RURBANIZARE

5/12/2018 RURBANIZARE - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/rurbanizare 1/8

2012Universitatea de

Arhitectura si Urbanism

“Ion Mincu”

Urb. Acasandre, Andreea,

Master “Management

Urban pentru Oraşe

Competitive”

[RURBANIZAREA] Definirea unui concept



2 | P a g e

RURBANIZARE- definirea unui concept

CUPRINS pag.

- INTRODUCERE 3

- ORAŞUL CA SISTEM 3

- AŞEZARILE UMANE IN CONTEXT GEOGRAFIC 3

- “RURBAN”-UL DIN PUNCT DE VEDERE SEMANTIC 3-4- DEZVOLTAREA ZONELOR PERIURBANE 4-5

- STRUCTURA SI SUBSISTEMELE ORAŞULUI 5-6

- CONCLUZII 7

- BIBLIOGRAFIE 8



3 | P a g e

1. INTRODUCERE

Istoric vorbind, oraşul apare datorită unor premise locale si a unor factori regionali, ca un loc de

concentrare tot mai accelarată de fiinţe umane si de activitati economice, care au rolul de a complica

forma de organizare initială adăugandu-i noi elemente de natură materială, socială, culturală sau

comportamentală.

2. ORAŞUL CA SISTEM

Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un sistem termodinamic si informaţional

optimal deschis. In contextul general al fluxurilor teritoriale, oraşul este beneficiarul unor fluxuri de

intrare diversificate, unele permanante, altele temporare sau ocazionale, a căror structură este

determinată de cele de masă si cele energetice.

De cele mai multe ori, fluxurile de ieşire sunt depaşite de cele de intrare in cantitati absolute, cea mai

mare parte a acestei diferenţe fiind materializată in entitatea spatiilor construite, a facilitaţilor social-

edilitare, in satisfacerea cerinţelor biologice ale unei forţe de muncă si populaţii sporite etc.

3. AŞEZARILE UMANE IN CONTEXT GEOGRAFIC

Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizica si geografia umană, unii autori considerând la fel

de importantă si geografia regională. Principala dilemă in ceea ce priveşte această stiintă stă in calitatea

sa de a fi o stiintă naturală , socială, sau poate ambele. Acest fapt duce la concluziile şcolii vidaliene, care

plasează geografia ca o stiinta a sintezei celor doua aspecte, natural si uman. Cele mai recente cercetari

intreprinse demonstrează că răspunsul la această dilemă se gaseşte in cadrul spatiului geografic,

conceput ca un produs al proceselor sociale si naturale plasate in pozitii simetrice.

Geografia regională, pe de altă parte, este percepută in doua moduri complet diferite. In unele cazuri,

când se discută despre geografia regională, se discută despre regiuni diferite ale planetei, ale ţării sau

ale unui spaţiu de o anumită extindere, in timp ce alţii se referă la o analiză intercorelativă a

componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit regiune.

4. “RURBAN” -UL DIN PUNCT DE VEDERE SEMANTIC

Lucrarea de faţa isi propune analizarea diferitelor valenţe ale termenului de RURBANIZARE, foarte des

întâlnit in literatura de specialitate. Principalul neajuns al acestui termen este absenţa sa oficiala din

vocabularul limbii române, ceea ce oferă libertatea interpretarii sale in nenumarate feluri, fară a se

putea realiza incadrarea sa intr-o categorie sau zonă anume, daca discutam din punct de vedere

teritorial.

Pentru definirea conceptului de zone rurbane sau rurbanizate se va folosi ca aplica ţie Municipiul

Bucuresti, mai exact acele zone care ar putea cuprinde in componenţa lor caracteristici ale rurbanului.

Din punct de vedere semantic, acest concept este compus atat din termenul de “rural” cat si “urban”.



4 | P a g e

Eroarea in care ar putea fi indus potenţialul cititor ar fi că prin termenul de rurban se poate inţelege

definirea unui spaţiu ce cuprinde atat caracteristicile unui spaţiu urban cat si pe cele ale unui spaţiu

rural, determinand astfel o zona ideala, in viziunea unora, care imbina atat confortul si standardul de

viată oferit de oraş cu liniştea si unitatea caracteristice satelor.

Conceptul aflat in discuţie este mult mai complex de atât, si trebuie defalcat pe mai multe planuri.Pentru a face o referire la geografie, care am stabilit ca este o sinteză a aspectelor naturale si umane,

consider necesara analiza rurbanizarii atat pe plan social/uman cat si din punct de vedere

teritorial/natural.

