În acest număr : M. Eminescu,

V. Voiculescu, G. Topîrceanu,

Şt. Petică, G. Bacovia, A. Munteanu,

Gh. Postelnicu, I. Nedelea, T. Cicu,

El. Otavă, M.R. Boboc, El. Rusen,

S. Popescu, El. Căpăţână,

C. Ardelean, M. Horga, A. Drugău,

C. Chiroiu, I. Gălăţeanu,

P. Georgescu, G. Tudor, E. Necula,

M. Tomescu, Fl. Popescu, C. Şova,

I. Mândricel, C. Costea

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul VIII. Nr. 29. Martie 2020

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri –

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri

O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creşte-n urma mea...mă-ntunec!

ÎNTREZĂRIRI 2

J U R N A L P Â R S C O V E A N

Joi, 12 decembrie 2019, în ambianţa de înaltă spiritualitate

oferită de noul edificiu şcolar, s-au desfăşurat activităţile prilejuite de

ZIUA ŞCOLII BĂDILA. Au luat parte foşti şi actuali elevi, dascăli

care şi-au făcut ucenicia în această unitate, conducerea administrativă

a comunei, preoţii din principalele parohii pârscovene. După cuvântul

de deschidere rostit de directoarea de coordonare, profesoara Aurora

Mihalcea, preşcolarii şi elevii şcolii (educator Alex. Gomoescu, înv.

Mariana-Viorica Enache) au prezentat un program de colinde.

Scriitorul Gh. Postelnicu a oferit participanţilor la manifestare

numărul de iarnă al revistei ÎNTREZĂRIRI, susţinând, apoi,

comunicarea „Şcoala Bădila sub conducerea învăţătorului Ilie Vârşă:

1922-1961”. Scriitoarea Elena Stroe-Otavă a lansat monografia

„Gheorghe Stroe, un Sisif pe muntele de cenuşă”, volum dedicat

memoriei fratelui său, prozatorul Gh. Stroe, ambii elevi ai Şcolii Bădila.

Au luat cuvântul prof. Aida Drugău, preot Enache Necula, preot Al.

Guţă, prof. D. Scoroşanu. Manifestarea a constituit un eveniment de

neuitat pentru comunitatea culturală locală.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI a sărbătorit ZIUA CULTURII ROMÂNE

la Căminul Cultural din Cislău, alături de elevi, cadre didactice,

preoţi din localitate, scriitori de pe Valea Buzăului, Sorin Burlacu –

directorul Bibliotecii Judeţene şi conducerea administrativă a

comunei, organizatoarea evenimentului. Membrii ansamblurilor

artistice ale şcolii au recitat poezii de Mihai Eminescu, au

interpretat cântece pe versurile sale. Ultima parte a manifestării a

fost consacrată lansării volumului „Ascultă cum zboară

mormintele”, autor, cunoscutul poet Nicolae Gâlmeanu.

ÎNTREZĂRIRI 3

E D I T O R I A L

DOAMNA PROFESOR

Suntem membrii

unei societăţi culturale care

progresează datorită

dezvoltării spectaculoase a

comunicării scrise şi orale.

Asaltul mass-media se

manifestă lingvistic în atracţia pentru vorbărie, pentru

impunerea termenului neadecvat, ducând la abuz lexical

şi la stereotipuri care „dau bine‖. Pare că respectul faţă

de exprimarea îngrijită, nuanţată, s-a diminuat.

Vedetele politice, artistice, sportive şi, mai cu seamă,

reporterii de teren au un limbaj stereotip, uscat, bazat pe

clişee şi pe greşeli gramaticale. Aproape că s-au

generalizat: ora doisprezece, optisprezece, să aibe şi

să aivă, m-am focusat, doamna profesor şi doamna

director (de ce nu, şi doamna învăţător?) ş.a., ş.a.

Este de mirare că în echipele de realizatori ale

emisiunilor radiofonice sau de la televiziune nu se află

nimeni care să strige tare, să auzim cu toţii: ora

douăsprezece, douăsprezece zile, douăsprezece mii,

doamna profesoară, doamna directoare, m-am

speriat, m-am concentrat, să aibă, mă bucur mult (nu tare), foarte frumos (nu tare frumos). Credem că

aceste erori sunt urmarea unei instruiri exclusiv orale,

dar şi a unei mode ştrengăreşti care duce la monotonie

şi la ridicol. Fiecare epocă impune trăsături

comunicării, prin forme corecte şi incorecte. Experţii de

tot felul domină mass-media. Nu şi cei în limba

română. Deoarece chelul îşi face tichie de mărgăritar,

au apărut, după mii şi mii de doctori de mucava,

experţii în educaţie, ca un nou rang pentru aristocraţia

şcolilor şi universităţilor. Cine apără, totuşi, vorbele de

viruşi, de microbi?

Corectitudinea nu mai reprezintă exigenţa

comunicării. Dorinţa de exprimare fără complexe

gramaticale prevalează asupra preocupării de exprimare

corectă. Revista ÎNTREZĂRIRI s-a străduit, prin forma

gramaticală a materialelor publicate, ca şi prin rubrica

permanentă „Vorbe şi tâlcuri‖ (şapte ani de

activitate!), să susţină exprimarea corectă şi clară.

Faptul că unii din cititorii ei persistă în forme „făcute‖

la televizor de analfabeţi cu microfon, nu poate conduce

decât la o exprimare supărătoare. Autorii de dicţionare

şi de îndreptare ortoepice vor accepta resemnaţi alte şi

alte „forme duble‖, învinşi de realităţile extralingvistice

care conduc colectivitatea vorbitorilor de limba română.

O bună parte a moştenirii

noastre lexicale este

împinsă spre periferia

vocabularului, deoarece

vorbitorii activi din mass-

media o consideră

nepotrivită

modernismului vieţii

contemporane, dar adevăratele cauze constau în

necunoaşterea valorilor ei expresive, în lipsa lecturilor

marilor opere ale literaturii noastre şi în dorinţa de

imitare. Adică, în incultură.

Au rămas, oarecum, în urmă, cuvinte şi

locuţiuni „consacrate‖ în presa vorbită, precum:

bomboana pe colivă, cireaşa de pe tort, pe repede

înainte, cu subiect şi predicat, ingredient, stresat,

construcţiile cu adverbul şi sau cu aberantul ca şi, dar

îşi fac loc alte monstruozităţi: tupeist, voi da tot ce e

mai bun în mine, l-a săltat şi va da cu

subsemnatul, da-da-da, în secunda unu. S-au scos

din vorbire a se speria şi teamă, socotite, probabil,

vulgare. Românul europenizat spune acum că s-a

panicat. Precum barbarii! S-ar putea face un

dicţionar! Constatăm o întrebuinţare aproape generală

a verbului a zice, generator de cacofonii (zic că), în

locul lui a spune, mai vocalic, mai muzical. Culmea:

într-o emisiune de ştiri, o tânără realizatoare a unei

emisiuni despre corectitudine gramaticală, prezentând

nişte informaţii, a dat legătura reporterului. Acesta a

început relatarea cu groaznicul ora doisprezece! O fi

reacţionat filoloaga sau l-a lăsat în plata Domnului, ca

pe o victimă nevindecabilă a gripei gramaticale?

Întâlnim tot mai des, în pretinse cronici literare,

termenul a lectura, motiv pentru care nu ne miră

calitatea scăzută a acestora. Dacă autorii ar citi şi nu

ar lectura cărţile prezentate, ar fi de mai mare folos.

Au întâlnit ei acest barbarism în scrierile lui

Călinescu, Lovinescu, Tudor Vianu? Nu, pentru că nu

i-au citit şi nu au auzit de ei.

Prin urmare, „mulţumită‖ globalizării, nu

numai viaţa noastră s-a deformat, ci şi vocabularul.

Mass-media corporatistă ne îndeasă în urechi, în locul

cuvintelor „den bătrâni‖, aluviuni oengiste care să ne

ţină captivi într-o babilonie mediatică, ilogică şi

sintetică, orizont pământesc şi ceresc. Hm! „Doamna

profesor se întoarce la ora doisprezece.‖ Corectitudine

politică…

ÎNTREZĂRIRI 4

I S T O R I E L I T E R A R Ă

„HANUL CU URŞI”: LEGENDĂ ŞI REALITATE Fragment din volumul „Tânărul Vasile Voiculescu între medicină şi literatură”, în curs

de realizare. Episodul următor: „Un roman sentimental”

Gheorghe POSTELNICU

În decembrie 1903, Dile avea 9 ani. Urmase

clasa I la Pleşcoi, un sat aflat la 15 km de Pârscov,

în prelungirea localităţii Berca, având o gazdă

hapsână şi scorţoasă, rudă mai îndepărtată a bunicii

Maria, apoi clasa a II-a la Buzău (1891-1892), la un

pension particular pentru băieţi. A stat la internat

până a terminat clasa a II-a de gimnaziu. Nu i-a fost

uşor. În acel decembrie 1903, tatăl său a cumpărat

cu 3000 de lei, hanul din răspântia drumurilor, de la

căpitanul Ion Gheorghescu, din Bucureşti.

Construcţia avea, conform actului de cumpărare,

„trei camere, era învelit cu şindrilă veche‖ fiind

înconjurat de un pogon de pământ „rural‖ pe care

erau sădiţi pomi fructiferi. În faţa hanului, la

miazăzi, unde se află astăzi monumentul eroilor

aviatori, casa Diaconu şi un bloc mai mic, era

dejugătoare de căruţe (stolişte), iar pe partea opusă

(acum, staţie de autobuz), o fierărie. Iazul morii

curgea de la nord-vest şi traversa drumul comunal

prin colţul şcolii care tocmai se ridica, luând-o pe

lângă „cantină‖, o încăpere lungă, cu pivniţă,

ridicată de nemţi în 1942, care a folosit, mai târziu,

ca sală de clasă. Mai departe, iazul o lua la vale, pe

un drum uşor înclinat, spre confluenţa cu râul

Buzău, unde era vad pentru vehicule. Până acolo,

mai erau două mori.

În 1958, când am intrat eu în clasa a V-a,

hanul exista. Era ruinat. Înconjurat de un gard

îmbătrânit şi de multă, multă vegetaţie sălbatică,

mai ales salcâmi, duzi şi vişini. Grija cadrelor

didactice era să nu trecem drumul spre construcţia

enigmatică, să nu cadă ceva peste noi. Prin 1950,

adăpostise un darac de lână al lui Gicu Lăzărescu şi

Chiriţă Mihăescu, pentru scurtă vreme, până când s-

au interzis activităţile particulare. Din prispă se intra

în sala mare. În spate se aflau două încăperi mai

mici, folosite pentru marfă şi ca dormitor pentru

drumeţi. Sub ele se săpase un beci de vreo 30 de

metri pătraţi. Căpriorii şi grinzile aproape că se

prăbuşiseră, şindrila putrezise. Prin podele creşteau

puieţi de liliac. Spre miazănoapte, sub streaşină, se

aflau două cazane de ţuică la care veneau şi oamenii

din sat. Aproape de drumul spre Cozieni era o

groapă cu pereţii pietruiţi, pentru terciul de prune.

Hanul a fost demolat când s-a înfiinţat cooperativa

agricolă (1961-1962). Un morman de pietre,

provenind de la temelie şi de la pivniţă, a supravieţuit

până în 1982.

„Poemul hanului cu urşi‖ are cinci părţi: Hanul,

Urşii, Cămările împărăteşti, Hora, Groapa îngerilor răi.

Este datat de autor, la sfârşit: „Miercuri 17 iulie 1957,

Bucureşti‖. Scriitorul avea atunci 73 de ani. Locuia

singur. Soţia murise de 12 ani. Cele trei fete se aflau în

străinătate. Băieţii, Radu şi Ionică, primul medic, al

doilea, avocat, îl vizitau foarte rar. Cele două surori,

Maria şi Florica, îşi rezolvaseră litigiile locative cu

autorităţile şi locuiau în casele lor. În cartier se vorbea

în şoaptă despre cine a mai fost arestat. Se putea aştepta

la ce era mai rău. Se împuţinaseră şi cei care se

întâlneau la Antim şi la Vasiliade. Doctorul îi

încredinţase un manuscris părintelui Andrei Scrima, să-

l ducă în străinătate, să salveze ce se mai putea salva.

Avea în bibliotecă un caiet cu scoarţe negre, cu versuri

inedite. Ca să-i fie viaţa mai uşoară, Ionică îl presa să

scrie ceva pe placul autorităţilor. Nu, nu o va face,

deoarece nu are nimic în comun cu ei. Fie ce-o fi…Va

rămâne curat. Va trudi la nuvele şi la roman. Sonetele îl

făceau fericit. Nu-i mai trebuia nimic. Avea totul.

„Doamne, Isuse Cristoase, fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine, păcătosul‖, murmura aproape tot

timpul. Părintele Paulin Lecca, de la mănăstirea

Govora, tălmăcise „Pelerinul rus‖.

La Pârscov nu mai fusese de doi ani, de la

înmormântarea fratelui Filipache. Se prăpădise la 84 de

ani. Îşi dăduse sufletul în Casa Domnului, în strană, în

timpul slujbei de Bobotează. Fusese la înmormântare cu

Ionică şi cu cele două surori. Sora Anişoara, de la

Constanţa, nu a putut veni. Găsise la Pârscov sărăcie şi

ruină. Casa Voiculeştilor parcă se micşorase, speriată

de halele fabricii de marmeladă. Le despărţea un gard

înalt din plăci de beton, ca la închisoare. Iazul nu mai

trecea prin fundul grădinii, ci prin curtea fabricii. Apa

era murdară. Mirosea urât.

Călătoriseră greu, cu un tren supraaglomerat,

plin cu oameni şi bagaje. Ca să ajungă la Pârscov la ora

10, au plecat din Bucureşti la 4 dimineaţa. „Mă durea

spatele de frig. Nişte călători amabili mi-au făcut loc şi

am stat puţin întins pe canapea.‖ Nici acasă nu era cald.

Ce să ardă în sobă? O acoperise cu cărţi şi reviste. Un

munte de cărţi. Ediţii rare, ediţii scumpe. Anticarul vrea

să le cumpere pe nimic. „Cine mai dă bani pe cărţi,

ÎNTREZĂRIRI 5

domnu’doctor? Mai cunoaşteţi vreun fraier, în afară

de mine?‖ Are şi el dreptate…

Când au plecat la cimitir, au trecut pe lângă

han. S-a cutremurat. Se povârnise în două-trei

locuri. Toate treburile gospodăriei erau duse de

nepotul Dorel, dar şi el e slăbuţ şi şubred. Are o

fetiţă de 5-6 ani. Prietenoasă. Seamănă cu Dorina,

care nu a putut să vină la înmormântare. Face un

tratament împotriva unei tumori. Sicriul fratelui

Filipache a fost aşezat pe dricul căruţei cu boi.

Părintele Anastasiu a făcut cele trei opriri cuvenite

la răspântie, la Dandi Giurgea şi la intrarea în

cimitir. Groparii l-au dezgropat pe tata şi l-au pus pe

Filipache în locul lui. Nu ne-am preocupat şi noi să

facem un monument, o cruce de piatră care să

cuprindă numele celor dispăruţi în ultimii 40-50 de

ani: mama, tata, bunicul Ion, bunica Marghioala,

străbunicii, cei doi unchi. Acum e prea târziu. Nu

mai are cine.

La cumpărare, hanul era „slab şi sărăcuţ, o

ruină‖. Noul proprietar l-a lărgit, l-a pricopsit în

acareturi şi încăperi noi, „guşi de poduri doldora de

mărfuri şi pântece de beciuri adânci‖. Odăile mari

puteau acum „să găzduiască un sat‖. În polăţile din

dos „sălăşluiau hangiul cu nevasta, puiţa copiilor,

adăugată cu argaţi şi slujnice‖. Pe un „prăguş al

iazului‖, vrednicul Oană „a aninat‖ o moară, un

darac şi o pivă, iar sub o coşarcă pripăşi un meşter

cu foale şi nicovală. „La toate ceasurile zilei şi

nopţii‖ apele nu aveau hodină şi puneau în mişcare

pietrele morii, scărmănătoarele şi pivele. Moara

huruia, scocul şuiera, văzduhul huia de răgete şi

nechezări, pocnete şi bice, hăieli şi înjurături. În zile

de sărbătoare venea rândul lăutarilor, hanul fiind

deschis atunci numai pentru negoţ şi petrecere.

De mare valoare documentară sunt unele

afirmaţii pe care ar trebui să le cunoască şi istoricii

de astăzi. Din centrul Pârscovului se deschideau

„vechi şi neuitate drumuri ale ţării de demult:

drumul oii, mii de ani bătut în sus şi în jos de

copitele mărunte ale talazurilor de turme; drumul

sării, croit de carele încărcate de bulgării ocnelor,

geamăn cu cel al chilimbarului până în schelele

Dunării şi Mării; drumul oalelor şi ulcelelor; mai

apoi drumul lemnului, de la trunchiul uriaş pentru

catarge până la cherestea şi draniţă, toate încrucişate

cu cele ce duc în schimb muntelui bucatele

câmpului‖. Concretizăm: aceste căi de transport

pentru căruţe cu boi, pentru cal şi călăreţ, se aflau

pe sub dealuri şi au fost distruse şi nivelate de

marea acţiune de îmbunătăţiri funciare din 1970 şi

din anii următori, fiind, astăzi, înghiţite de

mărăcinişul necruţător. În aceste locuri, în moviliţe

norocoase, căutătorii de comori găsesc monede romane,

podoabe şi unelte gospodăreşti din evul mediu.

Ca scriitor, Voiculescu dă hanului pârscovean

tărie de simbol, „trecătoare de hotar între munte şi şes,

han domnesc, apoi călugăresc, pe urmă boieresc, în cele

din urmă fiind scos la mezat şi cumpărat de pribeagul

Oană, trocar priceput şi robaci‖. Este evident că numele

literar Oană este un derivat al lui Ion (Voicu). În faţa

hanului, mesele şi laviţele aşteptau drumeţii sub un

umbrar. Pe laturi erau saivane pentru vreme rea. Ograda

curată aştepta jocul, pe când dulapul „făcea vânt satului

întreg spre cer‖. Fiica cea mică a poetului, Gabriela,

într-o convorbire cu Dinu Moraru, din 1997, reprodusă

în „Lumea magazin‖ nr.3 (1997) vorbeşte de două

„influenţe benefice‖ din copilăria lui Dile, cea a bunicii

şi cea a unui argat misterios, Neculai Floacă, ce „făcea

tot felul de treburi prin gospodărie‖, iubea copiii, le

spunea basme, snoave, lucruri legate de astronomie,

lucra la război. Cu pânza ţesută de el, bunica

Marghioala i-a croit lui Dile un rând de haine. Când bea

mai mult, foarte rar, îl apuca dorul de ducă. Pleca, dar

se întorcea repede, de dorul copiilor. Într-o iarnă a făcut

„aprindere la plămâni‖. Au chemat preotul care l-a

spovedit, neputând să-l împărtăşească, pentru că ar fi

avut un păcat greu. Se bănuia că omorâse un rival şi că

fusese la ocnă.

Era normal ca băcanul Costache Voicu, după

cumpărarea hanului, lăsat de primul proprietar în

părăsire, să-l repare, să-l extindă şi să-l deschidă

muşteriilor locali şi drumeţilor. Nici un document, nicio

mărturie orală nu certifică statutul extraordinar al

hanului aflat la intersecţia de drumuri. Credem că a

avut, mai curând, o activitate modestă. Bunica noastră,

născută în 1888 îşi amintea că pârscovenii îl ştiau de

„prăvălie‖. Daracul şi piva se aflau la vărsarea iazului.

Memoria colectivă nu-i certifică prin creaţii populare

rangul de „han domnesc‖, „han călugăresc‖, „han

boieresc‖. Dacă ar fi avut o existenţă foarte lungă în

trecut, coborând spre evul mediu târziu, în jurul lui s-ar

fi ţesut, de bună seamă, poveşti misterioase. Populaţia

locală, stabilă, realitate susţinută de numele de familie

neschimbate de sute de ani, nu a dezvoltat un folclor

prea bogat. Familia Băcanilor locuia în apropiere. „Între

Livezi‖ era un gorgan aflat deasupra satului, mai slab

populat după 1900, când familiile tinere s-au aşezat

spre drumuri mai bune, mai aproape de şcoală, de

biserică, de primărie, de calea ferată.

După ultima călătorie, din 1955, a fost

dezamăgit de ruina care luase în stăpânire gospodăria

Băcanilor, fără speranţa unei destinderi politice şi a

unei reveniri economice. Nu altfel arăta propria locuinţă

din Bucureşti, care găzduise fără voia sa două familii de

proletari. Nu contase faptul că trebuia să le găzduiască

ÎNTREZĂRIRI 6

şi pe surorile Florica şi Maria, rămase singure şi

fără case după moartea soţilor. Imaginea luminoasă

a copilăriei fericite, a gospodăriei îmbelşugate, a

satului patriarhal nu-l mai părăsea. Pentru bătrânul

singur şi bolnav, hanul devine un simbol, un refugiu

sufletesc, pe care se sprijină sufletul însingurat.

„Aşa l-am cunoscut de când m-am pomenit; şi

coboram de la noi dintre livezi, întâi în braţele tatii,

apoi de mână cu mama, ca la cea mai vrăjită şi plină

de minune privelişte‖. S-a afirmat că Pârscovul nu a

constituit un tezaur nesfârşit, un model şi un

prototip, un personaj tutelar pentru creaţia

voiculesciană. Ca tânăr medic de circumscripţie, a

cunoscut satul românesc în aspectul său economic,

ceea ce nu s-a întâmplat în vacanţele studenţeşti

pârscovene. Hanul cu urşi nu este un personaj real.

Este o alegorie.

„Drumul oii‖ a fost, până în urmă cu 40-50

de ani, şoseaua ce leagă Întorsura Buzăului de

porturile dunărene Brăila şi Galaţi, de Bărăganul

ialomiţean, de Dobrogea şi de sudul Dunării. Pe

acesta veneau, pentru satele de munte, cerealele. Pe

aici coborau, încărcate cu cartofi, căruţele lungi,

trase de cai uriaşi, ale transilvănenilor din Ţara

Bârsei.

„Drumul sării şi al chilimbarului‖ pornea

din răspântia hanului şi se iţea pe malul stâng al

Buzăului, trecând pe lângă Sarea lui Buzău şi Valea

Sării, străpungând dealurile spre Muscel şi Colţi.

Vasele de lut intrau în satele Pârscovului în căruţele

olarilor din Valea Slănicului, venind prin Târcov,

Oleşeşti, Runcu. Lemnul, resursă inepuizabilă

pentru comerţul dunărean, cobora din Bisoca,

Lopătari şi Goideşti, pentru ca, după construirea căii

ferate să umple rampa gării din Pârscov. În afara

celor patru drumuri istorice se aflau „străvechi

drumeaguri fugare şi poteci ce încingeau plaiurile,

cu ramuri tot mai dese către han‖.

Jocul urşilor era un spectacol ţigănesc, menit

să producă emoţie. Se foloseau un urs bătrân şi unul

sau doi pui, ucenicii celui dintâi. „Artiştii‖ veneau

de la câţiva kilometri, dintr-un sat numit, ca şi

acum, Ursoaia. Localitatea este menţionată cu

numele Ţigăneşti, într-un document din 1569, apoi

într-un act de vânzare de ocină din 1680. Ulterior s-

a numit Urseasca, Urseşti şi, din 1852, Ursoaia (cf.

D.K. Negoiţă). Căruţele înalte, cu ulube lungi, erau

trase de cai frumos împodobiţi. Ca la o comandă,

din ele săreau femei şi copii care împânzeau satul,

cerşind, luând ce le cădea în mână, ghicind cu

ghiocul, cu cărţile, făcând descântece unor bolnavi.

Când intra şatra în sat, noi, copiii, trăgeam

zăvoarele porţilor, apoi ne urcam pe garduri,

înfricoşaţi de părinţi şi de fraţii mai mari că puteam fi

răpiţi de ţigani, transformaţi în de-ai lor şi puşi să

cerşim. Neşterse rămân imaginile de atunci, cu „ţigani

bătrâni cu lulelele-n dinţi, ţigănci pe vine cu ghiocul,

bătrâne vrăjitoare întinzând cărţile, fete cu laţele

împănate de bănuţi, danci bătându-se cu apă, puradei

călări pe măgăruşi‖ („Sakuntala‖, p.141, Integrala

prozei literare, 1998). Cea dintâi reprezentaţie avea loc

în faţa prăvăliei lui Ştefan Bârsănescu, la o intersecţie

largă, cu drumuri ce urcau în Cornet şi pe Jarişte.

Următoarea, la câteva sute de metri, în curtea Şcolii

primare, tot la o intersecţie, cu două drumuri ce urcau în

Cornet şi cu unul ce cobora la Puţurile din Luncă şi la

Gară. Ultimul popas era în locul târgului săptămânal, pe

lunca apei Pârscovului, unde se aşeza tabăra pentru

câteva zile. Acolo lua naştere „un neastâmpăr pestriţ, o

mişună veselă, larma oamenilor fără treabă, ciorovăiala

femeilor‖, nechezatul cailor slobozi şi împiedicaţi,

„orăcăiala ţâncilor, cântecele, ţipetele, neorânduiala‖.

Plecau la vale, spre Cojanu sau spre Măgura, după ce îşi

încheiau afacerile necunoscute cu satul nostru. În urma

lor rămâneau „vetre stinse, grămezi de cărbuni şi

cenuşă‖, „hârburi şi cioburi împrăştiate, zdrenţe, hârtii

risipite, mormane de oase şi scârne semănate la care

rodeau câinii‖ („Sakuntala‖, p. 171). Ursarii erau

mobili. Aveau o vatră permanentă în satul Ursoaia sau

la Întorsura Buzăului, pe timpul iernii. În celelalte

anotimpuri mergeau din sat în sat cu întreaga familie.

Unii au trecut Dunărea în Balcani şi au ajuns în Siria,

Turcia, chiar şi în America. Cumpărau puii de urşi de la

pădurari. Îi dresau cu ajutorul „tinichelii fierbinţi‖, o

tablă groasă, încinsă pe jar. Urşii erau hrăniţi cu pâine şi

mămăligă, niciodată cu carne sau mezeluri. Dumicaţii

de pâine şi de mămăligă erau înmuiaţi în apă. Ca să

atragă atenţia spectatorilor, urşii erau împodobiţi, tunşi

ca bărbaţii, spălaţi, pieptănaţi, cu fundiţe. Ursarii nu

reuşeau să-i înveţe prea multe acrobaţii, pentru că îi

vindeau, mai ales la circ. Cei din părţile noastre imitau

dansul, de frica tablei fierbinţi. Animalul era legat cu un

lanţ prins de un căpăstru sau de o botniţă. Cei mai

periculoşi aveau belciug în nas, aşa putând fi stăpâniţi

mai uşor. Ursarul avea un ciomag lung. Un ţigan bătea

toba, în ritmuri de sârbă sau horă, de tangou sau de vals.

Ursarii aveau sălaş şi-n satul Cojanu, în lunca Buzăului,

pe un teren care a fost luat de ape la inundaţiile din

1975. Când intrau în sat făceau mare hărmălaie, de

lătrau câinii şi zbierau animalele. În acest fel, îşi făceau

reclamă şi se ţinea lumea după ei „ca după urs‖. Într-o

primăvară, m-a luat mama de mână şi m-a dus la locul

lor de popas. O ţigancă a smuls păr din blana unui urs

mare şi slab, păr care aprins de bunica de la tăciunii din

vatră, trebuia să mă scape de frică.

