MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · PDF fileCorneliu Vasile- O monografie sătească: Dumitru...

An. VI, nr. 5 (63) mai 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr. 5 (63), mai 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Pianistul Dinu Lipatti fotografiat la Londra în 1947.

2. Sus: Consiliul de administraţie al Băncii Federale Oltul din anul 1936, care

avea în frunte pe Teodor Dumitrescu Firicel. Din consiliu făcea parte și

revizorul școlar al județului Olt, Alexandru Toma ( în costum mai deschis).

Jos: Ruinele bisericii ,,Schitul Comani” din judeţul Olt. Imagine din 1942.

3. Sus: Frumoasa arhitectură a unei locuinţe din Gura-Boului, judeţul Olt

(1943).

Jos: Clasă de elevi împreună cu învăţătorul în perioada interbelică.

4. Ana Lipatti (n. Racoviceanu), împreună cu fiii săi Valentin şi Dinu.

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Cuprins

1. Ion Zăuleanu- Cuvânt împreună despre Olt-Romanaţi......................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (X) ................................................../7

3. Dumitru Botar- Din presa romanaţeană de altădată (III)................................./13

4. Ion Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul ,,Fapta” (august-decembrie 1945)..................../20

5. Aurelia Grosu- Mari familii din judeţul Olt. Familia Protopopescu................./29

6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (I)........................................../34

7. Cătălin Barbu, Mihai Barbu- Vechii proprietari ai moşiei Perieţii de Sus,

comuna Perieţi, judeţul Olt.................................................................................../39

8. Mirela Costache- Cum l-a cunoscut Mihail Drumeş pe Coşbuc......................../43

9. Corneliu Vasile- O monografie sătească: Dumitru Manolache Cristea-

,,Amărăştii ot Sud Romanaţi”.............................................................................../46

10. Vasile Radian- Testamentul boierului Răducanu Simonide............................../48

11. Ilie Dumitru- Personalităţi oltene- Ion Ionică..................................................../53

12. Col. (r.) Dumitru Matei- În noiembrie 1916 o companie de ciclişti luptă cu

invadatorii în judeţul Olt......................................................................................./57

13. Ionuţ-Mihăiţă Ocoleanu- Eroi din Olt şi Romanaţi din cel de-al doilea război

mondial...................................................................................................................74

14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Mai............................................./77

15. Aurică Ivaşcu- Descoperiri din neolitic pe teritoriul comunei Şerbăneşti........./79

16. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Noi contribuţii la biografia lui Nicolae Dobrescu../87

-O nouă contribuţie la bibliografia lui Nicolae Dobrescu........./91

-O nouă contribuţie la bibliografia lui Ion Nijloveanu............../93

17. Floriana Tîlvănoiu- Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti (III).............../95

18. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

comuna Movileni, judeţul Olt............................................................................./100



CUVÂNT ÎMPREUNĂ DESPRE OLT-ROMANAȚI

ION ZĂULEANU

Județul Olt este astăzi un ținut care își frământă destinul într -un

,,habitat de sonorități”. Un tumult continuu care ne pătrunde în ființă și de

care, până la urmă, ne lipsim cu mare greutate. Dar ajunge să deschizi o ușă –

de bibliotecă, de obicei - pentru ca să te pomenești pe tărâmul tăcerii. În

lumea cărților – fabuloasa anihilatoare a zgomotului – e totdeauna liniște. E o

stare cu totul nouă, de fond, care ne ajută să pătrundem și în ,,uitarea”

geografiei, istoriei și culturii ținutului oltean de azi. Ce stă sub ea poate fi

bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie ,,răs -bunat”. Geografia i -a fost

schimbată în mai multe rânduri, hotarul ajungând să cuprindă în vremea din

urmă o suprafață de 5507 km2, împărțită aproape în mod egal față de axa

hidrologică a Oltului Inferior, partea situată la vest formând timp de aproape

cinci secole județul istoric Romanați, iar partea aflată la est desemnând până

în 1950 Oltul istoric muntean. Cu istoria și cultura lucrurile stau așa: ele sunt

expresia ,,sufletului local” care a îmbogățit necontenit cele două fețe ale

aceleiași file, cum spune ,,Poetul Nepereche”: ,,Viitorul și trecutul/ Sunt a

filei două fețe/ Cine știe să le -nvețe/ Vede -n capăt începutul”, iar pentru a

putea vorbi despre ele trebuie să ai la îndemână ,,timpuri” subtil și adânc

iscoditoare, într-o parte și alta a prezentului. Este , în toate aceste ,,sensuri”,

derivate logic unul din altul, o minunată lecție , de gând și viață , pe care vă

invit s-o urmăriți în acest ,,Cuvânt împreună despre Olt -Romanați”.

1. Geneza și atestarea documentară a județelor Romanați și Olt

Geneza celor două județe, Romanați și Olt, se circumscrie procesului general de

organizare și consolidare a statului medieval Țara Românească, în secolele al XIV-lea – al

XV-lea, când Domnia realizează reforme succesive menite să-i sporească autoritatea în

toate subdiviziunile teritoriale și în toate comunitățile locale. Probabil că Romanațiul și

Oltul, ca unități administrative, apar înainte de atestarea lor documentară, la 1 august 1496

și, respectiv, la 26 aprilie 1500, când sunt confirmate ca județe prin acte emise din

cancelaria voievodului Radu cel Mare (1496 – 1508).

Hrisoavele domnești cu privire la Olt și Romanați, emise în secolele al XVI-lea și

al XVII-lea, ilustrează imaginea a două județe agricole, bogate în bălți și, deci, cu mult

pește, în care creșterea animalelor, a albinelor se regăseau din abundență, cu multe sate și

părți de sate libere sau dependente, organizate mai degrabă ca şi ,,circumscripții fiscale”, și

mai puțin ca unități administrativ-teritoriale tradiționale, în care erau trimiși dregători de la

curtea domnească pentru colectarea taxelor. În accelași timp, documentele emise ne permit

să întrezărim delimitarea lor spațială, numărul de așezări și de locuitori așa cum vor fi ele

relevate în lucrările cartografice și statisticile din secolele următoare.

2. Evoluția județelor Olt și Romanați: delimitări teritoriale, așezări și populație

Punctul de plecare în reconstituirea vechilor hotare ale celor două județe îl

constituie harta stolnicului Constantin Cantacuzino (1700), unde Romanațiul și Oltul

ocupau regiunea din dreapta, respectiv din stânga Oltului Inferior, primul învecinându-se

la nord cu județul Vâlcea, la vest cu Doljul, la sud Dunărea forma granița cu Imperiul

Otoman, al doilea avea ca vecini la nord județul Argeș, la est Teleormanul, iar la sud

granița cobora până la Dunăre, unde, după 1540, turcii vor organiza raiaua Turnu. De o



parte și de alta a axei Oltului, Stolnicul

înregistrează 20 de sate, 4 mânăstiri și două

târguri – Caracal și Brâncoveni în Romanați,

23 de sate, o mânăstire și un târg – Slatina în

Olt, cu mult sub numărul satelor menționate

în izvoarele documentare ale timpului.

Explicația trebuie să o căutăm în ordinul de

mărime al satelor, în informațiile lacunare

ale autorului hărții și, poate, în limitările

tehnice legate de întocmirea acestei prime

lucrări cartografice. Altfel, așa cum rezultă

din izvoarele documentare, numărul satelor

din cele două județe era de cca. 100-120, cu

o medie de 30 de familii/sat, ceea ce ne

îngăduie să estimăm că fiecare avea, la

sfârșitul secolului al XVII-lea, între 15 și

18000 de locuitori (Giurescu,C.C.,1943).

În secolul al XVIII-lea, tot mai

multe sunt sursele interne și externe care ne

dau informații cu privire la Țările Române,

inclusiv la județele Olt și Romanați. Din

coroborarea datelor din aceste surse rezultă

că, la 1778, județul Olt era spațial în aceleași

coordonate geografice ca la 1700 și avea 97

de sate, o mânăstire – Clocociov și 102

biserici, un oraș – Slatina și o populație de

aproximativ 18500 de suflete, iar județul

Romanați număra 118 sate și un oraș – Caracal, trei mânăstiri – Brâncoveni, Hotărani și

Călui și 118 biserici, cu circa 20525 de locuitori (Ionașcu, I., 1958; Karadja, I. C., 1924).

În anul 1831, județul Romanați cunoaște cea mai mare extindere spațială, în cele

cinci subunități administrative de ordinul plășilor fiind cuprinse 171 de sate (10 cu cinci

gospodării – 5,8%, 25 având între 5 și 20 de gospodării – 14,6%, 49 între 21 și 50 de

gospodării – 28,6%, 60 între 51 și 100 de gospodării – 35,0%, 26 între 101 și 200 de

gospodării – 15,7%, un sat, Balș, cu 743 de gospodării - cel mai mare sat al timpului din

Țara Românească) și un oraș, Caracal (4185 locuitori), cu 14706 familii și o populație

estimată la 73500 suflete, iar județul Olt, cu o delimitare spațială ca la 1778, adică, cu o

graniță care coboară până la Dunăre, are - în componența celor patru plăși - 174 de sate (16

cu cinci gospodării – 9,1%, 10 având între 5 și 20 gospodării – 5,7%, 69 între 21 și 50 de

gospodării – 39,6%, 54 între 51 și 100 de gospodării – 31,0% și 25 între 101 și 200 de

gospodării – 14,3%) și un oraș – Slatina (1680 locuitori), cu 12843 de familii și 64215

locuitori (Analele Parlamentare, 1892).

După Unirea Principatelor și organizarea statului român pe baze moderne, cele

două județe sunt reorganizate prin reforma administrativ – teritorială din 1864, Romanațiul

suferind modificări spațiale la hotarul de vest, dinspre Dolj, în care sunt incluse o serie de

așezări anterior romanațene, iar Oltul - în partea sa sudică, atribuită, după 1835,

Teleormanului. Administrativ, Romanațiul este împărțit în cinci plăși – Plasa Balta, Plasa

Ocolu, Plasa Oltețu, Plasa Oltu de Jossu și Plasa Oltu de Sussu, cu 109 comune rurale (4

cu până la 100 de familii – 3,6%, 55 având între 101 și 200 de familii – 50,4%, 30 între

Județele Olt și Romanați pe harta

stolnicului C. Cantacuzino



201 și 300 de familii – 27,5%, 14 între 301 și 400 de familii -12,8%, 2 între 401 și 500 de

familii – 1,8%, 2 între 501 și 600 de familii – 1,8%, 1 între 601 și 700 de familii – 0,9%, 1

cu 869 de familii – 0,9%) și o comună urbană – Caracal (1718 familii), cu 25630 familii și

128150 locuitori, iar Oltul are patru plăși – Plasa Mijlocu, Plasa Oltu, Plasa Șerbănesci,

Plasa Vede, cu 100 de comune rurale (7 cu până la 100 de familii – 7,0%, 46 având între

101 și 200 de familii – 46,o%, 32 între 201 și 300 de familii – 32,o%, 13 între 301 și 400

de familii – 13,0%, 1 între 401 și 500 de familii – 1,0%, 1 între 501 și 600 de familii –

1,0%) și o comună urbană Slatina (910 familii), cu 20985 familii și 104925 de locuitori

(Indicele, 1865).

Către sfârșitul secolului al XIX–lea, județele Romanați și Olt cunosc o nouă

organizare administrativă, în limitele aceluiași cadru spațial, fiind împărțite, primul în trei

plăși – Plasa Balta-Oltu de Jos, Plasa Ocolu, Plasa Oltețu-Oltu de Sus cu 114 comune

rurale (8 cu până la 100 de familii – 7,0%, 42 având între 101 și 200 de familii – 36,8%, 37

între 201 și 300 de familii – 32,4%, 15 între 301 și 400 de familii – 13,1%, 5 între 401 și

500 de familii – 4,3%, 2 între 501 și 600 de familii – 1,7%, 3 între 601 și 700 de familii –

2,6%, 2 între 901 și 1000 de familii – 1,7%) și două comune urbane – Caracal, reședință de

județ, și Corabia, cu 162746 de locuitori, al doilea în opt plăși – Plasa Mijlocul, Plasa Oltul

de Jos, Plasa Oltul de Sus, Plasa Șerbănești, Plasa Siul de Sus, Plasa Siul de Jos, Plasa

Vedea de Jos și Plasa Vedea de Sus, cu 102 comune rurale (4 cu până la 100 de familii –

3,9%, 37 având între 101 și 200 de familii – 36,2%, 36 între 201 și 300 de familii – 35,2%,

13 între 301 și 400 de familii – 12,7%, 7 între 401 și 500 de familii – 6,8%, 1 între 501 și

600 de familii – 0,9%, 3 între 601 și 700 de familii – 2,9%, 1 între 701 și 800 de familii –

o,9%) și o comună urbană - Slatina, reședință a județului, cu 120853 de locuitori

(Locusteanu, I. C., 1889, Marele Dicționar Geografic al României, vol. 4, 1901).

În perioada interbelică, județele Olt și

Romanați s-au păstrat în limitele hotarelor

cunoscute anterior, datele statistice din 1938 ne

arată un județ Olt împărțit în patru plase – Plasa

Drăgănești, Plasa Dumitrești, Plasa Mijlocu,

Plasa Spineni, cu 332 de sate și un oraș,

reședință de județ, Slatina (11010 locuitori), cu

184219 locuitori, din care 66% tineri sub 30 de

ani, și un județ Romanați având cinci plăși –

Plasa Dunărea, Plasa Ocolu, Plasa Oltul de Sus,

Plasa Oltețu și Plasa Câmpu, cu 252 de sate și 3

orașe – Caracal (14950 locuitori), reședința

județului, Corabia (9607 locuitori), Balș (5763

locuitori), cu 271288 de locuitori, din care, ca și

în Olt, 66% tineri sub 30 de ani (Enciclopedia

Romaniei, vol. II, 1938).

După 1950, ca urmare a reformei

administrativ-teritoriale realizate după model

sovietic, județul Romanați este cuprins în

regiunea Dolj (din 1956 Craiova, iar din 1960

Oltenia), teritoriul său fiind împărțit în trei raioane – Balș, Caracal, Corabia, iar județul Olt

este inclus, în mare parte, regiunii Pitești (din 1956 Argeș), prin raionul Slatina și regiunii

Teleorman, prin raionul Drăgănești-Olt (din 1956, acest raion este trecut la regiunea

Argeș).

Romanațiul și Oltul în anul 1938



În anul 1968, când, printr-o nouă lege de organizare administrativ-teritorială, s-a

revenit la județe, județul Romanați a fost scos pe

nedrept de pe harta țării, fiind inclus, aproape integral,

în noul județ Olt. În anii următori, în condițiile

,,procesului dirijat de industrializare extensivă și a

deplasării funcției adminstrativ-politice în nord-estul

județului, se produc modificări radicale în ierarhia

urbană și a celorlalte așezări, în dinamismul și

structura economico-socială a acestora, consecința

reală fiind marginalizarea spațiului de la vest de Olt.

Au avut de suferit și continuă să resimtă dezavantajele

noii organizări administrative orașele Caracal și

Corabia, dar și satele din teritoriul câmpului

romanațean” (Urucu, V., 2016).

La aproape cinci decenii de la ultima refomă

administrativ-teritorială, județul Olt de astăzi este

împărțit în 104 comune, cu 388 de sate, și 8 orașe,

dintre care două municipii – Slatina (70293 locuitori)

și Caracal (30954 locuitori), în partea dreaptă a Oltului

Inferior, în Romanațiul istoric, fiind 56 de comune și 4

orașe, dintre care un municipiu – Caracal, iar în partea

stângă a albiei, în Oltul istoric, sunt 48 de comune și 4 orașe, dintre care un municipiu –

Slatina, reședința județului, populația ajungând la 436330 de locuitori, dintre care în

dreapta Oltului Inferior 227555 de locuitori, iar în stânga 208775 de locuitori

(Recensământul..., 2013).

Înainte de a ne despărți de acest ,,Cuvânt împreună...”, socotim de interes să

scoatem două încheieri:

- dincolo de vremelnicii, Oltul și Romanațiul s-au aflat și stau în ,,izvorul viu” al

lumii românești, prin vechime, temelii și temeiuri;

- așa fiind, ținutul de astăzi, cuprinzând cele două unități spaţiale și culturale

istorice, din dreapta și stânga Oltului Inferior, nu poate fi întreg decât prin denumirea OLT

– ROMANAȚI.

Bibliografie 1. Giurescu, C. C. (1943), Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în: ,,Revista istorică”, vol. 13, fasc. I,

București;

2. Ionașcu, I. (1958), Despre Olt și Romanați în Catagrafia din anii 1773 – 1774, de la Moscova, în:

,,Mitropolia Olteniei”, X, nr. 3-4, Craiova;

3. Karadja, I.C. (1924), Oltenia după memoriile Generalului von Bauer (1778), în: ,,Arhivele Olteniei”, nr.

14, Craiova;

4. Locusteanu, I. C. (1889), Dicționar geografic al județului Romanați, București.

5. Urucu, V. (2016), Posibile argumente pentru Romanți, în: ,,Memoria Oltului și Romanaților”, anul V, nr.

7(53), iulie 2016;

6. * * * (1892), Analele parlamentare ale României. Tomul 2: 1831-1832, Imprimeria Statului, București;

7. * * * (1938), Enciclopedia României, vol. III, București;

8. * * *(1865), Indicele comunelor din județele Olt și Romanați după noua organizare a legii comunale din

1864, Imprimeria Statului, București;

9. * * * (1901), Marele Dicționar Geografic al României, București;

10. * * *(2013), Recensământul Populației și al Locuințelor - 2011, Institutul Național de Statistică,

București.

Județul Olt astăzi



Amintirile unui scriitor slătinean (X)

Ion Lazu

5 dec 09. Umblu pe blogul ASB şi dau de şocanta veste a morţii lui Marin Mincu,

ne văzusem pe 26 nov. la Târg şi i-am făcut o poză de sus, pe când părăsea rotonda de la

parter. I-am trimis-o pe mail cu aceste câteva cuvinte: ,,Oare este leul cel care părăseşte

arena?” Şi încă o poză, cu E. Vlădăreanu şi încă o persoană. Le trimit, apoi le şterg din

send, ca să eliberez

hardul. Acum toate

astea îmi par o rea

prevestire, de rău

augur... Eram la standul

Vinea, eu pe post de

pozar, ca de fiecare

dată. Se lansau cărţi în

serie. Apare Leac Vasile

din Arad, ne împarte o

plachetă de versuri.

Lăsase punga cu alte

cărţi în mijlocul

intervalului, M. M. s-a

aplecat, şi-a extras un

exemplar şi mi-a şoptit: ,,Era să nu mi-l dea, imbecilul!” Deci nu prost sau necioplit, ci

imbecil... Însă profesorul era temperamental, nu ierta pe nimeni şi folosea expresii tari.

Contondente. Un infarct sau o comoţie

cerebrală. Mai muriseră în aceeaşi zi de 4

decembrie alţi doi scriitori, Valeriu Sârbu şi

Elena Zarescu, din Goranu de Vâlcea.

Măcar ăştia erau la 75-80 de ani, pe când

poetul din Milcov-Slatina nu avea decât 65

de ani. Om în plină forţă, care lua zilnic

lumea literară şi lumea cărţilor în piept. Toţi

trei de pe acelaşi meridian, născuţi pe malul

Oltului. Sub impresia tristelor vești, scriu un

text pe calculator, dau click şi textul se

pierde, nu-l mai pot recupera. Alt şoc.

Marin Mincu: Secerat la 65 de ani,

împliniţi în 28 august curent. Om de largă

cuprindere intelectuală şi de mari ambiţii.

Poet, romancier, critic, italienist, teoretician

al textualismului, editor, publicist şi tartor

de cenacluri literare milenariste, mereu

dornic să-şi anexeze tineri condeieri, să-i

moşească, să-i facă dependenţi de maestru.

Despre mine ca slătinean, cu 4 ani mai mare

şi absolvent al aceluiaşi liceu Radu

Marin Mincu şi Laurenţiu Ulici la Colocviile Naţionale de

Poezie de la Piatra Neamţ (2001)

Marin Mincu



Greceanu, s-a ferit cu

dinadins să scrie un singur

rând. Se ferea şi să mă

salute sau să-mi răspundă

la salut. Arogant şi sictirist.

Cândva, la o reîntâlnire cu

liceenii, eu fiind într-un

grup de condeieri slătineni,

s-a ţinut de-o parte, a

înşirat câteva cuvinte, fără

să dea mâna cu vreunul

dintre noi. N-a procedat

altfel nici la ultima noastră

vedere, la Târg, nu a făcut

nici un semn că m-ar fi

reperat, că îmi acordă un minim de atenţie, la nivelul simplei politeţi. Dacă n-ar fi luat acea

plachetă şi s-ar fi putut abţine să nu-l terfelească pe arădean, nu mi-ar fi adresat cuvântul.

Şi tot fără salut ne-am despărţit. O comportare necinstită, pentru că ştie că eu nu pot fi

necioplit, infatuat, agresiv etc., că la mine nu e vorba despre simpatie sau ură faţă de co-

breslaşi, ci numai despre ataşamentul sincer faţă de valorile umane şi culturale; însă pe de

altă parte, nici linguşitor nu pot fi; că nu-l cultiv. După Târg, îi trimit cele 2 fotografii pe

mail, dar nu găseşte că s-ar cuveni să răspundă, să confirme, să mulţumească. Tinerii

milenarişti îl curtau pentru că ştiau că poate fi o pârghie în propulsarea lor pe scena

literară, la debutul în reviste etc. Însă nu cred că-l simpatizau sincer pe om, cu toane,

părtinitor, resentimentar, răzbunător, tiran, deşi poate îl apreciau pe criticul literar.

Oportuniști…

19 decembrie 09, sâmbătă. Mă sună Anton Vătăşescu, a primit romanul meu ieri

după masă. Mulţumeşte. Îşi dă seama că eu sunt mai bun (decât el şi Caius care i-a

recunoscut că nu mă citeşte...) Ştiu că nu o face, zic, mi-a spus-o chiar el, e încă o prostie

de-a acestui om ultra-deștept. Dar, zic: Îţi cântă un ţigan şi rămâi uluit. Trage unul câteva

linii şi te dă gata. Pune o culoare. Ăsta e talentul. E din altă categorie decât deşteptăciunea,

decât filosofia, cultura etc. – e creativitate. Îl citeşti pe Tolstoi nu pentru că e conte, nici

pentru că e tobă de istorie, ci pentru că are geniul scrierii. Îl citeşti pe Cehov nu pentru a

vedea dacă e un medic mai bun sau mai slab ca tine, ci pentru că e un mare scriitor şi are

un talent teribil...

Mai zice Titi: Tu ai fost mai chinuit. Şi mai zice: Eu n-am avut habar de această

comună Cireaşov. Şi recunoaşte că nici acum, mergând la Slatina, nu s-a dumirit pe unde

vine comuna asta. Zic: Lasă, că o să mergem împreună la Slatina, la vară, şi am să-ţi arăt

acele locuri. Iar din Veneticii i-aş recomanda să recitească fragmentul Mama spală, ca pe o

rugăciune, cum însumi o fac; apoi celălalt fragment, Călătoria, când i se va face dor de

maică-sa. Lucru pe care i l-aş recomanda din inimă şi lui Caius. Lui am să-i şi spun, dacă

nu i-am spus-o deja, că îl consider un ins plin de prejudecăţi neaşteptate, în sensul

etimologic al cuvântului. I-am spus lui Titi: Voi, orăşenii, fii de avocaţi şi de doctori, ne

priveaţi foarte de sus sau ne ignoraţi pur şi simplu, de ce v-ar fi interesat pe voi unde este

Cireaşovul, Găneasa, Brebeni, Potcoava, Oporelu; eu le ştiam pe toate, măcar ca nume,

măcar în ce parte a judeţului se află... Şi îl ştiam pe fiecare coleg din ce comună vine. Eram

atent cu ei, nu-i luam de sus, erau egalii mei de drept... La serbarea de sfârşit de liceu aţi

venit cu cravate, cu papioane, iar noi, băieţii de la ţară, amărâţi, săraci, înapoiaţi, ne-am

Marin Mincu şi Nicolae Manolescu



simţit umiliţi, ne-a fost tare ruşine. Da,

zice, nu ne-am gândit la alde voi, ne-

am gândit să ne simţim noi bine,

eleganţi. Aceasta fiind diferenţa dintre

cei de la oraş, de familii bune, şi noi,

de la ţară, care nu mirosisem măcar ce

e acela luxul, civilizaţia.

Şi i-am mai zis lui Titi: Eu îmi

păstrez disponibilitatea, eu vreau să

încep de-acum încolo o prietenie ca şi

nouă, cu tine şi cu Caius. Văd posibilă

o mare deschidere în relaţiile noastre...

29 08 2010. Dragă LIS, am

aceste poze cu Marin Mincu, făcute pe

28 nov. 09, una e la standul Vinea, i se

lua un interviu, acolo fiind şi poetul în

discuţie, Virgil Diaconu, acum, că e vorba de concedieri, de răşluiri, lichidări de conturi

etc.; a doua poză este luată de la nivelul de sus şi reprezintă un ansamblu al parterului pe

vremea târgului, ca să surprind mişcarea generală. Şi se face că, peste doar câteva zile,

survenind nenorocirea cu M.M., m-am gândit cu strângere de inimă şi am notat undeva că

asta pare "ieşirea din arenă a Leului" – M.M. fiind cel din stânga jos, care cu subsuoara

plină de cărţi şi reviste şi cu pas lansat iese de la Târg. Cred că i-am trimis lui M.M. cele

două poze, nu cred să-mi fi răspuns. Era felul lui necioplit… Slătinean de-al meu, cu 5 ani

mai mic la liceul Radu Greceanu, a păstrat distanţa superiorităţii olimpiene, instituită cu de

la sine putere. Om al resentimentelor şi al plasărilor în gros-plan ale propriei persoane, îi

disperțuia fără echivoc pe foştii profesori, i-a şfichiuit când i-a venit la îndemână, cel mai

nemilos chiar pe profesorul lui de română. Acesta era omul M.M....Venind mai aproape,

nu a scris un rând despre mine, deşi am făcut schimb de cărţi, deşi i-am fost lector la cele

3-4 cărţi de la Vinea, deşi a asistat la lansarea Veneticilor, primind o carte cu autograf, mai

luând una de la stand. Dacă s-ar fi putut să nu-mi răspundă la salut, o făcea cu plăcere

(Satisfacţia de a-l surclasa pe conviv trebuie să fi fost una dintre sursele sale de energie - şi

în privinţa asta era într-adevăr o persoană de energii teribile, puse în slujba propriei

valorizări). Idem când ne vedeam pe la centenarele din Slatina, amândoi Cetăţeni de

onoare ai urbei etc.

De condeierii locali se ţinea departe cu dinadins, nu le-ar fi întins mâna nicicum.

Ţinea să se ştie că îi nesocoteşte ca scriitori, însă de ce nu îi respecta ca oameni e mai greu

de înţeles. Dar probabil avea ideea abracadabrantă că din Slatina numai el e scriitor, poet,

romancier, critic, eseist, antologator etc., etc., iar ceilalţi mai bine să nu fi existat, ca să

nu-i ia din faimă (Poate îşi zicea că în lujerul personalităţii sale s-a strâns toată energia

acelor locuri slătinene, vorba lui Călinescu...). Nu numai cu mine se purta aşa, înțelegeți,

aş fi luat-o ca o antipatie personală, cum se mai întâmplă, ci se purta cu superbie strivitoare

faţă de toţi condeierii din judeţ. Pe Caius îl răbda din interes, cât a fost redactor-şef la V.R.

Cu toate astea, o spun sincer, Marin Mincu mi-a fost realmente simpatic: l-am citit,

l-am apreciat (îmi amintesc acum a-i fi vorbit cândva despre o secvenţă din Intermezzo II,

care îmi plăcuse cu deosebire - şi i-am explicat de ce -, nu cred că m-a bănuit de linguşeli,

căci nu s-a umflat în pene, cum se spune, ci dimpotrivă, cu un fel de fair-play, neaşteptat la

el, a răspuns: ,,Ehei, dacă aş fi reuşit să scriu toată cartea la acel nivel!", notez asta ca să

se vadă că era o persoană cu pusee de rezonabilitate, oricât de rarissime...). Am fost la

Cronică literară apărută în ziarul Oltul din 9

mai 2003



cenaclul lui; i-am adus un ultim omagiu la Casa Monteoru, unde, în afară de tristeţea

acestei pierderi pentru literatura noastră - lipsită şi aşa de mari personalităţi -, am suferit

din cauză că la catafalcul magistrului nu se afla chiar niciunul dintre prezumptivii săi

discipoli, dintre tinerii condeieri pe care îi descoperise, îi lansase la cenacluri, pe oriunde s-

a mutat cu ele, îi promovase în revistele sale, la editura sa, îi susţinuse cu vehemenţă prin

comitete şi comisii - în timp ce din antologiile sale privind poezia românească a secolului

XX i-a eliminat pe destui mari şi adevăraţi poeţi, inclusiv pe Mircea Ciobanu (lucru

abominabil ca atare), pe care mai la început îl lăudase şi îl cultivase cu asiduitate. Neiubind

pe nimeni cu sinceritate, iubindu-se în fapt doar pe sine şi ideea sa despre propria

genialitate, constat că nu l-a iubit nimeni dintre cei foarte mulţi care gravitau în jurul său.

Căci sălile de cenaclu forfoteau de tineret, nu? N-aş spune că viaţa se răzbună, ci doar că

ea face dreptate, până la urmă (sau la urmă

de tot ea aduce lucrurile pe adevăratul

făgaș), oricât ar părea o aserţiune dură la

un ins ultratolerant cum sunt.

Nu-i port pic de ranchiună, doar

mă minunez ce forme aberante poate lua

orgoliul, exacerbarea de sine etc. Vrem, nu

vrem, trăim printre personalităţi

accentuate, unele chiar foarte tare, îmi

spun neconsolat. Şi îmi dau seama că de n-

ar fi această curiozitate strict omenească

privindu-i pe colegii de breaslă, de

multişor ieşeam din lumea literară şi basta!

Domnul să-l aibă în paza sa binevoitoare.

20 11 10. Către Georgeta Perhald. Dragă

Georgeta, de câteva zile port în suflet

căldura şi haloul de lumină blândă-

întomnată pe care mi le-au transmis

rândurile scrisorii tale de toamnă blândă.

Când lucrurile merg bine cu cei dragi,

cuvintele mângâietoare izvorăsc în mod

firesc din inima celui care simte şi iubeşte.

Da, şi eu mă gândesc în continuare cu

devotament şi mare însufleţire la norocul

de a mă fi născut într-o familie precum a

noastră. Nu-i aşa că alde Lazu a fost/ este

o familie minunată, specială?

Mi-am amintit că 19 nov. fiind, este ziua lui Grigori Ivanci, născut în 1909, ar fi

avut 101 ani de la naştere... Iar peste 5 zile Andrei face 27 de ani! Cum trece vremea! Dar

ce frumos e să ai în jur oameni buni, cumsecade, cu suflet delicat şi generos. Nu sunt pe

lume mulţi oameni de acest fel, din păcate.

Gândeşte-te numai la familiile pe care tu le cunoşti foarte bine, vecini de-ai noştri

din Pîrliţi, din Slatina. Bieţii de ei, s-au chinuit o viaţă, dar nu au cunoscut bucuria unei

familii armonioase etc. Mama a trebuit să aştepte în satul ei până să apară Grişa de la

Ripicenii lui. M-a fascinat povestea lor, am redat-o în Veneticii, cu aerul ei de legendă, nu?

Şi am făcut asta nu numai pentru că era povestea celor ce m-au adus pe lume, ci pentru că

aşa de minunat îşi urmează lucrarea Soarta omului. Nici eu nu am ajuns uşor la Lidia, dar

Locul de veci al scriitorului Marin Mincu

din Cimitirul Bellu



ce-aş fi fost fără acest noroc, la 40 de ani? Nici tu nu ai ajuns lesne la Marco. Dar un lucru

mi-e clar: omul bun nu este întreg fără jumătatea sa bună dinspre lume, fără iubirea

împărtăşită. Deci sunt aceşti părinţi minunaţi ai mei, dar noi înşine a trebuit să răzbim la

împlinire cu mari eforturi, cu răbdare şi încredere în omul adevărat. Bunătatea, după

părerea mea, este esenţialul în om şi este din fire, iar răutăţile, invidia, trufia, ambiţiile

deşarte sunt influenţele rele ale acestei lumi pornită să apuce, să năpăstuiască pe alţii, să

sfideze legile firii. Dar suind pe scara socială, ajungând la belșug şi averi, aceşti bieţi

oameni nu pot fi fericiţi, ei deja au pornit pe un drum unde nu creşte iarba raiului şi nu se

deschid florile sufletului...Părinţii noştri sunt comoara din amintirea noastră.

Sămânţa bună trebuie ocrotită şi lucrată cu devotament ca să ivească rodul cel bun.

Să rămânem cu iubire şi tandreţe lângă copiii noştri şi să-i ajutăm până la capăt. E 4:40

dimineaţă. Cu mare dor, Naș-Ionel.

13 febr. 011. M-am aruncat în vâltoarea cititului fără asigurare de viaţă… Nu mai vedeam

nimic normal în jur, ca om printre oameni, ci umblam ca năuc, numai cu gândul la lumea

plăsmuirilor din cărţi, percepută ca mai adevărată - când, ştiu astăzi, nu era decât stilizată,

adusă la esenţe şi semnificaţii. Aveam prieteni printre consăteni şi colegi liceeni? Aveam,

de fapt, căci sunt şi expansiv şi dornic de comuniune, pe cât de retractil, în alte privinţe.

Oricum, simţeam cu îngrijorare precum că sunt cam ciudat, nu? Eu-însumi, precât se putea

- dar de ce atât de răzleţit, aproape disparent (şi în beatitudine) în lumea aceea fascinantă...

Dar să mă întreb: unde o să mă ducă patima asta?, nicidecum.

Şi iată întâmplarea de pomină: Cum stăteam pe sală, acasă la Cireaşov, şi nu ridicam ochii

din carte decât de nevoie, numai ce-mi ajung privirile pe Leana, o fată din satul vecin

Sărăceşti, - fata asta, deja plăvancă la cei vreo 15 ani ai ei, ce făcea ea, în miezul zilei de

vară? Citea în mers, venind dinspre oraș, mai mult stând decât înaintând, dintr-o groasă

carte. Citea şi nici nu vedea pe unde umblă, biata. Însă, avizat în de-alde astea, mi-am dat

pe loc seama că nu era cititoare de azi-de ieri, nu. Intrigat la culme, şocat - şi crezând încă

a fi vorba de o înşelătorie, am ieşit în curte, apoi la poartă să văd ce-i. Lunganca (Ileana la

Larga, vorba spaniolului), tot cetind şi păşind pe pipăitelea, a făcut colţul, a trecut şanţul

din drumul satului şi a apucat-o pe ulicioara povârnită spre gârlă, spre izvor şi către

Sărăceştii ei... Şi poate că totuşi n-aş fi fost aşa de surprins, chiar lezat în mândria mea de

vajnic cititor, dacă n-aş fi ştiut prea bine, foarte bine, cine-i fătuca. Locuisem chiar lângă

ei, la capătul cătunului Sărăceşti, timp de 2-3 ani, pe când abia începeam primara. Noi

eram nişte bieţi refugiaţi, mutându-ne din casă în casă şi din cătun în cătun, fiind noi

familie grea şi năpăstuită, cu 5 copii sub 10 ani, cu bunic, cu unchi ce venise sau avea să

vină din prizonieratul westfalian. Deci vai şi-amar de noi, în bătaia vântului sorţii - căci

deja ne furaseră caii, singura avere cu care ajunsesem de pe malul Nistrului pe cel al

Oltului. Deci amărâţi nevoie mare, printre localnici ostili, cum altfel? Însă sărăcie mai

mare, mai lucie ca la vecinii din spatele casei noastre nici că am pomenit. Erau două femei:

lelea Voichiţa, bătrână rău, cum îmi părea pe-atunci, fiică-sa Măria, văduvă de război şi

doi copii ai ei, un Ilie, cu 3-4 ani mai mare ca mine şi Leana, cu 2 mai mică. Ai lu’

Panduru, aşa cred că le spunea. Pe-atunci Ilie, neterminând primara, creştea un mânz, se

ocupa de el, în grădina lor, pustie. Fata şi mai neajutorată, mai apoi colegă pe rând cu fraţii

mei mai mici, proastă de da în gropi, repetenta claselor. Şi nefăcând nimic, de când o ştiam

şi până ce ajunsese de măritat. Ca să o văd în ipostaza de mare cititoare pătimaşă. Şi să

aflu că mergea la oraş numai ca să împrumute cărţi... N-am aflat nici peste decenii să se fi

ales ceva de capul Leanei lu’ Panduru. În ce mă priveşte, am rămas interzis. Abia acum

dacă aduc vorba despre.



Eu însumi am fost mereu sensibil la relaţia omului simplu cu cartea, mai ales în

situaţia mea de trăitor pe toate coclaurile. Dar, totodată, am fost teribil de necăjit să constat

că propensiunea spre scris-citit a lipsit cu străşnicie în rândul oamenilor de la Curbura

Carpaţilor, și nu de azi-de ieri, ci de ... milenii. Chiar mă întreb dacă practic te poate

cineva împiedica să înveţi buchile, de la nivelul mamei lui Creangă însuşi. Am fost destul

de suprins să aflu de la poetul octogenar Pan M. Vizirescu (s-a ascuns 23 de ani într-un

pod, la Slatina, să scape de condamnarea regimului comunist, ca fost în Direcţia

propagandei etc.) că el a învăţat singur să citească - dar cum? Cu vitele, de pe nişte foi de

ziar spulberate din goana trenului... Unul dintre personajele romanului meu ,,Capcana de

piatră” (Cartea Românească, 1987), şi nu e vorba de vreo invenţie, ci de un ins cunoscut

mie, aflat în conflict ireconciliabil cu cumnatul său bucureştean (gazda mea de

circumstanţă), desigur pentru gardul despărţitor (nu insist) şi care, printre acuzele cu care îl

potcovea pe adversar, îi reproşa că el fiind dat la şcoală, ca mai mare dintre fraţi, sora lui,

soţia agresivului personaj, a fost automat privată de mersul la şcoală. El, ipochimenul, de!

s-a ales deci ca soţie cu o analfabetă pe viaţă. L-am întrebat doar atât: ,,Domnule,

dumneata care te lauzi că ai fost învăţător emerit, ai luat de nevastă acea fată la vârsta de

20 de ai, să zicem, dar trăiţi împreună de 60 de ani, oare de ce nu ai găsit timp să o înveţi

dumneata literele?” Sărise în jurul meu, să-l bălăcărească pe adversar, gazda mea însă, în

momentul când i-am pus această întrebare de bun-simţ, odată a picat din vârful stogului, n-

a mai deschis gura, a rămas prostit pe-o bancă, până la venirea trenului (eram pe peron, eu

nu aveam nici un amestec în cearta celor doi, dar insul agresiv ţinea ca eu să-i transmit

preopinentului etc., etc...)

27 iulie 2011. Ştie oare lumea de astăzi - ori poate crede că fabulăm! - ce binecuvântare

era un dud, un corcoduş, acolo, la curtea omului, colea, după marele răzbel... Acum, ce-i

drept, noi, ca venetici nu puteam aspira la aşa răsfăţ, însă erau prin sat duzi generoşi, şi nici

oamenii dinspre partea dudelor nu erau chiar urâcioşi de tot. Iar dacă e să pun degetul pe

rană, am să spun că jelania necurmată din sufletul meu de copil era mereu aceeaşi şi numai

în legătură cu fructele. Una că în ăst sat de lângă Oraşul Slatina nu prea erau pomi

fuctiferi. Vii însă erau - şi noi, din aceeaşi pricină de venetici, nu aveam nici vie, însă, zic,

zona era cât de cât propice viilor, luând în seamă şi faptul că în linie dreaptă nu aveam

până la Drăgăşani decât 20 km. Dacă ar porni cineva răbduriu pe această pistă, a fructelor,

ar desluşi în hrisoavele subsemnatului dorul necurmat de fructe. Spre toamnă bine, veneau

dinspre C-Lung Muscel şi Vâlcea căruţe cu mere şi pere, bieţii oameni şi ei le dădeau plin

pe plin. Dar ce rânduială tristă: să dai o strachină de porumb pe una de pere. Mă teroriza şi

pe atunci faptul că toţi s-ar fi arătat încântaţi de schimbul acesta, însă cireaşoveanul se uita

la strachină de parcă ar fi numărat orice bob, nu mai spun de vâlcean-muscelean care pleca

de-acasă drum de săptămâni, cu nişte mere-pere acolo în obroc şi se întorcea cu 2-3 saci,

de porumb-grâu, pentru familia lui, peste iarnă. Cum să te ajungi?! În Veneticii am un

capitol despre asta, începe aşa: ,,Mirosul de pere a umplut toată casa..." etc. Cu jale mare

am scris-amintit-suferit şi de nu era mare jalea nici că m-aş fi sinchisit de musceleanu’-

cela. Or, acum îmi dau seama, cu frâiele mai lacse în mâini, că multe aş putea scrie despre.

Căci multe amintiri am cu. Dintr-un dud al unei rude de-a ei, îi cântam unei fete mari care

chiar m-a ascultat, mi-a dat atenţie adică - şi ce alta tânjea sufleţelul meu neînceput?

...Dar mâncam pe apucate-săturate şi corcoduşe, la Cireaşov li se spunea zarzăre.

Şi erau fel şi chip colorate. Când te gândeşti, retrospectiv, ar fi nişte flecuşteţe mici şi fade,

însă dacă aduni de la mai mulţi corcoduşi, te minunezi cât de viu şi diferit sunt colorate.

De gust nu mai zic - că mă pun pe scris alte proze... Şi încă n-am adus vorba despre duzi ca

sursă vitală pentru viermii de mătase. La un moment dat, înainte de război, de-a lungul



drumului comunal se plantaseră duzi şi iar duzi, probabil în această idee. Tot localnicii le-

au venit iute de hac, fiind adică ai obştei - şi ţăranii numai bine pregătiţi pentru

cooperativizare, cum s-a şi văzut. Iar terenul şcolii săteşti era înconjurat de duzi, deja

foarte înalţi, o primejdie, însă nu pentru alde noi, şcolarii veşnic flămânzi... Directorul, dl.

Barbu, altfel sever, trecea cu vederea. Ca să nu spun că şi Şcoala Ionaşcu din Slatina era

înconjurată de aceşti copaci devotaţi. Între examenele de absolvire a 7 clase, ne aburcam în

acei duzi, intram la examen cu dinţii negri, cu buzele lipicioase. Dar tot dădeam cu gura,

nu glumă (Să fi fost plantarea în masă a duzilor o acţiune de-a legionarilor? Făceau şi

lucruri de-astea, corect gândite.)! Femeile tăbărau vara pe ei, îşi umpleau cu frunze poala şi

sânul... Fabulosul dud al familiei trebuie să fi fost altoit diferit, cum am văzut că se

practică şi la alţi pomi fructiferi. Morus alba şi nigra, cele roşii-rubinii, mai acruţe. Le

vânam cu ardoare. Ca să nu mai spun că dudul cel generos și răbduriu are fructe vreme de

vreo două luni… Or, acum, toată lumea se plânge de sărăcie, de subnutriţie, însă n-am

văzut pe nimeni să culeagă dude, iar corcoduşele căzute pe trotuarele Urbei devin o

primejdie, aluneci...

Şi DA, frăgar este un cuvânt pe care l-am auzit prima oară în Bihor, musai să-l

folosesc. Fragus! Direct din latineşte, drăguliţă Doamne! Însă nici dud nu e de persiflat,

este dud din turcă. Iar că aguda ar deriva din slavă nu mă mai mir - Eurasia e o ogradă

comună, nu?

Ei, da, ,,un cojoc verde încopciat cu lacrimi..." - am spus-o pre limba mea

elegiacă. Iar gestul smulgerii însângerate este de regăsit, peste doar un amarnic de an, în

poezia ,,O frunză". Vrând-nevrând o să facem vorbire şi despre dânsa, la momentul cuvenit

- de neevitat, Helas!

… Iar de-i încondeiază scribul pe consăteni (vezi Moromeţii, vezi Oameni din

Dublin etc.), toţi îl vor urî şi-l vor alunga cu pietre. M-am ferit cu dinadins de referiri la cei

din vecinătate, în Veneticii. Şi totuşi, la lansare, Ana Blandiana a subliniat: nu cunosc o

altă descriere mai exactă a oltenilor etc. Cu subînţelesul că neiertătoare. Am pus, totuşi,

nenumărate surdine. Nici pe ruşi nu i-am tratat cu mijloace propagandistice. Câţi n-au

căzut în astă cursă!

E vorba despre literatură, nicidecum despre răbufniri personale.

DIN PRESA ROMANAŢEANĂ DE ALTĂDATĂ (III)

Dumitru Botar

Bogată şi diversă în informaţii politice, culturale, administrative şi literare, presa

romanaţeană de odinioară ne oferă nouă, celor de astăzi, o imagine fidelă, dar şi

tumultoasă a Caracalului şi Romanaţilor. Din studiul ei aflăm că oraşul şi judeţul nostru se

mişcau, racordându-se frecvent şi la evenimentele ce se derulau în ţară, însă sarea şi

piperul sunt faptele ce se produceau la nivel local, cu lumini şi umbre.

De reţinut, în acest sens, că primarii şi prefecţii erau ţintele preferate, se puneau

tunurile pe ei fără menajamente, de multe ori pe bună dreptate. Important este că lectura ei

este plăcută, incitantă, cu finaluri imprevizibile.

