Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap...

1 Lumina Vechilor Cărări

Iată scopurile finale ale rugăciunilor lui Epafra, pentru frații care alcătuiau Biserica din Colose: să fie desăvârșiți și deplin încredințați, ca astfel să stăruiască în voia lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie ținta oricărui responsabil de Biserică: ca frații din responsabilitatea lui să fie oameni care să tindă spre desăvârșire și totodată să fie deplin încredințați. Deplin încredințați în ce privește credința, desigur. Așa se poate stărui în voia lui Dumnezeu, altfel e mai greu.

Prin urmare fiecare credincios ar trebui să fie deplin încredințat că ceea ce crede este bine, că fiecare aspect al felului în care își practică credința, este bun; este după voia lui Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că în urmă cu câțiva ani, mă întorceam cu un microbuz de pasageri din Portugalia. Pe lângă faptul că distanța este destul de mare și prin urmare timpul călătoriei este lung, șoferii au mai făcut o abatere prin vestul Germaniei, ceea ce a făcut ca drumul nostru să se întindă și mai mult. Eram undeva peste zece pasageri și multe bagaje. Între tovarășii mei de drum, cu doar un rând de scaune mai în față, era o fată cu batic, așezat în felul în care își așază fetele pocăite, baticurile. La prima oprire am observat că și după față părea a fi pocăită. La oprirea mai lungă din vestul Germaniei, mi-am cerut scuze și am întrebat-o de ce poartă batic pe o așa căldură. Era într-adevăr foarte cald. Mi-a aruncat o privire sfioasă și mi-a spus că poartă batic pentru că este pocăită. Ca și cum nu aș fi știut ce-i asta, i-am spus că cunosc și eu fete și femei pocăite care nu poartă batic; de ce unele pocăite poartă batic și altele nu ? A tăcut puțin, vădit încurcată, apoi a evadat în obișnuitul răspuns folosit adesea:

_ La Biserica unde merg eu, se poartă batic ! Era vorba de o Biserică dintr-o localitate de

lângă Suceava. Dar profitând de timpul lung avut la dispoziție, nici eu nu am slăbit-o, continuând cu întrebările:

_ Dar Bisericile după ce se orientează când stabilesc norme de comportament pentru cei ce le

alcătuiesc ? _ După Biblie. – veni răspunsul foarte repede. _ Și Biblia oferă mai multe modele de practică

creștină, astfel încât Bisericile să aleagă fiecare pe cele ce consideră că li se potrivește ? Una alege după Biblie că trebuie purtat baticul și altele aleg tot după Biblie să nu-l poarte ?

Fata mi-a mai aruncat o privire vădit stingherită și a plecat capul. Se vedea că nu este deloc în apele ei și ar fi dorit să fie lăsată în pace. Atunci i-am spus că sunt și eu pocăit, că am și eu fete de vârsta ei și că și fetele noastre poartă batic, dar că fiecare credincios ar trebui să fie deplin încredințat de ceea ce crede și face. Altminteri se poate să ajungă în locuri unde religia, și uneori chiar și credința în Dumnezeu, se practică în alt mod. Și dacă nu avem convingeri clare și bine înrădăcinate în Scripturi, se poate să renunțăm degrabă la ceea ce consideram a fi bine sau să facem ceea ce mai înainte nu făceam, pentru că consideram că este păcat. Astfel credința noastră să ajungă să fie trăită după împrejurările vieții și nu după Scripturi, iar o astfel de credință se poate să nu ducă nicăieri.

Așadar fraților, silința fiecărui credincios ar trebui să fie aceea de a analiza motivele care stau la baza fiecărui aspect în care-și manifestă credința. Și este de dorit ca în fiecare aspect de acest fel, să poată pune degetul pe versetul din Scripturi unde scrie să facă ceea ce face sau să nu facă ceea ce nu face. Și versetul acela să fie unul clar, de preferat din Noul Testament. Asta pentru că este ușor de observat că cerințele importante ale lui Dumnezeu sunt prezentate foarte clar în Noul Testament. Ceva de felul: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit;” (Mc. 16.16a) sau „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul” (Ef. 4:25a). Acolo unde nu avem un verset clar din Scripturi care să argumenteze vreuna din practicile noastre de credință, nu are rost să răscolim toată Scriptura și să chinuim verset după verset să spună ceea ce ne dorim noi să spună. Anumite

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.12:

„Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.”


practici de credință pot foarte bine să fie așezate pe ceea ce s-a considerat între frați că este bine și potrivit, pentru un credincios în Dumnezeu. Așa au făcut și apostolii. (F.A. 15.19). Desigur că atunci când stabilim o anumită practică de credință fără să avem un verset pe care să putem pune degetul, ci doar pentru că așa socotim că este potrivit și bine, astfel de hotărâri trebuie să stea tot pe niște principii biblice. De exemplu: nu mergem la scăldat în locuri publice măcar că nu scrie asta explicit într-un verset anume. Dar așa s-a hotărât de bine între frați și asta nu după vreo idee trecătoare a cuiva, ci datorită faptului că Scriptura se pronunță cu tărie împotriva aprinderii poftei. (1Ts. 4.5b). Și hotărârea asta este foarte categorică în Bisericile din care facem parte. Acum, în afară de hotărâri bisericești mai pot fi și încredințări personale, bazate pe ceea ce cineva consideră că este bine, cu privire la viața lui de credință. Și desigur că continuând cu exemple pe acest palier, riscăm să intrăm în zona încredințărilor personale, la care fiecare ține. Dar după părerea mea este foarte normal ca fiecare să țină la încredințările pe care și le-a

dobândit; anormal mi se pare atunci când din pricina lor trăiesc un simțământ de respingere față de frații ce nu au aceleași încredințări.

Deși a fi deplin încredințat asupra a ceea ce cred și fac, este un lucru de căpătâi, am întâlnit persoane foarte evlavioase și statornice în credință, care nu aveau argumente clare cu privire la ceea ce credeau sau făceau în credință. Au venit din lume la slujbă în adunare, s-au uitat în jur, au văzut cum se poartă și ce fac pocăiții și s-au conformat fără dificultăți. Mai mult, niciodată nu și-au mai pus problema să se explice de ce cred așa sau de ce fac așa. Totuși, am citit acum despre Epafra că el dorea și se ruga cu stăruință lui Dumnezeu, ca cei din Biserica din care făcea el parte, să fie deplin încredințați de ceea ce cred și fac. Este mult mai bine, chiar dacă deseori acest lucru provoacă întrebări sau anumite conflicte interioare. Rezultatul final ar trebui să fie o înrădăcinare puternică în voia lui Dumnezeu.

Din „Comorile mele”

Mulți oameni discută de dietă și pierderea kilogramelor în plus, e un subiect la care se găsesc ascultători aproape în orice grup.

Marele dezavantaj al dietelor e că te ajută să recuperezi tot ce reușești să dai jos, imediat ce încerci să îți permiți să trăiești altfel de cum îți cere dieta. Aici e vorba despre stil de viață și alte concepte des folosite între cei ce luptă cu kilogramele.

Aveți mai jos spre analizare experiența mea: Am luptat să revin la greutatea pe care o aveam

la data nunții: au trecut aproape 5 ani de atunci și au venit vreo 10-12 kg în plus. Nu țineam foarte mult la siluetă, dar mi-am dat seama că dacă nu mă îndrept, trebuie să îmi schimb garderoba, aspect la care mă gândeam cu groază. Așa că am trecut la dietă (la necaz, cum îi spunea un frate). Am luptat aproape 3 luni și am reușit ce mi-am propus: am revenit la greutatea pe care o avusesem când m-am căsătorit. Trăiam însă frica de a reintra în ritmul normal al mâncării, de frică să nu zădărnicesc cele 3 luni de „necaz”. Am început să îmi permit treptat, treptat alimentele pe care înainte nu le consumam și să mă verific zilnic la cântar. După câteva zile am rărit vizitele la cântar și am mărit cantitatea de alimente interzise și tot așa.

Într-o zi am fost programat la dentist pentru un detartraj (curățarea dinților cu ultrasunete), în momentul vizitei la cabinet mi s-a spus că am o problemă a gingiilor și că ar trebui să mă spăl pe dinți după o tehnică specială, după fiecare masă și să folosesc o apă de gură specială. Spălatul pe dinți cu toate implicațiile dura aproximativ 15-20 de minute. Nu mai doream să aud de spălat pe dinți. Am început să mănânc mai rar: dimineața și după-masa, iar între mese nimic. Din când în când m-am mai pus pe cântar ca să îmi verific greutatea: începusem să slăbesc din nou. De ce? De frica spălatului pe dinți… Ciudată dietă…

Nu am început să scriu pentru a vă convinge că

e bine să vă spălați pe dinți, ci pentru a face o paralelă cu latura spirituală: dacă zi de zi realizăm că luăm hotărâri de îndreptare pe care le ținem o bucată de vreme după care revenim din nou la starea inițială, ne asemănăm bine cu cei care țin o dietă până slăbesc și apoi se îngrașă mai tare decât au fost înainte și repetă acest proces până nu mai au nici curaj să îl mai încerce.

E momentul în care alături de hotărârea de pocăință, trebuie să te hotărăști să mergi la mărturisire pentru fiecare abatere. Aceasta e soluția integrării unui stil de viață. Nu e suficientă mărturisirea la o persoană pe care o întâlnești odată la mult timp, ci ai nevoie de o persoană care să te poată supraveghea, la care să dai socoteală de starea ta. În felul acesta, de rușinea căderii, vei reuși să îți implementezi un stil de viață sănătos. De frica nereușitei care trebuie povestită, vei reuși.

Bineînțeles că alături de strădaniile noastre, este îndurarea lui Dumnezeu care te va ajuta, însă trebuie să îți dai toate silințele ca să unești cu credința ta, fapta.

Șandra Adelman Cezar - Bihor

L A D I E T Ă


În seara aceasta avem ocazia să cădem în noi înșine și să ne cercetăm în fața Cuvântului lui Dumnezeu, care este o oglindă perfectă. Oglinda nu are rolul de a ne înfrumuseța. Să nu credeți că în realitate suntem una și când ne privim în oglindă suntem mai frumoși; dar nici mai urâți. Menirea oglinzii este să ne redea exact cum suntem. Și în seara aceasta ni se vorbește despre un lucru foarte important. Lucrul este pomenit de apostolul Pavel în 1Corinteni 13:13 „Rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” Vom vorbi despre nădejde, speranță. Auzeam printre colegii mei de lucru, între nepocăiți, că speranța moare ultima. Oamenii fără speranță sunt cei mai nenorociți: fără nădejde. Și așa eram noi în lume, fără nădejde. Rătăceam toți ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, însă acum ne-am întors la Domnul care a avut milă de noi și care nu obosește iertând. Se zice: „Lui îi datorăm faptul că prin credință suntem în această stare de har în care suntem și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Isus Hristos.” Să te bucuri în speranță, în nădejde. Se spune că nădejdea, speranța, este o ancoră în viitor, pe care o aruncăm în viitor și ne prindem de viitor cu această ancoră.

Numai că trebuie să fim foarte atenți. Aici se spune că această nădejde nu înșală. Însemnă că sunt și nădejdi înșelătoare care se bazează pe înșelăciune. Cred că nimeni dintre noi nu vrea să fie înșelat, mai ales în privința mântuirii. Și totuși cei mai mulți se înșală. Ei îl coboară pe Dumnezeu la nivelul lor. Își potrivesc Cuvântul Scripturii după starea lor. Raportează Cuvântul la faptele lor și niciodată invers: să ne raportăm noi la Cuvânt. Astea sunt nădejdile înșelătoare. Și sunt mulți amăgiți.

Care-i menirea noastră? Avem această încredere că în noi Dumnezeu a pus o nădejde vie, care nu înșală. Oamenii lui Dumnezeu n-au stat nepăsători fața de nădejdile înșelătoare. Întotdeauna au luat atitudine și au dărâmat aceste nădejdi înșelătoare. Vin mulți să ia botezul la Ioan. Și ce le spune Ioan? „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” Unii care se pocăiesc de frica iadului și a pedepsei lui Dumnezeu, să știți că se încadrează în această categorie – pui de năpârci. Ucenicii, într-o împrejurare când Domnul le spune: voi nu vreți să vă duceți? Ei au spus așa: „Unde să ne ducem că Tu ai cuvintele vieții veșnice.” Nu i-a legat de Domnul, frica de mânia viitoare, ci le-a plăcut Cuvântul, Cuvântul Vieții le-a fost drag; l-au iubit. Și

Domnul în rugăciunea din Ioan17 spune așa, în acea rugăciune: „Eu le-am dat cuvintele Tale și ei le-au păzit.” Ce mare lucru. Slăvit să fie Domnul! Dragii mei, puii de năpârci nu iubesc Cuvântul, nu iubesc pocăința, dar vin aici siliți, forțați. Nu cumva să-i ajungă pedeapsa, mânia viitoare. Sunt îngroziți de judecata lui Dumnezeu. Nu așa. Dumnezeu nu este un stăpân aspru, cu biciul în mână și ne gonește la rai. El ne cheamă: veniți copii! Slăvit să fie Domnul!

Dragii mei, spunea Ioan mai departe: „nu vă apucați în voi înșivă să spuneți „avem ca tată pe Avraam.” Asta era nădejdea lor. „Noi suntem fiii lui Avraam” și Ioan ia atitudine, le dărâmă nădejdea aceasta. „Nu vă apucați, pentru că Dumnezeu poate să ridice fiii lui Avraam din pietrele acestea”. La fel și Domnul Isus a procedat cu iudeii. (Ioan capitolul 8). Le vorbea și le spunea: „Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” Păi, dar noi „n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: Veți fi slobozi!”? „Fiecare este rob lucrului de care este biruit”. Dacă mă biruie mânia, sunt fiul mâniei. Mă biruie supărarea, sunt un om supărăcios, ranchiunos, firesc. Mă biruie banul, sunt robul banului. Mă biruie necinstea, sunt robul necinstei. Mă biruie mâncarea, sunt robul îmbuibării. Mă biruie somnul, sunt robul leneviei. Ce ne biruie pe noi? Aveți grijă. Zice: noi suntem sămânța lui Avraam. Știu că sunteți sămânța lui Avraam, pe linie biologică, dar vreți să mă omorâți. Așa ceva Avraam n-a făcut. „Dacă ați fi fiii lui Avraam ați avea faptele lui Avraam.” Le-a spulberat nădejdea înșelătoare? Le-a spulberat-o.

