Mulțumire!luminavechilorcarari.ro/februarie2018.pdf · și frumoase, ci și o modalitate de a avea...

Mulțumirea este un lucru cunoscut ca fiind obișnuit în propovăduirea credinței în Dumnezeu. Însă obișnuindu-se a nu fi considerat un lucru neapărat de trebuință, este adesea trecut cu vederea, astfel încât reversul lui – nemulțumirea – face parte din „mobilierul” zilnic al multor credincioși. Dacă și Dumnezeu tratează lucrurile la fel, adică dacă este mulțumire în credincioși, este foarte bine; dacă nu, e bine și așa, ar fi cum ar fi. Dar dacă totuși pentru Dumnezeu contează mult dacă eu sunt sau nu sunt mulțumit ?

Iată un alt fragment biblic care subliniază pronunțat, foarte pronunțat acest aspect: „Fiindcă am primit deci o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”. (Evrei 12.28-29).

De aici reiese că mulțumirea este strâns legată de închinarea plăcută lui Dumnezeu. Adică în funcție de a fi sau nu a fi mulțumitori, închinarea noastră este sau nu, plăcută înaintea lui Dumnezeu. În acest caz, mulțumirea devine un lucru de căpătâi pentru viața de credință.

Acum, din pricină că motive de nemulțumire pot fi întâlnite în viața oricui, non stop, ne putem întreba ce este mulțumirea, sau mai precis, ce este mulțumirea pe care Dumnezeu dorește s-o găsească în noi. Aceasta nu poate fi resemnarea, adică împăcarea cu situația, fiindcă aceasta poartă cu sine tocmai o măsură de mâhnire care e tot un fel de nemulțumire. Mulțumirea se regăsește tocmai la acel nivel interior: omul cu adevărat mulțumit este mulțumit din lăuntrul ființei lui. Acum având în vedere necazurile vieții de care nimeni nu este bucuros, cum se împacă această stare cu mulțumirea? Da, orice credincios

trăiește mâhnirea adusă de necazuri dar dreptate are Scriptura când zice: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre;” (Romani 5.3a). Asta și din pricină că există o diferență între mâhnirea sau durerea adusă de necaz și nemulțumire. Nemulțumirea este mai degrabă o formă de protest față de ceea ce se întâmplă, pe când mâhnirea cauzată de ceea ce se întâmplă este reacția naturală a unei ființe care simte și gândește, când întâmpină necazul. De aceea lângă mâhnirea îndurerată poate încăpea o formă de bucurie manifestată într-un simțământ de liniștire izvorât din convingerea încrederii în Dumnezeu, pe când lângă nemulțumire nu poate încăpea nicio formă de bucurie, nici măcar una firească. De aceea mulțumirea creștină este mai degrabă legată de încrederea în Dumnezeu care ne cârmuiește viața, decât de împrejurările favorabile ale vieții. Ea are un caracter mult mai statornic decât l-ar putea da bucuriile vieții, care vin și pleacă. Iar nemulțumirea capătă de obicei o formă de osândire a cuiva, care a provocat situația din pricina căreia sunt nemulțumit. Și realitatea ne obligă să recunoaștem că atunci când nu există un om la rădăcina lucrului care ne nemulțumește, nemulțumirea se orientează spre Dumnezeu. La omul necredincios acest lucru iese în evidență destul de clar. De exemplu cineva căruia îi reproșasem că pretinde că crede în Dumnezeu și în același timp Îl înjură, mi-a răspuns foarte degajat:

_ Dar tu când îți dai cu ciocanul peste degete, ce faci ? Nu înjuri ?

Da, la oamenii necredincioși iese ușor în evidență că atunci când nu există un om „vinovat” de situația care a provocat nemulțumirea, nemulțumirea lor se îndreaptă spre Dumnezeu, care este considerat cumva vinovat de ceea ce s-a petrecut. Problema e că și între

oamenii credincioși funcționează același sistem și încă cu o foarte largă răspândire. Diferența e că credincioșii nu înjură ! Am spus asta doar ca să continui comparația de mai înainte și să păstrez în atenție gravitatea lucrurilor. În fond este vorba de aceeași formă de nemulțumire care într-un mod greu de explicat, se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu. În limbajul credincioșilor evanghelici, aceasta se numește „cârtire”. Necredincioșii înjură și credincioșii cârtesc! Și deși se consideră că diferența de gravitate este foarte mare – adică o înjurătură este ceva foarte grav, pe când o cârtire este ceva foarte obișnuit – la rădăcină este același lucru: nemulțumirea față de Dumnezeu. Mai mult, sentimentele trăite sunt același, și când se înjură și când se cârtește; evident, în funcție de situație, nemulțumirea față de Dumnezeu este mai pașnică sau mai furtunoasă; și când se înjură și când se cârtește. Adaug că în cele de mai sus m-am referit la nemulțumire privind la nivelul interior din om, la simțămintele pe care omul le trăiește când este nemulțumit și nu am insistat pe felul în care aceasta se manifestă. Aici da, în cele mai multe situații (nu în toate) este o deosebire pronunțată între cârtire și înjurătură: cea din urmă având cu ea semeția celui ce ridică pumnul spre Dumnezeu. În concluzie însă, nemulțumirea își are vinovăția în aceea că protestează împotriva lui Dumnezeu. (în cazul în care nu se revarsă peste un om). De aceea ea este urâtă de Dumnezeu; de aceea reversul ei, adică mulțumirea este atât de prețuită de Dumnezeu.

Se mai poate adăuga faptul – deosebit de important de altfel – că există o diferență demnă de subliniat între a fi nemulțumit și a fi nemulțumitor. Și aceasta nu de dragul jocurilor de cuvinte. A fi nemulțumit ține mai degrabă de situația apărută. Chiar și un om care

1 Lumina Vechilor Cărări

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni,

cap. 4.2: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. ”

Mulțumire!


se străduiește să fie credincios adevărat, se poate afla în situația de a fi nemulțumit de ceva. A fi nemulțumitor ține mai mult de persoana în cauză decât de împrejurările întâlnite. Este vorba despre omul care de felul lui este așa, chiar și în împrejurări când alții nu se simt ispitiți spre nemulțumire. Și Scriptura spune că „…în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, nemulțămitori,” (2Timotei 3.1-2). De exemplu îmi aduc aminte de cineva care își arăta nemulțumirea de fiecare dată când fiind de față, cineva aprecia sau lăuda pe un altul care nu era de față. Pur și simplu nu suporta ca despre cineva - oricine ar fi fost el – să se spună lucruri frumoase. Îndată găsea aspecte mai puțin plăcute sau minimaliza aspectele lăudate în viața celui despre care se vorbea. Sau se pot întâlni oameni care niciodată nu sunt mulțumiți cu ceea ce au. (Evrei 13.5). Întotdeauna ceea ce văd la vecini este mai cumva. Și câte altele… Iar mai jos, Scriptura continuă prin a spune: „Depărtează-te de oamenii aceştia.” (v. 5b). De ce ? În primul rând pentru că sunt în vrăjmășie directă cu Dumnezeu; multe nemulțumiri sunt de fapt împotriva Lui. Apoi pentru că acest fel de a fi poate deveni molipsitor, pătrunzând în viața celor din jur. Și chiar dacă n-ar pătrunde, nemulțumirile împrăștie în jur o stare nepotrivită cu cea pe care dorește Dumnezeu să o trăim: de încredere mulțumitoare în El.

Un alt aspect interesant în această privință se poate desprinde din expresia „…să ne arătăm mulţumitori…” din același fragment inserat la început și anume faptul că mulțumirea are valoare atunci când este arătată. Dacă cineva consideră că este de ajuns să fie mulțumitor în sinea lui, în adâncul ființei lui, atunci va trebui să se gândească dacă nu cumva acea mulțumire este una egoistă, doar pentru el. Și asta în cel mai bun caz; să nu fie doar o iluzie… Credinciosul trebuie să-și arate mulțumirea. Mai întâi față de Dumnezeu, mărturisind asta pe genunchi și în discuții cu semenii despre lucrurile rânduite de Dumnezeu în viață și apoi și față de semeni, începând cu cei din familie. Expresia „Sunt mulțumit de tine !” sau „Sunt mulțumit că ești al meu !”

rostită între membrii unei familii: soți, frați, părinți, etc, nu este numai o modalitate de a zidi relații stabile și frumoase, ci și o modalitate de a avea o închinare plăcută înaintea lui Dumnezeu. Ascultați ce zice Scriptura: „…să ne arătăm mulțumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută,”. Adică dacă sunt expresii în care ne arătăm mulțumirea unii față de alții, închinarea este plăcută, dacă nu, nu este, oricât de grozav ne-am închina. Legătura dintre o relație sănătoasă și frumoasă în familie și primirea închinării de către Dumnezeu mai este susținută și în alte locuri din Scripturi. (1Petru 3.7). Ajunși aici, se poate să înțelegem voia lui Dumnezeu dar neobișnuința să ne împiedice să o punem în practică. Dar dacă vom încerca, Domnul ne va ajuta. Și pentru ca să fie mai ușor pentru cei care vin după noi, a ne educa „…să ne arătăm mulţumitori”, este un lucru de căpătâi.

Spre final, legat de mulțumire / nemulțumire, ne vom opri asupra unui alt aspect foarte răspândit între credincioșii care țin la neprihănire, aspect care pornește din aprecieri cu privire la viața personală dar care se observă mai pronunțat în slujirea de Biserică. Descriu aceasta folosindu-mă de spusa unui asemenea frate, rostită la amvon:

_ Eu mă străduiesc să fiu mulțumitor în toate lucrurile dar într-un singur lucru nu sunt mulțumit: nu sunt mulțumit de pocăința mea !

Cum e aici ? Este bine să fim mulțumiți de pocăința noastră, a fiecăruia în parte, sau nu ? Dacă spun că sunt, atunci asta poate să însemne lipsă de smerenie sau să se înțeleagă că mă pot aștepta să iau un zece la pocăință. Mai pocăit de atât nu se mai poate ! Sună a nepocăință, nu ? În acest caz, cel mai potrivit ar părea să spun ca și fratele al cărui exemplu l-am luat: „Nu sunt mulțumit.” Bine, astăzi nu sunt mulțumit de pocăința mea. Dar mâine ? Se înțelege că la fel. Atunci la anul voi fi ? Voi fi oare vreodată ? Concluzia ar fi că niciodată nu voi fi mulțumit de pocăința mea, nici în clipa morții. Și atunci pocăința asta mă va putea mântui, dacă eu singur spun că nu este așa cum ar trebui să fie ?! După părerea mea nu sună prea bine nici așa.

Iată ce spune Scriptura:

„Fiindcă am primit deci o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori…” Cred că satana ne propune să generalizăm, să luăm viața de pocăință ca un întreg și apoi din pricina unor neajunsuri care se văd în ea, să alegem să fim nemulțumiți de tot ce înseamnă viață de credință. De ce vrea satana asta ? Așa ne ține confuzi, în ceață, în nesiguranță. Dacă eu sunt nemulțumit de pocăința mea, se înțelege că nici Dumnezeu n-are cum să fie mulțumit. Și dacă Dumnezeu nu este mulțumit de mine, atunci eu nu pot fi decât un om foarte trist. Și în definitiv dacă Dumnezeu nu va fi niciodată mulțumit de pocăința mea, mă va mântui ? Și de obicei întreaga măgăreață se transferă în slujbele de Biserică. De fapt, măcar că am îmbătrânit în adunare, nu am auzit niciodată pe nimeni să se roage în public spunând: „Doamne eu sunt tare rău !” De obicei în rugăciuni avem obiceiul de a generaliza și vom spune: „Doamne, noi suntem tare răi, suntem niște ticăloși Doamne. N-am făcut nimic bun, ci numai rele…!” Care este rezultatul unor asemenea demonstrații de „smerenie” ? Nicio bucurie… Ce să mai spunem de cei care intră pentru prima dată într-o asemenea adunare. Situația devine și mai tragică atunci când este transferată la amvon. „Fraților, parcă suntem mai lipsiți de putere ca niciodată; n-avem nicio putere în fața păcatului; n-are cum să ne mântuiască Dumnezeu în starea asta; suntem căzuți în ticăloșia noastră…” Asemenea cuvinte sunt rostite de obicei cu un ton grav și jalnic. De obicei oamenii care le reclamă la amvon au un colț al gurii lăsat mai jos; ticul obișnuit al atitudinii de dispreț. Imaginați-vă audiența unui astfel de propovăduitor. Și aia vrea satana ! Dacă vă veți aduce aminte de rugăciunea lui Daniel, robul evreu care slujea împăraților Babilonului, va trebui să notați faptul că acolo nu avem o rugăciune publică, ci una de odăiță. Mai degrabă aș aduce în atenție un alt fragment biblic din profeții mici: „…voi preoţilor, …care ziceţi: „Cu ce Te-am spurcat?” „Prin faptul că aţi zis: „Masa Domnului este de dispreţuit !” (Maleahi 1.7b). Aici ne aduce adesea nemulțumirea de propria noastră pocăință.

Cred că trebuie rămas lângă Scriptură. Pentru aceasta nu trebuie


să luăm pocăința noastră, fiecare în dreptul lui, la general ci să deosebim ceea ce am primit de la Dumnezeu până acum în ce privește pocăința noastră. De asemeni să deosebim ceea ce noi, prin puterea dată de Dumnezeu, am reușit în pocăință. Și de lucrurile acestea să fim tare mulțumiți și tare bucuroși și cei din jur trebuie să știe și să vadă asta. Nici nu se poate altfel; pocăința este darul lui Dumnezeu și ea a rezolvat lucruri mari în viața noastră. Noi suntem extrem de mulțumitori față de Dumnezeu, înaintea oamenilor, pentru această minunată pocăință.

