DESPRE RUGACIUNE

Rugaciunea reprezinta modalitatea cea mai directa prin care omul poate intra in legatura cu Dumnezeu. Ea reprezinta actul de dialog constient cu divinitatea, intrucat ea se manifesta in mod vazut, atunci cand este spusa cu voce tare sau poate avea un caracter nevazut , atunci cand este rostita in gand. Rugaciunea , pentru a- si atinge scopul si efectele ei , face apel la o anumita stare sufleteasca pe care trebuie sa o aiba omul. Astfel, pentru a favoriza rugaciunea, atat Sfintii Parinti cat si Sfanta Scriptura afirma unanim ca este necesara o stare de liniste sufleteasca, care o fost numita “isihia”. Aceasta stare de fapt, isihia a dat nastere unui adevarat current care a strabatut monahismul, curent care promoveaza tocmai aceasta departare fata de factorii car ar putea distrage omul de la duhul rugaciunii.

Despre practica aceasta a crestinilor de se ruga s-a scris foarte mult, gasindu-se referiri atat la parinti bisericesti cat si la calugarii isihasti. Deasemenea scrierile parintilor filocalici reprezinta un tezaur important pentru spiritualitatea si mistica Bisericii , tezaur pus in valoare de unii dintre cei mai important scriitori bisericesti. Calist Patriarhul se inscribe in randurile autorilor filocalici si are o contributie importanta in cadrul spiritualitatii eclesiale prin lucrarea “ Capete despre rugaciune”. In deschiderea acestei lucrari, avem infatisata o comparative interesanta dintre rugaciunea crestinilor si un cantaret de chitara. Calist vrea sa scoata in evidenta faptul ca rugaciunea este pentru crestin un moment de bucurie, un moment care produce o atingere si o sensibilizare a simturilor. Inima este cea care este strunita in duhul rugaciunii si astfel se produce o stare sau o senzatie de exaltare care este perceputa de catre mintea omeneasca, ea insasi luminandu-se de placerea care este in inima, caci aceasta placer nu este lipsita de sens , ci ea poseda o finalitate si anume comuniunea prin dialog cu Dumnezeu.1. Mai mult, patrarhul ne arata ca viata launtrica a unui crestin dobandita prin experienta rugaciunii este obtinuta prin departarea omului fata de lumea de afara, care poate deturna simturile. Deasemenea placerile si interesele trupesti pe care omul le poate face prin simturi trebuie si ele indepartate. Astfel in aparenta omul este inchis si izolat fata de lume, dar “ ochiul inchis spre cele dinafara, se deschide spre cele nesfarsite, care vin in valuri in raza intelegerii. Duhul lui Dumnezeu, prezent in rugaciune, este cel care “umple intreg omul dinauntru de raza dumnezeiasca si de Duh, iar pe cel dinafara il face arzator”2.

Calist foloste termenul “” , care se traduce prin “ arzator su trupul” prin aceasta dorind sa arate puterea data de Duhul Sfant, putere care se revarsa neincetat si care poate supune trupul de la anumite actiuni ( rabdare, infranare, nevointa, smerenie) cu scopul de a permite sufletului sa intre in legatura cu Dumnezeu. Sufletul omului este asadar obiectul in care Duhul isi manifeste lucrarea Ceea ce este miscat de catre Duhul in urma nevointei in suflet, face

1 Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii,volumul 8, taducere de Parintele Dumitru Staniloaie, Editura Institutului Biiblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979, pag 2282 Idem, pag 229

inima senina si striga “ Avva, Parinte” 3. Ce putem vedea clar de aici este faptul ca pentru a ajunge la starea de simtire a lui Dumnezu , omul are nevoie de acea liniste a lui Dumnezeu, data de nevointa, dar prezenta Duhuliui este o conditie sine-qua-non pentru ca omul sa poata intra in aceasta stare.

