Semn lingual

Coșeriu ( "Introducere în lingvistică", p.20)„ Ceea ce înțelegem de obicei prin semn este un „instrument” care servește la redarea unei idei, a unui concept sau a unui sentiment cu care semnul însuși nu coincide: instrument care evocă un concept în virtutea unei convenții și în conformitate cu o tradiție determinată, însă care nu are cu conceptul evocat nici o relație necesară de tip cauză-efect sau invers.”K. Buhler (după E. Coșeriu, "Introducere în lingvistică", p.21)Semnul lingvistic este simptom ca expresie a vorbitorului, adică în măsura în care manifestă ceva despre cel care îl produce; este semnal în relație cu ascultătorul sau cu receptorul său și este simbol în raport cu semnificatul său „real”, întrucât desemnează printr-un concept (sau din punct de vedere psihologic, printr-o „imagine”) ceva aparținînd unei realități care este, sau cel puțin se consideră a fi, independentă atât de vorbitor cât și de ascultător.O definiție flexibilă și cuprinzătoare a semnului lingvistic ar fi următoarea: prin semn lingvistic înțelegem instrumentul central al acțiunii comunicării verbale și deopotrivă un fenomen de natură socială deținînd valoarea de element al unui cod specific structurat în cadrul unui sistem și prezentîndu-se ca o unitate funcțională între o formă de natură sonoră și un conținut de natură conceptuală (E. Munteanu „Introducere în lingvistică” p.202).Forma primară a semnului lingvistic este cea comunicativă, dar această funcție se definește în mod relațional, așa încât orice semn este instituit ca o relație între cel care îl utilizează și fragmente definibile ale realității extra-lingvistice și extra-semiotice. Semnul lingvistic ne apare ca un fenomen extrem de complex, care impică dimensiunile fundamentale ale umanului, de la structurile neurofiziologice și pînă la nivelul superior al faptelor de conștiință.În calitatea sa de structură binară elementară (formă/conținut, „semnificant/semnificat”), orice semn lingvistic se încadrează într-un ansamblu structurat pe care îl numim sistem lingvistic. În cadrul unui sistem lingvistic particular, fiecare semn este cuprins într-un lanț de ierarhii organizat după principii intrinsece. Unitățile lingvistice (foneme, morfeme, semnateme, lexeme, sintagme, enunțuri etc.) prezintă grade diferite de complexitate, dar au în comun faptul că nu pot fi înțelese decât în perspectivă funcțională și relațională, adică prin funcțiile pe care le realizează fiecare în cadrul comunicării verbale (în calitate de semnale) și prin relațiile pe care le contractează în cadrul unei structuri comunicative (în calitate de simboluri).

Caracteristicile semnului lingual

1. Caracterul binar al structurii interne al semnului lingvistic;2. Caracterul informațional;3. Caracterul linear al semnificantului;4. Arbitrarietatea semnului lingvistic;5. Caracterul relațional al semnului lingvistic;6. Caracter material;7. Caracter ideal;

1

8. Universalietatea semnului lingvistic;9. Primordialitatea.

I. Caracterul binar al structurii interne a semnului lingvistic. Semnificant și semnificat.Orice cuvânt al limbii reprezintă o formă (numele lucrului; un ansamblu de sunete pe care le rostim sau le percepem când le rostesc alții) și un conținut (= cu obiectul la care ne referim sau la imaginea pe care o evocă în mintrea noastră complexul sonor). Aceasta este doar la prima vedere, deoarece în realitate lucrurile sânt mai comlicate.F. De Soussure: semnul lingvistic „nu unește un lucru și un nume, ci un concept și o imagine acustică.” Astfel, savantul genevez concepe semnul lingvistic ca o entitate psihică alcătuită din două laturi strîns legate între ele.

La Saussure găsim definiția devenită clasică a naturii binare a semnului lingvistic. „Semnul lingvistic este un ansamblu de natură psihică determinat prin relația strictă ți necesară dintre un semnificant și semnificat”. (E. Munteanu,p.204)Semnificantul este echivalat de Saussure cu imaginea acustică, pe cînd semnificatul repreyintă latura pur mentală a semnului.Disocierea saussuriană între semnificant şi semnificat are o preistorie. În Antichitate gînditorii stoici - Sf. Augustin semnul verbal ( verbum sau dictio) este preyentata ca o îmbinare între un semnificant (sonum sau vox) şi un semnificat (dicible sau semnificatum); cuvîntul este definit ca voces significantes "sunete dotate cu sens". Gramaticile speculative: significants/significatum.