Apoi vom deosebi categoria lucrurilor care nu sunt bune în viața noastră de credință sau cele care nu sunt cum ar trebui să fie. Ce să facem cu acestea ? Iată ce spune apostolul Pavel: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru

premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi,” (Filipeni 3.13-15a). Unde observați aici nemulțumirea apostolului față de faptul că nu a apucat încă premiul și față de lucrurile despre care spune că încearcă se le uite și să le lase în urmă ? Deși cu siguranță că trecutul nu-l încânta deloc. Este o diferență categorică între părerea de rău și nemulțumire. Părerea de rău este o formă de regret profund însoțită de o depărtare de ceea ce nu a fost bun iar nemulțumirea este o formă de protest față de cineva. Cu siguranță apostolul Pavel, ca și noi toți care credem în Domnul, privim spre anumite aspecte din viață cu regret, ne pare tare rău de ele, dar apostolul n-a lăsat ca nemulțumirea să-l transforme într-un om amărât care să amărască și pe alții.

Nemulțumirea nu are loc nicăieri în viața omului credincios

deși fiind arma diavolului, se străduiește să-și facă loc în viața fiecăruia. Credincioșii trăiesc durerea necazului sau își regretă amar păcatele dar recunosc în ei bucuria darului credinței și biruințelor lor în Domnul; însă pentru nemulțumire nu au loc. În schimb, cuvântul Scripturii luat acum pentru cercetare, ne cheamă cu insistență să ne arătăm mulțumirea. Mai întâi „…în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.” Apoi și unii față de alții. Pentru Domnul nu este vorba de un articol de revistă. Fragmentul biblic din epistola către Evrei, cap.12.28-29, folosit mai des în rândurile de mai sus, se termină foarte categoric: „fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”. Asta înseamnă că cele de mai sus pentru Dumnezeu chiar contează.

Din „Comorile mele.”

Valoare, dincolo de cuvinte…

În adunările în care nu există o nevoie stringentă de predicatori, dar chiar și în cele cu un singur frate care vorbește din cuvânt, ne e dat să auzim din gura celor ce trec pe la amvon expresia „…niciun proroc nu este bine primit în patria lui”. În această expresie a Domnului Isus, frații găsesc motivul neprețuirii lor. Însă Domnul Isus nu era respins în patria Sa pe motivul trăirii sau vorbirii Sale, ci pe motivul neapartenenței sale la o familie de învățați. Iar continuarea cuvintelor Domnului Isus din Evanghelia după Luca, capitolul 4:24-27, ne arată că Domnul Isus făcea referire la perioada sumbră a Israelului, când prorocii erau prigoniți și respinși. În acest context îi dă exemplu pe Ilie și Elisei, care au ajuns să facă cele mai mari lucrări în afara granițelor Israelului, datorită respingerii de care se loveau în țara lor. Drept urmare e cam forțată adăugarea predicatorilor în rândul celor neprețuiți în adunarea din care fac parte, având ca bază expresia „…niciun proroc nu e bine primit în patria lui”.

Totuși, pentru că problema neprețuirii există, ar trebui să aibă și o explicație. Constatăm că există o oarecare obișnuință a adunării cu cei ce le predică în fiecare slujbă, însă această obișnuință nu e neapărat, neprețuire. Dar din cauza acestei obișnuințe, în adunarea în care slujesc, cuvintele mele, exclusiv cuvintele, nu au nicio valoare. Oricât de mult m-aș pregăti pentru predică sau oricât de mult aș sta să studiez, nu voi găsi prețuirea fraților în adunarea din care fac parte, pentru că în ochii adunării ori valorez eu, ori nu valorează nimic din ceea ce fac. Dacă mi-am pierdut prețuirea nu o pot câștiga prin predici documentate și elevate. Doar dacă viața mea luminează voi putea să transmit ceva fraților; doar dacă

frații știu că trăiesc ceea ce vorbesc mă vor lua în seamă. În adunarea în care îmi duc pocăința, predica mea are vârsta mea, pentru că predica mea sunt eu, oricât de mult aș vrea să arăt altceva. Nu mă refer la predicarea fără cuvinte sau la faptul că nu ar fi suficientă trăirea, ci ideea e că atunci când mă ridic să vorbesc în adunare, frații mă iau ca un tot unitar: pe mine și predica mea.

De-a lungul timpului am cunoscut oameni pe care Dumnezeu îi folosește dar care nu sunt foarte dotați ca predicatori, însă pe baza care o dă folosirea Domnului, au aprecierea adunării în care slujesc și devin foarte prețuiți. Mai sunt un fel de oameni care din punct de vedere al predicii, nu sunt răsunători, însă trăiesc o viață care luminează în așa fel încât compensează și lipsa argumentării din predicile lor. Oameni pe care îi prețuiești pentru că ai trăit lângă ei și le prețuiești învățătura pentru că vezi că rodește în viața lor. Astfel de oameni au putere de poruncă fără să trebuiască să răspundă la întrebarea „da unde scrie?”, pentru că scrie în viața lor.

Cu toată durerea care ne cuprinde uneori când realizăm că nu primim prețuire pe măsura efortului depus (cu toate că ne lăudăm că nu pentru aprecieri slujim), să ținem cont că valoarea noastră nu se măsoară în cât de bine „mânăm verbul”, ci în viața trăită între conflicte, așteptări și nevoi. Iar dacă trăirea ni se ridică la un nivel înalt, împreună cu silința pentru o slujire cât mai perfectă și în aceste condiții cineva ne disprețuiește, nu ar trebui să ne consumăm pentru acest fel de neprețuire. Nu merită.

Șandra Adelman Cezar


Privind în cuvântul Domnului, găsim că „toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”. În enumerarea pe care înțeleptul Solomon o face ulterior, vedem că și războiul își are vremea lui. (Eclesiastul 3:8). Cel puțin de două ori în Cuvânt, găsim că este o vreme și pentru război. Nu știm cât de dorită sau de așteptată era acea vreme în timpul Vechiului Testament dar știm că era o vreme în care învingătorii se afirmau ca stăpâni iar învinșii trebuiau să plătească biruri. Venind în zilele noastre sau mai precis în anul în care ne aflăm, unii credincioși îl socotesc ca fiind „vremea când pornesc împărații la război”, dat fiind faptul că este un an electoral în unele adunări; mulți își „ascut săbiile”, se creează stări de suspiciune și chiar și cei care până mai ieri au colaborat unii cu alții, astăzi se privesc pe furiș, se nasc bănuieli, atmosfera devine tensionată.

Din experiența anilor trecuți, se știe că acest „război” lasă mulți răniți pe câmpul de luptă. „nu trebuie să fie așa frații mei!” ne spune Iacov 3:10.

Având în vedere aceste lucruri, aș dori cu ajutorul Domnului, să vedem din Cuvânt două modalități de a ajunge „căpetenia oștirii”, una bazată pe o dorință foarte mare de a fi în față, folosind orice mijloc de a dobândi această poziție și alta, aceea de a aștepta să te așeze Împăratul.

Dacă pe vremea împăraților, războiul era un timp potrivit pentru reglarea conturilor și totul era trecut sub tăcere, justificându-se

chiar și crimele cu cuvintele „sabia doboară când pe unul când pe altul”, pentru noi cei de azi „nu trebuie să fie așa frații mei.” Cei de afară socotesc ca fiind ceva normal să se jignească și să se calomnieze în timpul campaniilor electorale, folosind orice metodă de denigrare a contracandidaților, punând totul în joc în cursa pentru putere; pentru noi răsună însă îndemnul: „nu trebuie să fie așa frații mei!”

Ioab, fiul Țeruiei, caracterizează cel mai bine dorința excesivă de a ajunge căpetenie și își folosește toată energia și orice mijloc pentru a-și atinge scopul. Dacă privim cu atenție la condițiile în care Ioab a ajuns căpetenie, putem observa care a fost adevărata sa motivație. În 1 Cronici 11:5,6 este descris un moment din viața lui David, de după instalarea lui ca împărat peste tot Israelul la Hebron. Următorul pas important pentru poporul Israel era cucerirea Ierusalimului, care în acea vreme era stăpânit de iebusiți. Aceștia îi transmiseseră lui David: „nu vei intra aici”. David însă face o provocare tuturor vitejilor lui spunând: „oricine va bate cel dintâi pe iebusiți va fi căpetenie și domn. Ioab fiul Țeruiei s-a suit cel dintâi și a ajuns căpetenie”.

Din acest pasaj înțelegem că Ioab a fost motivat de o dorință foarte mare de a ajunge căpetenie, lucru susținut în continuare de atitudinea lui de a-și apăra cu orice preț această poziție, fiind capabil de fapte imorale, condus de violență și răzbunare a omorât oameni mai buni decât el.

Pentru a avea o imagine echilibrată a caracterului lui Ioab, trebuie să-i apreciem și calitățile care îl plasează printre oamenii mari ai Vechiului Testament. În primul rând devotamentul față de împăratul David; în 2 Samuel 12:27-31 ne este relatată această dovadă a devotamentului lui. Ioab lupta pentru cucerirea Rabei, o cetate amonită și a pus stăpânire pe punctul strategic al cetății și anume cetatea apelor. Ar fi putut intra triumfător în cetate dar Ioab dispune o pauză în luptă, timp în care trimite după David spunând: „strânge acum cealaltă parte a poporului, tăbărăște împotriva cetății și ia-o, ca să n-o iau eu și să vină asupra mea cinstea”. Astfel David a venit și a intrat triumfător în cetate și a primit el cinstea cuceririi cetății, purtând el cununa împăratului amonit. O altă dovadă a devotamentului lui Ioab este faptul că a rămas lângă David în timpul răscoalei lui Absalom și a acceptat să pribegească în pustiu

alături de împăratul David, astfel că nu ne putem îndoi de devotamentul lui față de împărat dar este oare suficient doar un astfel de devotament față de Împărat ca să ai o garanție că poți fi biruitor până la sfârșit?

O altă calitate a lui Ioab este un discernământ spiritual deosebit de care a dat dovadă cu ocazia numărării poporului

„...Pe vremea când porneau împărații la război”

(2 Samuel 11:1)


(2Samuel 24:3) sfătuindu-l pe David să nu procedeze la numărarea poporului și să nu calce astfel legea Domnului. O altă calitate a lui Ioab este sensibilitatea deosebită de care a dat dovadă, fiind singurul care a observat că „inima împăratului era aprinsă de dor după Absalom” și a mediat împăcarea între cei doi.

Toate aceste calități deosebite însă au fost încercate în trei mari evenimente din viața lui. Înainte de a fi David împărat peste tot Israelul, Ioab a avut o confruntare cu oamenii lui Abner, care era căpetenia oștirii lui Israel, a cărui împărat era Iș-Boșet, fiul lui Saul. În acest incident, Abner este nevoit să ucidă pe Asael, fratele lui Ioab, deși n-ar fi vrut să o facă. Această întâmplare a copleșit inima lui Ioab cu un puternic dor de răzbunare și mai târziu, când Abner promite lui David că va întoarce inima întregului Israel către el iar David îi promite poziția de căpetenie a oștirii, Ioab îl ucide mișelește, răzbunând moartea fratelui lui dar în același timp eliminând rivalul de la funcția de căpetenie.

A doua încercare a caracterului lui Ioab a avut loc după confruntarea cu armata lui Absalom, cel care îl numise ca și căpetenie pe Amasa, un alt nepot al lui David. După moartea lui Absalom, David, în dorința de a reunifica Israelul, anunță decizia de a-l înlocui pe Ioab cu Amasa. Și de data aceasta Ioab contestă decizia lui David, simțindu-și amenințată poziția de căpetenie și folosind fățărnicia, se apropie de Amasa și îl omoară mișelește.

A treia încercare în care Ioab dovedește că ambiția lui firească i-a deformat discernământul spiritual, este când îi acordă susținere lui Adonia, socotind după o logică omenească că el ar fi cel mai potrivit să îi urmeze la tron lui David iar în felul acesta putând să își prelungească mandatul de

căpetenie dar Dumnezeu hotărâse altceva și anume că cel care va urca pe tron va fi Solomon, reprezentantul justiției divine, cel care face judecată după dreptate.

Urmărind desfășurarea evenimentelor din viața lui Ioab, observăm că ambiția puternică de a se menține în fruntea oștirii au deformat gândirea, voința și sentimentele acestui om. Și observând cu câtă ambiție își apăra poziția, ne încearcă o întrebare: de ce David nu l-a îndepărtat? Iată de ce: „Lui Dumnezeu nu îi pare rău de darurile și chemarea făcută” (Romani 11:29). Cred că Dumnezeu înzestrează pe oameni cu daruri, ca apoi retrăgându-se, să le urmărească de aproape înclinarea inimii și în ce scop vor folosi ei aceste daruri. Ioab, în loc să urmărească binele împărăției și să permită ca și alți oameni chemați de Dumnezeu și dotați la rândul lor cu calități de excepție, să-și aducă contribuția în folosul împăratului și a împărăției, îi elimină mișelește „punând sânge de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc și pe încălțămintele din picioare.”

Ca și o concluzie la acest exemplu, trebuie să recunoaștem că cei care se lasă copleșiți de ambiții firești în cursa pentru putere, pierd acel simț al măsurii dumnezeiești, așa încât scopul lor predomină scopului Împăratului, și pentru că „împăratul nu poate păgubi” cei care au folosit darurile Împăratului în favoarea scopurilor lor egoiste, vor trebui să răspundă înaintea Lui.

Un al doilea model de a ajunge căpetenie îl avem în persoana lui „Benaia, fiul lui Iehoiada, fiul unui om din Cabțeel, om de preț și vestit prin isprăvile lui” (1Cronici 11:22). Cine era de fapt acest Benaia? (2Samuel 20:23) „...era în fruntea cheretiților și peletiților” Era căpetenie peste o ceată ieșită dintre filisteni, care au slujit cu credincioșie lui David, din timpul

când el pribegea fugind de Saul și care au dat dovadă de statornicie în tot timpul vieții lui David. Când Absalom a uneltit împotriva lui David, printre cei care l-au însoțit în pustie, au fost: (2Samuel 15:8) „toți slujitorii lui, toți cheretiții și toți peletiții au trecut alături de el” pe când din oștirea lui Ioab o mare parte l-a urmat pe Absalom lucru care ne face să înțelegem că Benaia a avut o influență benefică asupra cetei lui, transmițând statornicia și credincioșia lui tuturor celor pe care îi conducea.