Patriarhul Calist ne face referire si la frecventa rugaciunii. Acesta spune ca mintea, care prin trezvie , s-a curatit de patimile din afara poate foarte usor sa iasa din aceasta stare daca ea nu face un act de contemplare continua cu Dumnezeu. Aici se face referire la cea mai comuna si mai uzuala forma de contemplare prin pomenirea continua a numelui lui Iisus4, care poate fi exemplificat prin rugaciunea lui Iisus. Aceasta este Solutia practica a fiecarui crestin de a tine mintea ocupata cu gandirea de Dumnezeu pentru a nu lasa loc patimilor generate de simturi sa spurce sufletul. Vorbind despre suflet, ca locas al Duhului patriarhul face apel la numirea de mireasa data acestuia, dar aminteste si de “fratiorul” care nu este altcineva decat mirele care bate la usa5. Ghidandu-se dupa cuvantul psalmistului care spune :” Opriti-va si cunoasteti”( Ps. 45,10), Calist vorbeste despre imposibilitateaomului lumesc de a sterge sau desfiinta patimile. Pentru a solutiona aceasta problema, autorul ne da o unica alternative si anume viata pustniceasca. Aceata viata trebuie combinata si cu celelate valori morale pe care autorul le evidentiaza ca fiind premise ale starii de rugaciune: zdrobirea inimii, iubirea fata de aproapele. Deasemenea ne sunt prezentate si cateva fapte care nu permit induhovnicirea omului:gandul poftei, soapta barfei, ura fata de aproapele si toate celelalte asemanatoare6.

Ca sa conchidem cele spuse mai sus afirmam ca oricat s-ar parea ca omul duhovnicesc e cel ce se adanceste in inima sa si in vederea lui Dumezeu prin ea, cu ocolirea celor de fara, semnul adevaratei vieti duhovnicesti se vede pe de o parte in zdrobirea inimii pentru poftele egoiste satisfacute si prin relele facute , iar pe de alta parte in iubirea fata de aproapele. Altfel spus, nu iesirea din legatura cu cele de afara este ceruta, ci curatia, bunatatea traspusa in reletiile cu oamenii. Vorbind despre rugaciune, Patriarhul Calist face refrire la viata contemplativa sau vazatoare, viata care insoteste permanent rugaciunea. Aceste doua lucruri sunt produse cele mai de pret ale sufletului, produse care asigura indumnezeirea sufletului prin har. Sfintii Parinti afirma ca aceste doua, vederea conteplativa si rugaciunea se afla intr-o sransa legatura, amandoua fiint produse ale mintii omenesti. Sfantul Isaac vine si da cateva lamuriri in acest sens:” fapta mintii in lucrarea ei subtire, sta in ocupatia cu Dumnezeu si in staruinta in rugaciune si in cele ce ii urmeaza . Ea se savarseste in partea poftitoare a sufletului a sufletului si se numeste vedere (contemplare)7. Pe de alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca :”mintea nu poate fi cunoscuta fara convorbirea cu Dumnezeu si fara vederea si contemplarea

3 Conform Galateni 4,6 4 Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii, volumul 8, taducere de Parintele Dumitru Staniloaie, Editura Institutului Biiblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979, pag 231 5 Este vorba de pasajul din Cantarea Cantarilor 5,36 Idem 4 , pag.2337 Idem 4, pag 251

Lui. Retragerea si vederea si rugaciunea micsoreaza pofta si pricinuieste chiar incetarea ei8. Vedem ca intre aceste doua elemente : rugaciunea si vederea lui Dumnnezeu, este o legatura indisolubila care rezida din faptul ca intre ele se stabileste un raport nu numai de unire, ci devin o unitate prin faptul ca au devenit o singura lucrare. In timpul rugaciunii sufletul il “vede” pe Dumnezeu iar aceasta actiuni de vedere a lui Dumnezu nu se poate face decat cusprilinul rugaciunii. Pentru a ilustra cat mai bine raportul dintre cele doua, Sfintii Parinti au comparat mintea care practica actul rugaciunii fara lucrarea contemplarii cu o pasare fara aripi, ca semn al neputintei ei de a se inalta la cer; astfel si rugaciunea lipsita de contemplatie este ceva care nu poate ajunge la Dumnezeu.