ÎNTREZĂRIRI 7

V O R B E Ş I T Â L C U R I

LEGĂRI ŞI DEZLEGĂRI

I. NEDELEA

Apropierea datei de început a Postului Mare amplifică, de obicei, frecvenţa în

convorbirile obişnuite – în familie, între cunoştinţe, la piaţă sau la mici cozi care se mai

formează pe ici, pe colo – a temei din sfera vieţii creştineşti devenite „la ordinea zilei‖. Şi,

ştiind că la vremea când acest nou număr al Întrezăririlor va ajunge la cititori ne vom afla

la începutul perioadei respective (martie, după cum se zice îndeobşte, neputând lipsi din

post), s-a înfiripat ideea că o seamă de termeni specifici acesteia ar putea constitui subiect

pentru vorbele şi tâlcurile rubricii de faţă. Mai ales că unii dintre ei se iţeau în memorie

prin sonorităţi şi expresivităţi aparte, venind nu numai din amintirile copilăriei la Pârscov,

ci chiar şi din pagini de literatură...

...Numai că oricine porneşte la asemenea mici „săpături‖ lingvistice constată că, pe cât de interesante, dar şi

complicate sunt istoria instituirii şi evoluţia rânduielilor cu pricina, pe atât de încâlcit este firul explicaţiilor

etimologice ale unora dintre termenii ce merită a fi aduşi în atenţie în contextul respectiv. Totuşi, chiar cu

recunoaşterea bâjbâirii printre ipoteze, o tentativă de explorare a ariei lexicale vizate n-ar fi, probabil, de

condamnat.

Pentru început, să reamintim că Postul Sfintelor Paşti (Postul Mare, Postul Paştelui...) este cel mai lung

şi cel mai aspru din cele patru posturi importante de peste an, în prezent el fiind (în ortodoxie) de şapte

săptămâni şi fiind socotit un timp de pregătire spirituală şi trupească în întâmpinarea marii sărbători a Învierii

Domnului. În primele secole ale erei creştine postul era ţinut doar în Vinerea Patimilor ori două zile sau o

săptămână înainte de Paşti; apoi, pe la sfârşitul veacului al III-lea, şi-a mărit durata, împărţită în două

intervaluri: Postul prepascal, până la Duminica Floriilor, şi Postul pascal, până la Duminica Învierii. Alte detalii

– fără îndoială incomplete – vor fi prezentate în legătură cu termenii pe care-i abordăm în continuare.

●Păresimi. Învechit şi popular, atestat în texte româneşti încă de pe la 1626 şi dăinuind o lungă perioadă cu

circulaţie regională, acest substantiv cu formă de plural este o altă denumire a Postului Paştelui. A cunoscut şi

forma părese (miezul păresii fiind mijlocul postului, care cădea în miercurea din cea de a patra săptămână).

Face parte dintre numeroasele cuvinte de origine latină care dovedesc creştinarea noastră romanică, inclusiv sub

unele aspecte ale organizării bisericeşti (înainte de venirea slavilor), romanitatea şi creştinismul fiind, aşa cum

au afirmat mari istorici, cele două coordonate ale etnogenezei româneşti. Provine din lat. quadragesima (rostit

popular quaresima, cu urmaşi în mai toate limbile romanice; vezi, de ex., fr. carême), însemnând

„patruzecime‖. Trecerea, în română, a lui qu la p este uşor de explicat, dacă facem trimitere la o transformare

similară: aqua - apă. Cuvântul latinesc din care se trage păresimi amintea de cele 40 de zile postite de Iisus

Hristos înainte de începutul activităţii sale mesianice. Aşadar, Postul Păresimilor era prima parte a postului,

ţinând 40 de zile, cea de a doua, Postul pascal, fiind de o săptămână. După Sinodul I ecumenic (Niceea, 325),

Biserica de rit bizantin a adoptat rânduiala valabilă până acum a postului.

●Cârneleagă / cârnelegi şi câşlegi (întâlnite şi la Ion Creangă: „prin câşlegile Crăciunului aproape de

cârneleagă‖) se cer prezentate împreună, având aceeaşi origine latină şi un element comun în compunere. De

ambele se...leagă şi incertitudini sau chiar contradicţii în explicaţii. Dacă pentru câşlegi se acceptă mai larg

sensul „interval de timp între două posturi‖, cârneleagă este definit ca „săptămâna antepenultimă din dulcele

Crăciunului, în timpul căreia credincioşii pot mânca de dulce miercurea şi vinerea‖ (DEX-1996); „săptămâna

antepenultimă din câşlegi, când nu se posteşte miercurea şi vinerea‖ (NDULR-2006); pe lângă acest înţeles

(asemănător, dacă avem în vedere că „dulcele Crăciunului‖ ar fi sinonim cu „câşlegile‖), Micul dicţionar

academic (MDA-2010) adaugă ca explicaţie secundară: „ultima săptămână din Postul Paştelui‖ (!?). Acelaşi

ultim dicţionar pomenit (sinteză a Dicţionarului tezaur) oferă ca a doua explicaţie pentru câşlegi sinonimia cu

cârneleagă. Deşi etimologia, pentru amândoi termenii, este cvasiunanim acceptată – din lat. carnem ligat;

caseum ligat – , s-a dovedit că este mai greu de argumentat cum ligat „leagă‖ a ajuns să sugereze îngăduinţă

(dezlegare) pentru consumul de carne, respectiv de brânză (caş). Apropiată de adevăr ar putea fi interpretarea /

ipoteza conform căreia cuvântul pentru desemnarea sfârşitului perioadei „de dulce‖, când se leagă (interzice)

carnea sau brânza (caşul), a fost atribuit perioadei anterioare înseşi, „până în cârneleagă / câşlegi‖ fiind

ÎNTREZĂRIRI 8

POEME DE INIMĂ ALBASTRĂ

Mihaela-Roxana BOBOC

(din volumul „Terapia ploii de chihlimbar”, 2019, cu o prefaţă de Marin IFRIM)

Timpul, o mănuşă ale cărei degete lungi mă ating, de fiecare dată altfel.

Copilăria, un şah al minţii cu pioni alungiţi pe tabla memoriei şi

tu, iubirea din capul unghiului care nu mă va zdrobi,

iubirea mea hrănită în cuibul poemelor de inimă albastră

din care rup bucăţi de pâine

şi ele se întorc anafură în noaptea celor şapte coline

tu, privirea care îmbrăţişează copilul nopţilor boeme

scribul nescris de vreun anotimp fie el acest martie pe care aşez flori

ascultă ropotul cailor pe tabla de şah

am ascuns zahărul lor în zăpadă

acum inima lor se face albastră în clar de lună

şi tu continui să alergi prin mine

râzând.

simplificat prin eliminarea elementelor secundare şi reţinerea doar a termenului esenţial. Oricum, lingvişti

consacrați au atras atenția că sensul celor două cuvinte (ca și forma) diferă de la o regiune la alta, fiind astfel

sugerate și evoluții specifice.

●Lăsatul-secului / Lăsata-secului nu credem a avea nevoie de descifrări semantice. Oarecum enigmatic aici

este, mai ales, sec (din lat. siccus), pe care lingviștii nu prea s-au grăbit să-l explice. El este sinonim cu „uscat‖,

dar, apărând și în asocierea de sec „de post‖, s-a încercat să i se asocieze înțelesul „lipsit de grăsimi‖. La fel de

discutabilă este însă trimiterea, în textul unui teolog, la secular („astfel suntem chemați să lăsăm viața seculară

şi preocupările lumeşti‖), o asemenea evoluție fiind prea complicată pentru a fi adevărată.

●De frupt = de dulce. Cele două locuțiuni, echivalente ca sens, sunt încă funcționale după secole de

utilizare, vechimea celei dintâi fiind mai clar resimțită. Amândouă au în componență elemente de origine latină,

cu evoluții interesante. Dulce (din lat. dulcis) ar fi intrat în această asociere datorită cașului (caseum) dulce, dar

și pentru că acoperă o categorie amplă de alimente „dulci‖ în sens larg. Frupt (de la care avem și pe a înfrupta)

reprezintă unul din rezultatele evoluției (la o populație care practica pe scară largă păstoritul) a lui fructus, el

desemnând în vechime „fructul sau rodul oilor, adică laptele, de unde sensul religios al vorbei‖ (L. Șăineanu,

Dicționar universal, 1925). Celălalt rezultat, fruct, prezintă o evoluție similară celei din celelalte limbi

romanice, reflectând îndeletniciri practicate pentru obținerea roadelor pământului (ale pomilor).

Fără a insista asupra lor, merită de asemenea amintiți termeni ca post şi a posti (din sl. postǔ, respectiv sl.

postiti); harți (cu diferite variante regionale), „permisiune de a se mânca de frupt miercurea și vinerea‖, cu

etimologie necunoscută, după MDA 2010, sau cu trimitere la neogrecescul artzi, în alte dicționare; spolocanie /

spălăcanie („prima zi din post, când se spală vasele‖; din ucr.spolokanje sau din a spăla); dezlegare, înfrânare

etc. În final, să recunoaștem că, dacă destul de greu le este uneori creștinilor să respecte canoanele postului,

pătimirea asumată fiind transferată spiritual în contul înălțării duhovniceşti şi al şanselor de mântuire, nici

lingviștilor, atât cât s-au angajat în acest sens, nu le-a fost prea ușor să dezlege enigmele etimologice ale

termenilor Postului Mare, reușitele fiind, de altfel, parțiale.

ÎNTREZĂRIRI 9

C R O N I C A L I T E R A R Ă

Un roman diferit (cu „cheie”) Tudor CICU

Prin noua sa carte „Moştenirea lui

Mamin‖, apărut la Ed. Editgraph, 2019 (247 pag.),

Valeria Manta Tăicuţu se prezintă cititorului cu un

un roman diferit, o satiră dură la adresa lumii

literare provinciale (pe undeva în oraşul Miceu) şi

ne dă rezoluţia încadrării unei scrieri, ca percepţie a

încadrării acestei cărţi în categoria cartea-pamflet,

ce continuă seria primului volum cu „Mamin‖, în

fapt, o radiografie o lumii literare dintr-o urbe de

provincie, atacând cu violenţă aspectele negative ale

unei realităţi observate de pe marginea unui areal

cultural, anumite vicii ale unor grupări şi reviste

literare, persoane sau grupuri de persoane etc. În

spatele acestor însemnări satirice, cităm: „se află

poveşti care, odată dezghiocate din misterul lor, mai

mult strică, decât repară. Ceea ce nu ştii nu te poate

răni‖. Cititorul care a luat cunoştinţă cu volumul

întâi, intitulat „Mamin‖ (şi nu a sărit direct la

„Moştenirea lui Mamin‖ – spune autoarea), înţelege

că această carte e o sumă de relaţii în transmiterea

mesajului ei către cititori. Încadrarea acestui „roman

diferit‖ în categoria pamflet, eseu, memorialistică,

suită de tablete, critică literară, etc., nu-i deloc

întâmplătoare, pentru că, există o relaţie între

scrierea cărţii cu aceste trepte ale literaturii şi pe

care autoarea le-a parcurs pe axa inumerabilei relaţii

cu scrierile confraților literari. Cartea are două

părți: 1) Letopiseţul după Messalina (cu o evidentă

trimitere la Valeria Messalina, cea de-a treia soție a

împăratului roman Claudius și fiica Domitiei

Lepida cea Tânără, o femeie crudă, prădătoare etc)

și 2) Letopiseţul după Simion (Simion Mărunţeanu

zis Moni, sau aici, cu o fină aluzie la interpolările

copistului Simion Dascălul în Letopiseţul Moldovei

al lui Grigore Ureche, cel de la descălecatul lui

Dragoş Vodă până la Aron Vodă). Se mai poate

traduce, cumva, de la detronarea prin trecerea în

nefiinţă a lui Mamin I-ul, până la alegerea

urmaşului acestuia în ședința cenaclului de la

„Mobilă şi durere‖, organizată de poeţii Mihai

Arhanghelul şi Minea Morcovici. Moment cu care

se încheie şi cartea, aceasta fiind şi ultima întrunire

în şedinţă de cenaclu a „liricarilor‖ sub cupola

barului „Mobilă şi durere‖ şi care se va sfârşi ca o

caricatură „nu un turnir‖ (n.autoarei), după apariţia

în sală a lui Nathaniel Hristu Poenache „purtătorul

de cuvânt al lui Manon Lescaut „un personaj de

care se temeau toţi, din tată în fiu‖.

Scrierea Valeriei Manta Tăicuţu e un fel de

undă pamfletară care pluteşte peste tot, o pată care

se întinde asupra câtorva portrete teribile, cu un fel

de mimare sarcastică şi ironică a unei societăți literare în care scriitorii „umblă în turmă, chit că se

mănâncă între ei până la schelet‖. Cu alte cuvinte,

avem în vizor o lume ce se alcătuieşte din surprize

iscate de trufie deşănţată, duplicitate individuală,

cinismul voalat şi precis al indivizilor participanţi la

expediţiile literare urmate mai totdeauna cu

chiolhanuri pantagruelice, nopţi bahice, finaluri

apocaliptice etc. A ne gândi la duplicitatea unor

personaje din prima parte a cărţii (din alaiul cu care

era însoţit acum regentul Mitea Kalaşnicov), umăr

la umăr cu fiecare dintre celelalte personaje (Manea

Carcalet: „înţolit ca un cocalar… un golănaş

analfabet, cu pretenții de luminător al neamului,

fost purtător de seceră şi ciocan, iar acum, mai nou,

purtător de făclie şi candelă a sperării‖; Mamuşca

Măgălie, autoare a 70 de plachete cu versuri

memorabile intrate în patrimoniul grădiniţelor,

poeta care „o viaţă întreagă trăise furtunos şi

scrisese pe la curţi imperiale de pe tot

mapamondul‖; Etienne Ledim, poetul readus în

slujba de ţucălar după ridicarea la cele veşnice a

şefului, în fapt un „fost făuritor de dormeze şi

versuri proaste‖; Simion Mărunţeanu, zis Moni:

„iubitor de poezie macedonskiană şi fotograf de

peisaje premiate la toate festivalurile

internaționale‖, Ioan cel Mare, cel „prins cu slujba

de primar‖ şi căruia „îi apăruse o eczemă uriaşă pe

față‖; Ion Caplat: „poetul, prozatorul şi

poliţistul‖…toate numai în prima parte), înseamnă a

intui, cu uimire şi chiar cu interes „cheia‖ cu care

autoarea şi-a gândit romanul dinaintea facerii

acestei lumi scriitoriceşti, atât de comparabilă cu

lumea oricăror personaje a vreunui colţ de

provincie. Trudind la „Letopiseţul după Messalina‖,

angajata primăriei Mărunţeşti, Smaranda Sandu,

participantă la tot ce se petrecea cu consumatorii

lirici de la „Mobilă şi durere‖, ştia „precis ce se

întâmpla acolo, în barul acela care aparţinea, pe

vremuri, Societăţii Celor Care Scriu Continuu‖

(adică: SCCSC) şi urma întocmai „ordinele şi

indicaţiile şefului‖ în scrierea letopiseţului. De

altfel, romanul Valeriei Manta Tăicuţu nu are

ÎNTREZĂRIRI 10

nevoie de efortul cititorului în a decripta statutul

personajelor ori a ghici cine se ascunde, în realitate,

în pielea personajului X sau Y, deşi, fără nici un

efort ne putem imagina că, orice asemănare cu

instituții ori personaje reale este pur şi simplu

întâmplătoare. Dedublarea liricarilor (ca să-i dăm

credibilitate autoarei) se întâmplă numai în anumite

condiţii, de securitate individuală maximă. Şi, mai

departe, în partea a doua intitulată „Letopisețul

după Simion‖, teama de depersonalizare îi strânge

pe liricari într-o expediție cu scop cultural, în

autocarul care să-i ducă pe cei 44 de reprezentanți ai literaturii din orașul Miceu, către gazda lor cu

ifose literare, primarul din Mărunțești. Întâmplările

ce au loc la prima escală (la Clarineşti : în „casa

galbenă, umbrită de o boltă de viţă de vie‖ a

părinților maestrului George), îi fac pe toți să se

iluzioneze că sunt vii, că au ceva de spus, că nu sunt

sorbiţi de neant. Scopul însă era altul: aici se găsea

întotdeauna „o gustare, o țuiculiță şi un vinişor

pentru desele și inopinantele vizite ale maestrului şi

prietenilor săi, scriitori de toate mamele şi

calibrele‖. Autoarea are un teribil spirit de

observaţie, pana sa este satirică de cele mai multe

ori, iar arta portretistică ne aminteşte de zbârnâitul

metaforelor cu care înaintași veritabili ai

pamfletului îşi imortalizau personajele. Cerbicia

celor care caută cu lupa, şopârle, prin textele

autorilor de „poezele‖ (în fapt, aici, parodii care vin

să întregească profilul poetic al unora), ascunde mai

multe tendințe satirice ori ironii la poezia scrisă a

acestora, întrucât cel mai eficient mod de a atrage

atenţia asupra unei probleme, sau chiar de a o

eradica, este umorul. Umorul cu care, acum, sunt

creionate alte şi alte personaje ca: Victoria

Mateescu, o blondă și foarte serioasă poetă, femeia

pe care o curta, fără succes, de ani de zile redactorul

şef de la „Profitul literar‖; Guriță Peniță căruia i se

arată multe vedenii la casa gospodarului din

Clarineşti; Horia „un poet voinic, ras complet în cap

şi cu nişte tatuaje fioroase pe brațe‖; Sandi Asandei,

cel mai longeviv istoric literar din urbe; poetul

Valentin, redactor la singurul canal cultural de

televiziune din Miceu, un fanatic apărător al poeziei

lui Nichita; Cornelius Prigoriță, care „în tinerețea

lui, provocase mare scandal cu două romane Viol în

pădure şi Sex în piramidă‖; Nicolae Dalmațian, un

prozator „pe care-l strica numai încrederea în

teoriile conspiraționiste‖; Costel Bostan poet şi

camionagiu în comună; Aburel Mălaimic, mare

iubitor de puncte... puncte, puse în poezie „să-i dea

cititorului de înțeles că esențialul se ascunde în

straturile profunde ale poemului, că nu poate fi

spus, ci ghicit‖; Vasile M. Vasile; Jorj Mătrăşanu

etc, întâlniți numai în partea a doua a romanului.

După câteva peripeţii cu autocarul scriitorii

noștri ajung la Mărunţeşti, înfierbântați peste

măsură, fiecare șarjând cântece pe limba lui. În

comună pare a se porni apocalipsa: „se întâmplaseră

niște chestii nemaiauzite, cu scriitori morți sau

dispăruți, adică dezastru în toată regula‖. Unii târâți de cal pe lespezile orașului, alții spânzurați de

pomi, bilanțul fiind cam acesta: „Doi morți în

căminul cultural, plus șase spânzurați în părculețul

de la primărie, opt; plus domnul Guriță, nouă; plus

zece statui, 19; plus trei în câmpul de maci, 22‖,

plus 18 scriitori transformați de vrăjitoarea comunei

în pitici de ipsos etc.

Cititorul nu are cum a nu se opri şi la

tabletele (in carte) gen „Semnul fiarei‖ unde şi noi

ne mutăm atenţia asupra „monologului‖ interior pe

care autoarea i-l atribuie, elegant, liricarului „până-n

măduva oaselor‖, pentru că acest bâlci al

deşertăciunilor literare, la care asistă, nu are cum să

nu-l lase „descumpănit‖. Și se pune întrebarea: către

ce ne îndreptăm noi ca ființe umane pe această

planetă? Asupra celor de faţă, deşi cel mai scurt

drum al fiecăruia către cimitir e viaţa, nu planează

decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere‖, întrucât

e clar pentru toţi: urmează Ziua de Apoi a zilei de

mâine!. Şi oricât am învârti pe degete „cheia‖

acestui ultim mesaj, ori am lua-o de la început cu

lecturarea romanului, am ajunge la nedumerirea

celor care asistă la citirea KOMUNICAT-ului

transmis scriitorilor rebeli, de undeva de sus. În

concluzie, avem dinaintea noastră un roman care

surprinde, nemilos, un spectacol pudrat cu ironie în

tot ce este putred în lumea literară provincială: de la

critici literari perfizi la premiile date la plesneală, de

la instituții care ar trebui să servească scriitorului,

dar care devin o cloacă de corupți de toate felurile,

la stiluri de scris prăfuite şi ridicole. Intuim noi

oare, o nouă continuare (ca pe un nou serial al

scrierii satirice) a romanului–pamflet de faţă?

Vom trăi şi vom vedea.

ÎNTREZĂRIRI 11

Jurnal Pârscovean

Elena STROE-OTAVĂ

Opera „Jurnal pârscovean‖, a scriitorului

Gheorghe Postelnicu, publicată la Editura PIM din

Iaşi, în anul 2019, m-a transpus într-o lume cu totul

specială, în care prezentul şi trecutul se suprapun,

oameni şi locuri, ocupaţii şi idealuri se întrepătrund,

vechile case din comună, prezentate în fotografii

color, vorbesc despre familii de demult, care le-au

construit, le-au locuit, şi-au crescut în ele copiii şi

au trudit, să-i trimită la şcoli înalte. Am zăbovit

îndelung asupra acestor fotografii, încercând să

identific fiecare casă din spaţiul pârscovean

cunoscut de mine, privind cu atenţie figurile

proprietarilor mai de demult ori actuali, încercând

să recunosc pe cineva. Printre ele, am remarcat-o pe

cea mai nouă, numită de către autor „Casa Nica‖,

povestea ei fiind legată de faptul că a fost construită

şi aparţine neuitatei mele învăţătoare, Elena Nica, şi

distinsului soţ al domniei sale, profesorul Ion Nica.

Emoţia provocată de această carte este,

desigur, trăită şi de către ceilalţi cititori, care

descoperă sau redescoperă legăturile strânse dintre

generaţii, întoarcerea în trecut, pentru a restabili

continuitatea cu prezentul şi, mai ales, cu viitorul,

promovarea valorilor istoriei, ale culturii şi credinţei

fiind scopul pe care şi l-a propus autorul. Şi,

meditând asupra tuturor scrierilor profesorului

Gheorghe Postelnicu, îmi vin în minte cuvintele lui

Ion Creangă, atribuite tatălui lui Nică, personajul

cunoscut din „Amintiri din copilărie‖: „Decât codaş

la oraş, mai bine în satul tău fruntaş!‖ Din cărţile

sale, deci şi din „Jurnal pârscovean‖, se ridică figuri

de gospodari, de ţărani, care muncesc pământurile,

cresc animale şi fabrică pâine şi ţuică, negustori,

care construiesc hanuri şi prăvălii, primari şi oameni

de cultură, sub îngrijirea cărora se ridică şcoli,

cămine culturale, spitale, judecătorie, dispensare

medicale pentru oameni şi animale. Citind cartea, ai

în faţa ochilor un adevărat film, desfăşurat pe pânza

vremurilor, cu oameni care construiesc, se

căsătoresc, îşi cresc copiii în vremuri

paşnice, ori cu eroi ce cad în luptele pentru apărarea

vieţii celor dragi. Autorul ridică din ceaţa uitării

chipuri de dascăli şi preoţi, medici, avocaţi şi

judecători, profesori universitari, oameni de cultură,

care s-au născut în comuna Pârscov şi au dus

numele acesteia în lumea întreagă. Între aceştia, un

loc aparte îl ocupă memoria medicului scriitor,

Vasile Voiculescu, care a fost şi unul dintre martirii

neamului din închisorile comuniste.

Autorul prezintă şi analizează şi alţi scriitori,

aparţinând unor generaţii diferite, punând în

evidenţă contribuţia fiecăruia în plan cultural sau

uman: Ion Gheorghe, Aura Chisti, Tudor Cicu,

Aurel Anghel, Titi Damian, Ilie Mândricel, Paul

Petre, Girel Barbu, Gheorghe Onea, Diana Dobriţa

Bîlea, Paulina Georgescu, Oana Camelia Şerban,

Valeriu Bistriceanu, Marin Ifrim, Dumitru Istrate

Ruşeţeanu, Dumitru K. Negoiţă, Nicolae Pogonaru

şi, nu în ultimul rând, „neuitatul Gheorghe Stroe‖.

Prin vocaţia de profesor, scriitor şi jurnalist,

Gheorghe Postelnicu se străduieşte să păstreze vie

memoria neamului, privind istoria, cultura, credinţa

strămoşească, aflate în pericol în epoca

globalismului, a deznaţionalizării, a ştergerii

trecutului şi a valorilor culturale româneşti. În

întreaga sa activitate, scriitorul are un singur crez,

acela al promovării şi păstrării valorilor,

exprimându-şi, cu fermitate, idealurile şi criticând

pe acei intelectuali contemporani care, imediat după

1989, au început, nu se ştie precis în ce scop, să

demoleze, împotiva oricărei raţiuni, valorile istorice

şi culturale româneşti. Dar, atâta timp cât vor fi

oameni de cultură cu dragoste de ţară, de limbă,

neam şi obiceiuri, ca cei prezentaţi în cartea

scriitorului Gheorghe Postelnicu, acestea nu vor

pieri!..

ÎNTREZĂRIRI 12

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I

TRISTEŢEA CITITORULUI

Spiridon POPESCU

Prea multe cărţi sunt proaste-n librărie,

Scot unii cărţi de parcă-ar scoate apă,

„Democraţia‖ asta ne adapă,

De-o vreme-ncoace, numai cu prostie.

Toţi cei ce n-au avut nicicând habar

Ce-i ăla vers, ce-i aia poezie,

Deodată sunt poeţi: încep să scrie,

Convinşi că orice pârţ înseamnă har.

Să fie oare-aşa-n democraţie?

Să aibă, oare, ea, atât noroi? Elena RUSEN

Cât timp va publica orice gunoi

Eu nu voi mai călca prin librărie. Se face că plouă

Se face că plouă de-o noapte sau două,

de când te strecori prin pufoşii fiori,

în mâini cu săgeţi de care nu ierţi,

nici carnea cea crudă, nici lumina plăpândă,

nici craterul Lunii, nici mie plămânii.

Se face că plouă şi se rupe în două

cărarea cea strâmtă, pe unde tot umblă

uriaşii pitoni, în cerc se fac scorpioni,

şi scot limbă de moarte, mii de cobre turbate…,

de-atâtea puhoaie, pământul se-nmoaie…

Se face c-a stat, dar tot înnorat,

Tudor CICU se scutură fulgi jumuliţi de Demiurgi

Nici imnul nu ne mai deşteaptă din Îngeri albaştri căzători printre aştri,

din Îngeri verzi adormiţi prin livezi,

eram copii - pe strada noastră din Îngeri uzi…, dar tu nu-i auzi.

treceau ţiganii în convoi. Se face că vii din deşerturi pustii,

caii scoteau prin crupe aburi; cu nisip ars în ochi şi parcă în gropi

trăgeau în hamuri câte doi. lângă mine ceva din Fiinţa ta,

eram copii – ieşeam la poartă – dar doar mi se pare de-atâta uscare

ţigăncile dansau de zor aţâţată de ploi din norii prea goi.

şi-un puradel sălta din clape Se face că tu…, dar eu ştiu că nu…,

armonica în urma lor. nu mai numeri cocori, nici petale de flori,

mai sunt copii... pe strada mare nu mai zbori printre brazi, căci nici „ieri‖ nu e „azi‖,

se-ntorc ţiganii la cerşit nu mai umpli cu mine nicio cupă din tine,

duc tuciuri goale în spinare; şi laşi clipele moi să îngroape strigoi.

la porţi mai nimeni n-a ieşit. Eu de lupi nu mă tem şi în haită îi chem,

tot mai puţini, ori trişti copiii? să sfâşie-n noapte acest timp fără şoapte,

mulţi chiar duc dorul de părinţi, eu să ticăi secunde printre fiarele ude,

plecaţi în şir prin ţări străine de ploi şi de sânge şi de Moartea ce plânge

pentru o mână de arginţi. şi se scurge în toţi, vie-n carnea din colţ.

mă uit şi-s trist... cum piere ţara!

parcă-n galop mai îndrăcit.

nici imnul nu ne mai deşteaptă;

treziţi-vă!... ori, aţi murit.