Am în faţă ROMANAŢUL / 20.11.1938, în care găsesc un anunţ hazos, de fapt o

invitaţie adresată, de o doamnă, tuturor femeilor, indiferent de vârstă:

,,STIMATE DOAMNE ŞI DOMNIŞOARE



În urma unei rutine ce am căpătat în meserie, sunt în măsură să vă satisfac cele mai

avansate gusturi moderne prin ţesătură şi aranjament fără cusur. Confecţionez rochii,

taioruri, pardesie, rochiţe de copii, lenjerie de damă şi bărbătească şi în sfârşit tot ce

atinge meseria

căreia m-am devotat

cu tot sufletul. Aşa

fiind, vă rog să mă

căutaţi în str. Regele

Ferdinand, nr. 44,

lângă d-l Ghebaru,

pălărieru‟ şi vă

promit că în

schimbul unor

preţuri modeste vă satisfac gusturile prompt şi fără nici un cusur. Vă aştept şi vă salut cu

stimă.

CONSTANŢA FLORESCU”

Rămânem în anul 1938, tot în ROMANAŢUL, ne atrage atenţia o poezie de mare

trăire sentimentală, semnată de NELLU CRISTESCU, cunoscut poet şi epigramist

caracalean din perioada interbelică, dar şi după aceea. El reuşeşte să redea, literar şi

artistic, toată durerea sa pentru pierderea unui bun prieten, student, ce locuia cu el pe

aceeaşi stradă (Plevnei), care se stinge din viaţă prematur. Iată deci această tulburătoare

poezie:

RECULEGERE

Pentru Lucian Athanasiu

De ce oare ai lăsat pentru noi, Doamne,

Atâtea lacrimi şi tristeţi în toamne?...

Vântul – şarpe rănit –, prin foi uscate,

Şuerând se târăşte şi se zbate...

Prieten, pe strada mea pustie,

Un trecător s-a dus să nu mai vie

Cerul de azi plânge soarele absent,

Îţi mai aminteşti de un tânăr student?

Urma - de nu mă-nşel – la medicină

Bereta lui era ca de rugină

Sau ca o pată de sânge închegat,

Aşa cum amintirea l-a păstrat

Avea un chip, ca sufletul, frumos

Când a pornit la drum fără întors

Cum zboară timpul... luni, an după an,

Ca mâine-l vom uita pe Lucian...

Uşurează, Doamne, greul din tristeţi

Care ne-ncovoaie bietele vieţi.

N. Cristescu

Vizita Mitropolitului NIFON CRIVEANU în judeţul natal, Romanaţi, în toamna lui

1940, a fost un eveniment cu totul special, autorităţile locale, în frunte cu prefectul M.

DOBRICEANU, primindu-l ca pe un adevărat şef de stat.

După primirea oficială şi discursurile ţinute, a trebuit desigur să vină şi răspunsul

Mitropolitului care, sugrumat de emoţie, după ce ascultase cuvintele rostite la adresa sa,

abia a putut spune câte ceva. A fost, ne spune ROMANAŢUL / 1940, un moment solemn,

mişcător:



„Fraţi iubiţi, să mă iertaţi dacă mă declar neputincios a vă răspunde aşa cum s-ar

cuveni. Să mă lăsaţi să trăiesc, cu toată simţirea mea, aceste clipe solemne, să desprind

numai porunca clipei de faţă, obligaţia de a vă răspunde cu toată dragostea aşa cum am

desprins din frumoasele cuvinte ce aţi rostit. Din florile iubirii ce mi-aţi adus, ca şi din

florile câmpului ce le-aţi oferit cu adâncă emoţie, o mână din aceste flori le pun pe altarul

Domnului Nostru Hristos căruia înţeleg să-l slujesc cu credinţă.

O altă mână de flori să pun pe altarul Patriei pe care o iubesc din tot sufletul meu. O

mână de flori să duc mamei mele iubite, iar o mână mică de flori să presar pe mormântul

scumpului meu tată (plânge şi nu mai poate vorbi). Totodată, imensa asistenţă deabia-şi

mai poate opri lacrimile la această mărturisire sinceră de iubire.

Mulţumesc tuturor, poporenilor, autorităţilor, instituţiilor, pentru dragostea cu care

au primit pe fratele din Romanaţi şi

asigur pe toată lumea de toată calda

mea înţelegere şi de toată lupta pentru

înfrăţirea tuturor. Desprind din toate

manifestaţiile voastre iubirea nu către

persoana mea, ci către Biserică, care a

fost întotdeauna singura călăuză

morală, naţională şi spirituală. În

această exprimare de sentimente eu

mai văd trebuinţa voastră de a vă

apropia cât mai mult de Biserica

ocrotitoare. Când vine furtuna mare,

nicăieri nu găseşti linişte şi siguranţă,

ca sub acoperământul Bisericii noastre

creştine-ortodoxe. În suferinţele mari

de astăzi, cine ne poate mângâia mai

bine ca Biserica lui Hristos? Cu

sufletul la Dumnezeu şi ca români să

ne unim în jurul Majestăţii Sale

Regelui Carol al II-lea care ne-a dat

Mitropolia Olteniei şi căruia îi suntem

datori toată dragostea, recunoştinţa şi

iubirea noastră. Vreau să îndrept tot

gândul meu către Majestatea Sa,

ctitorul Mitropoliei Oltene” (Mulţimea

se ridică în picioare şi intonează imnul

regal).

Urmează un fastuos banchet la terasa din Parcul oraşului, la care au luat parte toţi

şefii de autorităţi şi persoanele marcante din judeţ. Rostesc cuvântări de omagiu Înalt Prea

Sfinţitul Mitropolit Nifon, col. M. Dobriceanu, prefectul judeţului, dr. Macavescu, pr. prof.

I. G. Popa, prof. Boroianu etc. De la banchet, I.P.S.S. Mitropolitul Nifon, însoţit de cei doi

protoerei Fl. Tudorănescu şi Dumitru Stancu, a plecat în comuna Slătioara pentru a-şi

vedea mama, iar noaptea a fost găzduit în Caracal, în frumoasa vilă a protoereului Florea

Tudorănescu.

Ziarul Romanaţul anunţă prima vizită

canonică în judeţul Romanaţi a mitropolitului

Nifon Criveanu



În ziua de 23.10.1940, are loc la Caracal conferinţa directorilor de şcoli primare, cu

două zile înainte de ziua de naştere a Regelui Mihai (25.10.1921). Prezent la acest

eveniment, prefectul judeţului Romanaţi trimite Regelui următoarea telegramă:

„Întruniţi în conferinţă, azi 23.10.1940, directorii de şcoli primare din jud.

Romanaţi, cu gândul întreg la M. Voastră, vă urează viaţă lungă şi glorioasă domnie,

pentru propăşirea neamului românesc.

Prefect de Romanaţi,

Lt. Col. în rezervă Teodor Căpitănescu”

Iată şi răspunsul primit:

„M.S. Regele mă însărcinează a vă trimite Înaltele mulţumiri pentru sentimentele de

devotament şi bunele urări exprimate în numele directorilor de şcoli din jud. Romanaţi

care au participat la Conferinţa ţinută în ziua de 23.10.1940 la Caracal” (ROMANAŢUL

– 13.11.1940).

Mareşalul Curţii Regale,

Col. Adjutant Rîmniceanu ”

Pe parcursul lecturii ne oprim în oraşul BALŞ, unde, în sept. 1940, are loc un

groaznic incendiu, conform datelor furnizate de ROMANAŢUL/ 24.09.1940.

„În noaptea de 13-14 sept., s-a declanşat un puternic incendiu la locuinţele

comercianţilor MIHALACHE ROŞCA, ION STĂNESCU, TITI POPA şi ION ROŞCA, din

str. General Dragalina. Alarma fiind dată, imediat au sosit soldaţii de la garda podului şi

vecinii care timp de 3 ore au depus o muncă eroică, dar incendiul lua proporţii, iar oraşul

era lipsit de un post de pompieri, situaţie în care au fost chemaţi cei de la Craiova, care au

venit pe la orele 3 şi jumătate, când incendiul era deja localizat. S-ar fi putut rezolva

problema altfel, dacă, cele trei sacale ale primăriei, care ruginesc în curtea uzinei, ar fi

fost pline cu apă şi duse imediat la faţa locului. Bălşenii pe bună dreptate se întreabă de ce

plătesc de 15 ani pompierii, iar aceştia nu există. Au ars, comerciantului Mihalache

Roşca, o casă cu trei camere şi o magazie plină cu lemne de foc, comerciantului Ion

Stănescu o magazie în care avea depozitat un vagon lemne de foc, pătulul, o bucătărie şi o

mare cantitate de piei, comerciantului Titi Popa o magazie cu sticlărie şi comerciantului

Ion Roşca întreaga gospodărie, afară de casa de locuit. Pagubele se evaluează la circa 1

milion de lei. Dl. comisar C. Constantinescu de la poliţia locală cercetează cazul pentru

stabilirea provenienţei incendiului”.

Desigur că în Balşul de astăzi alta ar fi fost rezolvarea, dacă se întâmpla aşa ceva.

Oricum, noi aflăm că în acest oraş se întâmplă cu totul altceva demn de semnalat, în

special pe linie culturală.

În martie 1941, toată ţara a mers la PLEBISCIT, organizat de Generalul Antonescu

care dorea să ia pulsul populaţiei în legătură cu regimul instaurat de el. Din întreaga

Oltenie au arătat neţărmurită încredere şi dragoste pentru el 378569 cetăţeni şi numai 55 au

fost împotrivă. În jud. Romanaţi au votat pentru General 60063 şi contra 7. Referitor la

votul din Romanaţi, reţinem din ROMANAŢUL / martie 1941 o scrisoare impresionantă, a

unui părinte, adresată lui Ştefan Oprescu, directorul ziarului, pe care o reproducem cu

destulă mirare, de neînţeles, dar şi atunci, ca şi astăzi, politicul făcea victime cu urmări

dureroase:



,,DOMNULE DIRECTOR,

Astăzi 2 martie 1941 am fost şi am votat din tot sufletul pentru d-l General

Antonescu. Tot azi a votat contra un fiu al meu anume Lucian de 26 ani, un om rătăcit

complet şi bolnav. Am slujit ţara cu credinţă şi cinste 30 de ani ca funcţionar CFR, în

ultimul timp ca şef de gară. Azi sunt pensionar şi sunt cât se poate de amărât că am un

asemenea fiu.

Rog bine-voiţi să apară în ziarul D-voastră aceste rânduri pentru ca votul dat de el

să nu aibă nici o însemnătate, fiind dat de un om inconştient pe care mi-e ruşine să-l mai

numesc fiu.

Cu toată stima,

PETRE NEGREANU

Str. Cuza Vodă – 3, Caracal”

Răsfoind CARACALUL (21.02.1908), ziar naţional liberal, remarcăm o ştire

interesantă despre Caracalul artistic din acea perioadă. La 06.02.1908 a avut loc, la Teatrul

Naţional din localitate, concertul d-nei general Averescu, program variat şi lume destulă,

din păcate o bună parte din societatea bună nu a fost prezentă. Acompaniată la pian de d-na

Ivanciu, soţia generalului Averescu - d-na Clotilde Averescu - a interpretat „Pescuitorii de

perle” de Bizet, apoi romanţe franţuzeşti şi româneşti, evidenţiind o voce caldă, timbrată şi

atrăgătoare, cu o nuanţare abilă, plină de farmec. Ropotele de aplauze nu mai conteneau,

spre mulţumirea şi satisfacţia d-nei general.

D-şoara GOLEŞTEANU a cântat la mandolină, apoi a recitat poezii de Vlahuţă şi

Gr. Alexandrescu, iar d-l Trifu a executat la pian POLONEZA de Chopin. Tot la pian, cu

tehnica-i cunoscută şi cu expresivitate temperamentală, d-l D. CRISTIDE a executat

concertul IX de Mozart, acompaniat de orchestra Regimentului 19 Infanterie Caracal, după

care excelenta sa compoziţie CIOCÂRLIA, la solicitarea publicului care l-a aplaudat

minute bune.

UN APEL – către foştii elevi ai Liceului de băieţi Ioniţă Asan din Caracal - este

publicat în ROMANAŢUL / 25.08.1940, din care spicuim câteva idei. El se face de către

directorul de atunci al liceului, prof. de matematică NAE IONESCU care, pentru o mai

bună colaborare spirituală între liceu şi foştii lui elevi, cu începere de la 01.09.1940

înfiinţează Asociaţia foştilor elevi ai Liceului „Ioniţă Asan” din Caracal, al cărei scop este:

- să trezească şi să cultive spiritul de tradiţie necesar oricărui aşezământ de cultură;

- să se facă o unitate dintre foştii elevi, strâns legată de şcoala unde s-au format;

- să ajute elevii merituoşi să se ridice;

- clădirile şcolare să le înzestreze cu biblioteci, să se facă donaţii şi să se cumpere

terenuri pentru sport.

Constituirea pe baze legale a acestei asociaţii, alegerea Comitetului de conducere şi

începerea activităţii se vor face odată cu deschiderea noului an şcolar, dată până la care

foştii elevi sunt rugaţi să-şi trimită adeziunea la directorul liceului.

Fiecare membru îşi va spune părerea asupra organizării şi modului de funcţionare,

astfel să se poată asigura bunul mers al asociaţiei, iar ea să-şi atingă scopul pentru care a

fost creată, de a face o însemnată educaţie socială şi naţională.

Din ziarul SECERA /01.01.1921, foaia Partidului Ţărănesc Naţionalist din

Romanaţi, aflăm că, pentru alegerile din 29-31.01.1921, acest partid îl susţine ca deputat

pe SEBASTIAN RADOVICI, iubit de toată ţărănimea din Romanaţi, în locul lui



VINTILĂ NICIU, promovat prefect. Sebastian

Radovici, avocat, spune Partidul care-l susţine, a fost

primar şi deputat, nedespărţit de sufletul ţărănimii, de

aceea liberalii sunt alarmaţi de această candidatură, să

se abţină de la alegeri sau să găsească vreun ciocoi care

n-ar avea nici o şansă.

Partidul lui Averescu, aflat la putere, cere

alegerea unui ciocoiaş pe nume Cioc, din Teleorman,

care nu a avut loc în altă parte şi pe care aici în

Romanaţi doar 3 ţărani îl cunosc, aşa că nu are nici o

şansă.

În acest context, un caporal invalid din

DĂBULENI, pe nume STANCU GHEORGHIŞOR, îi

trimite o scrisoare lui Averescu:

SCRISOARE CĂTRE TATA AVERESCU

Trăiţi, dom`le General!

La sfârşitul lui Ghenar,

Ne chemaţi să votăm iar!

Dar de rândul ăsta, spun,

Nu mai vreau să fiu nebun,

Pe stea dracul o mai scapă,

Colţurile ei mă-nţeapă,

N-am pământ, dau biruri grele,

N-am lumină şi n-am sare,

Dipotaţii-au leafă mare,

N-am cămaşă, zac de friguri,

Paşte murgule la muguri!

Fiindcă stai printre boieri

Şi-ai uitat ce spuneai ieri

Vii cu cioc, necunoscut

Şi de nimenea văzut

Ni-l aduci să-l ciocoim,

Boierie să-i croim?

Din ţinuturile mele

Fugi cu cioc, la Măgurele!

Nu ne face nouă parte,

Că nu-i bun în altă parte!

Pune-Ardealul să ţi-l scoată,

Unde mai căzu odată!

Lasă-ne, la noi în sat,

Să ne punem dipotat

Omul nostru, cunoscut,

De judeţu-întreg iubit,

RADOVICI SEBASTIAN

Care ascultă pe ţăran!

El de SECERĂ se ţine

Şi de el o ţărănime!

Rămânând tot la poezie, vă propunem ceva cu totul special, din ROMANAŢUL /

15.05.1927, din păcate nu putem descifra autorul, care semnează doar cu iniţialele A. P. B.

INSTANTANEE LOCALE

CADRILATER

E primăvară, de colo până colo se plimbă fete sute,

În graţii de virgine îşi poartă silueta.

Cu sufletu-i meschin, printre femei pierdute,

Un babalâc exclamă: Frumoasă eşti tu, Geta!



BERĂRIA MARINESCU

În armonie de sticle, sifoane şi pahare,

Consumatorii veseli, toţi în picioare stând,

Îşi spun acolo păsul şi-n suflet ce îi doare,

Întretăiat se-aude: Mai toarnă-ne un rând.

APOLLO

E actul trei din film, cu Pat şi Patachon,

E râs în toată sala şi filmu-i delicios,

Un loc nu se găseşte la stal şi la balcon

Piţigăiat răsună: Te rog, ia mâna jos!

LA MILTIADE

Sub fumul de ţigară, discret focul răsună,

Se bea cafea turcească şi se discută bine,

Afaceri se dezbat şi treaba merge strună,

De la tejghea un chelner: Îndată, vine, vine!...

PARCUL POROINEANU

Coniţe de tot neamul, bătrâne, franţuzite,

Dudui de toată speţa îşi varsă aicea of-ul,

Pălăvrăgesc mereu, c-or vrea să se mărite!

Deodată, Bebe tresare: M-a-nebunit pantoful!

În fine, iată altă poezie, de data aceasta cu nume, din ROMANAŢUL / 3 iulie 1927,

care vorbeşte tot despre Caracal, surprinzând destul de fidel situaţia social-economică a

oraşului de atunci, cu o puternică şi reuşită tentă umoristică:

CE NU SE POATE LA CARACAL

de MEFISTO

Taler fără două feţe,

Gheaţă să nu se dezgheţe,

Soldat fără de gamelă

Şi Nanu fără umbrelă.

X

Răposat să mai vorbească,

Don Juan să nu iubească,

Pantalonu’ fără dungă,

Cucoane cu rochia lungă.

X

Hoţ din fire să nu fure,

Militar să nu înjure,

Nea Ilie-n Charleston,

Dimonie fără palton.

X

Licean să nu fumeze,

Cartofor să nu tapeze,

Joc la tenis fără flirt,

Mâncări proaspete la birt,

Băleanu să-şi radă barba,

Lui Şmil să nu-i meargă treaba.

X

Lanţ de ceas făcut din iută,

Căzănescu fără burtă,

Băcanu fără arcuş,

Rusalii fără căluş.

X

Monument fără de soclu,

Eugen fără monoclu,

Călăreţ fără de cal,

Şi-alegeri fără scandal.

X

Candidat să nu promită,

Vardist să nu primească mită,



Domnul D`ACUS fără rimă,

Şi Neimberg să facă scrimă.

X

Spitale fără decese,

Nea Mărin fără procese,

Vie fără de araci,

Şi Borceştii fără franci.

Cimitir fără de cruci,

Şi pieţe fără răscruci.

X

Uzină fără motor,

Viicşoreanu... autor,

Rană fără pansament,

Saravan fără talent.

Cu siguranţă că vom reveni şi cu alte fapte sau întâmplări dintr-un oraş şi judeţ care

atunci au oferit bunăstare şi voie bună locuitorilor, dornici de cultură şi atenţi la orice se

petrecea în jurul lor.

Răsfoind ziarul Fapta (august- decembrie 1945)

Ion Tîlvănoiu

Ziarul Fapta a apărut la Bucureşti de la 25 februarie 1943 şi până la 4 martie 1948,

în total colecţia cuprinzând 1018 numere legate

în 13 pachete. Pagina a doua a ziarului rămâne

importantă pentru cercetătorii acestei epoci

pline de transformări, pentru cronicile artistice,

muzicale, teatrale, interviurile ori literatura de

valoare ce nu puteau lipsi dintr-o gazetă

condusă de un scriitor de certă valoare ca

Mircea Damian (Memoria Oltului şi Romanaţilor

nr. 12-14/2013; 29, 30, 32, 33/2014; 38, 39,

46/2015; 47-50, 54, 56, 58/2016). Din curiozitate

faţă de opera consăteanului meu, am parcurs de

mai multe ori întreaga colecţie, la început

notând într-un caiet lucrurile pe care le-am

considerat de interes, apoi fotografiind spre a

putea analiza amănunţit articolele respective.

Vom încerca să redăm în continuare aceste

lucruri, semnalân-du-le cercetătorilor istoriei

literare, cât şi cititorilor noştri, spre a ne putea

face o impresie despre activitatea celui mai

important ziarist pornit din Izvorul Romanaţilor-

Mircea Damian.

În acest episod răsfoim colecţia ziarului din perioada august-decembrie 1945.

Al. Raicu semnează cronici literare

1, cronici dramatice

2 ori texte cu caracter

memorialistic3. La moartea actorului Constantin Tănase semnează un emoţionant necrolog

4

1 la volumele: ,,Ceea ce nu se uită” de Eugen Jebeleanu (An. III, nr. 309 bis/15 aug. 1945, p. 2: ,,[...]

un poem întreg, un puternic poem social, e drept, de o manieră severă dar cu atât mai interesantă cu cât forţa de sugestie izbucneşte de pretutindeni [...] este strigătul tinereţii asuprite de viaţa clădită pe nedreptăţi, cântecul tinereţii scuturate de friguri şi clătinată de foame”; ,,Cântec de revoltă, de dragosteşi de moarte”, de Geo Bogza (idem, ,,Folosind formula rondelului în multe părţi, dl. Geo Bogza iscodeşte în anumite nelinişti care pot smulge şi oferi cititorului variate sugestii şi imagini stranii din care îşi poate construi singur o lume de gânduri şi de impresii”);

2 ,,Omul de sub pod”, de Otto Indig, prelucrată de T. Muşatescu şi V. Timuş la Teatrul Alhambra (An.

III, nr. 316/25 aug. 1945); ,,Când se întâlnesc femeile” la Teatrul Nostru, cu Virginica Popescu şi Mimi Enăceanu;

Mircea Damian (1899-1948)



arătând meritele acestuia ,,din 1918 când colinda frontul din Moldova dând reprezentaţii

în toate garnizoanele, până azi [..] Constantin Tănase a fost un pionier, a fost un entuziast.

Când într-o noapte sala de la Vov a ars în timpul unei premiere nimicind întreaga avuţie

de recuzită şi decoruri a teatrului, Tănase n-a dezarmat [...] cu multă alergătură

întreprinderea Cărăbuşului a putut fi repusă pe picioare [...] Deasupra artei de pe scenă

însă, Tănase a fost şi un mare om de omenie, un mare patriot. N-a fost act de binefacere,

n-a fost împrejurare în care să i se fi cerut concursul, pe care Tănase să o fi refuzat”. Pe

acelaşi subiect este de semnalat articolul lui Dragne Ion Drăgnescu din 5 septembrie 19455,

care afirmă: ,,Moartea lui Constantin Tănase este o mare lovitură pentru vârsta fragedă a

teatrului revuistic românesc. [...] Constantin Tănase lasă în urma lui la loc de mare

onoare amintirea unui gen revuistic satiric satiric pentru unii, cald şi viu pentru cei mai

mulţi [...]”. Figura actorului dispărut va fi evocată şi de Dan Demetrescu6 într-un interviu

cu acelaşi Dragne Ion Drăgnescu. Cronici literare semnează şi poetul George Păun7.

Publică poezii: Alexandru Lungu8, N. Veronescu

9, George Păun

10, Constantin

Mihail11

, Dragne Ion Drăgnescu12

, Ion Voiculescu13

, O. Talpă14

, Ion Apostol Popescu15

,

,,O aventură la Paris”, adaptare de Aurel Felea, Elly Roman şi Mircea Şeptilici, la Teatrul Atlantic (An. III, nr. 318/28 aug. 1945); ,,Prinţ şi bandit”, operetă în trei acte de Franz Lehar, la Teatrul Paladium (An. III, nr. 322/5 sept. 1945); ,,O afacere cu devize”, adaptare în trei acte de Sergiu Milorian, la Teatrul Papagalul (An. III, nr. 324/8 sept. 1945); ,,Nunta de argint”, piesă în 4 acte de Paul Geraldy la Teatrul Colorado (An. III, nr. 327/12 sept. 1945); ,,Knock”, comedie în trei acte de Jules Romains la Teatrul Comedia,cu Radu Beligan în rolul principal (An. III, nr. 329/14 sept. 1945); ,,Ion al Vădanei”, comedie în trei acte de N. Kiriţescu, la Teatrul Maria Filotti (An. III, nr. 330/15 sept. 1945); ,,Despot Vodă”, de V. Alecsandri la Teatrul Naţional Sf. Sava şi ,,Nebun?” de Al. Macedonski la Studio Naţional (An. III, nr. 335/22 sept. 1945); ,,O fată din popor”,comedie în 3 acte de Marin Iorda la Teatrul Muncitoresc (An. III, nr. 336/23 sept. 1945); ,,Femeia în floare”, de Denis Amiel, la Teatrul Mic (An. III, nr. 337/25 sept. 1945); ,,Hoţul”, de H. Bernstein la Teatrul Ateneului (An. III, nr. 338/26 sept. 1945); ,,Petru Crâmov” de C-tin Finn, la Teatrul Naţional Studio (An. III, nr. 340/28 sept. 1945); ,,Gioconda la Savoy”, de N. Stroe şi N. Cristodulo la Teatrul Savoy şi ,,Aşa începe dragostea”, comedie muzicală de Tudor Muşatescu şi V. Timuş la Teatrul Gioconda (An. III, nr. 344/3 oct. 1945); ,,Stane de piatră”, de H. Sudermann la Teatrul Alhambra (An. III, nr. 347/6 oct. 1945); ,,Marele duhovnic”, de Victor Eftimiu la Teatrul Comedia (An. III, nr. 348/9 oct. 1945); ,,Cine e nebun?”, de A. Bibescu la Teatrul Municipal (An. III, nr. 349/10 oct. 1945); ,,Robinson cu... Stroe”, la Teatrul Atlantic şi ,,Furtuna”, de Ostrovski la Teatrul Comedia (An. III, nr. 352/12 oct. 1945); ,,Madona”, de Tudor Muşatescu la Teatrul Naţional Studio şi ,,Pensiunea Watson” de Terence Rattigan la Teatrul Nostru (An. III, nr. 353/13 oct. 1945); ,,Pensiunea Watson” de Terence Rattigan la Teatrul Nostru Studio (An. III, nr. 359/27 oct. 1945); ,,Hedda Gabler”de H. Ibsen la Teatrul Naţional Studio şi ,,Discipolul diavolului” de Bernard Shaw la Teatrul Nostru (An. III, nr. 365/3 nov. 1945); ,,Păpuşile”, comedie de Pierre Wolf , la Teatrul Maria Filotti (An. III, nr. 367/6 nov. 1945); ,,Henric IV”, de Luigi Pirandello, la Teatrul Modern, cu Ion Iancovescu şi Ionel Ţăranu (An. III, nr. 369/8 nov. 1945); ,,Floarea din Haway” , de Paul Abraham la Teatrul Savoy; ,,Giocondele vesele”, de Eugen Mirea şi H. Mălineanu la Teatrul Gioconda; ,,Încătuşare”, de Philip Barry la Teatrul Mic (An. III, nr. 378/21 nov. 1945); ,,Femeia şi păcatul”, de Carlo Bertolazzi la Teatrul Ateneului şi ,,Comedianta” de Lică Grumberg la Teatrul Baraşeum (An. III, nr. 380/23 nov. 1945);

3 ,,Crăciunul copilăriei mele” (An.III, nr. 405/23 dec. 1945, amintirea Crăciunului copilăriei în ,,târgul

mărunt de lângă Dunăre”); ,,Înmiresmatele tradiţii de demult” (An. III, nr. 408/30 dec. 1945); 4,,A plecat un mare artist” (An. III, nr. 320/31 august 1945);

5 ,,Amintiri despre C. Tănase” (An. III, nr. 522/5 sept. 1945;

6 ,,Cu Dan Demetrescu despre C. Tănase şi vremea lui...” (An. III, nr. 327/12 sept. 1945, cu amintiri din

1909 când Tănase juca alături de Bărcănescu şi Bassu, din primul război ,,când Tănase în marile frământări ale vremii venise cu humorul lui sănătos descreţind frunţile, deschizând inimile, luminând sufletele”. După ce arată că Tănase intrase în conflict cu Iorga, intervievatul reproduce nişte versuri ale lui Tănase de la un spectacol aniversar: ,,Amici: Când voi muri, deasupra/Nu vreau nici piatră funerară/Nu vreau nici sălcii aplecate/Lăsaţi-mi nasul meu afară/ Să ţină loc de ornamente/Şi de cavou şi de statui/Şi liniştit să odihnească/ Tot cimitiru-n umbra lui”. )

7,,Copilăria lui Nichita”,de Alexei Tolstoi (An. III, nr. 366/4 nov. 1945); ,,Opinii estetice şi literare” de

Mircea Mancaş (Ed. Casa Şcoalelor) şi ,,Album de familie” de Lucia Demetrius (Ed. Fund. Regală pentru literatură şi Artă), ambele în Fapta, An. III, nr. 374/14 nov. 1945;

8,,Interior” (An. III, nr. 313/19 aug. 1945); ,,Funda neagră” (An. III, nr. 378/21 nov. 1945);

9,,Semnul trecerii” (An. III, nr. 330/15 sept. 1945); ,,Arhitectura” (An. III, nr. 374/14 nov. 1945); N.

Veronescu va polemiza cu N. Papatanasiu şi Geo Dumitrescu (,,Două iniţiale şi un mic scandal”, An. III, nr. 361/30 oct. 1945); la 13 noiembrie 1945 adresează o scrisoare deschisă lui Ion Caraion;



Vasile Negreanu16

, Ion Bălan17

, Nicolae Tăutu18

, Radu Teculescu19

, D. Missir20

, Valeriu

Popovici21

, Titus Ştefănescu-Priboi22

, Ioan Lupu23

, Dimitrie Stelaru24

, Teohar Mihadaş25

,

Nicolae Câmpeanu26

, Emil Bălăşescu27

, Emil Manu28

, C. T. Lituon29

, Livia Chiriacescu30

,

Ben Corlaciu31

, Octav Sargeţiu32

, Mihail Crama33

, Dinu Ianculescu34

, Mircea Popovici35

,

Grigore Bugarin36

, Mitriţă Petroianu37

iar cu ocazia centenarului lui Charles Baudelaire

apare o traducere din poeziile acestuia38

.

Sunt semnalate cărţile nou apărute39

ori aflate sub tipar40

.

10

,,Primul bal” (An. III, nr. 331/16 sept. 1945, din manuscrisul ,,Carnet de bal”); ,,Cuvinte de dragoste” (An. III, nr. 336/23 sept. 1945); ,,Începe balul” (An. III, nr. 340/28 sept. 1945); ,,Dansaţi fetelor, dansaţi” (An. III, nr. 374/14 nov. 1945); ,,Mâinile tale calde” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945); ,,Noapte de iarnă” (An. III, nr. 407/29 dec. 1945: ,,Ninge-n oraş, trec îngerii pe stradă/ Şi fluturii de-argint se pierd discret/ În mine plânge omul de zăpadă/ Cu inimă de Rege şi Poet”);

11,,Poem citadin” (An. III, nr. 333/19 sept. 1945); ,,Rugăciune” (An. III, nr. 393/8 dec. 1945);

12,,Se risipă visurile toate” (An. III, nr. 335/22 sept. 1945);

13 ,,Viziune primară” (An. III, nr. 338/26 sept. 1945); ,,Sinucidere autumnală” (An. III, nr. 374/14 nov.

1945); 14

,,Oameni de la periferie” (An. III, nr. 341/29 sept. 1945); 15

,,Scrisoare nouă” (An. III, nr. 344/3 oct. 1945); ,,Cântec de amurg” (An. III, nr. 378/21 nov. 1945); 16

,,Presimţire” (An. III, nr. 374/14 nov. 1945); ,,Înainte de furtună” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 17

,,Departe sub violete zodii” (An. III, nr. 374/14 nov. 1945); 18

,,Marea vânătoare” (An. III, nr. 374/14 nov. 1945); ,,Semn” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945); 19

,,Seara, când oamenii se iubesc” (An. III, nr. 374/14 nov. 1945); 20

,,Se vor întoarce amantele” (An. III, nr. 374/14 nov. 1945); 21

,,Noaptea îngerilor” (An.III, nr. 378/21 nov. 1945); ,, Fameup” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945); Valeriu Popovici are şi alte contribuţii şi polemizează cu Ion Vinea (,,Ce n-am înţeles”, An. III, nr. 380/23 nov. 1945);

22,,Poem-Metro-Goldwyn-Mayer” (An.III, nr. 378/21 nov. 1945);

23 ,,Procesiunea nocturnă” (An. III, nr. 378/21 nov. 1945);

24 ,,Spânzurătoare” (An. III, nr. 378/21 nov. 1945);

25,,Lied” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945);

26 ,,Îndemn” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945);

27 ,,Cântec de toamnă” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945);

28 ,,Cântec despre munţi” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945); Emil Manu are şi articole pe teme literare

(,,Literatura generală şi literatura specială”, An. III, nr. 385/29 nov. 1945); 29

,,La aniversarea vegetală” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945); 30

,,Ultima noapte” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945); 31

,,Câinii” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 32

,,Plugarii” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 33

,,Fragment” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 34

,,Autoportret” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 35

,,Defilare” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 36

,,Marea” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 37

,,Divertisment” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945); 38

,,Unei Madone” (An. III, nr. 392/7 dec. 1945, traducere de Tudor Bogdan); 39

,,Dela Dostoievski la Lenin”, de Dumitru Morariu-Slivna ( An. III, nr. 311/17 aug. 1945); ,,Velerim şi Veler Doamne…” de Victor Ion Popa, ediţia a V-a(An. III, nr. 312/18 aug. 1945, semnată de Riri Niculescu); ,,Cheia visurilor”, de Cezar Petrescu (An. III, nr. 316/25 aug. 1945, nesemnat, care este ,,povestirea cursivă a unor întâmplări brodate pe mediul social românesc din vremea parlamentarismului”); ,,Războiul lui Ion Săracu”, de Cezar Petrescu (An. III, nr. 329/14 sept. 1945, este ,,povestea fără înflorituri a dureroasei drame trăită de toţi soldaţii nostri trimişi să moară în Rusia pentru gloria Wermacht-ului şi decoraţiile mai marilor din acele timpuri, poveste spusă cinstit şi româneşte de sergentul Ion Săracu dintr-un regiment de infanterie”; tot aici este prezentat volumul lui C. Nora ,,Un om uitat” dedicat gazetarului C. Mille şi care apăruse în serial în ziarul Fapta; ,,Vară”, volum de debut al lui Mircea Alexandru Petrescu (An. III, nr. 333/19 sept. 1945); ,,Când înfloreşte pustiul”, de Narah Lofts, Ed. Pro-Pace (An. III, nr.338/26 sept. 1945); ,,Problemele micii burghezii”, de dr. N. N. Matheescu (An. III, nr. 340/28 sept. 1945); ,,Un crucişător”, de C. S. Foster la editura Pro- Pace; ,,România mea”, de Victor Valeriu Martinescu (An. III, nr. 341/29 sept. 1945, semnat ,,g. p”. [George Demetru Pan?]); la 10 oct. 1945 este semnalată apariţia plachetei ,,Humor”, cu desenele lui Nell Cobar, caricaturistul României Libere; la 12 octombrie este semnalat volumul ,,Promisiuni”, de Ştefan Hejm (lupta poporului chinez contra japonezilor); ,,Plantaţii”, de Constant Tonegaru; ,,Cartea Oltului”, de Geo Bogza; ,,Ostateci”, de Ştefan Hejm, traducere de Tereza Macovescu (An. III, nr. 355/17 oct. 1945); ,,Un sătul de viaţă” de Paul Daniel (An. III, nr. 365/3 nov. 1945); ,,Studii şi pledoarii” de Victor Hillard (An. III, nr. 366/4 nov. 1945); ,,Literatură comparată”, de Al. Ciorănescu, Editura Casa Şcoalelor (semnat George Păun); ,,Sintaxa limbii române” de N. I. Barbu (An. III, nr. 378/21 nov. 1945); ,,Aricii”, de I. C. Nemoianu la Ed. Fundaţiei Regele Mihai I, cu desene de Lena Constante



Rene Theo îşi continuă seria reportajelor din diferite medii41

aplecându-se şi

asupra problemelor comunităţii elene42

.

Cronica muzicală este semnată de Scarlat Răutu43

.

Colaborează frecvent profesorul universitar Al. Mironescu44

, Valeriu Popovici45

şi

poetul George Păun46

şi sporadic Jak Zaharia47

, Gh. I. Tăzlăuanu48

, Ben Corlaciu49

, I. G.

Cociu50

, Toma Alexandrescu51

ori arhim. Iuliu Scriban52

.

(An. III, nr. 386/30 nov. 1945; ,,acţiunea se petrece într-un sat din Banat pe vremea frământărilor politice de după războiul 1916-18 când satele noastre deveniseră un potou de întrecere a tuturor agenţilor electorali şi a tuturor ambiţioşilor”); ,,Ion Caraion: Panopticum- un debut promiţător” (An. III, nr. 392/7 dec. 1945, de Constant Tonegaru)

40 La 29 nov. 1945, aflăm dintr-o notă că ,,editura Veritas a pus sub tipar noul roman ald-lui I. Peltz

,,Israel însângerat”. Frescă amplă a uliţei evreieşti, cartea înfăţişează cu sobrietate evenimentele din 1940-44 şi întreaga dramă suferită de o colectivitate prigonită”.

41,,Pe urmele unei bande de răpitori de copii” (An. III, nr. 314/21 aug. 1945); ,,Prostituţia clandestină

face ravagii în capitală” (An. III, nr. 344/3 oct. 1945); 42

,,Rolul cultural, sportiv şi patriotic al clubului Orfeus. Conflict între conducerea clubului şi comunitatea elenă? Înălţătoarea sărbătoare a eliberării Greciei” (An. III, nr. 369/8 nov. 1945);

43 ,,Activitatea orchestrei Radio” (An. III, nr. 346/5 oct. 1945, prezentând ultimele concerte ale

orchestrei dirijate de C. Silvestri); ,,Damnaţiunea lui Faust”, de H. Berlioz (An. III, nr. 348/9 oct. 1945, despre concertul orchestrei Radio de la Ateneu, sub conducerea lui Mircea Bârsan); ,,Otello”, cu tenorul Emil Marinescu (25 ani de carieră) la Opera Română , orchestra condusă de Egizzio Massini (An. III, nr. 360/28 oct. 1945); ,,Boris Godunov”, de M. Mussorgski la Opera Română (An. III, nr. 362/31 oct. 1945); ,,Concertele Orchestrei Radio, A.C.T.-Y.M.C.A. şi Filarmonica” (An. III, nr. 368/7 nov. 1945); ,,Orchestra Radio: C. Bugeanu, Filarmonica: George Enescu” (An. III, nr. 382/25 nov. 1945); ,,Cherubini, Berlioz şi Debussy interpretaţi de maestrul G. Enescu” (An. III, nr. 386/30 nov. 1945);

44 ,,Restaurarea mănăstirii Antim” (An. III, nr. 314/21 aug. 1945); ,,La moartea unui actor popular” (An.

III,nr. 323/6 sept. 1945, despre moartea lui Constantin Tănase); ,,Jurnal trist” (An. III, nr. 347/6 oct. 1945, cu impresii în urma citirii unor fragmente din jurnalul lui Mihail Sebastian apărute în revista Lumearemarcă: ,,În tot jurnalul lui Mihai Sebastian e o apăsare, e o suferinţă intensă, concentrată, e conştiinţa umilită, pălmuită, care ştie bine că în alte condiţii şi în altă parte, societatea i-ar fi oferit o altă soartă”); ,,Scene de veac XX” (An. III, nr. 348/7 oct. 1945, relatând despre executarea celor 700 de evrei din Sculeni executaţi în 1941); ,,Scrisoare deschisă d-lui Victor Eftimiu, preşedintele S.S.R.-ului” (An. III, nr. 349/9 oct. 1945; autorul se pronunţă pentru obţinerea avizului S.S.R-ului în cazul scriitorilor condamnaţi, scriitorii arestaţi să poată citi şi scrie în detenţie, să nu fie răvăşite manuscrisele , însemnările scriitorilor); ,,Alegerile din Franţa” (An. III, nr. 358/25 oct. 1945); ,,Profesorii” (An. III, nr. 361/30 oct. 1945, din cauza salariilor mici, şcoala a devenit ,,un soi de azil al tuturor neputincioşilor, al mediocrilor”); ,,Spiritul care trebuie să însufleţească învăţământul secundar” (An. III, nr. 372/11 nov. 1945, opinând că e complet greşit a se cere elevului ,,numai ce poate să priceapă el, numai ce e pentru el”); ,,Nicolae Iorga” (An. III, nr. 384/28 nov. 1945); ,,Unitate în diversitate” (An. III, nr. 389/4 dec. 1945); ,,Antisemitismul lui Eminescu” (An. III, nr. 391/7 dec. 1945);

45 ,,După zece ani” (An. III, nr. 348/9 oct. 1945, evocând figura scriitorului G. M. Zamfirescu; în numărul

viitor al ziarului este reprodus articolul lui G.M. Zamfirescu ,,Scriitorii români şi ofensiva obscurantismului”apărut în ziarul Adevărul din 29 aprilie 1934); ,,Gemy” (An. III, nr. 358/25 oct. 1945, despre acelaşi autor);

46,,Apărarea are cuvântul” (An. III, nr. 313/19 aug. 1945, militând pentru o activitate mai intensă a

scriitorilor tineri); ,,La Turnu-Severin un fost edil îşi construieşte casa din piatra monumentelor istorice” (An. III, nr. 316/25 aug. 1945, demascând abuzurile secretarului Alexandru Ionescu care se apucase să demoleze turnul lui Sever însuşindu-şi în scop personal 15 m.c. de piatră); ,,În pragul sezonului literar de toamnă” (An. III, nr. 522/5 sept. 1945, în care vorbeşte despre dispariţia revistei Universul Literar şi apariţia noii edituri ,,Pro Pace” condusă de Radu Olteanu cu un program editorial ambiţios;

47 ,,În jurul sporirii salariilor” (An. III, nr. 347/6 oct. 1945); ,,Bursa, în trecut şi azi” (An. III, nr. 352/12

oct. 1945); 48

,,În plină revoluţie” (An. III, nr. 349/10 oct. 1945); ,,Pentru democraţie” (An. III, nr. 353/13 oct. 1945); 49

,,Domnule editor” (An. III, nr. 354/14 oct.1945); ,,Scrisoare deschisă d-lui Niculescu G. Varone” (An. III, nr. 407/29 dec. 1945);

50 ,,Cum a început marele exod al populaţiei germane” (An. III, nr. 387/1 dec. 1945); ,,Un proiect uriaş

de mărire a cimitirului Bellu” (An. III, nr. 387/2 dec. 1945); ,,Alimentarea cu apă a Capitalei” (An. III, nr. 391/6 dec. 1945);

51,,Mitică reabilitat” (An. III, nr. 395/12 dec. 1945, despre premiera piesei ,,Mitică Popescu” a lui Camil

Petrescu de la Teatrul Naţional în care joacă Maria Botta şi Niky Atanasiu. Piesa va fi lăudată de Mircea Damian în editorialul din nr. 402/20 dec. 1945); ,,13 Decembrie” (An. III, nr. 398/14 dec. 1945, rememorare a evenimentelor din 1918); ,,Zorii păcii” (An. III, nr. 405/23 dec. 1945);



Editorialele lui Mircea Damian pun în discuţie problemele zilei53

, libertatea presei

şi misiunea ziaristului54

,vorbesc despre realităţile din închisori şi abuzurile poliţiei55

, unele

conţinând preţioase informaţii autobiografice56

. În altele face cronică dramatică57

, gen la

care va reveni mai târziu.

52

,,Clopotele de la Lincoln” (An. III. Nr. 365/3 nov. 1945evocând o vizită în Anglia din 1936 unde l-a însoţit pe patriarhul Miron ); ,,Catedrala Patriarhului” (An. III, nr. 404/22 dec. 1945, vorbind la cea de-a 80-a aniversare a Patriarhului Nicodim despre biserica din satul natal al acestuia- Pipirig din Neamţ, ridicată cu cheltuiala sa);

53 ,,Ziua de mâine” (An. III, nr. 307/14 aug. 1945); ,,Din problemele democraţiei” (An. III, nr. 365/3 nov.