Sfantul Maxim afirma despre contemplare ca este cea care curate mintea, starea de rugaciune fiind cea care goleste de patimi si o infatiseaza in fata lui Dumnezeu lipsita de acestea. Aceasta putinta a omului de a- L contempla pe Dumnezeu este o stiinta care se dobandeste pri experienta si deprindere. Acest lucru face ca rugaciunea sa poata fi inalta , datorita existentei unei ierarhizari a gradelor de intelegere a lui Dumnezeu. Un om care practica rugaciunea in mod regulat va avea o alta contemplatie asupra lui Dumnezeu fata de un altul care nu socoteste importanta rugaciuniisi bagatelizand acest mijloc de convorbire cu Dumnezeu. Referitor la aceasta denumire din ce in ce mai utilizata de catre teologia si anume acceptiunea de convorbire cu Dumnezeu ca fiind atribuita rugaciunii putem spune ca ea nu este o simpla vorbire cu Dumnezeu , in care Acesta este pasiv si doar asculta, ci trebuie spus faptul ca Dumnezeu este cel care vorbeste primul si astfel omul este nevoit sa raspunda aceasta nu trebuie sa fie resimtita de catre crestin ca si o obligatie, ca ceva imperativ, ci omul trebuie sa simta la nivel duhovnicesc prezenta harului lui Dumnezue si lucrarea acestuia pe care o face din aceasta omul va intelege ca trebuie sa se roage . Neexistand comunicare la nivel verbal cu intre Dumnezeu si om , El isi manifeste lucrarea si pronia Sa permanent asupra omului, iar aceasta purtare de grija nu este limitata la perioada de timp cat omul este o rugaciune , ci este permanenta si neintrerupta.

Sfantul Apostol Pavel , in Epistola sa catre Efeseni, ne invata ca trebuie sa dam toata grija rugaciunii si chemarii ajutorului divin pentru surparea vrajmasului si pentu abaterea sagetilor lui:”peste toate luand pavaza credintei “9. Slabind rugaciunea si contemplarea catre Dumnezeu, omul, de fapt mintea omeneasca devine un rob al trup[ului, trup, ale carui porniri duc sufletul la pierzanie. Pe de cealalta parte, Parintii vorbesc despre starea netulburata a cugetului, care este “ ca un cer in inima, unde locuieste Hristos”10. Aici este cazul sa facem din nou apel la Apostolul Pavel, care in epistola adresata Corintenilor spune “ sau nu va cunoasteti voi singuri bine, ca Hristos Iisus este intru voi?11.

8 Idem 4, pag 252. Este vorba aici despre infranarea poftelor de natura trupeasca, care altereaza trupul si il aduc in imposibilitatea de a-L primi pe Dumnezeu.

9 Conform Efeseni 6,1610 Idem 4 , pag. 39111 Conform 2 Corinteni13,5

Simeon Noul Teolog este un alt scriitor bisericesc care a subliniat in operele sale valoarea si functiile rugaciunii. Astfel ni se vorbeste despre trei feluri de rugaciune si de luare aminte , care pot inalta sau cobori sufletul din starea lui initiala. Ce atrage atentia este faptul ca sfantul vorbeste si despre efectele negative ale rugaciunii, atunca cand este facuta fara randuiala si la vreme nepotrivita. Primul fl de rugaciune se concretizeaza astfel: cand cineva face aceasta rugaciune, isi ridica mainile si ochii impreuna cu mintea la cer, iar mintea isi inchipuie frumuseti ceresti si ierarhii de ingeri12. Vazand toate acestea, el va socoti aceasta experienta drept o mangaiere dumnezeiasca si astfel va incerca sa se roage pentru a petrece cat mai mult timp in aceasta stare. Sfantul afirma ca acest tip de rugaciune nu este bun deoarece el implica mai mult o simpla inchipuire a unor elemente ceresti si mai mult, cel care se roaga asa are pretentia ca aceste elemente sa fie la dispozitia lui. Prin acest fel de rugaciune, daca poate fi numita asa, s-au amagit multi din cei ce vad lucruri in chip vazut si miros de buna mireasma duhovniceasca si aud glasuri.