În al treilea rând, Benaia și ceata lui a contribuit substanțial la instalarea lui Solomon ca împărat. În 1Împărați 1:36-40 este descrisă așezarea pe tron a lui Solomon unde „Benaia fiul lui Iehoiada a răspuns împăratului: Amin! Așa să vrea Domnul Dumnezeul domnului meu, împăratul... și împreună cu cheretiții și peletiții au pus pe Solomon călare pe catârul împăratului David, și l-au dus la Ghihon”.

În urma acestor fapte de credincioșie reprezentative pentru toți sfinții Domnului care nu vor să meargă pe calea lui Ioab, ci mai degrabă așteaptă aproape în anonimat hotărârea Domnului, citim în 1Împărați 2:35: „împăratul a pus în fruntea oștirii pe Benaia fiul lui Iehoiada...”.

O ultimă observație pentru cei care ajung căpetenie folosind sabia: odată ajunși pe poziție vor trebui să continue să folosească sabia apărându-și poziția dar cei pe care Împăratul îi pune în fruntea oastei Lui, El îi apără până la capăt și slujirea lor este într-un climat de pace și binecuvântare. Pe vremea lui Solomon, războiul a fost doar o amintire a trecutului.

„Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.”

I.N. Hunedoara


Confruntarea argumentelor !

„Căci cunoaştem în parte,” (1Corinteni 13.9a)

Da, cunoaștem lucrurile într-un mod limitat. Și asta pentru simplu fapt că suntem oameni, cu privire la care Scriptura spune: „a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” (Eclesiastul 3.11). Și din pricina aceasta nimeni nu poate pretinde – sincer fiind – că cunoaște întregul adevăr și nici măcar că adevărul pe care-l cunoaște îl și poate demonstra ca fiind adevăr până la finalul lui. Mai mult, nimeni nu poate găsi un cunoscător care să îi explice toate aspectele adevărului și nici măcar să poată clarifica până la ultima filă un oarecare aspect de interes duhovnicesc.

Aceasta ar părea o situație destul de descurajantă pentru cei care chiar doresc să-L cunoască pe Dumnezeu și să descifreze voia Lui și de asemenea o situație confortabilă oarecum pentru cei care caută scuze pentru a trăi după poftele lor, oameni care pot zice pe drept: „Cunoașterea lui Dumnezeu este o chestie foarte confuză. Cine știe exact cum stau lucrurile ?” Și dacă nu există o expresie clară a voii lui Dumnezeu atunci nu există nicio vinovăție clară a călcării voii Lui. Și așa conștiința este oarecum anesteziată și se poate trăi mai departe fără Dumnezeu. Dar fiindcă Dumnezeu l-a făcut pe om așa, El știe bine ce face. Într-adevăr El n-a pus în om capacitatea unei cunoașteri nelimitate dar a pus în om suficient pentru ca omul să fie capabil să găsească mult mai mult decât dacă ar fi folosit unealta cunoștinței perfecte: „a pus în

inima lor chiar şi gândul veşniciei”. Adică orice om are în el însuși, sădit de Dumnezeu, convingerea unui adevăr, o intuiție a existenței unei vieți viitoare. Mai mult, Dumnezeu a așezat aceasta în inima și nu în mintea omului, ceea ce înseamnă că această realitate a veșniciei se manifestă în om nu doar ca și o constatare, ci ca un dor care-l cheamă într-acolo. Și aceasta este de ajuns ! Omul care-și inspectează cu interes lăuntrul lui, va deosebi tot mai clar această chemare spre veșnicii și va căuta și va și găsi, calea și mijloacele pentru a ajunge acolo.

Dar să ne întoarcem la dificultatea limitelor cunoașterii noastre. Ce-i de făcut ?

În primul rând va trebui să renunțăm la aroganta și prosteasca opinie potrivit căreia „eu știu tot !” sau „eu știu bine !” Întotdeauna va fi cineva care va putea aduce un plus de claritate asupra a ceea ce mie mi se pare că știu foarte bine. Apoi va trebui să-mi câștig dispoziția de a căuta adevăr la semenii cu care merg spre cer. După părerea mea, foarte puțini oameni și pot continua prin a spune că sunt foarte puțini oameni credincioși care să aibă această dispoziție, această deschidere spre a fi învățați. Oameni care să aibă mereu pe buze întrebarea: „Aș dori să aud cum vezi tu lucrul acesta !?” cu scopul de a-și verifica cunoașterea sau de a o îmbunătăți. Și din pricină că sunt foarte puțini cei interesați în această privință, ne regăsim adesea într-un furnicar de păreri și opinii, care prea adesea capătă contur nu prin claritatea argumentelor care le susțin, ci datorită îndrăznelii, vehemenței

sau modului impunător cu care sunt rostite. „Este biblic !” Și gata…

Scriptura are nenumărate chemări prin care face apel la înțelepciune. Și înțelepciunea presupune a căuta cu interes înțelesul argumentelor celuilalt. Anume cum și de ce a ajuns la concluzia asta, oponentul meu ?! Abia atunci înțelegerea ne poate cuprinde mintea. Și nu numai înțelegerea opiniei celuilalt, bună sau greșită cum o fi ea, ci și înțelegerea persoanei cu care avem de-a face, ceea ce deseori este chiar mai important.

Deseori discuțiile devin dispute și sfatul devine sfadă din pricina mândriei, a aroganței și uneori și a prostiei celor ce cred că știu și gata. Când o discuție se agită, acolo deja este problemă. Când o discuție tinde să se termine sau chiar se termină cu „Hai, lasă că nu-i chiar așa…” sau cu „Bine, gata…” înseamnă că acolo cineva nu este dispus să afle adevărul, fie că nu-i place, fie că este prea mândru să-l recunoască, fie că… are fixul lui.

Un om înțelept pe care l-am întâlnit într-o împrejurare, m-a făcut să mă simt rușinat din pricina modului năvalnic cu care l-am întâmpinat în disputa noastră religioasă:

_ Uite rugămintea mea – spunea el - încearcă să asculți cu atenție argumentele mele cu privire la problema asta. Încearcă să înțelegi din care motiv am ajuns eu la concluzia asta. Și apoi explică-mi în care punct am greșit; unde este greșită argumentația mea.

M-am simțit rușinat și din pricina faptului că era destul de


mai în vârstă decât mine. I-am urmărit cu atenție argumentele, rostite calm, sistematic, primul, al doilea… cu atenția încordată spre a-i deosebi greșelile și am reușit să i le punctez. Mai greu mi-a fost să prestez o contraargumentație la fel de calmă și sistematică, pentru simplu motiv că… n-o mai făcusem niciodată. Și am mai avut o problemă… Să accept că a avut dreptate ! Uite așa am putut să-mi dau seama că am fost și mândru. A avut dreptate cu o excepție totuși. Într-un punct a trebuit să recunoască și el că argumentele lui nu erau chiar așa de convingătoare pentru mine. Acolo mi-a propus să rețin amândouă opiniile, fiecare cu argumentele sale, pentru a putea fi reanalizate mai târziu. Și trebuie să recunosc că în cursul anilor am adunat mai multe situații cu privire la care păstrez două răspunsuri posibile. Și deși le-am mai abordat din când în când, fie personal fie oprindu-mă în dreptul a câte unui om despre care am observat că gândește Scriptură – oameni care sunt adevărate comori – în unele situații încă nu am un singur răspuns care să mă liniștească.

A mai trebuit să recunosc că nu întotdeauna mi-a sclipit mintea, astfel încât am acceptat ca fiind posibil adevărată o anumită opinie, ca după câteva zile să descopăr șubrezenia în argumentația respectivă și să revin cu obiecțiunea, revenind și la vechea mea opinie care mi s-a părut mult mai bine argumentată.

Este interesant cum de exemplu, Domnul Isus nu s-a străduit să planteze în mintea ucenicilor adevăratul mod în care urmau să se împlinească Scripturile cu privire la El, astfel încât ucenicii și-au cristalizat o opinie foarte „biblică” cu privire la acest fapt dar care la vremea împlinirii le-a ruinat pur și simplu. Vorbesc despre cele scrise în evanghelia după Luca, cap.24.13-35. Domnul nu era îngrijorat de faptul că ucenicii nu aveau cea

mai adevărată înțelegere în ce privește finalul existenței Lui pământești. El știa că ucenicii Lui au în ei bine înrădăcinat „gândul veșniciei”, pe care Domnul l-a înflăcărat cu iubirea Lui, vreme de câțiva ani. Era de ajuns. Ucenicii însuși rostesc cele două părți ale structurii lor duhovnicești. Mai întâi au spus: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel;” (v.21a) și au avut o înțelegere greșită. Apoi au spus: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (v.32). Asta înseamnă că nu este o tragedie dacă nu am cea mai corectă înțelegere a unui oarecare aspect din Scripturi dar este o adevărată tragedie dacă nu-mi arde inima după înțelegea Scripturii. Cele întâmplate între acești doi ucenici despre care vorbește Scriptura aici, mi se pare exemplu clarificator a celor spuse mai sus. Ucenicii aceștia nu știau că este Domnul. Prin urmare ei au întâlnit pe cineva care părea că știe Scriptură și care avea o altă înțelegere asupra temei în discuție. Ce-au făcut ei în situația asta ? Ei au făcut ceea ce ar trebui să facă orice creștin cu scaun la cap: să asculte cu atenție cum își argumentează celălalt opinia.

În ideea celor de mai sus, schițez o modalitate de a aborda răspunsurile la întrebările vieții. În general răspunsurile se pot grupa în trei: imposibile, posibile și sigure. Aproape orice răspuns se încadrează aici. Să luăm o întrebare ca și exercițiu: „Care a fost atitudinea apostolului Ioan în ultima noapte petrecută cu Domnul ?” Este sigur că s-a dovedit a fi cel mai aproape emoțional de Domnul. (Ioan 13.23-25 comparat cu Ioan 21.24). Este posibil ca tânărul menționat de evanghelistul Marcu în cap.14.51-52, să fie tot apostolul Ioan, asta din pricină că din tabăra prietenilor Domnului, acolo în grădina Ghetsimani nu sunt menționați decât ucenicii (v. 26) și

dintre ucenici, Ioan este considerat mai tânăr (Ioan 20.4). Este imposibil ca Ioan să fi rămas cu Domnul înfruntând ceata celor ce L-au prins, (cum se mai spune) fiindcă evanghelistul Marcu spune clar că „…toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Marcu 14.50b), deși îndată după aceea, când intrau în cetate, și Ioan și Petru erau pe urmele cetei aprozilor. (Ioan 18.12-15). De obicei răspunsurile sigure au ca argument scrisul clar, neinterpretabil, al Scripturii; cele posibile au ca argument unele fragmente din Scripturi și/sau anumite presupuneri logice. Ceea ce este important e ca lucrurile de bază ale credinței să aibă temeiuri sigure, acceptând ca în viața de credință avem și o serie întreagă de răspunsuri posibile. Fiindcă „…cunoaştem în parte,” (1Corinteni 13.9a).

Am întâlnit credincioși cărora nu mai trebuie ca cineva să le semnaleze lipsuri în convingerile lor pentru că ei înșiși și-au notat bine în minte unde anume argumentele lor nu sunt foarte solide. Găsesc că asemenea oameni sunt minunați pentru că dovedesc o sinceritate și o smerenie aparte.

De obicei opiniile sigure nu au nevoie de zeci de minute de argumentații și explicații. Când pentru a argumenta o opinie îmi trebuie o mulțime de cuvinte, demonstrez de fapt că nu stăpânesc prea bine situația.

De ce toate acestea ? „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea.” Și pentru asta apostolul propune următoarea metodă: „Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii…” (Coloseni 3.16a) „…omul care ascultă bine va vorbi totdeauna cu izbândă.” (Proverbe 21.28b).

Din „Comorile mele”


Robul omului lui Dumnezeu privea împrejurul Dotanului spre cai, călăreți și spre puternica oștire care venea să-l prindă pe stăpânul lui. Prorocul Elisei înțelege îngrijorarea robului: „suntem singuri”.

Prorocul Ilie era într-o disperare profundă. Și uită pentru moment de puterea lui Dumnezeu și de experiențele trăite până atunci. Își enunță disperarea așa: „Am rămas numai eu.”

Șama, una din căpeteniile regelui David, într-un ogor de linte cu sabia în mână. Tot Israelul fugea dinaintea vrășmașului. El rămâne pe poziție, singur, și Domnul dă o mare izbăvire prin el.

Ionatan, fiul regelui Saul, aproape singur – împreună cu cel ce-i purta armele- pătrunde în tabăra filistenilor și Domnul îi dă biruință. Și chiar folosește această biruință pentru a-și lăsa între vrăjmași groaza Sa.

***

Astfel dar, pentru unii singurătatea e disperarea sufletului, iar pentru alții posibilitatea să-și dovedească destoinicia și o pricină de întărire. Unii sunt gata să abandoneze orice luptă dacă sunt singuri, alții luptă atâta timp cât sunt singuri sau se simt în minoritate.

Există o foarte interesantă putere a răzvrătirii, putere folosită de Dumnezeu în cazul celor care sunt în mediul unui creștinism lumesc, față de care se dezic. Aceștia nu doar că își duc o oarecare pocăință în adunarea pe care sunt nevoiți să o frecventeze, ci trăiesc pocăința la o intensitate deosebită și se oțelesc în credința lor și în încredințările pe care le susțin. Acești frați sunt atât de obișnuiți cu acest fel de luptă, încât uneori mutarea într-o adunare cu principii sănătoase nu îi face să se liniștească și să trăiască în armonie cu ceilalți, ci îi păstrează în starea lor de opoziție. Oamenii aceștia sunt rânduiți ca frână, oameni buni la locul lor, gata să fie disprețuiți pentru adevăr. Rămân ca exemple dacă își păstrează locul ca frână, rămânând tari acolo unde alții ar lăsa

din cele sfinte. Există un alt fel de oameni, oameni care se

simt bine conduși. Sunt liniștiți când sunt într-o adunare care merge pe calea curată și trăiesc pocăința așa cum se predică. Trăiesc bucuria supunerii și ascultării de slujitori. Însă dacă se hotărăsc să se mute sau ajung să trăiască pentru o vreme într-o altă adunare, uită degrabă principiile sfinte și … îi găsești la fel de supuși ! Unii tineri cu potențial de slujire au fost la înălțime doar în umbra unor oameni ai lui Dumnezeu, doar înconjurați de sfinți dar când a venit momentul căsătoriei, au ales degrabă o altă cale, de data aceasta la umbra soției. Aceștia sunt oameni care pot fi dați exemple într-o adunare sănătoasă și care își vor crește copiii în învățătura bună, atâta timp cât au ca familie, un anturaj bisericesc și extrabisericesc bun.