In esenţa, Geografia Umană studiază omul si activitaţile sale in relatii reciproce si cu mediul geografic cu

care interactionează. Unii geografi nu includ in cadrul geografiei umane activităţile economico-sociale,

culturale si politice, restrângand sfera de analiză doar la geografia populaţiei si a asezarilor. Acest punct

de vedere este insă insuficient si contravine caracterului antropic al activitaţilor menţionate, care cunosc

variaţii teritoriale in stransă dependenţa cu factorul uman.

Geografia umană cuprinde atât o subramură economică, geodemografia/ geografia populatiei, geografia

socială, culturală, cât si o componentă a aşezarilor umane sau una comportamentală foarte complexă. O

atenţie deosebită consider ca trebuie acordată, in acest caz, subramurei comporamentale, fenomenul

intâlnit in situaţia spaţiilor aflate in discuţie fiind unul aparte. Din perspectiva amplasării in cadrul

teritoriului, zonele rurbane sunt considerate acele zone care aparţin, din punct de vedere administrativ

oraşului, insă sunt atât de îndepartate de centrul propriu-zis al acestuia incât au tendinţa să se

organizeze in spaţii de sine stătătoare, cu o viaţă proprie si uneori cu un anumit specific local. Unele

dintre aceste zone au fost initial sate, asa cum este cazul multor cartiere Bucureştene. Acestea au fost

absorbite de oraş din princina proximitatii si datorită extinderii necontrolate in teritoriu, s-au constituit

in cartiere, păstrandu-si incă cele mai multe din caracteristicile satelor de odinioară. Tristeţea acestui

fenomen este că, din punct de vedere urbanistic, zonele aflate in discuţie nu mai prezintă farmecul

satelor, deoarece au fost impânzite de poluare, trafic, aglomeraţie, autostrăzi, sedii de birouri etc, toate

acestea fiind elemente caracteristice orasului, suprapuse peste un fond construit definit ca sat. Efectul

s-a facut simtit in primul rând pe plan social, deoarece acelor comunitati umane le-a fost schimbat

caracterul intr-un timp foarte scurt si intr-un mod eronat. Rezultatul a fost constituirea unor spaţii lipsite

de caracter definitoriu, anoste si haotice, populate de oameni care, de cele mai multe ori nu se

integrează in viaţa orasului si recurg la constituirea unor asa numite “gaşti de cartier” inchise (vezi cazul

cartierelor precum sunt Pantelimon, Ferentari, Berceni etc.).

5. DEZVOLTAREA ZONELOR PERIURBANE

Individualizarea si analiza zonelor periurbane (preorăşeneşti) a reprezentat o preocupare foarte des

întâlnită in perioada anilor ’60-’70, materializată in numeroase teze de doctorat axate pe această

problematică a individualizarii zonelor periurbane si caracterizarea acestora, ca elemente indispensabile

existentei marilor oraşe. Au existat si alte teze de doctorat, mai reduse numeric, care fac referire in

exclusivitate la zonele periurbane propriu-zise.



5 | P a g e

Dinamica oraşelor si a sistemului urban s-a dezvoltat ca direcţie de cercetare având la baza teoria

sistemica, prin care oraşul este introdus in ecuaţia analizelor geografice, tot mai mult, ca un sistem

termodinamic si informaţional deschis, cu structuri disipative si cu o mare capacitate de auto-organizare.

Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc si a sistemului urban românesc in ansamblul său işi pun

amprenta asupra evoluţiei acestora. De la o fază supracentralizată de dezvoltare urbană se trece la una

relativ haotică, in care procesele de structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate

de control al dezvoltarii urbane prin intervenţia societaţii civile, a comunitaţilor implicate si a

specialiştilor, accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane regionale ale oraşelor.

Conceptia despre oraş se bazează pe faptul ca acesta este o aglomeraţie spatială de persoane si de

construcţii de o mărime superioară unui prag minim si că acesta se caracterizează printr-un mod de

functionare specific urban. Oraşul reprezintă un loc de puternice densitati, generatoare de economii de

scară. Dacă ar fi să definim conceptul de oraş, acesta desemnează un spaţiu urban de extensiune

limitată in raport cu spaţiul rural, de care este inconjurat, detaşându-se prin caracteristicile morfologice

si demografice, prin functiile si rolul sau economic, social si cultural. Din punct de vedere morfologic, se

deosebeste de sat datorită modului de distributie a cartierelor, relativ eterogene, prin habitatul dens siextins pe verticală, prin străzi si nu drumuri, ca in cazul satelor, prin cladiri monumentale inserate intr-un

peisaj deosebit de cel rural si prin existenţa unui spaţiu de tranziţie spre periferie.