II. Caracterul informaţional al semnului lingvisticCând vorbim despre semnificant şi semnificat ne referim la structura internă a semnului lingvistic. Pe lângă acestea semnul verbal nu-şi îndeplineşte funcţia sa de semnificare decât prin raportare la ceva exterior semnului lingivstic, cu alte cuvinte. Realiyarea funcţiei semnificative a semnului verbal este posibilă doar îm prezenţa unui al treilea factor - obiect desemnat sau referinţa. Relaţia dintre semnul lingvistic şi obiectul desemnat (referent sau referinţă) este o relaţie de desemnare (sau denotare) şi defineşte funcţia referenţială sau denotativă a semnului lingvistic.

III. Caracterul linear al semnificantului lingvistic

Semnificant de natură materială se presupun reciproc;

Evocă ceva exterior relaţiei în sine - realitatea pe

Semn lingvistic care o numim obiect (o structură binară) desemnat, referinţă sau

referent.Semnificat de natură ideală

2

Cînd rostim un semn lingvistic - produucem sau receptăm un sunet sau un lanţ de sunete. Datorită caracterului său sonor producerea sau receptarea se realizează doar în timp. Timpul este repreyentat aici prin succesiunea de segmente; înlănţuirea în timp a unor sunete care alcătuiesc o linie continuă.Semnificantul unui semn lingvistic are aspectul unei succesiuni de segmente care se produce în timp.

Exemplu: rostirea unui cuvânt apă sau a unui enunţ "Noi suntem români şi punctum!" presupun desfăşurarea în timp a unui segment sau a unor segmente.Fiecare unitate fonică urmează după altă unitate fonică. Astfel, Saussure face diferenţiere între semnificanţii vizuali (semnalele rutiere, maritime) de semnificanţii acustici care, după părerea lui, "nu dispun decât de linia timpului, elementele lor se prezintă unul după celălalt, ele formează un lanţ". În baza acestui principiu, Saussure a definit şi principiul sintagmatic. Semnele lingvistice (în procesul de comunicare) formează sintagme, de unde un alt caracter al semnului lingvistic - caracterul relaţional.

IV. Caracterul relaţional al semnului lingvistic Orice semn lingvistic participă la realizarea actului de comunicare doar în relaţie cu alte semne în cadrul unei structuri. Semnele lingvistice intră în diferite raporturi (relaţii complexe) unul cu celălalt formînt acte de comunicare. Astfel, Saussure defineşte aceste relaţii în relaţii sintagmatice şi relaţii paradigmatice.Raporturi sintagmatice - caracter linear al semnului lingvistic; succesiunea în timp a unităţii vorbirii. Este un raport de combinare, care duce la alcătuirea unei sintagme. Unn termen plasat într-o sintagmă are valoare doar atunci cînd este opus celui ce-l precedă sau celui ce-i urmează, sau amîndurora. (Saussure)Raporturile paradigmatice - raport asociativ. Fiecare unitate lingvistică formează nu numai un segment din lanţul discursului, dar se află şi într-un raport de asociere mentală (virtuală) cu alte unităţi cu care se înrudeşte fie prin conţinut, fie prin formă.

Exemplu: paradigma declinării unui nume înţelegem prin cuvântul paradigmă Paradigma conjugării verbului toate formele posibile care pot fi

selecţionate în lanţul vorbirii La nivel semnatic - serii paradigmatice, serii sinonimice, serii antonimice.

V. Semnul lingvistic între arbitrar şi motivatSaussure afirmă că "semnul lingvistic este arbitrar" referindu-se la "legătura ce uneşte semnificantul de semnificat". Tot Saussure susţine că "cuvântul arbitrar mai necesită o observaţie. El nu trebuie să sugereze ideea că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor; vrem să spunem că el este nemotivat, adică arbitrat în raport cu semnificatul, cu care, în realitate, nu are nici o legătură naturală". (după E. Munteanu, p.226)Saussure vorbeşte el însuşi de o relativă arbitrarietate a semnului lingvistic. "Numai o parte din semne este absolut arbitrară".Cînd voorbim despre gardul de motivare sau nemotivare al uneii unităţi lingvistice trebuie să ţinem cont de raportul sincronic/ diacronic şi de raportul de semnificare - care