Există însă și oameni speciali pe care nu-i clintește sistemul dar se pot și integra în el când e necesar. Oameni care trăiesc cu adevărat împlinirea în mijlocul fraților dar știu să rămână tari când rămân singuri. Apostolul Pavel ne dă un frumos exemplu în această direcție. Verticalitatea lui nu era influențată de mulțime. Când era în mijlocul fraților, găsea motive de bucurie iar când a rămas singur în fața judecătorului, l-a găsit pe Domnul lângă el. În oricare din categoriile de mai sus ne-am încadra, s-ar putea ca Dumnezeu să ne mai scoată din categoria noastră pentru a ne încerca iar noi trebuie să rămânem tari și în vremuri care nu sunt pe temperamentul sau obișnuința noastră.

În desăvârșirea noastră, Dumnezeu are în vedere să ne testeze viața în toate circumstanțele, ca astfel să învățăm să fim tari, verticali, bătăioși, să ne iubim frații, să învățăm să trăim în părtășie și astfel să urmăm exemplul Domnului Isus.

Șandra Adelman Cezar

Puțini sau mulți... (cum e mai bine?)

Acasă !

Te iubesc ! Probabil că nu este casă, familie, în care să nu se fi auzit această expresie. Și este desigur normal să

fie așa. Știu însă o familie de credincioși în care atunci când într-o seară soția s-a aventurat într-o astfel de declarație, soțul i-a răspuns:

_ Mă bucur ! Dar mi-aș dori ca în privința asta lucrurile să meargă prin vedere, nu prin credință !


Referiri la Alianța Bisericilor Conservatoare !

Uneori frații ne mai spun dar ne putem da seama și noi înșine de o anumită realitate: scrisul în revista „Lumina Vechilor Cărări” și-a mai schimbat nuanța. A devenit mai puțin critic față de o creștinătate din ce în ce mai bolnavă. Iată unul dintre motive. Aplecându-ne asupra lui este posibil să alegem ceea ce este mai bine de făcut.

În vremea când a apărut revista „Lumina Vechilor Cărări” și un număr de ani după aceea, majoritatea fraților care scriau în ea, încă se confruntau personal cu creștinii firești din adunări, care folosindu-se de pozițiile bisericești pe care le aveau, susțineau transformări spre lume. Lucrul cel mai mizerabil cu care s-au ocupat acești lupi îmbrăcați în haine de oi, a fost că în majoritatea situațiilor au lucrat pe ascuns. Nu am auzit pe niciunul dintre ei în anii de după revoluție să spună deschis între frați: „Oameni buni, eu mă lupt pentru ca pocăiții să ajungă să se poarte ca lumea, să se îmbrace la lumea, să aibă sărbătorile lumii și să aibă lucrurile lumii în casele lor.” Dimpotrivă, au predicat evanghelia binefacerii și norme de morală pe care și lumea le respecta, chemând cu insistență la a fi buni unii cu alții și cam atât. În același timp nu au luat în mod voit nicio atitudine față de lucrurile lumești care au invadat adunările.

Am fost tulburați de mașinațiile acestei diplomații religioase și am scris împotriva ei. Am scris și din pricina că mai credeam că poate se vor reechilibra lucrurile. Uneori am scris folosind mai degrabă biciul decât vorba dar niciodată din răutate, ci doar din prea mult necaz.

Anii au trecut și ne-am dat seama că ne luptăm cu vântul. Ne-am dat seama că „Ori încotro ar

cădea copacul, fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne.” (Eclesiastul 11.3b). Ne-am dat seama că în lume n-a existat și nu există nicio organizație religioasă care să fi decăzut spre lume și apoi să se fi însănătoșit iarăși. Ne-am dat seama cu tristețe că ne-am cheltuit anii făcând frecție unui picior de lemn, în nădejdea că va mai curge sânge prin el. Spunând acestea, insist asupra faptului că vorbesc despre organizații religioase ca întreg și nu despre persoane. Suntem convinși că în aceste organizații religioase în care lumea se simte ca la ea acasă, sunt în același timp mulți sfinți încă. Acesta este motivul pentru care la timpul de față ne ducem activitatea în acest spațiu.

Ajunși la aceste concluzii, la aceste triste și amare concluzii, ne-am orientat atenția spre construirea unor părtășii frățești cu cei care iubesc pe Domnul, oameni răspândiți pe toate meleagurile țării și în afara ei. Foarte rar ni se mai întâmplă să participăm la slujbe în adunări libertine. Ne-am detașat sufletește de ghiveciul amestecăturii dintre lume și creștinism evanghelic, astfel încât ni se par foarte stingheritoare expresii de genul: „Între noi este multă lume !” De aceea strigăm tare: „Nu, între noi nu este ! O fi între ei dar nu între noi !” Asta nu înseamnă nici pe departe că am devenit o elită duhovnicească și privim de sus peste adunări. Nicidecum. Alergăm doar după părtășia sfinților, de frică să nu ne prindă și pe noi nelegiuirea. Nelegiuire care și pe cei doritori de neprihănire caută să-i prindă; îi simțim furia și duhoarea. Ne împiedicăm deseori de ea și recunoaștem cu durere că suferim și pierderi.

Intrând astfel într-un alt

cadru, nemaiavând a face cu isprăvile celor ce continuă lucrarea de lumificare a adunărilor, renunțând în general să mai facem opinie față de cei ce s-au vândut diavolului pentru a face din creștinismul evanghelic o biată caricatură creștină, preocupându-ne mai degrabă de creșterea duhovnicească a celor ce iubesc pe Domnul, cred că s-a mai schimbat și scrisul revistei, devenind mai puțin critic. De altfel mă întreb dacă merită să strici hârtia pentru a descrie isprăvile diavolului și a coloneilor lui ce-și țin încă Bibliile cu explicații lipite de piept.

Nu spunem că aceasta este cea mai bună atitudine de luat. De altfel nici nu ne-am propus în mod expres să facem astfel; mai degrabă lucrurile au curs de la sine. Putem spune însă că paginile revistei sunt ale tuturor celor ce încă își chinuiesc sufletul ca Lot, în conjuncturi bisericești vrednice de plâns, fiindcă nu au găsit încă o ieșire spre pășunea duhovnicească sau nu se simt încă în măsură să facă ceva pentru a trăi ei și copiii lor după ei. Puteți scrie…! Singura condiție este să scrieți lipsiți de răutate sau de duhul de bârfă sau critică acră. Astea nu sunt armele luminii și încercăm să le evităm cu orice preț. Însă a vorbi despre adevăr și despre neadevăr, demascând neadevărul și promovând adevărul, argumentând și nu spumegând, este datoria oricărui credincios. Puteți scrie…! Poate așa scrisul revistei va deveni mai echilibrat, mai aproape de ceea ce ar trebui să fie, raportat la realitatea religioasă dubioasă din jur. Puteți scrie…!


Mult, mult mi-aș dori să nu las să se înțeleagă că ar fi și stăruințe după Duhul Sfânt neadevărate. Totuși, întrebat fiind, unele n-am avut curajul să le recomand, dimpotrivă am recomandat prudență. Este într-adevăr un lucru care a devenit extrem de sensibil, totuși nu am în vedere o incursiune în ceea ce a devenit oarecum un hățiș nu tocmai ușor de răzbătut, ci am în vedere să prezint doar ceea ce privit dintr-un anume punct de vedere, poate că merită luat ca reflecție în această privință.

Pornesc de la mărturia unui frate cu numele Popescu din Târgu Jiu, un om în vârstă, pe care l-am întâlnit cu vreo doi, trei ani înainte și care poate că mai trăiește și astăzi. Trec peste părerea foarte acidă cu privire la ceea ce înseamnă astăzi stăruință după botezul cu Duhul Sfânt, pe care acel frate o are și punctez ceea ce consideră el că este adevărata stăruință după Botezul cu Duhul Sfânt, părere care cred că își are rădăcini solide în învățătura Scripturii.

_ Nu așa era la început ! – a spus el.

Întrebat cum era la început, a continuat:

_ Când m-am pocăit – și sunt ceva zeci de ani de atunci – pe la noi pe aici nici pomeneală nu era de perioade de timp numite stăruințe după Duhul Sfânt. După ce am primit botezul în apă și am înțeles nevoia botezului cu Duhul Sfânt, m-am dus la frații de slujbă și le-am spus dorința mea. După o discuție avută cu ei, mi-au spus că din clipa aceea începe stăruința după botezul cu Duhul Sfânt pentru mine. Adică din

acea clipă eu în primul rând și ei de asemenea, am întețit rugăciunile și în fiecare din ele ne-am rugat ca Dumnezeu să mă boteze cu Duhul Sfânt. Nu au lipsit desigur zilele de post cu aceeași țintă. Și așa s-au început a se scurge zilele. Nu pierdeam nicio ocazie în care să nu mă rog pentru botezul cu Duhul Sfânt, fie că era slujbă în casa de rugăciune, fie că mă găseam pe la case în seri de rugăciune și eram conștient că un număr de frați se roagă de asemenea pentru mine. Și așa, după o vreme, pe când mă găseam în vizită în casa unui frate, ne-am plecat doar noi doi la rugăciune și… am primit botezul cu Duhul Sfânt.

Acum Dumnezeu nu poate fi șablonat și redus la experiența unui om dar de aici răzbate un adevăr care ne poate scuti de multă bătaie de cap, și anume: Dacă stăruința după botezul cu Duhul Sfânt se consideră a fi doar timpul statornicit de o anumită Biserică pentru aceasta, atunci este problemă și problemele nu vor întârzia să apară, în sensul că rezultatele pot fi urmările ocazionale ale ocaziei respective. Și ce vine cu valul, cu valul se duce ! Și realitățile din teren dovedesc că aceasta este tema multor întrebări care se pun după o vreme.

Dacă însă dorința după botezul cu Duhul Sfânt se lipește

pur și simplu de om și nu se mai duce – fie că este timp de stăruință în Biserică, fie că nu – atunci rezultatul nu poate fi urmarea unei explozii de entuziasm ocazional într-o baie de mulțime, sub bagheta unor meseriași, ci răspunsul la tânjitul unei inimi care cere.

Nu exclud desigur faptul că unii au fost încurajați de flacăra ocaziei și au primit botezul cu Duhul Sfânt într-adevăr dar insist asupra faptului că stăruința născută în interiorul sufletului este mai aproape de ceea ce ar trebui să fie decât cea născută într-o stare de entuziasm întreținut. Mai puține riscuri; o profunzime mult mai deosebită; o siguranță de nezdruncinat asupra a ceea ce s-a petrecut; urmând o viață marcată de botezul cu Duhul Sfânt.

Mi se pare adevărata stăruință după Duhul Sfânt, care nu exclude desigur participarea la timpul statornicit de Biserică pentru aceasta dar care ne poate aduce mai aproape de ceea ce ar dori Dumnezeu de la noi.

În Biserică !

Adevărata stăruință după Botezul cu Duhul Sfânt !


_ Stai un pic. Și așa sunt departe. De aseară au avut timp să se depărteze pe cai. Oamenii noștri au cutreierat pădurea în jur dar au trebuit să se întoarcă din cauza întunericului. Gândește puțin. Cred că se leagă cumva. Culcușul nostru nu era la marginea taberei. De ce nu s-au abătut la celelalte culcușuri din cale, ci au trecut pe lângă ele și au venit direct la noi ? Și de ce doi dintre ei aveau fețele acoperite ?

În timp ce gândea intens la spusele fetei, de ei se apropie Simidaru.

_ Eram pe punctul să plec după ei, fiindcă s-a făcut ziuă. Știu că nu poți sta aici. Facem schimb: îți dau calul meu, adică calul acela care-l știi și eu voi pleca împreună cu câțiva, pe jos. Cei rămași vor muta tabăra mai sus pe creasta aceea de munte. Este foarte greu de urcat acolo dar poate că vor fi mai la adăpost. Poate… Uită-te după urme deși nu cred că te va ajuta prea mult. Nemernicii cred că au ajuns la ai lor și probabil sunt mulți. Să-i înfrunți n-ai să poți dar dacă îi vei urmări de departe, poate vei prinde ocazia să eliberezi nevasta…

_ Du-te Adame și Dumnezeu să-ți dea izbândă…

După puțin timp era în pădure. Călare, înarmat și îmbrăcat ca un cercetaș al armatei rusești. Dar încotro s-o ia ? Văzând că nu este grăbit de nuia, calul pășea încet spre vale. Adam încerca să înțeleagă spusele Alionei cu privire la cei doi bărbați mascați. Poate era vreun obicei de-al lor sau poate nu voiau să fie recunoscuți. Dacă ar fi fost unul singur, l-ar fi bănuit pe Mihail dar cine altcineva a mai vrut să-și ascundă fața, nu putea înțelege. Se gândea și la intenția lui Iosif Simidaru de a pleca în căutarea femeilor, deși nici acesta nu știa încotro ar fi bine s-o ia.

Pădure peste tot… Se simțea atât de neajutorat încât l-a podidit plânsul, deși nimeni nu l-a văzut vreodată plângând în timpul pribegiei lor. Simțind o nestăvilită dorință să se roage lui Dumnezeu, a sărit din șa și ținând calul de funie, temându-se să nu îl scape, s-a prăbușit în genunchi la rădăcina unui copac gros și a început să plângă puternic.

_ Doamne, minunile Tale sunt rare… Ce mai pot eu nădăjdui ? Dar cui să-i spun durerea mea…?