Când au văzut ei că li s-a dus această nădejde, au venit cu alta: „Noi nu suntem feciori din curvie.” Adică feciorii din curvie ce sunt? Ei n-au tată. Mamă au, dar n-au tată. Zice: noi avem ca tată pe Dumnezeu. Și Domnul Isus le spulberă și asta. Zice: dacă ați avea ca tată pe Dumnezeu, M-ați iubi că de la El am venit. N-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. Dragii mei, cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe toți cei ce sunt ai lui Dumnezeu. Spun unii: „Eu iubesc pe Dumnezeu. Dar pe frați nu-i iubesc.” Minte. Îi un mincinos. Se înșală singur. Are o nădejde înșelătoare. Când iubim pe Dumnezeu, îi iubim și pe cei ce sunt ai lui Dumnezeu, frați, micuți. Slăvit să fie Dumnezeu! Și această nădejde le-a spulberat-o. Era înșelătoare.

Acum haideți să vedem un lucru. Nădejdea care nu înșală pe ce se bazează? Pe linie biologică?

„Rămân acestea trei: credința, nădejdea și

dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”


Părinții mei, bunicii mei au fost credincioși? Tatăl meu a fost păstor și eu din cauza asta sunt iubit de Dumnezeu? Nădejdea mea e puternică? Ce ziceți, pot să spun asta? Nici vorbă. Nădejdea care nu înșală e alta. Și zice: „pentru că suntem în această stare de har ne bucurăm în nădejdea slavei lui Isus Hristos, ba mai mult, ne bucurăm și în necaz.” Toată lumea fuge de necaz. Dar ori vrem, ori nu, ne place, nu ne place, vor veni necazuri și peste noi. Și scrie în Psalmi un cuvânt așa: „De multe ori vine nenorocirea peste cel neprihănit.” Am stat și m-am gândit: de ce de multe ori? De multe ori vine nenorocirea, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea. Slăvit să fie Domnul! Dragii mei, vin necazuri. Așa a spus Mântuitorul: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți că Eu am biruit lumea.” Avem necazuri. Necazuri au și cei din lume, de afară, care nu-L cunosc pe Domnul, nu-L cunosc pe Dumnezeu. Necazuri au ei, necazuri avem și noi. Dar Biblia spune de ce vin necazurile. De ce le îngăduie Dumnezeu? Să știți că nimic nu-i la întâmplare, ci totul are un scop precis. Întristările, spune Pavel, credeți că vin așa aiurea? Zice: „Întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” De aia Dumnezeu îngăduie să fim întristați. Dar de ce necazuri? Biblia spune clar: „Necazul aduce răbdarea.” Noi am vrea ca răbdarea să vină din cer de la Dumnezeu, ca ploaia, nu-i așa? Să nu facem niciun efort. Doar ieșim afară și cad stropii pe noi și ne udă și capul, ne uda și hainele, uzi tot. Și am vrea ca această răbdare să vină din cer. Nu există așa ceva. Răbdarea vine în urma necazului. Necazuri prin care trecem suferințe, întristări, clipe de amărăciune, de apăsare. Astea lucrează în noi răbdare. Nu ne place asta, dar Biblia spune clar că școala răbdării este școala lui Dumnezeu. Zice: „Răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic.” Asta vrea Dumnezeu. De aia vine necazul. Necazul aduce răbdare. Când mi-aduc amine de Lonea când era de 25 de ani, nu pot să-l compar cu Lonea de astăzi, total diferit. Mă despart 40 de ani de acel Lonea. În acest timp Dumnezeu m-a trecut prin niște dureri extraordinare. Dacă v-aș povesti, nu v-ar veni să credeți. Am trecut prin momente în care moartea îmi era dulce, aș fi preferat să mor, dar n-am murit că n-a fost voia lui Dumnezeu. Mi-era așa de greu să mai suport, ceva deosebit. Dar a trebuit să trec pe acolo. Și nu mi-a plăcut. Dar nu m-a întrebat Dumnezeu: Lonea, îți place sau nu-ți place? Vrei sau nu vrei? Dumnezeu ne trece prin necazuri. Vrea să fim răbdători.

Dar răbdarea ce aduce? Biblia spune mai departe, în textul nostru: „răbdarea aduce biruință”. N-ai cum să ajungi la biruință decât prin răbdare. Trebuie să rabzi de multe ori și pe soția ta cum a răbdat-o Iov. „Vorbești ca o femeie nebună”. Credeți că i-a fost ușor? El avea nevoie de o mângâiere. Avea nevoie de o îmbărbătare, avea nevoie de o ridicare, de o încurajare: „Măi bărbate, rabdă că Dumnezeu se va îndura odată de tine.” Dar vine ea: „Blestemă pe Dumnezeu și mori.” Poftim, i-a mai dat un brânci. În loc să-i fie un ajutor potrivit, i-a mai dat un brânci. Dragii mei, de multe ori trebuie să rabzi copiii, purtarea lor. De multe ori trebuie să rabzi șeful, colegul care te batjocorește sau îți zâmbește în față; tu îl ajuți, poate îi împrumuți și bani, și el râde de tine: „Bă da uite ce face

pocăitul acesta. Mă, da prost mai îi.” Și mai știu eu câte. Și toate trebuie să le rabzi și să taci, tăcând, răbdând. Că și Domnul Isus era pe cruce și nu i-a spus marelui preot… putea să-i spună: vulpe vicleană! Câte nu putea să-i spună?! Dar El a tăcut, n-a scos un cuvânt. Ca un miel pe care îl duci la măcelărie. El a biruit tăcând. E greu să rabzi. Când ai dreptate, dreptatea e de partea ta și tu trebuie să taci. Minciuna te lovește, vorbirea nedreaptă, judecata nedreaptă te lovește și tu trebuie să taci. Așa ajungi la biruință. Și după ce ajungem la biruință, haideți să vedem ce trebuie să biruim. Zice: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Și Biserica trebuie să biruiască în lume. Cum? Răbdând, tăcând, nu făcându-ne singuri dreptate. Răbdând, tăcând. „V-am scris tinerilor pentru că ați biruit pe cel rău.” Cine e cel rău? Diavolul. Tinerii trebuie să-l biruie pe diavolul. Ia auzi, lumea, diavolul și apoi ce mai? Zice: „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei.” ne-am biruit pe noi înșine. Trei biruințe mari. Asta fiecare dintre noi: bătrâni, tineri, predicatori, nepredicatori, surori, frați, oricare. Toți trebuie să ne biruim pe noi înșine, să biruim lumea și să biruim pe cel rău. Dumnezeu să ne ajute.

Și aceste biruințe ce le dobândim, la ce ne ajută? Biruința aduce nădejde, ea ne-o dă Duhul Sfânt, dar nu ne-o dă cadou. Ea este o consecință, o urmare a biruințelor noastre. N-am biruit, n-am nădejde. Cine nu biruie și e înfrânt, să nu se îmbete cu apă. N-are nădejde, are nădejde înșelătoare. Noi trebuie să nădăjduim, să sperăm, abia după ce am văzut în urma noastră că am biruit lumea. M-am biruit pe mine, am biruit pe cel rău, am o viață de biruință. Asta e viața unui creștin adevărat. O viață de biruință. Slăvit să fie Domnul. Nădejdea înșelătoare, să știți că vine nu pe bază de biruință, ci pe bază de înfrângere, dar camuflată. Un proroc mă ridică, un predicator mai modern știe să-mi acopere fărădelegea. Lasă că Dumnezeu iartă și așa mai departe. Nu, atunci când birui, Dumnezeu nu mai are de iertat. N-are ce ierta ! Când am înfrângeri, atunci trebuie să mă ierte. Dragii mei, suntem chemați să fim biruitori. Dumnezeu să ne ajute. Nădejdea ta pe ce se bazează? Care e nădejdea ta? Pe biruință, sau pe înfrângere? Să camuflăm orice înfrângere că Dumnezeu tolerează, Dumnezeu îngăduie. Nu dragii mei, nu dragii mei, e o nădejde înșelătoare ! Încercăm să ne îmbătăm cu apă, putem să bem și o cisternă de apă că tot nu ne îmbătăm. Să nu vă înșelați, nădejdea adevărată vine în urma biruinței, în urma biruinței. Și biruința aduce nădejdea.

Și apoi mai avem ceva, mai avem ceva. Zice: „Nădejdea aceasta nu înșală.” Pentru că e bazată și vine ca o consecință. Și în plus Dumnezeu ne mai dă motive să fim întemeiați în putere. Nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în noi prin Duhul Sfânt. Când ne botează Dumnezeu cu Duhul Sfânt, atunci primim adevărata dragoste în noi. Până atunci avem o dragoste fabricată de noi. Ne ajută ca pe Petru, până în fața unei slujnice, și-atât. Până în fața unei slujnice putem mergem și noi, dar vine ceasul acela greu când voi spune că nu Îl cunosc. Pentru că nu avem acea dragoste care să ne împingă la sacrificiul suprem. Eu am să mor, chiar dacă Dumnezeu nu mă scapă, eu tot nu mă lepăd de El.


Prefer să mor decât să păcătuiesc. Atât, aici trebuie să ajungem. Și asta o pot numai cei ce au dragoste. Petru a spus: „Eu te urmez până la moarte.” Cum s-a amăgit el cu o nădejde înșelătoare ! Zice: „Petre, noaptea asta nu va cânta cocoșul de două ori, că tu te vei lepăda de trei ori de Mine.” „Eu merg cu Tine la moarte.” Ce sigur a fost. Parcă vad mulțimea de penticostali din Reșița, din România: „Noi suntem ai lui Isus.” Cum, fără dragoste? Dragostea e turnată într-un singur mod, ea este turnată prin Duhul Sfânt. Noi trebuie să stăruim după botezul cu Duhul Sfânt, să toarne în noi dragostea Lui. Amin fraților.

Până atunci vorbim de dragoste, cântam despre dragoste, recităm versuri despre dragoste, predicăm despre dragoste, dar nu o avem. E o dragoste formată de noi. Îl iubim că ne-a iertat păcatele, ne-a mântuit, ne-a dus la pocăință. Dar atunci când am primit dragostea, nu pot să uit seara aia. Dragostea este prima parte din roada Duhului. Și roada Duhului nu sunt roadele Duhului, e o singură roadă. Cu mai multe componente, cum un singur ciorchine de strugure are mai multe boabe. Așa-i? Una-i dragostea, una-i bucuria, una-i pacea, una-i înfrânarea poftelor, una-i blândețea, credincioșia, facerea de bine. „Împotriva acestor lucruri nu este lege.” Dragii mei, dragostea se observă prima în cei botezați de Domnul. Ei plâng, că-s umpluți de dragoste. Iubesc, se sacrifică până la limita extremă. Asta este dragostea turnată de Dumnezeu. Nu se iubesc pe sine însuși, nu caută folosul lor, nu caută să-și facă o reputație, un nume. Ei își ascund smerenia, toată viața și-o ascund. Nici nu așteaptă răsplată. Nici de la Domnul: „Doamne sunt rob netrebnic.” Asta e dragostea. Nu are pretenții, nu are mofturi, ea crede totul, suferă totul, rabdă totul și nădăjduiește totul. Mărit să fie Domnul. La asta suntem chemați fraților. Când a turnat Dumnezeu în mine dragoste, am un motiv să am o nădejde vie. M-a întrebat un frate, după ce am terminat duminică dimineața predica, era un frate bătrân dintr-o localitate din Bucovina. Zice: „Frate Lonea, ce-i untdelemnul din pilda celor zece fecioare? Unii spun: „fapte bune”, alții spun că e credința ta.” Biblia spune altceva, zic: „Ungerea pe care ați primit-o voi, vă va învăța toate lucrurile.” Cine-i, care e ungerea asta? Domnul Isus a spus în Evanghelia după Ioan: „Când va veni Duhul Sfânt vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte tot ce v-am spus Eu.” Cel ce învață toate lucrurile este Duhul Sfânt; Duhul Sfânt e cel care unge ungerea asta. El e ungerea asta. Și apoi în Faptele Apostolilor, zice așa de clar, în Cuvântul lui Dumnezeu, că Isus Hristos, om devenit, a fost uns de Dumnezeu cu putere. Așa spune apostolul Petru în casa lui Corneliu. Că Dumnezeu l-a uns cu putere pe Domnul Isus Hristos. Asta e ungerea, asta e ungerea cu untdelemn. Untdelemnul se cumpără. Și prețul greu e stăruința supărătoare. Să te rogi mereu, asta să dorești permanent. Te culci cu gândul acesta, te scoli cu gândul acesta, mergi pe cale, conduci mașina, lucrezi la cosit, încarci o mașină, ajuți pe cineva, te rogi pentru masă, tu te rogi continuu: „Doamne, vreau Duhul Tău.” Eu așa am făcut și Dumnezeu mi-a dat. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat. Slăvit să fie Domnul.

Ei dragi mei, stau și mă gândesc la această nădejde. Știți ce greu este să suporți înfrângerea unei

nădejdi, a unei speranțe? E grozav. Am văzut tineri care au fost respinși de fete și sufereau cumplit. Am văzut fete respinse de tineri și sufereau cumplit. Nădejdea lor s-a spulberat. Dar îmi închipui în ziua acea... Am văzut oameni care au dat la facultate și nu au trecut. Ah, ce amărâți au plecat. Dar în ziua aia nădăjduiesc că îmi va spune: „Vino slugă bună și credincioasă.” Și când colo, Dumnezeu îmi va spune: „Du-te blestematule, că niciodată nu te-am cunoscut.” Cum mă duc eu, cum mă duc? Ce nădejde am? Te uiți la unii: este lup, chipul lumii, mort. Desfrâu, plutesc după unele surori, zise surori, un duh de stricăciune grozav. Ele au nădejdea că vor fi primite în împărăția lui Dumnezeu. Nu-i așa. Dacă o întrebi, zice: „Numele meu e scris în ceruri.” Ce nădejde înșelătoare...

