Rolul lui Émile Durkheim în constituirea pedagogiei sociologice

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ca urmare a

rezultatelor obţinute de către psihologie şi sociologie, pedagogia cunoşte o nouă fază în

evoluţia ei. Aceasta se caracterizează prin faptul că se supralicitează fie aspectele sociale ale

educaţiei, prin valorificarea cuceririlor sociologiei, fie aspectele psihice, prin valorificarea

cuceririlor psihologiei.

Orientarea sociologică vizează, cu precădere, subordonarea educaţiei trebuinţelor

societăţii prin cultivarea unor calităţi indispensabile integrării în comunitate şi propulsării

evoluţiei sociale, în timp ce orientarea psihologică plasează în centrul său copilul cu

trebuinţele şi interesele sale.

Între curentele de orientare sociologizantă sunt: pedagogia utilitaristă (H. Spencer -

1820-1903), teoria educaţiei cetăţeneşti (G. Kerschensteiner – 1854-1932), pedagogia

sociologică (É. Durkheim – 1858-1917).

Émile Durkheim s-a născut pe 15 aprilie 1858 la Épinal (Franţa).

În anii 1885-1886 a studiat la Paris ştiinţele sociale, apoi a continuat în Germania sub

îndrumarea lui Wilhelm Wundt.

După ce a predat, în Franţa, la două licee din provincie, în anul 1887 a fost remarcat de

Louis Liard (director al învăţământului superior din Ministerul Instrucţiei publice) şi astfel a

devenit profesor de pedagogie şi ştiinţă socială la Universitatea din Bordeaux, acesta fiind

primul curs de sociologie predat într-o universitate.

În 1902 a fost numit lector în Ştiinţele educaţiei la Sorbona, iar din 1913 catedra sa

primeşte titlul de „chair de sociologie” al acestei universităţi.

S-a stins din viaţă la numai 59 de ani, pe 15 noiembrie 1917, lovit de moartea unicului

său fiu, căzut pe frontul de la Salonic.

Émile Durkheim este considerat fondatorul şcolii franceze de sociologie, având cea

mai importantă contribuţie în stabilirea academică a sociologiei ca ştiinţă şi acceptarea

acesteia în cadrul ştiinţelor umaniste.

Émile Durkheim este „unul din cei care au contribuit cel mai mult pentru a da

sociologiei caracteristicile unei ştiinţe, degajând obiectul său specific şi metodele sale proprii,

1

… el a creat un corp de concepte adecvate şi … a precizat procedeele de investigaţie şi

interpretare …” ( Bouthoul G., 1965, Histoire de la sociologie, PUF, Paris, p. 92)

În opera sa a susţinut necesitatea unei sociologii obiective întemeiată pe o metodă

obiectivă. Pe lângă numeroase articole şi recenzii critice, el a publicat: Diviziunea muncii

sociale (1893), Regulile metodei sociologice (1895), Sinuciderea (1897); Formele elementare

ale vieţii religioase (1912).

După moartea sa sunt publicate următoarele lucrări: Educaţia morală (1923),

Sociologia şi filozofia (1925), Socialismul (1928), Evoluţia pedagogică în Franţa (1938).

Pentru a explica faptele sociale, Émile Durkheim, a propus ipoteza dualităţii de natură

a vieţii sociale: aceasta este simultan fapt material (morfologic) şi fapt de conştiinţă, fapt

individual.

Un fapt social căruia el îi acordă atenţie este educaţia: „Într-adevăr, socotesc ca un

postulat al oricărei speculaţii pedagogice afirmaţia că educaţia este ceva eminamente social,

prin originile sale, ca şi prin funcţiile sale şi că prin urmare, pedagogia depinde de sociologie

mai mult decât orice altă ştiinţă” (Émile Durkheim, Educaţie şi sociologie - traducere în

limba română (1980), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 62-63). Această

precizare este de natură să explice strategia de lucru a sociologului francez.

Profesiunea de credinţă a sociologului francez a fost exprimată clar în lecţia

inaugurală la universitate: „Vă voi vorbi despre educaţie ca sociolog, mai ales în calitate de

sociolog. De altfel, procedând astfel, departe de a ne expune să privim şi să înfăţişăm faptele

dintr-un punct de vedere care să le deformeze, din contră, sunt convins că nu există o altă

metodă mai potrivită pentru a le pune în evidenţă adevărata lor natură”.

Educaţia este definită ca „acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor ce

nu sunt coapte pentru viaţa socială. Ea are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un

număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atât societatea

politică în ansamblul ei, cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat.”( Émile

Durkheim, Educaţie şi sociologie - traducere în limba română (1980), Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, p. 39). Astfel, fenomenul educativ este, în viziunea sa, un proces de

„socializare metodică a tinerei generaţii”.

Émile Durkheim considera că personalitatea individului se formează prin educaţie,

proces care presupune transmiterea unor practici şi moduri de gândire de la o generaţie la alta.

În acest mod, educaţia se instituţionalizează ca un fapt social generic, care transformă

societatea într-o personalitate morală capabilă să se ridice deasupra limitelor inerente

generaţiilor, asigurând perenitatea valorilor care fac posibilă socializarea.