1945); ,,Democraţii de ultima oră” (An. III, nr. 368/7 nov. 1945, cu opinia că ,,Atitudinea faţă de guvernul ţării, faţă de oricare govern, indifferent din cine e compus, trebuie să fie o atitudine de critică constructivă în interesul ţării şi al poporului” iar faţă de unii politicieni spune că ,,se înscriu astăzi într-o organizaţie politică din cele ce alcătuiesc guvernul de concentrare, nu spre a fi de folos ţării şi democraţiei ci ca să fie la adăpost de-o eventuală epuraţie şi ca să-şi facă un rost cât mai cald şi cât mai îmbelşugat”); ,,Ţîrcovnicii democraţiei” (An. III, nr. 378/21 nov. 1945); ,,Comuniştii de salon” (An. III, nr. 390/5 dec. 1945, ,,În anul acesta de schimbări şi prefaceri, ce m-a izbit cel mai mult au fost comuniştii de ocazie, oamenii aceia pe care îi găseşti prin toate localurile de lux şi îi mai găseşti bine plasaţi pe la diverse instituţii sau amestecaţi în tot soiul de afaceri bănoase. Fie că sunt provocaţi sau nu, ei găsesc întotdeauna prilejul să ridice în slăvi democraţia şi să îndemne la muncă, la sacrificii şi la reconstrucţie. Îndemnurile sunt, fireşte, bine venite, dar au un mic cusur: propagandiştii în chestiune nu unesc vorba cu fapta. Ei cer ca alţii să se jertfească, alţii să ducă greul muncii, alţii să accepte toate renunţările.”); ,,Crăciun 1945” (An. III, nr. 405/23 dec. 1945, pledoarie pentru ,,o largă înţelegere şi toleranţă, respect pentru om, pentru drepturile şi libertăţile lui”);

54 ,,Dreptul la critică” (An. III, nr. 341/29 sept. 1945; ,,Trebuie să fac constatarea că în presa noastră

critica lipseşte.Participarea ziaristului la viaţa publică nu constă în aceea de a fi pe toate chestiunile de acord cu guvernul”); ,,Invitaţie la polemică” (An. III, nr. 346/5 oct. 1945, plecând de la constatarea că ,,presa noastră nu este înviorată de nici o discuţie în care doi inşi să aibă păreri deosebite asupra aceluiaşi subiect” , ceea ce creează o stare plictisitoare, autorul invită la polemică din care ,,să răsară până la urmă adevărul şi soluţia cea mai bună într-o problemă de interes obştesc. [...] Polemica şi discuţia sunt nişte jocuri ale inteligenţei care stimulează şi duc întotdeauna la limpeziri atât de necesare mai ales în zilele noastre. Fără să mai punem la socoteală amănuntul că presa, cu puţină sare şi două-trei boabe de piper, ar avea un aspect mult mai variat şi mai interesant”. Subiectul polemicii va fi reluat şi de George Păun în nr. 348/7 oct. 1945, acesta remarcând că ,,dacă polemica politică a avut o scuză a tăcerii, nu acelaşi lucru se poate spune despre duelurile ce-ar fi putut fi impuse de atâtea aşi atâtea probleme de artă”);

55 ,,Bătaia” (An. III, nr. 309 bis/15 aug. 1945; ca unul care trecuse prin închisorile regimului Antonescu

salută arestarea poliţiştilor schingiuitori: ,,Întotdeauna am pledat pentru respectul faţă de om, pentru demnitatea şi mândria lui, indiferent de clasa socială căreia îi aparţine şi de păcatul de care s-a făcut vinovat. Cu atât mai mult cu cât există atâtea mijloace de a pedepsi pe cineva fără să-l umileşti şi să-l degradezi nici faţă de sine însuşi nici faţă de semeni.”);

56 ,,Cine eşti dumneata?...” (An. III, nr. 337/25 sept. 1945. După ce arată că unii confraţi gazetari au

făcut un monopol din ideea democratică în detrimentulaltora care au suferit pentru ideile lor, arată: ,,[...] Am debutat în presă ridicându-mă în contra unei nedreptăţi făptuită de o înaltă personalitate care făcea pe vremea aceea tot ce poftea [aluzie la regentul Nicolae, n.n.]. Rezultatul a fost o condamnare de cinci luni închisoare corecţională pe care le-am executat [autorul exagerează, a stat arestat 75 de zile, n.n.]. Peste câţiva ani, tot eu am fost acela care am dus campaniile de presă ştiute împotriva viitorilor criminali de război ce urmau să fie judecaţi de tribunalul poporului: Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Ilie Rădulescu [campania contra lui Stelian Popescu a avut loc în vara anului 1937 în paginile ziarului Lumea Românească şi la ea au mai luat parte L. Kalustian, Zaharia Stancu şi C-tin Clonaru]. [...] La începutul guvernării Antonesu am avut singurul ziar democrat ,,Bucureşti”, în urma suprimării căruia am atacat violent printr-o telegramă pe ministrul propagandei Nichifor Crainic. M-am ales cu un an de închisoare corecţională pe care l-am executat în trei puşcării.: Malmaison, Jilava şi Văcăreşti.[...] După eliberarea din închisoare am activat în cel mai avansat spirit democratic la ziarele ,,Informaţia Zilei” şi ,,Ecoul”, şi la ,,Fapta” pe care o scoteam atunci săptămânal. Voi stărui mai cu seamă asupra colaborării de la ,,Ecoul” în coloanele căruia am strecurat articole destul de tari şi care au făcut mult sânge rău guvernului. Eram apărătorul tuturor năpăstuiţilor. Singurul apărător. [...] Cu alte cuvinte, o treime din timpul guvernării Antonescului am petrecut-o prin închisori”.

57,,Mitică Popescu” (An. III, nr. 402/20 dec. 1945, ocupându-se de piesa lui Camil Petrescu a cărei

premieră tocmai avusese loc, face un rechizitoriu vieţii teatrale bucureştene în care ,,s-au strecurat atâţia speculanţi, atâţia cabotini, păduchi şi paparude, transformând scena în tejghea”.Piesa lui Camil Petrescu o consideră ,,prima lucrare dramatică din repertoriul teatrului românesc, în care autorul a izbutit să realizeze cu deplin succesun tip atât de specific naţional, pe acel Mitică de care ne lovim la fiecare pas [...] Domnul Camil Petrescu a reuşit să prindă tipul în cele mai mici şi mai semnificative manifestări ale lui şi să ne dea o piesă de mare valoare artistică. Dar ,,Mitică Popescu” nu e numai o operă de artă ci şi un studiu documentar iar felul cum



La 15 august 1945 ziarul aminteşte că poetul Tudor Arghezi a fost distins cu

marele premiu naţional pentru poezie: ,,Versul său viguros, discret umbrit şi subliniat cu

aspecte şi izuri neexploatate încă în poezia românească a anecesitat această premiere de

mare semnificaţie faţă de care ne expriăm toată satisfacţia”. Din comisia specială de

premiere au făcut parte Tudor Vianu, Perpessicius, N. D. Cocea, Iorgu Stoian, Mihail

Sadoveanu, Mihail Codreanu şi Gala Galaction.

Sunt evocaţi scriitorii dispăruţi58

, apar medalioane închinate altor creatori59

iar la 8

septembrie 1945 apare o frumoasă pledoarie pentru înfiinţarea unui muzeu al scriitorilor60

în care ,,se vor păstra cu religiozitate preţioasele amintiri, va cuprinde portrete pictate,

sculptate, desemnate sau fotografice ale scriitorului singur, cu familia sau în grupuri de

a fost pus în scenă de autor dovedeşte o dată în plus, pe lângă marea pricepere de regizor a d-lui Camil Petrescu, cât de bine îşi cunoaşte eroul. În ce priveşte interpretarea, a fost la înălţimea textului. Voi însemna un cuvânt special de apreciere pentru domnul Niky Atanasiu care ne-a dat un Mitică Popescu desăvârşit. Actorul acesta care până nu demult era folosit numai în roluri mărunte, are calităţile necesare marilor interpreţi. Foarte bine doamna Maria Botta în rolul patroanei şi domnul Ghibericon în rolul subdirectorului general. Camil Petrescu a câştigat o biruinţă”. Camil Petrescu revine cu un articol în care explică geneza piesei la care s-a gândit încă din 1925 (,,O reabilitare”, An. III, nr. 405/23 dec. 1945);

58 ,,8 ani de la moartea lui Alexandru Sahia” (An. III, nr. 311/17 aug.1945, nesemnat); ,,N. Cartojan”, de

Ion Caraion (An. III, nr. 311/17 aug. 1945); ,,Un uitat: Arthur Enăşescu” (An. III, nr. 324/8 sept. 1945, semnat ,,D.I.D.”: ,,Orişice s-ar spune, orişice s-ar crede, Enăşescu a fost un artist subtil care a ştiut să sufere în tăcere, fără să-şi exprime rănile nici chiar admiratorilor setoşi să-l cunoască până în amănunt. În cele câteva primavera ftizice de pe urmă, Enăşescu a cântat viaţa şi moartea deopotrivă fără să se gândească la divorţul cu cea dintâi şi la logodna cu cea de-a doua… Cine nu-şi mai adduce aminte ,,Balada crucii de mesteacăn” care a delectate atâtea inimi şi a înmormântat tot atâtea false păreri?[…] Cultura şi mai ales sensibilitatea lui l-au îngropat de timpuriu, după ce l-au convins să scape de el, de ai lui şi de toată lumea. […] Nedreptăţitul poet de ieri, ale cărui balade fermecătoare au rămas de mult în literature noastră, se odihneşte acum într-un cimitir periferic unde poartă ca semn de identificare o cruciuliţă de brad pe care de atâtea ori a cântat-o, a sărutat-o şi a trimis-o în nemurire […]”); ,,Azi la S.S.R. evocarea lui B. Fundoianu” (An. III, nr.382/25 nov. 1945, au participat Claudia Millian, Agepsina Macri şi Ana Luca; dintr-o altă notă apărută la 28 noiembrie 1945 aflăm mai multe detalii despre acest eveniment şi despre participanţi); o notă apărută la 9 dec. 1945 vorbeşte despre comemorarea poetului Cincinat Pavelescu de la Sala Comoedia ce va avea loc sub patronajul lui Mihai Ralea, ministrul Artelor la 16 decembrie 1945 unde vor vorbi: I. Gr. Perieţeanu, Ionel Teodoreanu, N. D. Cocea şi Basil Clony. Tot de aici aflăm despre comemorarea poetului Ady Andrei la sala Dalles la care au participat membri ai corpului diplomatic şi scriitori sosiţi de la Budapesta. Festivitatea s-a transmis la radio;

59 ,,Peter Neagoe” (An. III, nr. 385/29 nov. 1945, ardelean de origini, se stabileşte în S.U.A., ia

atitudine la radio împotriva hitlerismului iar din volumele sale ,,Viforul” şi ,,Drumuri în popas” rezultă ,,o virilă dragoste pentru pământurile părăsite”); ,,Florin Dumitrana” (An. III, nr. 387/2 dec. 1945, semnat de Mihai Grama. Despre poetul-erou din Scorniceşti-Olt, autorul afirmă: ,,L-au cunoscut puţini pe aici. Dar dincolo, în Ardeal, sunt desigur oameni care l-au apreciat pentru poezia lui, pentru strălucita lui ţinută intelectuală. Nu se poate să se fi uitat atât de repede. Aş întreba pe d. Lucian Blaga dacă îşi mai aduce aminte de studentul cu numele de Florin Dumitrana. Studentul cu faţa palidă, părul zburlit şi ochii întunecaţi. Dar d. Victor Papilian? Studentul cu care se aranjau şedinţele şi şezătorile literare în inima Ardealului. Dar camarazii mei de generaţie îşi mai aduc aminte? Întreb pe Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Romeo Dăscălescu, Lucian Valea şi alţii, ,,Nimeni nu se mai întoarce” îmi repet cu buzele strânse.Prietenia cu Florin Dumitrana a început în 1942 undeva între zidurile unei şcoli militare din Capitală, alături de Mircea Popovici. De atunci am rămas nedespărţiţi. Ne citeam porziile, ne împărtăşeam ideile. Ah, ideile noastre prea largi pentru zidurile Şcolii Militare! Mai tţrziu ne-am despărţit: eu într-o parte, întors în haine civile, el sublocotenent undeva în Muntenia iar Mircea Popovici ofiţer şi el, undeva prin târgul Iaşului. De atunci ne-ntâlneam în sesiunile de examene pe sălile Facultăţii de Drept. În toamna aceasta l-am aşteptat din nou, şi eu şi Mircea Popovici.N-a mai venit. În toamna aceasta a rămas acasă. Pentru totdeauna. În orăşelul lui din sudul Munteniei. A sfârşit singur lângă plămânii lui zdrenţuiţi. N-a fost nimeni. Ultima scrisoare, poate chiar de pe patul de moarte, a scris-o lui Mircea . Prietenului Mircea din Şcoala Militară. Încolo nimic! Un teanc de poeziinepublicate, un vraf de năzuinţi şi de elanuri. Ardealul a rămas departe şi întunecat. Nu-i nimic prietene Florin. Ne vom aduce aminte de tine ca de-o lumină împletită lângă tinereţea noastră din Şcoala Militară. Poate se va găsi şi aici în oraşul acesta al deşertăciunilor vreun editor generos cu chelie şi burtă, pentru visurile tale. Nu-i nimic. Peste mormântul tău vor trece toamne seci şi prelungi ca toamna aceasta. Numele tău va sta pe o carte undeva în biblioteca noastră. Poate cartea tinereţii. În amintirea şi durerea anilor cari au fost, semnez de dincolo de vis. Mihail Grama”; ,,A murit un om fără importanţă”(An. III, nr. 390/5 dec. 1945, Ion Velicu despre moartea pictorului Ion Diaconescu);

60,,Muzeul scriitorilor” (An. III, nr. 324/8 sept. 1945, nesemnat);



scriitori sau artişti, apoi obiecte preferate sau uzuale legate de profesiunea de scriitor:

masa de lucru , călimara şi tocul, biblioteca, icoane, cărţi, manuscrise, corespondenţe

etc”. Pentru acest deziderat, Comitetul Societăţii Scriitorilor făcea un apel către scriitori,

prietenii şi familiile acestora pentru colectarea obiectelor. La 28 octombrie 1945 este

semnalat abuzul la care a fost supus Ben Corlaciu, evacuat din casă în pragul iernii61

.

Ziarul găzduieşte rubrica ,,Fapta în teatru” în care sunt semnalate spectacolele

teatrale care au loc62

. O notă din 17 august 1945 anunţă că ,,Muzeul Teatrului Naţional ale

cărui comori zăceau închise în lăzi va fi redeschis la 15 septembrie în holul Teatrului

Naţional Sf. Sava”. Tot acum se aminteşte că la Teatrul Naţional, după spectacolul cu

,,Don Juan” în care rolul principal a fost jucat de N. Băltăţeanu, urmează ,,Zburători cu

negre plete” de Felix Aderca. La 31 august dă un interviu actorul Gr. Vasiliu-Birlic63

care

vorbeşte despre proiectele sale şi anunţă că Lucia Sturdza-Bulandra va juca pe scena

teatrului Colorado. La 5 septembrie 1945 găsim un interviu cu actriţa Puia Ionescu64

iar la

27 septembrie altul cu Marcel Anghelescu65

.

Culisele vieţii teatrale sunt surprinse în cadrul rubricii ,,Teatrul în fapte şi

şoapte”.66

La 17 august 1945 aflăm că profesorul Iorgu Iordan a fost sărbătorit la restaurantul

Cina de Partidul Social-Democrat al cărui membru era, cu prilejul numirii sale ca ministru

al României la Moscova.

Tot la acestă dată,

profesorul Al. Rosetti,

directorul Fundaţiilor

Regale dă un interviu cu

ocazia revenirii sale în acest

post în care deplânge soarta

tristă a lui Mihai Sebastian

care nu a mai apucat această

restaurare a dreptăţii.

Profesorul vorbeşte despre

amestecul Legaţiei

Germane care a făcut să

apară în nr- 8-9/august-sept. 1941 al Revistei Fundaţiilor Regale să apară materiale

închinate lui Ion Antonescu şi o notiţă încercând să justifice îndepărtarea criticilor

democraţi de la revistă67

. La 19 august 1945 este semnalat cazul ziaristului Duţescu-

Dâmboviţa căruia la 72 de ani i se refuză adăpostirea într-un azil. O notă apărută la 10

octombrie aminteşte despre comemorarea lui N. Cartojan care are loc joi 11 octombrie la

biblioteca Liceului Spiru Haret din Bucureşti unde vor lua cuvântul Dan Simionescu şi I.

Chiţimia.

61

,,Un scriitor roman scos din casă în pragul iernii” (An. III, nr. 360/28 oct. 1945, scriitorul fusese scos din locuinţa de pe str. Masarik, nr. 27 , unde locuia de mai bine de doi ani cu familia);

62 ,,Omul de sub pod” de Otto Indig, la Alhambra, cu Fory Etterle, Marcel Anghelescu, Nineta Gusty

ş.a. ; ,,Nunta de argint” la Colorado, cu Lucia Sturdza Bulandra, Ion Talianu, George Voinescu ş.a. (15 aug. 1945);

63,,Interviu-fulger cu Vasiliu-Birlic. Nunta de argint va fi o nouă lovitură a Teatrului Colorado” (An. III, nr.

320/31 aug. 1945); 64

,,Cinci minute cu d-na Puia Ionescu” (An. III, nr. 522/5 sept. 1945); 65

,,Interviu fulger cu Marcel Anghelescu despre Stane de piatră” (An. III, nr. 339/27 sept. 1945); 66

La 5 oct. 1945 aflăm că la 10 octombrie se va juca la sala Studio piesa Madona de Tudor Muşatescu cu Kyky Vasiliu Muşatescu în rolul principal.

67 ,,Interviu cu d. Prof. Al. Rosetti” (An. III, nr. 311/17 august 1945);



La 16 septembrie 1945 este descrisă vizita la Bucureşti a scriitorului Ilya

Ehrenburg care ,,departe de a se mai închide în legendarul turn de fildeş, înţelege să

participe la toate evenimentele epocii lui, să cunoască absolut toate realităţile sociale.”

În context se publică fragmentul ,,Mobilizare” din romanul ,,Căderea Parisului” al acestui

autor.

Petru Comarnescu68

se ocupă de prima expoziţie a sculptorului Dumitru Demu,

proaspăt absolvent al Academiei de Arte Frumoase, elev al lui C. Medrea, ce coboară

dintr-o familie macedoneană (n. în 1920 la Doleani lângă Salonic, venit în România la 5

ani, a trăit la Constanţa, Cavarna şi Braşov) şi de la care se aşteaptă realizări frumoase. La

5 decembrie 1945, o notă informează despre expoziţia pictorului P.B. Malovăţ de la Sala

Dalles. Era cea de-a doua expoziţie a tânărului pictor ,,care a obţinut la Salonul Oficial din

primăvara aceasta premiul Fundaţiei Simu”.

În rubrica ,,Bazar” sunt prezentate cărţile apărute, proiectele scriitorilor69

şi alte

evenimente artistice70

.

Ştirile mărunte inserate în rubrica ,,Marginalii” (semnată ,,Necrofor”) vin cu

informaţii din viaţa artistică a Capitalei 71

şi provinciei.

O notă apărută la 25 octombrie 1945 informează despre expoziţia pictorului Sol

Oslovici de la Iaşi, cu imagini de la masacrul din iunie 1941.

Camil Petrescu72

reîncepe colaborarea la Fapta după ce se retrăsese în urma

incidentului dintre Mircea Damian şi Tudor Arghezi.

68

,,Sculptorul Dumitru Demu” (An. III, nr. 369/8 nov. 1945); 69

La 5 sept. 1945 este anunţată apariţia în curând a volumelor ,,Omul profilat pe cer” de Ion Caraion, ,,Manifest” de Ben Corlaciu, ,,Plantaţii” de Constant Tonegaru, ,,Meşterul Manole” şi ,,Acolo în Filioara” de Dumitru Almaş (Editura Naţionala Gh. Mecu). ,,Fata doctorului Ambrozie” a scriitorului slătinean Demetru Iordana este considerată ,,una din cele mai bune cărţi aleliteraturii tinere”. Mai sunt semnalate romanele lui Cezar Petrescu ,,Adăpostul Sobolia”, ,,Cheia visurilor”, ,,Războiul lui Ion Săracu” şi ,,Carlton” şi mai multe traduceri. O notă anunţă că ,,Va apare în curând ,,23 Aug. 1944-23 Aug. 1945” de Rene Theo cu o prefaţă de Cl. Toureas. Un volum dinamic, pagini de crud realism zugrăvite de pana unui ziarist care a luat parte la toate frământările şi asupririle dictaturii”; la 8 septembrie 1945 este anunţată apariţia cărţii lui Ignatio Silone ,,Pâinea şi vinul”, cartea ţăranilor italieni ,,cu toate aspiraţiile, bucuriile şi durerile lor”. Tot aici este anunţată cea de-a cincea ediţie a cărţii ,,Catrinel” de C. Manolache şi apariţia viitoare a volumului ,,Cartea Munţilor” de Magda Isanos; la 25 sept. 1945 se anunţă apriţia celei de-a treia ediţii din Estetica lui Tudor Vianu; la 26 sept. 1945 este anunţată iminenta apariţie a volumului ,,Literatura ardeleană nouă” de Ion Apostol Popescu. Tot aici este salutată iniţiativa celor de la ziarul Libertatea care editează în fiecare duminică un supliment literar în patru pagini încurajând îndeosebi tinerii creatori. Se menţionează succesul lui Eusebiu Camilar cu volumul ,,Arezuha” apărut recent la Cartea Românească; la 3 octombrie se dau informaţii despre proiectele lui Ion Caraion, Dragne Drăgnescu, Constantin Mihail, D. Missiri, Coriolan Soveja, Grinevici şi Ion Calboreanu; la 3 octombrie este anunţată apariţia volumului ,,Vara” de Mircea Alexandru Petrescu, primul din ciclul ,,Ne-aşteaptă morile de vânt”;

70 La 28 sept. 1945, o notă aminteşte despre expoziţia Nataliei R. Matei din 22 septembrie de la

Ateneul Român. 71

Aflăm la 5 oct. 1945 că Tudor Vianu a avut ideea ,,admirabilă” de a suprima pentru economii la bugetul Teatrului Naţional locul gratuit la premiere ce îl avuseseră cronicarii dramatici. Este remarcată pentru conţinutul bogat revista Tinereţea ce apare la Oradea; la 12 octombrie aflăm că George Păun a prezentat editurii Pro Pace un manuscris intitulat ,,Când dragostea pogoară în moarte”. Tot acum apare o notă laudativă despre Camil Petrescu, ,,emerit fondator al substanţialismului” care îl va face pe dramaturg să îşi reia colaborarea la Fapta la 4 noiembrie 1945; la 25 octombrie 1945 i se dedică întreaga rubrică scriitorului George Mihail-Zamfirescu (6 ani de la deces) care ,,n-a cerşit, n-a ridicat vocea demagogic, n-a scrâşnit în văzul tuturor”; două note apărute la 13 noiembrie 1945 fac referire la festivalul de poezie de la sala Dalles la care vor participa scriitorii tineri. Aceştia erau invitaţi să trimită manuscrisele redacţiei, ziarul intenţionând să scoată săptămânal un caiet al poeziei tinere. Aceste încercări vor duce la apariţia cenaclului Faptei, numit apoi ,,Cercul literar Bucureşti”; la 29 nov. 1945 aflăm că a părut la Editura Fundaţiilor Regale volumul ,,La farmecul nopţii” de Pavel Chihaia iar la editura Ministerului Artelor placheta ,,Cântarea munţilor” de Magda Isanos; o notă apărută la 30 nov. 1945 arată cum a scris N.D. Cocea în 3 săptămâni, încuiat într-o cameră, volumul ,,Vinul de viaţă lungă” la cererea lui Ocneanu, directorul editurii Socec; o notă apărută la 29 decembrie 1945 aminteşte despre un text inedit al lui George Mihail Zamfirescu apărut în ultimul număr al Revistei Muncii;

72,,...criză intelectuală” (An. III, nr. 367/6 nov. 1945, despre proiectul său de înnoire a teatrului); ,,O

reabilitare” (An. III, nr. 405/23 dec. 1945; în urma premierei lui ,,Mitică Popescu”, dramaturgul arată că ,,prin 1925



Un material deosebit de interesant există în numărul din 11 noiembrie 1945 al

Faptei73

. Aici se vorbeşte despre un manuscris destul de voluminos întocmit de Octav

Cristescu şi C. Dinulescu ce cuprindea epitafuri din cimitirele bucureştene, în special de la

Bellu. Autorul fusese director al cimitirelor prin 1941 şi, asemenea lui Nicolae Bezviconi

mai târziu, a adunat material istoric de mare valoare din cimitirele oraşului, câteva fiind

reproduse. În final, autorii sunt de părere că ,,Fundaţiile Regale” ar trebui să publice acest

valoros manuscris ,,pentru a nu se pierde ca slovele ce se şterg de ploaie pentru că în

biblioteca folclorului românesc reprezintă o latură ce a fost neglijată până acum”.

La 25 noiembrie 1945, grupul de tineri scriitori din jurul Faptei , cu concursul

poeţilor de la ,,Cercul Literar Sibiu”, organizează un festival de poezie la sala Dalles. Îşi

anunţă participarea: Ion Bălan, Livia Chiriacescu, Pavel Chihaia, Const. Mihail, Ion Th.

Ilea, Alexandru Lungu, D. Ianculescu, Teodor Mihadaş, D. Missir, Vasile Negreanu,

George Păun, Ion Apostol Popescu, Mircea Alexandru Petrescu, Radu Teculescu şi N.

Veronescu, alături de invitaţii de peste munţi: Ştefan Augustin Doinaş, Ion Oana, Ioanichie

Olteanu, Ion Negoiţescu, Cornel Regman şi Radu Stanca. Aceasta va fi prima manifestare

publică a ,,Grupului Literar Bucureşti” condus de

scriitorul Mircea Damian. Directorul Faptei a

vorbit cu această ocazie după cum ne încredinţează

un anunţ74

. Din ştirile apărute ulterior75

aflăm că

afişele festivalului au fost tipărite gratuit de către

Radu Olteanu, directorul editurii ,,Pro Pace”, D.

Gusti- preşedintele Academiei Române- a aprobat

sala Dalles şi au ţinut să fie prezenţi: Camil

Petrescu, Ionel Teodoreanu, Tudor Teodorescu-

Branişte, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu,

Virgil Montaureanu, Vasile Netea, Gabriel

Ţepelea ş.a. alături de peste 500 de spectatori care

timp de 2 ore i-au aplaudat pe cei 20 de poeţi

prezenţi.

Evenimentul a stârnit reacţii diverse şi

invidii ale altora76

cărora le răspunde pe măsură

Valeriu Popovici77

care în nr. 389/4 dec. 1945 al

Faptei va publica o listă cu 106 poeţi şi artişti ce

colaborau la ziarul condus de Mircea Damian,

concluzia fiind: ,,Ceea ce dorim noi, este să facem

artă”. La 9 decembrie, toţi colaboratorii paginii

literare a ziarului erau invitaţi la prima reuniune a

Cercului Literar Bucureşti la redacţia ziarului

Fapta.

mi-a venit gândul năzdrăvan al reabilitării artistice a acestui erou popular al prejudecăţii curente. Teza m-a ispitit nespus dar mi-am dat seama numaidecât de marile ei dificultăţi [...] Convenind că Mitică Popescu era mahalagiu, mucalit, flecar, lăudăros, prost-crescut, neserios, afacerist chiar, împuşcă franc, chiulangiu, eram obligat să pornesc deci şi în piesa mea de la acest tradiţional Mitică, şi totuşi să dovedesc aşa cum năzuiam că această suprafaţă atât de izbitoare nu exclude adâncuri incomensurabile de poezie [...] Bineînţeles, un asemenea personaj nu mai e un simplu tip ci o individualitate cel mult, naţional reprezentativă.”

73 ,,Culegere de epitafuri din cimitirele bucureştene” (An. III, nr. 372/11 nov. 1945, nesemnat)

74 An. III, nr. 382/25 nov. 1945

75 ,,Biruinţa poeziei” (An. III, nr. 385/29 nov. 1945, semnat George Păun)

76 În ,,Victoria” nr. 334/1945, festivalul de poezie este ironizat;

77 ,,Geo Dumitrescu... plastograf” (An. III, nr. 387/2 dec. 1945);



Mari familii din judeţul Olt

FAMILIA PROTOPOPESCU

Aurelia Grosu

În satul Poboru, două biserici aflate în aceeași curte păstrează amintirea familiei

Protopopescu, ai cărei membri și-au înscris numele în istoria județului și a țării.

În spatele bisericii mari, zidită în anul 1893 de familia Protopopescu, ajutată de

enoriași, mai dăinuie bisericuța în care a slujit timp de 30 de ani preotul Marin

Protopopescu, dezafectată cultului după ridicarea celei noi.

Bisericile au același hram - Sf. Arhangheli Mihail și Gavril și Sf. Dumitru -,

arătând succesiunea de funcționare a acestora, însă din punct de vedere arhitectural poartă

amprenta epocii în care au fost construite.

Pisania menționează că bisericuța din vale a fost ctitorită în zilele prealuminatului

domn Gheorghe Bibescu,

la leat 1845, de logofătul

Tudor Marinoiu, rămas

în memoria sătenilor care

vor atribui numele său

Băncii populare, din

comuna Poboru,

înființată la începutul

secolului al XX-lea. Din

pisanie mai aflăm că

sfântul locaș a fost

înfrumusețat cu

zugrăveli, tot prin

iconomia logofătului Tudor Marinoiu, de Popa Nicolae, zugrav din Corbi, și Popa

Dumitru, zugrav din Stoilești, Popa Dumitru (!), zugrav din Lăunele. Pictorii, formați

probabil la școlile din Dozești - Vâlcea sau Lăunele - Argeș, arată un respect fără cusur

pentru viziunea iconografică și plastică tradițională.

Deasupra

ușii de intrare în

biserică este scrisă o

Predoslovie:

Doamne, cine va

lăcui în lăcașul tău

sau cine se va

sălășlui în muntele

cel sfânt al tău, Cel

ce umblă fără

prihană și face

dreptate, Cel ce

grăiește adevăr în

inima sa Care-le

n-au viclenit în limba

Biserica din Poboru

Cruci vechi din tinda bisericii Poboru



sa și n-au făcut vecinului său rău și ocară, n-au luat spre cei de aproape lui să-i defăimeze

Înaintea lui cel ce viclenește, iar pre cei ce se tem, Domnul îi slăvește. Textul poartă data

de 1844, august, 5, cu un an înainte de sfințire, deducând că în 1845 biserica a fost pictată

pe dinăuntru și pe dinafară cu sfinți și scene religioase, subliniate de elemente ornamentale

ce pun în evidență virtuozitatea execuției.

Planimetria construcției ne duce cu gândul la o biserică de lemn care trebuie să fi

existat anterior. În acest sens pledează planul dreptunghiular, cu altarul decroșat și

poligonat, brâul exterior ce împarte fațadele în două jumătăți, iar în interior arcul dublou ce

sprijină bolta naosului, similar arcului sculptat în torsadă întâlnit la bisericile de lemn; aici

torsada este redată pictural.

Pe latura de sud a pronaosului a fost săpată cripta familiei Protopopescu, unde au

fost înmormântați preotul Marin Protopopescu, Nae Protopopescu și Nae Trandafirescu,

mort în anul 1937. Interesant este că, cele trei cruci se află în pridvorul bisericuței, nu știm

dacă de la început sau au fost scoase ulterior, probabil după 1937, când a murit Nae

Trandafirescu.

Marin Protopopescu, născut în anul 1817, a fost hirotonisit preot în anul 1844. Se

poate să-și fi început menirea de slujitor al Domnului la biserica din satul Chilia, numele

său fiind trecut în pomelnic. La Chilia, preotul Marin Protopopescu deținea o moșie; pare

logic să fie de obârșie din acest sat, întrucât moșia Chilia a rămas în proprietatea familiei și

urmașii au avut grijă de școala din Chilia, pentru care fiul său cel mic va prevedea în

testament o sumă de bani, destinată ajutorării școlarilor săraci.

Preotul Marin Protopopescu împreună cu soția lui, Rada, au trei băieți: Nae, Ștefan

și Dumitru (Tache) și mai multe fete despre care nu avem informații.

Avocatul I. I. Florescu, în amintirile sale despre gimnaziul „Radu Greceanu”,

evocate cu prilejul aniversării semicentenarului, îl evocă pe Nae Protopopescu astfel: „Pe

la 1883-84, Slatina poseda un om genial în toată accepțiunea cuvântului…Acesta era Nae

Protopopescu”78

.

Chiar dacă avea numai trei clase, a prețuit învățătura de carte, grație demersurilor

sale înființându-se Școala de Agricultură de la Strehareț, în 1883, și, în anul următor,

gimnaziul real, deși Nae Protopopescu îl dorise pe cel clasic.

Iată ce spune I. I. Florescu: „Lui i se datorește înființarea Școlii de Agricultură de

la Slatina în 1883 și tot lui i se datorește și înființarea gimnaziului real din Slatina…

Bineînțeles că nu era singur. Era ajutat de Costică Deleanu, prefect, Vasilache Jorj,

senator, Dr. Kalinderu, deputat, Tache Protopopescu, fratele mai mic, directorul general al

Regiei Monopolurilor, P.S. Aurelian, slătinean de origine și ministru al Domeniilor și

Agriculturii”79

.

Ceva mai târziu, în anul 1901, când gimnaziul real „Radu Greceanu” era pe cale a

se desființa pentru a funcționa în localul său Școala de Arte și Meserii, Dumitru

Protopopescu, fratele lui Nae Protopopescu, avându-l alături pe Alexandru Iliescu,

întreprinde toate diligențele pentru a-l salva.

Președinte al Partidului Național Liberal-Olt, Nae Protopopescu nu a dorit să

ocupe decât funcția de președinte al Comitetului permanent al Consiliului Județean80

, însă

el era cel care alegea pe senatori și deputați sau numea prefecții de Olt.

78

Anuarul liceului Radu Greceanu 1933-1934; 1934-1935, p. 8. 79

Ibidem. Spiru Pretorian, un alt absolvent al gimnaziului, îl menționează pe Tache Protopopescu ca autor moral al fondării gimnaziului real la Slatina (Anuar, p. 124). Nu ne propunem să clarificăm acest aspect, însă contribuția fraților Protopopescu la dezvoltarea învățământului slătinean apare hotărâtoare.

80 La începutul anilor 1870, apare ca pretor al plășii Ocolul.



Influența lui era atât de mare, încât însuși prim-ministrul Ion Brătianu a ținut să

vină la Slatina ca să îl cunoască pe omul fără de care nu se mișca nimic în județul Olt.

Pentru meritele sale, este decorat de regele Carol I cu ordinul Coroana României în grad

de cavaler.

În anul 1886 moare la Paris, la numai 41 de ani, în urma unei intervenții

chirurgicale și este înmormântat în bisericuța de la Poboru, alături de tatăl său.

Casa din Slatina situată pe strada Ionașcu, nr. 4 (azi Frații Buzești), este moștenită

de Dumitru Protopopescu (casa se mai păstrează și se află în patrimoniul Primăriei

Slatina).

Ștefan Protopopescu, după terminarea studiilor, urmează cariera administrativă și

financiară. Pentru a se perfecționa în dreptul financiar pleacă la Paris, unde, după doi ani

de studii la Facultatea de Științe Financiare, se îmbolnăvește. În ciuda eforturilor făcute de

frații săi, Nae și Dumitru, boala îl răpune și este înmormântat în cimitirul Pére Lachaise

din Paris, în toamna anului 1880.

Prin testamentul redactat în iunie 1880, donează Primăriei Slatina un fond de 71.

500 lei, constituit din titluri de împrumut. Primăria avea obligația ca venitul rezultat din

capitalul donat să fie întrebuințat pentru dezvoltarea instrucțiunii publice81

.

La 17 mai 1887, în prezența ministrului Instucțiunii Publice și a Cultelor, se pune

piatra de temelie a școlii ce urma să fie construită din fondul Ștefan Protopopescu82

. Acest

local, impunător și spațios, este destinat Școalii de băieți nr. 2, înființată, în anul 1872, prin

stăruințele lui Ion

Ionașcu, bun prieten

cu ministrul

Instrucțiunii Publice,

Christian Tell. În

amintirea fratelui său,

Dumitru Protopopescu

donează 500 lei pentru

procurarea unui ceas

care va fi montat pe

frontonul semicircular

al clădirii, numită de

slătineni „Școala cu

ceas”.

Odată cu

inaugurarea localului,

școala va fi denumită

„Școala de băieți nr. 2 Ștefan Protopopescu”, îndeplinindu-se astfel o dorință a

binefăcătorului ei. Primăria Slatina atribuie străzii pe care se afla școala denumirea „Ștefan

Protopopescu” (din 1948, str. Horia, astăzi în școală funcționează un serviciu al I.P.J. Olt)

și „Protopopescu” stradelei ce urca spre Vederii, numită, din 1912, Alexe Nicolau.

Dumitru Protopopescu, fiul cel mic al preotului Marin Protopopescu, se naște în

ziua de bobotează a anului 1850. Parcurge primele clase la școala Ionașcu din Slatina și

liceul „Matei Basarab” din București, ca bursier. Se înscrie la Facultatea de Drept din

81

G. Poboran, Istoria orașului Slatina, Tipografia de lux Costică Constantinescu & Fiu, Slatina, 1908, p. 489.

82 Gh. Ungureanu, Liceul „Radu Greceanu”, 110 ani de la înființare. 1884-1994, Slatina, 1994, p. 47.

Testamentul lui D. Protopopescu (Lausanne, 15 mai 1911)



București și, după primul an de studii, urmează Facultatea de Drept de la Paris, absolvită în

anul 1876, cu o teză de licență scrisă în limba latină. După terminarea studiilor, se va

înscrie în baroul avocaților din Slatina.

Revine în țară și în anul 1878 se căsătorește cu Ecaterina, fiica unui latifundiar din

județul Dâmbovița, de origine greacă. Au o căsătorie trainică, din care au rezultat opt

copii: patru băieți (Ion, Nicolae, Ștefan, Tache) și patru fete (Cecilia, Florica, Nina, Silvia,

născută la 24 sept. 1891 în casele din Slatina, întrucât în această perioadă Dumitru

Protopopescu era primar al Slatinei).

După o scurtă perioadă în magistratură, Dumitru Protopopescu se îndreaptă spre

cariera de înalt funcționar, considerând că are un câmp mai larg de acțiune unde să își pună

în practică spiritul de inițiativă și de organizare. Desfășoară o activitate fructuoasă în

cadrul Ministerului de Finanțe, ca director general al vămilor și al contribuțiilor indirecte.

În anul 1883, este numit director general al Regiei Monopolurilor Statului, concomitent

îndeplinind, prin delegație, și funcția de secretar general al Ministerului de Finanțe.

Dumitru Protopopescu a fost primar al Slatinei în intervalul 1890-1892 și în anul

1895, din august până în decembrie83

. Ca primar

inițiază o serie de măsuri edilitare, printre care și

pavarea cu bazalt a trotuarelor și construirea unui

local propriu al primăriei ce funcționa cu chirie în

casele Gigârtu.

Între 1897 și 1906, a avut un rol deosebit de

important în organizarea Creditului Funciar Rural,

fiind unul dintre promotorii Casei Rurale. Tot în

sprijinul ajutorării țăranilor, s-a implicat în

organizarea de bănci populare, unități cooperatiste

axate pe acordarea de credite ieftine, fără dobânzi

cămătărești ajunse și la 120%. Încă de când era

primar al Slatinei, în anul 1892 înființează banca

Oltul, cea mai veche instituție bancară din Slatina84

,

ajungând ca într-un timp scurt să deschidă sucursale

în județ și în zonele învecinate. După modelul băncii

Oltul, Dumitru Protopopescu fondează numeroase

bănci în județele Olt, Romanați, Teleorman, Argeș,

Dâmbovița.

Experiența dobândită în domeniul bancar este valorificată în trei cărți semnate de

Dumitru Protopopescu: „Asociațiuni sătești” (1903), „Camăta la sate (1904), „Ancheta de

la Creditul Funciar Rural” (1906).

La 18 oct. 1888, Dumitru Protopopescu este ales deputat al Colegiului I Olt și până

la moartea sa a fost nelipsit din Parlament, fie ca deputat, dar mai ales ca senator. În 1902

este ales vicepreședinte al Camerei Deputaților, iar în 1908, prin stăruința sa, se vor crea

19 școli rurale, dotate cu posturi.

În paralel cu activitea politică, bancară, socială, D. Protopopescu se preocupă de

administrarea moșiilor, fie moștenite (cum este cea din satul Chilia-Făgețelu), fie

cumpărate (Urziceanca în Ilfov, unde se construiește o școală care îi poartă numele, Corbu,

Recea-Zorleasca și Săltănești-Priseaca în Olt). Moșia Săltănești, numită şi Malcaveţi, a fost

83

S.J.A.N. Olt, Albumul primarilor din Slatina, 1864-1906. 84

Aurelia Grosu, Din istoricul băncilor slătinene, în „Memoria Oltului și Romanaților”, anul VI, nr. 2 (60), februarie 2017, p. 9-10.

Dumitru Protopopescu,

vicepreşedinte al Camerei

Deputaţilor



cumpărată de la Eracle Dumba, mare proprietar la Tufeni/Olt, ce provenea dintr-o familie

de aromâni cu puternice relații, la Viena și Budapesta85

. După cum rezultă din

documentele de arhivă86

, la 25 septembrie 1844 Judecătoria Judeţului Olt adeverea că

serdarul Ion Gigârtu din Craiova avea moştenire de la răposatul său tată, stolnicul N. C.

Gigârtu, două trupuri de moşie în Priseaca, pe care acesta le cumpărase cu zapise încă din

1812-1813. Moşia fusese hotărnicită la 1825 de treti-logofătul Constantin Rătescu şi de

Mihalache Izvoranu. Între cei care vânduseră lui Gigârtu apare şi numele lui Dumitru Iarcu

din Slatina, unul dintre primii bibliologi români. În 1862, Nae şi Toma Gigârtu se aflau în

proces cu Ioan Slăvitescu şi Stăncuţa, soţia lui Matache Filip, pentru stabilirea hotarului

între moşiile lor, Sultăneşti şi Corbu. Ultimii dau 250 de galbeni fraţilor Gigârtu pentru

stingerea conflictului. În 1867 Toma era mort.

Dumitru Protopopescu se stinge din viață pe data de 1 august 1911, la hotelul

Savoi din Lausanne (Elveția), după cum reiese din Registrul de deces al Arondismentului

Stării civile din Lausanne87

.

Este adus în țară și înmormântat la cimitirul Bellu, în data de 4 august 1911, într-o

capelă realizată după planurile arhitectului Ion Mincu.

În capelă se păstrează un bust al defunctului şi sunt înmormântaţi şi urmaşii săi

(Antoaneta Protopopescu, n. 1949- m. 1998).

Cu puțin timp înainte de moarte și-a întocmit testamentul: „Scris și subscris de

mine în orașul Lausanne, la 14-28 mai 1911”88

, prin

care împarte averea dobândită soției și copiilor săi.

Fiicele Cecilia și Florica erau căsătorite în momentul

decesului și primiseră dota, conform uzanțelor

timpului.

La începutul anului 1911, Florica se

căsătorise cu inginerul Vasile Alimănișteanu din

Alimănești Olt89

, o familie de mare anvergură politică

și culturală, despre care s-a scris în mai multe numere

din revista noastră. Dintr-un document aflăm că, la 22

mai 1912, Florica achiziționează, cu consimțământul

soțului ei, moșia Hazi Duluc din comuna Techirghiol,

jud. Constanța, cu titlul de moșie dotală90

. După anul

1919, Vasile Alimănișteanu s-a recăsătorit cu Pia

Brătianu, sora cea mică a lui Ion I. C. Brătianu.

Testamentul lui Dumitru Protopopescu, pe

lângă prevederile specifice unui asemenea act, pune în

85

Moșia lui Eraclie Dumba de la Tufeni va fi moștenită de fiica lui, Elena, căsătorită cu omul politic, diplomatul, academicianul, colecționarul de artă Anastasie Simu, fondatorul Muzeului Simu, donat statului român în 1927. Clădirea Muzeului, construită după planurile unui templu grecesc, a fost demolată la începutul anilor 1960, pentru a se construi magazinul Eva. Alexandru Simu, fratele lui Anastasie Simu, se va ocupa de moșia de la Tufeni, unde construiește o moară modernă, o biserică monumentală și un conac, în care astăzi funcționează Primăria Tufeni.

86 Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Creditul Funciar Rural, Dosar 2122 (Acte speciale ale moşiei

Săltăneşti, jud. Olt, proprietar Dimitrie Protopopescu, Ştefan şi Tache Protopopescu) filele 1-5; 87

Ibidem, fila 76 88

Ibidem, filele 1 -20 89

Martor la căsătoria Floricăi cu Vasile Alimănișteanu a fost ing. Nae Trandafirescu. Nu deținem, până în prezent, mai multe informații, însă el trebuie să fi intrat în familia Protopopescu, întrucât este înmormântat la bisericuța din Poboru (1937), alături de preotul Marin Protopopescu și Nae Protopopescu.

90 Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Creditul Funciar Rural, Dosar 2122 (Acte speciale ale moşiei

Săltăneşti, jud. Olt, proprietar Dimitrie Protopopescu, Ştefan şi Tache Protopopescu) filele 83-84;

Bustul lui D. Protopopescu de

la Bellu



lumină legăturile strânse care au existat între copiii preotului Marin Protopopescu, de la

Poboru. Roagă pe copii săi să aibă grijă de mormintele fraților mai mari, Nae și Ștefan,

pentru că: „Nu trebuie să uite ceea ce le-am spus adesea, că, după încetarea din viață a

tatălului nostru, acești doi buni frați au avut grijă de creșterea și de așezarea mea și a

surorilor mele și ne-au ajutat nu numai cu sfatul lor, ci și cu mijloacele lor bănești. De

aceea se cade să li se păstreze totdeauna o amintire recunoscătoare”.

O amintire recunoscătoare a păstrat familiei Protopopescu și orașul Slatina. Din

anul 1926, strada Ionașcu (azi Frații Buzești) pe care se afla casa lui Nae Protopopescu,

moștenită de Dumitru Protopopescu și, după moartea acestuia, de fiii săi - Ion D.

Protopopescu și Nicolae D. Protopopescu - va purta numele „Tache Protopopescu”. În

același an, străzii Solomon i se atribuie denumirea de „Ionașcu”, care se menține și în

zilele noastre.

De ziua numelui, la 25 octombrie 1937, se dezvelește bustul lui Tache

Proptopopescu, amplasat în fața Primăriei. Evenimentul s-a desfășurat, în cadrul unei

solemnități impresionante.

PREFECȚII JUDEȚULUI ROMANAȚI ( I)

Cornel Manolescu

Continuându-şi munca de cercetare prin arhive, dl. profesor Cornel Manolescu are

sub tipar lucrarea ,,Prefecţii judeţelor Olt şi Romanaţi”

din care vom prezenta în avanpremieră câteva

fragmente . Cartea vine în continuarea altor lucrări

valoroase apărute recent şi datorate aceluiaşi harnic

cercetător, instrumente de lucru pentru cercetătorii

istoriei acestor meleaguri: ,,Conducătorii oraşului

Slatina. De la Vintilă Vodă (1530) şi până în zilele

noastre” (Ed. Hoffman, 2016) şi ,,Conducătorii oraşului

Caracal. De la judeţi, până la primarii de azi” (Ed.

Hoffman, 2016) de asemenea prezentate în serial şi în

paginile revistei noastre. Felicităm autorul pentru

această nouă realizare şi pentru ideea de a reuni între

copertele aceleiaşi cărţi istoria celor două judeţe al

căror trecut şi viitor se împletesc fericit: Olt-Romanaţi.

MĂINESCU, PETRE

1859, februarie 14 – 1859, septembrie 5, prefect de Romanați

În 1862, P. Măinescu figura pe Lista alegătorilor direcți de District ( Dolj ).