In prezent limita dintre urban si rural este din ce in ce mai dificil de identificat, reflectându-se asupra

ideii de continuum rural-urban. Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării, a periurbanizării si nu in

ultimul rand a rurbanizării a modificat caracteristicile atât ale oraşelor cat şi pe cele ale satelor, astfel

incât o limită intre cele două devine din ce in ce mai dificil de trasat. Din punct de vedere demografic,

oraşul se distinge printr-un anumit volum de populaţie, prin densitaţi ale populaţiei superioare satului si

prin ocuparea, in cea mai mare parte, a sectoarelor secundar, terţiar si cuaternar in ceea ce priveşte

activitaţile populaţiei. Prin tradiţie, oraşul prestează servicii si functii specifice pentru o arie vastă in jurulsău, in care işi manifestă rolul coordonator al vietii economico-sociale si culturale.

Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori foarte complicate,

care tin de segregare socială si etnică, de circulaţie, de poluare, de nivelul si gradul de echipare edilitară,

de modul in care este conectat atât cu oraşele de rang superior, cât si cu aşezările rurale aflate sub

influenţa sa. Astfel de probleme sunt extrem de rar intâlnite in cazul satelor si numai ca aspecte

individuale.

6. STRUCTURA SI SUBSISTEMELE ORASULUI

O definitie interesantă referitoare la oraş este dată de catre Simion Mehedinţi, care le consideră “grupări de cladiri si de oameni, provocate de circumstanţe regionale, in legatură cu circulaţia mărfurilor

si a oamenilor”. Gradul de complexitate al unui oraş este dat, insă de mărimea, profilul său poziţia sa

geografică. Din punct de vedere structural, importanţa sa creşte direct proporţional cu aceste variabile

sau cu ierarhia sistemelor regionale si naţionale, continentale sau mondiale.

Structura unui oraş dispune de numeroase elemente intr-un mediu mai mult sau mai puţin favorabil.

Activitaţile social-economice si culturale reprezinta subsisteme importante al orasului, definind tipul si



6 | P a g e

amplasarea transformarilor interne, capacitatea de rezistenta a orasului si de adaptare la dinamica

societaţii.

Populaţia este subsistemul cel mai dinamic, acesta dictând in raport atât de calitatea cât si de

dimensiunea sa numerică, tipul de activitaţi economico-sociale, amplsarea si structura serviciilor.

Absorbţia necontrolată de noi suprafeţe prin expansiunea in teritoriu generează o creştere rapidă pecele două planuri de referintă, determinând astfel apariţia a două variabile incerte si dificil de stăpânit.

Elementele vehiculatorii de masă, energie si informaţii sunt esenţiale in asigurarea proceselor de

redistribuire a acestora in spaţiul intra- si inter-urban, in asigurarea materiilor prime si ale produselor

semifinite necesare industriilor, serviciilor de orice fel si specializate către populaţie, a bunurilor si

serviciilor destinate ariilor inconjuratoare sau altor localitaţi situate la distanţe mai mari. Aceste

elemente, reprezentate pe de o parte de populaţie, ca forta fizica, iar pe de altă parte de sistemul de

transport care asigură fluenta de deplasare de masă, energie si informaţie dintr-un punct in altul.

Orice sistem urban se constituie intr-o entitate sensibilă in cadrul unui spaţiu geografic, înregistrând cele

mai intense modificari ca urmare a dezvoltarii in ansamblu a societatii umane. Evolu ţia sistemelorurbane are la bază procedee de auto-organizare, influenţate in special de intervenţiile externe. Auto-

organizarea, generată de acumularile cantitative si calitative, de relatiile de tip feed-back, reusite din

dezvoltarea internă a sistemelor urbane, reprezintă principalul motor al evoluţiei.

Zonele periurbane, care in prezent prezintă riscul tranziţiei către rurbanizare au fost destinate, in primă

fază, dezvoltării ca poli de sustinere ai orasului, cu scopul decongestionarii zonelor centrale si pentru

echilibrarea sistemului de referintă. Prin urmare, se poate face o paralelă intre aceştia si nişte piloni de

creştere economici, prin depresurizarea oraşului si responsabilizarea zonelor adiacente.

Tendinţele uneori anarhice de dezvoltare a sistemelor urbane, centralitatea excesivă a functiunilor si

activitătilor doar in cateva puncte, determină o dezechilibrare a acestuia, si efecte negative sub raport

economico-social in profil teritorial. Cel mai important principiu care trebuie sa functioneze in cadrul

sistemelor urbane il reprezintă optimizarea relaţiilor dintre resursele naturale si umane, gradul de

echipare, ierarhizarea si distribuţia in teritoriu. Intervenţia externă, materializată ca urmare a unei

dezvoltari planificate, poate să aibă un rol stimulator sau regulator. In cazul unor sisteme urbane relativ

instabile este mult mai evident rolul stimulator al interventiilor, respectiv de a impulsiona dezvoltarea

funcţiilor unor oraşe in scopul creării de noi structuri adecvate, modificând in perspectivă ierarhia

initială.