3

se stabileşte ca o relaţie internă semnificant şi semnificat unui semn lingvistic şi ca raportul de desemnare - raportul dintre semnul lingvistic ca un ansamblu şi obiect desemnat din cadrul realităţii extra-lingvistice.Despre o arbitrarietate absolută se poate vorbi doar în plan sincronic şi cu privire la raportul de desemnare (ex: cuvântul "masă" - semn lingvistic şi referinţa la obiect). Astfel, în cadrul raportului de desemnare, privit în mod sincronic, majoritatea semnelor lingvistice au un caracter arbitrar. Din perspectivă diacronică vorbim de o relativă motivaţie. În plan istoric majoritatea cuvintelor dintr-o limbă au o explicaţie - o etimologie, adică ele sînt motivate din punct de vedere istoric. Foarte rare sunt cuvintele nemotivate din punct de vedere istoric (este vorba de unităţiile ce ţin de terminologii ştiinţifice sau tehnice: watt, ohm).Când vorbim despre relaţia internă între semnificant şi semnificat, adică relaţia de semnificare constatăăm grade diferite de motivare sau arrbitrarietate în funcţie de nivelul la care ne aflăm: fonetic, lexical - morfologic, sintactic sau semnatic.

Motivarea fonetică

Semne lingvistice - structura internă prezintă un pararelism perfect între semnificant şi semnificat. - Onomatopeilea) Creaţii primare - sunete care reproduc zgomote, sunete (pleosc, buf, miau) - onomatopeie propriu-zise, interjecţii (oh, vai)b) Cuvinte cu origine onomatopeică (cuc, cotcodăceala, meunat, a cotcodăci, a meuna).

Motivare morfo - lexicală Motivarea semnelor corespunde unui proces relativ transparent de metaforizare (Ex: ghiocel - de la ghioc (trimite la forma florii plantei desemnate); rus - подснежник - compunere şi derivare "под + снегом" - "sub zăpadă" + sufixul "-ник". Derivarea lexicalăMotivat prin elemente structurale alcătuitoare (revedea - re+ vedea), sufixul şi prefixul contribuie cu un aport semnatic: re- "repetiţie"; co - "împreună cu". Sufixul "bil" (acceptabil, condamnabil) - sufix care are sensul de posibilitate a unei acţiuni (care se poate...) - arhi, - extra, -super. Compunere lexicală - prin calchiere lexicală transferul unui conţinut dintr-o limbă

în alta prin intermediul recompunerii (fărădelege - rus. Беззаконие). Procedeul mixt de îmbinare a derivării şi compunerii lexicale (româna veche:

fărădeleguitor = fără+de+lege+suf. -itor).

Motivarea semantică

Împreună cu derivarea şi compunerea - etimologia unui cuvânt. Ex: pământ - lat.pavimentum "lut bătătorit", verbul latin pavio - "a bătători pământul" + creativitatea lexicală prin care se produc ad hoc noi semnificaţii lexicalizate fie în forme preexistente (fenomenul metaforizării), fie în forme noi prin combinarea metaforizării cu derivarea şi compunerea lexicală (ex: gură) (E. Munteanu, p.237)

4

Etimologie popularăExemplu din Caragiale: remuneraţie (împrunutat din franceză) Remuneraţie (motivat prin analogia cu număr, număra) Lăcrămaţie (pentru reclamaţie) Intrigatoriu (pentru interogatoriu) Vermont (vermult)

VI. Caracterul material al semnului lingual - este ceea ce poate fi receptat (sau scris), adică are o existenţă materială chiar dacă este purtător de sens ideal (semnul propiu-zis are caracter material). VII. Caracterul ideal - raportul de desemnare este acela care ne arată caracterul ideal al semnului lingvistic. Oricărui semn i se atribuie o semnificaţie, nu există semne lipsite de sens. O reuniune de litere sau foneme nu înseamnă nimic dacă nu se raportează la un semnificat. Exemplu: existenţa cuvântului înaintea obiectului "robot", existenţa obiectului fără cuvântul particular - "maşină de spălat", "combină muzicală".

VIII. Universalitatea - semnul cuprinde toate sferele activităţii umane pe tot globul şi, prin urmare, are loc împrumutul de semne care succede îmrpumutul de realităţi.

IX. Primordialitatea - semnul verbal este unul natural, el apare primul, iar celelalte semne sînt secundare şi artificiale faţă de semnul natural.

5