Ei dragii mei, să fim foarte atenți la aceste lucruri. Și repet încă o dată, nădejdile înșelătoare trebuie demolate. Ce au zis acei farisei și saduchei când Ioan le-a numit „pui de năpârci”? „Bă, da ce zic ăștia ? Eu sunt fariseu, postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială... Cum mă face el pui de năpârcă?” Da, mai bine acum să-i tamponăm pe unii sau să ne tamponeze pe noi, alții. Să ne spună, să mă verific, să mă cercetez. Dacă are dreptate, mă pocăiesc: m-a trezit omul acela. Mă pocăiesc gata, las toate. Dar asta nu se face. Noi credem că Dumnezeu e foarte îngăduitor și tolerant. El este îngăduitor în anumite circumstanțe; când suntem micuți, când abia bâjbâim, întindem mâinile spre El. Dar când începem să cunoaștem adevărul și încă mai cunoaștem lumea și lucrurile din lume, să știți că Dumnezeu nu se mai poartă gingaș cu noi. Cunoștința să știți că înseamnă responsabilitate. Dumnezeu ne va judeca după cum am cunoscut. Mă apropii de încheiere și doresc mult ca-n această seară să primim această cercetare din partea lui Dumnezeu, pentru a vedea dacă într-adevăr speranța noastră e întemeiată pe biruință. Birui sau sunt biruit. Dumnezeu va pune cununa pe fruntea biruitorilor.

Transcriere după propovăduirea fratelui

Iachimov Leonid – Caraș


Ismael – Dumnezeu aude – comparativ cu Israel, numele purtat întâiași dată de nepotul aceluiași Avraam, și care înseamnă „Cel ce se luptă cu Dumnezeu”.

Ismael a fost urmarea a zece ani de așteptare a unei promisiuni a lui Dumnezeu față de soții Avram și Sarai, la plecarea lor din Haran, din nordul Mesopotamiei: „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta;” (Gn. 12.2a). Avraam ajungea la 86 de ani și nevasta sa la 76. (Gn. 16.16; 17.17) și fiindcă promisiunea întârzia să ajungă la împlinire, nevasta lui Avraam a găsit soluția; una caracteristică genului feminin de la Eva și până azi: tinde spre a decide și în același timp simte nevoia adâncă de a fi călăuzită; este nemulțumită de bărbatul care refuză deciziile ei, dar în același timp detestă bărbatul care are pe buze un necontenit: „Cum vrei tu !” Este un continuu de opinii și simțăminte contradictorii. (Desigur, femeia creștină se ridică deasupra firii.) Desfășurarea acestui plan al Sarei, este cunoscut. Se naște Ismael: jumătate evreu, jumătate egiptean, mama lui fiind o egipteancă. (Gn. 16.3). Fiind obligată să plece, Agar se îndreaptă spre Egipt, spre poporul de unde a venit, sperând ca acolo să găsească sprijin. Astfel ajunge în pustia Beer Șeba. (Gn. 21.14b). Dumnezeu intervine și mama și fiul se opresc în pustia Paran, în nord-estul pustiului Sinai, renunțând la destinația Egipt. Dacă au locuit singuri sau împreună cu alți locuitori nomazi ai pustiei, Scriptura nu spune, deși se poate presupune că au păstrat mai degrabă o legătură cu casa de unde au plecat, dacă e să luăm în considerare faptul că la moartea lui Avraam, Ismael a fost prezent ca unul implicat în ceremonia mortuară. (Gn. 25.9). Sigur e că au locuit acolo mulți ani, astfel încât Ismael, copilul purtat pe brațele mamei, ajunge mare, iar mama lui îl căsătorește cu o fată din poporul ei; o fată egipteană. (Gn. 21.21). Cu aceasta Ismael are 12 băieți, care ajung la rândul lor 12 voievozi, căpetenii a douăsprezece triburi de ismaeliți. (Gn. 25.16). Aceștia au fost astfel, din punct de vedere a moștenirii genetice, mai degrabă egipteni, decât aramei, deși istoria confirmă că vorbeau o limbă semită, înrudită cu aramaica evreilor. Dacă aceștia au fost căpetenii de triburi, atunci este posibil ca numele lor să fie legate de numele unor locații ale vremurilor de atunci, situate deja în vestul Peninsulei Arabice, de-a lungul drumului care leagă nord-vestul de sud-vestul acesteia, de-a lungul coastei estice a Mării Roșii.

Scriptura punctează acest fapt în cartea Genesei, cap. 25.18. Aici au găsit populații mai vechi, dintre urmașii lui Noe, după evenimentul de la Turnul Babel (Gn. 10.7). Prorocul Isaia vorbește despre triburile ismaelite (Chedar), ca și locuitori ai pustiei. (Is. 42.11). Sunt menționați adesea ca și negustori de meserie. (Gn. 37.25) și de asemenea ca păstori apreciați, care exportau produsele lor în țările vecine. (Is. 60.7). Au avut și războaie sau năvăliri de jaf, îndeletniciri obișnuite ale acelor vremuri negre. (Jd. 8.24). Așa s-au scurs sute și sute de ani în negura istoriei, fără a avea indicii clare despre soarta de peste ani a acestor locuitori ai pustiei.

Totuși, pornind de la promisiunea lui Dumnezeu făcută patriarhului Avraam, tatăl lui Ismael, precum că acesta va deveni un neam mare, există tendința de a se considera că Mohamed, întemeietorul islamului este o împlinire a acestei profeții. Ideea este susținută de informațiile istorice confirmate, anume că Mohamed a făcut parte din tribul kuraisiților care a venit din nord, în zona Mecca, în Arabia, adică chiar în nucleul zonei locuite de ismaeliți. Dar migrația violentă a kuirasiților din nord-vestul Arabiei spre sud-estul acesteia, este datată de istorici ca având loc mult mai târziu (cca. 600 î. Hr.) față de cum stabilește Scriptura în cartea Genesei, cap.25.18, că ismaeliții s-au stabilit în vestul Arabiei, încă de prin 2200 înainte de Hristos; adică o distanță de peste 1500 de ani. Asta poate spune că mai degrabă kuirasiții din a căror neam a făcut parte Mohamed, i-au găsit acolo pe ismaeliți și i-au subjugat. Asta face foarte puțin probabil ca Mohamed să fie împlinirea profeției lui Dumnezeu către Avraam, precum că și Ismael va fi un neam mare. Puțin, foarte puțin probabil ca Mohamed să fi fost ismaelit, de vreme ce kuirasiții n-au fost urmași ai ismaeliților, ci mai degrabă ucigașii acestora, de vreme ce după ocuparea zonei de către kuirasiți, de ismaeliți nu se mai vorbește nicăieri. Mai mult, se cunosc părinții și bunicii lui Mohamed, după nume; toți kuirasiți. De asemeni felul în care a primit Mohamed descoperirea Coranului, adică prin repetate stări de transă presărate cu convulsii violente, este mult străină de felul în care lucrează Dumnezeu, ori în promisiunea respectivă găsim expresia: „voi face” adică Dumnezeu va face... De aici concluzia că Mohamed nu are cum să fie împlinirea promisiunii lui Dumnezeu pentru Avraam, precum că fiul său Ismael va deveni un neam mare. Asta chiar dacă Mohamed s-a născut în Mecca, primul oraș musulman, adică

Ismael - rezultatul grabei

Genesa 16; 21.8-21; 25.12-18.

„Atunci Sarai, nevasta lui Avram, a luat pe egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său Avram,... Dumnezeu a fost cu copilul, care a crescut, a locuit în pustie şi a ajuns vânător cu arcul... Şi iată anii vieţii lui Ismael: o sută treizeci şi şapte de ani. El şi-a dat duhul şi a murit şi a fost adăugat la poporul său.”


exact în zona de baștină a vechilor triburi ismaelite. Mai degrabă Ismael a fost un neam mare în sensul că pentru aproximativ 1500 de ani, istoria consemnează prezența acestuia în vestul Arabiei, ca un popor activ, având legături comerciale cu popoarele din jur.

Lăsând la o parte aspectele istorice a ceea ce a însemnat marele neam al ismaeliților, vom urmări mai degrabă câteva aspecte cu implicație practică pentru noi ca și creștini.

Mai întâi, este ușor de înțeles pentru oricine că Ismael n-a fost planul lui Dumnezeu, n-a fost intenția Lui și că dacă Avraam ar fi așteptat până la capăt, ar fi fost cu mult mai bine și Dumnezeu ar fi fost mult mai bucuros. Am putea spune că varianta Ismael a fost oarecum o greșeală. Însă chiar și la o citire trecătoare a filelor Scripturii care descriu aceste evenimente, se deosebește o implicare a lui Dumnezeu în greșeala omului: o întoarce pe mama Agar înapoi din fuga ei; apoi îi explică lui Avraam că cel mai bine este să o trimită pe Agar și pe Ismael, departe de casă; și în definitiv îl asigură pe Avraam că și greșeala lui va fi binecuvântată și va deveni astfel un neam mare (ca și Isac). Asta dovedește minunatul caracter al lui Dumnezeu, care nu este ca un pândaș gata să observe greșeala omului și s-o taxeze. Este cu adevărat un Tată, chiar mai mult decât un tată care încearcă să repare greșeala fiului, până acolo încât caută să scoată cumva și ceva bun din ea dacă se poate. Asta nu este o încurajare la a greși, cel puțin dacă luăm în calcul câte dificultăți și-a creat Avraam cu povestea asta. Cam cum a fost pentru Avraam ca și tată, să trebuiască să trimită în pustie propriul copil mic, numai cu un burduf cu apă și o bucată de pâine...!? Pățania cu Ismael face cumva mai uman textul din epistola către Romani, cap. 4.18-21: „ Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta.” Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său

care era îmbătrânit: avea aproape o sută de ani; nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu prin necredinţă, ci întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.” Dacă a fost așa de „deplin încredințat”, de ce a acceptat propunerea Sarei ? Asta poate să însemne că Dumnezeu a pus nota 10 pentru strădania unui om din carne, chiar dacă strădania lui a fost presărată cu bătălii sufletești pierdute, care au avut urmări tulburi, cu un final dureros. Avraam și-a refăcut starea încrederii în promisiunile lui Dumnezeu și a continuat să creadă în împlinirea lor, câștigând „războiul”. Este încurajator faptul că lucrurile acestea nu rămân doar istorie, ci versetul următor din epistola către Romani spune: „Dar nu numai pentru el este scris... ci este scris şi pentru noi,” ceea ce înseamnă că acest Dumnezeu minunat este gata să pună nota 10 și pe strădaniile noastre, în cazul în care ne regretăm bătăliile pierdute și, dacă Dumnezeu hotărăște așa, plătim cu smerenie „oalele sparte” și continuăm cu frica de a nu cădea iar în lupta noastră pentru neprihănire, pentru mântuire.

Lucrurile acestea mai pot fi privite și din alt punct: „Agar, roaba Sarei... Îngerul Domnului i-a zis: „Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi ea va fi atât de multă la număr că nu va putea fi numărată.” Îngerul Domnului i-a zis: „Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta.” (Gn. 16.8,10-11). De ce toate cele de mai sus ? Pentru că „...Domnul a auzit mâhnirea ta.” De aceea ! De aceea a fost binecuvântat Ismael... scrie negru pe alb. Mâhnirea... În fond era vorba de a culege roadele a ceea ce a semănat: Agar a ajuns în pustie din pricina comportamentului ei disprețuitor față de femeia care a pus-o în brațele lui Avraam, transpunând-o în poziția privilegiată de țiitoare a stăpânului; a ajuns să fie mâhnită din vina ei ! Dacă Dumnezeu a privit cu bunătate spre ea, și mâhnirea acestei femei a avut atâta valoare în ochii Lui încât să-L determine să ofere așa protecție și să facă așa promisiuni, este sigur că mâhnirea ei nu privea doar starea în care a ajuns: fugară prin pustiu. Mâhnirea ei n-a însemnat a se așeza în poziția de victimă bosumflată și nemulțumită, care se așteaptă să vină cineva s-o îndreptățească și s-o împace, cum se mai întâmplă între copii și prea adesea și între majori. Dimpotrivă, se poate spune că mâhnirea ei avea conotații mult mai adânci: mâhnită din pricina comportamentului ei față de stăpâna sa. Mâhnirea ei însemna păreri de rău pentru ceea ce a făcut. Și Dumnezeu prețuiește așa ceva ! E ca în cartea Psalmilor, cap. 81.12-16: „Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor şi au urmat sfaturile lor. O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor; cei ce urăsc pe Domnul l-ar linguşi şi fericirea lui Israel ar dăinui în veci. L-aş hrăni cu cel mai bun grâu şi l-aş sătura cu miere din stâncă.” Așa se explică cererea Îngerului Domnului față de ea: „Întoarce-te la stăpână-ta şi supune-te sub mâna ei.” (Gn. 16.9b). Dacă n-ar fi așa, atunci ar însemna că Dumnezeu ar fi trimis-o la o viață de amar pe gratis, având în vedere Gn.16.6. Dacă luăm


în calcul fragmentul din cartea Genesa, cap.16.15, unde spune că Avraam a luat în serios povestirea lui Agar cu privire la cele pățite în pustie, putem crede că Agar și-a recăpătat poziția dinainte, iar disputa dintre ea și stăpâna ei s-a stins din pricină că Agar și-a schimbat felul de a fi. Cu alte cuvinte Îngerul Domnului i-a spus: „Văd părerea ta de rău pentru felul în care te-ai purtat cu stăpâna ta, Eu prețuiesc foarte mult asta, de aceea te binecuvântez și-ți promit că-ți voi purta de grijă, dar trebuie să te întorci la locul faptei pentru a demonstra că ți-ai biruit firea și-ți repari greșeala.”