ÎNTREZĂRIRI 13

Î N T R E Z Ă R I R I L I R I C E

DOR DE POEZIE

Crina CHIROIU

(medic de familie)

Privesc la geam cum soarele desmiardă

Copaci cu flori şi dimineţi târzii…

Mi-e dor de poezie, ca de-o toamnă,

Când te retragi în colţul inimii…

Aş vrea în slove să cânt dragostea de viaţă,

Ce nu ştim preţui în astă lume…

Tu, muza mea, te rog mă-nvaţă

Să fiu profund, să mă exprim anume…

Învaţă-mă să simt puterea slovei

Şi dincolo de tot să mă înalţ,

Să văd de sus cum soarele desmiardă

Copaci cu flori şi dimineţi de azi…

Aida DRUGĂU

Povestea Căprioarei mele…

Povestea Căprioarei mele

La zeci de ani distanţă

E-acelaşi cer frumos cu stele

O viaţă cu speranţă.

Pe drumul către luminiş

Doi ochi frumoşi s-arată

E calea ei cea de suiş

La fel ca altădată.

Mirosul frunzei veştede

Încă îi este casă

În lumea celor mucede

S-arată jos o plasă…

Să nu cumva să cam uităm

Copacii-s încă sevă

Să nu dorim ca să predăm

Ce-avem de preţ ca jertfă.

Mă uit la case falnice

Din lemn şi din frunziş

Îs multe vieţi, oh…tainice…

Şi viaţa e pieziş.

EROI

Elena CĂPĂŢÂNĂ

Glia ţării azi priveşte

Către trupuri de ţărână

Care s-au jertfit fireşte

Pentru patria română.

Şi covor moale aşterne

Să le ştie protejate

Că-s îngerii vieţii eterne

Sufletele lor curate.

Le cântăm cu bucurie

„Eroi au fost, eroi sunt încă‖

Să scape dintr-o colivie

Şi să presare-o pace-adâncă,

Peste Pământ făr’ de hotare,

În noi, ca să trăim ca fraţi,

De la Dunăre la Mare

Privind spre semeţii Carpaţi.

Ei s-au jertfit să fie pace

În lumea asta minunată

Ce poate fi, dacă am face

Cu Dumnezeu, primit ca Tată!

DA! VORBIND LA SCARĂ MARE

Da!Vorbind la scară mare, întreg globul e-n derivă,

Când dreptatea, omenia-s "prăfuite" la arhivă

Ispită în astă lume, banul e justițiar,

E tentația ce-adună interes prioritar .

Bănci?Sunt mândre "catedrale" ale celui insipid

Iar biserici ? "Sucursale ale regelui avid".

Dumnezeu? Acolo-n ceruri. Și-au creat idol să-l vadă,

Lui se-nchină chiar și clerul, Domnul e doar de fațadă.

Iluzoriu-i la'ndemână, îi "ajută" şi constrânge,

Lui slujește omenirea , e "icoana care plânge".

A!Mai sunt pe ici pe colo mici lumini, pale, în ceață,

Dublată de întuneric e a Domnului Povață.

Sclav modern ajunse omul prin metodele obscure,

Iar stăpânul anticristul ce s-a 'ntins cu-a lui "secure".

Cloacă deveni pământul și hazna de vicii, rele,.

Ce blesteme! Cât de jalnici! Doar viețași în emisfere?

Veroni MIHĂILĂ

COLOANA

INFINITULUI

Mihai HORGA

Cum făcuşi

Brâncuşi

Că, Hobiţei cea natală

Dăduşi faimă

mondială?

Când cioplişi

Coloana ta

Gândişi cumva

Să-nveşniceşti

Clepsidre mândre

Suprapuse

Prin care

Timpul se scurse

Din cer, în pământ

Sau poate, să-nalţe

Al omului, gând

Spre infinit

În univers?…

Al meu vers

Asta

Te-ntreabă acuşi

Constantin Brancuşi…

Oricum

Ce gândişi - izbutişi

Artă făcuşi!

ÎNTREZĂRIRI 14

P R O Z Ă

Rădăcini din adîncuri (fragment din romanul Copacul suferinţei)

Iorgu GĂLĂŢEANU

...nu ştie cum să dea drumul vocii dinăuntru, sfîrtecat de săgeţile strivitoare, fatale

vieţii, dăruite de Cel de Sus, plămădită după voia Lui, pentru că aşa au fost hărăzite căile prin

care trebuie să-şi poarte paşii pe cărările călătoriei, mai ales spirituale, chiar dacă şi trupul îi

suferă din cauza secetei abătute fără sfială în existenţa semenilor. Un lucru îi este cert, fie om

sau altă fiinţă, insectă sau plantă ivită din adîncul sau pe suprafaţa pămîntului nu poate să-şi

ducă traiul fără aer şi apă, altfel i s-ar curma destinul în cîteva zile. Comparaţia cu toate

vieţuitoarele a pornit dintr-însul odată ajuns la marginea prăpastiei, jumătatea-i sufletească

fiindu-i răpită de Ocrotitorul din Ceruri. Spirit analitic, de mare meticulozitate în traiul de toate

zilele, mereu sub aripa protectoare a partenerei cu sufletul scăldat în bunătate, s-a pomenit din

senin în hăul singurătăţii. Teama că şi lui îi va veni rîndul să plece în călătoria neluminată l-a

determinat să decidă cît mai iute să caute un duhovnic pentru a-şi descărca sacul plin de

constatări, bune şi rele, amare ori puţin mai dulci, să-şi împace inima, să-şi poată limpezi sufletul amarnic lovit după

despărţirea de jumătatea-i mereu admirată. Fără a vrea să-i iasă în cale, dar prin unde invizibile parapsihologic a făcut tot

posibilul să-l întîlnească. Într-adevăr, de la prima vedere, faţa îi divulga dezastrul în care se afla, palid şi încercănat,

cărunt, aş spune chiar albit, cu privirea plecată undeva departe spre meleaguri de el ştiute, cu graiul răguşit ce i se îneca în

lacrimi scurse din capul inundat, plin de izvoare cu apă limpede şi sărată, nemiloase, fără semne să-i sece momentan, cu

dificultate vizibilă lega cuvintele în fraze fragmentate de sughiţul ce nu-i dădea voie să aibă cît de cît coerenţă.

Dificultăţile în pronunţie, starea în care era prins, înfăşurată nemilos pe trupul şi spiritul lovit de soartă, nu dădeau semne

că se vor limita la cîteva minute, îl măcinau întruna şi-l doborau lent, uşor pe panta depresiei de doliu, hău din care puţini

reuşesc să-şi frîneze căderea şi să revină pe liman.

Mie, duhovnicul, păţitul şi priceputul în lovituri ale vieţii, îmi era teamă să intervin, să-i ung lacătul convorbirii, i-

ar fi adîncit rana suferinţei mai tare decît pumnalul înfipt în inimă de duşmanul nemilos, crud, fantomă de care nimeni nu

s-ar putea păzi...

...era sfîrşitul lui februarie, miraculos, nicicum ger să determine îmbrăcarea cu şubă sau cu trei flanele, izmene şi

pantaloni groşi, căciulă pe cap şi mănuşi pe mîini, părea finalul de martie după noile schimbări climatice tot mai

pronunţate în ultimii ani. Lîngă suferind, pe un scăunel de lîngă cel pe care stătea, se găsea o pălărie neagră cu boruri

mari, nouă-nouţă, cumpărată cu două zile în urmă de noră-sa şi, nelipsitul pachet cu ţigări cu anunţuri că afectează

sănătatea fumătorului. Între scăunele, unul adus de aproape jumătate de veac din locul de baştină de preţuita parteneră, se

afla o scrumieră cu suport din metal făcută de frate-său cu ani în urmă, plină cu mucuri, unele nestinse ce scoteau încă

fum. Ambianţa era jalnică, nu ştiam dacă a venit clipa să intervin sau nu, pur şi simplu eram impresionat, bulversat de tot

ce-mi vedeau ochii şi ascultau urechile, o fiinţă îmbrăcată cu haine negre, un om cu sufletul răvăşit de năpasta venită peste

trupul şi mai ales peste sufletul său. Eram prins în transă, copleşit de-a binelea, curajul mă părăsise, pur şi simplu nu ştiam

ce să fac într-o asemenea situaţie ce-mi infiltrase în spirit starea lui de suferinţă. Tăceam şi-i ascultam vorbele copleşitoare

care mă transpuneau cu uşurinţă în mintea suferindului, a singuraticului rămas să plutească haotic pe corabia intrată în

derivă. Am scuturat capul cînd, instantaneu, m-a întrebat, fără să-şi dea seama că în piept şi în creier mi-a învîrtit sfredelul

năucitor, cu mii de scîntei ce dădeau semnalul focului aprins de enorma durere:

- Hei, verişorule, ai adormit, n-ai priceput nimic din spusele mele?! Păi, măi, nenică, chiar dacă vorbesc rar din

cauza lacrimilor ce mă îneacă, eşti sau nu atent la confesiunea mea, e realitatea, omule, m-a lovit soarta, chiar nu pricepi

sau te-a cuprins somnul? Am crezut că-mi asculţi vorbele suferinţei, că le vei înregistra în memorie pentru a le transmite

neamului nostru, copiilor şi nepoţilor, fraţilor de sînge şi urmaşilor, urmaşilor ce-or să vină după mine. Alo, te-ai ridicat

din perne? Am crezut că eşti cu picioarele pe pămînt şi cu mintea ageră, că vrei să afli povara unui copac al suferinţei, mă

asculţi?

Am scuturat capul şi, cu mult calm, glasul a ieşit prin gura descleştată:

ÎNTREZĂRIRI 15

- Cum să nu aud, vărule, cum poţi să mă judeci fără un pic de milă?! De cînd sunt lîngă tine, mi-am deschis larg

antenele, sunt foarte interesat de realitatea ta, de necazul prin care treci, pentru că, nu te supăra, şi eu am fost lovit de

soartă cu ani în urmă, asemănarea durerilor prin care suntem loviţi, te rog crede-mă, omule, este aproape identică. Şi, te-aş

ruga, nu-mi mai zice că dorm, ca şi tine sunt suferind, deci tocătoarea din creier nu are cum să-ţi dea tihnă, pricepi?

- Da, hai să intrăm pe acelaşi făgaş, să fim pe aceeaşi undă cînd ne-om relata trecutul şi prezentul întunecat,

corect?

- Foarte bine ai gîndit şi te-ai pronunţat, însă cum să-l redăm, cum adică să intrăm pe autostrada marii suferinţe?!

- Of, aş propune să ne comparăm cu o tulpină, cu o plantă sădită în grădină şi care suferă de-a lungul vieţuirii din

cauza neglijenţei stăpînului, a intemperiilor atmosferice şi cîte altele, nu?

- Bine spui, vere, ar fi mai potrivit numele de Copacul suferinţei, aşa cum te-ai pronunţat cu cîteva clipe înainte.

- Atunci, aşa rămîne, e semnificativ, mă bucur că eşti de acord, cuprinde tot ce a trecut prin mine şi prin tine, care

am trăit aceeaşi soartă. Bine, întinde-mi mîna frăţiei, să fie priceput adevărul de toţi care vor păţi ca şi noi, deşi nu le-o

doresc!

Gazda a început să-şi dezlege limba, intrase într-o altă stare spirituală, părea să nu mai fie suferindul lovit de

soartă, de plecarea cuiva spre adîncul pămîntului sau spre înaltul cerului, numai Cel de Sus putea decide. A tuşit sec de

cîteva ori, deşi fumător înrăit de peste jumătate de veac, a întins mîna spre pahar să mai soarbă o înghiţitură de nohan, a

mîngîiat pălăria neagră de pe scăunelul apropiat, a gemut scurt cînd şi-a îndreptat spatele apăsat de-a lungul anilor, s-a

uitat lung în zare cu subînţeles la cel din faţă, apoi cu glasul răguşit a pornit moara, stăpînindu-şi greu durerea sufletului:

- Amice, cele ce le voi zice sunt constatări de-a lungul vremii, auzite de la bunicul şi cei de teapa lui, oameni care

au preluat de la înaintaşii lor fapte foarte credibile, crede-mă, nu vreau să le deformez sub nici o formă, auzi?

- Sunt atent, dorim să transmitem adevărul celor ce ne vor urma, continuă!

- Omule, drag şi scump, o să încep cu stră-strămoşul născător de sînge, cum s-ar spune străbunicul de pe tată şi

apoi voi relata despre urmaşii-urmaşilor pe linia genealogică a fostei iubite de suflet, bine?

- Da, da, dar de ce nu spui ale jumătăţii tale de suflet?

- Stimate domn, drept spui, spiritual, cea care m-a părăsit, am considerat-o drept bucată din mine, este clar, ai

dreptate!

- Gata, am priceput, reia-ţi relatarea, zău, este interesantă.

- Păi, începi să notezi, să înregistrezi tînguirea celui din faţa ta?

- Dă-i drumul glasului, mi-am pregătit creionul şi hîrtia, ascult, începe!

- Bunicu’ lui tata a venit în ţara asta păcătoasă în urmă cu mai bine de un veac, pe nume Ghiorghios Galaţanus şi

se stabilise într-o aşezare din nordul Dobrogei, în sudul Galaţiului actual. Era meşteşugar în nuiele, făcea coşuri pentru

strîns poame din vie şi alte roade culese de slujitorii cîmpului. Pînă într-o zi, cînd a întîlnit-o pe Ileana, o refugiată din

nordul ţării, de prin Bucovina, provincie însuşită nu de mult de revoluţionarii ruşi. Mă rog, nu intru în detalii, nu sunt

importante pentru cei care vor auzi. S-au unit fizic şi au început să zămislească ramuri, să contribuie, să creeze viitoarea

coroană a copacului, a urmaşilor de sînge. De unde ştiu?! Crede-mă, spun adevărul, acu’ peste şase decenii, fără să afle

tata, am urcat în podul casei ferecat cu trei lăcate vechi de cînd lumea şi am găsit două geamantane din lemn scorojit,

acoperite cu o grămadă de pînze de păianjen, în ele zeci de dosare ce aparţineau lui Bălănescu, fostul proprietar de la care

părinţii cumpăraseră casa. Omule, cred c-am stat cîteva ore să desluşesc descoperirea, eram cuprins şi stăpînit de uimire,

ţîncu’ de mine devenea tot mai matur în gîndire odată cu citirea documentelor decolorate, şterse de apăsarea vremii, de

trecerea anilor adunaţi uimitor de repede în săculeţe gheboşite în valize despre care tata şi mama n-au fost curioşi sau nu

aveau voie să afle ce comoară au deasupra capului, nu materială, ci spirituală, neică, pricepi?! Auzi, bagi în căpuşor?

- Cum să nu, inima a luat-o la trap, prinsă-n goană de emoţie, dă-i bătaie!

- Eei, aşadar, dom’le, voi trece peste zeci de ani să alătur cîteva fraze despre înaintaşii mamei, poposiţi şi ei din

nordul ţării, din aceleaşi părţi bucovinene, împămînteniţi la Avrămeştii de Vaslui, răzeşi de pe timpu’ lui Ştefan cel Mare

şi Sfînt. Unul dintre ei, Mitrea, s-a însurat cu Ruxandra, împreunarea lor fizică dînd naştere la vreo unsprezece prunci,

printre care şi mama, botezată Aricleia, de parcă ştia ea că se va mărita cu un bărbat ce-avea în sînge viţă grecească.

Aşadar, unul dintre nepoţii lui Ghiorghios, Panaitiacos, pe limba noastră Panaite, o ia de nevastă pe Aricleia, pe urmă, din

împreunarea lor am înmugurit eu, Gheorgos, să duc numele bunicului de pe tată. Vezi, nene, cum urcă ramurile arborelui

genealogic, în ţărînă infiltrîndu-se rădăcini din multe locuri ale planetei, iar, la rîndul nostru să dăm naştere la alte şi alte

ramuri. Cu doi ani înainte mea, mama îl născuse pe fratele Ioan, după mine a adus pe lume o fată, Magda şi, la alţi trei ani

ÎNTREZĂRIRI 16

au zămislit ultimul copil, pe Cezar. Prin urmare eram patru prunci în grija lor, foarte greu pentru ei, soţia stăpînului fiind

fără slujbă, se descurcau cum puteau dintr-un salariu. Te plictiseşte istoricul redat pe scurt, doreşti să continui?

- O, nuu, este interesant, te ascult de parcă m-aş auzi pe mine, totuşi şi, totuşi, ce a urmat, omule?

- Oo, povestea de acum zvîrcoleşte, pînă aici a fost prologul, de acum te va cutremura, neică, ascultă-mă, veninul

abia de acu’ încolo începe să pătrundă în sînge, să zguduie trupul şi sufletul oricărui om cu ’naltă construcţie spirituală.

Of, of, trec peste mica parte a istoriei şi mă întorc pe pămînt, adică în zilele noastre, repet, cred că nu te-au obosit primele

amănunte vechi, ce zici?

- Nu vere, au fost informaţii importante, nu insist să-ţi spun să mai adaugi ceva, dar m-ar interesa amănunte

despre viaţa curentă, ce-i cu acest copac al suferinţei?!

- Îhî, ai pus punctul pe I, nenicule, deci rădăcinile copacului spiritual sunt strămoşii şi urmaşii lor, apoi noi şi cei

care se vor naşte din noi, nepoţii şi perechile lor. Nu vreau să te zoresc, te implor, dă multă atenţie nu doar celor auzite,

pătrunde în gîndirea mea şi, numai aşa vei înţelege ce doresc să-ţi spun despre acest fantastic copac, deşi poate întruchipa

trunchiul din ogradă, dar eu mă refer mai cu seamă la cel sădit şi ocrotit în suflet. E mare sau nu diferenţa, pot să continui?

- Sunt puţin uluit, însă, nu vreau să mint, ceea ce trăieşti şi vrei să-mi relatezi, pe onoarea mea, simt acelaşi lucru,

trăiesc aceleaşi emoţii, nu ştiu cît mă voi putea abţine să nu intru în starea ta, să nu mă cuprindă jalea şi bocetul, să nu-mi

aprind prima ţigară, să nu-mi umplu un pahar cu vin, crede-mă, m-au cuprins fiorii, ori m-au hipnotizat vorbele tale, ori

sunt un terchea-berchea ce-am venit să te ascult. Vărule, îţi propun să intrăm în subiect, ce să lungim vorbele, relatarea

trebuie expusă pentru a-i face pe cei din preajmă să priceapă rostul întîlnirii noastre. Copacul suferinţei după cum îl

defineşti, de fapt e vorba despre viaţa noastră, sau a oricărui cuplu omenesc, pardon, adaug, a unui cuplu foarte unit

sufleteşte, mai că-mi vine să pronunţ, cel puţin mie îmi dă impresia că suntem un unicat, crede-mă! Mi-ai spus de

rădăcini, sumar, am priceput, ce-a urmat în creştere după trecerea anilor? Rădăcinile s-au înfipt, fac analogie cu viţele

umane, însă e un dar ca să...

- Daa, ai dreptate, după cum dai de înţeles, trăim lucruri similare, ai putea să deduci viitorul confesiunii mele,

adică din rădăcinile copacului urmează să se ridice tulpina, apoi ramurile coroanei şi, he-hei, abia după aia să apară

roadele, fructele pe care le-am dori să fie sănătoase, să ne bucurăm de gustul lor, omeneşte spus, de sinceritate. Nu crezi

că sună bine? Pronunţă cu voce tare, n-are rost să ne minţim în asemenea momente cînd ne tînguim, ne tînguim şi apoi s-o

alege praful din sufletele noastre.

- Corect, însă adaug, poate mi-a scăpat şi mi-ai spus la început, cred că are importanţă mare şi solul, ţărîna în care

se dezvoltă şi se înţepenesc rădăcinile, dacă este un pămînt plin de rele şi surcele, de otrăvuri şi toate celelalte toxine ce i-

ar influenţa creşterea, dezvoltarea armonioasă pentru a ajunge sus, plin de roade ca să poată bucura neamul de la un capăt

la celălalt.

- Măi, neică, nene cucuite, iartă-mi expresia, ai zis că suntem veri de suflet şi prin urmare pot să mă adresez în

felul ăsta, mahalagistic, nu te superi, nu-i aşa?

- Off, nu te mai scuza, începe omule, odată!

- Daa, mulţumesc mult pentru înţelegere, ai avut dreptate, uite care-i treaba, taică, ţi-am expus cîteva detalii

despre trecutul înaintaşilor mei, însă, te rog să nu te uimeşti, să nu-ţi holbezi ochii precum fac unii în poveştile cu

căpcăunii, vreau să redau detalii reale, eşti sau nu atent?

- Vere, nu-ţi frîna frazele, nu-ţi pierde cursul pîrîului, nu-ţi crea una sau alte meandre ca să încetineşti fără să vrei

cursivitatea expunerii, zău, mă ameţesc, sunt aici să te ascult, mă rog, să aud despre aceeaşi viaţă, şi-s convins!

- Corect, iartă-mă, asta este, sufletul e cuprins de fulgere, deci pot relua cursul. Rădăcinile s-au înfipt în pămînt şi

după o vreme s-au ridicat încet, încetişor deasupra liniei pămîntului şi au dat naştere la tulpină, la viitorul pom, înţelegi?

- Spune, te aud, sunt foarte atent, efectiv aud aceeaşi soartă, ce naiba, nu ai priceput asemănarea vieţilor noastre?!

- Da, da, nu te enerva, sunt tulburat peste măsură, tu asculţi suferinţa mea, nu sunt sigur că ai trăit-o cu acelaşi

amar, crede-mă!

- Nu mai comenta, sunt aiureli de-ale tale, cît timp mai trebuie să-ţi bagi în cap că, dom’le, ne-a fost dat să trăim

aceeaşi dramă, că amîndoi ne-am pierdut jumătatea sufletului !? Off, Sfinte Creatorule, omul ăsta mă...

- Gata, gata, linişteşte-te, eşti invitatul meu, nu vreau să-ţi răscolesc vulcanul din inimă şi din suflet, ai dreptate, e

bine să ne unim iţele, ah, Doamne, frînghiile suferinţei şi să redăm urmaşilor ce-au luat din munca noastră şi cum ar trebui

să valorifice lădoiul averii ce l-om lăsa pentru a continua pomenirea neamului, e bine spus, taică, sau cum ar fi mai corect

ÎNTREZĂRIRI 17

să mă pronunţ, iertare Iisuse!, înaintaşii ne-au lăsat moştenire nu numai în bani, ci mai cu seamă a numelui, a numelui

neamului din moşi-strămoşi, nu-i aşa?!

- Este bine, e foarte corect, sigur îi v-a atinge la suflet, să priceapă că...

- Ai dreptate, mare dreptate, dar nu crezi c-ar fi momentul să le arătăm ce s-a ridicat, tulpina ce-a crescut din

rădăcinile neamului meu sau al tău, presupun că de acum vor continua să tremure urmaşii noştri, n-am dreptate, ce spui?

- Ba da, e momentul să le spunem că istoria rădăcinilor ai redat-o sumar, de acum ei să simtă cu vîrf şi îndesat

realitatea vieţii zilnice, seva ce dă tărie tulpinii!

- Suntem pe aceeaşi undă, hai să dăm drumul la paşi pe aleea vieţii, da?

- Bine spui, vericule, încep eu sau tu, de fapt, cred că dorim să relatăm acelaşi drum al trecerii pămîntene, corect,

însă sunt sigur că va fi o redare cu totul şi cu totul deosebită faţă de-a altora privind detaliile chinului sufletesc, confirmi?

- Doar o clipă, crede-mă, e posibil să fim rădăcini ale aceluiaşi copac, numai aşa se explică de ce te-am găsit să ne

descărcăm năduful sufletesc, ce părere ai?!

- Categoric, ai dreptate sută la sută, acelaşi sentiment îl trăiesc de cînd am primit acceptul confesionărilor,

coincidenţa este lăsată de Cel de Sus, aşadar, să dăm drumul amintirilor şi să nu uităm relatările adevărurilor trăite astăzi

de noi şi cei din preajmă, Dumnezeule!, cîte lucruri vor afla din glasurile noastre, s-ar putea să rămînă trăsniţi! Ştii, mă

bucur mult că m-ai ales pe mine, ai nimerit bine...

Dragoste târzie - fragment -

Paulina GEORGESCU

Trebuie să ajung. Trebuie să prind acest tren, își repetă Norina în gând. Mai sunt câteva minute. Ea

aleargă. Doar cu geanta pe umăr. Nu poate să întârzie.

Știe că vor veni și alte trenuri, dar trenul acesta... trenul

acesta e altfel. Nu poate să-l piardă. Merge într-o

direcție unde nu o va aștepta nimeni. Nu ar avea nevoie

să se grăbească. Ceva din corpul ei știe... Trebuie să se

urce! Acum. Din depărtare se aude din ce în ce mai tare

șuieratul locomotivei. Norina aleargă. Și gâfâie. În

sfârșit! Ajunge pe peron. Vede cum trenul începe să

încetinească. Nu mai are timp să cumpere bilet. Se va

descurca ea în tren. Va cumpăra de acolo. Pune piciorul

pe scară. Și urcă. În același timp coboară pe lângă ea o

femeie. Pare răvășită. Mâinile lor se ating atunci când se

țin cu putere de bară. Ciudat... tare ciudat... A fost ca un

șoc electric, își spune Norina. În capătul scărilor ea se oprește și privește lung după cea care a electrocutat-o. O urmărește

cum își târâie picioarele fără nicio direcție. Trenul pornește. În urma femeii un miros delicat de parfum. Norina o ia pe

urma acestui miros. Intră în primul vagon. Nu mai e nimeni. Nimeni cu care să poată vorbi. Pe măsuța de lângă fereastra

vagonului Norina zărește un jurnal. Îl miroase. O, Doamne! Același parfum întâlnit pe culoar. Tentația este mare. Ar vrea

să deschidă filele lui. Să afle ceva despre femeia cu miros delicat de parfum. Poate un nume. Un număr de telefon. Ia

jurnalul în mână. Se oprește. Cum să violeze intimitatea unei femei? Privește mai atent pe coperta jurnalului... Și vede

scris un cuvânt... „Citește‖! I se adresează imperativ. Femeia o aștepta. Pe Norina o aștepta. Acum înțelege de ce și ea a

avut aceeași senzație. De a nu rata urcarea în tren. Se așază pe bancă. Și deschide jurnalul... Trenul se leagănă, iar ea se

cufundă... Și intră în viața altei femei...

* * *

O săptămână de agonie. Stau întinsă pe pat. Cu laptopul în brațe. Din când în când mai mișc picioarele prin

cameră. Răceala aceasta mă doboară. O fi un virus, îmi spun. Până și gândurile mi le stăpânește. Iar degetul rămâne

încleștat pe maus. Deodată sună telefonul. Nu prea am chef de vorbă. Dar mă ridic. Și bâjbâi după el. Răspund asemenea

unui copil bosumflat, care nu are chef de-o jucărie. Și stau, și-ascult. Apoi îi spun... Nu pot să merg. Nu mă simt bine...

Dar el insistă. Suntem prieteni și ne cunoaștem de mult timp. Nu-i place să-l refuz. O face pentru mine. Vrea să mă scoată

ÎNTREZĂRIRI 18

din amorțeală. Mă simte. Căci doar acolo, în lumea aceea, mă simt eu bine. În rest... e vid. Un vid imens. Sunt eu. Cu

laptopul și-atât. Iar vidul îmi pătrunde-n suflet. Până la urmă îi promit. Voi merge, dar să-mi revin puțin. Mă îmbrac, nu la

întâmplare. Îmi place să-mi aleg cu grijă totul. Să mă sfidez pe mine. Să mă provoc. Încă mai sunt femeie. Deși sufletul

mi-e amorțit. Mai mult de un deceniu... El a rămas captiv în propriul corp. Un corp bătrân, dar care luptă... Luptă și speră

că într-o zi, din laptopul acesta pe care îl ține în brațe, va ieși prințul. Să-i sărute sufletul. Și să-l trezească... Închid ochii.

