Sălbaticul – Vladimir Helmis În ziua în care am primit o carte cadou de la prieteni am ştiut că gata, asta e. În sfârşit prietenii mei au decis să îmi schimbe viaţa în bine, şi au început cu o carte. În ziua aceea mi-am dat seama că viaţa mea luase o întorsătură complicată, nimic nu va mai fi ca până atunci. Nu voiam să cer voie nimănui ca să fiu eu însumi, nu voiam să mă explic, să mă justific. Era o greşeală să încerc să le explic şi totuşi am făcut-o. Eram laş pe vremea aceea, depindeam prea mult de prieteni. I-am chemat la o bere, le-am arătat cartea şi i-am întrebat: “ce e asta?”. Au râs de mine la început, apoi s-au supărat. Mi-au spus că sunt un sălbatic. Au vrut să fie drăguţi şi au evitat cuvântul “incult” deşi asta eram şi o ştiam şi eu. Da, eram, sunt un incult. N-am citit o carte întreaga mea viaţă – dacă manualele şcolare nu se pun. Nu m-am dus niciodată la teatru, am refuzat din principiu să văd vreun film profund, am ocolit mereu sălile de concerte. Prietenii mei ştiau că ăsta sunt, mă cunoşteau de ani de zile, şi deodată, brusc, s-au decis să mă culturalizeze. De ce eram aşa? Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, cred că totul a început din şcoală, cu o profesoară de română isterică, o femeie care ne cerea să ne dăm ochii peste cap de câte ori vorbeam de Mioriţa sau Eminescu. Femeia aia se uita urât dacă îndrăzneai să nu simţi nişte fiori mistici când puneai mâna pe cartea de română. Comentariu literar? Pentru ea însemna să lauzi până la greaţă geniul nu ştiu cărui scriitor, să arăţi cât de original era omul ăla, cum toţi ceilalţi scriitori din lume erau nişte pigmei pe lângă el. Alecsandri comparat cu Moliere? Dar Alecsandri era mult mai bun şi mai subtil, se ştia asta, Moliere nu avea decât să îşi muşte mâinile din mormânt că se găsise un scriitor mai genial decât el. Atunci am refuzat să mai citesc ceva. Copiam la orice lucrare sau teză de română din principiu, trebuia să sabotez monstrul acela de profesoară care mă silea să admir ceva doar pentru că era românesc. Eram mic atunci, nu ştiam exact de ce mă revoltam, nu înţelegeam mare lucru, dar scârba mea era sănătoasă, azi o ştiu. De ce ar fi un om mai bun decât ceilalţi doar pentru că e român? E atât de absurd…. Mai târziu, de fiecare dată când îmi recomanda cineva o carte, mi se spunea ce lucruri minunate am să simt citind-o, ce revelaţii, cum o să îmi schimbe viaţa. Toţi oamenii au fost schimbaţi de cărţi, se spune… Ce slabi trebuie să fi fost. Nu simţeam nimic citind, nu eram urcat în nu ştiu ce sfere, nu mă simţeam mai bun sau mai deştept, nu mă schimbam cu nimic. De fiecare dată când deschideam o carte vedeam orgoliul ţipând din pagini: “sunt un scriitor genial, sunt un minunat maestru, uite ce frumos spun eu lucrurile simple, uite ce subtil gândesc, uite ce emoţii la care nu v-aţi mai gândit pot să simt eu, e clar că sunt special, da? Vă sunt superior vouă, muritorilor, voi nu ştiţi cum e să fii artist şi sensibil, cizmelor!”. Iar oamenii care citeau intrau şi ei în comedia asta: admirau scriitorul dar se admirau

şi pe ei înşişi pentru că ei au înţeles! Deci şi ei sunt superiori muritorilor, şi ei percep emoţiile subtile şi nemaivăzute, şi ei sunt minunaţi prin contagiune cu cartea. Toţi prietenii mei aveau atitudinea asta superioară când vorbeau despre o carte. Şi mi-am dat seama că ei citeau cărţile nu pentru ce scria în ele, ci ca să se poată mândri că le.au citit. “A, În cautarea timpului pierdut?