De obicei Dumnezeu alege să continue să facă școală cu cei care dovedesc înclinații spre o cunună mai prețioasă în veșnicii. Astfel El mai demarează un plan, cu privire la care în loc să vorbească cu ea, vorbește cu Avraam: „Dar Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să nu te mâhnești de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă-i Sarei tot ce-ţi cere... şi pe fiul roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânţa ta.” (Gn. 21.12a,13). Dumnezeu știa bine că totul va fi bine; Avraam credea asta, dar Agar care nu știa că izgonirea ei în pustie este sub privirile atente și pline de bunăvoință ale lui Dumnezeu, a primit asta ca o lovitură groaznică: du-te cu un burduf de apă și o bucată de pâine, cu un copil de 14 ani de mână, în pustiu pentru zile și nopți până te vei opri undeva. (Chiar dacă este de crezut că Avraam i-a dat lui Agar provizii care să-i ajungă până la o destinație cunoscută. Nu i-au ajuns pentru că ea s-a rătăcit... Gn. 21-14b.) Drept urmare, când a ajuns la limită, Agar a trecut la disperare și zbucium, (Gn. 21.16), uitând de ziua când a strigat plină de bucurie și încredere: „Tu eşti Dumnezeu care mă vede !... „Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!” (Gn. 16.13); iar Cel pe care L-a văzut i-a promis un viitor protejat de mâna Lui. (Gn. 16.10). Apoi într-un târziu, într-un mult prea îndelungat târziu, când nu mai existau speranțe... intervine Dumnezeu; El vorbește... și ochii femeii văd ușa de ieșire din nenorocire: un izvoraș bulbucind printre bolovani... Este situația aceea când nici nu mai știi pentru ce să te bucuri mai tare: pentru că este iar senin în viață, sau pentru că seninul este opera lui Dumnezeu care a venit așa de aproape de tine... Dar de fapt aceasta ar vrea să sune cam așa: „Agar, asta trebuia să se întâmple pentru ca tu să nu uiți că Eu trăiesc și sunt cu tine... Și în curând vom fi împreună pentru totdeauna... Fără stăpâni greu de mulțumit, fără pustiuri înfricoșătoare... Fără firea ta predispusă la păcat... Doar cu Tatăl... Asta nu este descriere de evenimente demult apuse; astea sunt cuvinte pentru tine frate și soră... sau poate pentru mine !

Însă acolo unde mama a fost în stare să se biruie pe sine, fiul se pare că n-a reușit. Cartea Genesa folosește un cuvânt inofensiv când zice: „Sara a văzut râzând pe fiul pe care-l născuse lui Avraam, egipteanca Agar.” (Gn. 21.9). Adică ca și cum n-ar fi putut suferi un copil care râde de bucurie, că-i serbare ! Dar apostolul Pavel, care înțelegea mai profund scrierea ebraică și care ani de zile a studiat în școli de profil și posibil și alte izvoare de cunoștințe în privința celor petrecute în viața patriarhilor, spune: „Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul,

tot aşa se întâmplă şi acum.” (Gl. 4.29). Care era deci atitudinea copilului Ismael în casa tatălui său ? Aceeași ca și a mamei lui înainte de a se întâlni cu Îngerul Domnului: dispreț și tot ce decurge de aici. Mama s-a putut birui pe sine, fiul se pare că nu. De aceea tăierea împrejur din casa părintească, cu toată învățătura despre Dumnezeu, a fost abandonată după aceea: ismaeliții n-au mai practicat niciodată tăierea împrejur. A ajuns tată de voievozi cu tot traiul prosper care decurge de aici, dar tot ceea ce a putut spune Dumnezeu despre el a fost: „El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni: mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui;” (Gn. 16.12a). De mic copil a simțit plăcerea de a face rău celor din jur și așa a fost până a murit... Și moștenirea aceasta a lăsat-o copiilor lui după el... Din nou și iar: temperamentul se moștenește. Tare bine ar fi fost dacă Agar s-ar fi biruit pe sine înainte ca Ismael să se zămislească în ea... Unele generații pot gestiona tendințele firii, dar dacă le lasă moștenire prin naștere celor de după ei, acestora se poate să le fie fatal...

Legat de Agar și Sara, cele două femei din viața patriarhului Avraam, ar fi prea incompletă abordarea de aici, fără câteva referiri la simbolistica folosită de apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, cap. 4.21-31. Aici, cei ce vor să fie mântuiți prin respectarea Legii Vechiului Testament (în speță prin respectarea unor reguli, motivați de tradiția grupării religioase din care facem parte sau de frica pedepsei) sunt asemănați cu Agar, iar cei ce au găsit mântuirea în jertfa Domnului Isus (împlinesc cerințele Scripturii de dragul Domnului) sunt asemănați cu Sara. Grijă la adventiști și la alte amestecuri ale Legii vechi testamentale în practica credinței pe care o avem în Dumnezeu. A avut Domnul Isus o expresie foarte exclusivistă când a spus: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Mt. 5.18). Tot așa de exclusivist punctez: „Nicio iotă din Lege în practica bisericească !” Asta fiindcă „Voi care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.” (Gl. 5.4); Că „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos...” (2Tm. 3.16a) este foarte adevărat. La fel de adevărat că tot ce se găsește în cămară este de folos pentru bucătărie, numai că uleiul nu se bea, ci se folosește pentru a prăji în el ouăle. (Atâta bucătărie știu și eu). La fel, ceremoniile Legii cu rânduielile ei nu se practică în Biserica Domnului, dar ne ajută să înțelegem mai bine planul de mântuire al lui Dumnezeu descoperit în Noul Testament.

În final, revenind la personajul avut în atenție, cred că evenimentul „Ismael” este expresia nerăbdării în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Ce-i de făcut ? Cred că dacă Avraam ar fi stat de vorbă și cu Dumnezeu în privința asta, nu numai cu nevastă-sa, ar fi simțit în el tremurul nesiguranței cu privire la aplicarea planului propus în familie. Ar fi fost mai bine...

Din „Comorile mele”


„Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu un om...” (Mat. 25:14). Desigur că nu orice om. „Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luc. 17:21). Deci doar acela care poartă ceva înăuntrul lui, și nu orice: „Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut...” (2Cor. 4:7). Voi reveni asupra aceste idei.

Marile adevăruri auzite de la Tatăl, Domnul Isus a ales să le rostească în pilde, pentru ca unii să înțeleagă mai bine, iar alții, măcar că aud, să nu înțeleagă deloc. (Mat. 13:13). Ele nu sunt ca fabulele noastre, ci poartă cu ele mari adevăruri și taine ce nu pot fi pătrunse decât prin înțelepciunea și descoperirea care vin de la Duhul Sfânt.

Un stăpân care trebuia să plece în altă țară a împărțit cei opt talanți la cei trei robi pe care îi avea, după o matematică ce ținea cont de o singură formulă: fiecare cât putea duce în spate. Unul cinci, altul doi și altul un singur talant. De remarcat că fiecare a primit cel puțin un talant, ceea ce nu era puțin deoarece în vremea Domnului Isus un talant cântărea aproximativ 30 kg. Cel care a primit cinci talanți, îndată i-a și pus în negoț, câștigând încă cinci; cel cu doi tot așa a câștigat alții doi; cel cu un singur talant a muncit și el: a săpat o groapă în care a ascuns banii stăpânului său. După multă vreme (ceea ce înseamnă că au avut mult timp la dispoziție) stăpânul s-a întors ca să le ceară socoteală. Primii doi au fost numiți „robi buni și credincioși”, intrând în bucuria stăpânului lor. Însă asupra celui de-al treilea trebuie să zăbovim puțin mai mult ca să înțelegem de ce a fost numit „rob viclean și leneș” și de ce merita să ajungă în întunericul de afară. De ce s-a supărat așa tare stăpânul pe el? E drept că profitul a fost mai mic, dar deloc în pierdere, din moment ce robul i-a înapoiat totul. Era oare justificată mânia stăpânului? Putea să zică: „Bine măcar că nu i-ai cheltuit și pe aceștia!” Merita robul pedeapsa capitală? Pentru a înțelege, trebuie să ne adâncim puțin mai mult.

Nu am pregătire în domeniul financiar, dar știu că toate statele lumii, sau uniunile de state, au moneda lor; de exemplu, SUA folosește dolarul; Europa, în mare parte, euro; Marea Britanie -lira sterlină. Fiecare țară ar vrea ca moneda ei să fie mai puternică, iar o modalitate de a o întări este să se facă tranzacțiile în moneda lor. Leul românesc are mult de suferit din cauză că noi cumpărăm mașinile și apartamentele în euro, plătim chiria în euro, etc. În acest domeniu se dau lupte mari în plan internațional, mai ales când vine vorba de tranzacții colosale. Ori pe această piață mondială tensionată, instabilă,

concurențială... și-a aruncat și Dumnezeu moneda Lui!

Aceștia sunt talanții pe care i-am primit fiecare dintre noi, iar Dumnezeu vrea să-i investim, să facem tranzacțiile în această monedă.

Cineva s-a dus odată la Domnul Isus cu gând să-L ispitească: „Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” Isus le-a priceput viclenia și le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un ban. Al cui chip și ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale Cezarului”, au răspuns ei. Atunci, El le-a zis:” Dați Cezarului ce este al Cezarului, nu mă interesează moneda lui; dar dați lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, acei talanți ce poartă Slovele Lui; aceștia trebuie investiți, economia aceasta trebuie crescută! (Luca 20:22-25). Altădată o femeie a venit la Domnul Isus cu un vas de alabastru, cu mir foarte scump pe care l-a turnat pe capul Mântuitorului. Ucenicii, în special Iuda, au început să calculeze, să facă socoteli… Într-adevăr, în moneda Cezarului era o mare risipă, dar în moneda lui Dumnezeu, o mare investiție. (Matei 26:6-13). Banca aceasta își are sediul în Cer iar Domnul Isus ne atrage atenția asupra locului ideal unde ar trebui să ne strângem noi comorile; la fel l-a îndemnat și pe tânărul bogat - să facă un schimb valutar: să vândă tot ce are ca să își strângă o comoară în Cer, valută cu chipul și slova marelui Stăpân.

Ce s-ar întâmpla dacă, ipotetic vorbind, peste noapte, cineva ar îngropa sau ar face să dispară 20% din masa monetară a României? Va apărea fenomenul numit - deflație - care este opusul inflației și care duce în timp (printre multe alte efecte) la creșterea șomajului și la scăderea producției. Cu alte cuvinte, s-ar zdruncina toată economia țării, toate afacerile; s-ar îngreuna mersul întreprinderilor și al marilor companii.

Stăpânul nu s-a mâniat pe robul său că nu i-a adus dublul din cât i-a dat înainte să plece, ci pentru că a scos de pe piață talantul („... se cădea


ca tu să-mi fi dat banii la zarafi…”), punând în prejudiciu toată economia Lui și îngreunând negoțul celorlalți doi robi.

Fiecare am primit cel puțin un talant de la Domnul; prin faptul că noi nu îl punem în negoț, nu numai că nu creștem economia lui Dumnezeu, dar aducem prejudiciu și celorlalți frați care folosesc această monedă. „Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1Pet. 4:10). De exemplu: mie Domnul mi-a dat darul să cânt; printr-o cântare cântată din toată inima s-ar putea ca un frate să primească o mângâiere și o înviorare în suflet, în urma căreia să înalțe mulțumiri către Dumnezeu. Pentru că este mulțumire, Duhul Sfânt decide să mă anunțe printr-un proroc asupra unui plan al vrășmașului, iar o soră cu dar de mijlocire care aude proorocia începe să mă poarte în rugăciunile ei, și astfel eu primesc izbăvire. Acestea sunt tranzacții în moneda lui Dumnezeu, așa Îi creștem noi economia. Dar ce s-ar întâmpla dacă dintre cei de mai sus, unul ar fi cu talantul îngropat? Desigur că totul s-ar da peste cap și chiar de s-ar găsi alternative, negoțul ar merge mult mai greu, iar profitul ar avea de suferit. Din această cauză merg de multe ori lucrurile anevoios în adunare; apar șomeri, leneși, vicleni, zgârciți, nemulțumiți; nu se mai întorc oamenii la Domnul, scade producția, scade profitul. Toată adunarea are de suferit când cineva nu își face bine treaba. Din păcate sunt unii care au ani mulți în pocăință și nici măcar nu știu ce dar au de la Domnul. Ce ne vom face când se va întoarce Stăpânul?! Poate zarafii s-ar descurca mai bine cu talanții noștri, ei i-ar ține măcar pe piață (despre Andrei nu spune Biblia că ar fi avut prea

multe realizări, dar el a făcut un singur lucru important: l-a adus pe Simon Petru la Domnul Isus).

Darurile sunt diferite, capacitățile la fel, dar de lucru avem toți. Sunt daruri expuse vederii (de exemplu: darul de a cânta, capacitatea de a memora și recita poezii, oratoria în predică, spiritul organizatoric al unui cârmuitor, unele din darurile Duhului Sfânt); însă acelea ce se practică în ascuns sunt mult mai importante și mai bine plătite. Mă refer la daruri cum ar fi: mijlocirea (rugăciunile fierbinți de care nu știe nimeni, lacrimile pentru cauzele fraților, inima care simte durerea unor părinți ce se roagă pentru copiii lor), milostenia, ajutorarea, primirea de oaspeți, îmbărbătarea, etc. Între toate acestea trebuie să se facă tranzacții și schimburi care ne vor aduce profitul dorit, fără de care nu vom putea să ne prezentăm în fața Stăpânului.