Al doilea fel de rugaciune presupune o interiorizare a mintii, eaisi pazaeste simturile de cele din afara si isi aduna toate gandurile ca sa nu umble dupa lucruri desarte. Astfel, mintea are doua posibilitati: ea va lua aminte la ceea ce rosteste catre Dumnezeu, sau cade in cealalta extrema si va atrage catre sine gandurile de robire care vin de la diavol, ganduri care vor impiedica omul sa infaptuiasca rugaciunea. Aceasta rugaciune este mai buna decat cea dintai, dar si ea prezinta neajunsurile ei. Cand in interiorul mintii se da o asemenea lupta, ea va fi in neputinta de a se concentra numai la Dumnmezeu intrucat omul se afla intr-o stare oscilanta, de mijloc. Omul care se roaga in acest mod va putea sa-si creeze o iluzie ca el se afla in duhul rugaciunii, dar va putea sa fie furat de slava desarta, in timp ce se faleste ca el este cu luare aminte. Si stapanit de acest duh, va pierde esenta actului de rugaciune, iar aceasta va deveni unul lipsit de scop dar si de folos. Sfantul Simeon face o asemanare intre acest tip de rugaciune si orbul din Evanghelie, care, dandu-se pastor al oilor va vrea sa calauzeasca pe alt orb( Matei 15,18)13. Ori acest lucru nu este posibil. Aceasca nu poate fi decat o rugaciune in mod formalist, o dovada de pur fariseism, care se departeaza pe om de la esenta si valoarea devaratei rugaciuni.

Al treilea fel de rugaciune se diferentiaza de cele doua amintite pana acum in sensul ca este o practica din ce in mai rar intalnita, dar si greu de practicat pentru milti dintre oameni. Acest tip de rugaciune implicxa o relatie foarte stransa cu ascultarea,p[entru ca ea este cea care il face pe om statornic si neobosit in dobandirea si urmarea caii acesteia. Ascultarea este temelia de la care se pleaca pentru a putea zidi acest tip de rugaciune. De remarcat este diferenta dintre celelalte doua tipuri de rugaciuni si acesta in sensul ca ultima nu incepe prin acte vizibile, marete si pompoase, care sunt o expresie a slavei desarte( ridicarea mainilor esteun exemplu de act formal), ci pin interiorizare prin ascultare dar si prin constiinta. Apare deci constiinta care marcheaza faptul ca rugaciunea trebuie facuta cu deosebit discernamant, cu o constiinta curata, fata de Dumnezeu, fata de duhovnic si apoi fata de oameni si lucruri14. Aceast constiinta poate fi 12 Idem 4, pag. 52913 Idem 4, pag. 53114 Idem 4, pag 532

privita ca un simt al raspunderii fata de oameni si chiar fata de lucruri si imprejurarile ce iti sunt date, dar mai ales fata de intrebuintarea lor.iar temeiul acestei raspunderi este dat de raspunderea pe care o avem in fata lui Dumnezu, Insusirea cea mai pregmanata a acestei rugaciuni este faptul ca inima este pazita cu luare aminte de catere minte, pentru ca ea sa nu cada in duhuri inselatoare, ci dimpotriva, sa isi inalte cererile catre Domnul. In favoarea acestui lucru Sfintii Parinti vorbesc despre o paza a inimii, ca virtute primordiala spre care acestia si-au indreptat toata nevointa si atentia. Ei au constientizat faptul ca aceasta virtute este foarte greu de infaptuit, dar este cea care permite dobandirea altor virtuti lesne, iar in lipsa acesteia nu poate sa staruiasca nici o virtute. Aceasta stare a primit divers numiri:” liniste a inimii”, “ luare aminte “,”impotrivire in cuvant fata de vrajmasul”, “ cercetarea gandurilor si paza inimii”. Despre acesta stare insusi Hristos ne arata in legea Noului Testament:” fericiti cei saraci cu Duhul( Matei 5, 3), ca cei care sunt lipsiti de gandurile viclene ale acestui veac, aceia vor fi fericiti in imparatia lui Dumnezeu. La aceasta se adauga si spusele Sfantului Appostol Pavel care zice :” Fiti treji si privegheati ca potrivnicul vostru, diavolul umbla racnind ca un lei cautand pe cineva sa inghita”15.