La un timp s-a smuls din deznădejdea lui, simțind cum responsabilitatea îl obligă să acționeze cumva. Ideea lui era că tadjicii nu vor mai întârzia mult prin zona aceea, ci se vor retrage spre bârlogurile lor, cu prada pe care au putut-o acapara. Deci ar fi trebuit s-o ia spre sud, coborând de-a curmezișul pădurii, spre râul cel mare. Totuși rămânea un loc spre care mintea lui mergea fără să vrea, chiar dacă încerca să alunge din răsputeri gândul acesta din minte: stânca ! Stânca de la apus. Încerca să se convingă pe sine însuși că nu exista nicio logică pentru tadjici s-o ia spre apus, din moment ce zona lor era spre sud. Dar până la urmă s-a gândit să gonească spre apus atât cât îi permitea pădurea, numai pentru a elimina o posibilitate, așa slabă cum o dovedea logica lucrurilor. Așa, mai la trap, mai la pas, încerca să găsească potecile animalelor pădurii, pentru a înainta spre marginea ei, unde a mai fost de două ori în ultimele zile.

De la un timp a observat că calul de sub el devine tot mai neliniștit. Avea tendința să necheze scurt. Nu putea fi vreun animal, pentru că calul nu se arăta speriat. Totuși ceva putea fi. Ascultând mai atent, a putut auzi și el cu întreruperi, zgomotul făcut

de ceva sau de cineva în deplasare. Părea că cei care fac zgomotul acesta nu au grija de a se feri; mergeau fără teamă. Zgomotul cobora dinspre nord. S-a gândit să se pitească pentru a vedea ce este dar a trebuit să renunțe: calul lui continua să necheze încet.

_ S-ar putea ca animalul să simtă pe ai lui…

În clipa următoare s-a avântat spre nord est, urcând pieptiș pădurea, pentru a lega undeva calul, destul de departe ca să nu mai fie neliniștit, pentru ca apoi să coboare repede ca să vadă despre ce este vorba. După un timp, stătea ascuns în spatele unei rădăcini de brad, smulsă din pământ de vânt, cu tot cu trunchi, asemănătoare cu acelea din preajma locului unde i-a găsit pe bătrâni legați. De fapt nu era chiar departe de locul acela. Avea arma pregătită și aștepta. Un alt gând i-a trecut prin cap: „Acum voi ucide ?” Dar n-a mai fost timp de reflecții. Spre mulțumirea lui, ceata aceea de oameni trecea destul de aproape de ascunzătoarea lui, așa încât putea să vadă bine despre ce este vorba. Și a avut dreptate: calul de sub el și-a simțit stăpânii. O ceată nu prea mare de tadjici, înaintau printre copaci și tufărișuri, coborând spre sud. La scurt timp, defilau la câțiva zeci de metri de ochii lui Adam. Nici acum nu păreau să se teamă de ceva, mergeau foarte siguri pe ei, ceea ce lui Adam îi convenea de minune, pentru că nu aveau cercetași în față sau pe lături. Dar ce a urmat, l-a făcut să uite de toate. Chiar în fruntea cetei, mergeau câțiva călăreți și imediat în urma lor călărea băiețandrul care a ajuns în tabără într-una din diminețile trecute, urmărind pe femeia cazahă din munți. Pe același cal, în spatele lui, legată cu mâinile la spate, era Marusia.

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut.)


Avea capul plecat iar părul îi acoperea cu totul fața. Adam era încordat la maxim dar nu-i venea în minte cum să acționeze. Acolo puteau fi la patruzeci de oameni sau chiar mai mult… Mintea lui încerca să lege cumva lucrurile: Aliona spunea că răpitorii erau șase, aici erau patruzeci; dacă tânărul acela era aici, unde putea fi Mihail ? Dintr-o dată și-a adus aminte că odată cu Marusia au mai fost răpite două nepoate dar acestea nu se vedeau nicăieri. Stând înțepenit acolo, urmărea cortegiul acela de oameni sălbătăciți. Aveau destul de mulți răniți și morți, pe care-i cărau pe tărgi de nuiele, a căror capete erau târâte pe pământ. Când dădeau de teren pietros, acestea făceau zgomotul pe care l-a auzit întâi. În urma tărgilor, a observat și fetele. Mergeau pe jos, legate și ele la mâini și escortate din spate de trei bărbați. „De ce Marusia era pe cal și fetele pe jos în coada coloanei ?” Se vedea că tânărul acela avea un oarecare rang între tâlhari. A ales-o pe Marusia și nu pe vreo una dintre fete, probabil pentru a demonstra că poate stăpâni o femeie ca aceea pe care a scăpat-o !

Și așa frământându-și mintea, nu și-a dat seama că își frământă și mâinile. Uitând că în mână nu are bâta lui de sânger, ci o armă încărcată, fără să vrea a bubuit un glonț ! Caii s-au speriat și au țâșnit înainte iar cei de la tărgi le-au lăsat jos și s-au repezit să caute un adăpost. Dându-și seama ce a făcut, Adam a luat ca țintă calul pe care era Marusia și a atras. A nimerit însă un altul de alături, care s-a și prăbușit. A privit uimit cum călărețul s-a aruncat din șa și a rămas în picioare; se vedea că acești oameni erau obișnuiți cu luptele de pe cai. În clipele următoare, călăreții au dispărut în pădure iar pedeștrii s-au ascuns care pe unde au putut. Adam fugea spre calul său, gândindu-se dacă cele două fete or fi rămas lângă tărgile cu răniți sau s-au ascuns și ele. Ajuns pe cal, a luat-o și el spre sud, paralel cu direcția în care a văzut

că au plecat călăreții de mai înainte. După vreo cincisprezece minute, a oprit: de undeva din față se auzeau împușcături multe. Era o singură explicație: călăreții s-au întâlnit cu Simidaru. Într-adevăr, după puțin timp a ajuns din urmă o ceată de bărbați care alergau pe jos, în aceeași direcție, adică spre apus, unde probabil că o luaseră călăreții. Câțiva aveau uniforme rusești; era ceata lui Simidaru. Când l-a ajuns acesta i-a sărit în spate pe crupa calului:

_ Hai după ei. Nu-s mulți… Mai puțin de cincisprezece…

_ Cele două fete sunt ceva mai încolo. Poate pot face ceva ceilalți…

Așa, ei doi cu un singur cal au plecat după călăreți iar ceilalți au rămas să încerce să elibereze fetele. Curând au ajuns la marginea pădurii chiar pe locul de unde cu câteva zile înainte, Adam privea stânca. Se vedea și acum; era tot acolo… S-au oprit. În câmp deschis, călăreții tadjici puteau să-și dea seama că după ei vine un singur cal și cu siguranță că i-ar fi înfruntat. Priveau cum ceata călare a mai încetinit alergătura; se simțeau mai în siguranță. Apoi au făcut un arc de cerc larg, îndreptându-se spre sud, spre munții lor. Adam privea la calul pe care se vedeau încă, doi călăreți; unul dintre ei fiind Marusia. Era dureros dar faptul că oamenii aceia se depărtau de stâncă, îi aducea un neînțeles simțământ de mulțumire.

_ Hai și noi… - a spus Simidaru.

Au luat-o în aceeași direcție dar pe marginea pădurii, la adăpostul copacilor.

_ Ce-o fi în toată pădurea asta ? Câte cazuri asemănătoare or fi trăit moldovenii noștri ?

Adam tăcea. Căldura după amiezii era înăbușitoare. Calul făcea spume. La deal mergeau pe lângă el.

_ Am plâns și eu după nevasta mea dar acum sunt bucuros că a murit acolo acasă… Să nu mai vadă nenorocirile astea.

Nimeni nu i-a răspuns și și-au continuat drumul în tăcere. Din

loc în loc puteau vedea bine ceata pe care o urmăreau.

_ Dacă am putea face ceva până să se întâlnească cu ai lor.

Spre seară au găsit un pripor unde se puteau ascunde în așa fel încât călăreții să treacă foarte aproape de ei. S-au înțeles să intervină. Urmau să tragă amândoi în calul pe care era Marusia. Sperau ca ceilalți, neștiind că după duna de pe vârful dealului sunt doar doi oameni, se vor speria și vor fugi, lăsând povara. Planul le-a reușit. Calul era prăbușit iar Simidaru i-a șoptit:

_ Nu mai trage în cai. Lasă-i să aibă cu ce fugi. Trage în aer ca să-i speriem…

Însă tovarășii tânărului aceluia nu l-au lăsat pe jos. Și-au riscat viața pentru el, năvălind spre calul ucis, luând-o pe sus pe Marusia, aruncând-o pe alt cal. Tânărul acela a sărit și el în spatele unui alt tovarăș, și s-au dus…

_ Oooh, dacă era Aliona… sau femeia tadjică… S-ar fi împotrivit cumva. – a gemut Adam.

_ Femeile pot fi speriate… - a încercat Simidaru să aplaneze lucrurile.

Au mai tras după ei. Au mai nimerit doi cai, care au rămas în urmă șchiopătând. Călăreții lor au alergat pe jos mai departe. Se vede că nu aveau același rang ca și tânărul dinainte. Adam a țâșnit în câmp deschis, călărind după ei.

_ N-ai să reușești… - a strigat Simidaru după el dar nu l-a mai auzit nimeni.

Erau încă prea departe ca să poată trage după ei. Tâlharii l-au zărit degrabă și s-au răsfirat într-un arc de cerc larg, apoi s-au întors spre el. Adam și-a dat seama că nu avea timp să-i doboare pe toți înainte ca cei neatinși să ajungă lângă el, așa că a pornit galopând înapoi. Urmăritorii s-au oprit la șuieratul gloanțelor lui Simidaru, neștiind că după vârful dealului este doar un singur om.

Călăreții se pierdeau în zare spre apus… spre stâncă. Și ziua mergea înspre asfințit…


Cei doi tovarăși stăteau neputincioși, urmărindu-i cu privirea.

_ Noaptea este tovarășul meu vechi la vânătoare… - a spus Simidaru cu îndârjire. – Și vom vâna în noaptea asta…

_ Numai dacă Dumnezeu nu are alt plan… - a răspuns într-un târziu Adam, cu glas îndurerat.

Când noaptea își lăsa mantaua întunecată peste șesul larg presărat cu stâncării, cei doi aveau deja mai bine de un ceas de când scrutau zarea, fără să-și spună nimic.

_ Se tem de un atac de noapte și s-ar putea să se adăpostească ca și noi anul trecut, pe una din stâncile astea enorme. Așa se pot apăra mai ușor… de doi oameni !

Nici acum Adam n-a spus nimic deși mușchii feței lui se mișcau agitat din pricina maxilarelor care își striveau dinții între ele. Era sigur de asta chiar dacă abia acum pata întunecată și mișcătoare a cetei de călăreți arătau limpede direcția de mers și planul pentru noapte. Se gândea că poate dacă nu puneau în aplicare ideea lui Simidaru de a-i ataca, ar fi mers spre sud și poate spre viață nu spre moarte, cum era sigur că se va întâmpla acum.

Rareori a simțit-o pe Marusia mai aproape ca acum. Fel de fel de amintiri îi treceau prin minte și părea că este chiar lipită de el așa încât ar putea-o strânge cu brațul. N-au lipsit dintre amintiri nici cele care-l făceau ca fața să-i devină mai aspră. Au trăit împreună unsprezece ani și în unele lucruri aproape că renunțase să mai aștepte ca Marusia să devină așa cum și-ar fi dorit. Dar ceea ce încă durea în lăuntrul lui era înclinația ei de a da dreptate altora, chiar altor bărbați, mai degrabă decât soțului ei. Și asta uneori chiar și în public, mai cu seamă că de când au plecat din Moldova, pentru ei publică era fiecare zi. Lucrul ăsta se petrecea mai ales când era vorba de lucrurile credinței, cu privire la care Adam avea păreri mai simple, mai omenești, pe când nevasta lui

era mai mistică, punând mai mult suflet în îndeletniciri religioase, fiind fascinată de prorocii, vedenii și povestiri despre minuni. De aici aprecierea ei pentru cei care ieșeau în evidență în aceste lucruri. Și după ce Denia - cu a cărui prietenie au avut atâtea momente delicate – a plecat dintre ei, această înclinație a ei și-a găsit alte persoane de admirat. Până și pentru Mihail nutrea o apreciere aparte din pricina îndemânării acestuia de a vorbi din Scripturi. De aici, atitudinea rece a soțului ei față de ea, de care cei apropiați își dădeau seama, însă mai puțin ea însăși. Adam se simțea învins de momentele ei de drăgălășenie și mereu, mereu concluziona pentru el însuși că: „Sunt prea bănuitor ! Sau poate mândru… sau nu îndeajuns de duhovnicesc !” Însă acum, simțind apropierea pierderii ei, i se părea că ceva se rupe din el. Ar fi fost în stare să se dea pe el însuși fără rezerve, numai să trăiască ea, liberă împreună cu copiii. „Cu copiii…!” Aici mai era un suspin adânc: odată cu moartea ei, mai murea un suflet: cel al unui copil nenăscut încă, despre care doar de câteva săptămâni nevasta îi vorbise ! Simidaru părea că îl înțelege și poate de aceea îl lăsa între gândurile lui. De altfel, în cursul timpului petrecut împreună în pribegia asta, fiind mai apropiat de familia lui Adam, cunoștea multe și nu o dată a dat din cap mormăind pentru sine.

_ Hai ! Avem de mers. Va trebui să facem un înconjur, pentru că ei s-ar putea să se aștepte să fie vizitați din partea asta…

Au pornit totuși direct spre stânci, urmând ca ocolul să-l facă ceva mai încolo, pe teren mai drept decât marginea pădurii unde se găseau acum. Era deja întuneric bine. Doar din când în când luna ieșea de după nori, într-un pătrar mai puțin luminos. Și mergând așa unul lângă altul, cu calul de funie, la un moment dat Simidaru își împinge violent tovarășul iar acesta crezând că este un pericol pe care el nu l-a observat, s-a și aruncat la pământ. Însă tovarășul lui, rămas în picioare, l-a chemat

alături. Ridicându-se, acesta îi arată cu insistență în pământ. Adam nu era la fel de priceput la a scruta terenul ca celălalt, care s-a ocupat ani mulți cu vânătoarea, chiar dacă nu s-a folosit decât de mijloace improvizate precum capcanele și altele asemenea. Pe pământul moale de lângă o băltiță foarte îngustă dar lungă de vreo doi metri, se vedea destul de bine o urmă. Era o urmă de opincă de copil. Și o singură urmă… Adam privea mirat dar prietenul său l-a lămurit degrabă:

_ Uite aici: pasul de dinainte este pe iarba asta și se vede. Celălalt trebuie să fie după baltă, numai că acolo este piatra aia… Și e un singur șir de urme.