Avea 41 de ani ( n. 1821 ), proprietar al moșiilor Arcești, Câmpeni, Baldovinești,

deţinea vii în dealul Cârcea și case în Craiova, Romanați și Dolj, venit anual 1000 de

galbeni.91

,,Formându-se vacantiea în Consiliul Municipalității orașului Craiova s‟a ales de

către D. D. Deputați ai suburbiilor acelui oraș:

D. Gh.Vorvorénu, de Membru, în locul D-lui Anton Brăiloiu ce demisionase.

D. N. Celăreanu, de supleant, în locul D-lui Stroe Veleanu ce a remplasat pe D.

Petre Măinescu care asemenea a demisionat mai în urmă.

91

Arhivele Olteniei, nr. 25-26, mai-august 1926, pag. 226.

Stema judeţului Romanaţi



Sub-scrisul publică acest resultat și prin Monitor spre cunoscința comună‟‟.

P. Ministru Lahovari.

No.33156, Septemvriŭ 15.92

În 8 dec.1863, P. Măinescu este ales deputat.

,,Bucuresci, 10 Dechembrie

La ȡioa de 8 curent, ȡi ficsată pentru alegerea a duoi Deputați, de care era

vacanță în cameră s‟au alesŭ de colegiul alegătorilor direcți la județul Doljiu, D. Petre

Măinescu, și la Putna, D. Constantin Iacovachi.‟‟93

MAVROCORDAT, D. K.

1. 1859, septembrie 5 – 1860, mai 5, prefect de Romanați.

2.1861, februarie 1 – 1862, februarie, prefect de Romanați.

În 1863, Mavrocordat Dimitrie, colonel, avea 5o de ani ( n. cca. 1813 ).

MAGHERU, GHEORGHE (,,GHIȚĂ’’) G.

1860, mai 5 – 1861, februarie 1, prefect de

Romanați

,,Ghiță’’ Magheru (n.1828 - ϯ1875), fiul cel

mare al generalului Gheorghe Magheru, s-a dedicat

științelor juridice.

Mai întâi, profesează ca avocat în Caracal, apoi

magistrat, ajungând consilier la Curtea de Apel din

Craiova.

Este numit prefect de Romanați (1860, mai 5 –

1861, februarie 1), iar în 1867 - prefect la Gorj, apoi

este ales deputat - din partea Partidului Liberal.

În urma căsătoriei cu Elena Prisăceanu, are 5

băieți:

*Alexandru (1854 – 1947), colonel în Statul

Major,

*Adrian (1867 – 1943), avocat,

*Anton (1870 – 1916), căpitan în Regimentul 10 Cavalerie, decedat în Primul

Război Mondial,

*Gheorghe (1872 – 1938), avocat,

*Titu (1874 – 1938), magistrat.

PREJBEANU, CONSTANTIN (,,COSTACHE’’).

1861, februarie – iulie, prefect de Romanați.

În octombrie 1879, Constantin Prejbeanu era membru în Comitetul permanent al

județului Romanați ( președinte - I. Puricescu ).94

92

Monitorulu. Jurnal Oficial al Principatelor Unite, 1862, nr. 206, pag. 2. 93

Monitorulu. Jurnal Oficial al Principatelor Unite, 1863, nr. 245, pag. 1. 94

Monitorul Oficial, nr. 245/30 octombrie 1879.

Colonelul Alexandru

Magheru (fotografie din

1913)



În anul următor, figura pe ,,Lista suplimentară de persoanele cu aptitudine de jurați

pe anii 1880 – 1881.’’95

La 3 mai 1887 au avut loc alegerile colegiului I, pentru consiliile județene.

C. Prejbeanu a obținut 90 voturi, fiind ales în Consiliul județean Romanați.96

În seziunea ordinară din 15 octombrie 1890, Consiliile județene și-au ales birourile

pentru toate sesiunile anului.

,,București, 15 Decembre.

MINISTERUL DE INTERNE.

Consiliele județiane din tόta țéra, în sesiunea ordinară de la 15 octombre 1890, au

ales, precum urmează, biuroul lor pentru tόte sesiunile anului.

ROMANAȚI

-Președinte: D. Brătășanu Ion Toma.

-Vicepreședinți: D-nii Constantin Prejbeanu,

Ștefan Ștefan Jianu.

-Secretari: D-nii Mihail Petrovici,

Nae Angelianu.”97

În 1893, C. Prejbeanu , fost prefect de Romanați pe la 1861, a lăsat - prin testament

- pentru construirea spitalului o suprafață de 100 ha, cu dorința ca fotografia lui să fie pusă

în fiecare cameră a spitalului.

A decedat la 23 august 1898, orele 11 dimineața, la vârsta de 70 de ani, în casa sa

din suburbia Sf. Ion. Decorat cu Ordinul ,,Coroana României’’, în grad de Ofițer.98

Soția sa, Eugenia Costache, a decedat la 6 februarie 1904, la vârsta de 58 ani.

IPCEANU ( IUPCEANU ), IORGU.

1862, februarie 16 – septembrie 1, prefect de Romanați.

Prin Decretul Domnesc nr. 113, din 16 februarie 1862, este numit prefect al

districtului Romanați.

,,ALECSANDRU IOAN

Cu mila lui Dumneȡeŭ și voința națională, Domnu alŭ Principatelorŭ-Unite

La toți de faҫă și viitori, sănĕtate;

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretarŭ de Statŭ la Ministeriulŭ din Întru

cu No. 644.

Amŭ decretatu și decretămŭ ce urméză:

Art.1. D. Iorgu Ipceanu este numitŭ în postulŭ de Prefectŭ la districtulŭ Romanațĭ.

Art.2. Ministrulŭ Nostru Secretarŭ de Statu la Ministeriulŭ din Întru este

însărcinatu cu esecutarea acestui decretŭ.

Datŭ în București la 16 fevruariŭ anulŭ 1862.

95

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dosar 19/1880. 96

Monitorul Oficial, nr. 26/5 mai 97

Ibidem, nr. 208/16 Decembre 1890. 98

S.J.A.N. Olt, Col. Registre de Stare Civilă, Caracal, registr. nr. 385/1898, pag. 124.



ALECSANDRU IOAN

Ministru Secretarŭ de Statŭ

la Departamentulŭ din Întru,

CATARGI, No. 113.”99

În 1863, Iupceanu era prefect la Mehedinți.

CHIRIȚESCU ( KIRIȚESCU ) DANIEL ( DANIIL ).

1862, septembrie 1 – 1863, ianuarie 14, prefect de Romanați.

Pe 9 februarie 1861 și 20 iulie 1861, este numit prefect al județului Argeș.

În februarie 1862, Daniel Chirițescu, prefectul județului Argeș, era şi președinte al

Comisiei Agricole a județului Argeș.100

Prin Decretul Domnesc ,,dat în București la 3 iulie, anul 1862‟‟, D. Chirițescu,

prefect al județului Argeș, este transferat în aceeași funcție la județul Teleorman.

,,ALECSANDRU IOAN I.

Cu mila lui Dumneȡeu și voința națională, Domn al Principatelor Unite,

La toți de faҫă și viitori sănătate.

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru,

sub No. 3918,

Am decretat și decretăm ce urmează:

Art. 1. D-nu’ Daniil Chirițescu, actualul Prefect al Districtului Argeși, se permută

în aceeași cualitate la districtul Teleorman, în locul acestuia la Argeși va trece D.Vasile

Hiotu, actualul Prefect de Dîmbovița, iar la Dîmbovița se numesce Prefect D-nu Toma

Furduescu.

Art. 2. Ministru‟ Nostru Secretar de Stat, la Departamentul din Întru, este

însărcinat cu esecutarea acestui decret.

Dat în București la 3 iuliŭ anul 1862‟‟.101

,,ALECSANDRU IOAN.

Ministru Secretar de Stat

la Departamentul din Întru

N. Crețulescu.

Prin Decretu‟ cu data Septembrie 1-iŭ anul 1862, dupe recomandația D-lui

Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru,

-D-lui D. Chirițescu, actualul Prefect la districtul Teleorman, se numește Prefect

la districtul Romanați.’’102

Revine la prefectura județului Argeș ca prefect, fiind numit în această funcție pe 3

septembrie 1865 și 22 iunie 1874. Prin Decretul Regal No.887, din 11 aprilie 1888, este

99

Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ, 1862, nr. 38, pag. 1, Bucurescĭ, 18 Fevruariŭ. 100

Monitorul Oficial 1862, nr. 28, pag. 3. 101

Monitorul Oficial 1862, nr.146, pag. 1. 102

Ibidem, 1862, nr.195, pag.1.



,,numit în funcțiunea de prefect al județului Argeș, în locul lui Al. Chirculescu (n. n.

demisionat).‟‟103

Pe 10 septembrie 1888, își dă demisia din funcția de prefect al județului Argeș.

Despre această demisie, ziarul ,,Epoca‟‟ scria, în numărul 841, din 14 septembrie 1888:

,,Demisiunea d-lui Daniel Kirițescu, prefect al județului Argeș, a fost primită de

către d. ministru de interne”.

SOCOLESCU, NICOLAE.

1863, ianuarie 14 – 1864, noiembrie, prefect de Romanați.

În septembrie 1848, clucerul Nicolae Socolescu este numit cârmuitor al județului

Vâlcea (până în 7 august 1850).

În 1862, avea 45 de ani (n. cca. 1817) și un venit anual de 6000 de galbeni.104

,, Bucuresci 18 ianuarie,

Prin decrete cu data 11, 12 și 14 ianuarie 1863, dupe propunerea făcută prin

raporturi de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, sîntu numițĭ

-Prefect la județul Romanați, în locul D-

lui Daniil Chirițescu, D. Nicolae Socolescu.

-Sub-prefect la plasa Oltu din județul

Oltŭ, în locul destituatului Ion Polihron, D. Ion

Căpitănescu105

„‟

Cu ocazia zilei de 24, prefectul Nicolae

Socolescu trimite o telegramă de felicitare

domnitorului Alexandru Ioan Cuza:

,,CARACĂL

Prea Înălțate Dόmne !

Locuitorii Capitalei și districtului

Romanați felicitînduvé prin organul nostru de

unitatea țerilor suror romăne, depun la piciόrele

Tronului Înălțimei Vόstre desăvîrșita lor

supunere și devotament către Înălțimea Vόstră,

ve uréȡă ani îndelungați pe Tronul României ca

să puteți consolida edificiul social al

naționalității.

Prefectul Districtului - Socolescu.

Președintele Municipalității -

Bălăcescu.106

MARGHILOMAN, MIHAIL D.

103

Monitorul Oficial al României, No. 14 / 16 aprilie 1888. 104

Monitorul. Jurnal Oficial, 1863, nr.14, pag.1. 105

Ibidem nr.14, pag.1. 106

Monitorul. Jurnal Oficial, 1863, nr. 20.

MIHAIL MARGHILOMAN



1864, noiembrie – 1866, mai 7, prefect de Romanați

Mihail D. Marghiloman

(n.1819 – ϯ1880), originar din

Buzău, a fost ocârmuitor al județului

Gorj (1848) și comisar de

propagandă în Argeș.

Deputat în Divanul ad-hoc și

în Adunarea electivă a Țării

Românești, apoi prefect de poliție la

București (1863-1864). Prefect al

județului Romanați (1864, noiembrie

-1866, mai 7).

A fost unchiul lui Alexandru

Marghiloman, omul politic de mai

târziu.

În emigrație, după revoluția

de la 1848, trăise în Turcia și Franța.

În iunie 1850, fiind trimis în țară de către Bălcescu, pentru propagandă (Ion Ghica,

Amintiri din pribegia după 1848, ed. Olimpiu Boitoș, II, Craiova, 1940, p. 246, 264), a fost

arestat și expulzat în Moldova ( G. Fotino, Boierii Golești, III, București, 1939, p.112, 126)

și de acolo în Transilvania (Austria).

Vechii proprietari ai moşiei Perieţii de Sus, comuna Perieţi, judeţul Olt

Cătălin Barbu, Mihai Barbu

Am primit de curând de la prietenul Jean Andreiţă nr. 2 (34) – 2016 al revistei

Periscop, în care, în paginile 25-28 este arătat rolul important pe care l-au jucat femeile în

sprijinul formării şi apărării României Mari.

În articolul semnat de profesor universitar dr. Radu Ştefan Vergatti se arată:

,,O figură remarcabilă a spionajului feminin românesc a fost frumoasa Santuzza Ofelia

Romano. Era descendentă dintr-o familie boierească de origine rusă, stabilită după 1821 în

oraşul Slatina, din judeţul Olt. Acolo au ajuns să se îmbogăţească, spre veacul al XIX-lea,

când au cumpărat moşiile din Perieţii de Sus şi Pleşoiu. Născută în anul 1900, în Slatina,

Santuzza s-a măritat în 1916 cu avocatul Ion Vlădescu, dintr-o familie boierească din

Câmpulung Muscel. Nu a rămas mult timp măritată cu avocatul Ion Vlădescu. S-a înfiripat o

legătură între ea şi Gabriel Marinescu, prefect al poliţiei capitalei şi apoi ministru de

interne. Prin această relaţie a început colaborarea discretă cu S. S. I., care-l avea în frunte

pe Mihail Moruzov. În legătură cu ea s-a păstrat o ciudată ascundere a numelui. S-a aplicat

aici un principiu de bază în munca de informaţii – acela al menţinerii agenţilor sub

acoperire. După demiterea şi arestarea lui Gabriel Marinescu, din iniţiativa unora dintre

oamenii S. S. I. –erau 224 cu toţii- Santuzza Ofelia Romano a primit misiunea să-l salveze pe

fostul ministru de interne. La sugestia lui Eugen Cristescu a trecut la supravegherea

colonelului Octav Vorobchievici care a fost ofiţer de carieră, ataşat militar în Portugalia şi

Spania, apoi în Germania (ian. – sept. 1940). A luptat în ambele războaie mondiale. A

Act semnat de Marghiloman, prefect de

Romanaţi (19 nov. 1964)



publicat peste 20 de volume, dedicate artei militare, diplomaţiei, dramaturgiei şi literaturii.

A fost în bune relaţii cu S. S. I. atunci când acesta era condus de Mihail Moruzov. În mai –

iunie 1940, l-a avertizat pe ministrul de externe român Grigore Gafencu despre

posibilitatea invadării Basarabiei de către Rusia. Relatările ei au fost de mare folos Biroului

2 al Marelui Stat Major. Din fericire, Santuzza avea protecţie, căci ea nu semna rapoartele,

pe care le scria la maşina de scris. Rapoartele scrise de ea au fost distruse în timpul

bombardamentului de la Turnu – Severin, din septembrie 1944, iar altă parte de oamenii

S. S. I. între septembrie 1940 şi vara anului 1944 (Cf. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi

frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004). Astfel se ştergeau urmele acţiunilor

serviciilor şi colaboratorilor.

După încheierea războiului, Santuzza Romano s-a bucurat de o oarecare

protecţie. Putea fi utilă prin informaţiile deţinute din trecut. A fost lăsată, după 1949, când i

s-a luat moşia, să lucreze, în calitate de casieră, în primul rând la un aprozar aflat la

intersecţia dintre străzile Edgar Quinet şi Academiei (în imediata apropiere a Facultăţii de

Matematică a Universităţii Bucureşti, acolo unde ca studenţi ne aprovizionam. Acum aflu

că acolo lucra o consăteancă, descendentă a familiei Alexe Romanov). A lucrat apoi la o

croitorie de lux de pe strada Brezoianu. A moştenit în anul 1971, apartamentul surorii ei,

Ecaterina Romano – Hallunga (aceasta era căsătorită cu Alexandru Hallunga, conferenţiar

la Academia Comercială, fost secretar al lui Virgil Madgearu).

Santuzza este un model de spioană discretă, care nu a atras atenţia asupra

sa. A decedat în 1979” .

Numele original al familiei era Romanov, Santuzza fiind nepoată a lui Alexe

Romanov, care stăpânea în Perieţi, moşia Perieţii de Sus, având ca vecini:

La Nord – Valea Băltenilor, locul Măgura cu cărbuni.

La Vest – Moşia Zorleasca, proprietatea Sfintei Mânăstiri Dintr-un Lemn.

La Sud – proprietatea domnului Ioniţă Bumbeş.

La Est – Valea Vediţei.

Documentele referitoare la hotarele moşiei Perieţii de Sus au fost:

- Hotărnicia moşiei Zorleasca din 29 aprilie 1837 semnată de Ion Deleanu în urma unei

hotărâri judecătoreşti care stabilea hotarele între moşia Perieţi – Mierleşti şi Zorleasca,

proprietatea Mânăstirii Dintr-un Lemn.

- Cartea de hotărnicie făcută la 28 decembrie 1850 de inginerul hotarnic Scarlat Stravolca,

la cererea pitarului Ion Fântâneanu, epitropul Casei Bumbeş.

- Sentinţa Înaltei Curţi dată în procesul deschis între Ion Fântâneanu şi Alexe Romanov,

Ion Diaconu Barbu,

Alecse brat diaconu

Barbu, Barbu

Diaconu, Barbu şi

Safta preoteasa şi

alţii cu nr. 28 din 4

mai 1861. Sentinţa a

avut la bază

Hotărnicia

domnească din 21

iulie 1803 făcută de

hotarnicul Toma

Deleanul.

- Actul de executare

din 20 iulie 1861 Moşia Perieţi de Sus a fost proprietatea lui Alexe Romanov



încheiat în virtutea sus

citatei sentinţe.

De menţionat că la

procesul dintre boierii

Fântâneanu şi Diaconeşti

era implicat şi diaconul

Marin Diaconu, care în

drumurile sale la

Bucureşti s-a îmbolnăvit

de holeră şi a murit în

comuna Pârvu de lângă

Piteşti. Astfel preoteasa

Safta a rămas văduvă cu

trei copii, dintre care cel

mai mare era Maria de

vreo 5 ani. Aceasta era

mama lui Ion S. Floru (Un copil, un sat …, de Ion S. Floru, Editura Socec, Bucureşti,

1931, pag.3). Aşa se explică faptul că între apelanţii la proces apare Safta preoteasa .

Documentele sunt enumerate în Hotărnicii ale comunei Perieţi, capitolele V-

IX, scrise cu caractere slavone, aflate la Arhivele Naţionale Bucureşti cu titulatura

,,Manuscrise – între anii 1425-1982” – care cuprind copii de pe acte particulare din Ţara

Românească.

Moşia lui Alexe Romanov trece în decursul vremurilor la moştenitorii

acestuia.

Astfel la 9 iulie 1905 este întocmită Cartea de hotărnicie şi alegere a moşiei

Perieţii de Sus din judeţul Olt, proprietate a domnului Constantin Alexe Romanov,

magistrat, după autorizaţia Onor Tribunal de Olt cu numărul 3385/ 905, de inginer hotarnic

Nicolae Saegiu, inginer în corpul tehnic al statului, brevetat de Şcoala Naţională

Superioară de Arte din Paris, profesor la Şcoala Superioară de Silvicultură, şef inginer al

Eforiei spitalelor civile.

În extractul de ocolniţă sunt menţionaţi vecinii moşiei:

1. Obştea moşnenilor Popeşti din comuna Perieţi, judeţul Olt.

2. Obştea moşnenilor răzoraşi din comuna Turia.

3. Domnul Gogu Viişoreanu – proprietarul moşiei Zorleasca.

4. Doamna Ecaterina Maican, proprietara moşiei Fântâneanu – Perieţi, domiciliată în

Bucureşti, strada Popa Nan, nr. 17.

Documentul este tipărit la Tipografia Iorgu Petrescu, Caracal în 1905.

În anul 1906 comuna Perieţi, care făcea parte din plasa Perieţi – Turia, cu 18

comune avea următorii proprietari cu mai mult de 100 de pogoane:

1.Găbunea Costache Constantin – domiciliu Mierleşti, proprietar Perieţi.

2. Massu Gh. Ioan – domiciliu Perieţi, proprietar Perieţi.

3. Romanov Constantin – domiciliul Caracal, proprietar Perieţi.

4. Dumitriu C. – domiciliu Mierleşti, proprietar Mierleşti.

5. Dumitrescu P.- domiciliu Slatina, proprietar Mierleşti.

6. Moştenitori Nistor V. - domiciliu Bucureşti, proprietari Perieţi.

7. Munteanu C. – domiciliu Slatina, proprietar Perieţi. (Cf. ,,Dare de seamă

– stări economice. Anuarul comercial şi industrial al judeţelor Argeş, Muscel, Olt,

Teleorman”, 1906, pagina 141).

Şetrarul Toma Deleanu şi Zoiţa Deleanu sunt ctitorii

bisericii din Deleni-Olt (1802)



În anul 1929, ca răspuns la adresa 334/ 26.03.1929 a Ministerului Industriei

şi Comerţului, Primăria Perieţi a răspuns: proprietari de moşie cu o suprafaţă mai mare de

50 ha:

1.Ioan Gh. Massu

2.Gheorghe Mateescu

3.Remus Iliescu

4.Manoliu Teţcano

5.Locotenent Georgescu Ştefan

6.Constantin Romanov (Cf. Arhivele Naţionale ale României, Filiala

judeţului Olt, Fond Primăria Perieţi, nr. inventar 133, dosar /1929).

Situaţia proprietarilor de pământ de la 25 ha în sus pe 1942 era următoarea:

1.Moştenitorii - Constantin Romanov -260 ha.

2.Lucreţia Massu – 110 ha.

3.Elvira Dr. C. Păun – 91 ha.

4. Teodosia Maior Georgescu – 50 ha.

5. Cecilia Remus Iliescu – 35 ha.

6. Jenica Dr. Cazzaro – 35 ha.

7. Dumitru Drăghicescu - 57 ha.

8. Constantin I. Prioteasa – 52 ha.

9. Gheorghe F. Kilarez – 65 ha. (Cf. Arhivele Naţionale ale României, Filiala

judeţului Olt, Fond Primăria Perieţi, nr inventar 133).

10. Filaret Iocu – 49 ha.

11 .Paula M. Tescano – 50 ha.

12. Ioniță Coman – 25 ha.

Prin legiferarea și definitivarea reformei agrare publicată la 23 martie 1945

au fost expropriate proprietățile moșierești ce depășeau 50 ha.

În lucrarea ,,Reforma agrară din 1945 în județul Olt” , de Cezar Avram și

Gh. Mihai, aflată în “Arhivele Olteniei”, Editura Academiei RSR, 1985, la pagina 155 se

arată: ,,Odată cu adoptarea Legii pentru reforma agrară și a regulamentului de aplicare,

Comitetele de reformă agrară au trecut la împărțirea ultimelor moșii care mai rămăseseră

neexpropriate, finalizându-se astfel ceea ce începuseră țăranii încă din decembrie 1944.

Astfel au fost împărțite moșiile: … moștenitori General Argeșanu, moștenitori Nicolae

Protopopescu, Ștefan Ciocâlteu din comunele Valea Mare, Priseaca, Turia, moșia

Dumitru Marinescu și Ecaterina Halânga Romanov din Perieți, moșia Scărișoreanu din

comuna Milcov etc “.

La pagina 158 se arată: ,,287 proprietari ale căror moșii fuseseră

expropriate refuzau să predea tractoarele, plugurile, semănătorile, grapele, căruțele,

locomobilele și garniturile de tren. Exemplu: proprietarii Ion Milcoveanu din Milcov,

Constantin Blagu din comuna Vintilă Brătianu, Ilie Popescu din Cireașov, Halânga

Romanov Al. din Perieți etc “.

La 24 ianuarie 1948, Primăria Perieți solicită Parchetului Tribunalului Olt să

autorizeze ,,deschiderea magaziilor locuitorilor: Santuzza Romanov, Cecilia Remus

Iliescu, Margareta Codreanu, Popovici Marioara, Aurora Massu, Lucreția Massu”.

Planul de cultură pe 1945 – 1946 al marilor proprietari din comuna Perieți

cuprindea: ,,Ecaterina Halânga Romanov trebuie să însămânțeze 47,50 ha astfel: 10 ha

grâu, 15 ha floarea soarelui, 10 ha ovăz, 7 ha porumb cu fasole intercalată, 5,50 ha

porumb cu dovleci – administrator procurist Radu Stanciu.

Paulina Tescano – 50 ha.



Ioniță Coman – 25 ha. (logofăt C. C. Onică)

Santuzza Ofelia Romanov – 47,50 ha.

Maria Popovici – 25 ha.

Lucreția Massu -45 ha.

Teodosia Manoliu Tescano – 50 ha.

( Cf. Arhivele Naționale ale României, Filiala Județului Olt, Fond Primăria

Perieți, nr. inventar 133, dosar 460/1948).

În 1946, Comitetul Local al Reformei Agrare Perieți comunică: ,,domnii C.

D. Popescu și Radu Stanciu – administratori ai moștenitorilor Ecaterina Halânga

Romanov, proprietari – să înceteze calitatea de administratori ai conacului Măicani din

Perieții de Mijloc și armanului din Perieții de Sus, deoarece aceste imobile au trecut în

proprietatea statului începând cu 1 martie 1946. În caz contrar se vor considera sabotori

de legi”. (idem dosarul 460/1948). (Conacul Măicani din Perieții de Mijloc aflat între

proprietățile lui Victor Olteanu perceptor și Gheorghe Diaconescu preot, vis-a-vis de

Primăria Perieți a fost distrus din cauza unui incendiu).

În prezent, proprietățile Romanov aparțin după naționalizare unor locuitori

din Perieți. Locul unde se afla conacul Alexe Romanov din Perieții de Sus a rămas în

conștiința oamenilor cu denumirea ,,La Santuzza”.

Cum l-a cunoscut Mihail Drumeș pe Coșbuc

Mirela Costache

Prof. înv primar Școala Gimnazială ,,Mihail Drumeș” Balș

,,Ce mult e de-atunci! Mai bine de o jumătate de veac...Și, totuși, parcă ieri a fost

acea zi înflorită de mai a anului 1916”.

Așa își începe Mihail Drumeș

confesiunea. Era în clasa a III-a la gimnaziul

,,Ioniță Asan” din Caracal, când a participat

alături de ,,un pâlc de elevi”, la București, la

concursurile oraganizate de ,,Tinerimea

română “- o societate culturală aflată sub

egida Ministerului Instrucțiunii. Grupul lui

poposise în București cu două zile înainte de

începerea concursului. ,,Așa făceau mai

toate școlile, ca elevii să aibă răgazul de a

vizita muzeele și lăcașele de cultură din

capitală. În dimineața aceea, să fi fost pe la

ora opt, nimerisem cu colegii mei în vasta

hărmălaie a Halelor centrale. Ne plimbam

toți, buimaci, prin munți de ceapă verde,

cartofi și alte zarzavaturi proaspăt ieșite ”.

Neobișnuiți, se mirau de mulțimea de oameni

care mișunau fără sfârșit prin Piața Halelor.

Profesorul de română, Ilie

Constantinescu, îl avea în ochi de bine pe

Mihail Drumeș, pe numele lui real Mihail Scriitorul Mihai Drumeş...



Dumitrescu, pentru că

era singurul elev din

școală care ,,făcea

poezii”. ,,Și ce

poezii!” – spunea

chiar Drumeș. ,,Toate

patriotice, pline de

flacără. Mai ticluiam

pe ascuns și versuri

de dragoste, dar pe

acestea nu le arătam

profesorului de

română. Cine ar fi

îndrăznit s-o

facă?...Cum să-i dau

în vileag tainele inimii? Să afle că-mi e dragă o fată de la școala profesională, pe care îmi

pusesem în gând s-o iau de nevastă când voi termina facultatea... Doamne păzește! Cred

că aș fi intrat în pământ de rușine dacă ar fi pus mâna pe ele”.

La un moment dat, în timp ce se plimbau ,,numai ochi și urechi prin Piața

Halelor”, profesorul de română l-a întrebat încet pe Drumeș dacă vrea să-l vadă pe

Coșbuc. ,,Cum să nu!” – a răspuns el.

,,Am tresărat fulgerat ca de o centrală electrică. George Coșbuc, marele poet, zeul

care stătea lângă sufletul meu, ale cărui poezii le învățasem pe dinafară, divinitatea

risipită în Fire de tort, maestrul din pana căruia izvora nestăvilit umorul duios, sănătos și

atât de românesc – avea totuși o existență fizică. Evident, știam vag că trăiește undeva, în

necuprinsul București. Mi-l închipuiam, nu știu de ce, tronând într-un palat de cleștar, ca

un adevărat prinț, cu o suită de slujitori în

juru-i sau coborând într-o grădină

fermecătoare, cu pomi roditori ca să compună

poezii la o măsuță acoperită de umbră deasă.

Avea în mintea mea de copil o existență

aproape ireală. De aceea, ca să dau cu ochii de

el, să-l văd la față, mi se părea ceva care

aduce cu o minune.

M-am uitat adânc la idolul hrănit de

fantezia mea fără frâu.”

Drumeș a descoperit ,,un bărbat

vârstnic, cu mustăți și cioc de barbă, îmbrăcat

în negru de sus până jos, cu o jachetă care îi

venea până la genunchi”. I se părea că are o

înfățișare de preot catolic. Nu-i venea să creadă

că marele Coșbuc ținea în mână un coș în care

înghesuise zarzavaturile târguite. Să cadă din

picioare de uluire: ,,Coșbuc să cumpere

zarzavaturi din piață ca orice om simplu, ca

orice gospodar din milioanele de gospodari din

țară și de pretutindeni”. A încremenit și a

simțit că toate iluziile lui, țesute despre Coșbuc,

...şi casa din Balş în care a copilărit

Grup de profesori ai liceului ,,Ioniţă

Asan” din Caracal. Al treilea din

dreapta Ilie Constantinescu (S.J.A.N.

Olt)



,,se duseseră pe copcă, jefuite de cruzimea unei

singure clipe”. Ca prin vis își amintește cum

poetul s-a apropiat de ei, iar profesorul i-a ieșit în

față:

,, - Maestre, dă-mi voie să-ți prezint un

poet.

-Da? Cine e?”

Coșbuc s-a uitat la Mihail Drumeș,

surâzând binevoitor și i-a întins mâna. Băiatul,

,,zăpăcit, plutind pe altă lume”, i-a luat mâna și a

sărutat-o, înainte ca poetul să reușească să și-o

retragă. Drumeș bănuiește că a fost un gest reflex,

declanșat în subconștient, poate de asemănarea

poetului cu un preot. Autorul Baladelor și

Idilelor, surprins, l-a sărutat părintește pe față și l-

a întrebat pe băiat ce fel de poezii face.

,, – Așa...patriotice, i-am răspuns.

- Da...da... a răspuns el, oarecum nemulțumit. Nu vrei să-mi spui una pe care o

socoți mai bună?

-Chiar aici?

-Da, de ce nu?”

Drumeș a stat o clipă în cumpănă și, îndemnat din ochi de profesor, s-a hotărât să

îi facă pe plac.

,,- Am să vă spun poezia Strigătul Ardealului. E publicată.

-Unde?

-În revista Licăriri pe care o scot.

-Ce fel de revistă e asta?

-Una școlărească, pentru elevi... Nu știați?”

Coșbuc nu știa nici de revistă, nici de poezie, iar acest lucru l-a cam contrariat

pe băiat. ,,Chiar el, marele Coșbuc, uite că nu le știa pe toate”.

A început să declame ,,cu sfială” poezia lui patriotică însă la a doua strofă s-a

poticnit. ,,Cu toate că știam poezia ca pe apă, încât o și visam, n-a fost chip să ies din

încurcătură.” A apelat la replica salvatoare.

,,- Am uitat-o, i-am spus. Dar poeziile dumneavoastră le știu fără să mă încurc.

Chiar pe El-Zorab...Vreți să vă dovedesc?

-Te cred. Lasă, nu e nevoie...”.

Un zâmbet larg a înflorit pe fața poetului și așa s-a încheiat neprevăzuta întâlnire.

Lumina de pe fața lui Coșbuc a rămas mult timp în imaginea băiatului, care nu

l-a mai văzut de atunci pe poet ,,decât cu ochii minții”.

După cum Drumeș povestea, nici nu a mai avut când să-l vadă pentru că

,,toamna a început războiul, urmat de cotropirea unei jumătăți din trupul țării... Iar anul

următor, în Bucureștiul ocupat de armata feldmareșalului Mackensen, poetul a plecat din

viață trist, aproape neștiut, fără să vadă împlinirea visului românesc care era așa de mult

și al său”.

Profesorul Ilie Constantinescu în

viziunea caricaturistului ziarului

Vremea din Caracal (1930)



O monografie sătească: Dumitru Manolache Cristea- „Amărăștii ot Sud Romanați”

Corneliu Vasile

Lucrarea are subtitlul „Contribuții la istoria satelor Amărăștilor din fostul județ

Romanați” și se pare că a fost litografiată la Craiova, aproximativ după anul 1970.

Cuprinde mai bine de două sute de pagini și două hărți, la sfârșit: Hotarul Amărăștii de Jos

în 1819 și Harta austriacă (1790-1791).

Slujindu-se de numeroase documente din arhivele locale ale primăriilor, mănăstirilor,

ca și de la Arhivele Statului, autorul structurează cartea în cinci părți: introducerea,

așezările vechi, vecine, originea și numele, evoluția economică și socială, actualitatea la

vremea aceea.

Primele rânduri ale introducerii sunt un model pentru oricine vrea să întreprindă o

asemenea acțiune, anevoioasă și demnă de toată lauda: „…Mi-am propus să dau la lumină

câteva crâmpeie din viața satului în

care am văzut lumina zilei, am copilărit

și pe care l-am iubit atâta!” Sfătuit de

profesorul universitar Gheorghe

Dumitrescu, autorul merge la Arhivele

Statului, unde începe studierea

„Documentelor privind istoria

românilor”.

Ca așezare geografică, pe „drumul

sării”, care ducea de la Ocnele Mari

până la Schela Ciobanului (Bechet), „își

află amplasarea în partea de apus și

miazăzi a fostului județ Romanați,

satele Amărăști și Dobrotești, unele din

cele mai cuprinse pe care le are Țara

Românească”. Dăbulenii se numeau în

vechime Recica lui Dabul. La Ocolna

s-au descoperit, în anul 1944, 1333

monede de argint romane.

Ca în multe alte așezări rurale românești, la Amărăști legile le aplica scaunul de

judecată al bătrânilor, specifică autorul în capitolul dedicat acestui subiect.

Autorul se ocupă și de istoricul localităților vecine: Obârșia, Urzica, Giorocul Verde,

Lăcustenii, Dobreștii, Murta, Căciulăteștii, Siliștea Plopului sau Plopu (Călărași), Zvorsca,

Gârlenii.

Hotarele Amărăștilor au fost de multe ori micșorate de către boieri hrăpăreți, ori de

către clerici, fie prin măsurători incorecte (stânjenul era de 1,976 m în vremea lui Șerban-

Vodă și de 2,02 m în vremea lui Constantin Brâncoveanu), fie prin danii din hotarul

răzeșesc (moștenesc) de către unii domnitori, prin încălcarea unor legi care interziceau

înstrăinarea pământului. De aici mulțimea de procese (judecăți) susținute de acești țărani

vajnici, la Tribunalul Romanați și, mai departe, la alte divanuri. Un arendaș este omorât de

mulțimea moșnenilor din Godinel, Amărăștii de Sus și Amărăștii de Jos, așa cum este

consemnat în fondul administrativ vechi din 1831 al arhivelor din Caracal. Marea Vornicie

a fost înștiințată de către isprăvnicatul județului Romanați astfel: „De la zapciul plășii

Ştampila satului Amărăştii de Sus din judeţul

Romanaţi (1861)



Câmpului au venit înștiințare că locuitorii satelor Amărăști, având multe pricini cu un

Hagi Grigore… l-au omorât cu mulțime mare, tăindu-l și la gât.” Așa pățește un mumbașir

care cerea și cisla.

În altă judecată, moșnenii sunt înșelați de reprezentanții lor plătiți, Mincă Lambă și

Radu Neacșu, iar arendașul Nicolae Abraz câștigă, mituindu-i pe judecători. Hotărârea

Tribunalului Romanați în această pricină este apreciată ca un model de cinism, în care

toate fărădelegile autorităților au fost recunoscute ca un lucru obișnuit și s-a luat drept

adevăr tot ce declarase Șomănescu (arendașul îmbogățit), fără a i se cere alte dovezi decât

„luarea cu sufletul”.

În anul 1897, erau 418 familii de locuitori amărășteni, care se aprovizionau „pe la

orașele și târgurile mai cu apropiere, pe la bâlciuri, dintre care cel mai vestit era al

Rusaliilor ce se ținea la Caracal.”

Capitolul dedicat religiei ne aduce un fapt amuzant: popirea, contra cost, la vlădica de

la Dii (Vidin) a unor amărășteni. Cârmuirea județului Romanați întreabă vistieria cum să

fie tratați cei cu cinuri preoțești dobândite de la arhiereul Vidinului. Ei nu sunt

recunoscuți, clerul amărăștean depinzând de protopopul din Caracal, după rânduielile

bisericești tradiționale.

În legătură cu știința de carte,

se arată în monografie că reforma

domnitorului Alexandru Ioan

Cuza din anul 1864 prevedea ca

învățătorii să aibă cel puțin patru

clase primare, iar Eforia școalelor

îi examina pe candidați. Din anul

1857 se reface învățământul din

Amărăști, cu învățători care sunt

admiși la concursurile ținute, cum

era și firesc, în Caracal, orașul

reședință a județului Romanați.

Autorul acestei interesante

lucrări trece în revistă obiceiurile,

credințele folclorice și jocurile copiilor. În continuare, prezintă câteva particularități

lingvistice locale. Astfel, dacă săteanul din Dăbuleni zice „salcâm” și „lăibar”,

amărășteanul zice „dafin” și „flaner”.

Autorul acordă atenție folclorului local, reprezentat de balada Iancu Jianul, Ghiță

Cătănuță, Neguța, Verde-a bobului și altele.

După legendă, bătrânii din Amărăști se trag din întemeietorii Greșiță și Popa Dinu,

poate și Lupu Pârdescu și Iva Ureche. Pe lângă un inventar al numelor de persoană ale

locului, atestate de documente, aflăm și poreclele oamenilor, unele ironice : Codei,

Tocălae, Juvete (specie de pește, generic pentru „oltean”), Câță (sinonim cu bibilică),

Geacarel, Ciovică (specie de cioară), Pușlete, Motoineață, Gară, Mocea, Dârlă,Bursucu,

Corcodel, Datără, Papură, Degerilă, Dună, Zâzăială, Cocenoaia (de la cocean de porumb),

Burdulici, Păsărel. O parte din porecle ajung să fie nume oficiale, în acte.

Dumitru Manolache Cristea, care s-a dovedit a fi omul care sfințește locul unde s-a

născut și a trăit, a difuzat monografia cu prilejul unei întâlniri a fiilor satului Amărăști.

Am primit-o de la bunicul meu matern, Gheorghe Mitrică, învățător,absolvent al Școlii

Normale din Turnu Severin, care a profesat în Potopin și Fălcoiu, născut în satul Prapor

din comuna Amărăști.

Sediul primăriei din Amărăştii de Sus, construit în

1936, a costat 204 000 lei



Testamentul boierului Răducanu Simonide

Vasile Radian

Boierul de origine greacă Răducanu Simonide a fost unul dintre cei mai mari

filantropi ai României secolului XIX şi începutului de secol XX. S-a născut în anul

1798 la Bucureşti, suburbia Popa Herea şi a încetat din viaţă în anul 1878, fiind

înmormântat la cimitirul mănăstirii Cernica. A fost fiul unui bogat negustor, Sima

Ion, venit de la Adrianopol în Ţara Românească în secolul al XVIII-lea. Sima Ion i-a

lăsat fiului său o avere însemnată. R. Simonide, fiind un om bogat şi neavând copii, a

donat mare parte din avere statului român. Şi în timpul vieţii a înfăptuit numeroase

acte de caritate. A deţinut, pe lângă alte proprietăţi funciare şi moşia Brebeni, judeţul

Olt.Aici, în Brebeni, pe locul unei biserici mai vechi a construit la 1845 biserica cu

hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe pereţii bisericii din Brebeni se găsesc pictate

portretele în medalion ale lui Răducanu Simonide, Sima Ion şi al Elenei Simonide,

soţia ctitorului. Cu câţiva ani

înainte de a se sfârşi, Răducanu

Simonide îşi scrie testamentul în

anul 1869, completat mai târziu cu

alte articole (1870, 1871). Din

conţinutul testamentului aflăm că

Sima Ion la 1869 se găsea

înmormântat la Biserica cu Sfinţi

din Bucureşti, căreia, ca şi fiul său,

i-a fost un enoriaş devotat. De

asemenea, sunt pomenite şi numele

unor persoane apropiate de

familia Simonide: Hristea şi Elena,

fratele şi respectiv sora lui Sima

Ion; Constantin Cojocaru de la

Adrianopol, nepotul lui Sima Ion;

Vasilica, sora lui Constantin Cojocaru, aflată în anul 1869 cu locuinţa tot la

Adrianopol; Zamfirica, copila răposatului Jelea din Bucureşti, botezată de părinţii lui

Răducanu Simonide; Mariţa Lambru Maltopol, născută Cara-Mihale, fina familiei

Simonide; fraţii Alexe Nicolau şi Dimitrie Hagi Gheorghiu (Gheorghe), care primesc

o sumă importantă de bani (art. 7 din testament) şi ale căror legături de rudenie sau

de altă natură cu familia lui Răducanu Simonide nu sunt menţionate în document, în

schimb este consemnat în anexa din 8 februarie 1870 la testamentul scris în 1869

faptul că Dimitrie decedase, iar drepturile răposatului urma să le primească fratele

acestuia, Alexe Nicolau; Catinca, fiica răposatului duhovnic preotul Pandele de la

biserica cu Sfinţi, etc.

Diata de însu-mi mâna mea scrisă şi subscrisă sub a mea pecete. (Semnat)

Răducanu Simonidi. 1869, Ianuarie 30. Acestă diadă va sta la mâna D-lui Nicu Califarov,

pe care va binevoi, ca după încetarea

Portretele ctitorilor bisericii din Brebeni-Olt



mea din viaţă, să o dea prin Monitorul Oficial în publicaţie, iară diata cu No. 2 va sta la

socia mea Elenca, după care are să urmeze coprinderea ei întocmai.1869, Ianuarie 30. –

1870, 1871.

De vreme ce după călcarea poruncei lui Dumnezeu înstrăinându-se neamul

omenesc din moştenirea raiului ca să nu rămână raiul nemuritor, s-a hotărât de Dumnezeu

moartea, şi mutarea dintr-această lume vremelnică şi trecătoare, către viaţa cea vecinică şi

către mostenirea iarăşi a Domnului, care o am perdut-o. Deci fiind aceasta o datorie

netăgăduită, de vreme ce ziua şi ceasul ei nu este sciut la nimenea, are datorie fiesce-care

crescin a se îngriji ca să fie gata spre acea călătorie tot-dea-una, şi a orândui toate lucrurile

sale din lume ca un bun econom, atât spre părtinirea sufletulul său, cât şi spre orânduirea

celor ce rămân în urma lui aicea în lume. Ci dar aceasta socotind şi eu cel credincios fiu

sântei soborniceşti şi apostoleşti biserici a răsăritului, si fiindcă cu sotia mea Elenca, cu cea

după lege ne-am luat în căsătorie de sunt peste treizeci duoi de ani, copil şi moştenitori

averei noastre nu ne-a dăruit Dumnezeu până acum; mai întâi până-mi va sosi ceasul acela

fiind cu minţile întregi, am orânduit cu a mea voe cele ce voesc să se urmeze, după

sfârşitul vieţei mele, printr-această a mea dreaptă şi adevărată diată, care am făcut -o

înaintea Domnului Dumnezeul meu, scrisă şi iscălită de însu-mi a mea mână, adeverind şi

cu a mea pecetie. De aceea şi eu mai înteiu de toate ca un păcătos şi greşit tuturor, cu

rugăciune cer iertăciune de la tot omul căruia îi voi fi greşit ori ce fel de greşeli, şi mă rog

tuturor cu umilinţă, să mă iertaţi cu toată inima de ori ce voi fi greşit, că şi eu încă cu toată

inima iert pe fie-care de orice-mi va fi greşit, ca să aflu pe iubitorul de oameni Dumnezeu

milostivul, mie mult păcătosului şi nevrednicului robului seu, ca un bun şi iubitor de

oameni.

Cele orânduite de mine

Art. 1. Înmormântarea mea va fi la sfânta monastire Cernica, din ceasul încetării mele din

viaţă mă va ţine 24 de ore acasă şi apoi după 24 de ore se va invita trei archerei şi cinci

preoţi care îmi va citi trisaghionu acasă şi apoi mă va pune într-un dric dintre cele mai

bune şi mă va duce pe la barieră şi de acolo mă va pune în altă trăsură până la sfânta

monastire, unde mă va ţine 12 ore şi apoi mă va înmormânta. Mormântul îl va face zidit,

celor trei archerei să li se dea de soţia mea Elenca, de fiecare câte şase galbeni şi celor

cinci preoţi câte o liră iar archereului ce va merge la sfânta monastire cu înmormântarea

mea, să i se dea cincisprezece galbeni , părintelul stareţ să i se dea cinci galbeni, părinţilor

ce mă vor sluji la sfânta dimpreună monastire dimpreună cu archereul şi părintele stareţ,

să li se dea câte un napoleon de fiecare, iar celorlalţi părinţi ce locuiesc tot în sfânta

monastire să li se dea câte o jumătate napoleon de fiecare, preoţilor nostri de la sfânta

biserică cu Sfinţi, să li se dea câte trei napoleoni, fiindcă el o să citească şi acasă stâlpi şi

alte rugăciuni, poate va voi ca să vie şi la monastire vreunul sau amândoi, toate aceste dări

şi altele, se va face de către socia mea Elenca, precum şi toate soroacele va fi în sarcina

sociei mele Elenca, până la şapte ani, la toate acestea va avea de ajutor şi pe D-lui

Gheorghe Dimitriu, pe Alexe şi fratele său Dumitru; în ziua încetării mele din viaţă va da

socia mea Elenca şi patruzeci de sărindare şi alte pomeni, socia mea Elenca va deschide

casele de fier şi va lua câţi bani îi va face trebuinţă spre aceste cheltueli fiind cheile

caselor cu bani la D-ei, toate aceste cheltueli le va face prin mâna D-lui Gheorghe

Dimitriu; archereul care va merge la sfânta monastire cu îmormântarea mea să fie

archereul Afcsentie, la cas că nu va putea merge archereul Afcsentie, atunci se va invita

archereul Teodorin; cu ducerea mea la sfânta monastire, spre îmormântare, se va scoate şi



osele reposaţilor părinţilor mei de la sfânta biserică cu Sfinţi şi le va duce la sfânta

monastire, puindu-le la un loc cu mine, ridicând şi piatra dupe mormânt pe care o va duce

tot la sfânta monastire, punind-o peste mormântul meu, va fi datoare socia mea Elenca, ca

la toate soroacele să aducă câte un archereu până la 7 ani.