Sfantul Teofan Zavoratul pune in discutie in doua mari lucrari ale sale:” Rugaciunea” si “Rugaciunea Domneasca” problemele legate de teologia rugaciunii si trateaza despre felul in care trebuie sa ne rugam. In prima faza este necesar sa facem legatura dintre Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Teofan. Acesta din urma merge pe linia teologica a primului, adica a lui Simeon, punand accentual pe rugaciunea inimii si pe maniera in care trebuie exercitat actul rugaciunii pentru a avea folos duhovnicesc. Despre rugaciunea inimii afirma ca “ea nu este niciodata prematura . prin intarirea ei in inima, lucrarea lui Dumnezeu se armonizeaza, rugaciunea adevarata nu este un produs omenesc, ea este darul lui Dumnezeu16. Se accentueaza faptul ca nu este primordiala pozitia trupului, ci totul consta in alcatuirea launtrica. “ A sta cu atentia in inima si a privi sau a striga la Dumnezeu”17, este tot ce trebuie este de dapt esenta rugaciunii adevarate. Este ideal ca rugaciunea sa fie insotita de pocainta adanca , aceasta exteriorizandu-se sub forma18 lacrimilor. Aceste lacrimi, dupa parerea unanima a Sfintilor Parinti trebuie inmultite mergand chiar pana la lacrimile care insotesc bocetele unui mort.

Sfantul Teofan Zavoratul continua teologia sa asupra rugaciunii prin meditarea la atentia care trebuie data acesteia. Astfel acesta recomanda ca atentia sa fie indreptata inspre actul rugaciunii. Si nu inspre numarul acestora sau nu cumva a socoti ca implinirea imperativa a unui anumit numar de metanii poate sa inlocuiasca rugaciunea. O problema des ridicata de cei care contesta puterea rugaciunii este implinirea cererii. Exista o parte dintre crestinii nostrii, care, intr-un chip admirabil reusesc sa afirme ca rugaciunea a carei cereri nu au fost inplinite este facuta in zadar, ea neavand nici un folos duhovnicesc. Sfantul teofan vine cu o pozitie ferma spunand:” rugaciunea niciodata nu se savarste in zadar, fie ca Domnul implineste cererea fie ca

15 Conform 1 Petru 5,816 Sfantul Teofan Zavoratul, Rugaciunea, traducere de Florentina Cristea, Editura Egumenita, Galati, 2008 17 Idem 16,pag.4218 Idem 16. pag. 55

nu. Din nestiinta noi cerem uneori de la Dumnezeu ceea ce este nefolositor si vatamator. Daca nu implineste cererea, pentru osteneala rugaciunii, Dumnezeu da altceva, doar ca nu ne dam noi seama”.