2

Procesul educativ este definit ca un proces bidimensional: el presupune

individualizare, dezvoltare a personalităţii într-un spaţiu al posibilităţilor individuale

(incluzând aici şi premisele naturale), pe o traiectorie relativ independentă de condiţiile

sociale, diferită de traiectoriile altor membrii ai grupului; el se defineşte în primul rând ca

socializare, respectiv evoluţie într-un spaţiu al posibilităţilor create de apartenenţa la grupuri

sociale determinate. Astfel, dimensiunea socială şi dimensiunea individuală a fiinţei umane nu

pot fi separate decât la nivelul analizei abstracte, dar sociologia ca ştiinţă are ca obiect

individul în calitate de reprezentant al tipului normal (generic, mediu) de personalitate, fiind,

de aceea, interesată de aspectele sociale, dobândite ca urmare a interiorizării constrângerilor

exterioare, ale personalităţii, cu alte cuvinte, de procesul de socializare.

Émile Durkheim face distincţia între educaţia conştientă şi educaţia spontană, mai ales

prin nivelul de conştientizare şi organizare: acţiunea exercitată de generaţiile adulte asupra

celor tinere poate fi conştientă, metodică; în practica reală, ea se exercită, însă, de multe ori

spontan, dincolo de orice proiect ori anticipare a consecinţelor, identificându-se cu viaţa reală

a copilului.

Graţie lui Emile Durkheim putem vorbi astăzi de existenţa unei discipline ştiinţifice

care poartă numele de sociologia educaţiei. Pentru Durkheim societatea înseamnă mulţimea

indivizilor asociaţi, dar această mulţime nu reprezintă o simplă însumare a lor: Durkheim are

o viziune sistemică asupra societăţii. Prin educaţie individul se integrează în grup,

supravieţuieşte, în ultimă instanţă, şi tot prin educaţie şi societatea supravieţuieşte. Prin

educaţie societatea durează în timp, căci ea sădeşte în sufletele copiilor seminţele dăinuirii ei.

În această ordine de idei, educaţia are cel mai însemnat rolul în devenirea umană a fiecărei

persoane. Pornind de aici înţelegem mai bine o alte definiţii date educaţiei: educaţia este un

produs social, ea reflectă o necesitate socială, este un proces specific uman, urmăreşte

valorificarea resurselor interne ale individului, asigură formarea-dezvoltarea personalităţii

umane, ea se desfăşoară conform unor finalităţi bine stabilite. Educaţia este o activitate

psihosocială fundamentală, dispunând de un nucleu structural specific bazat pe corelaţia

subiect-obiect (educator-educat) şi care evoluează, în condiţii optime în direcţia

autoeducaţiei, adică a unui stadiu superior al umanizării (Sorin Cristea, Dicţionar de termeni

pedagogici¸ Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 120-121).

Durkheim a pus accentul asupra funcţiei sociale a educaţiei. Educaţia socializează,

socializarea este un „proces complex de formare şi dezvoltare a omului ca fiinţă socială, de

adaptare şi integrare treptată a individului în societate prin asimilarea valorilor sociale şi

morale” (Filimon Turcu, Aurelia Turcu, Dicţionar explicativ de psihologie şcolară, Ed.

3

Eficient, Bucureşti, 2000, p. 463). Modelarea socială a individului este operată de contextele

sociale concrete, de specificul fiecărui grup social în parte. Un rol activ în procesul de

socializare îl are comunicarea verbală, prin intermediul căreia copilul preia de la adult

experienţa lui de viaţă şi o prelucrează, adaptând-o nevoilor sale specifice. Datorită

cuvântului, copilul are şansa de a învăţa să simtă, să gândească, să acţioneze, să perceapă şi să

reacţioneze. Nu trebuie să uităm că jucându-se, copilul se pregăteşte pentru o viaţă socială

activă. Orice joc îşi are regulile lui, şi supunându-se acestor reguli copilul învaţă să se supună

normelor de convieţuire socială. Prin joc tânărul învaţă să-şi armonizeze relaţiile cu ceilalţi

copii, să acţioneze în acelaşi sens cu ei, să-şi coordoneze actele cu cele ale grupului de joacă.

Dar socializarea nu se realizează numai prin şcoală, ea începe în familie şi continuă în şcoală,

în cercul de prieteni, în grupul de muncă. Devenirea umană a omului este un proces care nu se

termină decât o dată cu dispariţia lui biologică.

Elisabeta Stănciulescu este de părere că modul în care Durkheim concepe educaţia este

marcat de o contradicţie internă. Însă, nu mai puţin adevărat este şi faptul că definirea

educaţiei pe axa interiorizare-individualizare-socializare-umanizare, ca liant între societate şi

individ, aduce pe aceasta în centrul preocupărilor sociologiei. Concepţia lui Durkheim se

înscrie în limitele unui sociologism sau funcţionalism.

Sintetizând, putem spune că, la începutul secolului XX, abordarea lui Durkheim a

vizat geneza sistemului de învăţământ, evoluţia conţinuturilor disciplinelor şi formele de

organizare.

Emile Durkheim socoteşte educaţia o „socializare metodică a tinerei generaţii“, iar

sociologia educaţiei, o ramură a sociologiei. El consideră pedagogia ca nefiind o ştiinţă pură,

ci una practică, având strânse relaţii cu sociologia şi psihologia. „Pedagogia sociologică“

studiază fenomenul educativ ca fenomen specific de formare conştientă a omului, conform

unui scop (model) propus de o societate dată, ea fiind o disciplină pedagogică de ramură.

BIBLIOGRAFIE

Ferréol Gilles (coordonator) (1998), Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi

Herseni Traian (1969), Prolegomene la teoria sociologică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Nicola Ioan (2003), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti

Stanciu Mihai (2003), Introducere în pedagogie, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi

Stănciulescu Elisabeta (1996), Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi

WEB – Bibliografie: http://didactic.ro

4

5