Art. 2. Casele părinteşti cu tot coprinsul lor din mahalaua bisericei cu Sfinţi, ce îi zice şi

Popa-Herea, cu No.71, le las sociei mele Elenca, ca să le stăpânească în bună pace, atât

D-ei, cât şi urmaşii D-ei, făcând cu dânsele orice va voi ca o desăvârşită stăpână; mai las

sociei mele şi toate giuvaerecalele şi argintăriile câte se vor găsi toată îmbrăcămintea

caselor, trăsurele şi telegarii. Îi mai las sociei mele Elenca şi toţi banii gata câţi se vor afla

în casele de fer şi ori unde va fi puşi la altă parte, în care bani gata să coprinde una mie

galbeni, zestrea D-ei, după coprinderea foii de zestre, sub a mea iscălitură, va plăti socia

mea şi toate datoriile ce voi fi dator pe la prăvăliaşi după târguieli pentru casă, căci cu

zapise sau cu alte înscrisuri nu sunt dator pe la nimenea, şi care bani gata se află trecuţi în

deosebită foaie, afară de obligaţiile rurale, care să împarte după cum se va vedea la

împărţeala lor, într-această a mea diată.

Art. 3. Moşia Brebeni şi cu alte numiri, din districtul Olt, o las danie la Şcoala Naţională

Română din Bucureşti, însă şcoala, nu va avea nici un drept ca să pretindă să intre în

stăpânirea moşiei, pe dată după încetarea mea din viaţă, ci va intra în stăpânirea acestei

moşii, după încetarea din viaţă a sociei mele Elenca sau după măritişul D-sale, (de se va

mărita), iar până atunci se va bucura de tot venitul acestei moşii socia mea Elenca în pace

şi nesupărată de către şcoală, sau de către onor. efori ai şcolii, socia mea va arenda moşia

primind D-ei arenda pe seama D-sale, fără să aibă vreun amestec şcoala sau onor eforie.

Iar socia mea Elenca nu va avea nici un drept ca să zălogiescă sau să amanetarisească

moşia, fiindcă dreptul D-sale este numai asupra venitului acestei moşii, pe câtă vreme va fi

în viaţă şi în văduvie, iar după încetarea din viaţă a sociei mele Elenca sau după trecerea

D-ei în altă căsătorie atunci şi şcoala va intra în stăpânirea moşiei cu desăvârşire, primind

şi actele moşiei de la socia mea Elenca. Se îndatorează onor. eforie a şcoalei ca să păzească

şi cele coprinse într-această a mea diată în veci, întocmai şi nestrămutate, - va fi îndatorată

onor. eforie a şcoalei ca din venitul acestei moşii la fiecare cinci ani, să trimită câte doi

copii în Europa spre învăţătură, ca să studieze ceea ce se va socoti de folos naţiei şi patriei

noastre române, însă aceşti copii să fie de familii scăpătate, de religia lor ortodoxă, cu bune

năravuri, cu respect la religia lor ortodoxă, şi cu aplecare la învăţătură, spre a se putea

folosi naţia noastră română de învăţătura lor […]

Art. 5. Dobânda de lei vechi 18.420, adică opt-spre-zece mii patru sute douăzeci, pe care

o primeşte de la onor. Minister de finance, pe tot anul la capetele de lei vechi 184,200,

pentru despăgubirea pământurilor date foştilor clăcasi după moşia Brebeni, districtul Olt,

fiindcă şi această dobândă se trage tot din venitul acestei moşii, prin urmare şi această

dobândă o va primi tot socia mea Elenca, dimpreună cu venitul moşiei până la termenul

coprins în art. 4. Iar capetele de lei vechi una-sută optzeci şi patru de mii două sute, când

va ieşi la sorţi se va urma după cum în deosebit articol voi regula. […]

Art. 7. Legăturile ce orânduiesc să se dea de socia mea Elenca prin stăruinţa D-lor epitropi,

la locurile mai jos aretate din suma ce se va strânge din art. 7.

1. Lei 6.400, adică şase mii patru sute lei vechi, să se dea la sfânta biserică cu Sfinţi ce-i zice

şi Popa-Herea, pentru pomenirea sufletelor noastre al neamului nostru.



2. Lei 8,000, adică opt mii lei vechi, să se dea

copiilor lui Constantin Cojocaru ce se află cu

locuinţa la Andrianopolu, adică, nepotului de

socie anume Rada a repausatului tatăl meu

Sima Ion.

3. Lei 9,600, adică nouă mii şase sute lei vechi,

să se dea fraţilor Alexe Niculae şi Dimitrie

Hagi Gheorghiu, cărora pe dată în ceasul

încetării mele din viaţă să se vestească prin

telegraf ca să vină amândoi cât mai în grabă ca

să stăruiască la înmormântarea mea dând tot

ajutorul sociei mele Elenca, până la trei luni şi

înainte.

Art. 8. Capetele de lei 184,200, adica una-

sută optzeci şi patru de mii două sute ce se

pomeneşte şi în art. 5, când va ieşi la sorţi, se

va primi de socia mea Elenca, dimpreună cu

unul dintre epitropii mei coprinşi în acest al meu testament, adică: cu D-lui Dimitrie

Cariagdi, din care sumă va opri socia mea Elenca pe seama D-sale pe jumătate, adică lei

vechi 92,100, adică nouăzeci şi două de mii una sută, şi cealaltă jumătate, adica 92,100,

nouăzeci şi două de mii una sută lei vechi, se vor împărţi după cum la vale orânduiesc,

adică :

1. Lei 16.000, adică şaisprezece mii lei vechi, să se dea la căsătoria copilei Linichi, fiica D-

lui Ioan Cariagdi, fiind botezată de noi.

2. Lei 4.800, adică patru mii opt sute lei vechi, să se dea finei Zamfirichi, adică mumei

Sevastei.

3. Lei 4.800, adică patru mii opt sute lei vechi, sa se dea Catinchi adica sorii Sevastei

4. Lei 6.400, adică şase-mii patru-sute, lei vchi să se dea bătrânei, adică muma finei

Zamfirichii ca să se ajute la căsătoria copilei sale Păunica.

5. Lei 4.800, adică patru-mii opt sute lei vechi, să se dea finei Mariţi Lambru Maltopolu,

născută Cara-Mihale, ca să-i slujească de ecsoprică.

6. Lei 6.400, adică şase-mii patru-sute lei vechi, să se dea finei Sevasti, fetei finei

Zamfirichii, care-i va sluji de ecsoprică.

7. Lei 6.400, adică şase mii patru sute lei vechi, să se dea pentru căsătoria copilei, anume

Catinca, fiica repausatului duhovnic preotul Pandele, fost preot al bisericii Hanul-Colţi.

8. Lei 8.000, adică opt mii lei vechi, să se dea lui Constantin Cojocaru, nepotul de soră,

anume Rada a repausatului tatăl meu Sima Ioan, care nepot se află cu locuinţa la

Andrianopolu, iar ceilalţi lei vechi coprinşi în art. 7, rămân ca să-i primească Constantin,

când se vor vinde nemişcătoarele coprinse la art.6.

9. Lei 12.000, adică douăsprezce mii lei vechi, să se dea Vasilichi, nepoatei de soră, anume

Rada, a răposatului tatăl meu Sima Ioan, care nepoată este soră cu Constantin de sus, şi să

află cu locuinţa tot la Andrianopoli, cărora se va scrie de către D-nii epitropi ai mei la

Andrianopol, ca să vie amândoi Constantin cu sora sa Vasilica, în Bucureşti să-şi

primească legaturile lor ce le las, însă vor veni cu dovezi legale, doveditoare că dânşii sunt

adevăraţii fii ai repausatei Rada, sora repausatului tatăl meu Sima Ion, iar neaflându-se în

viaţă Constantin şi Vasilica, legaturile lor se vor da copiilor lor, tot cu dovezile coprinse de

sus.

Sima Ion



10. Lei 1.000, adică una mie lei vechi, să se mai dea lui Constantin, cu îndatorire, că acestă

mie de lei, să o împartă deopotrivă copiilor repausatului Hristea, fratele repausatului tatăl

meu şi copiilor repausatei Elenchi sora repausatului tatălui meu, însă la câţi copii vor fi

născuţi din Elena cu toate că nici repausatul tatăl meu cât a fost în viaţă nu i-au cunoscut

nici nu i-a văzut vreodată, precum nici eu până astăzi nu-i cunosc deloc.

11. Lei 2.500, adică două mi cinci sute lei vechi a se da Zamfirichii, fata repausatului Jelea, în

Bucureşti, fiind botezată de repausaţii părinţii mei.

Total lei 73.100, adică şaptepzeci şi trei de mii una sută lei vechi.

12. Lei 19,000, adică noăsprezece mii lei vechi, această sumă rămâne în sarcina sociei mele

Elenca, ca să-i împartă de pomană pe la familii scăpătate şi vrednice de ajutat, cu care

sumă se încheie suma de lei vechi 92.100.

Art. 9. Deci socia mea Elenca, va avea tot dreptul, ca una ce şi D-ei ia parte la această

binefacere, ea din când în când, dimpreună cu D. Dimitrie Cariagdi, să mergă la spitalul

Filantropiei, făcând şi câte ceva băgări de seamă la ţinerea acelor 20 de paturi cu bolnavi,

coprinse în art. 3 dintr-acest al meu testament, la trei luni sau mai curând de va fi cu

putinţă, după încetarea mea din viaţă, D-ei socia mea Elenca, dimpreună cu D-nii epitropi

orânduiţi de mine va teslimatisi actele moşiei Gogoşarii spitalului, ca şi onor. Eforie a

spitalului să poată înfiinţa acele douăzeci de paturi cu bolnavi, cât mai fără zăbavă.

Art. 10. Orânduiţii mei epitropi, D. Lazăr Gherasi şi D. Dimitrie Cariagdi, dimpreună şi

socia mea Elenca, avend în ajutor şi pe D-lui Chiru Gheorghe Dimitriu, arendaşul moşiei

Gogoşari, ce sunt rugaţi de mine sub-scrisul, ca pentru dragostea lui D-zeu şi iubirea de

omenire, vor stărui la toate câte orânduiesc, într-această a mea diată întocmai după cum eu

orânduiesc, fără câtu-şi de puţină abatere, aceasta voiesc să se urmeze după încetarea mea

din viaţă, precum cu dreptate şi cu mintea mea întreagă, am orânduit şi cu însumi mâna

mea am scris şi am iscălit această diată sau rămaşii mei ori judecători sau politiceşti sau

bisericeşti, să aibă a da seamă la înfricoşatul a dreptului judecător, Domnului nostru Isus

Hristos, Dumnezeul cel adevărat.

Anul una-mie opt-sute şaizeci şi nouă,

Ianuarie treizeci, 1869 Ianuarie 30.

Pe lângă coprinderea acestui testament al subscrisului ce l-am făcut în anul una mie opt

sute şaizeci şi nouă, ianuarie treizeci, 1869 ianuarie 30, astăzi mai adaug şi cele următoare,

adică:

1. Via ce se coprinde la art. 6 din testament, socia mea Elenca de va voi poate să o poprească

pe seama D-sale, însă în locul viei va fi datoare ca să depuie galbeni austriaci 500, adică

cinci sute sau lei vechi 16,000, adică şaisprezece mii şi cu suma ce se va strânge afară de

vie din coprinderea art. 6, să se poată împlini legaturile coprinse în art. Al 7-lea din

testament.

2. Lei vechi 4.800, adică patru-mii opt sute, ce se coprinde în art. 7 din testament, ca să se

dea lui Dumitru Hagi Gheorghe, dar fiindcă numitul Dimitrie, a încetat din viaţă, prin

urmare acei lei de 4.800 vechi să se dea tot lui Alexe Nicolau, fratelui răposatului Dimitrie,

care să însumează de lei vechi 9.600, adică nouă mii şase sute, ce sunt să se dea lui Alexe,

după art. al 7-lea din testament.

[…]

1870, Februarie 8. Una mie opt sute şaptezeci, Februarie opt. (Sigiliul) (Semnat) Răducanu

Simonidi



5. Deşi prin art. 4 din acest testament al meu făcut în anul 1869, Ianuarie 30, orânduiesc ca

onor. eforie a scoalei din venitul moşiei Brebeni, pe care o las danie scoalei să-i fie datoare

ca la fiecare 5 ani să trimită câte doi copii în Europa spre învăţătură, dar fiindcă venitul

moşiei se adaugă din vreme în vreme, apoi printr-acest articol orânduiese ca onor. eforie a

şcoalei să urmeze condiţiunilor următoare: va fi datoare onor. eforie ca din venitul sus

zisei moşii când va intra şcoala în stăpânirea moşiei, adică la vremea coprinsă în art. 4 din

testamentul meu, din anul 1869, ianuarie 30, să trimită în veci pe fiecare an câte doi copii

în Europa spre învăţătură, însă copii vor fi de calitatea ce se coprinde în art. 4 din

testamentul meu, din anul 1869, Ianuarie 30; 2) onor. eforie a şcoalei va mai fi datoare din

venitul acestei moşii să dea şi la azilul Elena- Doamna, spre ajutor la întreţinerea orfanilor

copii, pe tot anul câte galbeni austrieci 260, adică două sute şaizeci de galbeni; 3. va mai fi

datoare onor. eforie a şcoalei să mai dea din venitul moşiei pe fiecare an câte galbeni 250,

adică două sute cincizeci spre ajutor şi la spitalul de naştere din Bucureşti, aceste ajutoare

se va da pe cât timp va exista aceste două stabilimente de bine-facere, iar prisosul venitului

moşiei îl va întrebuinţa onor. eforie pentru alte trebuinţe ale şcoalei.[…]

1871 Mai 10. Una mie opt sute şaptezeci şi unu, Mai zece.

(Semnat) Răducanu Simonidi.

Personalități oltene - Ion Ionică

Ilie Dumitru

Lingvistica romanească s-a cristalizat ca știință de sine-stătătoare mai târziu decât

în alte țări ale Europei, dar, în scurt timp, a obținut rezultate notabile care au situat-o la

nivel european.

Un domeniu în care lingvistica românească a performat a fost cel al geografiei

lingvistice, în care deschizător de drum a fost lingvistul Jules Gillieron, autor al primului

atlas lingvistic al unei limbi romanice.

Elaborarea unui atlas lingvistic presupune o muncă de durată și de mare

complexitate: întocmirea chestionarului, desfășurarea anchetelor dialectale, întocmirea

hărţilor.

Primul atlas lingvistic al limbii române a fost elaborat de către romanistul german

Gustaw Weigand, la Universitatea din Leipzig, apărut în anul 1909, printre primele din

lume.

Lucrările pentru elaborarea următorului atlas lingvistic al limbii române au început

în anul 1920, în cadrul Muzeului limbii române, înființat pe langă Facultatea de Litere a

Universității din Cluj, sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Au fost anchetate 386 localități

pe baza unor chestionare care cuprindeau 2200 și 4800 de întrebări. În județul Olt,

ancheta a fost desfășurată de către Sever Pop la Tâmpeni (actualmente Movileni).

Finalitatea anchetelor a fost consemnarea stadiului de dezvoltare la care ajunseseră

graiurile și dialectele românești, în momentul în care limba română literară exercita

acțiunea ei de unificare. Faptele de limbă consemnate în hărți au devenit dovezi

indubitabile despre latinitatea limbii romane, despre bogăția și vitalitatea ei, despre

continuitatea romanilor pe acest teritoriu, din perioada daco-romană pană atunci.

După 1960, a început complexa activitate de elaborare a Noului Atlas Lingvistic



Român pe Regiuni care este un adevărat tezaur al limbii romane, realizat în centrele

universitare București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, în institute specializate în anchete

dialectale. Pregătirea a fost deosebit de minuțioasă: au fost întocmite chestionare care

cuprindeau mii de întrebări, structurate pe segmente din viața omului și a colectivității:

ocupații, case, unelte, obiceiuri, corpul omului, etc; numărul localităților anchetate este

foarte mare.

La această activitate vastă a participat cu rezultate foarte bune și conjudețeanul

nostru ION IONICĂ. Pentru Muntenia, el a desfășurat anchete în zona de vest, județele

Teleorman și Olt- în Bârca, satul său natal; pentru Oltenia a investigat zona de sud a

acesteia.

Ion Ionică s-a născut în data de 22 decembrie 1934, în Bârca- Valea Mare într-o

familie modestă: tatăl a fost angajat C.F.R, iar mama a fost casnică; o familie cu un

comportament exemplar. Bunicul său, Petre (Petruță) Ionică a fost alături de bunicul meu,

Enache Călin și de învățătorul Gheorghe Iliescu, membru fondator al Băncii Populare

,,Sfântul Gheorghe'', înființate în anul 1907. A urmat cursul primar la Școala Primară

Valea Mare, iar gimnaziul și liceul le-a urmat la Liceul ,, Radu Greceanu'' Slatina. A fost

student al Facultății de Filologie București, fiind remarcat de către prof. univ. Boris

Cazacu, care a devenit mentorul său. La absolvirea facultății, a primit repartiție

guvernamentală la Școala Elementară Braneți, raionul Balș, regiunea Craiova. Nu a

profesat la Braneți întrucât a fost chemat la Institutul de Fonetică și Dialectologie

București, nou înființat. Aici a muncit timp de patruzeci de ani, până la decesul său

survenit la vârsta de 64 de ani. A fost coleg de muncă cu cercetători de prim rang: Marius

Sala, Teofil Teaha, Valeriu Rusu și alții. Un an de zile s-a specializat la Universitatea din

Bruxelles în geografie lingvistică, în fonetică și dialectologie. Prestigiul de care s-a bucurat

Ion Ionică în rândul colegilor a fost exprimat în scrisorile de condoleanțe: ,,Colegii de la

Institutul de Fonetică și Dialectologie ,,Alexandru Rosetti'' al Academiei Romane anunță

cu profundă durere încetarea din viață al lui Ion Ionică, doctor în filologie, distins

cercetător...Am preţuit cu toții modestia, delicatețea, onestitatea, generozitatea care l-au

caracterizat''. Aceleși cuvinte calde au venit și din partea cercetătorilor de la Institutul de

Lingvistică ,,Iorgu Iordan'' din București: ,, Vă împărtășim durerea la dispariția

prematură și nedereaptă după o grea suferință a confratelui nostru ION IONICA, eminent

cercetător și persoană de o deosebită calitate umană...''.

Cu deosebită abnegație a muncit Ion Ionică la elaborarea Atlasului Lingvistic

Romanic și la Atlasul limbilor Europei, în cadrul cărora a fixat locul limbii române prin

peremptorii argumente științifice. Ion Ionică a fost un lingvist de talie europeană.

În presa de specialitate a publicat numeroase studii în care și-a dovedit pregătirea

de înalt nivel științic. În revista Studii și cercetări lingvistice, anul XVII, 1966, nr. 4, pag.

434-495, a publicat studiul intutilat Terminologia casei ( pe baza Atlasului Lingvistic

Român). Un alt studiu valoros elaborat pe baza Noului Atlas Lingvistic Român-Oltenia a

fost destinat toponimiei din sudul Olteniei. Studiul intitulat ,, Aspecte ale denominației

personale în Oltenia de sud'' publicat în revista Studii și cercetări lingvistice, nr. 2, martie-

aprilie 1983, București, se bazează tot pe chestionarul N.A.L.R , partea introductivă,

menită să ofere informații despre localități și informatori. Autorul grupează faptele

antroponimice în trei categorii: a) nume individuale ( nume de botez, prenume) masculine

și feminine; b) nume de familie; c) supranume. Definește fiecare categorie de

antroponime: a) nume individuale-baza sistemului onomastic desemnează persoana prin

referire la ea însăşi, o deosebeşte de ceilalţi membri ai familiei, b) nume de familie, această

categorie constituie elementul fundamental al sistemului oficial de denominaţie, c)



supranumele (porecle, calificative) de tipul: Gică al lui Gogoneţu, ai lui Cârnu, alde Bazoi

sau de tipul în care numele este substituit de o poreclă, indicând un defect moral sau fizic:

Mutu, Piticu. Numele de bărbaţi provin din nume calendaristice, hagiografice: Ion Ionică

stabileşte frecvenţa numelor: Ion, Gheorghe, Marin, Florea, Dumitru, Ştefan. În cazul

numelor individuale feminine, constată că acestea sunt mai numeroase decât cele

masculine: Maria, Ioana, Floarea, Gheorghiţa, toate având multe hipocoristice şi forme

derivate. Înregistrează nume cu frecvenţă mică: Adelina, Bobina, Bombonica, etc. Unele

nume feminine sunt provenite din nume comune (de obicei nume de plante, flori):

Margareta, Tămâioara, Viorica. Formaţiile neologice sunt mai numeroase în cazul numelor

feminine: Adelina, Eugenia, Jana, Lucreţia, Vergica, Victoria. Autorul constată că multe

nume de persoană feminine sunt formate prin derivarea cu sufixe moţionale, sau cu sufixe

propriu-zise: a (moţional), eana, eta, ia, ita, uţa, etc: Aurica-Aurică; Nicula-Nicolae; Stana-

Stan.

Cu privire la numele de familie, autorul arată că acestea formează elementul

fundamental al sistemului de denominaţie, ca element comun unei întregi familii. Ion

Ionică are în vedere: provenienţa numelor de familie, modul lor de formare, locul lor în

formula antroponimică oficială sau populară. Informatorii au răspuns diferit la cererea de a

enumera nume mai cunoscute din localitate: a) unii informatori au dat răspunsuri oficiale

,,ca la şcoală´´: Bălan, Cazacu, Preda; b) alţii au indicat nume de grup sau supranume

colective: Bădiţăşti (Bădiţa), Iovănari (Iova); c) alţii au răspuns prin formule

antroponimice proprii sistemului popular de denominaţie: ai lui Carabulea, alde Tanţu,

d-alde Niţă.

Multe nume de familie provin din nume individuale: Badea, Bratu, Preda, Radu,

Stanciu; altele provin din supranume şi porecle, care la rândul lor, au la bază nume comune

de obiecte, animale, plante: Briceag; Iedu, Pisică; nume de ocupaţii şi meserii: Zugravu,

Casapu; calităţi şi defecte: Bălan, Lungu, Tulitu. Multe nume de familie sunt formate prin

derivare: cu suf. eanu-Gârleanu; escu-suf. patronimic-Dobrescu, Tomescu; an(i)-suf. cu

valoare augumentativă-Bivolan, Glăvan; ea-Botea, Ciurea; oi(u) Băloi, Răvoiu; ache-

Ienache, Ristache. Alte sufixe: aş-Cumpănaşu, eş-Mareş, eţ-Mituleţ; giu-Hainagiu; işor-

Petrişor; icică-Stănicică, uţ-Răduţ.

Referitor la supranume (porecle, calificative), Ion Ionică arată că într-o

comunitate de tip rural ,,oamenii se cunosc foarte bine între ei şi în raporturile reciproce

obişnuite nu apelează la numele de familie decât atunci când contextul este foarte oficial,

ci apelează în primul rând, la formele antroponimice alcătuite din nume

individuale+supranume în calitate de substitute ale numelui de familie.''

Din răspunsurile informatorilor, se contureză două situaţii:

a)una, în care sistemul popular acţionează nestingherit prin alăturarea unui

supranume neutru (calificativ) sau nume indicand apartenenţa la un neam, la o familie:

Gică al lu Gogoneţu, ai lu Cârnu, alde Băzoi;

b)alta, în care substitutul numelui de familie este o poreclă, indicând un defect fizic

sau moral: Bătăiosu, Mutu, Puţănică, Treabă.

Ion Ionică grupează supranumele în mai multe subgrupe:

1. supranume care indică apartenenţa sau originea locală-Orleanu.

2. supranume provenite din nume, prenume, hipocaristice, augumentative-Albei,

Mitrică, Neagoe;

3. supranume exprimand meserii, ocupaţii: Brânzan, Doicaru;

4. supranume care exprimă diverse însuşiri sau defecte fizice: Creţu, Moacă;

5. supranume care exprimă defecte psihice sau morale: Bâzdâc, Ursu;



6. supranume provenind din diferite metafore, aproprieri, comparaţii cu obiecte,

animale, păsări, etc: Buruiană, Cioară, Măgaru, Păsărică;

7. supranume acordate după întâmplări: Averescu, Vrajbă;

8. supranume fără explicație clară: Băroată, Ciutu, Pață, Tabie.

Poreclele feminine sunt grupate de către Ion Ionică astfel:

1. unele sunt împrumutate de la bărbat: Cola lu Țardel, a lu Micotă;

2. supranume derivate cu sufixe de la porecla bărbatului: Baroancă, Manzoaică,

Varteșcoaia.

3. cele mai multe supranume feminine sunt directe, personale fără nicio legătură cu familia

din care face parte: Ancălia(-Anca), Durda, Junca, Pipilica, Roşia, Şaula.

Studiul se încheie cu câteva concluzii:

1.în zona Olteniei de sud, ca şi în alte zone din ţară, există multiple posibilităţi de

denominaţie personală;

2. există două sisteme antroponimice-oficial şi popular, cu trăsăturile lor distincte:

- sistemul oficial are ca formulă numele de familie+numele individual;

- sistemul popular are mai multe posibilităţi de a denumi un individ: nume individual+

supranume sau nume individuale+supranume (poreclă, calificativ);

- sistemul popular este mult mai puţin convenţional şi mult mai motivat prin supranume ca

substitute ale numelui de familie, mai sugestive, cu o mai mare putere de evocare şi de

identificare personală;

- între cele două sisteme de denominaţie personală există o legătură permanentă.

Inventarul de nume folosit astăzi este rezultatul firesc al unei evoluţii istorice,

fiind format din creaţii antroponimice proprii sau din împrumuturi adaptate specificului

limbii române şi sistemului de nume româneşti.

Un asemenea studiu este un bun exemplu pentru orice profesor care doreşte să

cerceteze sistemul denominaţiei personale din localitatea unde profesează.

Ion Ionică a cercetat studiile de antroponimie românească la care au contribuit

importanţi lingvişti romani: I.A.Condrea-Onomastica romană cu privire specială la

onomastica Olteniei, curs 1935-1936, Ştefan Paşca- Nume de locuri şi nume de persoane

din Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, Alexandru Graur- Nume de persoană, Bucureşti, 1965,

Iorgu Iordan- Influenţa modei asupra numelor de persoană, Limba română, 1979.

Cercetătorul oltean citează multe studii care s-au ocupat de antroponimia din

Oltenia: Gh. Bolocan- Formarea numelor de grup în Oltenia, Studii şi cercetări

lingvistice, 1982; Ion Toma- Nume de persoane în satul Lăcriţa (Dolj); Marilena Velican

Coşinschi- Porecle şi supranume din Celei (Olt), 1972; R.Sp.Popescu- Din antroponimia

Gorjului de Nord, 1973.

Aceeaşi probitate ştiinţifică dovedeşte Ion Ionică în

recenziile pe care le face unor studii lingvistice tipărite de edituri

de specialitate sau unor teze de doctorat în urma cărora se

acordau titluri universitare. Cerceta etimologii care presupuneau

o profundă cunoaştere a fenomenului lingvistic. Nu oricine se

încumeta să cerceteze afirmaţiile unei persoane care solicita titlul

de doctor în filologie, afirmaţii care aveau girul unor profesori

universitari. Cu argumente ştiinţifice, el a făcut-o cu mult tact.

În semn de respect pentru personalitatea ştiinţifică a lui

Ion Ionică, Primăria Valea Mare a dat numele acestuia

străzii pe care se afla casa în care s-a născut şi a copilărit.



În noiembrie 1916 o companie de ciclişti luptă cu invadatorii în judeţul Olt

Colonel r. Matei Dumitru

Dintre numeroasele mărtuirii ale participanţilor la luptele duse în Războiul pentru

Întregirea Neamului aducem astăzi în atenţia cititorilor pe cele scrise de generalul Nicolae

Tătăranu, comandantul unei companii de ciclişti care a luptat împotriva ocupanţilor şi pe

teritoriul judeţului Olt, în noiembrie 1916.

În scrisoarea adresată lui Moş Costache, scrisoare care ţine loc de prefaţă

volumului intitulat „ACUM UN SFERT DE VEAC. AMINTIRI DIN RĂZBOIU”, generalul

Nicolae Tătăranu mărturiseşte: în povestirea aceasta, alcătuită fără deosebit meşteşug, am

vrut să arăt câteva crâmpeie din războiul nostru trecut, aşa cum le-am trăit şi simţit eu.

Vremurile de acum, îi spune autorul,

seamănă prea bine cu cele de atunci. Aceeaşi

nelinişte, aceeaşi înfrigurare! Atunci însă tumultul

sufletesc era legat de înfăptuirea idealului naţional,

iar astăzi este legat de păstrarea hotarelor în care

sălăşluieşte neamul reunit.

Scrisă între 1935 şi 1939 la Cahul şi tipărită

în aprilie 1940 la tipografia Cartea Românească din

Bucureşti, cartea redă atât acţiunile de luptă ale

companiei de ciclişti şi ale Diviziei 1 Cavalerie din

care aceasta făcea parte, cât şi epopeea trăită de autor

şi camarazii săi care şi-au pus viaţa în pericol mai

mult decât în lupta cu inamicul, evadând din

prizonierat şi parcurgând 210 km. pe teritoriul ocupat

de inamic, din care 154 prin munţi, pentru a ajunge

în liniile frontului nostru din munţii Vrancei să

continue lupta împotriva pentru împlinirea idealului

lor.

Sunt 250 de pagini de mărturii cutremurătoare, însoţite şi de numeroase fotografii,

care marchează drumul parcurs de eroi de la evadare până la reîntâlnirea cu trupele proprii,

în munţii Vrancei, după ce au trecut prin liniile inamicului.

Din noianul amintirilor redă clipele trăite la Flămânda, în bătălia de pe Argeş şi în

clipele grele petrecute în care aventura s-a împletit cu idealul, chinurile cu nepăsarea,

sacrificiul de sine cu groaza de moarte, dar a mers înainte. Mărturiseşte că a avut îndoieli

dacă trebuie să scrie prin ce a trecut, dar la imboldul lui Moş Costache, care-i cerea să

povestească tinerilor ce a însemnat pentru el războiul, îi urmează sfatul şi-i trimite acestuia

simţăminte de respect, dragoste şi recunoştinţă pentru sfaturi şi pentru serile petrecute

împreună.

Maiorul Băltăţescu Dumitru nu m-a lăsat până nu m-am hotărât să scot din

saltare note uitate şi din suflet amintiri pe care colbul începuse a le acoperi.

Din câte ştim, este singura carte publicată de eroul din 1916, care a ajuns şef al

Marelui Stat Major, a luptat în al doilea război mondial la Odessa, ca şef de stat major al

Armatei a 4-a, a condus Divizia 20 Infanterie până la Don şi în luptele de la Stalingrad, a

reuşit să iasă din încercuire şi de la 24 august a condus Corpul 6 Armată în luptele de la

Târguşorul Nou de lângă Ploieşti, de pe Târnava Mică şi de pe Mureş, continuând în



Ungaria şi Cehoslovacia până în martie 1945 când s-a îmbolnăvit şi a fost trecut în rezervă.

Ce pagini memorabile ne-ar mai fi putut lăsa acest vrednic ostaş patriot!

*

S-a născut la 3 decembrie 1890 în Măicăneşti, judeţul Râmnicu Sărat. A dorit, ca

şi alţii, să devină ofiţer pentru a sluji ţara sub mândra tunică cu epoleţi şi cu sabie la şold,

simboluri de nobleţe şi bărbăţie pentru toţi cei din vremea mea. Însufleţiţi de idealul

naţional eram gata să sacrificăm totul pentru pământul de care ne legau trainic cele mai

înalte simţăminte.

Îmbrăţişează cariera armelor în 1909 şi în cei 2 ani de şcoală militară în Dealul

Spirii învaţă preţul sacrificiului de sine, supunerea la o disciplină fără de murmur,

înlăturând continuu interesele personale pentru cele generale.

După absolvirea şcolii a fost repatizat în Batalionul al II-lea de Vânători Regina

Elisabeta. Anul 1913 a fost pentru el o manevră mai grea, iar de la izbucnirea războiului,

în 1914, a trebuit să mai aştepte 2 ani până la intrarea în acţiune.

S-a căsătorit la 5 iulie 1916 cu domnişoara Natalia Urseanu, având ca naş de

cununie pe comandantul companiei, Principele Carol al II-lea. În vara anului 1916 a primit

comanda companiei ciclişti din Batalionul al II-lea de Vânători Regina Elisabeta,

companie care fusese

comandată cu multă

competenţă de Principele

Moştenitor Carol al II-lea,

pregătind temeinic cei 145

de soldaţi pentru războiul ce

bătea la uşă.

La 15 august

compania de ciclişti detaşată

la Divizia 1 Cavalerie se

înşiră în goana mare spre

Alexandria, unde era

Divizia. Ajunşi la

Alexandria în seara zillei de

16 august se instalează în

corturi prin curţile oamenilor. La 4 septembrie compania a primit ordin să facă paza

Ostrovului Bujorescu, în dreptul Zimnicei.

Autorul precizează că, fiind locotenent, nu cunoştea ansamblul acţiunilor armatei,

mărginindu-se la unitatea sa şi nici nu doreşte să înveţe pe cineva cum se face războiul,

căci de cele mai multe ori aceasta o înveţi singur. Din acest motiv nu critică nici hotărâri

evident eronate, cum au făcut alţi autori după terminarea războiului.

România hotărâse intrarea în războiul contra Austro-Ungariei pentru a elibera

Transilvania, trecând la ofensivă cu majoritatea forţelor şi lăsând pe graniţa cu Bulgaria

1/3 din forţe.

Armata 1-a, cu 5 divizii de infanterie şi o brigadă de cavalerie, era concentrată în

Oltenia şi avea misiunea să atace şi să respingă inamicul din Banat şi de pe Mureşul

inferior pentru a nu-i da posibilitatea să atace de flanc trupele noastre ce treceau la

ofensivă din Muntenia şi Moldova.

Armata a 2-a concentrată în Muntenia avea 4 divizii de infanterie şi o brigadă de

cavalerie cu care trebuia să ajungă pe Mureşul mijlociu.

Armata de Nord se afla în Moldova cu 5 divizii de infanterie, Divizia 2-a



Cavalerie şi o brigadă mixtă, având misiunea să ajungă pe Mureşul superior atacând

inamicul din sud-vestul Bucovinei şi din Maramureş.

Armata a 3-a se afla pe Dunăre şi în Dobrogea cu 6 divizii de infanterie, Divizia

1-a Cavalerie şi două brigăzi de călăraşi, asigurând atât spatele armatelor ce acţionau în

Transilvania, cât şi concentrarea Corpului de Armată rus (două divizii de infanterie şi o

divizie de cavalerie).

În prima fază armatele române urmau să ajungă pe Mureş, în faza a doua, pivotând

pe Ccaransebeş, Armata a 2-a şi Armata de Nord urmau să pună stăpânire pe inima

Ardealului în zona Cluj-Dej-Ciucea şi în final, în faza a treia, se prevedea continuarea

ofensivei în Câmpia Tisei, cu grosul forţelor pe Someş.

*

În cadrul Armatei a 3-a Divizia 1 Cavalerie a fost subordonată Corpului 6 Armată

şi la 16 august era în zona Buzescu-Alexandria-Ţigăneşti, în lungul şoselei Roşiori de

Vede-Zimnicea; până la 4 septembrie a apărat un sector pe Dunăre între gura Oltului şi râul

Vedea.

Brigada 3 Roşiori, colonel Străinescu, avea sector între Vedea şi ostrovul Barzina

Mică, în cadrul ei fiind şi

compania de ciclişti, care

apăra ostrovul Bujorescu ce

acoperea Zimnicea.

Brigada 2 Roşiori

avea sectorul de vest, de la

ostrovul Barzina Mică până

la râul Olt.

La 4 septembrie

compania de ciclişti a plecat

la Zimnicea, care fusese sub

focul artileriei bulgare. Un

pluton a rămas la dispoziţia

diviziei, un pluton

constituia rezerva la

Zimnicea şi celelalte două

plutoane au ocupat poziţie

pe malul sudic al ostrovului Bujorescu.

La 6 septembrie, în jurul prânzului, artileria bulgară a bombardat zona timp de

două ore, până a fost redusă la tăcere de artileria noastră.

La 9 septembrie divizia a ordonat evacuarea Zimnicei sub supravegherea

companiei de ciclişti. Oamenii au părăsit localitatea cu ce au putut, plecând care încotro.

Pentru apărarea ostrovului Bujorescu şi a ostrovului Persina au mai sosit secţia de

mitraliere din Regimentul 3 Călăraşi cu căpitanul Iordache, secţia de artilerie veche de 76

mm din Regimentul 26 Artilerie cu sublocotenentul Teodoreanu şi o companie de miliţieni

din Regimentul 82 Infanterie cu sublocotenentul Ionescu.

La 15 septembrie ora 9.00 Divizionul 1 Artilerie Călăreaţă, care sprijinea

Brigada 3 Roşiori, a început să bombardeze Şiştovul, iar artileria bulgară a ripostat cu o

baterie de 150 mm. În timpul acestui duel de artilerie au murit sublocotenentul de rezervă

Vârnav Petre şi 3 soldaţi, iar sublocotenenţii Sultanovici Ioan, Dumitru Eugen şi 6 soldaţi

au fost răniţi.

Compania a primit ordin să se îndrepte spre Drăgăneşti pe şoseaua Alexandria.



Se aflaseră unele veşti despre cele petrecute la Turtucaia.

Marele Cartier General hotărăşte să renunţe la planul iniţial şi să treacă la

ofensivă pe frontul de sud: cu forţele româno-ruse din Dobrogea să fixeze inamicul de

front şi cu Armata a 3-a, întărită, să treacă Dunărea pe la Flămânda şi să cadă în flancul şi

spatele forţelor inamice. Armata a 3-a avea 5 divizii de infanterie şi una de cavalerie, iar

bulgarii nu aveau trupe importante pe o rază de 30 de km.

S-a adus material pentru două poduri peste Dunăre şi 250 de bărci şi s-au înnecat

şlepuri la 12 km în amonte ca stăvilar contra flotei inamice, Dunărea fiind scăzută.

Divizia 1 Cavalerie nu ştia nici de trecere, nici de pregătiri, dar la 15 septembrie

a primit ordin de la Armata a 3-a să se ducă la prundul Bellu, unde s-a aflat în zilele de 16-

19 septembrie, deplasându-se în zonele Prunaru-Mihai Bravu-prundul Bellu-Flămânda.

La 18 septembrie ora 3 p.m. a primit de la Grupul de Armate Sud Ordinul

telegrafic nr. 2:

Brigada care va trece Dunăerea cea dintâiu are drept misiune a întrerupe

comunicaţia telegrafică şi telefonică şi calea ferată între Rusciuk şi Varna.

După trecerea grosului diviziei, a doua zi, brigada împreună cu artileria călăreaţă

şi mitralierele se va uni cu brigada dintâi şi împreună vor avea ca misiune să acopere

flancul drept al Armatei înaintând în direcţia Razgrad, unde se va face tot posibilul să

distrugă hangarele şi depozitele parcului de aviaţie inamic.

Această operaţiune va fi condusă de comandantul diviziei.

Brigada din coadă va fi îndreptată pe direcţia Babovo-Brendean-Turtucaia cu

misiunea de a acoperi stânga Armatei. […]

General Averescu

Marile unităţi ale Armatei a 3-a se concentraseră în zona Flămânda în seara de 17

septembrie. Lunca Dunării era un

furnicar de trupe. Trupele Diviziei

10 erau pe plajele de îmbarcare,

Divizia 21 se mişca pe şosea spre

Flămânda, Divizia 22 era la

Comana, Corpul 6 Armată se afla în

zona Jarcaleţi-Frăteşti. Divizia 1

Cavalerie era în jur de prundul

Bellu.

La 18 septembrie, ora 3.00

Regimentul 5 Vlaşca şi Regimentul

20 Teleorman încep trecerea cu cele

250 bărci la est de Ostrovul Lung.

Până la prânz au trecut 5 regimente

de infanterie şi după masă au

continuat resturile Diviziei 21 Infanterie. Construcţia podului a început la ora 5.00

dimineaţa.

Compania de ciclişti a sosit la 18 septembrie ora 11.00 la prundul Bellu. Sufla un

vânt rece prevestitor de ploaie.

Diviziile 10 şi 21 Infanterie au format capul de pod, iar la ora 18.00 urma să treacă

Divizia 1 Cavalerie. De la ora 15.00 a început un bombardament de aviaţie: 6 avioane

bombardau zona aglomerată făcând panică în trupele noastre neobişnuite cu aşa ceva.

Ordinul Cavaleria la pod! a fost transmis greşit: Cavaleria inamică la pod! şi



panica a devenit şi mai mare: Fugiţi! Vin bulgarii!, deşi aveam dincolo de pod 5 regimente

ale noastre.

O schijă ucide pe şeful de stat major al Diviziei 1 Cavalerie, maiorul Diculescu

Botez. Două bombe cad în mijlocul plutonului 4 al companiei de ciclişti rănind grav pe

locotenentul Mavrichi şi 12 soldaşi, iar sergentul instructor Badea Grigore şi soldatul

Vârlan au fost omorâţi. Compania a intrat în nişte tranşee neocupate de nimeni. Seara

bombardamentul a încetat şi ordinea a fost restabilită.

Trecerea Dunării şi manevra de la Flămânda s-au contramandat. Bombardamentul

aerian produsese mare încurcătură între unităţi, iar apărare antiaeriană nu aveam

suficientă. Vântul puternic rupsese podul în două locuri şi reparaţia se făcea greu din

cauza valurilor mari. Ploaia cădea şuvoaie, caii şi trăsurile alunecau, iar din cauza unor

portiţe smulse de vânt capul podului dinspre malul bulgar s-a desprins, producând

întârziere şi mai mare.

La 19 septembrie ora 9.30 au apărut la colţul de sud-vest al Ostrovului Lung două

vase austriece care au început să tragă asupra podului, iar alte două trăgeau de lângă insula

Tabanu asupra trupelor care trecuseră şi mai rar asupra trupelor ce aşteptau să treacă.

Ieşirea vaselor inamice se datora faptului că ploaia a umflat Dunărea şi a permis

ieşirea vaselor din ascunzători.

Lunca se transformase într-o mare băltoacă de noroi şi nu se mai putea merge decât

pe şoseaua înţesată de trupe, tunuri, cai şi chesoane răsturnate. Artileria nu se putea deplasa

pentru a lovi vasele inamice. Pe la ora 3 p.m. vasele s-au retras fiind lovite în plin de

câteva priectile, dar inamicul a lansat şlepuri încărcate cu exploziv stricând podul.

Situaţia generală pe front era grea: Pierdusem lupta de la Sibiu, iar Armata a 2-a se

retrăgea spre Braşov. Generalul Averescu a plecat la Periş, convocat la un Consiliu. O parte

din trupele de la Flămânda sunt trimise în Ardeal, iar altele în rezervă, precum Divizia 1

Cavalerie. Compania de ciclişti, cu bicicletele în spinare, porneşte pe calea pe care venise,

spre Goştinaru-Argeş. Din cauza drumului greu, în 6 ore compania a parcurs doar 5,5 km.

Între 20 septembrie şi 4 noiembrie Divizia 1 Cavalerie a trecut din nou în apărare

pe Dunăre, comandant al Diviziei fiind generalul Botea, care a înlocuit pe generalul

Herescu, grav îmbolnăvit la Flămânda.

Comandantul Armatei a 3-a, generalul Văleanu, a ordonat Diviziei 1 Cavalerie să

ocupe sectorul cuprins între gura Oltului şi gura Vedei numai cu o brigadă de cavalerie,

menţinând grosul diviziei la Alexandria.

La 24 septembrie soseşte ştirea că trupe austro-ungare aduse de flotă au debarcat în

insula Cinghinarele lângă balta Suhaia şi au masacrat marinarii care supravegheau

Dunărea. Detaşamentul marinarilor nu avea legătură cu comandamentul şi nu a primit

ajutoare. După o rezistenţă eroică sublocotenentul Izvoranu, comandantul marinarilor, a

murit ca un brav.

Compania de biciclişti a fost pusă la dispoziţia colonelului Oproiu în zona

Zimnicea pentru a face siguranţa unei baterii de artilerie grea situată la sud-est de satul

Fântânele, dar la 28 septembrie a fost înlocuită de un escadron de cavalerie.

Divizia 1 Cavalerie a rămas la Drăgăneşti ca rezervă a Grupului Apărării Dunării.

Între 28 septembrie şi 29 octombrie compania de ciclişti a schimbat cantonamentul

de 6 ori, cantonând la Ştorobăneasa, Beiu, Brânceni, Alexandria şi alte localităţi, fiind la

dispoziţia Brigăzii 2 Roşiori, a sectorului 3 Olteniţa, în rezerva diviziei sau în alte misiuni.

Dispozitivul diviziei se modifica în continuu, fără nici o noimă. Comandantul

companiei a primit ordin la 27 octombrie ca a doua zi să fie gata de luptă în satul

Brătianca. A întâlnit acolo pe locotenentul Manafu (viitorul general) cu mitralierele



Regimentului 10 Roşiori şi nici acesta nu cunoşte situaţia. Nici până astăzi nu am putut

afla ce a fost acolo, scrie autorul.