Și visez. O, ce n-aș da... să pot întoarce anii... Să mai trăiesc puțin... Din suflet îmi ies lacrimi. Pe față nu se văd. Dar lasă

brazde adânci și ard.

Dragostea mea, dragostea mea... Te-aștept în fiecare seară la apus. Încă mai sper că dintr-o rază vei coborî. Dă-mi

stropul de iubire. Doar o bobiță. Nu-ți cer mai mult. Atinge-mi sufletul. Trezește-l...

Mașina ne poartă pe șoseaua în flăcări. La orizont privesc cum soarele se pregătește să dispară. Un cerc perfect. Și

roșu. Foarte aprins. Rămân blocată. Câtă splendoare! Mă pierd în această imensitate de culori. Pământiu. Gri. Și roșu.

Pământ. Cer. Soare. Un trio de culori perfect. Mașina aleargă. Eu stau cu ochii pironiți pe cer. Apoi mă înalț. Și zbor. M-

apropii. Și intru în cercul roșu. Curios! Nu arde! Pot să pășesc pe el. Înaintez cu teamă. Dacă mă frige?! Căldura în suflet

încep s-o simt... Dragostea mea, dragostea mea... aici erai? Coboară...

Dar mă trezesc rapid din zbor. Mașina încă aleargă. Iar cercul roșu a dispărut de tot. Alături o doamnă cu sufletul

blajin mă urmărește. Mi-a văzut zborul. Sigur, a înțeles. Mă ia de mână. Și-mi spune că nimic nu este întâmplător. Nici

zborul din care eu mai înainte m-am întors. Apoi vorbim. De lucruri care nu se văd... se simt.

Mașina se oprește în sfârșit. Ajungem. Și coborâm. Eu, doamna cu sufletul blajin, prietenul, șoferul. Înaintăm. Intrăm

în sala plină. Și căutăm locuri. Pașii mă poartă mai în spate. De parcă ar zbura. Sunt în extaz. De ce simt sufletul că are

aripi? De ce mă bucur? Mă aflu la o seară de poezie. Probabil locul... Locul acesta mă înalță. Și visele. Atâtor oameni. În

lumina semiobscură zăresc pe cineva. O, Doamne! De unde îl cunosc? Din care timp? M-apropii. Și-i vorbesc. Până și glasul îmi este cunoscut. Iar ochii... Mi-i amintesc. Cândva eu m-am privit în ei. Dar când? În care timp? Îmi las în pace

gândurile. Și sunt atentă. La ce se întâmplă acolo. De-acum eu îmi revin. Sunt eu. Tot fără vise. Fără zbor. Dar ochii, ochii

aceia încă îi simt... Îi simt cum mă pătrund. Cum intră-n suflet. Dragostea mea, dragostea mea... Cine mă strigă? Cine mă

cheamă? Dragostea mea, dragostea mea... aud cum îi răspund și eu. Mi-aud ecoul. În care timp te-ascunzi? Pe care nor?

Te-aștept de un deceniu...

Mă cutremur. Simt rezonanța. E ca un fulger. Odată ce s-a descărcat te arde. Încerc să-mi stăpânesc emoția. Doar

sunt bătrână. Emoțiile nu sunt bune. La vârsta mea. Apoi ne luăm la revedere. Vom merge fiecare pe drumul lui. Îi

dăruiesc o carte. El vine înspre mine. Îmi dă o îmbrățișare. Îmbrățișarea lui mă arde. De ce nu-mi amintesc? De ce nu-mi

amintesc în care timp?

Dragostea mea, dragostea mea...E primăvară, dragoste... E primăvara mea. Stau în tăcere la fereastră... Și privesc.

Privesc adâncul cerului. Cine știe, poate de acolo, de undeva vei veni. Cât de albastru și de senin este cerul! Pot să-mi

reflect gândul în el. Este atâta tăcere în mine. Am ridicat chiar un zid al tăcerii. Un zid între mine și cer. Dar astăzi,

dragoste... Astăzi vreau să ridic zidul. Vreau să țipe tăcerea din mine. Să spună „mi-e foame, mi-e foame de cerul

albastru”... Deschid cu grijă fereastra. Nu vreau să se sperie gândul. E primăvară, dragoste. Și atâta lumină! În

întunericul meu, am uitat de lumina de-afară... Am uitat că există și primăvară. Fereastra-i deschisă. Încet, las lumina să

pătrundă în mine. Iar gândurile încep să vorbească. Ridic mâna spre cer. Doar un pic și m-apropii. Mâna toată a pătruns

în albastru. Îl miros. Ce frumos miroase albastrul! Miros de îngeri. Miros de zambile albastre. Miros alb de ghiocei. Un

amestec perfect de alb și albastru. Mă îmbată. ...

Georgeta TUDOR

Secera…

Cuvântul secera îmi amintește, și cred că nu numai mie, de epoca comunistă,

când insemnele partidului unic erau secera și ciocanul. Aceste două unelte încrucișate

pe steagul roșu al PCR simbolizau alianța politică dintre țărănime și clasa muncitoare.

Acum aceste insemne nu mai sunt, dar nici țărănime și nici clasă muncitoare. Altele

sunt categoriile sociale care formează societatea modernă.

Uneltele au rămas însă într-o curte de oameni gospodari, fiecare cu rolul ei. De

pildă, mie secera îmi e de ajutor să curăț șanțul, dintre asfaltul drumului județean și gardul curții mele, de iarba care crește și strică estetica peisajului. Ar gândi cineva că

n-am obiectul muncii și-mi fac de lucru. Ei, nu-i chiar așa, am mai multe obiecte, dar

iarba cosită cu firul sau trimmer-ul nici măcar n-o gustă caprele şi găinile, şi nu-i păcat

de așa furaj crud la indemâna oricui? De ciocan mă folosesc – parcă văd zâmbetul

ÎNTREZĂRIRI 19

cititorului pe care mintea-l duce cu gândul în altă parte – când bat sapa înainte de a folosi pila. Uite ce familie frumoasă de

unelte…știu, ar zice unii: e depășită rău, a rămas în urmă cu tehnica modernă.

Întorcându-mă în timp, mă văd adolescentă, prin clasa a VII-a, pe tarlaua din Semnalul lung, la recoltat de sfeclă

de zahăr alături de mama mea: ea scotea sfecla cu o furca cu două coarne și o arunca la grămadă, iar eu o curățam de

frunze cu o seceră…mi se părea mie mai ușor cu unealta asta decât cu un cuțit. Cred că era cam la patru ani după

declararea finalizării procesului de colectivizare. Nu-mi dădeam seama dacă era bine sau rău ce se întâmpla în vremea

aceea, eram conștientă doar de faptul că trebuia să-mi ajut mama ca să termine de recoltat cele cinci rânduri de sfeclă

lungi cam o jumătate de kilometru, dacă nu mai bine.

Eram totuși un copil, și nu înțelegeam cum vecina din tarla, pe care tatăl meu o cărase toată vara cu mașina la

muncile câmpului-avusese o problemă cu un picior-, nu se gândea să-mi dea și mie o mână de ajutor, ea fiind împreună cu

trei din copiii celui cu care se măritase când acesta rămăsese văduv. Oricât aș fi mânuit eu de repede secera, era imposibil

să mă țin după ei. Când mă gândeam la câte grămezi de sfeclă mă despart de cei trei, am simțit cum fierul zimțat mușca

din unghia degetului mare de la mâna stângă. Am lăsat secera din mână ca să pot strânge în palma dreaptă degetul din

care sângele curgea șiroi și-am plecat pe jos, aproape un kilometru, până la Fabrica de cherestea unde lucra tatăl meu, să

mergem la Urgențe. Prin anii ’66 nu erau telefoane mobile să anunți salvarea de la locul accidentului. Nefericitul incident

provocat de o banală seceră mi-l amintesc ori de câte ori îmi privesc unghia care creşte de atunci ca două în una, îi fusese

secționată rădăcina.

Cocenii umblători

Cel care a trăit la țară în vremea comuniștilor își amintește cum stăteau lucrurile cu exploatarea terenurilor

agricole, cu atât mai mult dacă a avut ‖șansa‖ să meargă efectiv pe tarla și să simtă pulsul pământului. Spre deosebire de

situația din realitatea contemporană, atunci nu exista nici un petic de pământ nelucrat, mai ales că nu existau răzoare. E

drept că-n ultima perioadă a erei comuniste forța de muncă se cam rarefiase ca urmare a exodului tinerilor la oraș. Acest

fenomen a continuat şi după ’89, doar că ținta n-au mai fost orașele din România ci cele din Europa și de peste ocean.

Venind la putere după al Doilea Război Mondial, comuniștii au comasat terenurile în CAP-uri pe considerentul

că exploatarea agricolă este rentabilă doar pe suprafețe mari. Lucrul acesta s-a constatat si după revoluție, căci majoritatea

celor care și-au primit suprafețele de pământ cu care au intrat în colectiv au fost nevoiți să le bage într-o asociație

agricolă, ca arendatari. Adică omul este proprietar, nu muncește pământul, dar primește o cotă din recolta care se face. E

bine, numai că, de data asta, mai rămân și terenuri nelucrate și răzoarele se tot lățesc favorizându-se invazia bălăriilor.

Eu sunt unul dintre copiii verneșteni care erau, de multe ori, alături de mama la munca câmpului, la CAP. Spun

mama, pentru că echipele erau formate, mai ales cele de la cultura mare, în exclusivitate din femei. Dacă era vreun bărbat,

acela era șef de echipă.

Imi amintesc de perioada toamnei când se culegea porumbul. Până să apară utilajele mecanizate, se folosea

culesul manual. Așa că toată echipa adunată la capul locului se înșira pe rînduri. Unele femei erau mai iuți de mână și ajungeau la capătul rândului inaintea celorlalte, altele nimereau rânduri mai rare și ajungeau tot atunci. Una peste alta,

treaba mergea bine. Când făceau pauză pentru masă își scotea fiecare ce merinde pusese în traistă. Una mânca mai puțin,

alta mai mult după cum îi era gabaritul. Mai aveau la ele, unele, un vinișor și-o țuiculiță. La un loc erau doar la cules, căci

la tăiatul cocenilor se împărțea numărul rândurilor din tarlaua respectivă la numărul femeilor din echipă și fiecare își tăia

porția. Bine și pân-aici.

Rolul meu de aici începea. Cocenii se taie foarte bine dimineața pe rouă, ca să fie foaia umedă. Plecam de acasă

dimineața, când abia se mijea de ziuă. Asta pentru că eu învățam după amiaza la școală și e clar că nu puteam sta decât

câteva ore în câmp. Mie îmi era mai ușor să tai decât să leg cocenii, așa că eu eram înainte pe rânduri tăindu-i cu secera și făcând pologul numai cât să lege mama mea snopul. Şi nu-l lega cu sârmă, cum facem acum, ci cu firele de mohor pe care

le aduna de pe câmp.

În dimineața zilei în care trebuia să încarce cocenii ca să elibereze terenul, a constatat, de mama vorbesc, că între

grămezile cu snopi, pe care le făcuse cu vreo două zile inainte, era câte-o vatră de cenușă, semn că în locul acela cineva

dăduse foc ciocanilor( cocenilor) înainte de a-i lega în snopi. Sau deveniseră umblători ei, cocenii, pe timpul nopții și-și aleseseră loc de crematoriu pe rândurile mamei mele. Când i-a arătat șefei de echipă isprava, aceasta a îndemnat-o să nu

facă vâlvă ca să nu se audă la birouri, la preşedinte.

Numai că povestea cocenilor umblători s-a repetat. Nu în aceeași manieră. Adică cocenii nu și-au mai căutat loc

de incinerare, ci s-au așezat cuminți pe poloagele încă nelegate de pe rândurile alteia.

Aleagă-se praful, blestema biata femeie când s-a văzut nevoită ca dintr-un polog să facă doi snopi.

Așa că oameni fără caracter au fost dintotdeuna.

ÎNTREZĂRIRI 20

Constantin COSTEA

SATUL TRADIŢIONAL, LEAGĂN AL CIVILIZAŢIEI

ROMÂNEŞTI

II

―Satul nu este într-o geografie pur materială şi în rețeaua determinantelor

mecanice ale spațiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în

centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un

mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu există nimic‖.

Lucian Blaga

FAMILIA. Constatăm că viața obștească a satului s-a adaptat întotdeauna vremurilor. Între formele vechi de

existenţă şi cele noi, impuse de vremuri nu s-a produs o ruptură, un conflict. Viaţa sătească şi-a urmat cursul în formele

sale tradiţionale, fireşti, ale cuprinsului său, active în interior, lăsând formele noi să rezolve problemele apărute în

comunitate în funcţie de evoluția societății, în ansamblul său. Natura intima a ordinii sociale a satului pare chiar că, în

unele cazuri, a dovedit o tărie și o capacitate de asimilare și transformare uimitoare1. Din cele mai vechi timpuri, oamenii

au transformat peisajul natural într-un peisaj umanizat, dominat, la români, de sat, element de permanență, de adăpost, de

locuire neântreruptă. În acest cadru, familia a reprezentat și este și acum un factor natural și uman, un fenomen de viață

mai mult decât sensul biologic al cuvântului; este o realitate complexă ca tot ce aparține omului, cu aparențe dar și cu

taine. O caracterizează o serie de termeni și de rosturi: unitatea biologică, socială și spirituală totodată, cu legături

necesare și deosebite sensuri ale condiției umane. De aceea, în cuprinsul satului românesc din totdeauna, familia rămâne o

realitate. În unele sate, unde tradițiile s-au conservat încă, formele și sensurile tradiționale ale familiei sunt încă bine

păstrate și funcționează aproape nestingherit chiar și în condițiile vieții moderne2. Familia reprezintă expresia firească a

unui trecut de experiențe, de încercări. Tocmai datorită acestei experiențe îndelungate, a unui instinct de conservare a

formelor și a valorilor tradiționale, familia, ca și alte aspecte ale vieții sătești, reprezintă imagini și amintiri străvechi ale

unei lumi de demult. Satul de odinioară închidea și păstra în inima lui o familie organică strânsă, cu legi, cu rosturi și

principii aparte care pun în valoare și orientează tot conținutul său de viață3. Prin urmare, familia, în satul românesc

tradițional este un fenomen complex, cu aspecte variate, elemente și condiții de existență tainice. Pretutindeni, în spațiul

românesc, prin urmare și în lumea satului, familia a reprezentat și un fenomen biologic, o celulă din care se dezvoltă pe

plan biologic o comunitate, o națiune. Procrearea este unul dintre temeiurile sale de existență. Oamenii, respectiv membrii

unei comunități, sunt dependenți unii față de alții, trăiesc laolaltă determinați de legătura de sânge. Întotdeauna, țăranul

român fiind strâns legat de comunitate, de viața respectivă, cea a satului și de vatra sa, își recunoaște și trăiește cu multă

profunzime legătura de sânge care îmbracă aici o semnificație îndoită; cea desprinsă din ordinea spirituală și aceea din

ordinea materială. În orice comunitate umană, cu atât mai mult în lumea rurală, oamenii conviețuiesc laolaltă și au o serie

de raporturi. De aceea, familia, dincolo de unitatea ei biologică este și o unitate spirituală. Analizând existența și evoluția

satului românesc tradițional, familia are o structură internă foarte riguroasă4.Raporturile dintre soți, acelea dintre părinți și

copii, relațiile acestora din urmă între ei, sunt stabilite și funcționează după legi vechi, cu un caracter prestabilit. O

țesătură de relații, gradată și organică, o ierarhie precisă a tuturor membrilor, demonstrează cum satul străvechi își

împlinește rosturile sale. Viața internă a familiei țărănești este întemeiată pe o deplină solidaritate și o autoritate ierarhică,

pe o arhitectură bine articulată și activată de forțele puternice ale orizontului său spiritual. Elementul de bază este acela

că familia tradițională este strâns legată de obște. În perioadele mai vechi, omul de când se naște până moare este legat,

fără putință de evadare de familie și de neam, atât în ceea ce privește condiția sa materială cât și cea spirituală. Individul

se dezvoltă în acest cadru sub imperiul unor legi moștenite din vechime, prins ca într-o țesătură magică de la familie și

până la obștea satului, țesătură care îl apără și îl supune îndoitelor rosturi personale și colective. Familia cunoaște în

relațiile sale o seamă de legături care sunt mai mult decât sociale. Este vorba de rudenia spirituală concepută în sat ca

1 . Valentin Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 21.

2 . Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Editura Vremea, 2007, p.42.

3 . Şerban Papacostea, Geneza satului în Evul Mediu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 63.

4 . P.P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii romîneşti, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.117.

ÎNTREZĂRIRI 21

fiind mai puternică decât cea de sânge5. Rudenia spirituală nu este altceva decât o formă spiritualizată a conviețuirii în

comun. Nășia era cea mai răspândită instituție de acest fel din satul românesc. Familia este și trăiește un rost spiritual care

dă rod și unitate vieții în comunitate. În cadrul familiei și a orânduielilor sale, omul învață aici ce este dragostea față de

aproape, ce este jertfa pentru altul, ce este înțelegerea și ascultarea. Familia în satul românesc tradițional înseamnă un

adevărat organism viu, o formă naturală, o expresie a celei mai rodnice unități de viață. Viața familiei în comunitatea

tradițională este unitară și omogenă, dar nu mai puțin puternică, nu mai puțin vie6. În comunitățile vechi, tradiționale,

familia a reprezentat un fenomen natural și uman, un aspect de viață mai mult decât sensul biologic al cuvântului. Era o

realitate complexă cu tot ce aparține omului, cu aspecte reale dar și cu taine păstrate de sute de ani de viețuire. Familia

ilustrează expresia firească a unui trecut de experiență, de împliniri dar și de renunțări. Aceasta, ca și celelalte aspecte ale

vieții sătești prezintă oglinda unor chipuri străvechi, ale unei lumi demult apuse. Familia care străbate acele vremuri este

un fenomen complex, cu aspecte variate, elemente și condiții de existență tainice. Indiferent de epoca istorică, în satul

românesc tradițional, familia a reprezentat un fenomen biologic, o celulă din care s-a dezvoltat comunitatea7. Procrearea a

constituit unul din temeiurile sale de existență. Oamenii sunt legați între ei și există laolaltă determinați de legătura de

sânge. Țăranul român fiind legat mai mult de comunitatea de viață a satului și de vatra sa își recunoaște și trăiește cu mai

multă profunzime această legătură de sânge care îmbracă aici o dublă semnificație; aceea desprinsă din ordinea spirituală

și aceea emanată din ordinea materială. În satul românesc de altădată, familia aveao structură riguros organizată și

structurată. O încrengătură de relații gradată și organică, o ierarhie precisă a tuturor membrilor arată cum această unitate

de viață își împlinește rosturile. Viața internă a familiei țărănești este întemeiată pe solidaritate și autoritate ierarhică, pe

o arhitectură bine definită și activată de rosturile puternice ale orizontului său spiritual. Prin urmare, familia în satul

românesc își întindea brațele dincolo de trupul său și trăia în interiorul obștii și strâns legată de aceasta8. Prin urmare,

familia, celula de bază a obștii sătești își întinde semnificațiile până la limitele maxime ale satului însuși. Iată, prin

urmare, putem spune că, în satul românesc străvechi, familia este sâmbure de viață și totodată floare a ei. Aminteam

anterior că în familia tradițională rolul fiecărui membru al ei era bine conturat. În cele mai multe cazuri, soțul era

considerat capul familiei și stăpân peste nevastă și copii. Dacă soțul era un om așezat, cu scaun la cap, echilibrat și

afectuos, atunci nevasta ducea o viață tihnită. Dar acesta putea fi și zbir și atunci, viața femeii, dar și cea a copiilor

devenea un coșmar. Totuși, bărbatul era cel care asigura existența familiei. Bărbatul muncea pe ogor, la pădure, creștea și

îngrijea vitele, deci avea responsabilități mult mai mari. Fiind mai tot timpul plecat de acasă, el avea libertatea de a

socializa la cârciumi și în alte locuri de întâlnire unde femeile nu aveau acces. Era ceva neobișnuit ca o femeie să stea la

crâșmă printre bărbați9. Nevasta nu câștiga bani din activități economice. Rolul ei era acela de a munci în gospodărie și de

a asigura perpetuarea neamului. Ocupațiile zilnice ale femeii erau: gătitul, torsul, țesutul, curățenia și îngrijirea celor mici.

Totodată, femeia avea și un rol administrativ. Ea trebuia să ‖chivernisească‖ agoniseala soțului, contribuind, astfel, la

bunăstarea familiei. Prinurmare, domeniul de activitate al soției era casa, gospodăria.Viața domestică îi solicita cea mai

mare parte a timpului și devine și mai complicată odată cu apariția copiilor. Se putea pune în discuție și apucăturile

nevestei. Dacă aceasta nu respecta rigorile supunerii și ale fidelității, ea risca să fie bătută crunt și chiar să fie alungată din

casă. Bătaia era considerate o pedeapsă normalăce putea fi aplicată de bărbat soției. A rămas până azi proverbul care

amintește că ― Femeia nebătută e ca moara neferecată‖10

. În caz că femeia manifesta nesupunere și avea oarecare tendințe

de independență, ea putea fi bătută de bărbat și legea permitea ca ea să suporte acea bătaie ―ușoară‖. Totul depindea de

temperamentul, viciile, capriciile și caracterul soțului. Totuși existau cazuri de iubire, de afecțiune și prețuire între soți. Cuplurile care trăiau fără cununie erau blamate de Biserică și, automat, de către comunitate. Prin urmare, ele suportau

disprețul comunității, fiind încadrate în categoria curviei.Tocmai, de aceea, căsătoria era considerată a fi o treabă foarte

serioasă și necesară pentru afirmarea și impunerea în comunitate.Un bărbat căsătorit era privit cu mai multă stimă decât

un holtei, iar o femeie măritată era automat prețuită și respectată. Cele necăsătorite, după o anumită vârstă, erau un prilej

de bârfă, supuse oprobiului satului și subiecte de bănuieli și glume răutăcioase. Prin urmare, căsătoria, chiar și în această

lume arhaică, era negociată ca o afacere în care ambele părți trebuiau să se înțeleagă și să aibă beneficii11

. Despre

ceremonialul și tainele căsătoriei vom vorbi în numărul viitor.

5 . E. Bernea, Op. cit. p. 69.

6 Ibidem.

7 . Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p.123.

8 . Raluca Popescu, Introducere în sociologia familiei, Editura Polirom, 2009, p.43.

9 . Constantin Vintilă Ghițuluscu, Patimă şi desfătare, despre lucruri mărunte ale vieţii cotidiene în societatea romînească, (1750-

1860), Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 102. 10

. Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre, Editura Humanitas, 2001, .98. 11

. E. Bernea, Op. cit. p. 92.

ÎNTREZĂRIRI 22

PÂRSCOVUL – REPERE ADMINISTRATIV-DEMOGRAFICE

IV

Ilie MÂNDRICEL

Unele modificări administrativ-teritoriale au loc între 1932

12 şi 1936. Cea mai

importantă pare a fi fost cea operată prin Decizia 2660/1939, la care ne vom referi şi noi.

Teritoriul ţării a fost împărţit în ţinuturi. Ţinutul Bucegi, cu reşedinţa la Bucureşti, cuprindea 10

judeţe, printre care se afla şi Buzăul, împărţit acum în 8 plase, 2 comune urbane, 132 de comune

rurale şi 581 de sate: plasa Buzău, reşedinţa la Pătârlagele, 21 de comune; plasa Câmpu,

reşedinţa la Pogoanele, 17 comune; plasa Câlnău, reşedinţa la Vadu Paşii, 17 comune;plasa

Oraşul, reşedinţa la Buzău, 11 comune; plasa Pârscov, reşedinţa la Pârscov, 17 de comune; plasa

Slănic, reşedinţa la Gura Dimienii, 15 comune; plasa Tohani, reşedinţa la Mizil, 18 comune şi

plasa Ulmeni, reşedinţa la Ulmeni, 16 comune. Comunele Lunca Frumoasă, Pârscov şi Târcov

(fostă Robeşti) continuă să fiinţeze în plasa Pârscov13

.

Date demografice complete pentru fiecare dintre localităţile de care ne ocupăm se obţin

în urma recensământului general al populaţiei din 6 aprilie 1941. În satele comunei Lunca Frumoasă se înregistrează

următoarele date: Curcăneşti: clădiri 53, gospodării 53, locuitori 160, (din care masculin70), toţi români, 5 intreprinderi şi

meseriaşi; Satul Lunca Frumoasă: 216/ 213/ 939/ (461)/ 15; Satul Pârjoleşti: 33/ 30/ 154/ (79)/ -; Satul Tocileni: 44/ 43/

202/ (106) -; Satul Valea Purcarului: 29/ 29/ 136/ (68)/ - . Total comuna Lunca Frumoasă: 375/ 368/ 1591/ (784)/ 20. În

comuna Pârscov situaţia se prezenta astfel: Satul Bădila: 250/ 246/ 1047/ (504)/ 6; Satul Pârscov: 563/ 524/ 2191, din care

10 unguri/ (1049)/ 20. Total comuna Pârscov: 813/ 770/ 3238/ (1553)/ 26.În satele com. Târcov se găsiseră: la Gura

Aninoasei-Cojanu: 60/ 47/ 183/ (91)/ 5; la Gura Târcovului: 55/ 54/ 208/ (98)/ -; Lotaşii: 9/ 8/ 39/ (20)/ -; Mucheni: 13/

13/ 40/ (21)/ -; Oleşeşti: 54/ 55/ 249/ (110)/ -; Pe Vale: 12/ 11/ 61/ (33)/ -; Răteşti: 195/ 193/ 667/ (269)/ 19/ -; Robeşti:

72/ 73/ 281/ (127)/ 6; Runcu: 27/ 28/ 133/ (66)/ -; Stănileşti: 56/ 53/ 263/ (118)/ -; Târcov: 42/ 42/ 195/ (96)/ -; Trestieni:

62/ 56/ 252/ (127) -; Ţâţârligu: 47/ 49/ 206/ (92)/ -. Total comuna Târcov: 793/ 770/ 3139/ (1449)/ 30 14

. Cu ajutorul

recensământului agricol din acelaşi an (1941) ne putem edifica asupra numărului exploataţiilor agricole din fiecare sat în

parte şi a uneltelor de muncă folosite de proprietari. Deşi recensământul este alcătuit pe fiecare sat în parte, vom reda

numai totalurile pe fiecare comună, în componenţa acestora de mai sus. Comuna Lunca Frumoasă avea în cele 5 sate ale

sale 371 de exploataţii agricole, majoritare fiind cele de mărime mijlocie (de la 1 până la 3 ha.), în ele folosindu-se un

inventar agricol alcătuit din 52 de pluguri, 28 de grape şi 91 de căruţe. Comuna Pârscov, 2 sate, 757 de exploataţii

agricole, cele mai multe de 1-3 ha., cu 118 pluguri, 45 de grape şi 141 de căruţe. Comuna Târcov avea în 16 sate 727 de

exploataţii agricole, cele mai multe tot de 1-3 ha şi în care se foloseau 156 de pluguri, 44 de grape, 3 rariţe, 1 secerătoare

şi 177 de căruţe15

. În ciuda existenţei în cele trei comune şi a unor proprietăţi agricole mai întinse, numărul mic al

acestora, fărâmiţarea excesivă a pământului şi uneltele tradiţionale şi ineficiente, folosite şi cu un veac în urmă,

îndreptăţesc concluzia practicării unei agriculturi de subzistenţă, îngreunată şi aceasta de tragedia războiului.