Dumnezeu ar putea lucra singur, nu are nevoie de noi nici ca să vorbească, nici ca să înfăptuiască, dar ne dă șansa să ne punem talanții în negoț. Purtăm în noi aceste valori pe care lumea nu le are, valori ce fac Împărăția lui Dumnezeu să semene cu noi. Fiii Împărăției au comportament diferit, îmbrăcăminte diferită, vorbire diferită… dar și o monedă diferită: sunt talanții pe care i-a pus Dumnezeu în noi, niște vase de lut, și care sunt cea mai mare comoară. Aceștia trebuie investiți, ca să auzim cuvintele: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria Stăpânului tău.”

Daniel Isip - Bistrița

O prorocie dată într-una din întrunirile pe țară ale Alianței Bisericilor Conservatoare

„Se vor ridica împotrivitori să lovească, batjocoritori să batjocorească, disprețuitori să disprețuiască,

dar cei cu privirile plecate vor merge înainte. Vor fi întăriți și își vor vedea de drumul credinței. De aceea căutați să aveți făcliile aprinse, să aveți mijlocul încins, să trăiți în veghere, să trăiți în curăția inimii și în frică de Numele Meu. Am să ridic o barieră care stă în fața poporului de legământ, printr-un plan de lucrare și o formă deșartă de viețuire și am să dau biruință celor ce poartă Numele Meu și putere să se ridice.

Voi lăsa pâinea din floarea făinii, care să întărească partea lăuntrică și să dea curaj, pentru că multora dintre voi vi s-a înmuiat inima și vă uitați la vânt, la vijelie, la lupte, la cei ce au căzut și la cei răniți. În luptă sunt și trântiți și răniți și omorâți, dar sunteți chemați să priviți spre cer și să cereți să vină în ajutor brațul Meu străpuns pe Golgota, căci vreau să leg rănile celor răniți, să ridic pe cei trântiți la pământ, să-i slobozesc pe prinșii de război și pe fiii voștri care s-au răzvrătit și au părăsit Cortul Întâlnirii și casele voastre. Vreau să le ies înainte, da să le ies înainte cu lumina mântuirii Mele, pentru că strigătele au ajuns la porțile cerului și lacrimile s-au strâns în burduful durerii și s-au adus la masa dezbaterii, în sfatul cerului și s-au luat hotărâri de mântuire, de izbăvire.

Veți cunoaște că mâna Domnului a vorbit, când veți vedea cu ochii voștri că se vor întoarce la voi în mijlocul lacrimilor și vor spune: „Vrem să ne împăcăm cu Domnul!” Căci cel ce a lovit a venit și a zis: „V-ați trudit degeaba. Râd batjocoritorii de voi.” Dar Cel ce ia aminte, domnește și Cel ce are puterea să domnească, împărățește. Și voi rămâneți neclintiți în nădejde, căci voi lucra și îmi voi împlini lucrarea cu da și amin.”


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

Apoi a venit și ziua pe care de altfel o aștepta. Era o după-amiază spre seară când la platforma de butuci a venit căpetenia Toh, adică fosta căpetenie. S-au privit lung fără a spune nimic. Adam i-a făcut semn să se apropie și s-au dus spre marginea dinspre pădure, cu spatele spre forfota muncitorilor. S-au așezat pe un buștean și tăcerea s-a așezat din nou între ei. La un timp, se auzi glasul hodorogit al căpeteniei:

_ De ce ai făcut asta ? _ Ce anume ? – a întrebat Adam, deși

presupunea cam la ce băteau vorbele acelea. _ De ce n-ai făcut plângere împotriva mea,

după cum ți-au cerut rușii ? După o clipă de ezitare, Adam a răspuns: _ Pentru că așa cred că trebuie să facă

oamenii ! Toh tăcea. _ Ai o minte ascuțită. Te pricepi să răspunzi

la două lucruri deodată. _ Asta înseamnă că eu nu sunt om... –

continuă el. – Crezi că eu nu m-am gândit la asta ? Cred că oricine și-ar dori asta... Dar de la o vreme nu mai contează...

Cuvintele ieșeau greu și cu pauze mari între propoziții.

_ Acum ești căpetenie aici ? Adam simțea că punând întrebarea asta,

Toh a redevenit el însuși: omul banului, după ce pentru câteva clipe, cojile aspre ale ființei lui s-au dat la o parte pentru a se vedea goliciunea unui suflet pierdut.

_ N-am căutat niciodată asta. _ Tu ești făcut să fii căpetenie... Dar religia ta

te încurcă. _ Și cât ține stăpânirea unei căpetenii pe

care n-o încurcă religia ? Din nou tăcere. Părea că pentru Toh,

procesele acestea de conștiință aveau nevoie de timp.

_ Când te prinde nebunia, nu mai contează... – veni răspunsul mormăit.

Adam nu avea un scop anume cu discuția aceea. Nici nu știa care era locul fostei căpetenii în planurile noii conduceri rusești, nici ce se va întâmpla cu el. Așa că neavând ceva anume care să-l lămurească, îl privea tăcând.

_ De la o vreme nu mai contează, dar n-ar fi

bine să conteze totuși atunci când este timpul ? – a întrebat ca într-o doară.

_ M-am gândit în toate felurile; și nu de azi. M-am gândit de ani de zile la credințele pe care le au oamenii... și la credința creștină. Nu faci bani din ea... Adică dacă o poți folosi pentru a prosti lumea și a trăi ușor pe spinarea prostimii, ar merge... Dar nu aici la noi... Aici merge cu islamul ! Însă dacă o iei cu credința așa cum o iei tu, dai numai de belele. Mai ales cu comuniștii...

_ Cine-s comuniștii ? Toh s-a uitat lung la el, vrând să înțeleagă

întrebarea aceea. _ Cum adică: „Cine-s comuniștii ?” _ Eu am auzit câte ceva despre comuniști,

dar n-am înțeles cine-s și ce anume fac ei. Toh încă îl privea, nevenindu-i a crede. _ Păi comuniștii sunt ruși... _ Adică două cuvinte cu același înțeles... Toh părea încurcat. _ Cum să te lămuresc ? Comunismul este

ca o religie. Religia asta comunistă s-a născut între ruși, dar acum ea s-a răspândit și în munții noștri între toate popoarele care trăiesc pe aici. Cine nu primește comunismul, are de suferit. Îl așteaptă... Siberia...

Aici omul s-a cutremurat și Adam a înțeles că soarta lui încă nu era clară: ofițerii ruși l-au amenințat cu Siberia.

_ E ca în toate religiile: trebuie să te dai la timp cu valul, altminteri te spulberă. Asta trebuie să faci și tu. Să nu crezi că bunăvoința de care te bucuri acum, va ține mereu. Dacă nu te dai cu comuniștii, te așteaptă lagărele de muncă. Am auzit că mii de deportați în lagăre, construiesc la câteva sute de kilometri de aici spre nord, un drum de fier pentru un fel de mașinărie care se cheamă tren.

Niciodată n-a fost fosta căpetenie așa de prietenoasă ca și acum.

_ Care sunt lucrurile de căpătâi în religia asta ?

Toh a început să râdă: _ Religia asta spune că nu există niciun

Dumnezeu: nici creștin, nici musulman, nici indian, nici chinez, nici...

_ Și atunci cum se închină comuniștii ? _ Comuniștii nu se închină la nimic. Am auzit


că au ars și au dărâmat biserici. Comuniștii adună toți oamenii laolaltă și le dau de lucru... Pe plată de nimic...

Lui Adam îi venea să-l întrebe dacă nu cumva este și el comunist de vreme ce a lucrat acolo pe degeaba, dar nu voia să-l supere. Nimeni nu i-a explicat atâtea lucruri interesante; nici măcar Petrusi, tovarășul lui de muncă și de credință.

_ Dar „partid”, ce-i aceia ? _ În partid sunt șefii... _ Și dacă pe mine mă fac membru de partid,

înseamnă că mă vor face șef la comuniști ? Toh l-a privit oarecum speriat: _ Ți-au spus asta ? _ Da. Au spus că trebuie să mă facă membru

de partid. Toh părea încurcat. _ Și dacă te faci comunist, pot conta pe

cuvântul tău ca și până acum ? Abia acum Adam a priceput că a fi membru

de partid este tot una cu a fi comunist, adică fără niciun Dumnezeu.

_ Eu rămân credincios lui Dumnezeu, ca și până acum.

_ Orice vei face, îmi promiți că nu vei spune nimănui despre ce am vorbit noi aici despre comuniști ?

Adam nu înțelegea frica care părea că se așterne pe fața omului din fața lui, dar i-a promis.

_ Vreau să te întreb altceva – a schimbat el vorba. Ești un bărbat tânăr, cum reziști fără femei ? Mai ales că ai avut una foarte frumoasă aproape de tine. De ce ai dat-o tovarășului tău ? Ăluia... nu mai știu cum îl chema...

Deși s-a gândit de multe ori la asta, nimeni nu l-a întrebat așa direct despre gândurile lui în privința asta. Părea că are nevoie de răgaz ca să poată răspunde, dar Toh îl aștepta în tăcere. Desigur că putea să nu-i răspundă, dar ar fi vrut să fie sincer cu el.

_ Eu sunt însurat... _ Păi n-ai spus că ți-a murit nevasta, ucisă

de muntenii de aici ? _ Ba da, dar în cartea noastră sfântă scrie că

cei ce mor credincioși se vor întâlni în cer... _ Asta înseamnă că nu te vei mai însura

niciodată ? _ Nu știu... – veni răspunsul ca un oftat. _ Cine începe cu „nu știu”, o va face... – a

dat Toh din mână. Vorbele acestea i-au părut lui Adam ca un fel

de prorocie tulburătoare. Așa ca și cum vorbele acelea l-ar fi dus până la un obstacol întunecat de unde însă s-a putut întoarce spre lumină, a ridicat fața spre vârfurile brazilor luminați de soarele care pleca spre apus:

_ Dacă aș putea să rămân așa până la capăt, aș muri ca un om împlinit și fericit...

Se întreba de ce îi spunea lucrurile acestea pe care le considera parte din străfundurile ființei lui, unui nenorocit de tâlhar din munții sălbatici ai Tadjikistanului ! Dar și-a dat seama că întrebarea acestei brute, i-a dezlănțuit una dintre cele mai adânci năzuințe. Iar răspunsul dat a fost mai degrabă pentru el însuși decât pentru străinul din fața lui.

_ Crezi că are rost ? Eu am mai întâlnit tineri gata să-și dea viața pentru câte o femeie de care li s-a legat inima... Dar gândește puțin: ești sigur că dacă tu ai fi murit și nevasta ta ar fi rămas vie, ea ar fi rămas nemăritată, așteptând să se întâlnească cu tine în cer ? Bănuiesc că era și mai tânără decât tine...

_ Când am început să încălzesc în piept dorința aceasta de a rămâne așa până la capăt, am făcut-o și o fac și acum, în primul rând din prețuire pentru mine, adică pentru sufletul de om pe care Dumnezeu l-a pus în mine...

Privindu-l, Toh s-a dat înapoi un pas și continuând să se uite la el, a rostit cu uimire:

_ Semeni la înfățișare cu un sfânt...! Ca și cum n-ar fi auzit spusa tovarășului său,

Adam a continuat să vorbească ca și cum ar fi fost în fața unui număr mai mare de oameni:

_ Dacă m-aș fi potrivit la toate pe care le-am întâlnit în viață, la cei dragi ca și la ceilalți semeni, ar fi trebuit să transform viețuirea în iad, luptându-mă să plătesc fiecăruia după fapta lui. Aș fi ajuns ca Ciaric... Și unde mai pui că și eu sunt om și n-am putut împlini așteptările fiecăruia...

_ Ce știi de Ciaric ? _ Nu mai știu nimic. _ Dacă m-am temut de cineva, atunci m-am

temut de Ciaric... Bine că s-a dus... Dând semne de nerăbdare, Toh a continuat: _ De fapt eu am venit să-ți cer ceva... Înțeleg

că nu mi se cuvine, dar situația mea este pe muchie de cuțit. N-am venit să vorbesc cu Adam pentru că Adam are motive destule să nu se uite la mine. Eu am venit să vorbesc cu Creștinul...

După o scurtă pauză în care părea că așteaptă o vorbă, a continuat privind aproape rugător:

_ Dacă va mai fi vorba de mine, să nu mă apeși... Știi, nu toți cei din Kansay sau din celelalte orașe din vale îmi sunt prieteni. Pe unii i-am mai înșelat eu, alții m-au înșelat pe mine... Ca la târguieli... Însă unii dintre ei s-au dat cu comuniștii mai repede decât mine... Și acum sunt șefi ! Dar cu privire la cele de aici, vorba ta are deocamdată greutatea cea mai mare.

Adam i-a promis și l-a rugat să mai stea de vorbă cu el. Părea o fereastră spre afară. Afară de lagărul în care a trăit și din afara căruia nu mai știa aproape nimic. Dar căpetenia i-a spus că se face târziu și dacă vor fi văzuți stând prea mult


împreună, nu va fi bine. _ Mai ales de tine, pentru că eu

oricum sunt un condamnat. La stăruința lui Adam, a promis

că va găsi o cale să se întoarcă a doua zi, ceea ce a și făcut. Când au putut fi din nou împreună, Toh a început discuția cu o agitație vizibilă.

_ M-am gândit toată noaptea... Dacă nu mă apeși față de ruși, te răsplătesc. Este un loc numai de mine știut. Îți mai aduci aminte de călătoria din valea Or, de unde ne-au venit curelele pentru tăietorul de butuci. Am trecut atunci pe lângă o stâncă roșiatică, foarte înaltă și ascuțită la vârf. Dacă ne abăteam din cale spre ea, am fi dat de o întindere mare de bolovăniș: piatră și iar piatră cât vezi cu ochii. Ei bine, în cea mai lungă zi din an, umbra vârfului stâncii cade pe un loc puțin adâncit, ferit de ochii care ar putea privi de departe. Dai bolovanii la o parte și intri între ei în adânc.