Cum am mai amintit , daca Sfantul Simion vorbeste despre paza inimii , Sfantul Teofn vine si prezinta problema atentiei privita din cealalta latura. Astfel mintea este care este predispusa spre rau. Pentru a impiedica acest lucru sfantul recomanda retinerea mintii si punerea ei acord cu inima. Fiind inchisa in inima, mintea este oprita de a cugeta pacatul iar inima astfel curatita isi gaseste starea de liniste care este necesara rugaciunii. Atentia trebuie sa fie cincentrata la cuvintele rugaciunii, pentru ca in caz contrar, rugaciunea devine un act de declamare a unor cuvinte goale, lipsite sens, fara a constientiza prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. “Cand atentia pleaca de la cuvintele rugaciunii, rugaciunea nu mai este rugaciune”, sunt cuvintele lui Teofan , simple si concise dar cu mare incarcatura duhovniceasca. Sfantul recomanda sa nu citim rugaciunile in graba, considerandu-le drept o convoada a timpului care nui mai trece, ci trebuie sa luam aminte la ceea ce citim pentru folosul si zidirea sufleteasca.se vorbeste despre un mod de a citi rugaciunile calm, ca si cum ar fi o psalmadiere. Aceasta asemanare este facuta pe baza faptului ca in vechime rugaciunile citite erau luate din textul Psalmilor, iar nicaieri nu s- a intalnit cuvintul “ a citi”, ci pretutindeni s-a folosit verbul “ a canta”19. Deasemenea se recomanda interpuneri ale unor rugaciuni personale in cadrul pravilei acestea fiind insotite de metanii.

Pentru a rezolva problema treburilor lumesti care il indeparteaza pe om de la rugaciune, sfantul Teofan vorbeste si despre un alt tip de rugaciune, ca se numeste “rugaciunea fara cuvinte “. Aceasta rugaciune poate fi privita ca fiind solutia salvatoare pentru cei care sustin ca nu isi regasesc timpul pentru a citi pravile lungi de rugaciune. Modalitatea prin care se face aceasta rugaciune este de factura interioara; omul, in timpul acxtivitatilor sale date de rutina zilei reuseste sa se roage prin intermediul mintii, pe care o tine mereu indreptata catre Dumnezeu. Avandu-L pe Dumnezeu in minte inima se poate ruga in sinea ei launtrica, chiar daca este tentat sa se preocupe de grijile lumesti.Totusi, aceasta rugaciune nu inlocuieste duhul dat de o rugaciune care este in spiritual ascezei crestine si a nevointei monahale, dar este o modalitate foarte buna de a tine mintea ocupata cu cugetarea lui Dumnezeu si a feri omul de ispitele care zilnic se abat asupra lui.

In cele ce urmeaza mi-as permite sa aduc in discutie o problema de mare actualitate , aceea a prezentei rugaciunii in viata crestinilolor de azi. Stim cu totii ca natura umana a ajuns la un stadiu evolutiv foarte puternic si bine inchegat in toate ramurile lui: stiinta, descoperirile tehnologice, progresul economic si toate celelate care deriva din acestea stare de fapt a unei societati, care din pacate se alfa in plin process de secularizare. Provocarea si acceptarerea adevarului actual, adica mai bine spus, situatia din prezent a credinciosilor din bisericile noastre, este una foate dificila si implica foarte multa responsabilizare. Este necesar sa

19 Idem 16, pag 70

afirmam faptul ca omul se afla in fata unor noi concepte si ideologii care prin bagatelizare si minimalizare, incearca sa indeparteze din mintea omului ideea de fiinta divina, prin aceasta nefacand altceva decat sa distruga relatia dintre om si Creatorul sau, relatie care este stabilita in contextul religiei. Obiectul care pica in discuit e este desigur rugaciunea, care tinde sa fie indepartata din viata oamenilor care sustin ca religia si fiinta divina sunt elemente de prsos pentru oameni, elemente fara de care omul poate trai fara probleme. Omul, prins in rutina cotidianului, preset de timpul care curge din ce in ce mai rapid, aporape pe nesimtite, nu isi mai gaseste linistea si starea de cugetare la Dumnezeu si astfel se ajunge la situatia trista dar adevarata din zilele noastre. Vedem frecvent tineri care nu mai cunosc macar urmele unor precepte de moralitate, care nu mai frecventeaza bisericile, pentru ca in mintea lor biserica este un lucru care poate sa lipseasca si care duc poate o buna parte din parcursul vietii lor fara sa realizeze macar o clipa ca la baza oricarei creaturi de pe fata pamantului se afla Marele Arhtect, care proniaza in mod continuu pe fiecare dintre noi.