În baza Legii nr. 62 din 24 ianuarie 1942 ţara cunoaşte o nouă împărţire administrativă. Teritoriul României este

împărţit în 60 de judeţe, plus municipiul Bucureşti, cu 366 de plase, 153 de comune urbane, 14 municipii, 5898 de

comune rurale, din care 63 suburbane şi 13913 sate. Judeţul Buzău, cu reşedinţa în Buzău, cuprindea 8 plase, 2 comune

urbane, 127 de comune rurale şi 578 de sate. Plasele erau: plasa Buzău, reşedinţa la Buzău, 1 comună urbană, 19 comune

rurale; plasa Gura Dimienii, reşedinţa la Gura Dimienii, 13 comune; plasa Mărăcineni, reşedinţa la Mărăcineni, 15

comune; plasa Mihăileşti, reşedinţa la Mihăileşti, 14 comune; plasa Mizil, reşedinţa la Mizil, 1 comună urbană, 15

comune rurale; plasa Pătârlagele, reşedinţa la Pătârlagele, 20 de comune; plasa Pârscov, reşedinţa la Pârscov, 17 comune

şi plasa Pogoanele, reşedinţa la Pogoanele, 14 comune. În plasa Pârscov, se desfiinţează comuna Lunca Frumoasă, cele 5

sate ale ei fiind arondate comunei Pârscov, care avea acum 7 sate, iar comuna Târcovîşi menţine cele 16 sate de mai

înainte16

. Preocuparea pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative nu încetează însă, la lucrare fiind solicitate şi

organele judeţene. Mărturie stă corespondenţa Prefecturii judeţului Buzău care întocmeşte şi înaintează administraţiei

centrale un „Tablou No. 1 de împărţirea administrativă a judeţului Buzău care urmează a se pune în aplicare în ziua de 1

12

Idem, Min. de Interne – Dir. Adm. şi Finanţelor locale, jud. Buzău, ds. 25/1931, f. 70 (148 comune rurale, 505 sate, 60 cătune, 14 grupuri case şi 2

colonii) 13

Ibidem, ds. 5/1939, f. 184 14

Inst. Centr. de Statist., „Recensământul general al României din 6 aprilie 1941‖, Buc., 1944, sub nume; B.A.R. I 234265 15

Idem, „Recensământul agricol din 1941‖, Buc., 1949, sub nume; B.A.R. III 545118 16

„Împărţirea administrativă a României‖. Ed. oficială. Buc., Impr. Centrală, 1943, pp. 125-142; B.A.R. II 195341. Nota 1, p.139: Satul Târcov este

format din cele 2 sate cu denumirea de „Târcov‖ (până la Isvor) care în urma contopirii comunelor Gura Aninoasei cu Târcov au fost contopite şi

acele sate.

ÎNTREZĂRIRI 23

aprilie 1944‖. Aici se menţiona 1 oraş de reşedinţă judeţeană, 1 oraş nereşedinţă, 127 de comune rurale, care aveau în

subordonare 444 de sate. Faţă de anul 1942 nu existau mari noutăţi17

.

După război, priorităţile noii conduceri politice a ţării se schimbă şi ele. Se urmăreşte cu prioritate înfăptuirea

reformei agrare, desfiinţarea chiaburimii, naţionalizarea pământurilor şi averilor de la „rămăşiţele moşierimii‖, a celorlalte

mijloace de producţie, alungarea regelui şi proclamarea republicii. Împărţirea administrativă a ţării devine şi ea o

problemă politică, care se rezolvă prin Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R.18

.

După modelul sovietic ţara este împărţită în 28 de regiuni, printre care şi regiunea Buzău, cu capitala la Buzău şi

cuprinzând 6 raioane: raionul Beceni, reşedinţa la Beceni, 22 de comune, 123 de sate; raionul Buzău, reşedinţa în oraşul

de subordonare regională Buzău, 33 de comune, 136 de sate; raionul Cislău, reşedinţa la Cislău, 28 de comune, 146 de

sate; raionul Mizil, reşedinţa în oraşul de subordonare raională Mizil, 23 de comune, 73 de sate; raionul Pogoanele,

reşedinţa la Pogoanele, 15 comune, 38 de sate şi raionul Râmnicu Sărat, reşedinţa în oraşul de subordonare raională

Râmnicu Sărat, 34 de comune, 98 de sate.Total: 3oraşe, 155 de comune, alcătuite din 614 sate. În zona noastră de interes

existau: comuna Pârscov, în raionul Cislău, 7 sate (Curcăneşti, Lunca Frumoasă, Odăile sau Bădila, Pârjoleşti, reşedinţa

Pârscov, Tocileni, Valea Purcarului) şi comuna Târcov, în raionul Buzău, 5 sate (Oleşeşti, Robeşti, Runcu, reşedinţa

Târcov şi Trestieni)19

. În anul 1950 au fost întocmite fişe de evidenţă cadastrală pentru cele două comune, rezultând că

Pârscovul, în componenţa de atunci avea o suprafaţă de 4506 ha., din care, arabil 638, grădini de pomi 305, fâneaţă 622,

vie 56, păşune 757, pădure 1382, neproductiv 614, alte terenuri 132. Pentru comuna Târcov cifrele erau următoarele:

1645/ 342/ 173/ 113/ 28/ 410/ 62/ 462/ 5520

.

Reducerea cheltuielilor administrative a impus micşorarea, prin Decretul 331/19 sept. 1952, numărului de regiuni

la 18.Din păcate, dispare acum şi regiunea Buzău, raioanele şi comunele sale fiind subordonate regiunii Ploieşti, fapt ce a

grevat dezvoltarea normală a zonei vreme de un sfert de secol. Comunele noastre rămân neschimbate: Târcov (grafiat

peste tot Ţîrcov) în raionul Buzău, iar Pârscov în raionul Cislău, a cărui reşedinţă se mută la Pătârlagele21

. Noua situaţie

este consfinţită în 1954 şi de indicatorul alfabetic al localităţilor ţării22

. Prin Decretul Nr. 12 din 4 ianuarie 1956 are loc o

perfecţionare a situaţiei administrativ-teritoriale. Raioanele din zona Buzăului rămân neschimbate, dar înregistrămacum

Robeşti drept „comună cu denumire nouă prin schimbarea reşedinţei din satul Ţîrcov în satul Robeşti‖. În rest, nici la

Pârscov şi nici la Robeşti, fără alte modificări23

. Aceste date administrativ-teritoriale se pot asocia cu altele de natură

demografică, deoarece la 21 februarie 1956 a avut loc recensământul populaţiei. Comuna Pârscov număra atunci 5113

locuitori, 2440 bărbaţi şi 2673 femei, iar comuna Robeşti 1541 de locuitori, 721 bărbaţi, 820 femei24

.

În 1960 este adoptată Legea Nr. 3 pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative a teritoriului R. P. R., fără noutăţi

în ceea ce priveşte arealul pârscovean25

. Tot în anul 1960 Direcţia Regională de Statistică Ploieşti publică „Anuarul

statistic al Regiunii Ploieşti, 1960‖, util pentru a completa unele date demografice despre raioanele zonei Buzăului şi

localităţile acestora. Reţinem mai întâi că raioanele noastre aveau la 31 decembrie 1959: Beceni, o suprafaţă 1011 Km. p.,

22 de comune, 133 de sate; Buzău 1252 km. p., 37 de comune, 166 de sate; Cislău, 1821 km. p., 29 de comune, 145 de

sate; Mizil, 770 km. p., 26 de comune, 75 de sate; Pogoanele, 759 km. p., 13 comune, 33 de sateşi Râmnicu Sărat, 1326

km. p., 36 de comune şi 124 sate. La 1 iulie 1959 comuna Pârscov avea 5253 de locuitori (2551 b, 2702 f), iar comuna

Robeşti 1607 locuitori (765 b, 824 f)26

.

Anexei la Legea nr. 3/1960 i se aduc unele modificări prin Decretul nr. 799/1964 privind schimbarea denumirii

unor localităţi. Astfel, satul Schitu, despre care am amintit, aflat acum în comuna Scorţoasa, devine Dealul Frumos27

.

Ultima împărţire administrativă a teritoriului R.P.R. se realizează în 1965 şi este publicată ca „Anexă la Legea nr. 3/1960

pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative a teritoriului, cu modificările ulterioare‖. Numărul regiunilor era redus la

16, iar raionul Beceni desfiinţat, cele rămase prezentându-se astfel: raionul Buzău, cu capitala în oraşul (regional şi

raional) Buzău, care includea în teritoriul său administrativ comunele Lipia, Mărăcineni, Merei, Scurteşti, Simileasca,

17

A.N.I.C. Buc., Min. Afacerilor Interne – Dir. Adm. şi finanţelor locale, jud. Buzău, ds. 37/1944, f. 9 18

„Buletinul oficial al R.P.R.‖, nr. 77/ 8 septembrie 1950; B.A.R. P II 19935 19

„Împărţirea administrativă a teritoriului R.P.R.‖, f. l., ed. an (1950); B.A.R. III 223611 20

A.N.I.C. Buc., Reforma Agrară 1945, jud. Buzău, ds. 135/1950, f. 13 21

„Împărţirea administrativ-economică a R.P.R.‖, Buc., Într. Poligr. Nr. 3, 1952, pass.; B.A.R. III 413902 22

„Indicatorul alfabetic al localităţilor din R.P.R.‖, Buc., E.S.P.L.Şt., 1954, sub nume; B.A.R. II 291515 23

„Împărţirea administrativ-teritorială a R.P.R.‖, 1956 (B.A.R. III 370402) şi „Indicatorul alfabetic al localităţilor din R.P.R.‖, Buc., Ed. Ştiinţifică,

1956 sub nume (B.A.R. II 373470) 24

„Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956‖, Buc., Dir. Centrală de Statistică, vol. III, 1961. Pe sate: Pârscov: 2673, 1276 b, 1397 f; Bădila:

833, 377 b, 456 f; Curcăneşti: 214, 102 b, 112 f; Lunca Frumoasă: 929, 466 b, 463 f; Pârjoleşti: 144, 66 b, 78 f; Tocileni: 192, 90 b, 102 f; Valea

Purcarului: 128, 63 b, 65 f. Comuna Robeşti. Pe sate: Robeşti: 599, 258 b, 301 f; Oleşeşti: 171, 69 b, 102 f; Runcu: 359, 173 b, 186 f; Târcov: 199, 99

b, 100 f.; Trestieni: 253, 122 b, 131f. 25

„Buletinul oficial al M.A.N. a R.P.R.‖, nr. 27/27 dec. 1960 (IX), pp. 183-184, fără tabelul anexă; B.A.R. P II 19935

26„Anuarul statistic al Regiunii Ploieşti, 1960‖, Buc., Tip. şi litogr. Învăţământului, pass; B.A.R. P I 32385

27„Buletinul oficial al M.A.N. a R.P.R.‖, nr. 20/18 decembrie 1964 (XIII), pp. 223-225

ÎNTREZĂRIRI 24

Vadu Paşii, Verneşti şi Zoreşti şi avea în subordonare raională 49 de comune, cu 238 de sate; raionul Cislău, reşedinţa în

comuna Pătârlagele, 30 de comune, cu 150 de sate; raionul Mizil, reşedinţa în oraşul raional Mizil, 41 de comune, cu 111

sate şi raionul Râmnicu Sărat, reşedinţa în oraşul raional Râmnicu Sărat, 44 de comune, cu 161 de sate28

.

În luna mai a anului 1968 se joacă ultimul act (deocamdată) din eterna piesă a delimitării administrativ-teritoriale

a ţării. Se revine acum la unitatea administrativă tradiţională şi de bază de dinainte de război – judeţul, având în subordine

comune şi sate. În baza Legii Nr. 3/1968 a fost emisă Hotărârea Consiliului de Miniştri Nr. 1125/1968 prin care se

reînfiinţează, alături de altele, judeţul Buzău. Municipiul Buzău, reşedinţa sa, prin cuprinderea comunei Simileasca, parte

integrantă a oraşului, avea o suprafaţă de 7035 hectare şi o populaţie de 63405 de locuitori. Oraşul Râmnicu Sărat avea o

suprafaţă de 5204 hectare şi 22541 de locuitori. Judeţul Buzău cuprindea 84 de comune, cu 490 de sate, unele dintre

acestea revenind la vechiul lor nume. Comuna Pârscov este alcătuită de atunci şi până în prezent din 12 sate: reşedinţa

Pârscov, Bădila, Curcăneşti, Lunca Frumoasă, Oleşeşti, Pârjoleşti, Robeşti, Runcu, Târcov, Tocileni, Trestieni şi Valea

Purcarului29

. În mare, această situaţie se menţine şi în 1974, cu următoarele schimbări: suprafaţa judeţului 6072 km. p., 1

municipiu şi 1 oraş, cu o populaţie de urbană de 101115 locuitori, 83 de comune, cu 485 de sate şi o populaţie totală în

judeţ de 513881 locuitori (în 1972)30

. La recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 5 ianuarie 1977 judeţul Buzău

număra 171147 de gospodării şi 522321 de locuitori, iar comuna Pârscov 2453 de gospodării şi 7101 locuitori31

. La alt

recensământ, cel din 7 ianuarie 1992, populaţia judeţului şi a comunei Pârscov erau în scădere: 516961 de locuitori în

judeţ şi 6098 de locuitori în comuna Pârscov, din care 3123 femei32

.

Nu putem încheia fără a aminti de aşa-numitele regiuni de dezvoltare. Create în 1998 prin asocierea consiliilor

judeţene din ţară, aceste 8 regiuni nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică, precum judeţele şi

comunele. Au fost create cu rolul de a coordona dezvoltarea economico-socială regională, prin atragerea de fonduri

europene, prin iniţierea şi coordonarea unor proiecte infrastructurale regionale şi pentru a interpreta şi cerceta statistici

regionale. Judeţul Buzău face parte din Regiunea de dezvoltare Sud-Est împreună cu judeţele Brăila, Constanţa, Galaţi,

Tulcea şi Vrancea. Regiunea are o populaţie de 2811218 locuitori şi o suprafaţă de 35762 km. p. Sediul agenţiei de

dezvoltare este la Brăila33

.

Drumul parcurs de aşezările umane pârscovene a fost unul de la comunităţile mici, multe şi dispersate la altele în

creştere continuă şi unificare. Vocaţia integratoare a dus la unificarea Pârscovului de Sus cu cel de Jos, la contopirea celor

2 cătune Oleşeşti într-un singur sat mai mare şi mai populat. Acesta a fost parcursul tuturor localităţilor Pârscovului,

ajungându-se ca în 1968 comuna să reunească administrativ toate aşezările fostelor trei comune din acest teritoriu: Lunca

Frumoasă, Pârscov şi Târcov.

28

„Împărţirea administrativă a teritoriului R.P.R. …‖, Buc., „Grafica nouă‖, 1965, pass.; B.A.R. III 483822 29

„Viaţa Buzăului‖, Buzău, nr. 87/30 mai 1968 (I), pp. 1-4 30

Gâştescu, P., Iordan, I. şi Oancea, D.I, „Indicatorul localităţilor din România‖, Buc., Ed. Acad., 1974; B.A.R. II 582010 31

„Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 5 ianuarie 1977‖, Buc., Dir. C. de Statist., vol. III, 1981; B.A.R. III 666124 32

„Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992‖, Buc., Com. Naţ. de Statist, Vol. I, 1994; B.A.R. III 749301 33

http//ro.wikipedia.org/wiki/regiunile_de_dezvoltare_ale_României. Data consultării: 5 febr. 2019.

Cuţite-n trunchiuri...

Cuţite-n trunchiuri. Frunze despicate.

Mănunchi de ploi. Un plânset de florinte.

Flămând zenit. O lacrimă cuminte,

Pe pleoapa înserării din cetate.

Amarnic dor. Aprinsă rugăminte.

Biserici noi. Lumini alambicate.

Genunchi firavi. Suspine demodate.

Credinţe vechi, săpate-n oseminte.

Corset de piatră. Pană de simţire.

Săruturi fade. Zbor incert de umbre.

Plăpânde replici. Zombi-n devenire.

Cărunte clipe, veştede şi sumbre.

Apusuri rare-n hainele de mire.

Surâsuri sterpe. Ornice. Penumbre.

(din volumul „Inimi de porţelan‖)

Camelia ARDELEAN

Camelia

ARDELEAN

ÎNTREZĂRIRI 25

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE Rubrică realizată de Gheorghe POSTELNICU

Bucureştiul literar şi artistic, nr. 99.

O publicaţie care nu încetează să ne

uimească, realizată de un profesionist al

jurnalismului, prezent în acest număr,

printre altele, cu un „Reţetar literar

pentru uzul celor care vor să scrie

eseuri, prefeţe, cronici de întâmpinare,

tabele cronologice, fişe biobibliografice

etc.‖, fabulă amară despre veleitari şi grafomani. Excelent! Acelaşi Florentin Popescu pune la dispoziţia

cititorilor documente personale inedite, cu impact contemporan, apoi un interviu cu Mircea Coloşenco, un

senior al istoriei literare, şi un comentariu doct al volumului „Marin Preda. Anii formării intelectuale‖, al

venerabilului Stan V. Cristea. Ancheta intitulată „Cum evaluaţi anul literar 2019‖, realizată de Romaniţa-Maria

Ştenţel, două pagini de versuri nemuritoare („România 2019 – Versuri cât vezi cu ochii‖), întregesc un număr

remarcabil, în care mai întâlnim nume celebre, ca: Tudor Octavian, Titus Vîjeu, Grigore Ilisei, Coman Şova, N.

Tăicuţu, N.D. Fruntelată, Neagu Udroiu, Ion Andreiţă.

Din numărul jubiliar (100) am reţinut bilanţul realizat de redactorul-şef („La ceas aniversar‖), paginile

dedicate poetului naţional (Eminescu – 170 de ani de la naştere), sinteza intitulată „Eminescu, incorect politic?‖

(Fl. Popescu), interviul cu scriitorul Ion Lazu (la împlinirea vârstei de 80 de ani). Mărturisim că în paginile

acestei publicaţii ne regăsim, de fiecare dată, tinereţea imaculată şi optimistă.

Amurg sentimental, nr. 12 (296). Frumoasa publicaţie care se plămădeşte în redacţia de pe Şoseaua Colentina,

va împlini 25 de ani de existenţă, până la apariţia acestui număr din Întrezăriri. În tot acest timp a rămas

credincioasă aforismului dăltuit pe frontispiciu: „Cel ce-şi uită limba maternă nu are cum să stea de vorbă cu

Dumnezeu‖ (Pavel Mercea). Exemplarul primit de noi - prin bunăvoinţa scriitorului Veroni Mihăilă, prezent în

paginile revistei cu poezia „Părinte, să ne trăieşti‖. De altfel, versul patriotic şi tableta etică sunt la loc de cinste.

Ca şi punctul de vedere critic al directorului publicaţiei: tăios şi obiectiv cu veleitarii, aşa cum ne-a obişnuit.

Băcanii, nr. 25. Ajung la noi, prin abonament sau cumpărate din Bucureşti, reviste literare importante, finanţate

de Uniunea Scriitorilor sau de Ministerul Culturii. Docte, informate, sincronizate cu ultimele teorii filozofice.

Curioşi de cale-afară, nu lăsăm nicio pagină necitită. Ar fi inutil să le prezentăm prietenilor noştri. Preferăm să

le spunem ce se află în publicaţiile regionale, cele care exprimă, număr de număr, năzuinţele unor oameni ca

noi, cum sunt cei pe care i-am reîntâlnit în revista de cultură a comunei Băcani, localitate aflată la 8 km de

Bârlad. Publicaţia, susţinută de primărie, este realizată de profesorul Vasile Fânaru, bibliotecara Doiniţa Micu,

învăţătoarea Monalisa Postolache, profesorul Romeo Chelaru, educatoarea Lăcrămioara-Iolandina Ivan, de

neobositul Serghei Coloşenco şi de alţi inimoşi „băcani‖ pe care i-am îndrăgit, fără şă-i cunoaştem altfel decât

din munca lor de publicişti. Români adevăraţi care fac cinste localităţii în care trăiesc!

Academia Bârlădeană, nr. 77. Şi acest număr păstrează la cota cea mai înaltă

nota de sentimentalism şi onestitate, respectul valorilor inestimabile ale unui

trecut cultural glorios şi ale unui prezent spiritual lăudabil. „Anul Vlahuţă‖ se

încheie cu un grupaj de evocări realizate de nume prestigioase: I.L.Caragiale

(„Scrisoare către Al. Vlahuţă‖), Ion Buzdugan, C.D. Zeletin („Împrospătând

aducerea aminte‖), Elena Popoiu („O realitate bibliofilă‖), Victor Eftimiu,

Valeriu Râpeanu („Al. Vlahută, unul din scriitorii reprezentativi ai poporului

român‖), Simion Bogdănescu („Poezia vlahuţiană, azi‖), Theodor Codreanu

(„Eminescianismul lui Al. Vlahuţă‖), Valeriu Stancu („Un om al epocii sale‖),

Ioan Dănilă („La icoana lui Al. Vlahuţă‖), Serghei Coloşenco. Acest număr

remarcabil mai cuprinde un eseu al lui Gh. Gherghe despre „Bisericile din

ÎNTREZĂRIRI 26

Bârlad văzute de călători străini‖, şi expunerea lui Nicu Apostol la simpozionul „Înveşnicirea învăţătorului‖.

Uscând o lacrimă, nr. 72-74. Număr bogat, adevărat jurnal de activităţi culturale organizate de Filiala Buzău a

Ligii Scriitorilor: „Eveniment literar – Sala Athena Buzău‖ (Florentina Danu), „Iubirea ca o poezie ‖ (Elena

Căpăţână), „O minune în cultura buzoiană‖, „Locuri binecuvântate de Dumnezeu‖, „Miracole româneşti‖

(D.K.Negoiţă), „Pe-un pătul de fân şi floare‖ (Gina Agapie). Revista se remarcă şi prin cele 6 pagini de versuri

semnate de autori consacraţi (Tudor Cicu, V. Carianopol, George Păun, Gh. Oncioiu, Sandu Chiva) şi de

speranţe lirice: M. Răghinaru, Reta Sarcan, Florin Zirbo, Ioana Maria Vârlan, Monica Rusu, Veroni Mihăilă,

Aurelian Mihai, Onel Mihalache, Florin Grigoriu. Ultimul număr pe 2019 se completează fericit cu suplimentul

cultural „Poarta amintirilor‖.

Iluminismul ca viziune editorială

Remarcabila publicaţie cu redacţia în oraşul Focşani

(director executiv: Nina Deşliu, redactor-şef: Rodica Lăzărescu)

se implică număr de număr în ridicarea la suprafaţă a Modelelor

Culturale, a Tiparelor Umane ale Ţării. În acest nobil şi patriotic

demers a arhivat un inestimabil patrimoniu naţional de părinţi

culturali, de valori spirituale care asigură elementul de

continuitate al fiinţei naţionale. Pentru a clădi viitorul trebuie să

recuperăm bob cu bob trecutul şi tezaurul intelectual al secolelor

anterioare. Când instituţiile statului sunt risipitoare, publicaţiile

regionale îşi asumă ele memoria şi se îngrijesc de patrimoniul

cultural. Toţi cei care, de-a lungul timpului, şi-au înţeles

misiunea faţă de cultură şi au contribuit la binele colectiv,

trebuie numiţi cu recunoştinţă şi respect, ca părinţi ai Patriei

Culturale, cu numele dăltuite în conştiinţa colectivă a neamului.

Reperele propuse în ultimul număr (Anul XVIII, nr. 7-8, 139-

140) de către redacţia PROSAECULUM sunt: Dumitru Radu

Popescu, onorat de preţuirea lui Nicolae Dan Fruntelată; Ion Vlad, sărbătorit de Mircea Popa, Constantin

Cubleşan, Horia Bădescu, George Corbu Jr. şi Andrei Moldovan; Nicolae Manolescu, aniversat de Ioan Aurel

Pop, Niculae Gheran, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Oprea; Niculae Gheran, evocat de Iordan Datcu; Ovidiu

Genaru, evocat de Cornel Galben; Petre Isachi, omagiat de Liliana Cioroianu, Mircea Dinutz, Marin Iancu,

Viorel Savin, Ion Fercu; Nichifor Crainic, remember de Ionel Necula.

Personalitatea altor venerabile modele morale: Sorin Comoroşan, George Bălăiţă, Ion Andreiţă şi

Dumitru Velea este evocată în patru interviuri realizate de Constantin Severin, Sabina Marcu şi Rodica

Lăzărescu. Iluminismul redactorilor, înţeles ca izvor de lumină al literei scrise, deschide cale liberă afirmării

adevăraţilor Voievozi şi Dascăli ai culturii noastre.

Câteva nume de forţă ale scrisului contemporan alcătuiesc un număr „greu‖ (18) al Caietelor de la

Ţinteşti: Aurel Anghel, N. Cabel, Şerban Foarţă, Viorel Frâncu, S. Grigore, I. Nicolescu, I. Roşioru, P.

Spirescu, P. Stoicescu, Magda Ursache. Scriitoarea V.M. Tăicuţu publică un savuros foileton, „Obrazul gros a

invadat cultura‖, în care afirmă, pe bună dreptate, că „Poetul pornit din mahala e mândru că n-are pic de

cultură, că, lipsit de instrucţie, poate dispreţui tot ceea ce nu înţelege, începând cu noţiunile elementare de

poetică şi terminând cu înaintaşii. De ce n-a avut bunul simţ de a parcurge lecturile obligatorii în şcoală, fiind

mult prea ocupat cu haimanalâcul prin suburbii ori cu mersul în gaşcă la internet-café, are tot dreptul să se

considere generaţie spontanee. Literatura începe cu el, tot ce scrie el este nou şi original, fiindcă aşa se

întâmplă când nu citeşti nimic: nu ştii că există milioane şi milioane de cărţi în care temele tale poetice au fost

ilustrate cu incomparabilă forţă de expresie şi imaginativă‖. Adăugăm şi noi că asaltul mediocrităţii aurite este

încurajat de batalioanele de „critici de întâmpinare‖, proveniţi tot din versificatori, cutezători ai bunăvoinţei şi ai

superlativelor absolute, povestitori ai cărţilor de poezie. Cum să faci cronică şi recenzie, dacă nu cunoşti drumul

lung al criticii literare, de la Nicolae Filimon la Nicolae Manolescu?

ÎNTREZĂRIRI 27

Curierul Zoreştean este, aşa cum am mai scris şi altădată, un periodic local, lunar, realizat cu profesionalism

de entuziaşti locali: Eduard Sârbescu, Georgeta Tudor (harnica şi surprinzătoarea noastră colaboratoare), Ion

Arsene, Sofia Marin. Informaţii edilitate şi administrative, reportaj, jurnal, cuvinte încrucişate. Sugerăm

realizatorilor să cuprindă în sumarul fiecărui număr, eventual în Suplimentul cultural, câte o scurtă poezie din

tezaurul contemporan (10-12 versuri), eventual din autorii buzoieni.

Arena literară, nr. 16. Un trimestrial cultural de 16 de pagini, cu 54 de autori din toată ţara. Directorul

publicaţiei este R.N. Carpen, redactorul-şef – Aureliu Goci. Nu ne grăbim să o răsfoim. O vom „gusta‖ rând cu

rând, ca pe o hrană spirituală miraculoasă, dătătoare de tinereţe fără bătrâneţe. Recunoştinţă celui care ne-a

trimis-o!

Dumitru Scoroşanu „Istoria de lângă inimă”, 2019. „Cercetarea arheologică are în sine un spectaculos

aparte, iar atracţia poate fi mare pentru cel care caută urmele trecutului sub pulberea veacurilor. Dar pasiunea nu

este suficientă şi ea poate deveni dăunătoare în afara unei pregătiri corespunzătoare şi a experienţei ce o impune

munca arheologului. În puţine domenii diletantismul este mai periculos ca în arheologie. Dacă pasiunea este

completată de o documentare corespunzătoare, de studii cât mai temeinice, este de dorit ca profesorul de istorie,

împreună cu elevii, să participe la săpături arheologice pe şantierele ce se deschid în fiecare an, pe întreg

teritoriul ţării. Sub îndrumarea competentă a specialiştilor se pot obţine rezultate deosebite atât în planul

cunoaşterii directe a izvoarelor istorice, cât şi în plan educativ. Parte a volumului, studiul arheologic al

profesorului Scoroşanu demonstrează, pe temeiuri ştiinţifice, strălucit argumentate, vechimea şi continuitatea

vieţii materiale şi spirituale la Pârscov. Ceea ce surprinde este nu numai pasiunea sa pentru arheologie, lucru rar

întâlnit la un profesor din mediu rural, ci rigoarea ştiinţifică, argumentaţia pertinentă, conformă cu adevărul

istoric şi neliniştea constantă a autorului de a descoperi lucruri deosebite, spectaculoase şi relevante. Admirabilă

este procedura de integrare a investigaţiilor şi a cercetărilor sale în istoria străveche şi veche a neamului

românesc şi a zonei subcarpatice a Văii Buzăului, cercetările profesorului Scoroşanu fiind realizate după toate

rigorile ştiinţei arheologice, fără speculaţii sau concluzii lipsite de temei, hazardate‖ (Marius Adrian Nicoară).