Adam și-a dat seama că poate fi vorba de banii lui, așa că a protestat punându-i mâna la gură:

_ Nu vreau să mă amestec în treburile astea. Nu se poate ca toate astea să nu le știe și alții și de aici lupta pentru bani. Eu vreau să trăiesc liniștit.

_ Nu mai știe nimeni... Au murit... Adam a înțeles că oamenii care au muncit la

grota aceea au fost uciși după aceea, pentru ca secretul să fie înmormântat. Iar căpetenia i-a înțeles gândurile și simțămintele:

_ Nu mă urî pentru asta... Dacă ai fi cunoscut viața sălbatică, ai fi putut înțelege...

_ Și de ce-mi spui mie astea ? Vrei să mai ai un motiv pentru care să mă omori de îndată ce îți vine prilejul ?

_ Știu că nu mă vei crede nici chiar dacă aș jura, dar mă vei crede când își voi spune motivul pentru care fac asta: cel mai mare dușman al meu din Kansay, a ajuns secretar de partid peste uzinele care topesc fierul din minele din munți. Reușita mea de a scăpa de Siberia este foarte mică, înțelegi ?

_ „Secretar” - înseamnă șef ? _ Da. Un șef mai mare... A pus laba pe un os

gras, jigodia... _ Nu sunt acolo mulți bani – a continuat el –

dar este aur, mult aur. Și alte lucruri de valoare. Dacă ajung în temniță și va merge planul meu, îți voi trimite știre să aduci ceva de acolo, pentru a mă scoate la lumină. Ești singurul în care pot avea încredere. Dacă nu se întâmplă nimic, atunci când vei vrea, poți să mergi acolo și să-ți iei partea

pentru tot ce ai

lucrat aici și pentru tot ce ai făcut deja pentru mine. Numai să ai grijă: când ajungi în grotă, cel mai lesne este s-o iei în dreapta, dar drumul acela duce la moarte; este o capcană. Drumul cel bun este la stânga, peste o grămadă de bolovani murdari cu pământ ud de la un firicel de apă care nu se vede, ci doar umezește.

Adam se gândea la faptul că cea mai lungă zi din an era într-adevăr foarte aproape, dar după aceea va fi greu de găsit grota. Însă tăcea, gândind că asta ar putea fi scuza de a nu merge niciodată acolo. Însă căpetenia a continuat:

_ Dacă lucrurile se vor petrece zilele astea, de când mă știu pe locurile acestea, în această perioadă a anului este secetă așa că fiecare zi este cu soare și vei găsi ușor locul. Dacă va fi în altă vreme a anului, va trebui să aștepți o zi cu soare, sau socotești cu ochiul cam unde ar putea cădea umbra în miezul verii și cam cât se trage soarele în jos în amiaza unei anumite zile din an. Așa în mare, fiindcă acolo este terenul înclinat, umbra urcă sau coboară, cam cu cinci pași la o lună de zile. Și încă ceva: din primăvară până în toamnă acolo este raiul șerpilor cu venin, dar dacă mergând la deal, lovești pietrele cu un toiag, nu vei vedea niciunul. Poți bea în ziua aceea zeamă de (...) negru. E mai tare ca veninul șerpilor. Apoi ai grijă ca hainele să-ți fie aproape de culoarea pietrei. Cine știe ce ochi poate călători pe acolo din întâmplare. Ca să nu muncești degeaba, pe locul unde trebuie intrat în adânc, este un bolovan de jumătate de metru lung, și seamănă ca o pâine lunguiață. Sub el sunt patru bucăți de creangă de stejar, groase cât un deget. Acela este semnul. Poți căuta locul ziua și să lucrezi noaptea; numai fără foc... La lună se vede bine și de jos nu poți fi văzut.

S-a făcut liniște multă vreme. Căpetenia știa bine că informațiile acestea doar auzite, îl obligau


pe Adam să intre în joc. De partea cealaltă Adam era convins că nu va merge niciodată acolo. Nu-l atrăgea nimic să se amestece în tevatura aceea. „Banii – ochiul diavolului !” – se spunea în Moldova. Dintr-o dată însă și-a adus aminte de unul dintre lucrurile despre care era curios să vorbească cu Toh.

_ Căpetenie... _ Sună frumos... – a răspuns Toh, zâmbind

trist. _ Tot în drumul acela la muntenii care

lucrează în piele, mi-ai spus că nu crezi în Dumnezeu, dar crezi că există draci și că o să-mi spui odată cum ai ajuns la concluzia asta.

Toh tăcea, dar Adam aștepta și, în cele din urmă acesta a început să vorbească cu glas obosit.

_ Ca s-o iau de la început, este de prisos să-ți spun că pe munții ăștia contează mușchii. Și eu nu m-am numărat niciodată printre cei fericiți în privința aceasta. Fie Dumnezeu, fie Allah, a fost zgârcit cu mine. Și atunci am auzit că mai erau prin văgăunile de pe aici câte o bătrână care avea religia strămoșilor noștri dinainte de a veni islamul. Din vremuri străvechi, ai noștri credeau în vrăjitori, iar vrăjitorii aveau dumnezeii lor; mulți și diferiți între ei. Și i-am spus că fac orice numai să mă ajute să am... să am... să am bani și femei. „Și faimă” a continuat ea, dar eu eram prea tânăr ca să visez la faimă și nici nu prea mă simt în apele mele în mulțime.

_ Ce-mi dai ? – m-a întrebat. _ Orice. – i-am răspuns. Viața dacă vrei,

pentru că m-am săturat să trăiesc ca un cotoi gonit de orișicine.

Ea mi-a spus că întâi trebuie să-i plătesc ei și apoi stăpânului ei și am fost de acord. Trebuia ca timp de doi ani, la fiecare lună nouă, să vin să-i aduc mâncare și băutură. Dar mai întâi mi-a cerut să mă culc cu ea. Am fost de acord măcar că mă apucase groaza; era prima femeie cu care urma să stau și avea peste o sută de ani. M-a ținut în strânsoarea ei cam un ceas fără să pot să mă ridic; oasele ei care se vedeau prin pielea uscată, aveau mai mare putere decât mușchii unui luptător. Apoi a trebuit să-mi predau viața dumnezeului ei și vorbele le-am întărit cu sângele meu scurs dintr-o crestătură a urechii, care se vede și acum. Am coborât de la peștera ei cu o putere sau mai degrabă un curaj nebun în mine. Simțeam că sunt tare. Și am fost... Toate lucrurile mi-au mers ca de minune. Adică aproape toate... sau cele mai importante, adică banii. Dar... am câștigat și ura oamenilor... Am ajuns căpetenie, dar puțini supuși au ținut la mine; cei mai mulți m-au urât, dar se temeau de mine. Și mai era ceva... stăpânii ei, care au devenit stăpânii mei, au mai venit la mine. În Cartea creștină scrie și despre

draci ? _ Dar de unde știi că dumnezeii femeii

aceleia sunt draci ? _ I-am văzut de mai multe ori și seamănă cu

ceea ce se spune între credincioși - fie ei creștini sau musulmani – că sunt draci. Scrie la voi în Carte că dracii pot face foc din nimic, că fac ca copacii să se rupă ca din senin, că fac caii să o ia razna ca mânați de furii... că te pot strânge de gât...? – și aici Toh s-a oprit tulburat.

_ Eu nu am citit toată Scriptura și cât am citit nu am găsit scris despre așa ceva...

_ Se poate ca Scriptura voastră să nu știe despre așa ceva, dar sunt lucruri foarte adevărate... De exemplu odată eram cu trei femei în camera de noapte. Ele au adus vorba despre puterile drăcești. Erau rusoaice și credeau în Dumnezeu. Și ca să dovedesc că eu sunt bărbat, mi-am bătut joc în vorbe de ființele astea întunecate, spunând că îmi fac nevoile pe ele. Am râs și am continuat așa făcând pe grozavul, până când perdelele de la geamul care era închis și zăvorât, s-au dat la o parte și o arătare neagră a hârâit întrebând: „Am venit. M-ai chemat ?” Femeile au fugit așa dezbrăcate cum erau iar eu am rămas împietrit, conștient că sunt vinovat și am jurat că n-am chemat pe nimeni.

Și fiindcă Toh s-a oprit, Adam l-a întrebat cum a scăpat.

_ Puterea făpturii aceleia mi-a întors ochii în cap, până am văzut cuțitul de pe masă. Atunci am înțeles. Mi-am crestat urechea ca de fiecare dată și am pus sânge pe o așchie pe care mai apoi am băgat-o în flăcările din sobă, ținând-o cu mâna mea până când n-am mai putut.

_ Ai făcut asta de mai multe ori ? _ Da. Nu știu dacă am făcut bine că vorbesc

despre astea. Făpturile acestea sunt... groaznice... Văzând groaza omului din fața lui, Adam a

zâmbit. A înțeles că acesta se temea de o nouă răzbunare din partea lor.

_ De ce nu vrei să scapi de ele ? Dumnezeu este mai tare decât dracii...

_ Dumnezeu... – a rostit el ca într-un vis – Dumnezeu ajută dacă Îl asculți. Asta-i problema. Făpturile acestea te ajută fără să-ți ceară nimic. Trăiești cum vrei. Ori acum eu sunt la grea cumpănă. Am nevoie de ajutorul acestora...

_ Le-ai cerut să te scape de Siberia ? _ Da.

(Va urma)

Prelucrare ####


ADUNAREA SAU BISERICA ? A doua zi, în timp ce discutam cu un bolnav din

Biblie, iar aceasta era încântat de ceea ce auzea, un al treilea, invidios pe mine, m-a luat la „mișto”, spunându-mi:

_ Degeaba vă obosiți să-l lămuriți, că voi, sectanții, nici nu aveți „biserica”, ci doar „adunarea” - o casă simplă ca toate casele din sat, fără turn sau clopote și fără cruce în vârf.

Conform cuvântului „Răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept... (în sinea lui)”, eu i-am răspuns mustrător:

_ Spune-mi, domnul meu, te rog, Domnul Isus Hristos unde a predicat: În Biserică sau în Adunare?

_ Domnule - îmi răspunde mândrul meu interlocutor - m-ai prins: eu oricum nu le prea am cu Scriptura. Deci nu știu.

_ Atunci, ar fi mai bine ca cine nu știe, să tacă mai bine, decât să spună o prostie !!

A fost ca un duș tare pentru el, dar ca să fie zdrobit complet eul lui de ortodox, i-am mai aplicat și o „corecție”:

_ Spune-mi, domnul meu, când ai fost ultima dată la „Biserică”?

_ Anul trecut, la „Înviere!”- răspunse el. _ Frumos - zic eu. Dar dacă dumneata n-ai fi

dat hrană și apă trupului propriu, de anul trecut, „de la Înviere” și până astăzi, mai erai oare matale în viață acum ?

_ Domnule - îmi zise el - extraordinar cum m-ai prins! Bineînțeles că eram mort până acum.

_ Ei, vezi bunul meu coleg? Deci un om care e mort sufletește, pune întrebări din Biblie, Biblie pe care nu o citește deloc și nici Biserica nu o frecventează! Uite, Domnul Isus și apostolii nu au predicat nici în biserică, nici în adunare, ci în sinagogă. Dar asta nu are prea mare importanță. Dacă și la noi în țară era sinagogă, dumneata nici către ea nu ai fi rupt pingelele! Este?

_ Da, recunosc, așa e ! _ Deci, înțelege domnul meu, pe Dumnezeu nu

-L interesează că e biserică, sinagogă sau adunare. El vrea ca noi, oriunde ne adunăm, chiar și sub cerul liber, să fim sinceri și doritori pentru a primi Cuvântul Lui în inimile noastre, spre a fi mântuiți. Domnul să ne ajute la aceasta! Amin!

BIBLIE CU CRUCE SAU FĂRĂ CRUCE ? În primele zile și săptămâni de spitalizare ale

anului 2000, citeam pe Biblia „trei-sferturi”, adusă de acasă. Și pentru că era cam grea pentru mine, fiind foarte slăbit fizic, l-am întrebat pe colegul meu de salon, care folosea o Biblie mică de buzunar, dacă nu vrea să le schimbăm.

_ Ba da - zice vecinul meu - că și așa Biblia mea are litere cam mici și citesc cam greu.

Însă după ce am făcut schimbul, am regretat, văzând că Biblia vecinului avea o cruce pe copertă. Dar imediat regretul mi-a fost spulberat de vocea lăuntrică, care mi-a vorbit tot așa de limpede, ca în prima întâmplare descrisă la început. De data aceasta, vocea m-a liniștit în felul următor: „Nu fii întristat că Biblia pe care ai primit-o are cruce pe copertă, pentru că aici, în spitalul aceasta, e mai bună, mai practică !” Nu-mi prea venea să cred, dar peste o oră aveam să înțeleg încă o dată că Dumnezeu vede chiar și după colț.

Începusem așadar obișnuitele vizite prin saloane, cu cântări și alte cele. Într-un salon cu bolnavi mai răutăcioși și mai reci față de Scriptură, un bolnav mai arțăgos din fire m-a luat în primire:

_ Domnule, eu te-aș ruga să ne citești din Biblia noastră, cea ortodoxă, nu din Biblia dumitale cea pocăiască, care cred că e schimbată față de Biblia noastră strămoșească, cea care are pe coperta din față sfânta cruce, simbolul sfânt al ortodoxiei noastre !

Într-o clipă m-am cutremurat de străfulgerarea ce m-a cuprins din creștet și până în tălpi, căci vocea divină, lăuntrică, cea care m-a liniștit acum o oră la schimbarea Bibliilor, mi-a șoptit din nou: „Înțelegi acum de ce ți-am pregătit terenul pentru schimbarea Bibliei tale cu această Biblie cu cruce? Pentru ca niciun ascultător să nu poată comenta nimic!” Ei doresc (dar oare chiar doresc Biblia cu cruce?) să creadă că e Biblia lor? Deci trebuie doar să o prezint. O aveam în mână și totul era minunat! În clipa următoare ușurat, fericit și descătușat, i-am prezentat ciudatului meu interlocutor

CU DOMNUL ÎN SPITAL !


