D-l prof. univ. S. Mehedinţi se o-cupă de cartea pentru amatori şi car­tea pentru mulţime, de felul cum ce­tim ş i cum ar trebui să cetim o carte, precum şi de rolul ce-1 au librarii .

D-l Stelian Popeiscu vorbind despre invenţia tiparului ajunge la consta­tarea .că: „graţie tiparului, ştiinţa se răspândeşte cu iuţeala fulgerului în imassele mari ale popoarelor, ideile circulă pretutindeni, îmbogăţind cu­noştinţele tuturor, înlesnind traiul şi făcând pe om mai bun" ; iar mai de­parte recunoaşte că: „In, Statele de­mocratice, răspândirea ideilor prin tipar a luat un mar t avânt şi însăşi creaţiunea acestor State se datoreşte în cea mai mare măsură invenţiei ti­parului".

D-l I. Simionescu se ocupă cu pro­blema cărţii pentru mulţime şi con­stată că la noi există două feluri de analfabeţi : primii sunt „aceia cari n'au dat prim şcoli* iar secunzii sunt acei cari, deşi oficial sunt trecuţi prin­tre ştiutorii de carte, au uitat să ci­tească sau nu mai au deprinderea cărţii. întind mâna cel mult către ziarele zilnice, singura lor hrană su­fletească". Pr intre aceştia din urmă se găsesc chiar funcţionari superiori, suspuişi în erarhia socială. Astfel a-junge la constatarea că „numărul a-nalfabetilor culturali, socotind la un loc "şi pe cei integrali, neştiutori de carte, cuprinde trei sferturi din popu-laţiunea ţării".

D-i Cezar Peţrescu făcând o com­paraţie intre librarul de odinioară şi cel de azi ,spune că „odinioară, libră­r ia era un loc de întâlnire pentru pu­ţinii căr turar i ai oraşelor de provin­cie... unde discutau o idee şi apărau un autor favorit", în vreme^ce azi

librarii ,yvând geamandane, cuie de gramofon, mingi şi lanterne electrice, î-iindea numai negoţul de cărţi i-ar duce la faliment".

D-l C. Gongopol constată că „filo­sof ia tiparului dispare înaintea forţei lui masive", deoarece „tiparul a de­venit instrumentul de propulsiune al dinamismului grafic, care frământă tot mai mult umanitatea".

D-l S. Maur vorbind despre ilustra­ţie şi bibliografie, ajunge la concluzia că: „Ilustraţia e o artă tot atât de mare ca şi celelalte îşi vrem ilustratori buni pentrucă avem şi terenul nece­sar, şi depinde numai de noi ca să scoatem din întunerec viitoarea mare generaţie de ilustratori români".

Mai semnează articole d-nii G. Ţi-ţeica despre „Tipar", I. Agârbiceanu despre „Cartea poporalăşi răspândirea ei", E. Lovinescu: „In marginea edi­turii de artă", Tudor Vianu: „Manu­scris şi imprimat", Gr. Tăuşan: „Ce este bine să citim?", Gh. D. Mugur: „Cartea", Tudor TeodoresemBranişte: „Elogiul bibliotecM", Al. Lascarov-Moldoveanu: „Cartea cea hotărâtoa­re...", Virgil Molin: „Tiparul românesc la răspântie", Traian R. Dumitrescu: „Problema educaţiei profesionale a lucrătorului tipograf de aiurea şi de la noi".

Din recenzia de mai sus se poate deduce care e valoarea Almanahului Graficei Române pe 1932. E destul dacă amintim că: pe acei cari lîi intere­sează câtuşi de puţin istoria tiparului românesc şi problemele ivite în legă­tură ou criza cărţii şi a tiparului de azi, pot găsi în acest Almanah lucruri

-şi constatări, interesante din cari vor putea culege multe date. Din parte-ne

-nu putem decât să recomandăm citi­torilor noştri acest Almanah care se extinde peste 200 pagini şi se poate procura dela „Scrisul Românesc", Craioiva.

GEORGE URZICA, tipograf

preşedintele şcolii libere de studii sociale „C. Dobrogeanu-Gherea" din

Cluj

MARELE MAGAZIN DE STOFE Şl MĂTĂSURI B A R Z A

C L U J , CALEA REGELE FERDINAND 11 ESTE ASORTAT CU TOATE NOUTĂŢILE DE PRIMĂVARA

- ADRESATI-VA C U ÎNCREDERE -

EXCELENTELE M Ă R F U R I ale tabricei vechi de postav din Cisnădie-Sibiu. Stofe fine de costume şi pardesiuri

GROMEN şi H E R B E R T | ş j Cluj, calea Regele Ferdinand 13, Sucursală ce şi-a făcut cu renume ^ =

©B.C.U. Cluj