Esenţe, nr. VII, revistă culturală trimestrială, editată de Centrul Cultural A. Marghiloman, Buzău, se deschide

cu editorialul Elenei Isbăşoiu (directoarea Centrului) intitulat „Iubirea de patrie – simţământ sau pledoarie‖ şi se

continuă cu amintiri despre scriitorul Marin Ifrim, cu un bogat bilanţ cultural al Centrului, „o instituţie vie‖, cu

trei pagini de epigrame, autor Gh. Bâlici. Am citi cu interes cronica profesorului Paul Androne la ultima

„Plachetă de poezie‖ a lui Emil Niculescu (totuşi nu e clar: confinium sau cvonfinium), şi interviul aceluiaşi cu

profesoara Camelia Voicu. Ne-am bucurat că distinsul dascăl buzoian foloseşte, în contradicţie cu regulile

corectitudinii politice (guma de mestecat a elitiştilor salonarzi de ieri şi de azi), formele tradiţionale de feminin:

profesoară şi directoare. Cinste domniei sale şi şcolii de gramatică pe care o slujeşte de 50 de ani!

Tudor Cicu „Don Quijote pleacă la război”(şi alte povestiri), 2019. În loc de cronică, invităm condeierii

buzoieni să-şi spună părerea despre eseul care închide sumarul volumului, adevărată artă literară a autorului

pendulând între echilibrul prozei lui Lev Tolstoi şi exaltarea cavalerului medieval, cu inserţii filozofice şi

teologice. „Ca să ţineţi pasul cu marea literatură, puneţi mâna pe carte, băieţi!‖,

pare a fi îndemnul bunului nostru prieten.

Mihaela Roxana Boboc „Terapia ploii de chihlimbar”, 2019. Există în acest

volum o durere stăruitoare, mai bine zis, o durere supravegheată de teamă şi

vinovăţie. Imaginaţia devastatore a poetei găseşte întotdeauna orizontul

recuperator care evită o stare de criză. Acesta este spaţiul curat al familiei,

luminat de credinţă şi de simboluri sacre. Poemele se deschid cu impresia de real

care se transformă, vers cu vers, într-o stare poetică, evitând mărturisirile

indiscrete şi abstracţiunile inepte. Gândul descumpănit de o întâmplare dramatică

încearcă, pas cu pas, să dea sens percepţiilor şi senzaţiilor tulburi. Ultimele

versuri purifică şi potolesc starea elegiacă. „Terapia ploii de chihlimbar‖ pare un

tulburător jurnal de dragoste, cu o expunere aspră a sentimentelor, vămuite de

fantasmele unei reci lucidităţi. Piesele sunt episoade discursive, tinzând spre

ÎNTREZĂRIRI 28

simboluri generale. Mihaela Roxana Boboc este una din vocile cele mai proaspete, patetice şi originale ale liricii

buzoiene contemporane. Între atâtea şi atâtea spirite trufaşe şi zgomotoase.

La închiderea ediţiei (cum se spune), adică a sumarului unui nou număr de revistă

(29), primim o carte elegantă în formă şi în conţinut, „Ce mai fac gâzele, brotăceii şi

scaieţii, domnule Topîrceanu”, autor, energicul scriitor Florentin Popescu. Este o

ediţie nouă, revăzută şi adăugită a volumului „Şapte convorbiri imaginare cu G.

Topîrceanu‖. Într-un „Avertisment către cititor‖ suntem preveniţi că „Aici nu este

vorba de spiritism, ci de o ficţiune în marginea adevărului‖, „un exerciţiu de

admiraţie‖, ceea ce am constatat şi noi, la prima vedere, urmând să aprofundăm

lectura, puşi în gardă şi de ultimul capitol, intitulat „Opinii de la cititori, sau cum ar fi

putut fi scrisă această carte‖. Ingenios, un ingenios „bine temperat‖, strălucind de

vervă şi imaginaţie!

UN JURNAL ÎNCÂNTĂTOR

Părintele Adrian Făgeţeanu s-a aflat, după

cum Mântuitorul i-a îngăduit, deasupra timpului pe

care l-a trăit. Paradoxurile sale au constituit

veritabile oglinzi de caractere şi de întâmplări

dramatice, verva sa polemică îi afirma pe deplin

demnitatea, dar peste toate se afla sfatul său

înţelept, cald şi apropiat, turnat în vorba apăsată, dar

chibzuită ca o sentinţă binevoitoare: „Hai să auzim

cuvinte mari de la un moş mic!‖ Părintele Gamaliel

Sima, ca fiu duhovnicesc al acelui „bătrânel mic de

înălţime cu trupul, dar mare la sfat cu sufletul…‖,

consemnează 68 de dialoguri teologice, bine scrise

din punct de vedere literar şi gramatical, petrecute

între 11 aprilie 1999, de Sfânta Înviere, şi 29 aprilie

2001, adăugând volumului („Moşu’Adrian, din

înţelepciunea Părintelui Adrian Făgeţeanu”.

Colecţia Educaţie Creştină. File din jurnalul

unui fiu duhovnicesc. 2017), adăugând volumului,

aşadar, două predici rostite de Părintele Adrian

(„Despre Spovedanie şi Cununie‖ şi „Despre Taina

Spovedaniei‖) şi un colaj dintr-o cateheză din anul

2002, „în cadrul Mănăstirii Antim, la care

Părintele Adrian a fost invitat să le vorbească

credincioşilor despre pericolul vrăjitoriei şi al

unor practici greşite ale anumitor preoţi‖.

Părintele Gamaliel promovează în tabletele

sale, ca şi în existenţa zilnică, o omenie generoasă,

teocentrică, atât în plan individual, cât şi în cadrul

comunităţii monahale, ca stareţ al Mănăstirii

Ciolanu. Destinul său pământesc se împlineşte pas

cu pas, prin punerea în lucrare a „darului de har‖,

fără să risipească „talantul‖ de care pomeneşte

Evanghelia,

turnând, astfel,

temelia unei

opere valoroase,

care mai

cuprinde

catehezele

susţinute la

Mănăstirea

Antim

(„Toboganul

pasiunilor‖ şi

„Sfânta Taină a

Căsătoriei‖). Ele

prezintă

ridicarea

spirituală ca o

zidire

duhovnicească pe mai multe nivele, „după modelul

implicit al Sfântului Chiril al Ierusalimului şi cel

explicit, al Sfântului Nicolae Velimirovici:

smerenia, plânsul duhovnicesc, blândeţea, foamea

şi setea de dreptate, milostenia, curăţia inimii,

pacea, răbdarea, mucenicia, bucuria

duhovnicească‖. Este relevantă puterea de angajare

a cititorului pe traiectoria unor protagonişti erudiţi

care creează un teritoriu stabil pentru judecata etică.

Secvenţele jurnalului propun de la o pagină

la alta formule noi de abordare epică: portretul,

anecdota, pilda, fişa de lucru, consemnarea,

comentariul, reportajul, naraţiunea dialogată,

parabola, transpuse cu egală abilitate. Cele mai

ÎNTREZĂRIRI 29

multe texte sunt de dimensiuni mici şi fixează

caractere puternice de monahi, stimulate de un

realism savuros şi de intransigenţa blândă a

autorului care vorbeşte dintr-o experienţă

nemijlocită.

Probabil că unii cititori vor aprecia calităţile

de scriitor ale Părintelui Gamaliel. Noi dorim să

subliniem, o dată în plus, măiestria sa de teolog. Nu

e uşor să lucrezi cu amintiri care nu sunt

întotdeauna purtătoare de semnificaţii, de adevăruri

şi de certitudini. În sfârşit, e greu să discerni în

atitudini teologice care aduc mai multă sau mai

puţină lumină. Problema este să vrem să primim

această lumină!

CUVÂNT ÎNAINTE

Despre contribuţia buzoienilor la

dezvoltarea Aeronauticii Române şi despre

participarea aviatorilor de pe aceste meleaguri la

acţiunile de luptă din al doilea război mondial s-au

scris câteva mii de pagini, având ca autori istorici

militari importanţi: Jipa Rotaru, Valeriu Avram,

Aurel Pentelescu, Marius-Adrian Nicoară, Emil

Surlaru. În anii 1941 – 1945, Aeronautica Română

şi-a măsurat forţele cu marile puteri aviatice,

dovedind însuşiri tehnice şi calităţi de luptă

remarcabile. Asupra acestui moment stăruie

scriitoarea Elena Căpăţînă în biografia unui erou al

aerului, buzoianul Soare Neaţă, vieţuitor, până în

2007, la vârsta de 91 de ani, în locuinţa sa de pe

strada Marghiloman (Dobrogeanu Gherea). Este o

lucrare care valorifică documente, mărturii scrise şi

orale aşezate într-un context istoric modern.

Istoriografia militară aşteaptă o sinteză care să

adune faptele de arme ale unor eroi simpli, idee

etică generoasă, cu scopul de a repune în circuitul

public nume uitate sau mai puţin evocate şi de a

propune societăţii modele de urmat. Oricât de rău şi

de nedesluşit ar părea prezentul! Munca autoarei

aduce o întărire, o adăugare la ceea ce fac şi alţii,

apărând substanţa noastră etnică, ţinând-o la

distanţă de duhul destrămării ce doreşte să ne

cuprindă. Nu putem dezvălui în aceste rânduri viaţa

eroului aviator Sorel, cel aflat ―cu un pas mai

aproape de Dumnezeu‖, cu peste 2500 de ore de

zbor pe 16 tipuri de avioane, dar vă îndemnăm pe

dumneavoastră să o faceţi, citind pagină cu pagină

frazele încărcate de frumoase sentimente: respect,

admiraţie, recunoştinţă. Nu toţi eroii, oamenii de

cultură, savanţii au norocul ca familia să le păstreze

o imagine luminoasă alături de gândul cuminte al

iubirii veşnice, iar când acestea se asociază cu

bunăvoirea unei autoare sensibile, câştigul ne stă

alături tuturor. Dacă veţi găsi puţină vreme să citiţi,

veţi simţi că eroul buzoian, împreună cu buna lui

soţie şi cu temerara sa fiică vă veghează pentru a nu

se împrăştia ce a făcut această familie pentru binele

nostru spiritual.

În carlinga avionului (ca luptător sau ca

instructor de zbor la Şcoala de Pilotaj din Bobocu),

pe aeroporturile militare, în încleştările aeriene, în

spitalele de răniţi, în fabricile şi uzinele buzoiene, în

atelierul propriu, credinţa, tăria de caracter,

inteligenţa nu l-au părăsit niciodată. Nici când, după

război, a împărtăşit soarta altor camarazi de arme:

îndepărtarea din armată. Învăţând din toate aceste

întâmplări că fapta bună, numai ea, lasă o urmă, un

reazem pentru urmaşi, soţia Maria, fiica Liliana şi

scriitoarea Elena Căpăţînă, fără să ne spună dacă le-

a fost uşor sau greu, au înfăptuit la adăpost de

haosul lumii parcă prevestind sfârşitul, partea lor de

bine, pe care o vom aprecia noi, dar o va şti

Mântuitorul, deoarece nu există un alt Judecător.

―Alipiţi-vă de bine!‖ este îndemnul Sfinţilor

Părinţi, pentru ca dragostea, care este temelia lumii,

să fie binefăcătoare. O localitate este vizibilă când

are eroi şi fapte eroice de sărbătorit. Un gânditor din

secolul trecut spunea că geografia este trupul ţării,

iar istoria, sufletul ei. În viaţa şi activitatea lui Sorel

am întâlnit atât trupul, cât şi sufletul patriei.

―Sorel‖ este o aşezare binemeritată a unui

erou, a unei personalităţi anonime, a unui buzoian

uitat de istorici şi de autorităţi, a unui Român, iar

pentru noi, dovada că se află încă mult adevăr în

urmele înaintaşilor noştri, în toate cel patru puncte

cardinale, la câmpie, la deal şi la munte, până la

Dunăre şi la Marea cea Mare.

Răsplata morală atinge sufletul oricui, iar

această carte, apărută în contextul general al

personalităţilor buzoiene profund meritorii, poate

avea o importantă valoare reparatorie, a unei

refaceri în spirit pentru constructorii faptelor de

cultură pe care le adaugă la şirul zidirilor

generaţiilor tutelare. Un semn că patria îi

recunoaşte, iar naţia le aminteşte de datoriile faţă de

statornicie şi de unitate, realizând o punte între

trecut, prezent şi viitor.

ÎNTREZĂRIRI 30

O CARTE CURAJOASĂ : „Dragoste târzie”

Cum poţi pătrunde critic într-o carte

construită – editorial – , ca o construcţie

inexpugnabilă, cu un „Cuvânt înainte‖, aparţinând

autoarei, o prefaţă (semnată de Girel Barbu) şi cu

două postfeţe (Aurel Anghel şi Ecaterina Chifu)? Şi,

dacă ţi-ai făcut loc, mai rămâne ceva de spus?

Credem că da.

Ei bine, Paulina Georgescu preferă temele

curajoase, puse în pagină fără complexe etice. După

ce a şocat cu „Imigrantul‖ (2017), acum zguduie

morala familiei tradiţionale, cu tema alegerii „unui

suflet pereche‖ de către persoanele în vârstă, la

vremea „la care o femeie ia mai degrabă drumul

bisericii‖ (A. Anghel). Paulina Georgescu nu este

psiholog, neurolog şi nici psihiatru, este o scriitoare

care îşi dă cu părerea despre vârsta a treia, despre

dreptul acesteia la renaştere erotică şi la fericire, cu

ajutorul reţelelor de socializare. Care este

deosebirea? În timp ce specialistul îngrămădeşte

informaţii pentru a scrie despre subiectul dat,

scriitorul imaginează o poveste, amestecă planurile

şi personajele, timpul şi spaţiul, tinerii cu bătrânii,

biserica şi morala creştină, ca să emoţioneze şi să

afirme că dragostea nu are vârstă. Noi ştiam că

intelectul este despărţit de emoţional. Paulina

Georgescu demonstrează contrariul.

Pe partea psihologiei vârstei a treia,

prozatoarea scrie bine. Găseşte intrigile potrivite,

dar încurcă puţin iţele, adică se pierde cu firea când

exaltarea devine incandescentă. În aceste episoade

ritmul şi bucuria simţurilor intră în curbe

periculoase, când primează trăirea visului, a

voluptăţii şi, de ce nu, a eternităţii. Pe partea

estetică, fleşurile, reducerea comunicării la

propoziţii simple, interogative şi exclamative

impregnează discursul cu tristeţe şi lirism apăsător.

Abuzul de inversiuni sintactice, topica inversată

obosesc lectura şi îndepărtează cititorul de firul

narativ: „Cu ochii minţii mă pătrunde. Simt cum o

haină cade‖, „Lumina ce am zărit-o aş vrea să o

păstrez‖, „O fericire şi o linişte imensă mă

cuprinde‖ (aici este şi un dezacord gramatical între

predicat şi subiectul multiplu). Dacă nu greşim, se

pot desprinde din paginile povestirii tonuri tragice,

nostalgii misterioase, o comunicare magică între

sufletele îndrăgostite, o legătură ce implică fiorul

cosmic şi adierea credinţei creştine, o fâlfâire

dureroasă a necunoscutului, cu fluturi, îngeri şi

furnicături. Iubire şi moarte, natură şi univers, adică

o poveste care duce viaţa în uitare, în neantul

metafizic, aceasta este „Dragoste târzie‖ (2019),

noua carte a Paulinei Georgescu. Cronica noastră la

„Imigrantul‖ (vezi ÎNTREZĂRIRI, nr. 24 şi „Jurnal

pârscovean‖, Editura PIM, 2019) se încheia cu o

speranţă: „Îndepărtându-se de tipologia

internautului atoateştiutor, vocaţia de scriitor a

Paulinei Georgescu poate creşte frumos din

temperamentul zbuciumat şi din inteligenţa larg

disponibilă spre poezie‖, ceea ce, spre sincera

noastră bucurie, constatăm că s-a întâmplat.

A M P R I M I T

Dragii mei,

Mă aflu la capătul unui drum important din

viaţa mea care nu ştiu când şi cum se va sfârşi. Am

o vârstă înaintată, anii și-au pus amprenta pe

întreaga mea înfățișare, dar bunul Dumnezeu a

îngăduit ca să fiu cu mintea trează și la această

vârstă și de aceea vă cer îngăduința dumneavoastră

să scriu și eu un mic articol pe care să-l publicați. În articolul acesta este vorba despre doamna

profesoară Tudor Georgeta pe care am întâlnit-o

prima dată la şcoala din Vernești, la clasele I-IV.

Era eleva unei doamne învățătoare pensionare care

încă mai lucra în învățământ, Stoian Elena. Fiind

un copil isteț, cu mult bun simț și curios din fire, am

remarcat-o imediat și-am îndrăgit-o. Era mereu în

întrecere cu colegii ei din clasă și reușea ca la

sfârșitul fiecărui an școlar să ia premiu.

ÎNTREZĂRIRI 31

Anii au trecut și fetița îndrăgită de toți a

ajuns să frecventeze tot la școala din Vernești,

acum la ciclul doi. Aici, printre mulți alți profesori,

l-a avut și pe soțul meu, Tomescu Valeriu, care-mi

povestea adesea numai lucruri frumoase despre ea,

spunându-mi că este un copil silitor, bun la

învățătură și că atunci când avea ea chef, scria și

câte o mică poezioară, așa cum a făcut-o la teza de

geografie, unde era vorba despre frumusețile

patriei noastre și bogățiile ei. A mai trecut un timp

și Geta Dumitrache, așa se numea atunci, a dat

examen și a reușit printre primii la Liceul ” Mihai

Eminescu” din Buzău. Apoi a urmat Facultatea de

fizică de la Iași și, obținând diploma de licență cu

notă maximă, i-a fost ușor să prindă un post, prin

repartiție guvernamentală, la unul din liceele din

Buzău, unde a predat fizica.

Între timp, Dumitrache Georgeta a devenit

d-na profesoară Tudor Georgeta, prin căsătoria cu

tânărul ofițer Tudor Ion, un domn chipeș și deștept

ca și dânsa, pe care toată lumea îl admira și-l

aprecia. Împreună au construit o casă frumoasă în

Vernești și au adus pe lume doi copii. Erau mândri

de tot ce aveau și duceau o viață frumoasă

împreună, dar soarta nemiloasă a făcut ca soţul să

se îmbolnăvească şi să-i părăsească tocmai când

trebuia să-și culeagă roadele muncii lor. Dureros,

dar adevărat…

Rămasă stâlpul casei doamna a luptat pe

mai departe cu greutățile vieții și a învins. A ieșit

la pensie fără să profite de prelungirea vârstei de

pensionare, pentru că numărul orelor de fizică a

scăzut drastic în planul de învățământ. Deși putea

preda mai departe, s-a gândit să facă loc celor care

nu aveau unde se încadra.

După ce a ieșit la pensie n-a lăsat condeiul

din mână și a scris mereu atunci când i s-a cerut

fiindcă știe să scrie bine…lucru pe care nu îl poate

face oricine. Și-a planificat în așa fel treburile încât

este mereu în activitate: are grijă de nepoți, se

ocupă de treburile gospodărești și scrie…Este chiar

redactor la ziarul local și reporter la vernestitv; pe

lângă toate aceste preocupări, ține și un dialog cu

Divinitatea, pe care l-a început din copilărie sub

îndrumarea mamei sale. Merge aproape duminică

de duminică la biserică, scrie articole cu caracter

religios, mai ales că a fost în pelerinaje la mânăstiri

în țară și în afară unde era vorba despre

frumusețile patriei noastre și bogățiile ei.

E prietenă și colaborează cu o altă doamnă

cu care a înființat, avându-l alături și pe domnul

fondator al Curierului zoreștean, Asociația civică

ACT pentru Vernești, și fac împreună diferite

activități culturale și obștești, în speranța că pot

contribui la bunul mers al comunei în care s-au

născut. Este vorba despre doamna Dediu Aurelia, o

altă fiică a comunei care a fost școlită mai întâi la

Vernești, apoi la liceul ” B.P. Hașdeu” din Buzău,

obținând, în final, după muncă și sârguință,

diploma de inginer la Facultatea de energetică.

Întâmplarea a făcut să am ocazia să discut cu

câțiva colegi de-ai doamnei și mi-au vorbit în

termeni elogioși despre dânsa. Împreună cu soțul

său au ridicat o casă foarte frumoasă pe B-dul

Gării din Buzău, dar cea mai mare realizare a

dumnealor este faptul că au două fete frumoase și

deștepte ca și părinții lor…așchia nu sare departe

de trunchiul copacului. Şi dumneaei pune mare preț pe legătura cu Divinitatea. Încă din copilărie a fost

îndrumată în acest sens de bunica maternă și de

mama sa, doamna Rena Prefit. Ştim cu toții că pe

vremea aceea nu se pomenea de așa ceva la școală.

Aceste două prietene se implică făcând

sacrificiu de timp, efort fizic, efort material, și

amândouă socotesc că lucrurile din această lume

nu sunt decât țărâna pe care dacă o punem

grămadă sub picioarele noastre, vom fi mai

aproape de cer.

Stau și mă gândesc, și mă întreb dacă aceste

două persoane sunt apreciate la adevărata lor

valoare de cei din jurul lor.

Pentru tot ce ați făcut și faceți, doamnelor,

sunteți un exemplu și meritați tot respectul și stima

noastră. Îl rugăm împreună pe Bunul Iisus să vă

dea sănătate și putere de muncă pe mai departe.

Nu pot ocoli faptul că trăim într-o lume în

care corupția, minciuna, vulgaritatea și crima sunt

la ordinea zilei, dar mai există totuși și oaze de

puritate, de adevăr, cinste, frumos, prietenie și

iubire, și de aceea închei cu versurile dintr-o poezie

scrisă de Viorel Octavian Pașcanu: „Dacă pe

această planetă / există / un singur om bun, / află că

binele nu a murit, / omul bun, / prin gând și faptă /

sădește flori / care vor rodi binele, / și sunt sigur,

dacă / singurul om bun va muri, / din mormântul lui

va răsări / o floare, / semn că binele iarăși a înviat /

deoarece binele nu moare niciodată.”

Semnează un fost dascăl al școlii din Vernești…

Marcela Tomescu, Iași, 88 de ani

ÎNTREZĂRIRI 32

Nota redacţiei: Reproducem fişa biografică a doamnei Marcela

Tomescu, buna noastră învăţătoare din clasele I-III, din Gh. Postelnicu

―Dicţionarul dascălilor pârscoveni: educatoare, învăţători, profesori,

preoţi. 1830-2010‖, Editura Sfera, 2013, pag. 131-132.

S-a născut pe 12 octombrie 1931, la

Verneşti. Încă o soră, Cecilia (n. 1929). Mamă le-a

fost Elena Manolache (n. 1906), învăţătoare,

absolventă a Şcolii Normale din Buzău cu

calificativul eminent. Admirată pentru frumuseţea şi

inteligenţa sa. Din nefericire s-a stins din viaţă la 29

de ani, ca urmare a unei bănuite intoxicaţii cu o

plantă otrăvitoare. Tatăl, Neagu Petrache (1902-

1982), din Poenii de Sus (Cislău), a fost directorul

Intreprinderii Forestiere (IFET) Buzău. Şi-a refăcut

viaţa alături de Maria Sbarcea, învăţătoare în

Buzău. A mai venit pe lume o fată, Rodica-Eleonora

(n. 1938), ingineră la Regionala CFR Iaşi.

Marcela Petrache a urmat cursurile Şcolii nr.

8 (învăţătoare Elena Protopopescu) şi ale Şcolii

Normale din Buzău (promoţia 1951). A fost

repartizată la Mărunţişu, dar a fost preluată de

Şcoala Medie din Pătârlagele (director, profesoara

de limba română Maria Onofrei, transferată mai

târziu la Liceu Haşdeu) pentru a susţine orele de

limbă maternă (1951-1954). Formidabila sa

memorie ne dezvăluie subiectele inedite propuse

atunci de inspectorul şcolar Popescu – Gătej celor

înscrişi pentru suplinire-învăţători. Limba română –

dictare: „—Prinsu-mi-l-ai şi pedepsitu-mi-l-ai pe

hoţ? —Iată că ţi-l dau, dar să-l ţii bine!‖,

matematică: „scrieţi numărul 10010010‖. Pe cât de

scurt, pe atât de relevant. Încercaţi şi

dumneavoastră…

În 1954 a fost mutată la şcoala din Pârscovul

de Sus, cu un scop pacifist: să stingă conflictul

dintre mai vârstnicii Mircea Georgescu şi Nicolae

Popa. Farmecul tinerei dăscăliţe a avut efectul

scontat. „Mi-a plăcut mult la Pârscov, fiindcă acolo

am găsit oameni de

treabă. Am colaborat

unii cu alţii

nemaipomenit de

bine. Deşi eram un

copil faţă de colegii

mei (Aurora

Georgescu, Mircea

Georgescu, Elena Stănescu, Nicolae Popa, n.n.) am

fost respectată, fiindcă la rându-mi îi tratam cu mult

respect şi le ceream sfatul atunci când era cazul‖. De

măiestria didactică a domniei sale s-a bucurat şi

autorul acestor rânduri, în primele trei clase.

Anul 1956 a constituit începutul romanului

sentimental cu Valeriu Tomescu din Buzău (1931-

2002), profesor de geografie la Pogoanele, fiul unui

„scriitor de vagoane‖ din gara Buzău. Inimoasa

învăţătoare îi fusese recomandată de unchiul

Constantin Alexandrescu, domiciliat la o aruncătură

de băţ de şcoala „Aurel Vlaicu‖. Costache, născut pe

8 iunie 1911 în satul Valea Puţului (Merei), decedat la

26 mai 1984, cu părinţii naturali Marghioala şi

Nicolae, fusese înfiat de mătuşa Steliana (1896-1985),

din Pârscovul de Sus, fiica Joiţei şi a lui Niţă Ioniţă

din Cernăteşti. Locotenentului C. Alexandrescu, grav

rănit pe front, i s-a amputat un picior într-un spital din

Bucureşti. A fost îngrijit de sora medicală Eugenia

într-atât de bine, încât între cei doi s-a înfiripat o

poveste de dragoste care s-a încheiat prin căsătorie şi

stabilirea la Pârscov. Nu au avut copii.

Tânăra familie Tomescu s-a stabilit la

Verneşti unde şi-a făcut casă nouă. Au dăscălit

împreună la şcoala de centru până la pensionare. Au

avut o fiică, Mihaela (n. 1962), funcţionară în Iaşi,

căsătorită cu Ion Crâşmaru din Urecheşti (Bacău),

profesor de mecanică la Grupul Şcolar din Iaşi.

„Unul lângă celălalt, până când moartea ne va

despărţi‖, şi-au spus de multe ori Marcela şi Valeriu.

Din păcate, despărţirea a venit prea repede. Bărbatul

plin de vigoare, profesorul respectabil a fost învins de

urmările exploziei de la Cernobâl. Marcela Tomescu

îşi duce singurătatea într-o garsonieră din Iaşi. Îşi

aminteşte, din scurtul popas pârscovean, numele

fiecărui elev, al oamenilor de serviciu, nea Mitoi

(Apostol VASILE) şi tanti Florica (DUŢĂ), şi al

gazdelor la care a locuit (Aneta Stoian şi Florica

Popa).