Biblia dorită și solicitată, cea cu cruce. Omul și-a holbat ochii la mine și resemnat mi-a zis:

_ Domnule, cum se poate ca Biblia noastră, ortodoxă, cea cu cruce, să scrie așa ceva: că trebuie să ne botezăm acum, oameni mari, pentru ca astfel să ne boteze și Dumnezeu cu Duhul Său cel Sfânt, să ne spălăm pe picioare în Biserică… Păi cum de părintele nu ne citește și nu ne spune de lucrurile astea??

_ Domnul meu, aceasta întreabă-l dumneata pe preot. Și așa să-i spui: „preot”, nu „părinte”, pentru că Domnul Isus personal, în Matei 23:8, nu ne dă voie să numim „părinte”, în sensul spiritual, pe niciun om, ci numai pe Dumnezeu! Deci întreabă-ți preotul de ce nu vă spune aceste adevăruri de importanță vitală, maximă, pentru un credincios. Îți spun însă eu de ce: ca să nu vă luminați pe calea credinței, să nu aflați adevărurile acestea minunate, care transformă în mod radical caracterul oamenilor. După această transformare, omului nu-i mai trebuie tradiție, obiceiuri, ci o credință reală, care nu este agreată de preoțime. Și astfel, ei, preoții, v-ar pierde din mână. Ai înțeles? De aceea nu vă spun preoții marile adevăruri din Biblie. Dar spune-mi de ce nu le cauți chiar dumneata personal, în Scriptură? Cine te oprește? Uite, sunteți cu mine aici în spital, de peste 30 de zile, opt frați ortodocși și niciunul nu v-ați gândit nici măcar o clipă să citiți Biblia. N-ați avut timp?

_ Domnul meu, nu mă judecați, că sunt destule argumente zdrobitoare ce mi-au fost prezentate. Mai bine rugați-vă pentru mine! - răspunse el.

Tu stimate cititor, ai căutat aceste lucruri în Scripturi? Dacă nu, atunci caută-le astăzi, că ziua de mâine nu este a noastră! Caută-le personal și nu aștepta să ți le ofere preotul, că el nu se va „obosi” prea devreme să facă acest lucru!!

INTERVENȚIA EXTRAORDINARĂ A LUI

DUMNEZEU PENTRU MINE, ÎN ULTIMA CLIPĂ, PRIN DOCTORIȚA VAIDA VOIEVOD

Acțiunea se petrece în salonul 17, de la

Spitalul Municipal Arad. Eram solicitat să cânt, să fac o rugăciune și să le spun oamenilor despre mântuire, prin toate saloanele, dar mai ales în salonul meu, numărul 17, unde veneau mulți bolnavi din saloanele vecine și chiar din alte secții, ale altor medici.

Într-o zi însă, diavolul, printr-o manevră dibace, a rânduit să fie internați doi bolnavi atei, deosebit de răutăcioși și de ostili lucrării lui Dumnezeu. Ei și-au adus un aparat de radio, la care ascultau muzică populară la intensitate maximă, fapt care a pus în umbră toată activitatea mea de cântăreț. A treia zi de la internarea acestor indivizi, fiind duminică, am primit vizita fraților Ștefan Zdremțan, Vasile Hațcu și Samuel Mihota, foști colegi de la corul bărbătesc, cu care am hotărât să cântăm 2-3 cântări de cor bărbătesc. Când au auzit însă cei doi atei proaspăt internați, au răbufnit:

_ Nouă nu ne trebuie muzică pocăiască! N-

avem nevoie de propagandă! Ceilalți șapte colegi de salon susțineau

inițiativa noastră, dar cei doi intruși dezlănțuiți nu cedau deloc. Scandalul a luat proporții, așa încât unul dintre cei șapte colegi de salon care ne susținea, a apucat un borcan cu gem, gata să-l arunce în capul unuia dintre acei „dușmani” feroce. L-am liniștit cu greu în ultima instanță, după care cei trei frați coriști pe care i-am amintit mai sus, au părăsit în grabă spitalul. Apoi m-am îndreptat spre cei doi atei și le-am spus că eu sunt sigur că ei nu luptă doar împotriva noastră, ci și împotriva Atotputernicului Dumnezeu care, cu siguranță nu se va lăsa batjocorit de doi muritori.

_ Păi cum – am continuat eu - noi toți ceilalți opt bolnavi din salon am suportat muzica dumneavoastră populară, la un nivel peste limitele admise în spital, timp de trei zile, iar acum dumneavoastră nu puteți suferi 10-15 minute, cântecele noastre? Este vorba aici și de lipsă de bun simț!

Interlocutorii mei s-au rușinat și n-au mai spus nimic, iar eu am plecat la pat. M-am culcat cu fața la perete și m-am rugat în taină, încercând să aflu de ce Domnul a permis această înfrângere a noastră? Răspunsul Lui a venit prin aceeași voce lăuntrică și a fost de-a dreptul mișcător: „Liniștește-te și fii pe pace, că mâine (luni) îi voi izgoni pe cei doi oameni ai păcatului din salon, cu vești groaznice pentru ei! După aceea, tu vei putea relua prezentarea cântecelor Mele, pentru ascultătorii bolnavi.”

Acest lucru s-a confirmat pe deplin luni dimineață, când doctorița Vaida a intrat în salon la vizită, iar în dreptul fiecăruia dintre noi se declara mulțumită de starea noastră de sănătate, însă când a ajuns la cei doi rebeli, i-a spus cu voce gravă primului dintre ei:

_ Dumneata ai - conform analizelor - ciroză avansată la ficat. Acum urmează să pleci acasă, iar în trei, patru luni, vom vedea ce e de făcut…

Tot așa s-a întâmplat și cu cel de-al doilea, căruia i-a spus că are afectată toată măduva din coloana vertebrală și că trebuie să meargă urgent la operație, în Timișoara. Operația pe care urma s-o facă acolo era una destul de complicată și riscantă, existând posibilitatea de a rămâne paralizat pentru întreaga viață.

Astfel, „împricinații” și-au făcut bagajele și au plecat rușinați și îngroziți, sub înjurăturile și huiduielile bolnavilor din salon! Atunci, eu m-am întrebat: „Doamne, nu este prea grea răzbunarea Ta?”

Scriptura ne spune cum Dumnezeu privește din înaltul cerului și-și bate joc de muritorii care-I necinstesc Numele! Tu, cititorule ce faci? Îi cinstești Numele sau Îl necinstești?

Mihai Popa – Arad


- a primit ca recunoștință viața -

Iosua 2; 3; 6.

Rahav privea pe fereastră cum armata israelită, tăbărâtă în apropierea Ierihonului începea să mărșăluiască în jurul orașului. Nori de praf se ridicau în urma soldaților, iar sunetul cornurilor străbătea văzduhul. Cu ei aveau și chivotul, simbolul prezenței Dumnezeului lor. În Ierihon se simțea tensiunea și teama. Pe măsură ce zilele treceau, iar israeliții își îndeplineau ritualul în jurul cetății, groaza cuprindea întregul oraș. Rahav nu era îngrozită și nici speriată. Funia cărămizie așezată la fereastră, îi amintea că ea și familia ei, vor supraviețui când Ierihonul va fi distrus. A crezut cu tărie că israeliții vor avea recunoștință. Dar ce este RECUNOȘTINȚA? Recunoștință (vs. nemulțumire) = să arăt altora prin cuvinte și fapte cât au fost de binefăcători pentru viața mea. Dar cine este Rahav? Biblia spune că Rahav era o femeie ușoară, o prostituată din Ierihon. O femeie care își vindea trupul pentru bani. Țara în care ea locuia era plină de nelegiuiri. Religia țării încuraja crima. Canaaniții se închinau zeilor și le jertfeau copiii, aruncându-i în foc de vii. Aceste fapte au atras mânia lui Dumnezeu asupra lor. (Levitic 18:25). Dumnezeu a hotărât să-i distrugă. A promis Canaanul copiilor Lui, israeliților.

Probabil că Rahav și-ar fi dorit o viață mai bună decât viața murdară și tristă pe care o trăia, într-un oraș sortit distrugerii. Dar nu cunoștea altceva! Auzise despre israeliți și despre Dumnezeul lor, care este bun. Că le-a dat victorie asupra egiptenilor, care i-au ținut sclavi. I-a traversat Marea Roșie ca pe uscat. Dumnezeu lor le-a dat mâncare și apă în pustie. Un Dumnezeu, opusul zeilor pe care îi cunoștea Rahav.

În Ierihon atmosfera era tot mai tensionată. Oamenii priveau atenți la orice trecător care putea fi un eventual spion.

Într-o zi, înainte ca israeliții să treacă Iordanul, la ușa lui Rahav au bătut doi străini. Erau din armata israelită. Iosua, comandantul lor, i-a trimis să cerceteze țara și mai ales Ierihonul. Nu întâmplător au ales locația, sperau să treacă neobservați de localnici. Însă vestea că doi evrei au intrat la Rahav, s-a răspândit rapid. Împăratul Ierihonului a trimis soli la ușa ei să-i scoată afară pe acei bărbați, fiindcă sunt spioni. Ce putea să facă în acea situație? Întrucât era convinsă că Dumnezeul evreilor este mai bun și mai puternic decât zeii lor, Rahav a ales să treacă de partea Lui. I-a ascuns pe spioni sub niște snopi de in, pe acoperișul plat al casei ei. Apoi le-a zis solilor regelui: „Da, bărbaţii aceia au venit la mine, dar n-am ştiut de unde erau. Şi la lăsarea întunericului, pe când se închideau porţile, bărbaţii aceia au ieşit. Nu ştiu unde s-au dus. Porniţi repede în urmărirea lor, căci îi veţi ajunge din urmă.” Vicleșugul ei a funcționat! După plecarea solilor, Rahav le-a spus spionilor că toți locuitorii Ierihonului sunt îngroziți și tremură de frica lor. Ea le-a mai zis: „…ni s

-a tăiat inima și toți ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri și jos pe pământ”. Fiind convinsă că Dumnezeu va da victorie israeliților, Rahav le cere spionilor să se îndure de ea și de familia ei. În semn de recunoștință, spionii îi promit lui Rahav că o vor salva pe ea și pe toți ai ei. Funia cărămizie cu care ne-ai coborât pe zidul cetății, să o lași la fereastră, i-au zis spionii.

Apar zorile celei de-a 7-a zi. Armata își începe din nou marșul în jurul Ierihonului. Nu doar o dată, ca în cele 6 zile, ci de 7 ori au înconjurat orașul. A 7-a oară, la sunetul trâmbițelor, poporul a strigat tare. Strigătul a dărâmat puternicul zid care înconjura Ierihonul. Soldații au distrus cetatea și i-au pus foc. Doar Rahav și familia ei au fost salvați.

De atunci Rahav a trăit o viață nouă. S-a căsătorit cu Salmon, un bărbat evreu. Copilul lor a fost Boaz, soțul moabitei Rut. (Matei 1:5, Rut 4:13, 21-22). Regele David și mai târziu Mesia, este descendent al acestei familii. Rahav a scris istorie cu viața ei. Ea este amintită în galeria eroilor credinței. (Evrei 11:31).

Fă binele ori de câte ori ai ocazia. Să ai recunoștință față de Dumnezeu care permanent îți poartă de grijă. Fii recunoscător și părinților, bunicilor, pastorilor, învățătorilor, colegilor, etc. – tuturor binefăcătorilor din viața ta.

Învață de la Rahav să stai de partea lui Dumnezeu. Doar El poate să schimbe o viață tristă și murdară, într-o viață frumoasă și veșnică. În viața ta este nevoie de o schimbare? Doar din cele auzite, Rahav a recunoscut că Domnul este Dumnezeu sus în cer și jos pe pământ. Recunoștința îți netezește drumurile!

Verset de memorat: „Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările.” (Proverbe 3:6).

L. Ungureanu

https://www.jw.org/ro/publicatii/biblia/bi12/carti/rut/4/#v8004013


În anul 1996 el l-a întâlnit într-una din zile pe

Azad, student la o universitate învecinată cu

moscheea unde preda. Amândoi au început un

dialog și foarte curând au devenit prieteni. Când

Fedus a descoperit după aproximativ doi ani, că

Azad devenise un creștin, s-a cam speriat. El știa

că elevii din moscheea sa au aflat că era prieten

cu Azad și mai știa un lucru, și anume că

autoritățile din Bangladesh puteau fi considerate

ca fiind printre cei mai mari prigonitori ai creștinilor.

În loc să se confrunte cu prietenul său, a preferat

să întrerupă cu acesta orice fel de legătură.

După 15 ani, Fedus a primit un telefon de la

Azad, care a fost îndemnat de Dumnezeu să

reintre în contact cu vechiul său prieten. În timp ce

amândoi povesteau despre anii trecuți, Azad i-a

relatat printre altele, cum Domnul Isus i-a schimbat

viața. Când s-au reîntâlnit în cele din urmă față în

față, Azad i-a dăruit lui Fedus o Biblie și ceva

literatură creștină de citit. Amândoi au vorbit pentru

a doua oară unul cu celălalt.

La început Fedus n-a prea luat în serios

cadourile prietenului său, dar în cele din urmă a

început să citească și în același timp să compare

învățătura biblică cu cea a Coranului. Cu cât se

adâncea mai mult în Biblie, cu atât mai mare era

dezamăgirea lui privitoare la islamism – religia

care i-a fost încredințată din fragedă copilărie.

Fedus știa locul din Coran în care scria că

Dumnezeu își va trimite Cuvântul Său. Dar în

Biblie, el a citit că Dumnezeu și-a trimis deja

Cuvântul Său și anume prin persoana Domnului

Isus Hristos. Cuvintele Domnului Isus din Ioan

14:6, l-au luat pe Fedus prin surprindere: „Eu sunt

Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl

decât prin Mine.” Fedus nu a mai avut argumente

ca să pledeze pentru învățătura Coranului în

detrimentul Bibliei. În plus el voia să-l cunoască pe

acest Isus despre care a citit în această Biblie.