Principalele categorii de asezări umane identificate in prezent ca fiind: asezările urbane si asezările

rurale, ne duc cu gandul la existenţa, in consecinţă, a cel putin două tipuri de sisteme: sistemele urbanesi sistemele rurale. Clasificarea sistemelor de asezări după scara spatială este impartită in sisteme locale,

regionale, naţionale, supranaţionale, continentale si urban-planetar.

Sistemele locale se configureză la nivelurile inferioare ale ierarhiei aşezărilor, dar pot să se extindă pană

la cele supralocale sau chiar supraregionale. Acestea sunt microsistemele generate in jurul unei

reşedinte de comună care poate fi loc central pentru douăzeci- treizeci de sate, sau chiar patruzeci, dar

si cele axate pe un oraş mijlociu ce ocupă un loc central in sistemul urban.



7 | P a g e

7. CONCLUZII

Georgrafia urbana are rolul de a studia apariţia, structura internă si dinamica oraşului, raportul său cu

teritoriul adiacent, relaţia cu alte aşezari, repartiţia geografică si rolul oraşelor in structura teritorială,

ocupandu-se in principiu cu analiza spaţiala a fenomenului urban. Obiectul de studiu al acestei ramuri

este oraşul, la care se adaugă si alte categorii de aşezări, cum ar fi comune, comune suburbane, localitaţi

urbane asimilate oraşului etc. In această categorie intră şi spaţiile rurale care se găsesc in spaţiul de

susţinere si de influentă a oraşului.

Urbanizarea reprezintă transmiterea intr-un teritoriu a elementelor specifice vieţii urbane. Acest

transfer de elemente se poate produce şi in mediul rural. In cazurile in care timpul alocat asimilarii de

către teritoriul aflat in discuţie si in principal de catre locuitorii acelei zone nu este planificat corect,

procesul este compromis, forţat si eronat, ducand la un eşec total din punct de vedere socio-economic si

spaţial. Aceasta este situaţia in care ia naştere fenomenul de rurbanizare.

Orasul este o entitate teritorială aflată în atenţia mai multor discipline, care analizează oraşul din diferite

puncte de vedere, limitate mai mult sau mai puţin la domeniul ştiinţei respective. Acesta reprezintă un

obiect de studiu fascinant, complex si extrem de dinamic, in ciuda stabilitatii sale. Oferta sa ca laborator

de studiu a starnit interesul şi ştiintelor fundamentale cum sunt matematica, fizica, biologia etc. Oraşul

oferă o serie de elemente care pot ajuta stiinţele fundamentale in elaborarea unor teorii, dar in acelasi

timp, aceleasi ştiinţe oferă o serie de teorii care se pot aplica la studiul oraşului. Diversitatea modurilor

de abordare duce in final la progres.

Geografia urbană presupune in analiza fenomenului urban abordarea a trei puncte comune. Abordarea

descriptivă, care implică individualizarea si descrierea structurii interne propriu-zise, incluzand proceselesi fenomenele care se produc în acest spaţiu, la care se adaugă relaţiile/legaturile dintre oraşe, apreciate

in mod direct sau indirect. Abordarea interpretativă presupune examinarea diferitelor căi in care

populaţia inţelege si reacţionează la modelele elaborate de specialişti. Pe baza acestor interpretari se

fundamentează principalele intervenţii in spaţiul urban. Cea de-a treia modalitate de abordare este

abordarea explicativă, semnificând descrierea forţelor care stau in spatele configuraţiei generale si in

spatele proceselor /fenomenelor care asigură dinamica.

Acestea sunt cele trei puncte de vedere care au coexistat de-a lungul timpului, conducand la structura

actuală a urbanismului.



8 | P a g e

BIBLIOGRAFIE:

1. Pascariu, Gabriel; Curs Amenajarea teritoriului ; Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion

Mincu”, Bucureşti; 2009.

2. Sârbu, Cătălin; Curs Geografie si Ecologie Urbană ; Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion

Mincu”; Bucureşti; 2009.

3. Ianoş, Ioan; Tălânga, Cristian; Curs Geografie Urbană si Geografie Rural ă ; Universitatea din

Bucureşti; Bucureşti, 2005.

RURBANIZARE

Documents

Transcript of RURBANIZARE