ÎNTREZĂRIRI 33

POEŢI CONTEMPORANI DE LA KM ZERO

Coman ŞOVA

Ruga fierarului Elegia cailor pierduţi (I)

şi se face c-ascultăm în vise

Doamne, dă-mi un ochi de soare trist şi dureros şi mustrător

să torc fir de bronz pentru greblat, cum e goana mânjilor ucisă,

dă-mi din lăstărişul forţei Tale cum ne ceartă caii-n graiul lor

râvnă-n meşteşugul ce mi-ai dat. fii de iarbă, singuri în cetate

pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii

Fă din fier să crească bogăţii şi se face că-i gonim pe înserate

ţărna să ne facă portocale – şi se face că sunt caii vii

şi să coacem roada sântelor-mării sunet lung ne lunecă prin sânge

la zeiţe tinere în poale. - tropotul şi coamele-n alai

şi se face că pământul plânge

Doamne, dă-mi şi rodii, pâine caldă, vin, într-un dor nepotolit de cai

strigătul copiilor ce-aşteaptă şi se face, se mai face că-n cetate

să se işte-n aer de pe şoldul plin, adăstând câmpiile cât zarea

ca să-mi ducă sângele în faptă. dau năvală-n noi ca o dreptate

caii dăruindu-ne iertarea

O REVISTĂ – ÎNTREZĂRIRI, UN OM – GHEORGHE POSTELNICU, UN LOC – PÂRSCOV

În nomenclatorul localităţilor din România, printre miile de localităţi rurale figurează şi Pârscovul, o

aşezare străveche din judeţul Buzău, cu vechi tradiţii şi obiceiuri, cu o istorie bogată şi cu oameni harnici şi buni

gospodari, cum se spune îndeobşte.

Dar pe lângă aceste atribute Pârscovul a avut fericita şansă de a intra şi în istoria literaturii. Orice iubitor

sau bun cunoscător al istoriei culturii româneşti când spune Pârscov se gândeşte numaidecât la unul dintre cei

mai cunoscuţi şi îndrăgiţi scriitori: V. Voiculescu, poetul, prozatorul, dramaturgul şi publicistul care a îmbogăţit

tezaurul de valori culturale naţionale cu opere de mare frumuseţe şi originalitate, despre care toţi criticii de

specialitate au avut numai cuvinte de laudă.

Aici, la Pârscov există astăzi şi o Casă memorială a scriitorului, iar cine o vizitează şi-i priveşte

exponatele îşi dă numaidecât seama că aproape toate prozele lui V. Voiculescu au fost inspirate de acest tărâm

mirific buzoian, fie şi numai prin simplul fapt că aici se află nume de locuri şi chiar personaje uşor de identificat

în localitate. Şi fiind Pârscovul o aşezare cu astfel de conotaţii, firesc a fost ca marele scriitor să-şi afle o serie

de urmaşi. Nu neapărat ,,de sânge‖, de familie, cum se spune, ci urmaşi în spirit şi în preocupări.

ÎNTREZĂRIRI 34

In Pârscovul de azi trăieşte şi munceşte, între alţii, şi un „om cultural‖ (cum l-ar fi numit un alt poet al

locurilor, Radu Cârneci) : Gheorghe Postelnicu, scriitor la rându-i şi totodată ceea ce putem numi cu un termen

moştenit din limbajul de lemn al epocii de dinainte de 1989 un mare şi neobosit ,,animator cultural‖.

D-l Gheorghe Postelnicu este un intelectual care a lucrat, dacă nu cumva ne înşelăm, mulţi ani ca angajat

al statului pe postul de profesor la şcoala din Pârscov. Astăzi este pensionar, scrie cărţi de critică şi istorie

literară, are deja o bibliografie personală valoroasă (între altele ne-a dat o biografie – nici nu se putea altfel! – a

consăteanului său V. Voiculescu şi o alta despre opera unui alt buzoian, mai de la câmpie, Ion Gheorghe) şi

editează una dintre cele mai interesante reviste – „sătească de ştiinţă şi cultură‖, cum a numit-o d-sa –

Întrezăriri, care în decembrie 2019, în al şaptelea ei an de apariţie, a ajuns la nr. 28.

Acum se cuvine, desigur, să ne referim şi la conţinutul, profilul publicaţiei şi la – cel puţin ! – sumarul

acestui foarte recent număr.

Revista se deschide cu un editorial despre o amară şi tristă situaţie. Autorul lui, d-l Gheorghe Postelnicu

îşi exprimă regretul că la un „concurs de lectură‖, pe care l-a organizat publicaţia d-sale cu ceva timp în urmă pe

marginea creţiei unui tânăr prozator, autor al mai multor cărţi bine receptate de către critica ,,naţională »,

Gheorghe Stroe, ivit pe lume într-un sat apropiat şi plecat de curând dintre cei vii, n-a apărut niciun concurent.

O ironie (a soartei ? a întâmplării ?) a făcut ca lipsa competitorilor să ne trimită cu gândul la o schiţă a

amintitului prozator, un text în care aborda tocmai ideea lipsei de apetit pentru lectură a contemporanilor noştri -

„Ultimul cititor‖. Aşadar, nu se poate ca dincolo de amărăciunea editorialistului să nu descoperim un trist

adevăr al zilelor noastre : se citeşte din ce în ce mai puţin. Şi cauzele se cunosc: ineficienţa şcolii, insuficienţa

educaţiei din familie, ―concurenţa‖ internetului, a televiziunii şi a altor mijloace mass-media.

În fine, trecând dincolo de editorial (fireşte, cu speranţa că într-un viitor nu prea îndepărtat se va reveni

la lectură), se cuvine să spunem că Întrezăriri este o revistă nu numai serioasă, ci şi plină de conţinut, cu nimic

mai prejos de alte publicaţii de profil, nu numai judeţene, ci şi naţionale. Nu este o afirmaţie fără acoperire,

fiindcă nouă, la Bucureştiul literar şi artistic ne trec prin mâini şi pe sub ochi numeroase reviste care ne permit

comparaţii între ele şi, eventual, unele clasificări.

Poate că mai mult şi mai convingător decât spusele noastre ―vorbeşte‖ sumarul numărului amintit.

Astfel, d-l Gheorghe Postelnicu publică un fragment dintr-un volum în pregătire, intitulat ―Tânărul Vasile

Voiculescu între medicină şi literatură‖, Constantin Costea semnează un itinerar geografico-istoric ―Drumul

Buzăului‖, Ilie Mândricel (care a mai publicat o foarte cuprinzătoare bibliografie a prezenţelor buzoiene în

Biblioteca Academiei Române, despre care am scris şi noi în revista Sud ) ―Pârscovul – repere administrativ-

demografice‖.

Spaţii rezonabile sunt rezervate semnalării unor apariţii editoriale semnate de scriitori buzoieni (Tudor

Cicu scrie un articol despre Stan Brebenel, Ion Nedelea despre ―Jurnalul‖ lui Gheorghe Postelnicu, Titi Damian

despre Nicolae Gâlmeanu, iar un fragment din cartea ―Gheorghe Stroe – un Sisif pe muntele de cenuşă‖, de

Elena Stroe-Otavă readuce în atenţie viaţa şi opera buzoianului amintit mai la începutul însemnărilor noastre).

Poezia este reprezentată de două tinere autoare (Oana Glasu şi Elena Rusen), iar proza de Georgeta Tudor,

Aida-Oana Drugău şi L.G. Creţu.

Am reţinut o prezentare – ―Valea Buzăului, străveche vatră românească‖ (autor C. Costea) în care sunt

trecute în revistă comunele şi satele din zona amintită prin titlu.

Nu în ultimul rând este de menţionat apetenţa editorului pentru punerea în lumină a valorilor

patrimoniale locale, fără a lăsa să se înţeleagă de aici că revista n-ar avea şi o deschidere mai largă, naţională –

ceea ce, de asemenea, poate fi considerat încă unul din meritele generale ale publicaţiei.

În concluzie, acum şi aici, am vrut să semnalăm (fiindcă merită) un loc aparte de pe harta Buzăului şi a

ţării, prezenţa în agora culturală a unui om – d-l Gheorghe Postelnicu, cel care vorba cronicarului, ―sfinţeşte

locul‖ şi o revistă de ţinută, elegantă, valoroasă, care se situează, fără exagerare, pe o poziţie din prim-planul

publicisticii noastre de azi.

Florentin POPESCU

(Articol preluat din revista trimestrială ―Arena literară‖, nr. 16)

ÎNTREZĂRIRI 35

S P I R I T U A L I T A T E BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ

Preot Enache NECULA

Biblia sau Sfânta Scriptură este izvorul sau temelia credinței și al vieții creșține, numită pe drept cuvânt ―Cartea cărților‖. Ea cuprinde învăţătura

religioasă morală în prima fază pregătitoare cuprinsă în Vechiul Testament și în

formă realizatoare și desăvârşitoare prin Noul Testament. Este recomandată cu

stăruință și căldură ființei umane cu îndemnul ―Cercetați Scripturile‖. Ea a fost și este pentru toți creștinii, carte de învățătură, povățuitor sufletesc, întărire,

mângâiere, judecător și călăuzitor pe calea mântuirii.

Cultul, teologia, viața duhovnicească, iconografia, întrega viață

bisericească ortodoxă este o dumnezeiască descoperire a Sfintei Scripturi, așa

cum ne-a fost încredințată de sfinții Apostoli, și propovăduită cu multă râvnă de sfinții Părinți. Biblia este cartea care cuprinde mai multe cărți. Biblia este rostirea cuvântului lui Dumnezeu pentru

oameni prin oameni inspirați de Duhul Sfânt.

În fața cititorului Biblia poate fi o pâine dospită, poate deveni anafora sau poate fi transfigurată în

Trupeu haristic. Sunt mai multe trepte de pătruns: trepte de cunoaștere, de inițiere, de sfințenie.

Așadar, tu cititorule dacă vei deschide cartea din simplă curiozitate de A ŞTI, fii sigur că nu vei uita

pentru că vei găsi în ea opera literară, poezie lirică, istoriografie, legislație, imne sacre, pagini profetice, proză,

scenarii dramatice, eseuri filozofice. Dacă vei fi necruțător, vei găsi sau descoperi și naivități, lacune,

distorsiuni și multe alte meteahne care pot să te smintească.

Dacă vrei să ÎNŢELEGI, o vei citi, o vei cerceta a doua şi a treia oară cu de-amănuntul și atunci cugetul

tău va înțelege sensul cuvintelor și faptele istorice ale vremurilor din urmă.

Dar dacă, o vei cerceta pentru A CUNOAŞTE, te vei deprinde și o vei citi cu drag, pentru că toate cărțile

din această carte au fost scrise pentru a-l prevesti şi a-l vesti pe Iisus Hristos, care a venit în lume de dragul unei

singure făpturi: Omul și totodată îndreptându-se spre o singură ființă care ești tu ca cititor.

Așadar, citind Sfânta Scriptură, ajutat de explicațiile sfinților Părinți ai Bisericii, atunci când nu

înțelegi anumite lucruri, vei pătrunde în adevărurile de credință și cu siguranță atunci vei ști, vei înțelege și vei

cunoaște adevărul despre Viață pentru că ―Viața veșnică aceasta este: să tecunoască pe ține, singurul Dumnezeu

adevărat și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis în lume.‖

Biblia este alcătuită din două mari secțiuni: Vechiul Testament care cuprinde istoria mântuirii neamului

omenesc de la facerea lumii până la venirea lui Hristos și Noul Testament care cuprinde viața, activitatea și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, istoria primelor șase decenii ale creștinismului și istoria mântuirii

universale.

Cuvântul Biblie este un cuvânt grecesc care înseamnă ―hârtie de scris‖. În timp a circulat și cuvântul

Scriptură, vine din cuvântul latinesc care înseamnă ―scriere‖. Adevărul este că Biblia sau Sfânta Scriptură este

același lucru sau carte.

Din cuprinsul Vechiului Testament menționăm că are un cuprins de 39 de cărți canonice recunoscute de

Biserica Ortodoxă, la care se mai adaugă alte 14 cărți ziditoare de suflet, considerate ,,bune de citit‖. Acest

număr de cărți se găsesc menționate în cuprinsul fiecărei Biblii a Vechiului Testament.

Din Noul Testament fac parte 27 de cărți canonice recunoscute de Biserica Ortodoxă.

Încă înainte de apariția tiparului, credincioșii noștri au cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în

Sfânta Scriptură, din slujbele bisericești la care participau: Sfânta Liturghie, cele șapte laude, Sfintele Taine.

Textele biblice traduse și tâlcuite credincioșilor de slujitorii bisericești, rostite cu claritate și citite destul de des

din fața Sfântului Altar sau de la strană au fost înțelese și au intrat în conștiința ascultătorilor.

Primele texte biblice apărute în limba română au fost Psalmii, parte din Sfânta Scriptură, cea mai folosită

în cultul ortodox.

ÎNTREZĂRIRI 36

Primele tipărituri bisericești în limba română au fost făcute de diaconul Coresi. Evanghelia la Brașov

1561 și apoi Psaltirea 1570.

Un moment de seamă în istoria traducerii Sfintei Scripturi în limba română este tipărirea Noului

Testament la Alba Iulia 1648 în timpul Mitropolitului Simion Ștefan. Apoi se tipărește integral Sfânta Scriptură

1688, care a intrat în istoria culturii românești de Biblia de la București. În 1795 la Blaj se tipărește o nouă traducere a Sfintei Scripturi de Samuil Micu (Claiu) reeditată în 1819.

În 1854 – 1856 apare Biblia de la Buzău, apoi Biblia de la Sibiu 1856 – 1858, revizuită de Mitropolitul Andrei

Șaguna.

În ultimul timp au apărut cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române multe ediții ale

Bibliei cu un tiraj impresionant. În Biserica noastră textul Sfintei Scripturi este mai întâi rugăciune, făcându-se

cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, trăind cu evlavie și respect momentele respective. Sfinții Apostoli îndemnau

pe creștini în repetate rânduri: ―Fraților stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt,

fie prin epistola noastră.‖

Biserica Ortodoxă dă liberatate și a pus la îndemână credincioșilor Biblia sau Sfânta Scriptură, tradusă și tipărită în limba românească de a citi cu încredere, cu evlavie și inima curată, sub îndrumarea părintească a

slujitorilor bisericii pentru a nu se rătăci în interpretarea ei.

Toți care au scris despre Sfânta Scriptură socotesc că este cea mai prețioasă comoară sufletească, un dar

dumnezeiesc pe care Părintele ceresc din marea Sa iubire l-a folosit pentrucre dincioși. Mulți Sfinți Părinți au

scris foarte multe articole, în diferite publicații despre Sfânta Scriptură.

Scriu cu mult drag un foarte scurt articol în revista noastră ―Intrezăriri‖, privind Sfânta Scriptură.

Consider că fiecare familie ar trebui să aibă cartea Sfintei Scripturi, pentru că este o hrană sufletească. În

aceasta se vede credința, evlavia și curățenia sufletească și trupească.

Biblia sau Sfânta Scriptură este plină de dumnezeiască lumină, ne dă putere care ne întărește sufletele,

ne luminează mintea de a merge pe cărările bune ale vieții, ne trezește conștiința și ne îndeamnă spre

îndeplinirea virtuților morale creștinești. Aşa să ne ajuteDumnezeu!

DESPRE SMERENIE ŞI PUTEREA SACRIFICIULUI

Georgeta TUDOR

„ Există numai două feluri de oameni: unii drepţi, care se socotesc pe sine păcătoşi,

şi alţii, păcătoşi, care se socotesc a fi drepţi.‖

( Blaise Pascal)

Titlul acestui articol mi-a venit în minte în urma vizionării materialului trimis printr-un mail de dl ing.

Virgil Săndulescu, unul din cei doi sponsori principali ai ziarului, despre Telescopul Hubble. Cineva ar putea

să-şi pună întrebarea ce legătură are lucrul acesta cu tema pe care mi-am

propus-o. Păi telescopul acesta, lansat în aprilie 1990, are menirea de a ne da

informaţii despre structura Universului, prin imaginile transmise

cercetătorilor NASA, pentru a fi interpretate. Asta ţine de ştiinţă, o să mă

corecteze cineva. Da, dar omul de ştiinţă n-ar putea face nimic dacă nu i-ar

îngădui Dumnezeu, de aceea cei mai mulţi dintre savanţii acestei planete,

planetă care nici nu poate fi reprezentată pe o hartă astronomică, cred în

Divinitate şi sunt smeriţi.

Smerenia, întâlnită cu adevărat numai în religia creştină, este virtutea

prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a

primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. Dar pentru că pe

lângă însuşirile bune, fiecare om are şi slăbiciuni, smerenia mai cere ca

fiecare să-şi recunoască slăbiciunile sale, precum şi să recunoască, în acelaşi

timp, şi părţile bune ale aproapelui.

ÎNTREZĂRIRI 37

Smerenia creştină trebuie să fie curată, adică să pornească cu adevărat din inimă, altfel ea e făţarnică şi

mândrie tăinuită; trebuie să fie unită cu adevărata cinstire de sine şi cu încrederea în Dumnezeu, altfel ea este

slăbiciune vinovată; trebuie să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările, altfel ea nu are nicio

valoare.

Ca pildă de înaltă smerenie şi de nemânie, Sfântul Serafim ni-l zugrăveşte pe Sf. Grigore al Neocezareei.

Aflându-se odată într-un loc public, o oarecare desfrânată a început a-i cere plata pentru păcatul pe care,

chipurile, acesta îl săvârşise cu ea. Fără mânie, sfântul spuse cu blândeţe unuia dintre însoţitorii săi:

― Plăteşte-i , de grabă, preţul pe care îl cere!‖ De îndată ce primi plata necuvenită, femeia a fost luată în

stăpânire de un duh rău. Atunci, sfântul, răspunzând la rău cu bine, a alungat prin rugăciune duhul din ea.

Omul smerit dacă este clevetit şi osândit nu se nelinişteşte şi nu-şi caută îndreptăţire, căci se gândeşte la

judecata lui Dumnezeu. Noi, însă, de obicei, ne mâniem aprig împotriva celor ce ne aduc defăimări, pentru că

ţinem la părerea oamenilor despre noi şi legăm toate foloasele de care ne bucurăm de ea.

Sfântul Simeon Teologul, zugrăvind situaţia smerită şi nenorocită a omului, spune că întreaga noastră

viaţă este o ― luptă cu patimile, iar înlăuntrul său, încă înainte de patimi, omul poartă gunoi şi miasmă‖.

Smerenia ce se naşte din cunoaştere de sine nu chinuie, nu asupreşte sufletul, ci te îndeamnă la umilinţă şi

recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Smerenia nu este resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a personalităţii lipsită

de voinţă, ci avânt înflăcărat spre lumină.

Smerenia este raza harului venită din rai. Şi prin ce schimbări cereşti trece sufletul când în el pătrunde

raza harului! Până de curând cufundat în întunericul nopţii păcatului, el se trezeşte deodată îmbrăcat în lumină.

Iar în această lumină omul smerit începe să-şi vadă propriile sale păcate şi porneşte să se curăţească de ele, pe

când înainte de a fi înveşmântat de lumina harului, toate în el i se păreau a fi în orânduială deplină. Şi acest

lucru e firesc să fie aşa; numai luminat de sus omul îşi poate vedea păcătoşenia ; într-o încăpere întunecată

aerul nu pare plin de praf, ci întotdeauna proaspăt şi curat. Dar de îndată ce în încăpere pătrunde o rază de soare,

vedem cât praf zboară prin ea.

De smerenie este legat un minunat paradox: cu cât un om devine mai virtuos, cu atât se simte mai

păcătos. Şi în cazul mândriei este acest paradox: cu cât se mândreşte omul mai mult, şi astfel păcătuind, cu

atât se socoteşte pe sine mai drept.

O pildă minunată de adâncă smerenie avem şi-n viaţa Sf. Spiridon al Trimitundei. Deşi era episcop şi era

cinstit de toţi ca drept şi făcător de minuni, Sfântul Spiridon vieţuia modest şi se îmbrăca foarte simplu. Odată ,

la invitaţia regelui, a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun călugăr simplu şi sărac, l-

a lovit peste obraz. Sf. Spiridon, plin de bunătate, l-a întors şi pe celălalt.

Până aici am scris din viaţa Sfinţilor Părinţi, şi cititorul ar putea fi contrariat că, în vremurile pe care le

trăim, smerenia nu mai poate fi atinsă şi nici sacrificiul care-o însoţeşte. Nimic mai fals. Ar trebui să ne

mândrim că suntem contemporani cu oameni, cu adevărat, valoroşi, trăitori în smerenie şi credinţă în

Dumnezeu. Un astfel de om este acad. prof. dr. Leon Dănăilă, geniul neurochirurgiei mondiale. Când i-am

citit povestea vieţii, mi-au dat lacrimile.

. Câţi dintre copiii noştri ştiu despre acest om minunat? Ei ştiu despre

manelistul X sau Y ale căror producţii le fredonează, dar despre munca titanică

şi sacrificiul unui om de a salva vieţi n-au de unde să ştie, pentru că nici

adulţii nu sunt interesaţi de astfel de poveşti.

Născut la 1 iulie 1933 în satul Darabani, jud. Botoşani, din părinţi cu

puţină carte, cel ce avea să devină marele savant de astăzi a parcurs un drum

lung şi greu, plecând de la coarnele plugului, cum mărturiseşte într-un interviu.

În copilărie nu ştia nimic despre medicină, dar Dumnezeu i-a scos în cale o

fascicolă din acest domeniu aruncată într-un şanţ, probabil de un doctor căruia

nu-i mai era de folos. Acesta a fost momentul începutului misiunii de a salva

vieţile oamenilor, pe care tânărul absolvent al liceului din Dorohoi şi-o asumă

când se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi. A fost singurul absolvent al

liceului care a luat examenul, cu toate că secretarul şcolii nu-l vedea câştigând

în faţa colegilor cu părinţi sus-puşi.

ÎNTREZĂRIRI 38

Ca să ajungă la performanţa de a explora cel mai complex organ al corpului uman, sculptorul de creiere,

dr. Leon Dănăilă, mai târziu profesor la două facultăţi, de medicină şi psihologie, academician, a muncit enorm,

trecând peste toate obstacolele care i-au stat în cale. „ Picioare am primit de la toţi, dar vorbe bune n-am primit

de la nimeni.‖

Concluzionând, în urma operaţiilor făcute, că un chirurg are nevoie şi de studii de psihologie, pentru că

o boală are două laturi: una psihică şi alta organică, în aceeaşi proporţie de 50%, a terminat şi facultatea de

specialitate la zi. Crede în Dumnezeu de când era copil. Sute de operaţii din cele peste 40.000 efectuate pe

creier le consideră minuni. „ Dumnezeu mi-a dat braţe, mâini, ca să fac binele pe pământ.‖ „ În creier se intră cu

Dumnezeu de mână.‖

Şi la vârsta de 85 de ani mai activează şi oferă dimineţa consultaţii gratuit. „ Când luam ceva de la

pacienţii săraci, aveam impresia că-i jefuiesc.‖ Pentru că nu înţelegea cum în alte ţări rata mortalităţii în urma

operaţiilor pe creier era de numai 4% şi în România de 50-60%, s-a străduit printr-o muncă cum puţini sunt

capabili s-o facă, ca să obţină o bursă în America, New York. Dacă la noi doctorul scotea tumora băgând

degetul în creier, acolo se folosea microscopul operator. Aşa că după ce a studiat un an de zile, participând

efectiv la intervenţiile neurochirurgicale, a adus şi în ţară un microscop operator, efectuând prima operaţie cu

laser. În felul acesta, şi în România a scăzut rata mortalităţii în acest domeniu la 3-4%.

Alături de Einstein se află în lista celor 500 de oameni geniali ai secolului 21. Ca să-şi poată publica

lucrările de specialitate, acest mare OM a fost nevoit să-şi văndă maşina şi casa-cu condiţia să locuiască în ea

până la moarte. Deplasarea până şi de la clinică a rezolvat-o; merge pe jos şi cu mijloacele de transport în

comun. „ Din punct de vedere material, la ora actuală sunt cel mai sărac medic din lume. Nu mai am nimic, nici

locuinţă, nu mai am nimic. Dar din punct de vedere sufletesc, sunt cel mai bogat om din lume. Am inima plină,

sunt foarte mulţumit, am făcut totul pentru oameni.‖

Cine dintre parlamentarii cu care este coleg acest om smerit şi cu mare putere de sacrificiu poate spune

aceste lucruri? Să ne trăiţi, Dle PRODESOR! Sunteţi minunat!

NIFONUL, LOC DE TĂMĂDUIRE A SUFLETULUI ŞI A TRUPULUI

Constantin COSTEA

Există undeva, la ieșirea din satul Măgura, un loc unde, parcă a pogorât Dumnezeu, cu întregul său alai de îngeri

și s-a odihnit, o clipă, aici, sfințind și binecuvântând acest ținut de poveste. Acesta este Nifonul, loc de repaus și aducere

aminte despre vremurile de odinioară. Orice loc de preț din vechime păstrează o aură și-i un semn peste veacuri. Aici

omul devine mai profund și elementele firii își dovedesc fața lor ascunsă ochiului obișnuit. În acest loc sfințit se pare că

apar toate făpturile din vechime, adormite în vesmântul veșniciei lor. Codrii străvechi și oameni veșnici așezați de la-

nceputul lumii în preajma izvoarelor de unde ascultă liniștea cerului înstelat. Locul are menirea de a-l face pe om mai bun

și mai profund, de a iubi natura și pe semenii săi, de a ști să evoce și să prețuiască trecutul în așa fel încât să nu strivească

prezentul. Pădurea are menirea de a-l ridica pe om în starea de bucurie, de a-l elibera de oboseala și de lâncezeala pe care

grijile îndelungi și agitația permanentă le favorizează. Aici bântuie amintirea sfântă a fostului schit întemeiat pe la 1811,

„situat pe un frumos și răsfățat pisc, unde se desfășoară ochilor una dintre cele mai frumoase panorame”.34

Aici se poate

petrecece asul ieșirii din singurătate, când lucrurile se cheamă, se învăluie reciproc în clinchetul de toamnă aurie, când

fructul copt ține locul soarelui curs în amurg. Aceasta este atmosfera misterioasă în care se înfățișează Nifonul, ținut de

taină și legendă, legănat de freamătul pădurii de argint. Locul este binecuvântat prin sfințenia sa și alcătuirea celor

hărăzite de Domnul. Pe pământ crește pădurea de fag și de brad, mesteacăn și carpen, plop, paltin, arțar și arin, pe sub

arbori cresc flori de toate neamurile: ghiocel, viorea, ciuboțica-cucului, brândușa și alte minunate flori ale pădurii. În

luminișuri zâmbesc larg cimbrișorul, sunătoarea, coada șoricelului și cea a calului, sânziene, ochiul boului. Tot prin

luminișuri cresc: fraga, mura, zmeura și socul; prin rărituri apar fel și fel de bureți, pâinișoare, roșcovi, ciuperci, ghebe. În

cuprinsul pădurii se întâlnesc cerbi și căprioare, capre, lupi, iepuri și vulpi, veverițe, jderi, nevăstuici, iar din arbori străbat

cântări din zori și până în noapte: privighetoarea de munte, ghionoaia, mierla, cucul, sturzi și turturele, pițigoiul și vrabia.

Izvoarele se prăvălesc de pe culmi și fântânile dezvelesc la loc deschis ochiul apei pentru împrospătarea celor însetați.

34

. Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu,

1892, p. 358.

ÎNTREZĂRIRI 39

Iarna îmbracă pădurea într-o mantie albă purificatoare, pentru ca primăvara cerul să se năruie în oglinzi peste codrul

renăscut. Vara aduce acea liniște a zborului solemn, iar toamna miroase a rod zămislit, parcă, din împărăția Raiului.