Adam tăcea. _ Știi cine poate fi ? _ Nu. _ Dacă te gândești puțin, nu

se poate să nu-ți dai seama… _ Nu știu… _ Nu poate fi decât unul

singur: viteazul Radomir. Deși de data asta mă mir și eu: la paisprezece ani să mergi singur noaptea prin pustiurile astea…!

_ Poate este altcineva… _ Uită-te la modelul de

opincă. _ Modelul de opincă… - a

spus Adam și din glasul lui răzbătea lipsa de convingere.

_ Poate ai dreptate: o fi vreun copil din neamurile de cazahi de care ne povestea femeia aceea. Poate a scăpat din prinsoarea tâlharilor ăstora…

_ Și dacă-i Radomir, n-o fi și Arcip al meu ?

_ Să mai cercetăm o dată terenul.

Dar Simidaru spunea că este sigur că e vorba de o singură urmă. Și au plecat mai departe, doar că cu mai multă atenție.

Târziu după miezul nopții i-au găsit. Erau pe stânca lui Denia. Adam era peste măsură de descurajat. Nu mai credea că pot face ceva. Simidaru nu putea să-l înțeleagă pentru că nu cunoștea străfundurile gândurilor lui.

_ Nu te înțeleg dar văd că nu mai ești în stare de mare lucru. Până la urmă e poate mai bine așa.


Vrei să mă lași să mă cațăr singur ? Aș avea mai multe șanse așa și cred că mai multe șanse ca tine. Nu știu ce o să fac dar te rog să nu pleci de aici decât dacă este absolut nevoie. Poate o să avem nevoie de calul ăsta…

Înainte de a pleca, i-a mai spus:

_ Totuși poți face ceva: roagă-te pentru mine să pot face ceva…

Adam a dat trist din cap că nu.

_ Nu te înțeleg deloc. Apoi după câteva clipe a

continuat bănuitor: _ Vrei să te cațări tu ? Adam plângea ! Simidaru s-a retras în tăcere.

„Ce ciudată e ființa omenească !” – se gândea. Totuși, și el însuși se simțea extrem de tulburat fără să-și dea seama dacă de vină era pericolul de moarte pe care urma să-l înfrunte sau tulburarea extremă a prietenului lui.

Căuta o posibilitate de a urca sus. Se mișca cât de atent se putea, rămânând nemișcat minute în șir. Ceea ce făcea acum, n-o făcea pentru prima oară, însă pericolul de acum întrecea orice altă împrejurare asemănătoare de care-și putea aminti. De două ori s-a coborât înapoi pentru că a dat de străji. Dar încercările lui repetate au dat rod. A ajuns însă prea sus. Se găsea pe un pripor de stâncă ca la patru metri deasupra taberei tadjice. Într-un fel era bine că putea să-și dea seama de cum stau lucrurile dar de partea cealaltă, nu găsea nicio modalitate de a ajunge între ei. A stat acolo însă destul de mult studiind situația. Marusia nu se vedea dar presupunea că se găsește într-unul dintre cele șase corturi din diferite pânze, ridicate în mijlocul taberei. Alunga din minte gândul la ce se putea întâmpla cu ea chiar în clipele acelea. Îi părea bine că Adam este departe, jos. În jurul corturilor, întinși pe pânze sau blănuri, stăteau întinși ceilalți. Dormeau. Unele străji se puteau vedea și se pare că și acestea erau destul de obosite. „Dacă aș

ști în care cort e…” Însă timpul trecea fără să se

întâmple nimic și dimineața nu era departe. A început să caute din nou cu înfrigurare o modalitate de a coborî în tabăra de sub el. Patru metri nu era chiar mult dar zgomotul făcut putea scula toată hoarda. „Și dacă cad rău ?” „ O de-aș avea iar 18 ani…” La marginea dinspre sud vest a auzit zgomot și a devenit mai atent. Era un zgomot foarte ciudat. Părea o pasăre mare în zbor; sau un stol de păsări. Scruta întunericul bolții înnorate dar nu se vedea nimic. La un moment dat și-a dat seama că foșnetul acela de aripi multe sau foarte mari, vine de sub el. Plecând capul, observă coroana unui mesteacăn foarte înalt, a cărui vârf aproape că egala cu înălțimea la care se găsea, care se legăna ca de furtună. De fapt avea un legănat înainte și înapoi într-un mod interesant. Uitându-se mai atent, observă ciudățenia: foarte sus, aproape de vârful copacului, un om făcea balansul ăsta. Chiar în clipele acelea, când tulpina mesteacănului s-a apropiat maxim de stâncă, omul acela s-a desprins făcând un salt spectaculos, aterizând pe piatră. Din acel moment nu-l mai putea vedea pentru că era oarecum sub el. Se gândea cu uimire cine ar putea face asta. „Să fie Adam în stare de așa ceva ?” Dar rămânând lipit de piatra de sub el, cu urechile ciulite la maxim, aude voci potolite. Cea dintâi îi era atât de cunoscută încât la auzul ei simțea inima bătând cu

putere: era Radomir ! Cea de a doua n-a putut-o recunoaște până când a început a rosti vorbe înțelese. Vocea era foarte schimbată: un fel de șuierat sugrumat. Era Marusia. Simidaru nu putea înțelege cum de se găsea acolo; gândea că poate a fugit din vreun cort.

_ Ce cauți aici ? Vrei să mori ?

Simidaru n-a auzit răspunsul băiatului dar încordând auzul, a auzit slab a doua întrebare, probabil rostită mult mai încet:

_ Fugi unde poți. Păcat de tinerețea ta… Ăștia nu știu ce e mila.

_ Am cuțit. Poate te pot scăpa.

_ Uită-te la mine cum sunt legată. Nu ai nicio șansă…

„Legată ! De ce legată ?” – se gândea intens Simidaru. Ceea ce nu vedea el era că femeia nu era numai legată, ci și spânzurată deasupra hăului, legată cu un fel de jug care îi venea sub brațe, jug de care era legată o simplă funie care trecea peste un colț de stâncă, fiind legată de ceva, mai încolo, pe teren drept. Spânzura deasupra golului, întocmai ca și un fruct în copac la mai bine de un metru de peretele stâncii.

(Va urma)

Prelucrare ####


Zenit şi negură în istoria muzicii creştine

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”

(Romani 15:11)

În Oastea Domnului Este o mişcare de trezire

spirituală din sânul ortodoxiei, care a apărut în România în anul 1923, prin lucrarea de revigorare creştină iniţiată de preotul Iosif Trifa de la Sibiu, cuprinzând creştinii care renunţau la consumul de alcool, la sudalme, imoralitate şi alte păcate, formând astfel Oastea Domnului. Această luptă împotriva păcatului cultiva cântarea congregațională şi încuraja practicile biblice ale creştinismului primar.

Prima ediţie a colecţiei de cântări a Oastei Domnului a apărut la Sibiu în 1 oct. 1934, cu titlul: „Cântaţi Domnului!” În cuvântul de introducere, preotul Iosif Trifa spune printre altele: „Până nu s-a ivit Oastea Domnului nu s-a aflat nimeni să atragă poezia şi cântarea poporului în slujba Domnului. Puţini îşi dau seama cât de mult plac poporului nostru cântările alcătuite din poezii religioase. Sectarismul câştigă aderenţi tocmai prin cântarea versificată.”

A doua ediţie a cărţii cu acelaşi titlu a apărut în anul 1945, sub îngrijirea lui Traian Dorz.

A treia ediţie a colecţiei de cântări: „Cântaţi Domnului!” apare în 1991, cu modificările necesare efectuate de poetul Traian Dorz. În anul 1992, la Sibiu, apare o nouă culegere de cântări: „Să cântăm Domnului!”, publicată în mai multe ediţii.

În ediţia a şaptea, din anul 2005, sunt publicate 1050 de cântări. Este bine-cunoscut faptul că ostaşii au dăruit credincioşilor evanghelici, mai ales în perioada postbelică, un mănunchi de cântări duioase şi binecuvântate care poartă amprenta melosului popular românesc. Cele mai cunoscute au semnătura compozitorului Nicolae Moldoveanu şi ale poetului Traian Dorz: „Nu te-ndoi, ci crede!”; „O, creşte-mi iubirea!”; „Fecioară înţeleaptă”; „Din mormântul întunecat”; „Fiţi voioşi totdeauna!”; „Noi n-avem aur pământesc”; „Vei veni, Isuse”;

„Anii trec ca norii”; „Doi sau trei în Sfântu-ţi Nume”; „Odată L-am văzut trecând”; „Binecuvântă-ne, Doamne!”; „Ia jugul lui Hristos pe umeri!”; „Veniţi creştini la rugăciune!”. Una dintre cele mai cunoscute cântări – „Isuse, al meu tovarăş scump” - a fost scrisă de călugărul Ioan Luhan din Sighişoara, în anul 1940, melodia fiind realizată de D. Hiticaş. Cântarea „Când vom intra pe-a Tale porţi de aur” poartă semnătura lui D. Popa din Săucani. Apoi, „Isuse, veşnic călător” este scrisă de Traian Dorz, pe melodia lui Simion Paraschiv. Dar tot atât de bine-cunoscut este faptul că multe cântări din repertoriul evanghelic au intrat în colecţia „Cântaţi Domnului!”: „Domnul îmi este adăpost”; „Ce fericire de a-L cunoaşte”; „O scumpă zi!”; „A mea iubire”; „Eşti pe calea mântuirii”; „Dacă-ţi lipseşte pacea”; „În nemărginita-ţi milă”; „O, ce valuri de-ndurare!”; „Cât timp va fi Hristos”; „Un cântec răsună”; „Cântaţi lui Isus cu iubire!”, etc. Este demn de remarcat aportul acestei mişcări a Oastei Domnului în ce priveşte dezvoltarea cântării bisericeşti congregaţionale şi în rândul ortodoxiei româneşti.

Preotul Iosif Trifa scria în prefaţa cărţii „Cântaţi Domnului!” în anul 1934: „În foarte multe locuri cântă azi la biserică Oastea Domnului”. Şi nu în ultimul rând, trebuie recunoscut şi meritul altor poeţi şi compozitori din generaţia lui Traian Dorz: Nicolae Moldoveanu, Ioan Marini, Ioan Tudusciuc, C. Cioran, Simion Paraschiv, Nicolae Cimpoca, Gheorghe Munteanu, ș. a.

Nicolae Moldoveanu (1922-2007) a scris mii de cântări atât în stil clasic, cât și în cel popular. Dintre cântările corale cele mai cunoscute în mediul evanghelic amintim: „Când vrei să vii?”; „De-atâţia ani”; „O, de ce tu nu vrei să te’ntorci?”; „Lăudaţi pe Domnul!”; „Slavă, îţi cântăm Isus necontenit!”; „Maranata!”. Deși au aparţinut mișcării Oastei

Domnului, cântările sale au intrat în repertoriul întregului spectru confesional evanghelic. A scris „Cântările harului” în 17 volume; „Cântările Domnului” în 2 volume; apoi „Cântările Psalmilor”; „Cântările Bibliei”; „Cântări pentru copii”; „Cântările zorilor”; „De dragul lui Isus”; „Cântările mângâierii”; „Cântările laudelor”, „Cântările așteptării”, „Cântările Bisericii”, „Cântările închinării și Cântările duhovnicești”, fiecare titlu reprezentând un volum. A colaborat cu poeţii creștini: Traian Dorz și Costache Ioanid.

În Biserica Baptistă Primul cor este înfiinţat în

anul 1899 la Curtici, de către dirijorul Mihai Brumar, muzician pregătit la Budapesta. În anul 1900, la Timișoara, Vasile Berbecar, autodidact în muzică, înfiinţează al doilea cor. Apare „Harfa coriștilor”, carte de cântări pe note; „Cântările Evangheliei” cu 343 cântări, „Sunetele Evangheliei” - 60 de cântări pe note. În anul 1925, Jean Staneschi a scris și a tradus „Cântările Triumfului” cu 64 de cântări pe note, ediţia I, apoi ediţia a II-a cu 125 de cântări pe note. În anul1926 apare și „Harfa copiilor” cu 100 de cântări pentru copii, pe note, compuse sau traduse din limba germană şi în parte din limba rusă. Urmează „Harfa Evangheliei”, tipărită în 1929, aranjată și redactată în Detroit, Michigan de Vasile și Elisabeta Jones, Vasile și Bălaşa Prodan. Cartea conţine 368 de cântări corale scrise la patru voci. În anul 1978, se tipărește la Paris, de către pastorul Ieremia Hodoroabă „Cântările Evangheliei”, volum ce cuprinde 671 de cântări corale. Urmează publicarea unei alte cărţi „Cântările Evangheliei”, de către Daniel Stăuceanu (218 corale). Valentin Popovici publică la Chicago „Imnurile credinţei” cu 146 de lucrări corale. În 1998 apare „Antologia de cântări corale creștine” care conţine 302 de lucrări


corale de Daniel Stăuceanu. Mai sunt publicate colecţiile „Scumpă Golgota” și „Cântările Evangheliei”- 601 cântări corale, ca rezultat al muncii comisiei muzicale a bisericilor baptiste din România.

Compozitori de muzică sacră baptistă:

Jean Staneschi (1900-1981) a avut o contribuţie deosebită atât în răspândirea volumelor de cântări corale numite „Cântările Triumfului”, apărute în trei ediţii (1925, 1926, 1936), cât și prin aportul adus la scrierea unor cântări binecuvântate, cunoscute în mediul evanghelic românesc: „Printre munţi și dealuri”; „Pace deplină în Isus găsim”; „Doamne, ascultă ruga noastră!”; „E viu, e viu!”, precum și textele îndrăgite de mulţi coriști, ale cântărilor: „Păcătosule, aleargă!”; „În zbuciumul vieţii”; „Hristos în jurul său ne-adună”; „Celui înviat mărire!”; „Isuse pentru mine” și „Hristos în Cana Galileia” (text adaptat), „Ca o pasăre în zbor”; „Scoală, Biserică!”etc.