La 29 octombrie compania a primit ordin să revină la Brânceni, unde împreună cu

Brigada 3 Roşiori ieşeau din acoperire şi treceau în rezerva la Alexandria, cu misiunea de a

fi gata să meargă în direcţia ce se va ordona.

Situaţia generală din Oltenia şi evenimentele petrecute între 5-10 noiembrie

1916.

După atacul dat pe tot frontul român în octombrie, comandantul Armatei a IX-a

germane, generalul Erich von Falkenhayn hotărăşte atacul principal pe valea Jiului şi

porneşte ofensiva cu 3 grupuri de forţe:

-Grupul Szivo, cu o brigadă de infanterie şi o brigadă de ciclişti, de-a lungul

Dunării, după ce a respins Grupul Cerna (5 batalioane şi 4 baterii), decimat în luptele de pe

muntele Alion;

-Grupul Kühne, cu 4 divizii şi un corp de cavalerie cu două divizii pe Valea Jiului,

care a respins grupul Jiu (Divizia 1 Infanterie, apoi şi Divizia 17 Infanterie). La Petroşani

mai era încă o divizie de infanterie germană dată Grupului Kühne;

-Grupul Kraft, cu Corpul Alpin şi o divizie de infanterie, care opera pe valea

Oltului şi Argeşului contra Corpului 1 Armată român.

Armata 1-a română avea forţele din Oltenia şi de la nord-vest de Piteşti,

Detaşamentul Cerna, Detaşamentul Dunărea (între Hinova şi gura Oltului), Diviziile 1 şi

17 Infanterie.

Germanii au reuşit să rupă frontul de la Jiu între 1-6 noiembrie şi înaintau pe văile

Motrului, Jiului, Gilortului, Amaradiei şi Olteţului, cavaleria lui von Schmetow executând

o largă mişcare de învăluire a flancului stâng al forţelor noastre.

Marele Cartier General ordonă Diviziei 1 Cavalerie să treacă la Armata 1-a pentru

a-i proteja retragerea, iar Armata 1-a dă Ordinul de Operaţii nr. 877/7 noiembrie ora 10.00:

Trupele Diviziilor 1 şi 17 Infanterie care au luptat pe valea Jiului se retrag sub

comanda colonelului Anastasiu S. Ioan de la Filiaşi spre Craiova, urmărite de cavaleria

inamică.

Este de cel mai mare interes ca şi Corpul de Cavalerie107

să intervină cât mai

repede posibil pentru a opri cavaleria inamică şi a da astfel trupelor noastre timpul

necesar pentru refacerea unităţilor.

Linia de retragere din valea Jiului nu mai este spre Caracal, cum se ordonase, ci

spre Slatina. Corpul de cavalerie se va conduce astfel ca să ajute trupele atât în lupte, cât

şi în marşurile de retragere.

Intraţi în relaţiune cu colonelul Atanasiu de la Craiova, comandantul trupelor din

această parte, pentru a vă coordona acţiunea în sensul de mai sus.

Comandantul Armatei 1-a

General Vasilescu

Divizia 1 Cavalerie se pune în marş de la Alexandria spre Caracal şi trimite pe

maiorul Alexandrescu din statul major să ia legătura cu colonelul Anastasiu Ioan. Acesta

cere să i se pună la dispoziţie o brigadă de cavalerie şi secţia autoblindate, fără a preciza

locul.

La 7 noiembrie ora 16.00 precizează că brigada să se îndrepte spre Balş, iar la ora

16.30 Armata 1-a telegrafiază Diviziei 1 Cavalerie:

107Fără Brigada 3, care rămăsese în apărare pe Dunăre



Este de cel mai mare interes ca să daţi ajutorul dvs. cât mai curând trupelor destul

de încercate ce au luptat la Jiu şi care sunt urmărite de cavaleria inamică.

Trupele de cavalerie inamică s-au semnalat pe Văile Olteţului şi Cerna, cu intenţia

probabilă de a distruge calea ferată dintre Craiova şi Slatina, precum şi podurile din

această parte (sublinierea noastră, M.D.). Luaţi vă rog măsuri pentru a asigura şi contra

acestei din urmă eventualităţi retragerea trupelor.

Comandantul Armatei 1-a

General Vasilescu

Este de mirare că generalul Vasilescu apreciază ca intenţie probabilă a inamicului

aflat în ofensivă distrugerea căii ferate dintre Craiova şi Slatina, precum şi a podurilor din

această parte, cale ferată şi poduri pe care urma să le folosească în interes propriu.

Asemenea distrugeri le fac trupele care se retrag, pentru a întârzia înaintarea inamicului.

Marele Cartier General face cunoscut Diviziei 1 Cavalerie că îi va pune la

dispoziţie şi Brigada 4 Roşiori din Divizia 2 Cavalerie ce urma să sosească în zona Slatina.

În noaptea de 7/8 noiembrie Divizia 1 Cavalerie trimite Brigada 1 Roşiori şi

compania ciclişti la Balş, la dispoziţia colonelului Atanasiu, dar acesta preferă un escadron

de mitraliere și compania cicliști.

Divizia 1 Cavalerie mai trimite Brigada 2 Roșiori cu o baterie și un escadron de

mitraliere pentru a supraveghea direcția Caracal-Craiova. Pentru Brigada 4 Roşiori

hotărăşte să se deplaseze în zona Găneasa pentru a supraveghea direcţia Slatina-Balş.

Compania ciclişti primeşte ordin să apere podul Stoeneşti.

Armata 1-a aprobă hotărârile Diviziei 1 Cavalerie, dar la 8 noiembrie ora 10.30

face cunoscut că Brigada 4 Roşiori nu mai poate sosi la timp, calea ferată Piteşti-Slatina

fiind blocată cu sute de vagoane garate în staţii. Ca urmare Divizia 1 Cavalerie ordonă

Brigăzii 2 Roşiori să meargă la Găneasa în locul Brigăzii 4 Roşiori, lăsând pe direcţia

Caracal-Craiova numai patrulele trimise de brigadă.

În drum spre Găneasa brigada întâlneşte pe căpitanul Ghica din statul major al

diviziei, de la care află că nu va mai merge la Găneasa, zona fiind acoperită de Brigada 1

Roşiori din ordinul colonelului Atanasiu.

Brigăzile de cavalerie, în loc să plece spre inamic, în urma atâtor ordine

contradictorii executau un adevărat cadril.

La ora 20.00 Armata face cunoscut că la 9 noiembrie va sosi pe front Brigada 4

Roşiori, iar Divizia 1 Cavalerie va opera astfel:

-Cu o brigadă, două escadroane de mitraliere, 1-2 baterii, două automitraliere şi

compania de ciclişti, pe comunicaţia Drăgăneşti108

-Balş;

-Grosul diviziei pe direcţia Balş-Craiova;

-Podul de la Stoeneşti să fie păzit de 1-2 escadroane care înlocuiesc compania de

ciclişti.

*

Lipsa de continuitate şi stabilitate în măsuri au fost cauzele principale ale multor

nenorociri pe câmpul de luptă, zice generalul Tătăranu şi constată necesitatea unui sistem

de lucru în jurul unei idei directoare de la care să nu ne abată evenimentele şi

împrejurările.

Compania de ciclişti mergea tăcută spre front, cu hainele udate de ploaie şi de

primii fulgi de zăpadă, iar bicicletele nu ajutau, ba chiar erau un balast. La miezul nopţii

108Sigur Drăgoteşti-Balş, comunicaţia Drăgăneşti-Balş fiind înapoia grosului diviziei (n.n. D.M.)



de 7 noiembrie compania se opreşte la Stoeneşti şi comandantul ei merge la Caracal unde

află că s-a hotărât retragerea din Oltenia şi Divizia 1 Cavalerie urmează să protejeze

retragerea pe la Slatina şi Stoeneşti.

Misiunea companiei ciclişti era să apere podul Stoeneşti şi după retragere o echipă

de pionieri aflată la Stoeneşti cu materialele necesare să-l arunce în aer. Echipa era formată

din 3 oameni: un sergent şi 2 soldaţi, având 100 kg. de pulbere cu care nu puteau îndeplini

misiunea, situaţie pe care a comandantul companiei de pază a podului a raportat-o diviziei.

A doua zi comandantul companiei ciclişti a recunoscut cu ofiţerii săi o poziţie la

vest de Stoeneşti care intercepta drumurile de acces spre pod, apoi a instalat în poziţie

plutoanele locotenentului Bădulescu şi sublocotenentului Aslan Cezar, iar plutonul lui

Dimăncescu a fost păstrat în rezervă. Au săpat tranşee, şanţuri de comunicaţie şi au trimis

bicicletele înapoi cu câteva căruţe.

În cele 3 zile cât a fost în poziţie la Stoeneşti a văzut convoaiele de femei, bătrâni

şi bărbaţi care se scurgeau spre Muntenia, unii îmbrăcaţi ca de sărbătoare, alţii numai cu ce

au apucat. Unii aveau blană luxoasă şi pălărie tare, stropiţi cu noroi de sus până jos,

odihnindu-se pe pământul gol şi sorbind cu lăcomie dintr-o gamelă afumată, căci flămânzii

cereau mâncare şi ostaşii

împărţeau borşul lor bieţilor

oameni, care mulţumeau cu

lacrimi în ochi.

O domnişoară trăgea

de frâu cu disperare,

încercând să să ridice un cal

costeliv căzut de oboseală şi

foame, dar acesta trăgea să

moară.

Unui moşneag ce

venea agale spre pod cu carul

tras de boi comandantul

companiei i-a spus să nu-şi

părăsească ogorul, căci fiind

bătrân, nu i se poate întâmpla

nimic. Bine taică, dacă spui dumneata...,a zis bătrânul şi a pornit înapoi.

În ziua următoare comandantul companiei a aflat că va fi înlocuit de un escadron

din Regimentul 9 Roşiori, anume de cel cu caii mai slabi. De la divizie a primit ordinul nr.

494:

Divizia 1 Cavalerie,

către

Compania 1 Ciclişti.

În urma Ordinului Armatei I-a, compania de ciclişti primind o altă însărcinare se

ordonă:

A vă pune în marş prin Dobrosloveni – Osica de Jos – Racoviţa – Balş. Marşul îl

veţi executa în două etape: prima etapă de la Stoeneşti la Osica, unde veţi rămâne

noaptea. A doua etapă de la Osica la Balş.

Un escadron din Regimentul 9 Roşiori este însărcinat în locul Dvs. cu paza

podului de la Stoeneşti. Însărcinarea companiei este ca ajunsă la Balş să intre sub ordinele

Brigăzii I-a Roşiori şi să opereze împreună cu aceasta. Ajunşi la Balş, veţi lua

informaţiuni şi veţi primi ordine de detaliu de la colonelul Anastasiu Ioan, comandantul

Podul peste Olt de la Stoeneşti distrus de trupele

române în noiembrie 1916 (S.J.A.N. Olt)



trupelor apărărei Olteniei.

Hrana o veţi procura singuri.

Cartierul Diviziei se află la Caracal cu care veţi ţine legătura până la sosirea la

Balş.

Comandantul Diviziei I-a Cavalerie Şeful de stat major

Colonel BOTEA Lt. col. MIRCESCU

În noaptea de 8/9 ordinul se modifică şi compania de ciclişti trebuie să plece spre

Dobrosloveni-Gorgani pentru a apăra flancul stâng al poziţiei de rezistenţă de pe dealul

Sarului.

Şi acest ordin se modifică, deoarece Armata 1-a ordonă o acţiune ofensivă la nord

de şoseaua Craiova-Slatina, pentru care

Divizia 1 Cavalerie trimite bicicletele cu

camioanele la Drăgăşani. Compania pleacă

la Drăgăşani pe 10 noiembrie ora 7.00, dar

la Piatra Olt este oprită şi debarcă pentru a

apăra podul de peste Olt de la Slatina şi a

face legătura cu stânga Diviziei 1/17 pe

dealul Sarului. Cât timp a stat în poziţia de

la Piatra Olt a văzut trupele din Oltenia

scurgându-se obosite, cu moralul scăzut,

către pod.

La 10 noiembrie inamicul continua

înaintarea spre râul Olt. Înaintarea lui a

fost însă oprită datorită sprijinului acordat

Diviziei 1/17 Infanterie de Brigada 2

Roşiori, care a fost luată din misiunea de

explorare a comunicaţiei Caracal-Craiova

şi trimisă spre Drăgoteşti pentru a susţine

apărarea de pe dealul Sarului, deşi o

recunoaştere de ofiţeri condusă de

locotenentul Davilla semnalase prezenţa

unei brigăzi inamice la Leu încă din seara

de 9 noiembrie. Patrulei de recunoaştere

formată din ofiţeri i-a căzut victimă patrula

de recunoaştere a cavaleriei germane care

explora zona la nord de Leu, spre Golfinu,

iar ostaşii din patrula germană au locul de veci în Cimitirul eroilor din Caracal.

Misiunea Brigăzii 2 Roşiori se modificase din ordinul comandantului Diviziei 1/17

infanterie:

Balş, 9 XI 1916

Comandantul Diviziei 1/17

către

Brigada 1 Roşiori la Popânzăleşti

Astăzi, trupele inamice de cavalerie cu mitraliere şi puţină infanterie, au atacat

frontul poziţiei noastre de la încrucişarea şoslei Craiova-Balş cu şoseaua Robăneşti-

Câmpeni.

Mormântul unui soldat german în Cimitirul

Eroilor din Caracal



O coloană de infanterie după informaţiuni s-a îndreptat din Craiova spre

Ungureni. Probabil că inamicul va ataca de front cu puţine forţe din direcţia Pieleşti-

Pârşani şi cu grosul forţelor spre Ungureni-Băleasa (sublinierea noastră, M.D.).

Pentru a paraliza şi chiar respinge acest atac, dispun ca Brigada 2 Roşiori, să

înainteze din Popânzăleşti prin Bojoiu – sud pădurea Pârşani – gara Pieleşti – pădurea

Mlecăneşti pentru a cădea în flancul şi spatele coloanei inamice (sublinierea noastră,

M.D.).

Veţi cerceta şi sectorul cuprins, la nord între Motoci şi Secuiul de Sus. La 8

dimineaţa, un detaşament de autoblindate, un escadron din Regimentul 10 Roşiori şi o

companie, vor executa o recunoaştere ofensivă spre Craiova. La ora 8 va trece de

încrucişarea şoselei naţionale cu şoseaua Robăneşti-Câmpeni.

Comandantul Diviziei 1/17

Colonel ATANASIU

Şi de această dată

comandantul Diviziei 1/17 are

păreri care uimesc: de ce inamicul

ar ataca cu puţine forţe pe direcţia

de mişcare, în lungul şoselei

naţionale şi de ce ar ocoli cu grosul

forţelor pe drumuri impracticabile

din cauza ploilor care au căzut zile

la rând? Şi cum să cadă Brigada 2

Roşiori în spatele coloanei inamice,

când coloana era nesfârşită, formată

din mai multe mari unităţi care au

decimat în zilele anterioare

Diviziile 1 şi 17 Infanterie?

Generalul Tătăranu evită să

discute subiectul acesta şi

precizează numai că din executarea

acestui ordin a rezultat lupta de la

Robăneşti, pe care o descrie sumar.

La 10 noiembrie ora 7.00

Brigada 2 Roşiori a înaintat de la

Popânzăleşti spre Bojoiu, divizionul

din avangardă respingând uşoarele

elemente inamice. Grosul inamic era pe marginea satului şi pădurei Pârşani.

Satul Bojoiu fiind aşezat lateral faţă de şoseaua naţională pe care se deplasau

forţele germane plecate de la Craiova spre Balş-Slatina, Grosul inamic nu putea fi decât pe

această comunicaţie, iar pe marginea satului şi pădurei Pârşani erau acele elementele de

avangardă care căutau să ajungă în şoseaua naţională învăluind flancul stâng al apărării de

pe dealul aflat pe stânga pârâului Teslui. Aceste elemente au dus lupta pe marginea satului

şi pădurei Pârşani cu roşiorii Regimentului 4, nu grosul inamic, care era precedat de

avangardă şi de elemente de siguranţă.

Desigur, nici comandantul Diviziei 1/17 şi nici generalul Tătăranu, dacă ar fi fost

în situaţia inamicului nu ar fi părăsit comunicaţia Craiova-Balş-Slatina, cu poduri solide

peste Olteţ la Balş şi peste Olt la Slatina, pentru a merge pe căi ocolitoare, mai ales în



situaţia dată, când forţe mult superioare ca număr şi dotare tehnică urmăreau resturile a

două divizii decimate în luptele de la Jiu şi încercau să salveze cei 2000 de oameni care

mai rămăseseră din Diviziile 1 şi 17 Infanterie. Colonelul Atanasiu nu avea motive să

creadă că inamicul va ataca de front cu puţine forţe din direcţia Pieleşti-Pârşani, după

cum nu avea motive să creadă că o brigadă de roşiori poate să cadă în flancul şi spatele

unui inamic care i-a zdrobit apărarea de la Jiu şi care îl urmăreşte cu forţe superioare.

Probabil voia să-i încurajeze pe roşiori pentru a angaja lupta şi a câştiga timpul necesar

pentru ca divizia sa să treacă Oltul.

Grupul Kühne, care înoptase la Craiova, se îndrepta în dimineaţa zilei de 10

noiembrie pe şoseaua naţională spre Balş; Divizia 1/17 a ajuns în şoseaua naţională evitând

Craiova şi urmând itinerariul pe valea pârâului Teslui; la intersecţia pârâului cu şoseaua,

s-a îndreptat spre Balş pe şoseaua naţională, lăsând o mică ariergardă, pe stânga Tesluiului

şi în dimineaţa de 10 noiembrie elementele înaintate ale coloanei inamice care se îndrepta

tot spre Balş şi Slatina au luat contact cu aceasta.

Ariergarda Diviziei 1/17 era sprijinită de o baterie de artilerie călăreaţă care

executa trageri directe asupra coloanei inamice aflată pe şosea în zona gării Pieleşti şi a

obligat elementele de avangardă ale diviziei germane să folosească varianta comunicaţiei

Pârşani-Robăneşti-Bojoiu pentru ca din Robăneşti să intre pe drumul ce iese spre nord în

şoseaua naţională, căzând în spatele apărătorilor şi deschizând drumul coloanei sale spre

Balş.

Elementele înaintate ale trupelor germane au întâlnit însă roşiorii Regimentului 4,

care au opus rezistenţă îndârjită luptând pe jos, cu pierderi mari, datorate superiorităţii

armamentului inamicului. Lupta a avut loc pe comunicaţia dintre Robăneşti şi Pârşani, care

trece la sud de pădure. Pierderile roşiorilor au fost însemnate; între cei căzuţi aici se aflau

locotenenţii Băbeanu Rene şi Niculcea.

În acelaşi timp, pentru neutralizarea subunităţii de infanterie şi a artileriei care o

sprijinea, stânjenind înaintarea coloanei lor, germanii au instalat o baterie de artilerie la

vest de pădurea Pârşani şi au deschis focul.

Recunoaşterile executate au identificat locul bateriei inamice şi comandantul

Regimentului 9 Roşiori a primit ordin ca un escadron să şarjeze bateria inamică.

S-a oferit comandantul escadronului 3, care a şarjat cu plutoanele în linie. Văzând

atacul temerar al vitejilor roşiori, artileriştii germani au încetat tragerea şi au retras tunurile

în vale, la adăpostul trupelor proprii. Escadroanele sunt decimate de focul mitralierelor

care sprijineau bateria de artilerie, scrie autorul. Escadronul 3 al acestui regiment (nu

escadroanele, cum eronat scrie generalul Tătăranu) cu 110 călăreţi a pornit o năvalnică

şarjă asupra bateriei de artilerie vrăjmaşă, având în frunte alături de căpitanul Filitti, ca

voluntar, pe bătrânul sergent veteran al Războiului de Independenţă, Gheorghe Donici; în

câteva minute 92 din cei 110 roşiori au intrat vitejeşte în cartea de aur a istorie noastre, iar

alţii grav răniţi i-au urmat în câteva zile.

Înaintarea coloanei germane a fost oprită de Brigada 2 Roşiori şi resturile

Diviziilor 1 şi 17 Infanterie, întrunite în Divizia 1/17 Infanterie au putut continua

retragerea prin Balş peste Olteţ şi mai departe, peste Olt, la Slatina, unde au organizat o

puternică rezistenţă în faţa invadatorilor.

Generalul von Kühne a apreciind curajul roşiorilor care i s-au împotrivit

dispreţuind moartea, a oferit automobilul său pentru a-l duce pe viteazul comandant rănit

în şarjă la un spital în Craiova.

Divizia 1/17 Infanterie a avut răgazul să se scurgă pe şoseaua Balş-Slatina ca

urmare a şarjei escadronului 3 din Regimentul 9 Roşiori la vest de pădurea Pârşani, a



luptelor date de călăreţii

descălecaţi ai Regimetului

4 Roşiori pe comunicaţia

Robăneşti-Bojoiu şi a

bateriei de artilerie

călăreaţă care sprijinea

ariergarda de pe

comunicaţia Craiova-Balş,

executând foc asupra

coloanei germane ce se afla

oprită pe şosea la vest de

pârâul Teslui.

Este de mirare că la

25 de ani de la luptele în

care roşiorii Brigăzii 2 au

dat dovadă de înalt patriotism şi prin sacrificiul propriei lor vieţi au salvat de la nimicire

sau prizonierat ce mai rămăsese din Divizia 1/17, fostul comandant al companiei de

ciclişti, ajuns general la data redactării memoriilor, afirmă că lupta de la Robăneşti nu a

dat rezultate, deşi chiar compania sa, izolată, aflată departe de comunicaţie, ar fi avut

soarta marinarilor din insula Cinghinarele aflată lângă balta Suhaia, el însuşi putând

împărtăşi soarta sublocotenentului Izvoranu, care a murit ca un brav, dacă nu erau luptele

de la Robăneşti. Celor care au murit la Robăneşti şi au avut un sfârşit eroic, le recunoaşte

doar meritul care a întărit tradiţia scumpă a cavaleriei şi a aşezat pe umerii bravilor

supravieţuitori mantia albă a Cavalerilor Mihai Viteazul.

O cruce monumentală, pe lângă care am trecut ani la rând în drumul meu spre

şcoala generală din Pieleşti, aminteşte şi astăzi că „La 10/23 noiembrie anul 1916 căzut-a

aici boierul moldovan Gheorghe Donici năvălind vitejeşte asupra tunurilor duşmane”, iar

un monument ridicat în Robăneşti, la intersecţia şoselei pe care a venit Brigada 2 Roşiori

cu drumul pe care voiau să ajungă nemţii la şoseaua naţională, aminteşte trecătorilor de

luptele crâncene care au avut loc în aceste locuri, pe plăcile de marmoră de pe soclul

monumentului ridicat în memoria acestor bravi eroi fiind scrise numele roşiorilor căzuţi

aici şi în şarja dată de camarazii lor din Regimentul 9 Roşiori; folclorul local încă mai

aminteşte că „La un păr muri Băbeanu/ Iar la Aluniş Niculcea/ Un rug îi fusese crucea”.

Ostaşii de astăzi, autorităţile administrative şi locuitorii acelor locuri au cinstit

sacrificiul vitejilor ostaşi români cu o ceremonie care a avut loc la Crucea monumentală a

viteazului sergent voluntar şi la Monumentul eroilor din comuna Robăneşti la 10

noiembrie 2016 cu ocazia centenarului eroicelor lupte date aici de ostaşii Brigăzii 2

Roşiori.

*

La câteva ore după şarjă, Armata 1-a îşi mută Cartierul la Piteşti, fapt pe care îl

comunică la ora 17.00 Diviziei 1/17 odată cu ordinul prin care îi dă misiunea acesteia să

apere Oltul având Brigada 1 Roşiori în dreapta şi Brigada 2 Roşiori în stânga, unde va fi şi

Brigada a 4-a care a debarcat la Costeşti.

În noaptea de 10/11 noiembrie, în spatele forţelor române care apărau Oltul,

începea trecerea peste Dunăre, la Zimnicea, Grupul comandat de generalul Kosch, format

din forţe germano-bulgaro-turce, iar în dimineaţa zilei de 11 noiembrie peste podul de la

Stoeneşti, pe care escadronul de roşiori nu l-a putut apăra şi nici distruge complet, au

început să treacă unităţile Diviziei 6 Cavalerie din Corpul de Cavalerie comandat de



generalul von Schmetow, ameninţând flancul

stâng al Armatei 1-a române.

Grupul Kosch ameninţa spatele

Armatei 1-a, iar Armata a 2-a era presată în

munţi.

Ca urmare, Comandamentul armatei

române hotărăşte să dea o bătălie cu

angajarea tuturor forţelor sale, dând

generalului Prezan comanda unui Grup

format din Armata 1-a, Grupul Apărării

Dunării, Diviziile 2/5, 9/19, 21 şi 2 Cavalerie

pentru a opri înaintarea inamicului de la vest

spre est.

Ziua hotărâtă pentru bătălie a fost 12

noiembrie, zi în care Grupul General Prezan

trebuia să oprească înaintarea inamicului pe

direcţia Costeşti-Piteşti cu Armata 1-a, având

flancul drept sprijinit pe munţi, iar cu un

Grup de manevră compus din Diviziile 2/5,

9/19, 21, 2 Cavalerie şi disponibilităţile din

Grupul Apărării Dunării să atace decisiv

Grupul Kosch şi să-l arunce în Dunăre.

Autorul precizează din nou că nu comentează operaţiile militare şi că va prezenta

numai detalii despre acţiunile Diviziei 1 Cavalerie şi ale companiei sale de ciclişti.

Divizia 1 Cavalerie primea ordine de la Grupul General Prezan, de la Armata 1-a şi

de la Divizia 2/5 Infanterie comandată de generalul Socec, fapt ce crea confuzie.

Divizia 1/17 Infanterie se afla pe malul stâng al Oltului, având la stânga Brigada 2

Roşiori şi la dreapta Brigada 1 Roşiori, iar compania de ciclişti sosise la Bălteni.

Brigada 4 Roşiori a fost trimisă la Stoeneşti să împiedice trecerea inamicului peste

râu şi la 11 noiembrie a fost oprită la pădurea Călugăreni cu foc de artilerie şi de arme

automate. A raportat diviziei că o brigadă sau o divizie inamică se deplasează spre est. Din

schiţa prezentată de autor rezultă că în ziua de 11 noiembrie Brigada 4 Roşiori, cu

Regimentele 11 şi 10 Roşiori, s-a deplasat pe stânga Oltului prin Bălăneşti spre Drăgăneşti,

fiind oprită la marginea de nord a localităţii şi în seara zilei s-a întors la Izvoarele-

Alimăneşti, unde a cantonat pe timpul nopţii 11/12 noiembrie.

În ziua de 11 noiembrie pe podul Stoeneşti a trecut, până la ora 12.00, Divizia 6

Cavalerie germană, care a ocupat Drăgăneştii şi pădurea Călugărească de la sud-vest

Stoicăneşti.

La ora 21,40 Divizia 1 Cavalerie a primit Ordinul nr. 9 al Grupului General Prezan,

care-i stabilea misiunea să atace în ziua de 12 noiembrie din flanc şi spate inamicul care se

îndreaptă spre Roşiori de Vede. Comandantul diviziei a hotărât întrunirea Brigăzilor 2 şi 4

la Izvoarele-Alimăneşti şi a ordonat recunoaşteri pentru reluarea contactului cu inamicul

semnalat în ajun de Brigada 4 Roşiori.

Compania ciclişti a primit ordin să meargă la Greci şi să stabilească legătura între

Divizia 1/17 Infanterie şi Divizia 1 Cavalerie.

Divizia 1 Cavalerie se afla în ziua de 12 noiembrie la Izvoarele-Alimăneşti şi

aflând că satul Stoicăneşti şi pădurea Călugărească sunt ocupate de inamic, hotărăşte să

atace în direcţia Stoicăneşti cu Brigada 4 Roşiori sprijinită de o baterie, iar cu Brigada 2

Lt. Tătăranu, Plut. T.R. Dimăncescu, Lt.

Bădulescu, slt. Aslan Ceaur



Roşiori să supravegheze direcţia Bălăneşti-Drăgăneşti. Satul Stoicăneşti fiind solid ocupat

de inamicul dotat cu mitraliere şi artilerie, atacul a eşuat la ora 12.00 şi Brigada rupe lupta

şi se îndreaptă spre nord.

În acest timp compania de ciclişti se deplasa de la Bălteni la Greci. Dintr-un

automobil blindat care a trecut în goană, servanţii strigau la companie să se retragă, că

inamicul este aproape. Părerea generalului Tătăranu este că asemenea ostaşi trebuiesc

executaţi fără nici o milă, imediat, deoarece în perioada de tensiune sau de criză, orice

descurajare este picătura care face să se verse paharul, provocând panica.

Un agent anunţă pe comandantul companiei să se deplaseze la Tâmpeni, adică mai

spre est. Deplasarea începe având în ariergardă plutonul lui Dimăncescu. La ieşirea de est

din Greci compania este mitraliată de un avion german, dar nu are pierderi. În spatele

companiei au apărut patrule de cavalerie şi ariergarda s-a desfăşurat, apoi a apărut o

coloană de cavalerie însoţită de tunuri. Era Divizia 1 Cavalerie care se retrăgea după lupta

nehotărâtă de la Stoicăneşti.

În seara de 12 noiembrie Divizia 1 Cavalerie era întrunită la Tâmpeni, după 7 zile

de marş fără repaus. Oamenii obosiţi nici nu mai mâncau, au adormit imediat în şanţurile

şoselei.

Pentru a scăpa din cercul inamic ce se strângea în jurul său, comandantul diviziei a

ţinut sfat cu comandanţii unităţilor din subordine.

Comandantul companiei de ciclişti a arătat că oamenii săi, transformaţi în

infanterişti şi obligaţi să meargă 50-60 km pe zi pentru a se ţine de cavalerişti, nu mai pot

merge. Au parcurs sute de km. pe vreme mizerabilă, fără odihnă şi fără mâncare suficientă,

având moralul zdrobit după cele văzute la Stoeneşti. Generalul a aprobat rechiziţionarea

mijloacelor de transport şi a precizat că dacă vrea, poate să rămână pe loc, poate că

inamicul nu vine aici în acestă noapte. Au urmat momente încărcate de emoţie, în care

comandantul companiei, discutând cu ostaşii săi le spune că acei care nu pot merge mai

departe, pot să rămână pe loc, dar să dea armele pentru a nu le captura duşmanul. Cu

lacrimi în ochi, care curgeau din belşug peste feţele brăzdate de suferinţă ostaşii au spus

că niciunul nu rămâne să cadă în mâinile duşmanului şi că ar fi mai bine să le ridice viaţa

comandantul lor.

Compania a

rechiziţionat cu greu 25 de

căruţe cu boi şi cu greu a

ajuns la Potcoava, unde a

întâlnit secţia de

automitraliere comandată

de locotenentul francez

Grandchamp, care a

declarat că nu poate opera

pe drumurile noastre. A

fost autorizat să plece la

Piteşti, la Armată.

În ziua de 13

noiembrie compania a

rămas în cantonament la

Potcoava, unde i-au fost

aduse bicicletele, dar

autocamionul companiei a

Un grup de ofiţeri din Batalionul 2 Vânători ,,Regina

Elisabeta”: Lt. Ştefănescu, Medic Cpt. Oţelescu, Mr.

Penescu, Lt. Tătăranu, Slt. Florescu, slt. Mavrichi



fost capturat de inamic. La ora 10 divizia a primit ordin de la Grupul General Prezan să

atace coloanele inamice dirijate spre Alexandria, să acopere concentrarea Diviziei 2/5

Infanterie, care se îndreaptă spre sud şi să ţină legătura permanent cu grupul Apărarea

Dunării. A urmat alt ordin care cerea diviziei să asigure retragerea Diviziei 1/17, ocupând

poziţie de rezistenţă pe pârâul Plapcea, între Bălţaţi şi confluenţa pârâului cu Vedea.

La ora 12.00 Divizia 1 Cavalerie a primit ştirea că Divizia 1/17 se retrage pe

şoseaua Slatina-Piteşti; ca urmare, a ocupat poziție mai spre est, în pădurea Neguleasa şi

satul Ungheni, iar noaptea 14/15 s-a adunat în satul Hârseşti.

Compania de ciclişti a fost flancgardă în stânga Brigăzii 1 Roşiori şi a respins

patrulele de cavalerie inamică ce explorau zona. Pe 15 noiembrie compania ciclişti a intrat

în avangarda Diviziei 1 Cavalerie, care se deplasa spre est, la Strâmbeni.

Armata 1-a a ordonat Diviziei 1 Cavalerie să descopere inamicul şi să ia contact cu

Brigada de Cavalerie a Diviziei 2, uitând

probabil că această brigadă era subordonată

Diviziei 1 Cavalerie. A ordonat apoi ca Divizia

1 Cavalerie să organizeze o poziţie de rezistenţă

pe Teleorman, în zona Izvorul de Sus – Izvorul

de Jos – Tătărăşti pentru a permite scurgerea

spre sud a Diviziilor 2/5 şi 9/19, asigurând

totodată stânga Armatei 1-a. Aceste divizii

trebuiau să atace inamicul care trecuse Dunărea.

În dimineaţa de 15, Divizia 1 Cavalerie

porneşte încolonată de la Hârseşti prin Ungheni

şi Strâmbeni spre Teleorman, cu compania de

ciclişti în avangardă. La Strâmbeni un

automobil blindat inamic atacă avangarda, apoi

se retrage spre Miroşi. Apreciind că itinerariul

Strâmbeni-Izvorul de Jos este barat de inamic,

comandantul diviziei schimbă traseul prin

Ungheni – Recea – Izvorul de Sus pentru a intra

în dispozitiv pe la aripa dreaptă. Cartierul

Diviziei 1 Cavalerie rămâne la Izvorul de Sus,

iar compania ciclişti şi celelalte unităţi continuă

marşul prin Izvorul de Jos – Slobozia Trăznitul

– Tărtăşeşti pentru a ocupa poziţia de rezistenţă.

Grupul de Armate General Prezan

ordonă Diviziei 1 Cavalerie să dea o brigadă de

cavalerie şi o baterie de artilerie ca flancgardă Diviziei 2/5 în mişcarea acesteia spre sud.

Este dată Brigada 2 Roşiori, în poziţie rămânând Brigăzile 1, 4 Roşiori şi compania ciclişti.

Poziţia de pe Teleorman urma traseul pădurea Bizdăchioaia, satul Râca, pădurea

Ciolneasa, cu:

-Compania ciclişti, la flancul descoperit, cu sector între pădurea Bizdăchioaia şi

Izvorul de Sus;

-Brigada 1 Roşiori, cu bateria de artlerie de la pădurea Bizdăchioaia la valea

Bucovului;

-Brigada 4 Roşiori cu bateria de artilerie de la valea Bucovului la 3 km. sud

Tătărăştii de Jos.

Poziţia trebuia ocupată la 16 noiembrie ora 6.00 dimineaţa şi întărită cu lucrări de

Lt. Tătăranu, ordonanţa Oprin Gh. şi

sergentul-voluntar Gogu Tătăranu,

fratele autorului



sapă.

S-a primit ordinul să reziste până la ultimul om. Iată, în sfârşit, un ordin precis. Se

cunoştea misiunea şi ostaşii se puteau sacrifica pentru executarea ei.

În noaptea de 15/16 noiembrie compania a stat în cantonament, cu posturi de pază

fixe.

Comandantul diviziei s-a instalat în castelul Petricari, în centrul satului. Un somn

de plumb a cuprins pe toată lumea.

În dimineaţa de 16 noiembrie compania s-a instalat în poziţie şi la ora 7 săpa

şanţuri de tragere călare pe comunicaţia Strâmbeni-Izvorul de Sus. Grosul companiei era la

Izvorul de Sus, la 2 km de sat, sectorul fiind supravegheat cu patrule. Câţiva ţărani fugari

ne informează că spre Strâmbeni se îndreaptă coloane puternice.

Din nou, la ora 9.00 Divizia 1 Cavalerie ordonă să se reziste pentru a protejeze

scurgerea Diviziei 2/5 spre sud, scurgere care are loc între orele 7.00 şi 14.00. La sud de

linia Tărtăşeşti-Cătunul, unde nu a mai fost acoperită, a fost continuu hărţuită de Divizia 6

Cavalerie germană.

La prânz, Brigada 1 Roşiori, aflată pe frontul Siliştea-Bucovul a fost atacată de

cavaleria inamică sprijinită de autoblindate şi de un batalion de infanterie. Atacul a fost

respins.

Brigada 4 Roşiori a fost atacată dinspre pădurea Ciolăneasa, dar a rezistat.

Divizia 1 Cavalerie a protejat cu succes Divizia 2/5 Infanterie, dar dezastrul care a

urmat pentru aceasta, a umbrit complect rezistenţa Diviziei 1 Cavalerie pe poziţie de la

Izvoarele.

La orele 16.00 patrulele raportează că automobile blindate înaintau pe şoseaua

Strâmbeni-Ungheni, urmate de cavalerie şi infanterie.

Comandantul diviziei, căruia comandantul companiei de ciclişti i-a raportat

personal situaţia, se întreba: Ce să caute inamicul spre nord? Ajuns în poziţa companiei

sale, comandantul primeşte ordin să distrugă cum o putea podul de pe comunicaţia Recea-

Izvorul de Sus, căci inamicul încearcă să învăluie dispozitivul nostru pe la flancul drept.

Pentru distrugerea podului a fost trimis plutonierul t.r. Dimăncescu cu 10 soldaţi, fără

material de distrugere.

La ora 17.30 a sosit în galop la comandantul companiei locotenentul Filitti, care a

comunicat ordinul verbal al comandantului diviziei să ia măsuri pentru apărarea Cartierului

diviziei, care este ameninţat de încercuire.

Autorul nu-şi explică de ce Cartierul diviziei era acesta instalat la flancul drept,

lipsit de apărare. Poate pentru că era castelul Petricari.

A ajuns la castel cu compania adunată în grabă, la căderea întunericului. Din

biciclete, căruţe răsturnate, lemne şi bolovani a încropit urgent 3 baricade: una spre

Strâmbeni, la care a numit pe sergentul Erimia cu 10 oameni, una spre Recea cu

locotenentul Aslan şi 30 de oameni, alta spre Izvorul de Jos cu locotenentul Bădulescu.

Comandantul companiei, cu oamenii care au mai rămas, s-a aşezat la mijloc, în faţa

castelului în care era comandamentul. Oamenii erau pregătiţi să lupte pe viaţă şi pe moarte.

La ora 20,45 patrulele inamice au intrat în sat dispre Recea şi Strâmbeni, lansând

mereu rachete luminoase. La baricada dinspre Recea se auzeu comenzi nemţeşti şi plutonul

a deschis foc violent, iar inamicul trăgea în continuu rachete luminoase.

Comandantul companiei a raportat comandantului diviziei că sunt atacaţi şi că se

mai poate retrage spre Izvorul de Jos dacă pleacă imediat. Generalul Botea l-a trimis înapoi

la companie, afirmând că până a doua zi la ora 4 dimineaţa nu se retrage nimeni, orice-ar

fi; comandantul companiei s-a întors la postul său de comandă.



Un automobil blindat trăgea asupra baricadei cu mitraliera din turelă şi cu cea de

lângă turelă, gloanţele se loveau de oţelul bicicletelor şi ricoşau şuierând pe lângă urechile

apărătorilor baricadei.

La baricada dinspre Strâmbeni a apărut un automobil blindat cu faruri puternice şi

trăgea necontenit cu mitraliera în lungul castelului. Erimia răspunde.

Sub ploaia de gloanţe oamenii se poartă admirabil. Flămânzi, desculţi şi extenuaţi,

stau neclintiţi la datoria lor, trăgând cu sete în duşman.

Locotenentul colonel Mircescu (ajuns general şi decedat la data când generalul

Tătăranu scria memoriile), şeful de stat major al Diviziei 1 Cavalerie, a coborât să

cerceteze rezistenţa companiei. Comandantul companiei i-a raportat că va rezista toată

noaptea cu cei 70 de oameni, deşi avea în faţă două autoblindate şi 2-3 escadroane.

Locotenentul colonel Mircescu se apropie de plutonul lui Aslan, în mijlocul oamenilor şi-i

îmbărbătează.

Rachetele luminează şi focul mitralierelor reîncepe. Mircescu sare în şanţ, dar

comandantul companiei n-a mai avut timp: a căzut lovit în picior de gloanţele duşmane.

Sergentul voluntar Tătăranu Gheorghe a ieşit din şanţ cu agenţii lui de legătură şi sub

ploaia de gloanţe au dus la loc ferit pe comandantul lor. Încetând din nou focul, a sosit

brancarda şi medicul l-a dus la castel. Acolo l-a auzit pe generalul Botea spunând:

Cartierul nu se va preda. Se va ieşi din încercuire atacând la baionetă.

Inamicul a incendiat o căpiţă de paie de lângă şosea, spre baricada 2 şi la lumina ei

a instalat o mitralieră la intersecţia şoselei Recea-Izvorul cu uliţa spre Mozăceni, trăgând

direct asupra intrărilor în castel. Plutonul lui Bădulescu cu focuri de armă a silit mitraliera

să se retragă.

La ora 23.00 inamicul a mai

încercat o dată să străpungă baricada,

însă a fost din nou respins. Pe targă,

comandantul companiei se simţea

mândru de ostaşii săi, uitând de

durerile trupeşti. Comandantul

diviziei a trimis ordin urgent la

Brigada 1 Roşiori pentru ajutor, dar

brigada era atacată încă din cursul

zilei. Ştia că a fost atacat Cartierul

diviziei, dar nu ştia soarta luptei şi s-a

pregătit să facă faţă spre Izvorul de

Sus.

Către ora 2.00 noaptea

comandantul diviziei a hotărât retragerea Cartierului spre Izvorul de Jos, sub protecţia

companiei de ciclişti comandată de locotenentul Bădulescu. Încetând focul, cartierul s-a

retras în linişte pe lângă zidul castelului. Generalul Botea a oferit automobilul său

comandantului rănit al companiei de ciclişti, preferând să parcurgă el zeci de km pentru ca

rănitul să fie evacuat, însoţit de medicul sublocotenent Condeescu, care avea ordin să-l

ducă la Spitalul Militar Bucureşti. Nu ştia că în curând capitala va cădea şi nu l-a dus mai

departe, în interior.

Comandantul companiei s-a despărţit cu durere de figurile crispate ale ostaşilor săi.

Din spital a ajuns prizonier, apoi evadat şi fugar prin ţară, pentru a ajunge din nou

pe front, nu numai în primul, ci şi în al doilea război mondial, luptând atât în est, cât şi în

vest.

Slt. Vasile Iacobescu, cpt. Nicolae Tătăranu,

slt. Florin Rădulescu după trecerea frontului



Eroi - din Olt şi Romanaţi - din cel de-al doilea război mondial

Ocoleanu Ionuţ Mihăiţă

,,Un popor care nu îşi cunoaste istoria este ca

un copil care nu îşi cunoaste părinţii’’ -

Nicolae Iorga

După luptele sângeroase pentru eliberarea Ardealului din septembrie 1944, în special

de la Oarba de Mureş, armata română şi-a continuat ofensiva de eliberare a teritoriului

naţional de sub jugul fascist .

Divizia 11 Infanterie Slatina, compusă din Regimentele 2 Dorobanţi Vâlcea, 3

Dorobanţi Olt, 19 Infanterie Romanaţi si 21 Artilerie Slatina, a luptat în cadrul Armatei a

IV-a române şi a fost angrenată în aceste lupte.

Oltenii şi romanaţenii noştri s-au jertfit în lupte grele, date pe teritoriul judeţului

Satu Mare pentru înfrângerea armatelor ungare şi germane .

Legată de aceste lupte, am descoperit recent – în biblioteca personală - o carte

foarte interesantă, ‚,Ultima brazdă ’’- de Ioan Ciarnau, aparută la Editura Fidelia, în anul

2004 .

Domnul Ioan Ciarnau publică, spre finalul cărţii, liste cu localităţile unde se găsesc

monumente şi cimitire închinate eroilor români, în judeţul Satu Mare şi în judeţul Sălaj.

Printre acesti eroi, am identificat câţiva născuţi în judeţele Olt şi Romanaţi şi care îşi dorm

somnul de veci în aceste cimitire.

ARDUD

-slt. Ionescu Iulius, Reg. 2 Inf., n. 2. 10. 1921 în Slatina-Olt, fiul lui Ioan şi Elena, m. 24.

10. 1944.

CAREI

-sold. Criveanu Alexandru, Reg. 1 art. c., n. 4. 09. 1923 în Doba-Romanaţi, fiul lui Ioan şi

Maria, m. 26. 11. 1944.

-frt. Crudu Dumitru, Reg. 2 Căl., n. 6. 10. 1916 în Corabia –Romanaţi, fiul lui Dumitru şi

Alexandra, m. 1. 11. 1944.

-sold. Dincă Gheorghe, Reg. 19 Inf., n. 16. 03. 1923 în Cezieni –Romanaţi, fiul lui Marin

şi Ecaterina, m. 15. 11. 1944.

-sold. Dobriţoiu Gheorghe, Reg. 19 Inf., n. 2. 09. 1922 în Greci –Romanaţi, fiul lui Ştefan

şi Maria, m. 19. 12. 1944.

--sold. Dumitrescu Ioan, Reg. 3 dorob., n. 9. 02. 1922 în Albeşti –Olt, fiul lui Ilie şi

Floarea, m. 3. 12. 1944.

-sold. Mitrocoaia Gheorghe, B. 3 exploatare, n. 20. 08. 1904 în Beciu-Olt, fiul lui Soare şi

Maria, m. 5. 12. 1944.

-cpt. Miulescu Dumitru, Reg. 2 dorob., n. 13. 11. 1909 în Ţărţăl-Romanaţi, fiul lui Nicolae

şi Bala, m. 26. 01. 1945.

-sold. Moraru Tudor, Reg. 21 Art., n. 8. 08. 1920 în Comani –Olt, fiul lui Constantin şi

Miţa, m. 6. 01. 1945.

-sold. Radu Demostene, Reg. 19 Inf., n. 19. 02. 1921 în Vlădila –Romanaţi, fiul lui Andrei

şi Anica, m. 7.12. 1944.



-serg. Smarandache Marin, C. 1 A. IV, n. 26. 01. 1919 în Comani –Olt, fiul lui Mihalache

şi Vinica, m. 18. 12. 1944.

*Mulţi ostaşi decedaţi după data de 25. 10. 1944 (ziua eliberării ţării noastre de sub jugul

fascist), care au murit în Ungaria şi Cehoslovacia, au fost aduşi în ţară şi înmormântaţi în

localitatea Carei.

CHILIOARA

-cap. Constantin Ion, Reg. 34 Inf., n. 23. 09. 1915 în Siliştioara –Romanaţi, fiul lui

Dumitru şi Oprana, ctg. 1937, m. 21. 10. 1944.

GERAUSA

-frt. Bobonete Stelian, Reg. 3 Dorob., n. 8. 02. 1922 în Bârseşti –Olt, fiul lui Ion şi Ioana,

ctg. 1944, m. 22.10. 1944.

-sold. Coman Florea, Reg. 3 Dorob., n. 28. 07. 1922 în Optaşi –Olt, fiul lui Marin şi Păuna,

ctg. 1944, m. 22. 10. 1944.

-serg. Ciobanu Ion, Reg. 3 Dorob., n. 1. 08. 1919 în Bălteni –Olt, fiul lui Lisandru şi

Tudora, ctg. 1941, m. 21. 10. 1944.

-frt. Gheorghe Nicolae, Reg. 3 Dorob., n. 4. 08. 1922 în Constantineşti – Olt, fiul lui

Maria, ctg. 1944, m. 21. 10. 1944.

-serg. Gheorghinaru Nicolae, Reg. 3 Dorob., n. 1. 08. 1922 în Strejeşti –Romanaţi,fiul lui

Vasile şi Elena, ctg. 1944, m. 21. 10. 1944.

-sold. Iordache Dinu, Reg. 3 Dorob., n. 26. 08. 1921 în Izvoarele – Olt , fiul lui Ilie şi

Maria, ctg. 1943, m. 22. 10. 1944.

-sold. Lăzărescu Ion, Reg. 3 Dorob., n. 21. 03. 1923 în Făgeţel – Olt, fiul lui Gheorghe şi

Rada, ctg. 1945, m. 21. 10. 1944.

-serg. Puiu Ilie, Reg. 3 Dorob., n. 6. 05. 1921 în Dobrotinet –Olt, fiul lui Constantin şi

Elena, ctg. 1943, m. 21. 10. 1944.

MĂDĂRAŞ

-sold. Mitran Ioan, Reg. 11 căl., n. 3. 05. 1911 în Urzica –Romanaţi, fiul lui Ştefan şi

Anica, ctg. 1933, m. 23. 10. 1944.

OARTA (Sălaj)

-serg. Mihai Marin, n. 11. 08. 1922 în Vişina Veche –Romanaţi, fiul lui Constantin şi

Floarea, ctg. 1944, m. 18. 10. 1944.

-cap. Sârbu Ioan, Reg. 19 Inf., n. 27. 02. 1921 în Vârtopu –Romanaţi, fiul lui Nicolae şi

Petra, ctg. 1943, m. 18. 10. 1944.

SATU MARE

-cap. Vasilescu Constantin, Reg. 2 Inf., n. 2. 11. 1922 în Cocorăşti –Romanaţi, fiul lui

Vasile şi Elena, ctg. 1944, m. 24. 10. 1944.

SĂRMĂŞAG (Sălaj)

-sold. Dumitrache Dumitru, Reg. 90 Inf., n. 20. 03. 1921 în Bârseşti –Olt ,fiul lui Gheorghe

şi Maria, ctg. 1943, m. 23. 10. 1944.



SOCOND

-serg. Anghel Ilie, Reg. 31 Inf.,n. 24. 09. 1910 în Slătioara –Olt, fiul lui Maria şi Dumitru,

ctg. 1932, m. 19. 10. 1944.

-sold. Buruga Hristea, Reg. 19 Inf., n. 26. 01. 1916 în Balş – Romanaţi, fiul lui Gheorghe

şi Dumitrana, ctg. 1938, m. 20. 10. 1944.

-cap. Cătănescu Tudor, Reg. 19 Inf., n. 2. 10. 1922 în Zănoaga – Romanaţi, fiul lui Stancu

şi Maria, ctg. 1944, m. 19. 10. 1944.

-frt. Dincă Ioan, Reg. 31 Inf., n. 25. 06. 1922 în Băleasa – Romanaţi, fiul lui Anton şi

Maria, ctg. 1944, m. 21. 10. 1944.

-serg. Dinu Vasile, Reg. 19 Inf., n. 25. 10. 1915 în Mărgăriteşti – Romanaţi, fiul lui Marin

şi Anica, ctg. 1937, m. 22. 10. 1944.

-serg. Enache Sofronie, Reg. 19 Inf., n. 8. 04. 1920 în Dioşti – Romanaţi, f.l. Ioan şi

Ecaterina, ctg. 1942,m. 20. 10. 1944.

-sold. Ivan Ioan, Reg. 31 Inf., n 4. 04. 1923 în Oporelu –Olt, f.l. Maria, ctg. 1945, m. 22.

10. 1944.

-sold. Popa Constantin, Reg. 19 Inf., n. 5. 07. 1922 în Baldovineşti – Romanaţi , f.l. Ioan şi

Ioana, ctg. 1944, m. 20. 10. 1944.

-slt. rez. Stan Marin, Reg. 19 Inf., n. 17. 08. 1912 în Brâncoveni – Romanaţi, f.l. Dumitru

şi Maria, ctg. 1934, m. 20. 10. 1944.

SUPURU DE SUS

-sold. Jianu Iancu, Reg. 10 Căl., n. 30. 12. 1920 în Cilieni – Romanaţi, f.l. Marin şi Stana,

ctg. 1942, m. 21. 10. 1944.

SANDRA

-sold. Pisică Ioan, Reg. 2 Inf., n. 8. 12.1923 în Castra Nova –Romanaţi, f.l. Dumitru şi

Tudora, ctg. 1923, m. 21. 10. 1944.

URZICENI

-sold. Andrei Petru, Reg. 2 Căl., n. 1923 în Ghizdăveşti – Romanaţi, ctg. 1945, m. 1. 11.

1944.

-serg. Crăciun Nicolae, Reg. 2 Căl., n. 1914 în Caracal –Romanati, f.l. Dumitru şi Ştefana,

ctg. 1936.

-sold. Voicu Constantin, Reg. 3 Inf., n. 1921 în Izvoru –Olt, f.l. Ion şi Chiriaca, ctg. 1943,

m. 26. 10. 1944.

-sold. Zidaru Nicolae, Reg. 3 Inf., n. 1922 în Băleasa –Romanaţi, f.l. Nae şi Ioana, ctg.

1944, m. 24. 10. 1944.

Prescurtările folosite mai sus :

n.=născut

f.l.=fiul lui

m.=mort

ctg.=contingent

Reg.=Regiment

Inf.=Infanterie

Dorob.=Dorobanţi

Căl. =Călăraşi

Sold.=soldat

Frt.=fruntaş

Serg.=sergent

Cap.=caporal

Slt.=sublocotenent

Cpt.=Căpitan



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Mai

. 12 mai 1529, prima atestare documentară a satului Găneasa.

. 8 mai 1577, prima atestare documentară a satului Vâlsăneşti.

. 21 mai 1591, prima atestare documentară a satului Dobriceni .

. 27 mai 1597, fraţii Buzeşti ridică crucea de la Gurbăneşti- Dâmboviţa.

. 4 mai 1610, prima atestare documentară a satului Pârşcoveni- Romanaţi.

. mai 1642, vornicul Dragomir şi soţia sa Elena zidesc mănăstirea Plăviceni.

. 13 mai 1647, m. Radu III Buzescu, fiul banului Radu Buzescu, la Strejeşti (strămutat la

Călui).

. 12 mai 1723, conform pisaniei, Constantin Buzescu începe construcţia bisericii din

Strejeşti.

. 11 mai 1728, Inochentie, fost egumen la Brâncoveni, devine Episcop de Râmnic.

. sfârşitul lui mai 1821, Slatina este arsă de turci.

. 14 mai 1793, Constantin Filipescu donează oraşului Caracal 14000 de pogoane de

pământ.

. mai 1823, dascălul Gheorghe Ardeleanu devine profesor la Şcoala Ionaşcu din Slatina.

. 10 mai 1832, îşi deschide porţile prima şcoală publică din Caracal.

. 21 mai 1836, m. poetul slătinean Barbu Paris Mumuleanu (M.O.R. nr. 23/2014).

. 15 mai 1859, n. Iuliu Moisil, profesor la gimnaziul din Slatina.

. 16 mai 1859, n. la Vineţi-Spineni, dr. Badea Cireşanu (M.O.R. nr.2/2012; 32-34/2014;

35-38; 40, 41/2015).

. 5 mai 1868. m. la Slatina Ioan Varipati, filantrop.

. 2 mai 1875, n. la Crăciunei-Radomireşti institutorul Radu Popescu, autor de manuale

şcolare, publicist, autorul ,,Războiului pentru independenţa noastră” rămas în manuscris.

. 5 mai 1877, n. la Slatina avocatul şi publicistul Scaevola Zăgănescu.

. 20 mai 1879, n. T.T. Oroveanu, deputat de Romanaţi.

. 12 mai 1880, m. Dimitrie Jianu, autor de manuale şcolare, originar din Grojdibodu-R-ţi.

. 14 mai 1881, n. pictorul Marius Bunescu la Caracal (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

38, 43, 46/2015; 47, 49, 50/2015).

. 2 mai 1882, n. la Slatina Ion Bucică, dr. în medicină veterinară.

. 11 mai 1886, n. la Zănoaga-Romanaţi pictorul Dumitrescu Stoica.

. 17 mai 1887, se pune piatra de temelie a şcolii ,,Ştefan Protopopescu” din Slatina.

. 10 mai 1899, prin testament, N.B. Locusteanu lasă 2 burse pentru studenţii romanaţeni.

. 3 mai 1900, n. la Coteana poetul Mihai Bărăgan.

. 20 mai 1900, m. generalul August Gorjan, fost comandant al Regimentului 3 Olt în 1877.

. 18 mai 1905, începe procesul Polihron-Pavlovici la care a pledat ca avocat şi Nicolae

Titulescu (M.O.R. nr. 14/2013).

. 3 mai 1908, regele Carol I vizitează Corabia.

. 8 mai 1909, dr. Badea Cireşanu înaintează Sf. Sinod manuscrisul ,,Tezaurului Liturgic”.

. 24 mai 1909, inaugurarea şcolii din Bilceşti-Argeş construită de Sarmisa şi Constantin

Alimăneşteanu (M.O.R. nr. 22/2013).



. 21 mai 1910, punerea pietrei fundamntale la şcoala din Berindei. Apare ziarul

,,Suvenirul”.

. 27 mai 1910, sfinţirea bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” Caracal, ctitoria Jienilor.

. 2 mai 1912, fostul prefect de Olt C. Anghel publică ,,Amintirile unui fost prefect din

timpul răscoalelor de la 1907” (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 8, 9, 10/2012)

. 17 mai 1912, n. Coloneşti eroul cpt. aviator Alex. Şerbănescu (m.18aug. 1944, Memoria

Oltului nr.3/2012).

. mai 1914, se stabileşte la Slatina Divizionul de obuziere mutat de la Craiova.

. mai 1914, N. Titulescu e ales deputat de Romanaţi a II-a oară.

. 15 mai 1914, apare la Slatina ziarul ,,Direcţia Nouă” (M.O. nr. 6/2012)

. 20 mai 1914 , n. la Slatina pr. Ion Trandafir.

. 29 mai 1914, n. poeta Alice Botez.

. 10 mai 1920, apare la Caracal ,,Sfatul ţăranilor”, organul P.N.L.Romanaţi.

. 15 mai 1920 apare la Caracal ,,Snopul de grâu”, nr. unic.

. mai 1922, moare Ion Hagiescu Mirişte, jurist şi colecţionar de artă din Caracal (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 48/2016).

. 9 mai 1923, trece prin Slatina coşciugul Eroului Necunoscut.

. 19 mai 1925, inaugurarea monumentului eroilor din Rotunda-Romanaţi.

. 21 mai 1925, inaugurarea monumentului eroilor Bârca-Valea Mare.

. 31 mai 1925, se inaugurează la Slatina monumentul Ecaterinei Teodoroiu.

. 15 mai 1926, n. la Slatina prof. univ. Venera Antonescu, scriitoare.

. 29 mai 1927, inaugurarea monumentului eroilor de la Caracal.

. 1 mai 1928, apare la Caracal ziarul ,,Vremea”, director Şt. Ricman (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr.35/2015).

. 20 mai 1928, inaugurarea monumentului eroilor din Osica de Sus (M.O.R. nr.11/2013).

. mai 1931, inaugurarea monumentului eroilor din Bălţaţi.

. mai 1931, apare la Ursoaia-Olt revista ,,Leagăn de vise” (director pr. I. Constantinescu şi

redactor M. Smarand).

. 29 mai 1931, N.Iorga vizitează Slatina.

. 20 mai 1933, apare la Caracal ziarul ,,Orizonturi” (M.O.R. nr. 20/2013).

. 21 mai 1933, apare la Caracal ziarul ,,Buretele” cu simpatii pentru O.Goga şi P. Agrar.

. 26 mai 1933, n. la Fărcaşele istoricul şi arheologul Marcel Nica.

. 1 mai 1934, inaugurarea monumentului eroilor din Jitaru-Olt.

. 27-28 mai 1934 se sărbătoreşte la Slatina semicentenarul Liceului Radu Greceanu.

. 27 mai 1935, m. T.T.Oroveanu , fost deputat de Romanaţi , la Văleni (M.O.R. nr.

23/2014). .

3 mai 1936, g-ralul N.M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români

(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi în 1939).

. mai 1938 este inaugurat monumentul eroilor din Fărcaşele-Romanaţi.

. 15 mai 1938, n. Corbu-Olt Ioan M. Barbu, scriitor şi publicist (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 16/2013; 26/2014; 39, 40, 42/2015).



. 1 mai 1939, apare la Slatina ziarul ,,Renaşterea Oltului” care la 15 mai 1939 relata despre

vizita regelui Carol II însoţit de Marele Voevod Mihai în judeţul Olt (M.O.R. nr.23/2014).

. 3 mai 1941, Mircea Damian (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 2,4/2012; 12-14/2013;

29,30,32,33/2014; 38/2015; 47-50/2016) publică în ziarul ,,Bucureşti” o scrisoare deschisă

către g-ralul Antonescu cerând libertatea presei.

. 20 mai 1941, scriitorul Al. Lascarov-Moldovanu susţine la Liceul Ioniţă Asan din Caracal

conferinţa ,,De ce am trecut Nistrul”.

. mai 1943, inaugurarea troiţei eroilor din Pârşcoveni-Romanaţi.

. 24 mai 1943, fostul profesor slătinean Iuliu Moisil devine Membru de onoare al

Academiei Române.

. 27 mai 1944, m. fostul primar al Slatinei, dr. Marin Soreanu.

. 13 mai 1945, n. la Corabia Ion Oblemenco.

. 27 mai 1945, n. la Caracal istoricul Dumitru Botar.

. 22 mai 1949, fostul mitropolit al Olteniei Nifon Criveanu (M.O.R. nr.1,7/2012;

13,18/2013) ţine o predică virulentă împotriva regimului comunist la biserica Amzei din

Bucureşti.

. 29 mai 1949, n. la Caracal poetul Paul Aretzu.

. 3 mai 1950, n. la Ianca poetul şi prozatorul Nicolae Maroga Enceanu.

. 1 mai 1952, se deschide Muzeul Raional Slatina, director Ion Moroşanu.

. 17 mai 1968, N. Ceauşescu şi Charles De Gaulle vizitează Slatina.

. 25 mai 1968, se serbează la Slatina 600 de ani de la prima atestare documentară.

Sculptorul Ion Irimescu realizează un monument ,,Slatina 600”.

. 10-14 mai 1972, festivităţile acordării numelui ,,Ion Minulescu” Liceului nr.2 din Slatina.

. 16 mai 1976, inaugurarea Casei de cultură a sindicatelor din Slatina.

. 26 mai 1984, N. Ceauşescu inaugurează Canalul Dunăre-Marea Neagră.

. 15 mai 1993, poetul slătinean Marin Mincu scoate la Constanţa revista ,,Paradigma”.

. 27 mai 1997, m. poetul Cezar Baltag (a copilărit la Profa-Spineni)

. 10 mai 1998, m. poetul caracalean Ion Potopin. .

. 1 mai 2006, m. poetul şi gazetarul slătinean Aurel Gagiu.

. 8 mai 2007, m. pictorul slătinean Spiru Vergulescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

19/2013; 33/2014; 38-46/2015; 47-49/2016).

Descoperiri din neolitic pe teritoriul comunei Șerbănești

Aurică IVAȘCU

În 2011, realizam primul material documentar al Enciclopediei comunei

Șerbănești, material intitulat «,,Dalta” din piatră», cuvântul ,,daltă” punându-l între

ghilimele pentru că eu făceam, atunci, niște dezvăluiri bazate doar pe propriile

amintiri. Ceva mai târziu, fără prea multe argumente, cu ocazia unor revizuiri, am

eliminat acele ghilimele, ca să constat acum, în 2017, că nu am făcut rău deloc. Păi da,

că dalta din piatră pe care eu o găsisem și, mai apoi, i-am pierdut urma, pe lângă ceea

ce există, de ani buni, neștiut de nimeni, la câțiva locuitori din Șerbănești, mă lasă

acum mut de uimire și mă obligă să public, în grabă și cu mare drag, acest material!



Dalta din piatră. În documentarul ,,Dalta din piatră”, povesteam că, prin vara anului

1970, copil fiind, am găsit o daltă din piatră șlefuită pe undeva, în apropiere de Momiceni,

pe creasta dealului dintre valea Bungetului și valea Eleșteului, pe unde fusese, cândva,

pădurea Bungetul. Tocmai învăţasem la şcoală despre perioadele din istoria omenirii şi,

printre altele, îmi rămăseseră în minte, din cartea de istorie, imaginea unor unelte din

piatră. Piatra pe care eu tocmai o găsisem atunci semăna destul de mult cu o daltă şlefuită

din acele imagini de muzeu prezentate în cartea de istorie, lucru care m-a uimit şi m-a

descumpănit, în egală măsură. Am ridicat, atunci, piatra din ţărână şi am studiat-o, mult

timp, cu mare atenţie, fără a şti însă, exact, ce să cred şi ce să fac cu ea... După ce am

întors-o eu pe toate feţele, am decis, în cele din urmă, să o vâr în buzunar şi să o duc acasă.

Şi considerând, probabil, că sunt în posesia unei posibile comori istorice, am hotărât să

„pun bine” această piatră, spre păstrare, până mă voi documenta cum se cuvine asupra ei,

deoarece mă marca, oarecum, teama ca nu cumva să mă fac de râs în faţa copiilor sau a

profesorilor, dezvăluindu-le „descoperirea” mea... Dacă era o pură coincidenţă asemănarea

acelei pietre cu o daltă? Totuși, piatra aceea părea a fi una mai deosebită, având o culoare

uşor maronie şi o aparenţă lucioasă impecabilă. Fără spărturi post-şlefuire, aceasta dovedea

că înfruntase cu bine toate plugurile şi sapele ce trecuseră peste ea de-a lungul sutelor de

ani... Evident că „cercetările” mele asupra acelei pietre cred că s-au încheiat repede, la acea

vreme, din lipsă de informaţii şi, dând-o uitării, nu-mi mai amintesc nici în ziua de azi

unde anume am pus, spre „păstrare”, acea piatră.

Documentarul în cauză, fiind publicat pe internet, a avut, se pare, un impact

nesperat asupra anumitor șerbăneșteni, care simțeau, probabil, tristețea dezamăgirii mele,

că pierdusem, pentru totdeauna, acea daltă, norocoasă totuși... Spun ,,norocoasă” pentru că,

altfel, nu aș fi scris acel documentar și nici nu s-ar fi aflat prea curând, probabil, și despre

alte mărturii certe, venind din neolitic, neinvestigate încă de nimeni dar menite să

aureoleze trecutul multimilenar al actualei comune Șerbănești, județul Olt.

Ciocanele din piatră. Așadar, de curând, m-a contactat un tânăr șerbăneștean, Ionuț

Preda, fiul lui Anghel Preda (zis Anghel al lui Tăldare), cu care eu am copilărit, cu câteva

decenii în urmă, în cătunul Lisa al Șerbăneștilor de Jos. De la el am aflat o mulțime de

lucruri inedite și incredibile. În primul rând, Ionuț mi-a mărturisit că, prin 2007, a găsit și

el un ciocan de piatră, tot pe valea Bungetului, dar ceva mai lăturalnic, la hotarul cu Buta.

Adică la vreo 3-4 kilometri în aval, față de locul unde găsisem eu dalta dar, din păcate,

acest ciocan a avut aceeași soartă ca dalta mea... Și stăruind eu să aflu cât mai multe detalii

despre acest ciocan găsit de Ionuț Preda, am aflat că el avea o formă rotunjită și puțin

alungită, precum un ou, și era făcut dintr-o piatră deosebită, cu picățele albe, gri și maro.

Dar, ca printr-o minune, în timp ce tot îl iscodeam eu, Ionuț și-a amintit, deodată, un lucru

deosebit: ,,Dar mai are cineva o daltă sau ciocan, cred! Nea Niculae al lui Didea. Mâine îl

întreb. Mă duc la el să-i fac poză.” A doua zi, pe 7 aprilie 2017, Ionuț s-a ținut de cuvânt și

l-a căutat pe nea Niculae. Numele lui este, de fapt, Mara Nicolae și locuiește în cătunul

Dumitrănești, acum strada Dumitrănești... L-am cunoscut și eu pe nea Niculae, copil fiind,

și mi-l amintesc ca pe un om deosebit de ingenios, priceput la toatea și cunoscător de

foarte multe lucruri dar niciodată nu mi-am imaginat că el ar deține, în casa sa, și anumite

obiecte cu valoare inestimabilă, de muzeu. Ionuț Preda îl caracterizează, acum, pe nea

Niculae, ca pe ,,un bătrân super înțelept” dar cam bolnav (din păcate!), care ,,poate

furniza multe date extrem de importante”... Ce a găsit Ionuț, la nea Niculae, este ceva ce a

întrecut cu mult așteptările noastre! O adevărată comoară de obiecte din piatră, unele găsite



chiar de el, altele cumpărate, din pasiune și interes, cu ani în urmă, de la alți săteni, după

cum vom vedea în cele ce

urmează.

Și să începem cu

niște ciocane din piatră pe

care nea Niculae le-a

înșirat cu grijă, pe aleea

betonată din fața casei

sale, ca să le fotografieze

Ionuț! După cum se poate

observa din fotografia

alăturată, ciocanele din

piatră ale lui Nicolae Mara

sunt în număr de trei, cu

forme oarecum

asemănătoare, dintre care

unul este spart pe la

jumătate, pe direcția găurii

pentru coadă. Ciocanele

de culoare mai negricioasă

(cel spart și cu cel din

partea dreaptă a

fotografiei) au fost găsite

de nea Niculae al lui Didea pe valea Dorofeiului, în apropiere de dealul Tomoaica, ,,în

timp ce săpa să care niște pământ”. Nu știm însă, deocamdată, dacă aceste ciocane au fost

găsite în același timp și în același loc. Și, ca să lămurim mai bine despre ce e vorba aici,

trebuie știut că, la Șerbănești, pământul galben și nisipos este folosit, dintotdeauna, în

construcții diverse, existând doar anumite locuri de unde acesta poate fi extras. La poalele

dealului Tomoaica se mai află încă o astfel de râpă de unde se scoate pământ galben dar și

nisip galben, pentru diverse întrebuințări gospodărești. Ciocanul de culoare mai deschisă,

maronie, a fost cumpărat de Nicolae Mara de la un alt șerbăneștean, Dumitru Preda (zis

Mitică alu Sădilă). Ionuț Preda mi-a promis că are să vorbească cu Mitică și să-l întrebe pe

unde a găsit acel ciocan, de care nea Niculae s-a lăsat atras. Și a vorbit! Mitică i-a spus că

acest ciocan de culoare maronie l-a găsit în fosta vie a CAP-ului, de lângă cătunul Lisa,

,,unde are el un petec de pământ, după ce a arat ceva mai adânc cu un tractor mare, lângă

rădăcină unui pom”. Dar, demn de remarcat ar mai fi un lucru, la insistențele mele, Ionuț

mi-a spus clar că niciunul dintre aceste ciocane nu seamănă cu cel pe care el l-a găsit în

urmă cu 10 ani. Și, acum, stau și mă întreb: Or mai exista, oare, și alte asemenea unelte din

piatră pe la diverși șerbăneșteni? Cu siguranță că da, atâta vreme cât Ionuț Preda, îmi

spunea, de pildă, că Genu lu’ Pisăru (Eugen Pisăru, zis Vânătoru, care, din păcate, a murit)

,,avea multe obiecte vechi”… Dar Ionuț mi-a promis să ia legătura cu băiatul acestuia, care

poate ne va da șansa unor noi informații de valoare istorică deosebită. Și a luat, dar nu

toate informațiile se obțin, din păcate, așa ușor… Vom vedea, ce se va putea face, în cele

din urmă!



Ceea ce m-a frapat la aceste ciocane, la o primă vedere, este forma perfect

cilindrică a găurii care perforează piatra, în întregime, și diametrul acestei găuri, care, la

toate cele trei ciocane pare să fie același... S-au scris multe despre tehnica perforării pietrei

în neolitic, cea mai eficientă metodă citată fiind aceea a arcului de găurit, folosind un

burghiu tubular, din os sau trestie 109)

, care se umplea cu nisip abraziv umed, aș adăuga eu,

prin raportare la alte descrieri de acest fel. Oricum, munca de a crea o astfel de sculă

presupunea un efort fizic de lungă durată și, întrebarea e: Cui și la ce ar fi folosit aceste

unelte? Răspunsul logic la această întrebare îl găsim tot în sursa mai sus citată 109):

Acestea foloseau, deopotrivă, ca unelte și arme dar, ceea ce este demn de reținut, erau și

”însemne de prestigiu”. Adică, nu oricine își permitea asemenea lux! Arheologul

teleorrmănean Ion Torcică spune, pe bună dreptate, că «Piesele din piatră perforată

reprezintă atât „minuni” ale tehnologiei cât şi simboluri ale unor lumi în care piatra,

alături de metal, reprezenta materia primă pentru exprimarea bogăţiei, prestigiului şi ale

posibilităţilor tehnice ale acestor popoare» 109)

. Nu cumva însă, tot de aici și de atunci, a

început și exploatarea omului de către om? Pentru că eu tind să cred că cei ce dețineau

aceste obiecte aveau nu numai prestigiu, ci și putere. Nu cred că ei erau trudnicii făurari ai

acestor obiecte de fală... Pentru

că, doar ca să dai în cap la un

animal sau la un semen de-al

tău, nu ai nevoie de-o piatră

șlefuită și nici perforată cu mare

chin! Așadar, comuna primitivă

nu a însemnat, cu siguranță,

doar muncă în comun și, după

aceea, împărțirea egală a

rezultatelor muncii, fără

exploatarea omului de către om,

așa precum ne mai spun încă

toate dicționarele și cărțile de

istorie. Să fim serioși:

exploatarea omului de către om,

sub o formă sau alta, a existat

din toate timpurile și nu trebuie

să ne iluzionăm că ar fi fost

altfel!

Pietrele de praștie. Pe lângă

cele trei ciocane din piatră, nea

Niculae al lui Didea mai deține

și patru pietre de praștie, unelte

de vânătoare despre a căror

existență, prin aceste locuri, nu

s-a prea auzit. După cum putem

observa din fotografia alăturată,

realizată de Ionuț Preda, pe

aceeași alee-muzeu a lui nea

Niculae, aceste pietre au

109. TORCICĂ, I. – Observații privind perforarea pietrei în preistorie. În revista ”e – Buletin semestrial de

informare” nr. 1 (11), Muzeul Județean Teleorman, ianuarie 2017.



mărimea unor mingi de tenis, forme cvasi-sferice și culori brun-roșcate, ușor diferite.

Demn de reținut este însă faptul că aceste pietre au fost găsite de Nicolae Mara grupate în

același loc, ca pe un cuib cu ouă, chiar pe valea Dorofeiului, dar tot în apropierea dealului

Tomoaica. Probabil că, după ce a găsit primul ciocan, interesul lui de a investiga zona a

crescut... Din păcate, nu și al altora, mai îndreptățiți să o facă! Sugestia că aceste obiecte

”par să fie un fel de piatră pentru praștie” vine chiar de la Ionuț Preda, care mi-a

mărturisit că pe el îl fascinează aceste lucruri și le înțelege valoarea. Și, ca să fie bine

înțeles, Ionuț Preda, ca și mine, nu are nimic de-a face cu subiectul în cauză. El este

fermier, sportiv și tânăr familist, pasionat însă de oamenii, locurile și obiceiurile

șerbăneștenilor. Și după ce l-a vizitat, în treacăt, pe nea Niculae, Ionuț a rămas cumva

dezamăgit, totuși. Nea Niculae al lui Didea, bătrân fiind și bolnav, i-a cerut lui Ionuț să-i

găsească clienți, că vrea să-și vândă colecția de pietre... Păcat, am gândit noi! Dar are și

nea Niculae informațiile lui: astfel de obiecte se vând, pe piața amatorilor de lucruri rare și

foarte vechi, cu câteva sute de euro!

Medievistul francez Olivier Trotignon, prin 2010, numea niște pietre asemănătoare

descoperite în Franța, ”molete sferice”, considerându-le, în același timp, ”o curiozitate

locală, care merită un studiu special” 110)

. Aceste ”molete sferice” au fost descoperite însă

în locuri diferite și, de aceea, s-a susținut, inițial, că ele ar fi folosit la măcinarea semințelor

de tot felul, prin rostogolirea lor, peste semințe, într-o piuă tot din piatră. Dar, dacă aceste

pietre descoperite de nea Niculae ar fi fost din categoria ”moletelor sferice”, atunci ce

căutau, în același loc, patru astfel de bile, aproape identice? Așadar, după mine, această

ipoteză pică, mai ales că nu s-a descoperit, încă, la Șerbănești, acea piuă din piatră, în care

se măcinau semințele. Pornind însă de la unele observații făcute de același iscusit specialist

francez, s-ar putea spune, despre ”pietrele de praștie” de la Șerbănești, cel puțin două

lucruri, șocante prin enigmaticul lor conținut:

1. Forma cvasi-sferică și diametrele aproape identice, ne-ar determina să credem că arma

de luptă ar fi trebuit să fie nu o praștie precum o știm noi, ci una ce folosea, probabil

arcul cu sfoară, ca sistem

de percuție, și un calibru

ce direcționa piatra spre

ținta dorită;

2. Pe aproape toate

pietrele se pot observa,

totuși, urmele unor ciocniri

violente, care ar dovedi că

ele au fost folosite, fiind

aruncate cu un sistem

percutor destul de eficient.

Ca urmare, această ipoteză

este ceva mai credibilă

decât prima, aceea cu

”moletele sferice”, dar nu

110. TROTIGNON, O. – Un outil préhistorique singulier: la molette sphérique. http://le-livre-de-meslon.over-

blog.com/article-un-outil-prehistorique-singulier-la-molette-spherique-46053978.html, accesare 30 aprilie 2017.

http://le-livre-de-meslon.over-blog.com/article-un-outil-prehistorique-singulier-la-molette-spherique-46053978.html

http://le-livre-de-meslon.over-blog.com/article-un-outil-prehistorique-singulier-la-molette-spherique-46053978.html



cunoaștem încă ingenioasa ”armă” ce putea folosi aceste bile litice... Cât despre faptul că

ele au fost găsite într-un același loc, precum un cuib cu ouă, să zicem că, acolo unde au

fost decoperite, era un fel de fortăreață menită să apere comunitatea de la poalele dealului

Tomoaica sau, poate un atelier care producea astfel de obiecte...

Bazându-ne însă pe un detaliu interesant, dintr-o descoperire asemănătoare ce a

avut loc, în 2005, pe șantierul arheologic de la Parța, județul Timiș, când s-a declarat,

oficial, că s-au descopeirit, printre multe alte obiecte și obiective, și niște ”bile de praștie,

de mari dimensiuni” 111)

, parcă ar mai fi ceva de comentat, totuși... Așadar, după cum se

poate observa în fotografia alăturată 111), acele așa-numite ”bile de praștie”, descoperite în

obiectivul arheologic numit Casa cerbului al așezării neolitice de la Parța, erau grupate

într-un mod asemănător cu pietrele sferice descoperite de Nicolae Mara pe valea

Dorofeiului, la poalele dealului Tomoaica. Iar cercetătorii ce au analizat acele”bile de

praștie” de la Parța spun că erau amplasate ”sub podeaua încăperii” parterului, obiectivul

Casa cerbului fiind o clădire neolitică cu etaj, realizată din chirpici, pari și nuiele 111). Și,

tot din contextul vag descriptiv al acestor cercetători, ar rezulta că aceste ”bile de praștie”

ar fi făcute din lut ars, deoarece, într-o altă locație, ei povestesc, așa în treacăt, că au

descoperit o altă «mare bilă de praștie, din seria celor de ”război”. Bila nu a fost arsă,

doar uscată.» Acum, aș avea și eu o întrebare: Dacă acele obiecte neolitice descoperite

sub poadeaua Casei cerbului erau ”bile de praștie”, de ce aveau nevoie de o locație de

acest gen? Mai ales că, aceiași cercetători ne dau, așa într-o doară, câteva detalii deosebit

de interesante: că ”deasupra lor nu au fost urme de podea” dar că ”este posibil să fi fost o

deschidere în podea deoarece în vecinătatea lor au fost găsite fragmentele unui disc de lut

rupt în 3, care foarte probabil acoperea deschiderea” 111)

. Pornind de la aceste detalii

norocoase, eu aș lansa o nouă ipoteză: aceste obiecte litice, atât cele de la Parța cât și cele

de la Șerbănești, sunt, de fapt, componentele unei mori cu bile de sorginte neolitică...

Bilele din piatră erau, de fapt, niște molete sferice, amplaste într-un locaș circular cu

fundul gros, confecționat din lut ars, și peste aceste bile era rotit un disc, confecționat tot

din lut ars. Împreună (piuă, bile și disc) formau un sistem asemănător rulmentului axial.

Semințele ce trebuiau măcinate erau alimentate printr-un orificiu central al acelui disc, iar

uruiala rezultată era evacuată, centrifugal, prin lateralul pivei circulare a morii în

miniatură. Voi reveni cu ceva detalii tehnice, în legătură cu principiul de funcționare al

acestor presupuse mori (cu 4, respectiv, cu 6 bile), într-un documentar special pe care îl voi

publica, probabil, în paginile Enciclopedie Șerbăneștilor.

Altfel, despre asemenea pietre sferice, bazându-mă pe diverse documentări,

nerelevante, s-ar mai putea face și alte ipoteze, care dintre care mai năstrușnice: obiecte de

cult (fără argumente!), ouă de dinozaur pietrificate (ușor de investigat!), însemne ale

prestigiului (greu de crezut!), role pentru deplasarea unor greutăți mari (nu sunt dovezi în

zonă!) sau bani litici (păstrați cu grijă!). Să lăsăm însă și pe alții să judece, mai pe îndelete

și mai cu știință, această descoperire a lui nea Niculae...

Așezarea neolitică de la poalele dealului Tomoaica. Un alt lucru inedit relatat de același

Ionuț Preda: Prin 2014 sau 2015, ”niște băieți de aici de la noi cărau nisip din Dealu

Tomoaicei și [..] au găsit un fel de vatră de așezare umană. Eu nu am văzut treaba asta

pentru că acolo s-a format o gaură, luând mereu din ea nisip, și pământul vine la vale. M-

am uitat dar, probabil, se surpase!” Insistând să aflu cât mai multe detalii, în legătură cu

acest subiect inedit, Ionuț mi-a mai spus că acei băieți, care i-au povestit despre

descoperirea lor sunt ”Nicu lui Bilă [Nicolae Raicu] și Iordache Sorin, zis Găină”. Între

111. LAZAROVICI, Gh. ș.a. - Șantierul arheologic Parța. Casa Cerbului, 1-15 iulie 2005. Prehistory

Knowledge, http://www.prehistory.it/sitoromeno/parta/parta_archaeological_excavations01.htm, accesare 2 mai 2017.

http://www.prehistory.it/sitoromeno/parta/parta_archaeological_excavations01.htm



timp, am intrat în legătură cu Nicolae Raicu, pentru a afla mai multe detalii despre această

descoperire a lor. Acesta mi-a confirmat descoperirea și mi-a promis că o să-mi dea ceva

detalii mai târziu. Din păcate, nu am reușit încă să primesc acele detalii de la Nicu, el fiind

foarte ocupat... Dar, tot Ionuț, m-a lămurit că ceea ce au văzut cei doi băieți era, de fapt, o

vatră de foc… Semn al existenței, în acel loc, aș adăuga eu, al unui atelier neolitic.

Utilizarea focului și a cuptoarelor sau vetrelor, în acel loc, sunt elementele-cheie ale unei

civilizații preistorice, despre care merită să aflăm mai multe. Este știut că sunt încă multe

elemente enigmatice ale acestei perioade istorice a omenirii. Așa, de pildă, acele pietre din

granit (după cum par!), din care s-au confecționat uneltele aflate la Nicolae Mara, nu prea

aveau ce căuta pe la Șerbănești... Despre rocă vulcanică nu poate fi vorba nici atât!

Oricum, demn de remarcat este faptul că locația acestui așezământ provenind, probabil, din

neolitic, este aceeași cu cea unde nea Niculae al lui Didea a găsit ciocanele din piatră și

pietrele de praștie. Despre această așezare neolitică stabilă de pe valea Dorofeiului sper

însă să se scrie, de acum înainte, într-un mod mult mai profesionist și mai în detaliu. Și mai

sper ca actuala locație, pe care am încercat să o figurez și în vederea din satelit alăturată, să

se transforme, în curând, într-un șantier arheologic, până ce ”excavațiile” șerbăneștenilor

nu se transformă încă într-o imensă groapă de gunoi, așa cum se obișnuiește acum... Eu și,

mai ales Ionuț Preda, am făcut doar preambulul unor dezvăluiri, destul de echivoce dar

demne de luat în seamă...

Arealul uneltelor din piatră descoperite la Șerbănești. Încercând să reprezint pe o hartă

a zonei Șerbănești locurile în care au fost descoperite diferitele unelte din piatră despre

care am relatat mai sus, s-ar putea spune că acestea sunt plasate de-a lungul principalelor

cursuri de apă ce străbat comuna Șerbănești: Dorofeiul și Bungetul. Doar locația

ciocanului descoperit de Dumitru Preda se află, undeva, la mijlocul distanței dintre valea

Bungetului și valea Dorofeiului, la circa 2 km de-o parte și de cealaltă. Totuși, la poalele

dealului Tomoaica, aproape de confluența văii Ghenei cu Dorofeiul, au fost descoperite

cele mai multe unelte neolitice dar și urmele unei așezări umane, ce merită a fi investigată.

Și, pentru a avea o imagine cât mai completă a focarului de civilizație de unde au emanat

toate aceste unelte din piatră, pe vederea luată din satelit, am figurat și locația fostei fabrici

de cărămidă de la Șerbănești. Prin anii ’70, când fusese construită această fabrică, din câte

îmi amintesc eu, s-

au făcut niște

analize de sol și de

locație a acestui fost

obiectiv economic

al comunei

Șerbănești și, de

aceea, poate că nu

întâmplător, vechea

civilizație de pe

malurile

Dorofeiului s-a

dezvoltat într-o

locație imediat

învecinată, așa

precum se poate

observa... Calitățile

solului și resursele



minerale pe care le mai ascunde încă și acum dealul Tomoaica au fost, cu siguranță, doar

câteva dintre argumentele acestei locații. Pentru că, dacă e să vorbim despre presupusa

(deocamdată!) așezare neolitică de aici, a mai fost, desigur, un alt argument major:

existența, la îndemână, a apei. Dorofeiul constituia oaza de speranță și de bucurie a

oamenilor, asigurându-le nu numai apa necesară existenței zilnice dar și peștele, fără de

care viața le-ar fi fost mult mai amară...

Concluzii. Dacă până acum se spunea că ”localitatea Șerbănești este considerată una

dintre cele mai vechi așezări din Câmpia Boianului, dintre Olt și Vedea” dar că ”nu avem

date despre așezările umane din perioada preistoriei” 112)

, de aici înainte vom avea multe

de auzit și de povestit depspre preistoria comunei Șerbănești. Sper ca specialiștii Muzeului

Județean Olt dar și oficialitățile comunei Șerbănești să intervină, în termen util, pentru

salvarea acestui patrimoniu istoric și pentru punerea lui în valoare. ”Pietrele” lui nea

Niculae trebuie să ajungă acolo unde le e locul, nu la colecționari sau la alți amatori,

”pasionați” de

istorie... Și, mai

ales, nu trebuie

să li se piardă

identitatea

locului unde

acestea au fost

descoperite și

făurite: la

Șerbăneștii de

Olt, pe valea

Dorofeiului!

Comisia

Națională a

Monumentelor

Istorice sper, de

asemenea, să se

autosesizeze, în

urma acestor

dezvăluiri, și să

aibă în vedere,

după

documentări la fața locului, ca așezarea neolitică de la Șerbănești să fie inclusă în lista

monumentelor istorice. Altfel, nu vom mai afla niciodată ce zace sub acea groapă de

gunoi, în devenire, a șerbăneștenilor... Iar dacă pentru șantierul arheologic de la Parța,

despre care vorbeam ceva mai sus, s-au găsit câțiva inimoși care să acceseze, pe bază de

proiect, anumite fonduri de cercetare, poate se va găsi cineva interesat să facă același lucru

și în cazul Șerbăneștilor. Sunt convins că va merita efortul!

112

. ILIE, D. - Șerbănești. Pagini de monografie. Editura Casa Ciurea, Slatina, 2010.



Inscripții

NOI CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA LUI NICOLAE DOBRESCU

Nicolae Scurtu

Biografia profesorului, istoricului și academicianului Nicolae Dobrescu (n. 20 iulie

1874, Celeiu, jud. Olt – m. 10 iulie 1914, București) se impune a fi cercetată cu răbdare,

spre a identifica momente și aspecte din itinerarul spiritual și fizic al acestui cărturar

instruit și format în școlile Apusului.

Descoperit și impus de Nicolae Iorga, încă din timpul studiilor universitare, Nicolae

Dobrescu a publicat în ziarele și revistele conduse de acesta, Revista istorică, Neamul

românesc, Calendarul Ligii Culturale, precum și în Convorbiri literare, Biserica Ortodoxă

Română, Revista ortodoxă, Viitorul

și altele.

Nicolae Dobrescu este autorul

unor cărți, esențiale, privind istoria

bisericii românești, pe care a și

predat-o la Facultatea de Teologie

din București.

A adunat, a transcris, a adnotat și

a publicat numeroase documente

istorice, existente în arhive și

biblioteci din țară și străinătate, pe

care, ulterior, le-a folosit în

articolele, studiile și cărțile sale.

Au rămas de la profesorul și

istoricul Nicolae Dobrescu câteva

epistole, extrem de valoroase,

trimise lui Titu Maiorescu, Nicolae

Iorga1, Simion Mehedinți

2, Petre

Gârboviceanu și Ion Ursu, în care

tânărul istoric și cărturar intervine

pentru impunerea și respectarea

valorilor dobândite printr-o muncă temeinică și consecventă.

Edificatoare, în acest sens, sunt și epistolele trimise istoricului Ion Ursu (1875–1925),

excelent dascăl de istorie națională, prin care este solicitat să intervină, cu autoritatea sa,

morală și profesională, pentru a împiedica accesul lui Stancu Brădișteanu la catedra de

Istoria Bisericii Universale de la Facultatea de Teologie din București, deoarece nu

îndeplinea condițiile de natură științifică.

Epistolele acestea se constituie în mărturii fundamentale privitoare la învățământul

superior românesc de odinioară.

*

[1] București, vineri 20 octombrie 1906

Str[ada] Numa Pompiliu, nr. 3

Frate Ursule,

Nicolae Dobrescu



Azi am luat leafa pe octombrie. Mi s-a spus de la direcție că ar trebui să faci, prin

Legația de acolo, o procură, ca să-ți iau eu leafa. Din parte-mi îți comunic aceasta pentru a

te conforma și a-mi trimite ceruta procură.

Suma primită este de lei 286 și 40 b[ani]. Scoțând din această sumă cei 175 lei la care

am drept, după învoială, rămân 111,40 de trimis, pe care ți-i voi și trimite.

O singură obiecțiune însă am de făcut. Pe septembrie tu nu mi-ai dat decât 100 lei

pentru care ți-am și trimis chitanță. Aș putea ca să rețin din acești 111 lei pe cei 75 la care,

conform învoielii, și după toată dreptatea, am drept.

Nu o fac însă, căci ai primi atunci foarte puțin și ai și tu greutățile și nevoile tale. De

aceea o cale de mijloc în care și dreptatea să fie satisfăcută și nevoile tale luate în seamă e,

o cred, a lua câte puțin, pe fiecare lună, 5–10 lei până la concurenta sumă de lei 75.

Încep chiar cu luna aceasta oprind acum numai 5 lei în contul celor 75. În luna în care

vei fi mai înlesnit voi lua, dacă consimți și tu, și 10, dacă nu eu mă voi mărgini numai la 5

lei.

Deci 106 lei îți expediez imediat prin mandat. Pentru costul mandatului se vor ajunge,

cred, cei 40 de bani, de nu vor ajunge, voi împlini eu.

O cale mai dreaptă și mai rațională cu împăcarea dreptății ce o am la cei 75 lei, cu a

nevoilor tale, mărturisesc că nu cred. E singura care ne pune în pozițiune de-a fi drepți unul

față cu altul fără a ne supăra unul pe altul.

Nu mă îndoiesc că și tu vei recunoaște acest lucru și că nu vei întârzia să-l accepți.

În această speranță primește o călduroasă și frățească strângere de mână de la al tău

amic,

N. Dobrescu

*

[2] București, 10/23 martie 1913

Amice Ursu,

Ceea ce-ți comunic prin aceste rânduri ar fi fost mai bine să-ți spun verbal, însă cum nu

știu când vei mai veni prin București și dacă ne vom întâlni îți comunic și în scris.

Află, deci, că am deschis, unde trebuia, vorba despre domnișoara de care vorbiserăm și

ceea ce am aflat e că domnișoara e deja în vorbă cu altul și e aproape să tranșeze.

Această știre a fost și pentru mine o noutate, căci nefiind în vizită cu familia fetii, nu

aveam de unde să aflu despre așa ceva.

M-am crezut dator să-ți comunic aceasta ca să-ți arăt că într-adevăr m-am gândit la tine.

Primește salutări frățești de la

N. Dobrescu

*

[3] București, 2 aprilie 1913

[Strada], Sf[ân]t[ul] Spiridon, nr. 53

Iubite amice,

Îți scriu spre a te ruga să-mi dai tot concursul ca să nu se comită o infamie pe care

dascălii bogoslovi în majoritate sunt pe cale de a o comite.



Am vorbit azi și cu unii dintre istoricii de la Facultatea de Litere și mă adresez și ție

fiindcă în cea mai mare parte depinde de voi de a împiedica infamia. Dar să-ți spun despre

ce e vorba. Pentru catedra de istorie bisericească universală de la Teologie e trimis cu

bursă spre a se pregăti special diaconul N. Popescu3, care acum își trece doctoratul la

Viena.

E licențiat în Teologie și Litere din București. E cunoscut de istoricii de la București:

Iorga, Bogdan și Onciul. Iorga făcându-i o dare de seamă despre teza de licență în Teologie

~ Ieromonahul Macarie, dascăl de cântări bisericeşti4, l-a declarat istoric de o mare

valoare. Bogdan, care asemenea îl cunoaşte şi apreciază, a spus că ar fi o adevărată fericire

pentru Facultatea de Teologie, dacă acest diacon va ajunge profesor.

Mehedinţi a spus că rar ţi-e dat să întâlnești oameni de valoarea diaconului etc., etc.

Ei bine, pe un asemenea om fiecare, ți-l declar și eu, că e de o pătrundere și de o valoare

intelectuală și morală cum numai foarte rar ți-e dat să întâlnești, bogoslovii noștri vor să-l

înlăture punând în locu-i pe o nulitate patentă în ale istoriei, pe om[ul] care n-a făcut

altceva decât să pupe mâna bogoslovilor bătrâni plus prietenul Mihălcescu, și să se

ilustreze printr-o maleabilitate și flexibilitate neîntrecută a șirii spinării.

Îl cheamă Stancu Brădișteanu, e licențiat în drept și teologie, de o arguţie avocățească

periculoasă și e și doctor în filosofie de la Berlin pare-mi-se.

Bogoslavii bătrâni plus Mihălcescu (care, în treacăt fie zis, a trecut de partea lor), cu tot

protestul meu au intervenit la minister ca să-i creeze ipochimenului un post de conferențiar

de istorie bisericească universală.

Dat fiind talentul de lingușitor al numitului Brădișteanu, care a pupat mâna marilor

electori politici ai celor trei partide din Craiova, de unde este de loc, postul de conferențiar

a fost prevăzut în buget de Comisia Bugetară a Camerii și acum e vorba de a fi numit

conferențiar-suplinitor, cu toate că nu e abilitat ca docent: 4 bogoslovi bătrâni plus

Mihălcescu vor fi pentru el, eu nu am decât pe Boroianu și pe Popescu Mălăești. Ne vom

face însă datoria cu prisosință la Teologie.

Iată ce poți face tu singur, în primul rând și te rog să o faci negreșit, căci e de

specialitatea și competența ta. O critică distructivă a tezei de doctorat a individului: Die

Beziehungen Russlands und Frankreichs zur Türkei in den Jahren 1806 und 18075. Dacă

nu ai sau nu găsești la Iași cartea, scrie-mi mie ca să ți-o trimit eu. Xenopol poate să o aibă.

Publică darea de seamă în Viața Românească sub iscălitura ta proprie.

M-am uitat și eu prin această lucrare; nu mă îndoiesc că o vei găsi și tu ca și mine, sub

orice critică.

În afară de darea de seamă asupra cărții, tu mai poți face, și te rog foarte mult să-l faci,

încă un lucru, și anume, vorbind cu Xenopol, cu care îmi spuneai că stai destul de bine, să-

l tratați pe individ după cum merită, la echivalarea diplomei de doctor, căci e foarte posibil

ca vulpea șireată să miroase că la București nu-i e atmosfera favorabilă și să vină la Iași,

unde prin milogiri, lingușiri, intervenții politice, etc., în care e maestru, să capete

echivalarea titlului de doctor în istorie.

Aceste două lucruri te rog foarte mult frate Ursule să le faci negreșit, nu pentru că am

intervenit eu pe lângă tine și te-am rugat, ci pentru că e la mijloc o cauză mare și dreaptă;

încurajarea și ajutorul elementelor incontestabil superioare, dar modeste față cu acei care

au stofă de a parveni, dar încolo sunt nuli cu desăvârșire.

Nu mă îndoiesc că în lupta contra acestora din urmă vei fi alături de mine.

Primește salutări de la al tău prieten,

N. Dobrescu

*



[4] București, 10 april[ie] 1913

Frate Ursule,

Primii cartea poștală și mă grăbesc să-ți trimit recomandat cartea cu pricina.

Ai fi făcut bine, dacă la trecerea ta prin București te-ai fi întâlnit cu mine, poate la

întoarcere dacă timpul îți permite dai și pe la mine sau scrie-mi unde ne-am putea întâlni.

Eu ce am avut, în esență, de spus în chestia amintită, ți-am spus.

Aș fi curios să știu dacă și tu după ce citești cartea ești de aceeași părere cu mine în ce

privește valoarea omului.

Citește-o, te rog, dacă poți până la reîntoarcerea în țară, ca să-mi poți spune atunci tu

părerea ta, când ne vom întâlni în București și când îmi vei da cartea. Sunt foarte curios și

doritor să știu părerea ta.

Văzând atâta întârziere din partea ta, mă gândesc să iau cartea cu mine și să mă duc la

Văleni. Ți-o trimit, însă, ție acum și după Paști rămâne să o dau și lui Iorga. E de neapărată

trebuință să se pronunțe asupra-i cei doi specialiști: Iorga și cu tine în primul rând și apoi și

alți istorici de seamă.

În Convorbiri va apărea chiar luna aceasta ceva de prietenul Lapedatu. Dar și tu la

Viața Românească în numărul de pe aprilie, care apare însă în mai.

Cred că pentru triumful meritului, muncii și cinstei, îți vei da osteneala să faci ce te-am

rugat ~ nu e câtuș[i] de puțin pentru mine personal.

Mulțumindu-ți de bunăvoință, îți urez petrecere bună de sărbători.

Al tău coleg și prieten din toată inima,

N. Dobrescu

*

[5] București, vineri seara, 26 aprilie 1913

[Strada] Sf[ân]t[ul] Spiridon, nr. 53/I

Frate Ursule,

Mi-a părut foarte rău că nu m-ai găsit acasă, ai nimerit într-un moment când nu era

absolut nimeni acasă.

Mi-ar face mare plăcere să poți veni duminică după amiază la mine. Mâine, sâmbătă,

am curs de dimineață, după amiază trebuie să mă duc pe la Casa Bisericii și nu știu când

ies de acolo, iar duminică de dimineață am alte celea.

Deci, în cazul când ești liber duminică după amiază și vrei să stăm mai mult de vorbă,

vino atunci. În caz, însă, când toată duminica după amiază îți este prinsă, atunci vino sau

sâmbătă după amiază, între 6–7, când sper să ies de la Casa Bisericii și să vin acasă, sau,

dacă nici această oră nu-ți convine, atunci vino sâmbătă seara după masă, sau, dacă nici

acest timp nu-ți convine, atunci duminică seara după masă.

Rămâne deci la tine să-ți alegi și să vii în timpul în care îți convine. Al tău coleg ca un

frate,

N. Dobrescu

Note

Originalul acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

73(1 5) .XLVIII



1. I.E. Torouțiu ~ Studii și documente literare. Vol[umul] 10. București, Institutul de

Arte Grafice „Bucovina“, 1940, p. 233–246. [Se publică optsprezece epistole ale lui N.

Dobrescu către N. Iorga].

2. I.E. Torouțiu ~ Studii și documente literare. Vol[umul] 9. București, Institutul de

Arte Grafice „Bucovina“, 1940, p. 87–89. [Se publică trei epistole ale lui N. Dobrescu

către Simion Mehedinți].

3. Niculae M. Popescu (1881–1963), profesor de teologie și un remarcabil istoric. A

urmat specializări în istorie și bizantinologie la Universitatea din Viena (1910–1913).

4. Niculae Popescu ~ Viața și activitatea dascălului Macarie, ieromonahul. București,

1908, 92 pagini.

5. Stancu Brădișteanu ~ Relaţiile Rusiei şi Franţei cu Turcia între 1806-1807. Berlin,

E. Ebering, 1912, 317 pagini.

Notă specială

Irineu Mihălcescu, Dimitrie Boroianu și Ioan Popescu-Mălăești erau profesori

universitari la Facultatea de Teologie din București.

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI NICOLAE DOBRESCU

Bibliografia profesorului, istoricului și academicianului Nicolae Dobrescu (1874–1914)

conține unele lacune și erori întrucât cei ce s-au ocupat cu cercetarea biografie și, mai ales,

a bibliografiei, nu au avut răgazul necesar parcurgerii tuturor publicațiilor la care a

colaborat acest distins cărturar.

Dintr-o epistolă1, lacunară, trimisă lui Petre Gârboviceanu

2, care coordona Omagiu lui

Spiru Haret, aflăm că Nicolae Dobrescu a scris câteva „pagini“ pe care i le încredințează

spre a fi incluse în cartea omagială.

Articolul3 lui Nicolae Dobrescu, Modificarea Legii Sinodale, făcută de d[omnu]l Spiru

C. Haret, surprinde, cu obiectivitate şi intuiție, realizările acestui „dascăl al dascălilor“ și

în domeniul istoriei bisericii românești.

Accentul cade pe două aspecte fundamentale: alegerea și promovarea mitropoliților și

episcopilor, precum și contribuțiile teoretice și practice ale preoțimei în diferite chestiuni

bisericești.

Spiru Haret care a fost ministrul instrucțiunii și al cultelor cunoștea, în profunzime,

viața internă a acestor departamente pe care le-a făcut mai permisive și, evident, mai

eficiente.

Într-o intervenție, atent gândită și elaborată, Nicolae Dobrescu relevă înțelepciunea și

implicarea lui Spiru Haret în teritorii spirituale de o particulară finețe și gingășie, cum este

teologia.

*

Modificarea Legii Sinodale, făcută de d[omnu]l Spiru C. Haret

Timp de aproape patru decenii, biserica română s-a aflat sub regimul legii sinodale din

1872, care prescria felul de alegere al ierarhilor şi de conducere al bisericii.

În acest lung interval de timp nu întotdeauna însă au fost fericite alegerile căpeteniilor

noastre bisericeşti şi de multe ori conducerea supremă a bisericii noastre a lăsat de dorit.

De aceea, din diferite părţi s-au ridicat, în anii din urmă, glasuri care susţineau

modificarea unora sau altora din dispoziţiunile legii sinodale din 1872, ori adăugarea în

acea lege de dispoziţiuni noi.



Dintre bărbaţii de stat, cel dintâi care a îmbrăţişat, în toată întinderea ei, care a căutat să

rezolve problema, a fost d[omnu]l Spiru C. Haret, fost în mai multe rânduri ministru al

Cultelor. Pentru bunul mers al lucrurilor în biserică, d[omnia] sa a văzut că modificarea

legii sinodale din 1872 se impune, şi cu toate dificultăţile ce a întâlnit, prin legea din 1909,

d[omnia] sa a adus legii din 1872 acele modificări, pe care le-a crezut necesare pentru buna

stare, propăşirea din biserică.

La două principii mari se reduc, în ultima analiză, modificările pe care d[omnia] sa le-a

făcut vechii legi sinodale. Aceste două principii sunt:

1. Lărgirea cercului eligibililor la demnităţile de mitropolit şi de episcop eparhiot,

deschizând cale liberă «tuturor membrilor

clerului român», lucru care era oprit de legea din

1872, prin aceea că prevedea ca alegerea

mitropoliţilor să se facă numai din numărul

episcopilor eparhioţi, iar a episcopilor numai din

numărul arhiereilor titulari. Evident că

restrângerea cercului eligibililor numai la câteva

persoane nu ne da posibilitatea de a avea în

fruntea bisericii noastre pe cele mai bune

elemente, pe care le-ar fi putut da întregul cler

românesc.

Această restrângere contravenea apoi şi

vechii practici din biserică, precum şi uzului din

trecutul bisericii noastre. De aceea, prin legea

din 1909, lărgindu-se cercul eligibililor la toţi

membrii clerului român, care, după canoane, pot

fi aleşi, s-a pus temelia progresului în biserică, s-

a înlesnit elementelor de valoare calea de a

ajunge în fruntea bisericii, făcându-se,

bineînţeles, alegerile, numai pe baza muncii şi a

meritului.

2. Preoţimea să-şi spună şi ea cu temei

cuvântul în diferite chestiuni bisericeşti. Sub regimul legii din 1872, preoţimea, cu toate că

putea să numere, şi a şi numărat, elemente de valoare, nu era nici măcar consultată în

chestiuni bisericeşti, nu-şi putea spune cuvântul în chestiuni care o interesa şi pe ea de

aproape, nu putea să se rostească, printr-un organ al său, în chestiuni care priveau bunul

mers al lucrurilor în biserică. Ierarhii, apoi, care au păstorit în cele patru decenii din urmă

nu au ştiut să dea cea mai bună îndrumare lucrurilor; pe lângă acestea, între ei şi preoţime

începuse să se nască un antagonism, care nu ar fi dat roade bune. De aceea o apropiere

trebuia făcută între membrii clerului înalt şi între membrii clerului de mir; de aceea o

conlucrare a tuturor pentru binele şi ridicarea bisericii trebuia să aibă loc. Lucrul acesta s-a

realizat de legea din 1909 prin instituirea consistoriului superior bisericesc, alăturat pe

lângă sfântul Sinod.

Aceste două principii din legea sinodală din 1909, păstrate şi aplicate cu sfinţenie, pot,

de bună seamă, deschide o eră de propăşire în biserica română, iar celui ce le-a înfăptuit

într-o lege se cuvine laudă şi mulţumire din partea tuturor celor ce ţin la binele şi ridicarea

bisericii noastre.

N. DOBRESCU

Profesor la Facultatea de Teologie



Note

Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

139

DCV și conține următoarele ~ Iubite domnule Gârboviceanu, Am primit aseară

rândurile d[umnea]v[oastră]. Azi înainte de amiază m-am și executat, scriind alăturatele

trei pagini, pe care mă grăbesc a vi le trimite tot astăzi. Al d[umnea]voastră, N. Dobrescu.

2. Petre Gârboviceanu (1862–1938), administrator al Casei Bisericii. Autor al câtorva

contribuții esențiale privitoare la Istoria Bisericii Române. Alături de Gh. Beiu-Paladi a

coordonat apariția cărții omagiale închinată lui Spiru Haret.

3. Nicolae Dobrescu ~ Modificarea Legii Sinodale, făcută de d[omnu]l Spiru C. Haret

în Lui Spiru Haret. Ale tale dintr-ale tale. București, Institutul de Arte Grafice „Carol

Göbl“, Ssor

Ion Șt. Rasidescu, 1911, p. 758–760.

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI ION NIJLOVEANU

Bibliografia poetului, prozatorului, folcloristului și memorialistului Ion Nijloveanu (n.

27 septembrie 1913, Rădeşti, com. Oporelu, jud. Olt – m. 23 iunie 2000, Craiova) nu e

cunoscută, în întregime, nici de biografii săi Florea Firan1 și Iordan Datcu

2.

Cercetând presa literară din Silistra, parte

componentă, cândva, a României, am avut

surpriza și plăcerea să identific o poezie3 a lui

Ion Nijloveanu în paginile revistei Festival (mai

1936 – mai-iunie 1940), pe care o conduceau

tinerii scriitori Gurbet Araboru și Mircea

Papadopol.

În această poezie, Autobiografie, care este, în

același timp, o excelentă artă poetică, Ion

Nijloveanu se confesează, evocând, în fericite

sintagme literare, imaginea satului românesc de

odinioară, pe care autorul a cunoscut-o încă din

copilărie.

În cele cinci catrene întâlnim atmosfera

bucolică a unui topos ce a rămas imprimată,

pentru totdeauna, în mentalul poetului4 Ion

Nijloveanu, care era înzestrat cu o reală voce

lirică.

Deși, marcat, într-o oarecare măsură, de

existența celor două manifestări literare,

sămănătorismul și poporanismul, poezia lui Ion

Nijloveanu surprinde prin autenticitatea și

prospețimea imaginilor deloc anacronice.

E necesar să precizez că această colaborare a poetului Ion Nijloveanu a fost, doar

semnalată5 de istoricul literar Ion Hangiu în dicționarul său, care este un excelent

instrument de lucru pentru cercetarea literară.

*



Autobiografie

Eu m-am ivit în zodia brumată

Ş-am năzuit să cresc sub norii suri,

Cu lujere de viţa-mpovărată

De toamna cu amurguri de păduri.

Cu duzii vechi din fața casei noastre,

Cu piscurile de munţi dinspre apus,

M-am închinat tăriilor albastre

Şi-n tindă de troiţă, lui Isus.

În brazda ţărânii din largul zării,

Străbunii toţi mi i-am îmbrăţişat

Şi mi-am topit în cântecele ţării

Tot dorul anilor crescuţi în sat.

Aşa strein, cu visurile mele,

M-a fost visat bunicul un hoinar,

Dar mi-a citit un vraci ciudat în stele

Cum că voi fi de stele năvodar.

De-atunci pierdut pe drumuri fără moarte

Şi-mpovărat de doruri ca de spini,

Tristeţile mi le-am închis în carte

Ca să le-mpart drumeţilor streini.

Ion Nijloveanu

Note:

1. Florea Firan ~ Ion Nijloveanu în Profiluri și structuri literare. Contribuții la o

istorie a literaturii române. Vol [umul] 2 (M–Z). Craiova, Scrisul Românesc, 2003, p. 121–

122 + 1 foto bust.

2. Iordan Datcu ~ Ion Nijloveanu în Dicționarul etnologilor români. Autori. Publicații

periodice. Instituții. Mari colecții. Bibliografie. Cronologie. Ediția a 3-a, revăzută și mult

adăugită. București, Editura Saeculum I.O., 2006, p. 651-652 + 1 foto bust.

3. Ion Nijloveanu ~ Autobiografie în Festival, 4, nr. 31-32, martie-aprilie 1939, p. 4,

col. 1, jos.

4. Poetul Ion Nijloveanu a publicat două cărți de versuri: Cântece de libertate.

[Versuri], [Craiova], Editura Suflet Românesc, [1994], 140 pagini și Epigrame. [Craiova],

Editura Suflet Românesc, 1995, 148 pagini.

5. Ion Hangiu ~ Dicționarul presei literare românești (1790–2000). Ediția a 3-a.

București, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 282–283, poziția bibliografică 958

[Festival. Alți colaboratori].



Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti (III)

Floriana Tîlvănoiu

Împlinirea a 100 de ani de la naşterea pianistului cu origini slătinene Dinu Lipatti în

martie anul acesta ne-a determinat să publicăm în numerele trecute ale revistei noastre

mai multe scrisori ale acestuia, ale Anei Racoviceanu, mama sa ca şi ale soţiei pianistului,

Madeleine. Răspunzând interesului

cititorilor noştri, continuăm

demersul, publicând şi alte scrisori

şi mărturii ale soţiei lui Dinu,

Madeleine, şi ale Nadiei Boulanger

către directorul Muzeului Enescu din

Bucureşti, Romeo Drăghici, care îşi

manifesta dorinţa de a păstra la

Muzeul Enescu de pe Calea Victoriei

mai multe obiecte personale ce

aparţinuseră pianistului Dinu Lipatti.

Aducem mulţumiri

personalului Arhivelor Municipiului

Bucureşti care ne-a înlesnit accesul

la acest fond documentar şi

domnului profesor Cornel Manolescu

care le-a tradus din limba franceză.

[1] Petite Maison

Songy- Viry, Haute-Savoie, 25. 08. 1976

Dragă Domnule,

Cum aș putea să vă spun profunda mea emoție citind scrisoarea dumneavoastră în

privința fotografiilor de la omagiul în amintirea lui Dinu? Vă mulțumesc pentru toată truda

pe care dumneavoastră ați depus-o pentru organizarea acestui ,,colț Lipatti”. Eu sunt atât

de recunoscătoare de a-l şti pe Dinu la locul său în Muzeul Enescu- este tot ce îmi doresc

din toată inima. Acest proiect este datorită priceperii prietenești pe care el a putut s-o

realizeze și eu sunt fericită, până la acest punct pe care eu l-am uitat, dureroasa smulgere a

acestei relicve- ultima dovadă, mărturie a trecerii sale pe acest pământ, atât cât a fost

uman- căci discurile sale sunt dovezi ale artei sale, masca este reflecția sufletului său senin,

liniștit.

Am admirat mult maniera în care dumneavoastră ați expus-o- totul este nobil- în

cea mai bună accepţiune a termenului- și corespunde în întregime personalității lui Dinu.

Lisette mi-a relatat detalii de la reuniunea din 31 iulie, pe care dumneavoastră ați

organizat-o, și sunt foarte emoționată. Dumneavoastră știți că toată viața mea este centrată

pe amintirea lui Dinu- acest înger care a luminat existența mea- și care a adus în lume

viziunea reală a unui fel de paradis. Purta în el forțe supranaturale, cum l-a descris Enescu,

avea stea în frunte, era marcat pentru un destin excepțional, minunat și tragic. Eu continui

strădaniile mele cu Fundația noastră al cărui scop umanitar nu scapă nimănui. Este o grea

responsabilitate care-mi revine, dar eu o voi urma atâta timp cât voi fi în viață.

Afişul concertului din 12 mai 1941 de la Ateneul

Român din Bucureşti



Mâine merg la Geneva și mă voi ocupa de ,,tema” de care dumneavoastră aveți

nevoie, de unde vă voi trimite coletul prin poștă, la adresa dumneavoastră personală, cât

mai repede posibil.[…]

Încă o dată mulțumesc din toată inima pentru bucuria pe care dumneavoastră

mi-ați dăruit-o. Vă asigur dragă domnule de infinita mea recunoștință!

Madeleine Lipatti

[2] Songy, 28.08.1976

Dragă Domnule,

Ieri am fost la farmacistul meu de la Geneva, care vă va trimite toate

medicamentele pe care mi le-ați indicat, unele le-am găsit în Franța, altele în Elveția. Sper

ca pachetul să vă parvină fără [întârziere], dar trebuie să calculați în jur de 15 zile.

Trimiterea va fi făcută prin farmacia Boury de Four la adresa dumneavoastră personală. Eu

sunt fericită de a putea să vă aduc acest mic serviciu- tot ceea ce vă doresc este ca aceste

medicamente să vă fie de folos.

Am remis fotografului meu

filmul. Fotografiile pe care

dumneavoastră mi le-ați trimis, doresc

să le trimit la dragii prieteni fideli în

amintirea lui Dinu- între care Doamna

Boulanger, mama spirituală a lui

Dinu. V-am trimis o scrisoare din

Geneva de unde eu vă sunt

recunoscătoare pentru tot ceea ce ați

realizat- este într-adevăr miraculos și

depășește ceea ce eu speram. Este o

mare bucurie pe care mi-ați adus-o.

Sper că nu veți avea probleme vamale

pentru colet. Aș dori să-mi confirmați

primirea coletului, căci în caz contrar

eu pot face din Elveția o reclamație la

poștă.

Domnul să vă ţină în bună

sănătate și să vă recompenseze

generozitatea. Vă încredințez, dragă

Domnule, sentimentele mele prietenești și devotate!

Madeleine Lipatti

[3] Palatul Fontainebleau, Școala de artă americană

Director Fundație recunoscută de utilitate publică

Domnului Romeo Drăghici Conservatorul de Muzică

Muzeul Enescu 17 septembrie 1976

141, Calea Victoriei

S.I.București 22 [Antet]

Dragă Domnule Drăghici,

Gestul pe care tocmai l-ați făcut pentru a servi memoria lui Dinu Lipatti este

profund util și semnificativ. Permiteți-mi să vă mulțumesc foarte mult și să știți că din



toată inima eu sunt alături de dumneavoastră, căci Dinu Lipatti a lăsat o dâră luminoasă și

binefăcătoare.

Credeți-mă fidelă a dumneavoastră,

Nadia Boulanger,

profesor onorific al Conservatorului din Paris, Director al Conservatorului

American de la Fontainebleau

[4] Școala de Artă Americană- Fundație recunoscută de utilitate publică;

Biroul New-York; Fontainebleau Scools, 1085 Filth Anenue, New-

York.N.Y.10 028,

Conservatorul de Muzică [Antet]

4 Octombrie 1976

Dragă Domnule,

Trebuie să știți tot ce mi-a adus scrisoarea dumneavoastră. Eu revăd muzeul pe

care niciodată nu ați încetat șă-l dezvoltați și unde au loc cele mai intime amintiri ale foarte

fericitului Dinu. Eu știu bine bucuria pe care ar avea-o George Enescu. Acest loc de

reculegere poartă semnul geniului, al dezinteresului și din partea dumneavoastră cea mai

emoționantă fidelitate. Credeți-mă că scrisoarea Dumneavoastră este pentru mine o

prețioasă amintire. Suntem aproape contemporani, eu mai în vârstă, având trăiți atâția ani

atât de frumoși și marcați prin semne de neșters. Nu cred că pot reveni la București dar nu

pot scoate din inima mea prietenii- în viaţă sau morţi- care vor rămâne întotdeauna prezenţi

pentru mine.

Adresa personală: 3, Piața Lili Boulanger ANCT 36, Strada Ballu 75009 Paris

Songy, 29.10. 1976

[5] Dragă Domnule.

Sunteți cu adevărat prea bun de a-mi lua grija de a-mi scrie din nou- confuzia

poștală n-o regret- pentru că mi-a permis să vă trimit din nou urările mele foarte călduroase

pentru a 85-a dumneavoastră aniversare. Fie ca Dumnezeu să vă păstreze în bună sănătate

și să vă permită să urmați generoasa dumneavoastră activitate.

Nu vă puteți imagina cât sunt de fericită de a ști că masca lui Dinu se află în

Muzeul Enescu și ,,Colțul Lipatti” suscită un astfel de interes pentru vizitatori- căci atâția

tineri ignoră sau ignorau existența acestui mare artist român. Eu sunt cea care vă datorează

o extremă recunoștință. Nadia Boulanger a fost foarte emoționată să afle că proiectul

dumneavoastră a fost realizat- ea a păstrat o amnitire atât de mișcătoare pentru Dinu, nu

numai de profunda sa muzicalitate dar tot atât de ființa umană și atașantă. Este un dar de la

Dumnezeu un astfel de înger pe drumul său. Anii trec, dar amintirea să rămâne ca un

exemplu de mare calitate- pe toate planurile.

Eu continui sarcinile mele pentru perpetuarea amintirii sale. Încerc să organizez un

concert în favoarea Fundației noastre pentru anul viitor care va uni doi foarte mari prieteni-

Frank Martin și Dinu. Sper să obțin colaborarea lui Michel Corbaz și al ansamblului său

vocal și instrumental. Ei sunt toți minunați. Dar întotdeauna există dificultăți când te

adresezi oamenilor celebri, specialiști în muzica veche și modernă. Prin calitatea vocilor,

instrumentelor, realizărilor lor, dau o viziune paradisiacă- o serenitate de care noi avem

mare nevoie. Sunt sigură că toți prietenii voștri v-au înconjurat în timpul aniversării



dumneavoastră. Spuneţi-le că mai există încă o prietenă departe care se gândeşte la dvs. cu

toată inima.

Încă o dată vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați realizat în memoria dragului nostru

Dinu și vă încredințez Domnule sentimentele mele devotate.

La mulți ani cu sănătate!

Madeleine Lipatti

[6] Songy- Viry, 24.01. 1977

Dragă Domnule și prieten,

Cu o mare întârziere, eu tocmai vă mulțumesc pentru frumoasele dumneavoastră

urări. Din toată inima vă urez sănătate, putere pentru a vă continua activitățile

dumneavoastră atât de prețioase pentru contemporanii dumneavoastră și pentru generațiile

viitoare! Cine ar putea avea atâtea amintiri decât dumneavoastră despre veneratul și

multiubitul Maestru Enescu?

Mărturia dumneavoastră va fi cea mai importantă și valabilă și amintirile

dumneavoastră cele mai adevărate, pentru că dumneavoastră ați avut privilegiul de a fi

unul din prietenii săi cei mai buni. În zilele noastre s-au scris biografii fără chiar să fi

cunoscut artistul altfel decât prin înregistrări dar nu știm a evoca o mare personalitate în

totalitatea sa- adică artistul și omul.

De asemenea vă urez să vă puteți îndeplini lucrarea care va fi un document de

neprețuit. Dumnezeu să vă dea putere- este urarea mea cea mai arzătoare. Avem fiecare o

misiune a îndeplini pe acest Pământ- a dumneavoastră este de o importanță capitală. Cu

modestie eu vă mărturisesc că am de asemenea misiunea de a perpetua amintirea lui Dinu-

dar vai eu nu sunt capabilă de a scrie cum ar trebui și eu mă tem să nu mă scufund în acest

trecut minunat dar atât de dureros, asta mă paralizează- dar încerc cu slabele mele mijloace

să îndeplinesc această sarcină chinuitoare. Astfel, în acest moment, eu trebuie să scriu o

scurtă biografie a lui Dinu- care va apărea pe fața discului care cuprinde: Concertul în RE

minor de Bach și lucrări de Chopin. Discul va apărea- cel puțin eu aşa sper- la a 60-a

aniversare a nașterii lui Dinu, pe 19 martie 1977.

Pe de altă parte sunt antrenată în organizarea unui concert în favoarea Fundației

noastre- aceasta nu e ușor- dar sper că voi reuși- cu toate multele obstacole de biruit. Viața

devine din ce în ce mai complicată și foarte obositoare dar trebuie mereu să lupţi! Dar

scopul valorează mai mult decât suferința. Am fost foarte suferindă în ultimele luni ale lui

1976 și a trebuit să merg la spitalul din Geneva- acesta este motivul pentru care răspunsul a

întârziat atât.

Mi-ar plăcea să știu dacă ați dori ca să vă trimit niște medicamente, spuneți-mi din

care, nu ezitați să-mi spuneți dacă pot să adaug ceva care vă va face plăcere- ciocolată?

Sau altceva? Este o bucurie pentru mine de a gândi că vizitatorii muzeului sunt din ce în ce

mai numeroși- eu nu voi ști niciodată destul să vă spun cât vă sunt de recunoscătoare de a

fi consacrat un loc pentru Dinu. Datorită dumneavoastră el nu va fi uitat- tinerii vor ști că a

existat un pianist care face onoare țării sale.

Mulțumesc încă o dată pentru mesajul dumneavoastră. Fie ca Dumnezeu să vă

protejeze și să vă ajute! Vă încredințez, dragă Domnule și prieten, sentimentele mele de vie

recunoștință!

Madeleine Lipatti

[7] Songy-Viry, 12.02. 1977



Dragă Domnule, Dragă Prietene,

Este o bucurie de fiecare dată când primesc o scrisoare de la dumneavoastră.

Ultima dumneavoastră misivă mi-a parvenit într-un timp foarte scurt și imediat am luat

legătura cu un farmacist din Geneva. I-am trimis lista atașată la scrisoarea dumneavoastră

rugându-l să vă trimită medicamentele cât mai repede posibil. Lăsați-mi plăcerea de a vă

acorda acest mic serviciu și promiteți-mi că

îmi veți spune când aveți nevoie de ceva, fără

a ezita. Vă mulțumesc mult pentru fotografia

pe care mi-ați trimis-o și pe care am plasat-o

aproape de o fotografie veche a dragului

nostru Maestru Enescu, la pian, acompaniat

de Yehudi Menuhin (mic copil la vremea

aceea). Dacă nu o aveți eu voi face o

reproducere pentru instituția dumneavoastră.

Bineînțeles că eu îmi amintesc de întâlnirea

dumneavoastră. Eu nu am uitat tot ce mă

leagă de un drag trecut. Memoria mea este

încă fidelă. Aș putea să vă povestesc atâtea

lucruri despre frecventele mele întrevederi la Paris cu Maestrul, care mi-a dovedit

întotdeauna o binevoitoare afecțiune.

O frumoasă amintire : era înainte de marele război, la Constanța, aveam în jur de

6-7 ani. În fiecare dimineață exersam la pian într-unul din saloanele Palace-Hotel, sub

supravegherea institutoarei mele. Într-o zi ușa s-a deschis foarte încet și am văzut apărând

un mare și frumos domn care mi-a pus întrebări și a sfârșit prin a-mi cere să cânt cu el.

Bineînțeles i-am răspuns- dar ce cânți tu ? El a plecat să-și aducă vioara și partiturile pe

care le-a pus pe suport. Era vorba de o sonată a lui

Haydn. Mi-a explicat că el cântă partitura înaltă și eu

cele două partituri de deasupra. Cu inconștiența

copilului am atacat ceea ce era atât de amuzant. Enescu

trebuia să intre la momentul voit. Atunci eu m-am

întors spre el și i-am zis : Dar ce faci, tu trebuie să

interpretezi acum ?! Astfel a fost inițiativa mea în

muzica de cameră. În aceeași zi el a zis că întrucât eu

aveam o mare cutie (pianul) și el o cutie mică (n.n

vioara), el nu trebuie niciodată să cânte prea puternic,

eu vă povestesc acestea pentru a mă distra puțin.

Dacă sănătatea mea se va ameliora, mi-ar

plăcea mult să vin la București și să vă întorc vizita, să

văd muzeul, colțul lui Lipatti- trebuie să păstrăm

speranța de a realiza ceea ce noi dorim. Sper că iarna

nu este prea aspră și că nu ne va încerca.

Fie ca Domnul Dumnezeu să vă protejeze și să

vă ajute în misiunea dumneavoastră. Eu sunt foarte

mișcată că dumneavoastră mă numiți ,,Duduie”

Madeleine. Aceasta îmi amintește de prietenii mei moldoveni. Astfel în acest mod

dumneavoastră mi-ați readus trecutul în prezent. Căci eu însămi trăiesc în amintiri.

Vă încredințez, dragă domnule și prieten de sentimentele mele de vie recunoștință.

A dumneavoastră, Madeleine Lipatti.

Dinu Lipatti

Ana Lipatti cu fiii Valentin şi

Dinu



Monumentul eroilor din comuna Movileni, jud. Olt

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul Eroilor din Comuna Movileni este amplasat în curtea Bisericii din

localitate, pe partea dreaptă a drumului 546 B (Movileni-Bacea-Potcoava). Faţada este

orientată spre apus. A fost ridicat pentru pomenirea eroilor comunei Movileni care şi-au

sacrificat viaţa în primul şi cel de-al doilea război mondial. În ansamblul său, monumentul

respectă stilul unui trunchi de piramidă, fiind alcătuit din două corpuri principale.

Postamentul este format din 4 trepte. Monumentul impresionează prin masivitate şi

înălţime. Primul bloc are o formă dreptunghiulară cu laturile de 1,5 m şi 1,20 m, iar cel

de-al doilea, mai înalt, este surmontat de o cruce cioplită în marmură. Pe spatele

monumentului este scris: Cu îndrumarea lui Alex.

Ion Gălbeneanu. Acest monument închinat eroilor

neamului Românesc din această comună a fost

ridicat în anul 1937. I s-a făcut renovarea în anul

1987 cu contribuţia cetăţenilor din comuna

Movileni.

Numele şi prenumele eroilor sunt scrise în

marmură. Monumentul a fost electrificat în anul

1975. Ornamentele originale sunt deosebite ca

realizare artistică: pe faţa de la miază-zi a celui de-al

doilea corp este sculptat în relief bustul unui soldat

cu arma dusă la ochi şi înconjurat de o coroană din

frunze de stejar, iar la miază-noapte simboluri

ostăşeşti: o cască militară, două săbii încrucişate şi

două cocarde. Pe frontispiciul monumentului scrie:

În amintirea eroilor morţi pentru întregirea

neamului în războiul din 1916-1919. Monumentul

este închis de stâlpi cu înălţimea de 50 cm aflaţi la o

distanţă de 1 m unul de celălalt şi legaţi între ei

printr-un lanţ metalic. Stâlpii imită coloana unui

templu, fiind decoraţi cu ornamente vegetale-

ghirlande de flori. Eroii din Primul Război Mondial

sunt trecuţi pe faţada monumentului, iar eroii din cel

de-al doilea război mondial pe feţele dinspre nord şi sud ale primului segment. Lângă

monument se găsesc 28 de cruci ale eroilor din ultimul război mondial, multe dintre ele cu

fotografii şi inscripţii lizibile.

Eroii din Primul Război Mondial

Tâmpenii de Sus 1. Aurică Ilie Iordache

2. Marin radu State

3. Dumitru Chivu Ene

4. Ion Păun Tudor

5. Radu Constantin Veia

6. Dumitru Dură State

7. Marin Dură State-cap.

8. Iancu R. Ghimpe

9. Marin Albu Calotă

10. Tache P. Calotă

11. Ion Marin

12. Ion St. Gălbenuşă

13. Ion Galeşanu

14. Pârvan P. Calotă

15. Mihai T. Diaconu

16. Ion Mihai Arcel

17. Marin P. Joia-cap.

18. Ion Gh. Suiceanu

19. Voicu M. Suiceanu

20. Florea R. Ciolan

21. Petre C. St. Popa



22. Stan S.S. Costea

23. Ion St. Ilie

24. Mandache M. Preda

25. Nicolae R. Scarlat

26. Marin P. Vladu

27. Ilie P. Vladu

28. Ion P. Vladu

29. Ilie Vitan

30. Ion Iancu Şerban

31. Ion Pârvan Stanciu

32. Constantin F. Neaga

33. Vasile Stan Dian

34. Nicolae Marin Pârvu

35. Firică R. Neagoe

36. Iancu M. Tudorică

37. Vasile Ion Toma

38. Dumitru I. Corae

39. Ciucă Constantin

40. Simion Nicorescu

41. Alexandru Năstase

42. Radu Ion

43. Firică Stroe

44. Ilie Ion

45. Vladu Năstase

46. Gh. Voica R. Popa

47. Grigore A. Costache

48. N. B. Drăghici

49. Ilie Stănică

50. Radu Militaru

51. Ilie M. Ivănescu

52. Gh. M. Ivănescu-serg.

53. Ilie St. Şerban

54. Ion Polifron Popa

55. Ion Dincă-serg.

56. Vasile I. Vişan

57. Stan N. Dragomir

58. Fronie N. Dragomir

59. Ilie C. Ciopor

60. Traian Teodorescu

61. Dumitru M. Pătraşcu

62. Ion N. Radu

63. Marin G. Sandu

64. Ion Lupu

65. Ilie Lupu

66. Ion St. Sandu

67. Dumitru M. Marin

68. Nicolae N. Pană

69. Nicolae N. Pană

70. Gheorghe T. Stancu

71. Ion I. Cracea

72. Paraschiv G. Popa

73. Nicolae T. Marin

74. Dumitru St. Giură

75. Nicolae St. Vladu

76. Constantin I. Manea

77. Ion R. Pârvu

78. Marin T. Giambaşu

79. Pârvan T. Giambaşu

80. Stan D. (O.) Popa- pl. maj.

81. Marin Bădescu

82. Gheorghe D.

83. Marin Sandu

84. Al. N. Anton

85. Stancu F. Duia

86. Ilie C. Anton

87. Ion M. Drăghicescu

88. Const. M. Drăghicescu

89. Petre R. Stroie

90. …………………………

Tâmpenii de Jos

1. Nicolae Tudora Ghe.

Diaconu

2. Nicolae S-da Ion Pătraşcu

serg.

3. Carol S-da Ion Pătraşcu

4. Paraschiv Mar. Diaconu

5. Ion Mar. Diaconu

6. Marin Ioana Diaconu

7. Vladu Ioana Diaconu

8. Mihalache C-tin Gh.

Giaconu

9. Nicolae Radu M. Matei

10. Constantin Radu M. Matei

11. Mărgărit Neacşu Cocei

12. Petrache Neacşu Cocei

13. Mandache Neacşu Cocei

14. Niculae Neacşu Cocei

15. Gh. Iv. Joia

16. Ion Ilie Pârvan

17. Dumitru R. Iaşcu

18. Toma Alexandru

19. Ghica B. Lică

20. Marin V. Vlad

21. Marin Marin

22. Radu Leoveanu

23. Marin T. Mateescu

24. Ion Dicu Nicolae

25. Marin Ion Neaga serg

26. Radu Niţă Ene

27. Ion Ioana R. Linte

28. Ion Ioana R. Linte

29. Ion Const. Stancu

30. Marin Ilie Stana

31. Mihalache Stănilă

32. Ion Frusina M.C. Bădiţă

33. Marin D-tru Paraschuv

34. Ion M. St. Matei

35. Ion St. Beica

36. Ion Niculae Pârvan

37. Mihalache M. Pârvan

38. Vladu Mandache Pârvan

39. Petre Fluturel

40. Ispas Cojocaru

41. Barbu Ion

42. Barbu Nicolae

43. Ilie T. Ciolan

44. Marin M. Năstase

45. Ion Voica Linte

46. Alecsandru Linte

47. Stan Ion Petre

48. Ion Matei Beica

49. Vladu V. Beica

50. Radu I. Diaconu

51. Ilie D. Costea

52. Petrache G. Nicolae

53. Ion G. Chelu

54. Dumitru I. Chelu

55. Anghel I. Chelu

56. Stan Andrei

57. Scarlat N. Alecsandru

58. Const. R. Dima

59. Const. Militaru

60. Constantin Brumoşilă

61. Marin N. Petre

62. Stancu Ion

63. Stancu Dumitru

64. Radu Ciobanu

65. Joia Constantin

“Călătorule află că noi

am murit pentru

desrobirea neamului

Românesc.”

Eroii din cel de-al doilea

război mondial 1941-

1945 Placa dinspre miazănoapte:

1. Ciopor Ion serg.

2. Costea A. Ion

3. Marin M. Şerban erg.

4. Scarlat I. Marin serg.

5. Ciobanu R. Ion cap.

6. Mihai R. Radu sold.

7. Gheorghe I. Vladu

8. Geambaşu Ion

9. Geambaşu T. Const.

10. Dragomir V. Const.

11. Vlad I. Const.

12. Dragomir I. Vlad

13. Paraschiv M. Alex.



14. Alexandru I. Polifron

15. Marin C. Joia

16. Marin M. Lioveanu

17. Alexandru Găluşcan

18. Radu M. P. Calotă

19. Radu D.B. Tudor

20. Ilie M. Şerban

21. Stancu I. Bibescu

22. Veia I. Const.

23. Stancu A. Pătraşcu

24. Nabărog I. Ion

25. Bâscoveanu Radu cap.

26. Drăguşin M. Ion sold

27. Enache C. Const.

28. Marinescu T. Alex. serg.

maj.

29. Stancu P. Grigore serg.

30. Pârvan I. Nicolae serg.

31. Petre I. Dumitru cap.

32. Stancu I. Lioveanu cap.

33. Anghel Gh. Dumitrana

34. Rada S. Gheorghe

35. Eremia V. Mandache

36. Turcin R. Const.

37. Grigore Gh. Ghe.

38. Ciuraru I. Alex.

39. Polifron S. Petre

40. Dima D. Const.

41. Simion M. Nicolae

Placa dinspre miazăzi:

1. Pârvan St. Marin sold.

2. Paraschiv F. Ghe.

3. Iordache N. Marin

4. Călin T. Marin

5. Vasile Tănase

6. Florea Sm. Linte

7. Gheorghe St. Mateiescu

8. Pană N. Ene

9. Traian T. Şerban

10. Nicolae Şt. Ioniţă

11. Andrei Petre

12. Petre N. Nicolae

13. Năstase E. Alex.

14. Gheorghe Boaţă

15. Const. A. S. Matei

16. Diaconu M. Ion

17. Cocei M. Stoian

18. Gheorghe Stoian

19. Dian Gh. Ilie

20. Drăghicescu I. Marin

21. Emanoil A. Nicorescu

22. Linte I. Marin

23. Vitan N. Alex.

24. Gheorghe Ceauşu

25. Diaconu N. Dumitru

26. Diaconu N. Stan

27. Mihalache Marin

28. Mihalache Nicolae

29. Ion Şt. Mihalache

30. Stancu Manolache

31. Florea C. Costache

32. Ciucă Ilie

33. Chiţu Ion

34. Ţecu M. Dumitru

35. Petre I. Nicolae

36. Drăghici C. Marin serg.

37. Marin C. Guţu

38. Tite M. Guţu

39. Feraru V. Toma

40. Ferau V. Nicolae

41. Drăghici C. Dumitru

42. Cocei N. Stoica

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru,com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii, nr.

96. Tel. 0724219925, mail [email protected].

Eroul Costea

A. Ion

Eroul Petre S.

Polifron

Eroul Vlad I.

C-tin

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · PDF fileCorneliu Vasile- O monografie sătească: Dumitru...

Documents

Transcript of MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · PDF fileCorneliu Vasile- O monografie sătească: Dumitru...