Băile de la Nifon. Despre acestea vorbește Basil Iorgulescu care menționa că ele se aflau în cătunul Măgura din comuna

Măgura, “lângă Schitul Nifon , situate într-o romantică posițiune și înconjurate de dealuri umbrite de pomi și pădure.

Apa curge cu o mare abundență pe 7 izvoare, din care unele se întrebuințează pentru băut, iar altele pentru scăldat.

Puțin mai la vale se întâlnesc toate într-un bazin de piatră având o termperatură de +6 grade. Elementele ce conțin sunt:

sulf, în abundență, iod și puțină sare. Se întrebuințează pentru reumatism, boli de piele, boli scrofule, vindecarea

sângelui, etc. Apropierea, facilitatea drumului, înlesnirea cu care se procură alimentele, face ca ele să fie mult vizitate.

Astăzi (1892, n.n.) sunt lăsate în ruină și aproape uitate”35

.

În anul 1861, Dionisie Romano canalizează și captează izvoarele de apă minerală de la Schitul Nifon, într-un

bazin de piatră pentru care cheltuiește suma de 4.352 lei36

. Episcopul de Buzău se implică personal în această

întreprindere și în anii următori. Băile de apă sulfuroasă de la Nifon se găseau “devale de schit”. Pentru amenajarea lor

mai construiește “o cazarmă”din“gard cu 10 încăperi, învelite cu scândură” și împrejmuite “cu gard de nuele cu

streașină” și unsprezece băi de lemn37

. Aceste băi au devenit cunoscute în întreaga țară. Ele au fost date în arendă de

Episcopia Buzăului. În 1868 arendaș era un oarecare Tudorache Nicolau38

. În același an, 1868, generalul Carol Davilla, de

la Serviciul Sanitar al Armatei, prin adresa cu numărul 3008/30 iunie 1868, comunica episcopului Dionisie Romano,

aducându-i la cunoștințăcă un număr de 49 grade inferioare (subofițeri, n.n.) din Garnizoanele Galați, Ismail, Brăila și Focșani, care au nevoie de băi, au obținut aprobarea Ministerului de Război pentru a veni la Nifon. “Dar știind că Prea

Sființia Voastră sunteți cel care ați făcut aceste băi să-și ia dezvoltarea și reputația de care se bucură deja, pentru

ajutorul omenirii suferinde, având în vedere cât iubiți de mult armata noastră, viu cu onoarea a vă ruga a întinde

părinteasca Prea Sfinției Voastre îngrijire și binecuvântare și asupra acelor soldați ce s-a destinat a veni la Nifon,

patronaj ce le-ar aduce îndoit folos la redobândirea sănătății lor”.39

Prin adresa numărul 8758/10 octombrie 1868, Eforia

Spitalelor Civile, făcea cunoscut Episcopiei Buzăului că a făcut înțelegere cu Prefectura Buzău ca inginerul districtului să

ridice planul topografic al terenului din jurul Schitului Nifon pentru ca“să se poată ști ce periferie să se reserve spre a se

putea face cuvenitele îmbunătățiri, pentru ca apele minerale de acolo, cunoscute în țară, atât de folositoare sănătății, să

poată servi celor în suferință într-un mod mai practic”40

. Băile de la Nifon, sub atenta supraveghere a episcopului

Dionisie Romano erau foarte bine organizate, cu instalații bune și un medic curant41

. Ca și școala pe care a înființat-o la

Nifon, băile de aici au reprezentat o parte din înfăptuirile lui D. Romano, pe linie gospodărească, în perioada episcopatului

său la Buzău, înfăptuite, în mare parte, cu economiile sale.

Dionisie Romano. (1806-1873), episcop titular al Episcopiei Buzăului, de la 31 mai 1865 până

la 18 ianuarie 1873. Înperioada 19 iunie 1859- 10 martie 1863 a fost locțiitor de episcop la

Buzău; este perioada inițiativelor pe care le-a intreprins în legătură cu Măgura. S-a născut la 29

iunie 1806 la Săliștea Sibiului. A desfășurat o activitate susținută de dascăl, tipograf, om de

cultură, slujitor al Bisericii Ortodoxe Române. De numele său sunt legate inițiativele privind

înființarea școlii de la Nifon, amenajarea izvoarelor de ape minerale de la Nifon, pe care le-a

pus la dispoziția armatei. A fost înmormântat la Mănăstirea Ciolanu. Chipul său este zugrăvit la

Biserica Cetățuia din apropierea Mănăstirii Ciolanu42

.

Spitalul Nifon

În locul fostului Schit Nifon din comuna Măgura, a fost înființat, în anul 1881, de Ministrul

Sănătății și Ocrotirilor Sociale, un spital rural. Acesta a fost primul spital rural din județul

Buzău. Această unitate spitalicească era susținută din fondurile statului și era dotată, la început, cu 32 de paturi. Spitalul

era încadrat în categoria spitalelor rurale ale Statului și a fost înființat ca urmare a adoptării Legii din 26 iunie 1881 care

stabilea normele de organizare și funcționare a spitalelor rurale43

. Aflată în plin proces de modernizare, societatea

românească cunoaște, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, prefaceri și progrese în toate

sectoarele vieții, inclusiv în sectorul sănătății publice. În acest sector au fost inițiate o serie de legi care aveau în obiectiv

35

. Ibidem, p. 359. 36

. Chiril Dobre şi Pamfil Georgian, Mănăstirea Ciolanu din judeţul Buzău, Bucureşti, 1930, p.57. 37

. Preot Gabriel Cocora, Dionisie Romano, episcopul Buzăului, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, 2006, p.143. 38

. Ibidem. 39

. Arh.StatuluiBuzău, fond EpiscopiaBuzăului, dos. 44/1868. 40

. Ibidem. 41

. Acad. Română, dos. Pach. MCXXI, f. 430; cf. Pr. G. Cocora, op. cit. p. 144. 42

. G. Cocora, Şirul episcopilor Buzăului, în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Buzăului, Buzău, 1983, vol. II, pp. 48-49. 43

. Arh. St. Buzău, fond Serviciul Sanitar al judeţului Buzău, dos. 144/1925.

ÎNTREZĂRIRI 40

reglementarea și buna funcționare a serviciului sanitar național. Acest seviciu funcționa prin colaborarea corpului medical

cu autoritățile centrale și locale. Se instituie un serviciu sanitar rural care avea drept bază instituția medicului de plasă și care, după 1881, va fi completată cu o nouă instituție, cea a spitalelor rurale. Primii medici de plasă apar în 1862 din

inițiativa doctorului Carol Davilla44

. La 26 iunie 1881, Parlamentul României elaborează Legea pentru înființarea

spitalelor rurale, care, la articolul 1 prevedea: “ În locurile mănăstirești rămase sau care ar rămâne neocupate de

comunități religioase se vor înființa spitale pentru căutarea pelegrei și a altor boli care bântuie populația rurală și

reclamă o îngrijire mare și mai îndelungată”45

. Evident că respectiva lege, ca și alte norme din domeniul sanitar, vor

suferi modificări pe parcursul timpului, în funcție de evoluția sistemului. Astfel, la 18 iunie 1893 apare Legea pentru

modificarea Legii Sanitare care, la articolul 81 prevedea:“Medicii spitalelor rurale ale statului vor fi retribuiți cu 500 lei

pe lună. Medicii spitalelor de plasă și ai spitalelor rurale vor avea locuința, iluminatul și încălzitul în spital‖ 46

.

Preocuparea guvernanților acelor vremuri pentru modernizarea sistemului sanitar este evidentă. Iată motivarea pe care o

prezenta doctorul N. Garoflid, originar din Buzău, în ședința Senatului din aprilie 1893: “…într-un stat modern, serviciul

sanitar se bazează pe organizarea cu pricepere a acestui serviciu deoarece repausă toate celelalte interese ale

populațiunii deoarece înainte de toate este sănătatea, viața; igiena satelor și orașelor, măsurile pentru însănătoșirea

locuințelor, institutele unde se crește aglomerează, frageda vlăstare a neamului, să nu devie focare de boli; însănătoșirea

localităților, studierea și combaterea bolilor localizate, a endemiilor, împiedicarea și lupta contra epidemiilor,

vaccinațiunea, îngrijirea spre a da ajutorul medical și căutarea celor săraci la domiciliu, în spitale bine organizate,

asistența și ajutorarea la dificultățile partațiunii (nașterii, n. n.), nu sunt acestea toate datorii de primă ordine ale unui

guvern ce-și înțelege misiunea și vrea să o îndeplinească? Fără îndoială!”. Aceste obiective vor fi susținute și de

doctoral Felix din Ministerul Sănătății în Circulara adresată corpului medical, cu un an mai înainte, în 1892: îmbunătățirea

sănătății publice, micșorarea mortalității, alinarea sufletelor, educația fizică a tineretului, pentru a garanta progresul moral

și material al țării47

. Am considerat că este necesar să prezentăm contextul și circumstanțele în care a luat ființă Spitalul

Nifon, unitate care și astăzi se numără printre cele mai renumite unități medicale de profil. În perioadele următoare au mai

fost înființate în județul Buzău alte spitale rurale. În 1892 se înființează, la Pătârlagele, un spital rural cu local propriu. Un

alt spital cu același profil se înființează la Pogoanele de către Prefectura Buzău. Ultimul se întreținea din renta anuală de

12.000 lei donată de Elena și Grigore Monteoru48

. În anul 1892 Spitalul Nifon dispunea de 32 de paturi. El era întreținut

de stat și costa 26.800 lei anual. Aici, în incinta spitalului, funcționa una din cele cinci farmacii din județul Buzău; trei se

găseau în orașul Buzău, una la Mizil și cea de la Nifon. Spitalul Nifon era deservit de un medic al statului49

. Primul medic

al Spitalului Nifon a fost italianul V. Marini.

Vaerinus sau Vafrino Marini. S-a născut la 27 ianuarie 1823 în Laureto, Italia. Era absolvent de Medicină și se

încadrase de tânăr în mișcarea Risorgimento care acționa pentru eliberarea și unificarea Italiei. Persecutat de autoritățile

habsburgice a venit în România și a fost încadrat ca medic curant la băile minerale de la Nifon prin grija episcopului de

Buzău, Dionisie Romano. După desființarea băilor va fi încadrat la Spitalul Nifon. Moare la 2/18 aprilie 1896 la Nifon,

unde este și înmormântat. În stânga intrării, în cimitirul de la fostul schit Nifon, alături de mormântul lui Atanasie

Pâcleanu, într-un grilaj de fier, pe o placă așezată pe mormânt, există următoarea inscripție: “Hic iacet Doctor Vaerinus

Marini virprobusintegerimusnatus 27 ianuarie 1823 in Laureto, Italia. Obitus 6/18 aprilie 1896.Nifon.Posuifiliuselus

Cammilo Lucinio Aurellio”.Traducere: ”Aici zace (odihnește) Doctor Vaerinus Marini, bărbat cinstit, foarte integru,

născut la 27 ianuarie 1823 în Loreto, Italia. Mort 6/ 18 aprilie 1896, Nifon. A pus fiul lui, Cammilo Luciano Aurelio”50

.

Informații despre Spitalul Nifon, înperioada sa de început, aflăm și din presa buzoiană. Într-un articol din 7 aprilie

1885, apărut în ―Albina Buzeului‖ se menționa: “Spital poate fi la Nifon. Noi unii ne îndoim de acest titlu, căci medicul

curant (V. Marini, n. n.) deși nu-i cunoaștem titlurile sale; până la proba contrarie totuși știm că este străin și ca atare

persecută atât pe intendent, cât și pe suferinzi. Cerem lămuriri celor în drept…”51

. După cum vom vedea, articolul este

tendențios și, în mare parte, plin de neadevăruri. Iată o meteahnă a presei, pe care o întâlnim și astăzi, mult mai

amplificată decât atunci.Organele în drept se sesizează și procedează la un control riguros în spital. În Raportul prezentat

44

. Alina Ioana Suta şi colab., legislaţia sanitară din Românie modernă (1874-1910), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009,

p.34. 45

. Ibidem, p. 193 46

. Ibidem, p. 106. 47

. Constantin Bărbulescu, Note despre legislaţia sanitară în Vechiul Regat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al

XX-lea, în Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), p. 31. 48

. Maria Georgescu, Aspecte ale situaţiei sanitare din perioada 1900-1944, în Studii şi cercetări de istorie buzoiană, Buzău, 1974, pp.

141-150. 49

. B. Iorgulescu, Dicţionar…, p. 102. 50

. EpifanieNorocel, MănăstireaCiolanu, EdituraEpiscopieiBuzăului, Buzău, 1987, p.160. 51

. AlbinaBuzeului, anul I, nr. 12, 7 aprilie 1885.

ÎNTREZĂRIRI 41

de renumitul doctor Fotino, membru în Consiliul Sanitar Superior, este prezentată starea din Spitalul Nifon astfel:

“Singurul spital din județul Buzău care merită această denumire. Ventilația perfectă a camerelor, curățenie, lenjerie

bună și curată, ordinea temeinică a serviciului, declarațiile mulțumitoare ale bolnavilor pentru ajutorul medical, buna

conservare a instrumentelor de chirurgie, a pansamentelor, starea de curățenie perfectă a ustensilelor farmaceutice ale

spitalului, ordinea și regularitatea cu care se țin evidența actelor referitoare la tratamentul bolnavilor, observațiile

științifice"52

. Administrația județeană acordă o atenție deosebită întreținerii spitalului de la Nifon, în vederea bunei sale

funcţionări. În bugetul pentru anul 1887-1888 se alocau pentru Spitalul Nifon între 16.000-17.000 lei. Cu timpul spitalul

se deteriorează și se impun reparații urgente. În Raportul pe anul 1892, realizat de doctoral Iacob Felix spitalul este

prezentat ca fiind instalat în localul vechi și neîncăpător al mănăstirii; propune construirea unui nou pavilion pentru

consultarea și izolarea bolnavilor infecțioși, o bucătărie nouă, reparații, magazii, ghețării, pivniță53. Cu toate deficiențele

menționate în rapoartele de specialitate, statul s-a preocupat permanent de subvenționarea acestei unități spitalicești. În

anul 1895, pentru buna funcționare a spitalului a fost alocată suma de 26.800 lei54

. În anul 1903, bugetul Spitalului Nifon

se ridica la suma de 31.645 lei 55

. În anul 1907 administrația Spitalului Nifon a fost mutată în comuna Pârscov56

. Având în

vedere problemele cu care se confruntă populația din mediul rural, Direcția Serviciului Sanitar, cu referire la Spitalul

Nifon, menționa că“a găsit de cuviință să înființeze un sanatoriu pentru tuberculoși; pavilioanele necesare au fost

construite și pot adăposti 80-90 de bolnavi; se construiește în această localitate pentru că este apărată de curenți și are o

climă relativ dulce”. Este o motivare corectă și justificată având în vedere poziția acestei unități57. Acest sanatoriu a

funcționat începând cu anul 1910. În anul 1914, probabil din considerente financiare, numărul paturilor spitalului se

micșorează la 30 din care funcționale sunt doar 20, iar azilul pentru tuberculoși va fi evacuat la 31 august 1914 pentru

“facerea reparațiilor indispensabile în care era instalat, dar n-a mai fost redeschis nici până acum din cauză că

reparațiile, desigur din neglijență, nu s-au terminat încă‖58

. Spitalul a funcționat pe tot timpul ocupației germane (1916-

1918)59

. Într-un raport adresat Prefecturii Județului Buzău din 28 martie 1918 se menționează că în județ funcționează un

singur spital în comunele rurale, cel de la Nifon cu 4 paturi“ însă pot fi sporite până la 100‖60

. În raportul elaborat de

prefectul județului Buzău cu ocazia Expunerii situației privind județul Buzău pe anul 1920 se menționează că Spitalul

Nifon a funcționat pe tot timpul ocupației germane, iar sanatoriul T.B.C. nu mai funcționa din perioada anterioară

războiului61

. În anul 1921 spitalul funcționa cu 35 de paturi62

. La 7 februarie 1921 se menționează într-un raport că

Spitalul Nifon a fost dotat cu instrumente spitalicești de la Crucea Roșie Americană63

. În anul 1924 se amenajează o sală

pentru operații, saloane pentru bolnavi de T.B.C., funcționând cu secții de chirurgie, boli contagioase și nașteri. În anul

1925, Spitalul Nifon ave 30 de paturi64

. Totuși bolnavii contagioși nu pot fi izolați într-un pavilion separat, sanatoriul

T.B.C. are etuvă și baie în stare de funcționare65

. Spitalul evoluează, în perioada interbelică, atât în ceea ce privește

dotarea cât și spațiul. În anul 1928 spitalul funcționa cu 40 de paturi, iar, 10 ani mai târziu, în 1938 avea 65 de paturi66

. Se

manifestă și unele neajunsuri în funcționarea unității. Ca urmare a slabei subvenționări a stabilimentelor spitalicești, nivelul de viață și de tratament al bolnavilor este coborât. La Sanatoriul T.B.C. Nifon unde bolnavii erau internați pe o

perioadă lungă de timp se înregistrează mai multe incidente și reclamații ale bolnavilor în legătură cu condițiile precare de

tratament și hrană din sanatoriu. Un grup de 5 bolnavi au cerut conducerii spitalului, în fața celorlalți bolnavi,

îmbunătățirea condițiilor de viață, amenințând cu greva foamei, în caz că vor fi expulzați din sanatoriu67

. Ei s-au ridicat

împotriva personalului din sanatoriu și a statului pe motiv că unitatea nu este dotată corespunzător și bolnavii nu se bucură

52

. Raportuldoctorului Fotino, membrul Consiliului Sanitar Superior, asupra inspecíunii serviciului sanitar din judeţul Buzău, Ilfov şi

circumscripţiile oraşuluiBucureşti în anul 1886, către ministrul de interne, în GazetaBuzeului, anul Iii, nr. 254, 14 iunie 1887, p. 3. 53

. Dr. Iacob Felix, Raport general despre igiena publică şi despre serviciul sanitar al Regatului României pe anul 1892, Imprimeria

Statului, Bucureşti, 1893, p. 114. 54

. B. Iorgulescu, Dicţionar…, p. 102. 55

. Expunerea situaţiunii judeţului Buzău pe anul 1903, Buzău, 1903, p. 10. 56

. Expunerea…, 1907, p. 33. 57

. Expunerea… 1910, p. 45. 58

. Expunerea…, 1915, p. 36. 59

. Arh. Naţ. Buzău, fond Serviciul Sanitar al jud. Buzău, dos. 4/1918, f. 23. 60

. ibidem, dos.5/1919, p. 16. 61

. Expunerea… 1920, în „ Monitorul judeţului Buzău‖, anul I, nr. 17/15 sept.. 1921, p. 1. 62

. Ibidem, dos. 4/1921, f. 17. 63

. Ibidem, dos. 13/1920, f. 40. 64

. Ibidem, dos 9/1925, f. 43. 65

. Ibidem, dos. 34/1925, f. 4. 66

. Ibidem, dos. 1/1937, f. 6. 67

. Arh. St. Buzău, fond Serviciul Sanitar al judeţului Buzău, dos. 211/1926.

ÎNTREZĂRIRI 42

de atenție și îngrijire adecvată68

. Procesele verbale și rapoartele de inspecție întocmite ulterior subliniau că localul nu este

corespunzător ca spațiu, insalubru, lipsit de confort, iar instrumentarul tehnico-medical era insuficient, de slabă calitate și eficiență. Situația este similară în toate unitățile medicale din județul Buzău. De asemenea, hrana bolnavilor era

insuficientă și cât se poate de proastă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), la Sanatoriul Nifon,

hrana bolnavilor se reducea doar la pâine din făină de grâu, orez și fasole, hrană total necorespunzătoare, fapt pentru care

bolnavii preferau să-și cumpere mălai și să-și prepare singuri mămăligă69

. La conducerea Spitalului Nifon s-au aflat, de-a

lungul timpului, medici de o înaltă probitate profesională, dedicați nobilei lor meserii și actului medical. Dintre ei pot fi

amintiți: Vafrino Marini (pe placa funerară din incinta cimitirului Nifon este menționat sub numele de Vaerinus Marini,

n. n.), menționat în anul 1889, Dimitrie Macovei, menționat în anul 190670

, Mateescu Florian, mutat provizoriu la 1

decembrie 191171

, Margareta Maistrovici, numită provizoriu pe 18 octombrie 191872

, Solomon Valeriu, numit

provizoriu pe 10 martie 191973

, Florin Chiriacescu, menționat în1924, Nicolae Magief (1928-1932)74

, Maria

Cojocaru75

, ultima menționată în anul 1938. Spitalul Nifon a funcționat ca unitate de sine stătătoare până în anul 1967

când clădirile au fost preluate de Spitalul de Psihiatrie Săpoca. La Nifon a luat ființă Secția Exterioară Nifon care

funcționează și astăzi cu 115 paturi din care 90 pentru psihiatrie-acuți și 25 pentru îngrijiri paleative76

. Artizanul

organizării rețelei medicale de psihiatrie în județul Buzău a fost marele om de știință, Doctor Anton Nicolau, medic

primar neuropsihiatric, membru emerit al Academiei de Științe Medicale. S-a născut la 13 ianuarie 1919 la Ploiești dintr-o

familie de greci, originari din insula Hios, fiind cel de-al treilea copil din cei trei născuți (Gherasim, Anton și Eleni) ai lui

Filodor Nicolau, venit în România la vârsta de 8 ani la fratele său mai mare care avea o brutărie în orașul Ploiești. Fiul

său, Anton a absolvit Liceul ―Sfinții Petru și Pavel‖din Ploiești, apoi Facultatea de Medicină din București, și Facultatea

de Filologie și Filozofie, tot din București. În anul 1958 s-a specializat în Neurologie și Psihiatrie, apoi, din 1962 devine

medic primar neuropsihiatru. Este numit medic specialist la Secția de Neurologie la Spitalul regional din Ploiești. În

aprilie 1960 este trimis de Direcția Sanitară a Regiunii Ploiești la Buzău pentru a înființa și organiza Spitalul de

Neuropsihiatrie Săpoca. Aici va funcționa ca medic director până în anul 1991. Celebrul medic a elaborat un amplu

Program de extindere a spitalului prin crearea unor secții cu același profil sau cât de cât asemănător, una de nevroze la

Nifon, alta de cronici la Ojasca, una de Gerontopsihiatrie la Mihăilești și încă una de neuropsihiatrie infantilă. La toate

aceste secții care sunt funcționale și astăzi se mai adaugă crearea unui Centru-Laborator pentru afecțiuni mentale precum

și cabinet de neuropsihiatrie în municipiul Buzău.. La Ojasca a înființat Casa Medicului, unicat în țară, unde se desfășurau

conferințe și congrese medicale. S-a stins din viață la 26 septembrie 200177

.

O altă personalitate medicală de înaltă ținută și valoare, al cărei nume este legat, cu precădere, de Nifon a fost

Doctorul Adrian Ionescu. S-a născut în anul 1936 în comuna Scorțoasa din județul Buzău. După absolvirea Facultății de

Medicină și-a făcut ucenicia ca medic de circă în comunele Scorțoasa, Cozieni, etc. A devenit doctor în științe medicale.

S-a remarcat prin cercetările sale cu privire la afecțiunile psihice care s-au materializat în numeroase articole și studii

publicate în reviste de specialitate, naționale și internationale, prin lucrări științifice susținute la congrese internationale,

prin cărți de specialitate. Membru al celor mai prestigioase societăți științifice de profil, a fost un deschizător de drumuri

în ceea ce privește cercetările asupra schizofreniei, prin înțelegerea acestei boli și a terapiilor utilizate. S-a specializat în

Psihiatrie sub îndrumarea prof. doctor Anton Nicolau, director al Spitalului de Psihiatrie Săpoca, înperioada 1960-1991. În

anul 1967 a contribuit la înființarea Secției Exterioară Nifon din cadrul Spitalului de Psihiatrie Săpoca.A funcționat ca

medic și a condus această secție timp de 47 de ani. Soția sa, Margareta a fost tot medic psihiatru. A avut doi copii: Adrian,

cunoscut medic cardiolog în Marea Britanie și Răzvan, medic, medicină internă la spitalul Colentina din București. S-a

stins din viață la 22 februarie 2019 și a fost înmormântat în localitatea natală, Scorțoasa, județul Buzău78

.

68

. Ibidem, dos. 253/1927. 69

.Ibidem, Sanatoriul T.B.C. Nifon, dos. 45/1943. 70

. Anuarul … pe 1906, f. 22. 71

. Expunerea situaţiunii jud. Buzău pe anul 1911, f. 23. 72

. Arh. St. Buzău, fond Serv. San. Al jud. Buzău, dos. 4/1818, f. 18. 73

. Ibidem, dos.9/1925, f. 43. 74

Ibidem, dos.3/1928, f. 25. 75

. Anuarul… pe 1938, p. 173. 76

. Formula A. S., nr. 591, septembrie 2003. 77

. Eduard Nicolescu, Valeriu Nicolescu, Grecii de la Buzău, Editura Editgraph, Buzău, 2009, pp.178-181. 78

. Sănătatea Buzoiană, februarie, 2019.

ÎNTREZĂRIRI 43

PRIMĂVARA SONETULUI ROMÂNESC Albumul Moartea visurilor

George Topîrceanu Ştefan Petică

O, blestemată curiozitate! Păunii verzi plecară în noaptea solitară

Deunăzi, cu gânduri indiscrete, Cu strigăte de jale ca nota care trece

Am profanat odaia unei fete – Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece

Acest muzeu de lucruri pafumate. Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Albumul ei cu scaorţe violete Şi palidele trupuri de roze s-adunară

E plin de cărţi poştale ilustrate; Pe marginea-n ruină încet să se aplece

Vederi din ţară şi străinătate, Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.

Oraşe, fluvii, parcuri şi portrete. O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Pe una scrie: “Dragă verişoară, Şi noaptea cea muiată în aurul de lună

Ai auzit că P.P.K. se-nsoară Părea apoteoza fantastică şi vagă

Şi vrea să ia o fată din Buzău?...” Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună.

Pe alta scrie numai: “Cugetare: Poeme dulci de vise, poeme de petale,

Amorul e un lucru foarte mare.” Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!

Şi iscăleşte: Guţă Popândău Departe trec păunii cu strigăte de jale.

Noapte udă Spune-mi, iubito, unde-ţi e popasul?

George Bacovia Adrian Munteanu

E-o noapte udă, grea, te-neci afară, Spune-mi, iubito, unde-ţi e popasul?

Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare – În cuib zănatec, în amurg de ceară?

Ard, afumate, triste felinare, Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară

Ca într-o crâşmă umedă, murdară, Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare... Cum ai învins râvnirile de fiară

Şivoaie-n case triste inundară – Ce-au despicat pădurile cu pasul,

Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară – Ca să-mi aplec genunchii, să-mi fac masul

Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare. La umbra coapsei tale de fecioară?

Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă, Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,

Ori ca Verlaine, topit de băutură – Bea din potirul brumelor nectar

Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. Şi din căuş de patimi apă vie,

Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,

Prin întunerec bâjbâiesc prin casă, Să te zidesc curată-n temelie,

Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

CCXXV Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouă

Ce cade milostivă pe sufletul uscat:

Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,

Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult uitat.

O lacrimă curată e geniul iubirii:

Pe doborâţi ridică din iaduri izbăviţi…

Doar una să-ţi lucească în zările privirii,

Şi vezi ca Saul lumea cu ochii desolziţi,

Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,

Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;

Ce-am să mă fac acolo dacă ne va desparte,

Fără de această mană cu care mă hrănesc?

De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,

Învăţ eternitatea cu hohote să plângă. decembrie 1956

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor. Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

http://intrezaririrevista.wordpress.com

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

“Îndemnul îngerului adevărat e întotdeauna lupta.

Numai satana e ispita, vrajă de câştig uşor asupra

a tot ce cuprinzi cu ochii.”

13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

http://intrezaririrevista.wordpress.com

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.