Ioan Chișmorie (1904-1973), ca autodidact reușește să scrie lucrări corale deosebit de inspirate, dintre care unele au intrat în întreg spectrul coral neoprotestant. Dintre cele mai cunoscute lucrări corale amintim: „Cobori, cobori!”; „Ştii tu că El a murit?”; „Ce frumos va fi în cer!”; „Tristul Păstor”; „Aud un cor de mii de păsărele”; „Te Lăudăm, O, Doamne-al Universului!”; „Multă binecuvântare”; „Lângă cruce la Calvar”, iar din cântările comune: „În fiecare seară”; „L-am găsit lâng-o fântână”; „Cu Isus vreau să stau de vorbă”; „Pentru cei ce i-am iubit”.

Titus Adorian (1915-1977) a absolvit Conservatorul din Bucureşti, a activat în Orchestra Operei Române şi a dirijat corul şi orchestra Uniunii baptiştilor. Este cunoscut mai ales prin cântările „Doamne, cine va locui?”; „Tatăl nostru”; „De dorul tău,Isus iubit” (pe textul lui T. Dorz); „Isuse, culme minunată”; „Călătorule, spune-mi unde te grăbești?”, „Mare ești, o, Doamne!”.

Iovan Miclea (n. 1931) s-a născut în satul Laz, judeţul Arad. A studiat muzica la Conservatorul „C. Porumbescu” din București, a urmat studii de specializare la Budapesta, la Conservatorul „Franz Listz”, apoi a lucrat ca profesor la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, fiind dirijor de cor al Filarmonicii din Arad şi profesor de dirijat cor la Universitatea din

Bucureşti. Cunoscut și după pseudonimul ,,Milutanul”, a compus muzică pentru cor mixt şi bărbătesc. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: „Slava Ta o cânt, Isuse”; „Viaţă tinerească”; „Ce poate fi mai minunat?”; „Osana!”; „Ce dragoste”, „Pribegind mereu”; „Prin credinţă tare”; „Sus pe boltă-n miez de noapte„. A transcris şi a armonizat cântări pe texte şi melodii de Dionisie Ghiuchici, printre care cântarea corală: „Acelui ce domneşte”.

Daniel Stăuceanu (n. 1930) este cunoscut în mediul evanghelic mai ales pentru „Antologie de cântări corale creștine”, îngrijită de el și tipărită în anul 1998. Profesor de muzică și compozitor al unor lucrări corale precum: „Tatăl nostru”, „Eu mă încred în Domnul”, „Curg valuri de îndurare”, „Când grijuri te apasă”, „Cântă cerul și pământul”, „Într-un staul mic”. A scris și texte pentru cântări corale cum ar fi: „Ce nume minunat!”, „Singur nu vei mai fi”, „Dorul dorurilor mele”, „Când Mirele”, „Tu, Doamne, mă vezi”, „Când prin credinţă”, „Ţi-aducem laudă, cinste”, etc.

Teodor Caciora (n. 1949) profesor de contrapunct și fugă, informatică muzicală și armonie. A obţinut titlul de doctor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași și este cunoscut ca unul dintre cei mai mari experţi în domeniul contrapunctului din România. Pe lângă activitatea didactică s-a evidenţiat și ca autor (aranjamente corale la „Cântările Evangheliei” și la „Antologia de cântări corale” vol. II, Editura Stăuceanu).

Ionel Mureșan (n. 1948) este bine-cunoscut prin cântarea „Când Isus Hristos m-a mântuit”. A mai scris: „Am găsit o dulce mângâiere”, „Anii tăi vor fi frumoși”, „Adu-ţi aminte!”, „Voi spune: Da!”, „Ziua Biruinţei”, „Sub mâna Lui”, „Psalmul 3”. A scris și textele unor cântări precum: „Ucenici ai lui Hristos”, „Singur, îndurerat”, „Cine poate ști ce-i omul?”.

De asemenea, nu poate fi uitată contribuţia importantă a pastorilor Petru Popovici și Valentin Popovici. Ei au fost printre primii care au tradus, au scris și au adaptat textele unor frumoase cântări intrate în întreg repertoriul evanghelic, neoprotestant.

Pentru Popovici (n. 1918), prolificul scriitor creștin, pastor, traducător şi un neobosit cercetător al

Bibliei a tradus și a adaptat din repertoriul universal, cântări pline de miez și frumuseţe. Dintre ele amintim: „O, ce dulce e mesajul!”, „Zi de zi, clipită de clipită”, „O, Betleem, oraș micuţ!”, „Atotputernic ești Doamne”, „Sfânta credinţă de demult”, „Așa cum mama mângâie” și altele care au întregit patrimoniul evanghelic, neoprotestant din ţara noastră.

Valentin Popovici – poet, scriitor și pastor creștin baptist. Lui i se atribuie meritul de a fi introdus în patrimoniul evanghelic neoprotestant unele dintre cele mai frumoase cântări ca rezultat al adaptării acestora din repertoriul evanghelic universal, în special cel american: „O cântare de mărire”, „Domnul m-a găsit”, „În cetatea unde merg eu”, „Lui te roagă”, „E cineva, se-ngrijește de mine”, „Cântarea mea e numai despre Isus”, „Dragoste divină, sfântă”, „Iubirea lui e mult prea mare”, „Nu va fi o veste mai frumoasă”, „El m-a ocrotit”, „Înainte, mereu!”, „Da, Domnul e Păstorul meu”, „Într-o iesle doarme Isus”, „Departe-ntr-o iesle”, „E viu! (Slujesc pe Salvatorul)”, „Scumpă Golgota!”, „Pierdut în lume după apă însetam”, „Luminaţi, luminaţi!”, „Bunătatea, îndurarea”, „Aleluia, Domnul Slavei!”, etc.

Alexandru Groza este foarte cunoscut în lumea evanghelică (neoprotestantă). Cântările lui au intrat în repertoriul neoprotestant încă înainte de anii ’90. Cele mai cunoscute cântări ale sale sunt: „Va veni o zi în care toţi aleșii Domnului”, „Eu știu că Domnul m-a creat”, „Mama”, „După ploaie și furtună”, „Am fost străin și singur”, „Va veni Domnul când nici nu o să știi”, „Am găsit în Domnul fericirea”, „Rugăciunea mamei”, „Ce frumos și plăcut e să fii creștin”, „Isus binecuvântează pe copiii Lui”, „Cine se încrede-n Domnul”, „Pocăiește-te, omule!”, „Râul vieţii curge”, „Cerurile îţi dau slavă” etc.

Petru Craiovan a scris cântarea „Am găsit în Tine adăpost”, iar Mircea Dragomir este cunoscut prin cântarea: „Eu sunt salvat prin Domnul Isus”.

(Va urma)

Buzduga Simion Extras din cartea:

„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”


S-a născut în Betleemul lui Iuda, o localitate situată la 10 km de Ierusalim. Betleemul fiind numit mai târziu cetatea lui David. Provenea dintr-o familie cu 8 fii. David era mezinul familiei însă nu și răsfățatul familiei. Munca în casa lui Isai era împărțită. Lui David i-a revenit sarcina să îngrijească de oile familiei. Le ducea la păscut și le păzea de atacatori care uneori erau lei sau urși. Tânărul cioban spune că atunci când se întâmpla să-i fie răpită o oaie, se lupta cu fiara sălbatică și îi smulgea oaia din gură. În copilărie David și-a dezvoltat și înclinațiile muzicale. Harpa era instrumentul cu care el îl lăuda pe Dumnezeu. Pregătirea pentru ceea ce urmează să devii în viața de adult, se face în copilărie. Așa a fost și cu David. Tot așa se întâmplă și cu tine!

Când Dumnezeu l-a ales pe David să fie rege în Israel a spus: „Am găsit pe David, … om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Faptele Apostolilor 13:22).

Îți amintești prin ce s-a remarcat David în Israel? Cum a devenit el cunoscut? Prin înfrângerea uriașului Goliat cu o praștie și o piatră, în Numele Domnului Dumnezeu. De atunci a devenit subiectul cântecelor în Israel, s-a căsătorit cu fiica regelui Saul și mergea în fruntea armatei. Iar după moartea regelui Saul, David a urmat la tronul lui Israel.

Însă David nu a fost doar un om războinic și un bun strateg militar; el a fost și un rege înțelept și drept. Un om chibzuit în vorbire, discret. Dar ce înseamnă DISCREȚIE? Discreție este chibzuință în a evita cuvintele și faptele care pot avea urmări nedorite.

Hai să vedem un eveniment din viața de monarh a lui David, în care acesta a fost discret. Ca rege, David avea slujitori oameni înțelepți cu care se sfătuia, o armată puternică și soldați devotați. Câștigase războaie și adunase multe bogății. Devenise un

împărat puternic și faimos. Într-o zi regele David a primit vestea că fiul său Absalom s-a declarat rege, și-a făcut armată iar Ahitofel, unul din consilierii lui, este aliatul prințului rebel care caută să-și ucidă tatăl pentru a-i lua tronul. Când a primit vestea că este trădat, regele David a părăsit palatul, a plecat să se ascundă în munți. Mergea desculț, cu capul acoperit și plângând iar oamenii care-l însoțeau plângeau și ei. În acest peisaj trist apare Șimei, un om din familia lui Saul, care a început să spună vorbe urâte regelui David, să blesteme și să arunce cu pietre după el și vântura țărână. Regele David nu i-a zis nimic lui Șimei. Dar fiindcă Șimei nu înceta, ci înainta odată cu ei, Abișai, una dintre căpetenii, deranjat de obrăznicia acestuia, cere permisiunea să-l ucidă pe Șimei. Fapta lui Șimei intra sub incidența legii care spune „Să nu blestemi pe mai marele poporului tău”. (Exod 22:28). David nu i-a permis lui Abișai să acționeze după lege; el a spus: „Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: ‘Blestemă pe David!’ Cine-i va zice dar: ‘Pentru ce faci aşa?’” ... Poate că Domnul se va uita la necazul meu și-mi va face bine în locul blestemelor de azi.” Și așa a fost. Dumnezeu a răsturnat planurile lui Absalom și a

dușmanilor lui David și regele s-a întors la palat.

Atunci când nu îți faci singur dreptate, ci Îl recunoști pe Dumnezeu în ceea ce ți se întâmplă, fie bine, fie rău, ești după inima lui Dumnezeu.

Fii discret, gândește înainte să vorbești, alege cu grijă vorbele care le rostești, fiindcă vorbele cât și faptele pot avea urmări nedorite.

David s-a remarcat discret, fără armură și antrenament spectaculos, printr-o victorie în Numele lui Dumnezeu. S-a antrenat în copilărie cu ursul, cu leul și cu harpa. Și a rămas în istorie ca un războinic, un bun muzician și poet.

Tu cum te antrenezi? Știai că limba este o legitimație a interiorului?

Fă-te remarcat printr-o vorbire chibzuită și fapte care îl onorează pe Dumnezeu și pe tine ca fiu al Lui.

Regele Solomon, fiul succesor la tronul regelui David, ne amintește că este important să fim discreți: „Cine vorbește mult nu se poate să nu păcătuiască dar cel ce-și ține buzele este un om chibzuit.” (Proverbe 10:9).

L. Ungureanu

DAVID

– un om chibzuit în vorbire –

2 Samuel 16


În cele ce urmează doresc sa relatez modul în care Dumnezeu a lucrat spre slava Lui, și să-mi arăt mulțumirea prin laude la adresa Lui, precum scrie și în Psalmul 147: ,,Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut, și se cuvine să-L lăudăm!”

La vârsta de 18 ani, în timp ce mă jucam pe o pajiște împreună cu prietenii din satul natal, am căzut pe o cărămida, lovindu-mă în zona toracică, mai exact în partea stângă a coastelor. Durerea a persistat iar eu nu am consultat niciun medic, deși mai târziu a trebuit să o fac. În timpul orelor de sport din liceu simțeam cum îmi pierdeam răsuflarea și oboseam repede. După ce am început să lucrez, m-am decis să merg la spital unde descoperisem că o coastă fusese lovită. Întârzierea în consultația medicului a avut ca efect necroza acelei coaste și necesitatea unei intervenții chirurgicale pentru a fi extrasă. După operație piciorul stâng a început să se inflameze, deși nu aveam nicio problemă la el. Doctorii au constatat că o puternică infecție s-a transmis din zona operației către picior, afectându-mi tibia. Diagnosticul primit a fost ,,osteomielita”, iar din cauza faptului că infecția a ros osul, acesta a rămas precum o coajă. Au urmat operații chirurgicale, luni de internare petrecute în spitale, iar după externare purtam cârje și periodic mă duceam la consultații. Totul a durat între anii '83 și '87, timp în care am fost pensionat pe caz de boală iar în urma rugăciunilor și a ungerii cu untdelemn, Domnul m-a vindecat și am putut reîncepe lucrul.

Am vrut să relatez acestea deoarece pe parcursul vremii au rămas cicatrici. În anul 2016 a apărut în aceeași zonă o rană din care curgea puroi, iar piciorul era inflamat de la genunchi până jos. În luna mai 2017, în urma unor investigații, medicul, în mai multe rânduri, a propus amputarea piciorului. Am fost nevoit să mă pensionez, lucru pe care l-am făcut la sfârșitul lunii mai. Durerile erau din ce în ce mai mari iar în unele nopți nu puteam dormi. În luna iulie a aceluiași an am decis să chem un frate prezbiter din zona Rădăuți, județul Suceava, frate din părtășia frățească numită Alianța Bisericilor Conservatoare, să-mi facă ungerea cu untdelemn conform cu ceea ce scrie în epistola apostolului Iacov 5:13-16. Împreună cu el a venit și un alt frate prin care Domnul m-a înștiințat referitor la vindecare; că El are o lucrare de făcut. Pe 19 august am fost invitat împreună cu alți frați, la Biserica din Șoimari, județul Prahova, unde s-a făcut o rugăciune pentru cei bolnavi. În urma rugăciunii făcute de către Biserică, rana s-a închis, iar inflamația și durerile au dispărut. Mulțumesc lui Dumnezeu care Și-a arătat mila față de mine și m-a vindecat ! Doar El merită cinstea și lauda pentru că știe să ne izbăvească ! Atunci când doctorii nu găseau altă soluție pentru problema mea decât amputarea, El, în bunătatea-I imensă a hotărât să mă vindece.

Pentru cei care doresc să se convingă mă pot contacta la numărul: 0728221569.

Daniel T., Blejoi, PH

Tu ești temeiul laudelor mele !

Traficanți de Biblii. Cu hoții pe stradă.

_ Dați-ne mai mult ! - au cerut hoții. Era ora nouă seara și echipa de distribuitori de Biblii a lui Faisal (nume schimbat) se bucura

că în curând se vor întoarace acasă. De trei zile aceștia au umblat prin unsprezece sate ale Pakistanului, pentru a împărți Biblii, oamenilor. La puțin timp după ce cea de-a doua mașină a echipei a luat-o pe o scurtătură pentru a ajunge mai repede acasă, aceștia au fost înconjurați de o bandă de hoți care a pricinuit multe rele în această parte a Pakistanului.

Rajehs (nume schimbat) era una din creștinele din mașină, care a încercat să vorbească într-un mod rațional cu cei șase bărbați înarmați. După ce aceștia le-au predat hoților lucrurile valoroase, unul dintre hoți a arătat cu arma către șofer iar celălalt a întins

arma direct către piciorul unui pasager. _ V-am dat totul. - spuse Rajehs - De ce vreți să

ne omorâți ? Era sigur că acești bărbați îi vor scoate pe toți

din mașină și îi vor împușca unul după altul.


_ Avem Biblii - a zis Ajaz (nume schimbat), în vârstă de treisprezece ani, sugerându-le și această ofertă.

Era cel mai tânăr din echipa lui Faisal. _ Vă rog, luați o Biblie ! _ Nu avem nevoie - urlă unul din hoți și aruncă

Bibliile la pământ. Între timp Faisal și ceilalți colaboratori din

prima mașină așteptau plini de îngrijorare, la o depărtare de 2 km. Ei bănuiau că s-a întâmplat ceva grav.

Prețul slujbei Aproape douăzeci de minute mai târziu, cea de-

a doua mașină a fost întâlnită cu farurile stinse. Toți tremurau încă de șocul izbiturii. Rajehs avea la gât o umflătură sângerândă provocată de patul armei care a lovit cu putere. Înainte de a li se permite să plece, oamenii lui Faisal au fost avertizați:

_ Nu priviți înapoi și nu opriți. Nu porniți luminile, altfel tragem după voi.

Astfel de curse ca aceasta prezintă numai unul din pericolele la care sunt expuși distribuitorii de Biblii din diferitele părți ale lumii. Echipa lui Faisal își petrece în fiecare an mai multe săptămâni, dedicându-se unor astfel de îndeletniciri și anume de a împărți gratis Biblii în Pakistan, aceasta fiind și unica modalitate pentru această acțiune. Colaboratorii lor îi contactează înainte de a ajunge în localitate, indicându-le numele și adresa acelor ce doresc o Biblie. Cei mai mulți dintre beneficiari sunt creștini proaspăt convertiți. În ciuda călătoriilor periculoase și epuizante, Faisal și echipa sa și-au propus să ducă fiecăruia Biblia promisă.

_ Vom merge la adresă pentru a ne ține promisiunea - promite el, plin de înflăcărare. - Egal de ce se va întâmpla.

Fiecare călătorie pe care o întreprinde echipa este din ce în ce mai lungă. Cu puțin înainte de a fi atacați de hoți, aceștia împărțiseră peste șapte sute de Biblii în regiunea Sikh. Ei trăiesc în străvechiul oraș hindus Nankana Sahib. Mulți dintre frații și surorile în credință, relativ noi, se bucură enorm când intră în posesia unei Biblii.

_ Mulțumesc - le spuneau aceștia echipei lui Faisal, - Sunteți ca apa pentru sufletele noastre însetate.

„Noi” distribuitori de

biblii Armita (nume schimbat) și-

a așezat poșeta pe umăr, îndreptându-se cu precizie către o măsuță din mijlocul cafenelei. După ce și-a comandat un pahar de ceai, ea și-a așezat apoi poșeta cu mare atenție pe dușumea, la picioare. Privea cu atenție în

cafeneaua aglomerată și zâmbea căci știa ce avea să se întâmple.

Ceea ce tocmai așezase la podea avea să schimbe vieți! Era un router WIFI. Era conștientă însă și de faptul că în local se aflau în acel moment și membrii ai poliției secrete, care ar fi putut să o aresteze.

_Doamne Isuse - se rugă ea - te rog folosește această instalație pentru a atrage oamenii la Tine.

Clienții, ca de obicei, își scoteau telefoanele mobile, căutând unul după altul o rețea de internet. Când găseau o astfel de rețea fără parolă, dădeau imediat click pentru a face legătura. Totuși, în locul unei pagini web care trebuia să explice condițiile de folosire, clienții erau dirijați automat către o pagină care le oferea descărcarea gratuită a unui Nou Testament, sub formă digitală ! Mare și cu o chemare deosebită, acesta apărea pe ecran.

După de Armita și-a băut ceaiul și l-a plătit, și-a luat poșeta și a plecat acasă. Pentru mâine ea și-a propus deja o altă cafenea aflată în o altă zonă a orașului.

În secret se ascultă cuvântul lui Dumnezeu. La lumina focului, se puteau recunoaște circa

20 de sudanezi care erau așezați de jur împrejurul focului, ascultând cu atenție. La o privire mai atentă înțelegeai ceea ce făceau acolo: ei ascultau Biblia care venea direct dintr-un difuzor, fără să mai apeleze la căștile de ascultare. În țările prigonite Biblia audio este încă o metodă foarte importantă și eficientă pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. În primul rând Cuvântul lui Dumnezeu ajunge la oamenii care nu pot să citească iar în al doilea rând, astfel de Biblii audio oferă și o protecție în sfera privată, pentru ca beneficiarii să nu fie prinși imediat. Căștile în miniatură pot fi ascunse lejer sub baticul unei femei chiar și la muncile de pe câmp, fără ca vecinii să observe lucrul acesta. Și mai mult, atunci când un bărbat musulman după înfățișare, are sub

pălărie o astfel de cască, nu va abate asupra sa atenția nimănui chiar și atunci când umblă printr-un bazar. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru mulțimea de posibilități pe care frații și surorile le pot folosi pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu în locurile în care trăiesc sau muncesc.

În românește de Vasile Breabăn

Din Vocea Martirilor Nr. 2/2018

1. Cum se numea tatăl regelui David și unde își

avea reședința familia lui?

2. Câți fii avea Isai și cum se numeau primii

trei?

3. Care a fost preocuparea lui David în

copilărie?

4. Ce a trimis Isai fiilor lui care erau pe front,

înrolați în armata lui Saul? Cine a fost mesagerul

darurilor?

5. Cine și cui a zis: „Nu poţi să te duci să te

baţi cu… acesta, căci tu eşti un copil, şi el este un

om războinic din tinereţea lui.”? Ce cuvânt

lipsește?

6. Care a fost cel mai bun prieten al lui David

și ce a primit de la prietenul lui când au făcut ei

legământ /și-au promis prietenie veșnică?

7. Din ce motiv regele Saul se temea de David?

8. Despre cine se vorbește în afirmația:

„Domnitorii filistenilor ieșeau la luptă şi, ori de

câte ori ieșeau, …. avea mai multă izbândă decât

toţi slujitorii lui Saul şi numele lui a ajuns foarte

vestit.”?

9. Ciobănelul din Betleem, pentru a deveni un

om războinic s-a antrenat venind în apărarea turmei

lui atunci când era atacată de prădători. Cum

acționa el? Cu ce animale s-a luptat?

10. Regele David a rămas în istorie ca un bun

războinic, ce alte calități au mai fost remarcate la

el?

11. David, care avea experienţă de păstor, a

recunoscut că ceea ce făcea el pentru oile sale face

şi Domnul Dumnezeu pentru sufletul lui. David a

scris un psalm despre Cel mai bun Păstor, care

poate fi şi al tău. Care este acel psalm? Scrie primul

vers!

12. Care a fost părerea uriașului Goliat despre

David? Dar Domnul Dumnezeu, ce a spus despre

David?

13. Cine și cu ce ocazie a spus cuvintele:

„Poate că Domnul se va uita la necazul meu și-mi

va face bine în locul blestemelor de azi.”?

14. Cum se numește fiul regelui David,

moștenitorul coroanei regale? Cum îl numește el pe

cel ce știe cum și cât să vorbească?

15. Scrie un sinonim pentru cuvântul,

„chibzuit” și definiția lui!

16. Cum crezi că nevoie să te comporți pentru

a fi după inima lui Dumnezeu?


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Regele David ”

„Am găsit pe David, … om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” Faptele Apostolilor 13:22

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De căutat și citit din cartea 1Samuel şi povestirea de la „Rubrica copiilor: David– un om chibzuit în vorbire. ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.04.2018!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.


1. Curaj, este convingerea că ceea ce trebuie să spun sau să fac este corect și adevărat.

2. Caleb – poporului răzvrătit 3. În descrierea țării Canaan; Numeri 13:27 4. Lui Caleb Iosua 14:9 5. Caleb avea 40 de ani când a fost spion – Iosua

14:7, 40 de zile a durat misiunea de spionaj și 40 de ani în pustie – Numeri 14:34

6. 12 – din fiecare seminție câte 1: Șamua, Șafat, Caleb, Igual, Iosua, Palti, Gadiel, Gadi, Amiel, Setur, Nahbi și Gheuel. Numeri 13: 1-16

7. Un strugure, rodii și smochine Numeri 13:23 8. Caleb Numeri 14:24 9. Au murit de o moarte năprasnică Numeri 14:36-

37

10. Caleb - Șeșai, Ahiman și Talmai – Hebron; Iosua 15:14

11. 40+45=85 La 40 de ani Caleb a mers în misiunea de spionaj, 45 de ani până la împlinirea unei promisiuni = 85 de ani avea când a intrat în Canaan; Iosua 14:16

12. Au ispitit pe Domnul – N-au ascultata glasul Lui – L-au nesocotit; Numeri 14:22-23

13. Domnul este încet la mânie, bogat în bunătate și iartă păcatul dar nu lasă pe cel vinovat nepedepsit; Numeri 14:18

14. Să cucerească cetatea Chiriat-Sefer – Otniel și Acsa; Iosua 15:16

15. Eșcol=strugure – israeliții au tăiat un strugure pe care l-au cărat 2 inși pe o prăjină. Numeri 13:24

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: CURAJUL

ANUNȚ

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2018 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România. 30 EURO pentru 1 abonament în Europa. 32 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă

nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 15 ianuarie 2018. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625 0722.558243 Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc

Avram sau Vișan Gheorghe.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Premianţii lunii februarie:

Curea Lois-Claudia – Oberndorf am Neckar; Brăgărea Viorica – Bughea de Jos; Bucoș Simeon – Fundata; Brăgărea Aspazia – Bughea de Jos; Goleșie Alex-Claudiu – Dobra; Goleșie Miriam – Dobra; Goleșie Sergiu-Cadmiel – Dobra; Gheorghe Miriam – Timiș, Naia Naomi-Mihaela – Remetea Mare; Naia Daniel – Remetea Mare; Tudor Adina – Agigea. VĂ RUGĂM SĂ CONFIRMAȚI PRIMIREA PREMIILOR! În caz că nu ați primit premiul în maxim o lună de la notificarea în revistă că sunteți premiat/ă, anunțați!

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

MULTUMIRE !

VALOARE, DINCOLO DE CUVINTE...

„PE VREMEA CÂND PORNEAU ÎMPĂRATII

CONFRUNTAREA ARGUMENTELOR !

PUTINI SAU MULTI...

REFERIRI LA ABC

ADEVĂRATA STĂRUINTĂ...

ACOLO ÎTI VEI ASEZA DARUL PE ALTAR !

ZENIT SI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII

DAVID—UN OM CHIBZUIT ÎN VORBIRE

TU EȘTI TEMEIUL LAUDELOR MELE !

TRAFICANTI DE BIBLII CONCURS BIBLIC—REGELE DAVID CHEMAREA DIVINĂ

ISSN 2601 - 0526

Chemarea divină

Din noaptea morții negre a tristului păcat La Viață și Lumină Tu Doamne ne-ai chemat: Ca să ne dai iertarea și pacea să ne dai, Ne-ai tot chemat Isuse cu dulcele Tău grai... Tu ne-ai promis o Țară și-un veșnic viitor Cum nu văzură ochii vreunui muritor, Pe drumul care urcă spre strălucirea ei Tu ne mai chemi și astăzi cu râvna dragostei. Chemarea Ta e sfântă și vrednică de crez Scriptura o susține și ea ne dă dovezi, Pe nimeni nu înșală cum alte atâtea sunt Chemări înșelătoare și false pe pământ... Căci ea e-adeverită prin lume cu putere, De sângele Tău Doamne pe lemnul de durere Și-apoi de-atâtea jertfe a sfinților martiri Eroii Tăi Isuse și-a marii ei iubirii Ea spune adevărul și Adevăru-i poartă Și cheamă la viață și azi o lume moartă - Și trâmbița ei sună s-audă orișicine Și azi la tine-n poartă te cheamă și pe tine! Din valea întristării și-a oaselor uscate, Se nalță spre viață o veșnică cetate Tu dacă auzi Cuvântul azi în mormântul tău Întoarce-te spre Viață venind la Dumnezeu! Chemarea mai răsună dar va-nceta curând Când va suna trompeta Sfârșitul anunțând De vrei făgăduința ce-o poți primi în dar Ascultă azi chemarea ce strigă la hotar! Cât Mila încă strigă, cât Dragostea mai cheamă Nu ignora chemarea cea dulce ca de mamă, Apucă astăzi Calea plătită cu sfânt sânge Să nu pierzi Harul veșnic, c-amarnic îl vei plânge!

Gh. Crăciun

Mulțumire!luminavechilorcarari.ro/februarie2018.pdf · și frumoase, ci și o modalitate de a avea...

Documents

Transcript of Mulțumire!luminavechilorcarari.ro/februarie2018.pdf · și frumoase, ci și o modalitate de a avea...