Când în anul 2011 el și-a încredințat viața în brațul

Domnului Isus Hristos, a împărtășit această

noutate împreună cu prietenul său Azad.

Sub apăsarea prigoanei

După ce Fedus a devenit creștin, a învățat

copiii și tinerii mai departe la moschee. În felul

acesta el putea să investească banii câștigați din

orele predate, în farmacia pe care o deținea în

particular. Și în afară de aceasta el a mai

descoperit că ascultătorii săi din moschee puteau

să asculte adevărul care te face slobod, cu mai

multă ușurință. Cu cât mai mult citea din Cuvântul

lui Dumnezeu, cu atât mai mult se adâncea în

sufletul său contradicția cu învățătura islamistă.

Când în cele din urmă a vorbit despre prooroci, el

a explicat că venirea Domnului Isus Hristos a fost

profețită de aceștia și că doar El singur este

Sfântul. Membrii din moscheea sa au devenit tot

mai conștienți că Fedus împărtășea învățătura

creștină, iar în anul 2017 cineva a descoperit la el

acasă literatură creștină. Imediat după aceasta,

mai marii din moschee au luat în discuție acest

caz. „Când ei au observat că eu îl iubeam pe Isus

și nu pe Mohamed, s-au aprins de mânie împotriva

mea”, își amintește Fedus. El a cerut în rugăciune

mai multă înțelepciune pentru momentul când și

cum trebuia să părăsească moscheea și a văzut în

urma hotărârii pe care a luat-o că Dumnezeu îi

ascultase rugăciunile.

Puțin timp după aceasta Fedus a primit un

telefon de la Azad care avea presimțirea că trebuie

să se întâlnească cu prietenul său. Fedus i-a

Nădejdea care merită orice sacrificiu, este ceea ce un imam descoperă în Hristos

Bangladesh

Crescut în învățătura care predomină în Bangladesh, viața lui Fedus a fost marcată de islamism. Tatăl său era un imam și bunicul i-a povestit multe întâmplări din călătoriile de pelerinaj ale acestuia, la Mecca. Fedus a urmat o școală musulmană și a devenit ca și tatăl său, un învățat musulman și imam în același timp. În ultima vreme el preda într-o moschee din capitala Bangladeshului, Dhaka.


povestit emoționat despre convertirea sa. Plin de

fericire Azad a vorbit cu Fedus și soția sa, care în

acel moment nu era încă creștină, explicându-le

amândurora ce înseamnă să fii un urmaș al lui

Hristos. Au avut discuții lungi despre Duhul Sfânt,

despre botez și despre faptul că în calitate de

credincioși se vor confrunta cu prigoana. Azad a

răspuns și multor altor întrebări legate de

creștinism. În cele din urmă și soția lui Fedus a

ajuns la credința sfinților și amândoi au fost

botezați.

Când în împrejurimi s-a făcut cunoscut faptul

că Fedus și soția sa au devenit creștini, aceștia s-

au confruntat cu o împotrivire violentă. O grupă de

musulmani furioși i-au distrus farmacia și odată cu

ea ultima și cea mai iubită sursă de venit pentru

viață. Doi frați de trup l-au bătut până la sânge

pentru faptul că a întors spatele islamului. În cele

din urmă i-au alungat pe ei și pe câțiva dintre

membrii familiei sale, din comunitatea musulmană.

La început Fedus a fost mânios, dar între timp a

învățat să ierte. „Am alungat gândurile de

răzbunare împotriva lor”, a explicat el, încercând

chiar să le explice și Evanghelia. Aceștia însă n-au

mai vrut să mai aibă de-a face cu el.

Sub binecuvântarea celui Preaînalt

Din Decembrie 2017 Fedus trăiește într-o

casă creștină de protecție, unde studiază

împreună cu alți credincioși Biblia și poate cu

aceștia să crească în credință. Soția sa, împreună

cu cei trei copii, locuiesc la rudele care sunt

musulmane, dar care nu se mai poticnesc în

credința lor. Așa încât copiii lor pot să frecventeze

mai departe școala. Partenerii HMK îl susțin pe

Fedus, furnizându-i alimente, îmbrăcăminte și alte

articole trebuincioase, în timp ce acesta plănuiește

cum să deschidă o altă farmacie într-o altă

localitate.

Fedus cere ajutor în rugăciune, pentru ca în

primul rând rudele și vecinii săi să vină la credința

în Isus Hristos. În afară de aceasta el dorește să

aducă numeroșilor imami pe care îi cunoaște,

vestea cea bună. Pe unul dintre aceștia l-a și

condus la Domnul Isus și i-a dăruit și o Biblie. Și își

mai dorește ca să trăiască cu întreaga sa familie

sub același acoperiș. Domnul să se îndure.

Între timp el trimite vestea cea bună mai

departe către musulmani și le povestește cum el

însuși a venit la Domnul, cu toate că era imam: cu

ajutorul prietenilor și a unei cărți. „Ies pur și simplu

afară și le povestesc despre credința mea. Când

intru în vorbă cu oamenii, prezint ceea ce spune

Coranul despre Domnul Isus și ceea ce spune

Biblia despre El.”

În românește de

Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor”

Aprilie/2019

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: AVERTIZĂRI

1. Prudența înseamnă să te ferești de tot ce ar

putea să producă un neajuns, o primejdie.

2. Domnul Dumnezeu, lui Laban. Geneza 31:24

3. Elisei, împăratului lui Israel. 2 Împărați 6:9

4. De cinci ori a primit 40 de lovituri fără una, de

trei ori a fost bătut cu nuiele, o dată a fost

împroșcat cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia

cu el. A stat o noapte și o zi în adâncul mării… 2

Corinteni 11:24-26

5. Un înger al Domnului, lui Ioan. Să nu se

închine îngerului. Apocalipsa

6. Basmele lumești și băbești, să fie evlavios. 1

Timotei 6:20

7. Flecăriile lumești și împotrivirile științei. 1

Timotei 6:20

8. Vorbăriile goale și lumești. 2Timotei 2.16

9. a) Întrebările nebune și nefolositoare; b)

Robul Domnului nu trebuie să se certe; c) Robul

Domnului trebuie să fie blând cu toți, în stare să

învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să

îndrepte cu blândețe pe potrivnici. 2Timotei 2: 23-

25

10. Întrebări nebune, înșirările de neamuri,

certuri și ciorovăieli privitoare la Lege. Tit 3:9

11. Fățărnicia și lăcomia de avere. Luca 12:1 și

15

12. Idoli. 1Ioan 5:21

13. Să nu ne pierdem rodul muncii, ci să primim

o răsplată deplină. 2Ioan v.8

14. Păzește-ți piciorul când intri în Casa

Domnului – mai bine să ascultăm decât să aducem

jertfa nebunilor. Eclesiastul 5:1

15. Curat. 1 Timotei 5:22

1. Ce înseamnă recunoștință?

2. Cine și cui a zis: „Nimeni nu va putea sta împotriva ta, cât vei trăi.” ?

3. La ce carte se referă Dumnezeu când îi spune lui Iosua, să vorbească despre ea, să se gândească la ea zi și noapte și să facă tot ce scrie în ea, pentru a avea izbândă în tot ce face și pentru a fi înțelept? (scrie versetul)

4. Cine și cui a zis: „Vom face tot ce ne-ai poruncit, și ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul...”?

5. Câți spioni a trimis Iosua la Ierihon? Cine a fost gazda lor în Ierihon?

6. De la cine au aflat evreii că locuitorii Ierihonului sunt îngroziți și tremură de frica lor?

7. Domnul Dumnezeu a despicat Marea Roșie când Moise și-a întins mâna spre ea. Cum s-a procedat la traversarea Iordanului ?

8. Ce amintire (care există și azi) a lăsat Iosua în mijlocul Iordanului luat? Ce a făcut Iosua cu ce

au luat israeliții din Iordan?

9. Descrie tehnica de cucerire a Ierihonului pe care Domnul i-a dat-o lui Iosua.

10. Cine și cui a zis: „Suntem gata să murim pentru voi”?

11. Care a fost semnul lăsat la fereastra casei lui Rahav, recunoscut de toată armata israeliților?

12. Scrie termenul folosit în Biblie care arată modul în care i-a găzduit Rahav, pe cei doi spioni evrei! Evrei 11

13. Spionii i-au spus lui Rahav: „dacă nu ne dați pe față ..., ne vom purta cu tine cu ………….. și…………..”?

14. Cum s-a numit soțul lui Rahav? Dar fiul lor?Scrie 3 lucruri pozitive învățate de la Rahav!

15. Scrie expresia lui Rahav în care ea recunoaște că Domnul este Dumnezeu!

16. Opusul recunoștinței este nemulțumirea – Față de cine ar fi necesar să ai mai multă recunoștință? De ce?


CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Cartea Iosua”

„Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările.” (Proverbe 3:6).

Citește cu mare atenție cerințele:

De citit Iosua cap.1-4, 6 şi povestirea de la Rubrica copiilor: RAHAV– a primit ca recunoștință, viața.

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.06.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected] Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Premianţii acestei luni:

Șandra Marta – Ștei; Văcaru Marta-Patricia – Stoenești ; Gheorghe Timotei – București ; Gheorghe Neemia – București ; Goleșie Damaris – Dobra ; Curea Lois-Claudia – Germania ; Chiru Persida – Câmpulung ; Chiru Claudia – Câmpulung ; Brăgărea Viorica – Bughea de Jos ; Bucoș Simeon – Fundata ; Rusu Debora-Elena – Periș ; Rusu Rebeca-Elisabeta – Periș.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.


Având în vedere răspândirea legăturii frățești din cadrul „Alianței Bisericilor Conservatoare” în toată țara, s-a gândit că este bine ca și contul bancar, de care se folosesc cei însărcinați cu lucrul Domnului între frați, să fie în grija mai multor frați din diferite zone ale țării.

Numărul acestui cont este RO65 BTRL RONC RT02 1673 1601 (RON), deschis la Banca Transilvania. Responsabilii de cont sunt: Ardean Florin – Hunedoara; tel.: 0724563418; Cârstea Andrei – Prahova, tel.: 0729814386 și Breabăn Vasile – Suceava, tel.: 0744307224.

Acest cont este extrem de trebuincios având în vedere că unii frați din unele biserici slujite au potențial financiar, alții nu-l au deloc sau aproape deloc, iar „ABC” nu folosește procedura de cotizație pe membru, lucrarea ei nu se desfășoară cu bani ceruți sau pretinși, ci cu bani dăruiți din inimă sau ai celor ce cheltuiesc din al lor când slujesc frățietății în Numele Domnului.

Pentru ziua de sâmbătă, 18 mai 2019, ora 10 dimineața, ora Londrei, Alianța Bisericilor Conservatoare organizează o slujbă cu caracter public și zonal, la care sunt așteptați frați și surori din diaspora românească europeană. Aceasta se va desfășura cu ajutorul lui Dumnezeu, în Biserica Română „Maranata” din Londra, Marea Britanie, la adresa: 306 Dollis Hill Lane NW2 6HH. Persoane de contact: Costel Moțac: 0044 7540 633706; Butucel Avram: 0044 7405 882555.

Ne vom aduna în jurul cuvântului Scripturii din epistola către Efeseni, cap. 5. 9-11, referitor la activități în care trebuie sau nu trebuie să se înscrie un credincios.

Până atunci, pentru cei care-și doresc o părtășie folositoare cu Dumnezeu și cu frații, rămâne să ne rugăm lui Dumnezeu cu responsabilitate pentru aceasta.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2019 se pot face la următoarele preţuri: 35 RON pentru 1 abonament în România. 32 EURO pentru 1 abonament în Europa. 35 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan O.Z.P. RĂDĂUȚI GHIȘEUL 2 C.P.13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Abonam

ente

C

ont

bancar

Într

unire

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

DEPLIN ÎNCREDINTATI

LA DIETĂ

RĂMÂN ACESTEA TREI...

ISMAEL– REZULTATUL GRABEI

ECONOMIA LUI DUMNEZEU

PROROCIE

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

CU DOMNUL ÎN SPITAL

RAHAV

NĂDEJDEA CARE MERITĂ ORICE SACRIFICIU

CONCURS BIBLIC - CARTEA IOSUA

CÂTE ZILE...

ISSN 2601 - 0526

Câte zile... Apoc. 22:17-20

Câte zile, câte ceasuri Vor mai fi de așteptare? Oare câte lungi popasuri Vom privi plângând în zare? Cât vom străjui hotarul Vremilor de ațipire Până se va stinge-amarul Lacrimilor din privire? Câte doruri necuprinse, Câte întristate șoapte - Tânguite-n rugi aprinse Vor mai suspina în noapte? Câte jertfe și cât sânge, Câtă zbatere și-amar Veacurile lungi vor strânge Cu-a lor ardere pe-altar? Căci vedem cum zboară iute Ceasuri, zile, ani la rând Și alte vremi necunoscute Își fac vaduri... suspinând Însă Tu, în largul zării, Zăbovești tot mai tăcut Să pui capăt întristării Veacurilor ce-au trecut! În ecouri lungi de jale Plânge-al vremilor tumult, Urma pașilor din vale Ce s-au șters așa de mult... Colbul gros al nepăsării Ce se-așterne tot mai greu, Tot mai mulți Te dau uitării Trăind fără Dumnezeu... Însă noi, Doamne Isuse, Te-așteptăm ca-n prima zi! Taina vremilor apuse Tu-ai văzut-o și o știi, Știi durerea noastră amară, Știi al inimii tumult Cum din zori și până-n seară Te-așteptăm așa de mult! Câte zile, câte ceasuri Vor mai fi să zăbovești În a noastre lungi popasuri Te-așteptăm! Căci ne iubești! Totuși inima Te-ntreabă Peste vremea ce va fi: Îndelunga Ta zăbavă Oare când se va sfârși?!

Gh. Crăciun

Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap...

Documents

Transcript of Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap...