Revistă sătească de ştiinţă şi cultură · Pârscov (Bădila), fermecat de diagnoza...

PRIMĂRIA PÂRSCOV

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul I, Nr. 1, Aprilie 2013

Număr omagial VASILE VOICULESCU: 50 de ani de la nefericitul său sfârşit

PE CRUCE

Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă

Pălea curata-i frunte ce-o sîngerase spinii.

Pe stîncile Golgotei tot cerul Palestinii

Părea că varsă lavă.

Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii,

Cu fiere oţetită îl adăpau străjerii…

Rîdea cu hohot gloata de spasmele durerii

Şi-l ocărau tîlharii.

Zdrobită, la picioare-i, zăcea plîngînd Maria

Şi-adînc zbucnea blestemul din inima-i de mamă.

Alături Magdalena, în lunga ei maramă,

Ţipa văzînd urgia.

Departe ucenicii priveau făr′ de putere…

Cu el se năruise nădejdea lor întreagă ;

N-aveau decît să fugă în lumea cea pribeagă

Şi fără mîngîiere.

Tîrziu porni mulţimea în pîlcuri spre cetate.

Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite

Trecură fariseii cu feţele smerite

Şi bărbile-argintate.

Măslini fără de frunze dormeau mocniţi pe coaste

În vale, ca-ntr-o pîclă, dormea Ierusalimul,

Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul

Isus, vegheat de oaste.

(din volumul « Poezii », 1916)

În acest număr: I. Nedelea,

T. Damian, D. Scoroşanu,

C. Costea, S. Grigore,

A. Vlăsceanu, E. Niculescu,

Gh.Stroe, S. Coloşenco, T. Cicu,

E. Otavă.

ÎNTREZĂRIRI Pagina 2

JURNAL PÂRSCOVEAN : Dascăli de ieri şi de azi

În organizarea cadrelor didactice de la

Şcoala Primară Bădila (Mariana Istrate, Ion

Savastiţa, Adrian Docuz şi Alexandru Gomoescu)

a avut loc, în ziua de 28 dec. 2012, o activitate

prilejuită de aniversarea a 100 de ani de la

construcţia şcolii. Au luat parte veterani ai acestei

unităţi şcolare: Maria Gavrilă, Virginia Dumitru,

Elena Ursache, Victor Giuşcă, Elena Zamfira,

dascăli mai tineri: Marioara Simion, Adi Drăgoi,

Viorica Ene, Adriana Zamfira, Adrian Costea,

Monica Fătu, precum şi elevi de altădată: D.

Băiculescu, Elena Stroe, Maria Angelescu, N. Fătu,

Grigore Anghel.

S-a păstrat un moment de reculegere

pentru dascălii plecaţi dintre noi, în lumea celor

drepţi.

Directorul de coordonare, D. Scoroşanu,

profesor şi director al Şcolii Bădila timp de 14 ani,

a arătat că iniţiativa organizatorilor a fost

salutară, întrucât clădirea din 1912 va dispărea,

alături construindu-se un local modern. Domnia sa

a evocat, totodată, momente semnificative din

istoria recentă a şcolii.

Gh. Postelnicu, profesor al Şcolii Bădila

(1990-2005), a prezentat un istoric al

învăţământului din acest sat, începând cu primii

dascăli menţionaţi în 1830-1835. Şcoala Bădila a

trăit un moment de glorie între cele două războaie

mondiale, când a fost condusă impecabil de

învăţătorul Ilie Vârşă.

Elena Stroe-Otavă, profesoară, elevă a

Şcolii Bădila între 1957 şi 1964, şi-a amintit cu

emoţie chipurile luminoase ale dascălilor săi, ca şi

D. Băiculescu, important om de afaceri, care a

completat cu informaţii preţioase povestea şcolii.

Au mai vorbit, cu nostalgia trecerii anilor, M.

Gavrilă, V. Dumitru, E. Ursache, M. Simion, A.

Costea, V. Giuşcă, N. Fătu.

Gh. Postelnicu a propus realizarea unei

reviste săteşti de ştiinţă şi cultură, care să

valorifice potenţialul istoric, geografic şi artistic al

localităţii. Prezenţi la întâlnire, reprezentanţii

autorităţii locale, viceprimarul Daniel Mihai şi

secretarul Nicolae Calen au promis sprijin

financiar pentru orice demers cultural care va

promova imaginea comunei Pârscov.

Întâlnirea de la Bădila s-a înscris într-un

proiect mai larg, derulat pe tot parcursul anului

2012, care a inclus, printre altele, festivităţi la

Lunca Frumoasă şi Pârscov (6 aprilie), precum şi

aniversarea „30 de ani de la absolvire”- promoţia

1982 (3 noiembrie) de la şcoala de coordonare.

E. Postelnicu

Iniţiativa acestei modeste construcţii culturale aparţine unui număr de oameni incredibil de

mic. Poate că de aceea s-a şi realizat. Ceea ce nu este posibil într-o reşedinţă de judeţ se va întâmpla

la fiecare a treia lună din an, într-o localitate rurală încărcată de spiritualitate, ca întreaga vale pe

care o patronează istoric şi geografic, de la albia râului Buzău, până sub poalele Penteleului.

Indiscutabil, numele publicaţiei aminteşte de volumul de versuri din 1938 al patronului

nostru spiritual, dar şi de speranţa noastră în deschiderea unor căi necunoscute în creaţia ştiinţifică

şi artistică locală. Ea va continua, la o scară mai mare, activitatea de 12 ani a revistei şcolare „ABC”.

Ne-am străduit ca primul număr al „Întrezăririlor” să fie gata până în luna aprilie 2013,

pentru a-l închina memoriei lui Vasile Voiculescu, al cărui suflet s-a ridicat la cer în urmă cu o

jumătate de veac.


VASILE VOICULESCU : MEDICUL ŞI ARTISTUL

G. POSTELNICU

După o documentare de aproape doi

ani, ne-am simţit datori, ca la sfârşitul studiului monografic consacrat vieţii şi

operei lui Vasile Voiculescu, apărut la Editura EuroPress, în 2012, să imaginăm portretul acestuia. Puneam în centrul

personalităţii sale, „ca însuşire dominantă, generatoare de fapte şi atitudini”, omenia, în care alţi cercetători

au văzut fie temeiul credinţei, fie vocaţia sa de medic. Nimic paradoxal,

deoarece Marelui Om i-ar fi plăcut să devină cleric. În atare situaţie, apostolul nerealizat

şi-a dedicat viaţa slujirii oamenilor. În tot ce a făcut, a

gândit ca un prelat, dar a simţit ca un artist cu neaşteptate intuiţii muzicale şi plastice.

Înainte să aştearnă gândurile pe hârtie, era urmărit vreme

îndelungată de sonoritatea cuvintelor. Magnetismul munte-nismelor i-a înălţat respectul la gradul de

cult mistuitor. Din vocabulele stratului străvechi a scos noi ritmuri şi culori pentru cadenţa topică a frazelor poetice.

Se arăta rar în lume cu propria poezie. Modest, o însoţea cu a altora, spre

împlinire, uimire şi laudă. Omenescul său s-a armonizat cu sensibilitatea universului, s-a împărtăşit din mistica

naturii, s-a înfiorat de dumnezeire. Subţiratic şi agil. Chipul blând exprima

inteligenţa singuraticului. L-a însoţit până la moarte înfăţişarea apostolică de înţelept teolog hăituit de visele neîmplinite ale

semenilor, de tragedian cu credinţa sfâşiată.

A avut un destin social tipic pentru

copilul de la ţară, înnobilat de învăţătură. În public vorbea puţin, dar a găsit căi

personale de a se adresa mulţimii: presa scrisă şi vorbită, cum s-ar spune astăzi. În faţa foii de hârtie şi a microfonului nu

roşea, nu se pierdea cu firea. Prin domolirea impulsurilor şi-a făcut mulţi prieteni, dar nu vibrau cu toţii la

bunătatea sa. Iradia o mărinimie discretă, curativă, necondiţionată. A fost

până la sfârşitul vieţii, chiar şi în închisoare, un domn sfios, cu o memorie extraordinară, cu o

cultură şi o informaţie ştiinţifică impecabile, însuşiri nelăsate la

vedere. Un câştig important al omeniei a fost puterea de muncă. O muncă organizată în

cele mai mici detalii. Şi-a iubit copiii şi nepoţii, care şi-au găsit sălaş în ţinuta lui morală. Şi-a

divinizat soţia. Păcatul de neiertat pentru omenia lui a fost că nu a

încurajat-o să-şi termine studiile şi să practice medicina.

Soarta sa de mare scriitor s-a

împlinit postum. În anii proletcultismului bolşevic a văzut că poezia întoarce spatele

lui Dumnezeu şi a căutat să-şi ascundă cât mai bine manuscrisele, ca probă pentru vremuri mai bune că vâna

tradiţionalismului ortodox nu secase în literatura română. Poezia mistică din zilele noastre a crescut din sâmburele de

lumină numit Vasile Voiculescu. Rugăciunea scriitorilor contemporani

poate începe cu numele său, fiindcă el asigură legătura tuturor cu Marele Creator.

Cuvântul e un brut material pentru zidărie, dar zadarnic facem edificii măreţe de„ ٭

vorbe, dacă nu le locuieşte nici un gând, goale de duh.”

.Durerea e pârghia vieţii„ ٭

Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.”

”.Un material mlădios care nu se rupe niciodată: Realitatea„ ٭

V. Voiculescu : „Aşchii de meditaţie”, din vol. „Gânduri albe”


CAUZELE MORŢII LUI VASILE VOICULESCU

Gheorghe POSTELNICU

De-a lungul vieţii sale, Vasile Voiculescu a consemnat pe mai multe manuscrise necazul crizelor

sciatice. Ca să-şi calmeze durerile, scria întins pe pat şi rezemat de perne, ţinând o planşetă pe genunchi.

Suferea de spondiloză de la 45 de ani. În primăvara lui 1930, aflat în concediu la Pârscov, nu şi-a putut însoţi

familia şi prietenii la Icoană, unde preoţii şi învăţătorii de pe plai, organizaţi din 1922 în Societatea Culturală

„Armonia”, luau parte la o mare serbare populară de Ziua Regelui. Teodor-Marcel Voiculescu (1906-1995),

fratele geamăn al enigmaticei Teodora (m. 1997), nepotul de frate al scriitorului, îşi amintea că acesta a stat

acasă, încins zdravăn cu un brâu căptuşit cu blăniţă de ied, deşi ar fi vrut să-l întâlnească pe prietenul mai tânăr,

Constantin Gavriloiu (1890-1980), preot la Târcov-Oleşeşti. Cei doi se cunoscuseră pe frontul din Moldova.

Seminaristul fusese sanitar al companiei de mitraliere comandate de căpitanul Ion Mihalache, apoi voluntar în

spitalul mobil de contagioşi (tifos, febră tifoidă, icter) din Bârlad, condus de medicul militar Vasile Voiculescu.

Poiana numită La Icoană se afla la marginea pădurii Gorgane, deasupra satului Pârscovul de Jos, unde

Voiculeştii aveau livezi şi fâneţe. Ca să se protejeze de duhurile rele, căutătorii comorii Manciului (printre ei s-

a aflat în adolescenţă şi Dile) au prins pe un gorun icoana Maicii Domnului, lucrare realizată de zugravul

bisericesc Ion Potlogea (1908-1999) din Robeşti. Bunicii dinspre mamă ai acestuia, Maria şi Zaharia Stoian,

luau în arendă („în dijmă”) terenul de la Ţarigrădeanca al lui Costache Voicu. Trei zile mai târziu, într-o marţi,

preotul Gavriloiu l-a vizitat pe doctor, însoţit de mezinul familiei, care avea amigdalită acută. Viitorul general

Ion Gavriloiu (n. 1921) poartă şi astăzi în amintire imaginea doctorului Voiculescu, „luminos şi cordial, păşind

cu grijă din cauza durerilor de şale”.

La 50 de ani, Voiculescu avea deja o sensibilitate dureroasă la frig şi umezeală a mucoaselor, care îi

provoca strănut repetat şi curgerea nasului. Spera să se trateze într-o staţiune din sudul Franţei. Constantin

Daniel, medic bucureştean, ginerele magistratului Dimitrie I. Carp, proprietar de terenuri agricole şi păduri în

Pârscov (Bădila), fermecat de diagnoza existenţială practicată de Voiculescu şi de selenoterapia pe care o

recomanda pacienţilor, îşi aminteşte („Retrospective medicale, studii, note şi documente”, 1985) că la 67-68 de

ani, Voiculescu mergea „cu trupul plecat înspre pământ”. Duşul rece, fereastra deschisă, iernile (1956 şi 1957)

cu locuinţa neîncălzită i-au slăbit rezistenţa fizică. Cele 1345 de zile de închisoare au agravat leziunile coloanei

vertebrale, conducând la cea mai gravă formă de tuberculoză, morbul lui Pott, diagnosticat de medicul radiolog

al Spitalului Brâncovenesc. Îi produceau usturimi şi disconfort în regiunea inferioară a abdomenului şi urmările

celor două operaţii de prostată din 1954.

În 1919 a luat parte la campania de combatere a tuberculozei şi a tifosului exantematic în judeţul

Dâmboviţa, misiune dusă la îndeplinire exemplar, fapt recunoscut prin citarea numelui său în Buletinul oficial

al Serviciului Sanitar, de primirea, un an mai târziu, a „Coroanei României cu spadă şi panglică de virtute

militară” şi de numirea sa ca medic al Domeniilor Coroanei, pe 6 ianuarie 1920. Este posibil ca infectarea cu

bacilul tuberculozei să se fi produs atunci, imunitatea naturală şi viaţa echilibrată oprind boala timp de 50 de

ani. Detenţia de la Jilava şi Aiud a reactivat şi răspândit microbul la ţesuturile osoase lombare. În anii tinereţii

ţinuse să dea impresia de dârzenie, mergând mult pe jos, drumeţind pe cărări de munte. Constituţia fizică (1,66

metri şi 58 de kilograme) nu-i îngăduia, însă, eforturi prea mari. În altă ordine de idei, nu există mărturii că pe

timpul anchetei penale ar fi fost „bătut cu sălbăticie”, fiind, apoi, aruncat în celula rece. După cum, „ceea ce

spunea nepotul din Germania Federală nu au confirmat fiii din România ceauşistă: că ar fi fost somaţi în iulie

1962 să-l scoată din spital, deoarece medicii nu voiau să ţină patul ocupat de un om bătrân, care mai fusese şi

deţinut politic” (Gh. P. „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, EuroPress 2012).

În ultimele zile de viaţă, injecţiile cu morfină l-au întors de mai multe ori din moarte, cu toate că

implora să i se curme suferinţa: „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, faceţi ceva să sfârşesc”. Tratamentul cu

antibiotice puternice primit la Spitalul Foişor îi provocase pierderea auzului. Comunica în scris cu cei din jurul

său, însă tot timpul mintea i-a rămas curată. Nu s-a împărtăşit, nu s-a spovedit, spunând preotului că nu are

păcate.

A închis ochii pentru totdeauna, în noaptea de joi spre vineri, 25-26 aprilie 1963, nu înainte de a-l sfătui

pe fiul Ionică să nu încredinţeze oricui manuscrisele sale: „Ionică, eu mor. Mor. M-au omorât. Nu le dau nimic!

Tu să nu le dai nimic! Nu ştii ce perverşi sunt.” (Ion Voiculescu, după Roxana Sorescu)


ÎMPLINIRE A UNEI MENIRI ASUMATE

I. NEDELEA

Vreo 19 luni şi aproape...o viaţă i-au trebuit lui Gheorghe Postelnicu pentru a scrie

o carte despre Vasile Voiculescu, faptă care, încununându-le pe cele de până acum pe tărâm

literar, pare să fi fost asumată ca menire esenţială a existenţei sale ca scriitor. Ceva mai

mult de un an şi jumătate, pentru a reuni şi transpune într-o lucrare temeinică informaţii din

izvoare astfel secate şi cartografiate „coerent şi omogen”, analize operate sub semnul

adoraţiei...lucide, judecăţi de valoare convingătoare, opinii consolidate în ambianţa aşezării

de pe Valea Buzăului unde s-au înfiripat primele temeiuri ale destinului spiritual al

scriitorului-medic şi unde şi Gh.P. a trăit şi a profesat. O viaţă, în care, de la sine sau din

statornică preocupare, s-au adunat şi sedimentat, ca detalii ori esenţe, elemente ale universului rural numit

Pârscov, care l-au marcat, în anii copilăriei, pe V.V., cunoştinţe şi impresii datorate unor „vestigii” ale

existenţei lui în acest spaţiu: urmaşi, casă (devenită memorială), oameni ai locului, râuri, păduri, lacuri,

legende etc.

Pe parcursul a circa 320 de pagini (inserând şi fragmente publicate anterior în „Convorbiri literare”

sau în volumul „Critice” - 2011), „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” (a şaptea carte; a treia ca istoric şi

critic literar), apărută în 2012 la Editura EuroPress Group (autorul păstrează ritmul editorial: anul şi

volumul), îşi dezvăluie episoadele şi, respectiv, meritele într-o curgere continuă şi mereu consistentă. Mai

ales pe cititorul amator de construcţii cu arhitectură evidentă, ce îngăduie un acces facil către detalii

integrate categorial, de la prima răsfoire, cartea îl surprinde prin absenţa unei structuri aparente. Lectura nu

va evolua de la capitolul introductiv până la cel concluziv, marcate ca atare, şi nu va trece prin cele care,

convenţional, ar putea fi intitulate „Copilăria”, „Satul”, „Poetul”, „Prozatorul”, „Dramaturgul”, „Medicul”,

„Pătimirea” etc., deşi toate aceste componente ale personalităţii excepţionale a lui V.V. se regăsesc tratate cu

iscusinţa istoricului şi criticului atent la substanţa şi credibilitatea izvoarelor, cu statornică grijă de a nu se

lăsa condus în aprecieri de înclinaţiile afective faţă de subiect. Gh.P. recunoaşte „structura neobişnuită a

cărţii şi cronologia subiectivă” şi le explică prin „lipsa(...)de simpatie faţă de lucrările didactice”. Este

limpede că profesorul de limba şi literatura română, care a oficiat la catedră timp de 42 de ani, încearcă să

separe net strădania literară de cea didactică, atribuind celei din urmă, atunci când se amestecă în demersul

exegetic, sensuri peiorative...consacrate, termenul apărând, de altfel, în asemenea contexte în cuprinsul

volumului. Cu toate acestea, referindu-se în partea introductivă la propria întreprindere, nu ezită să invoce

„metoda noastră” sau „principiul ştiinţific impus” – care, trebuie spus, se detaşează meritoriu din întreaga

lucrare – , iar în paginile acesteia integrează, la locurile cuvenite, cu rol lămuritor asupra întâmplărilor,

opţiunilor spirituale sau scrierilor „medicului fără arginţi”, adevărate fişe didactice dedicate lui Vlahuţă,

Urmuz, Hogaş, Ion Pillat, ca şi reginei Maria, poporanismului, isihasmului, subdialectului muntenesc etc.

Oricum, de vreme ce autorul, cu formaţie de prozator, nu încearcă să-l ispitească pe cititor printr-o

construcţie cu entropie dimensionată pe măsura eventualei lui comodităţi, este nevoie ca acesta să fie

interesat de subiect ori suficient de receptiv la semnalele pozitive ademenitoare pe care lucrarea le emite

încă din primele pagini. Acestea temperează, de altfel, şi o posibilă tentativă de a descoperi în formula

preferată de Gh.P. urme de orgoliu sau de porniri insurgente faţă de sisteme superficial agreate.

Chiar dacă riscăm să acordăm un spaţiu supradimensionat constatării de mai sus, nu putem să nu

lansăm întrebarea: în condiţiile date (absenţa structurii cu elemente de susţinere explicit definite), ce liant dă

suficientă trăinicie edificiului pentru a nu se prăbuşi? Răspunsul ar trebui să întrunească multele atuuri ale

cărţii; în primul rând, cu efect nemijlocit în planul îndoielii (retorice!) iscate de întrebare, înlănţuirea

firească, guvernată de logică sau de inspiraţie, a episoadelor şi ideilor, arderea constantă pentru o restituire

originală, corectă, întregitoare, calitatea omogenă a materialului ideatic şi lingvistic al zidirii.

Cât despre celelalte componente ale armăturii ascunse generatoare de soliditate, dintr-o lungă listă a

notaţiilor favorabile prilejuite de lectură vom reţine numai câteva, încercând, după exemplul lui Gh.P., care

şi-a stăpânit aplecarea firească spre elogiu faţă de fiul (cel mai) strălucit al satului, să ţinem sub control vraja

unor (reuşite) evocări (privelişti, oameni, toponime, muntenisme specifice etc.) ale aşezării de unde se

întâmplă să provenim.

Diversitatea şi bogăţia izvoarelor captate şi filtrate de exeget se constituie într-un prim argument

pentru interesul pe care cartea poate să-l provoace în rândul specialiştilor, al oamenilor din spaţiile vizate,


dar şi lectorului neutru. Studii ale voiculescologilor sau contribuţii mai modeste au fost investigate, analizate,

cântărite, fiind îmbrăţişate opiniile solid argumentate, demontate chiar unele afirmaţii consacrate, nuanţate

judecăţi anterior impuse de critica şi istoria literară (o anumită idee „nu are susţinere”, după cum nici

limitarea universului uman şi geografic, afirmată „din motive extraliterare”; „Paternalismul unor

voiculescologi suferă de exces afectiv”...). Nu poate fi ignorată, din perspectiva surselor valorificate,

utilizarea cu discernământ a celor reprezentate de „arhiva orală pârscoveană (...)încă activă” sau a mărturiilor

din scrierile unor foşti deţinuţi politici despre scriitorul martir „cu aură de sfânt”, care, în cele 1345 de zile

ale pătimirii în infernul închisorilor comuniste, hrănindu-se „parcă din duh, împărţea puţina hrană cu

ceilalţi”. Gh.P. aduce în atenţie şi, în general, clarifică diferite confuzii sau inadvertenţe biografice (dacă a

fost sau nu medic de plasă la Buzău, data naşterii sau a căsătoriei, debutul), înlătură etichetele

minimalizatoare sau, dimpotrivă, excesive, pătrunde cu perspicacitate şi delicateţe în unghere tainice ale

personalităţii scriitorului, medicului, creştinului, omului Voiculescu. Fără a-i delimita...didactic etapele

creaţiei, îi urmăreşte atent evoluţia, punctând momente esenţiale ale creşterii valorice sau identificându-i

orientări în spaţiul curentelor literare: „drumul său în literatură bătea pasul pe loc”; „a continuat să compună

critic noi volume, înlăturând pornirile tinereşti după criterii limpezite pas cu pas”; volumul „din 1921 stabilea

ipostazele noului Voiculescu: meditaţia aforistică, ideea generoasă a dăruirii de sine, prometeismul, modestia

trufaşă...”; „coeficientul de lirism a înregistrat o creştere continuă”; „manierismului farmecului local îi ia

locul (...) un manierism al vocabulei care cântă”; „o artă literară maturizată”; „Temperase impulsurile

sămănătoriste şi retorismul iconografic şi pregătea terenul pentru marile izbânzi literare” ş.a.m.d. Fără a

minimaliza, cum s-a încercat, lirica din primele perioade ale creaţiei voiculesciene, exegetul aşază pe locurile

de frunte cuvenite „descoperirea magică a desăvârşirii artistice” reprezentată de „Ultimele sonete închipuite

ale lui Shakespeare...”, ca şi nuvela „Zahei Orbul” (privilegiată în consecinţă prin tratarea în vreo 17 pagini),

care „încununează perioada stilistică a lui Vasile Voiculescu”.

În şirul meritelor volumului la care ne referim se mai detaşează: echilibrul aprecierilor critice (scăderi

ale operei analizate sunt contrapuse numeroaselor formulări elogioase prin circa 30 de notaţii referitoare,

desigur, la aspecte particulare ale acesteia: „imitator al lui Vlahuţă în Ţara Zimbrului”, „accente retorice”,

„descripţie excesivă”, „variaţiuni minore”, „episoade lungi şi plictisitoare”, „ecouri puerile” etc.); comentarea

firească, eliberatoare de semnificaţii a textelor; circumspecţia faţă de surse („impresiile rudelor de sânge sunt

incendiate chiar şi de întâmplările cele mai banale”); aplecarea către analize stilistice (chiar şi propriu-zis

lingvistice); configuraţia eseistică a unor pagini, determinată de cultura şi înclinaţia spre cugetare a autorului;

mişcarea dezinvoltă printre repere ale culturii naţionale şi universale; alternarea analizelor cu pagini de

sinteză (vezi enumerarea temelor creaţiei lui V.V. sau finalul, citabil integral, în care este schiţat portretul

Omului Voiculescu); expresivitatea scriiturii (într-o lucrare cu aparenţe austere, în care nu şi-au făcut loc

imagini existente, desigur, din belşug la Casa Memorială) întemeiată pe preponderenţa frazelor scurte, cu

nerv, pe inserarea de întrebări retorice ale îndoielii ori clarificării, pe formulări metaforice sau, cel puţin,

proaspete (la a căror citare a trebuit să renunţăm); cursivitatea textului (slujită şi de preferinţa pentru

informaţii minime despre sursele bibliografice); ştiinţa introducerii unor detalii de natură să dezvăluie

farmecul unor „apucături” (de pildă, plăcerea de a forţa intrarea în limba literară a unor neaoşisme sau de a se

deda unor exerciţii ludice, alcătuind cu uşurinţă dedicaţii, epigrame, ori chiar o petiţie în versuri) etc., etc.

Ce ar trebui (?)menţionat pentru celălalt talger al balanţei? Poate, unele lungimi în prezentarea de

contexte (inclusiv istorice) ale unor momente din viaţa şi creaţia lui V.V., dezvoltate până la întinderea

divagaţiei ce depăşeşte obiectivele stricte ale demonstraţiei persuasive sau ale eventualei strategii de cucerire

a lectorului (vezi referinţele la „moştenirea cimeriană hiperboreeană”); poate, unele pagini mai greoaie (e

drept, rare şi utile!) în care se aglomerează, în liste lungi, titluri de creaţii (ex., p.193); poate, câteva treceri

bruşte de la o idee la alta (în acest sens, prin structura lucrării, autorul neimpunându-şi nicio restricţie), cum

ar fi cea de la „romanul” sentimental Lica-Dile, la notaţiile de factură monografică despre morile din plaiul

Pârscov.

George Călinescu, într-o prefaţă la „Opera lui Mihai Eminescu”, aprecia că, în condiţiile existenţei

unui „material cules şi analizat de alţii”, unui nou exeget „nu-i rămâne decât să aplice un ochi odihnit şi

acut”. Gh.P. a realizat semnificativ mai mult de atât, având şanse să se impună decisiv printre voiculescologi.

În aceeaşi prefaţă, G.C. admitea că „nu strică deloc ca o lucrare critică să forţeze puţin priceperea curentă

printr-o împărţire clară”, diviziunile „necesare sugerând înlănţuirea ideilor critice”. Ar putea fi, oare, aceasta

o sugestie pentru o viitoare variantă a întreprinderii monografice a voiculescologului pârscovean.


O EXEMPLARĂ CARTE ŞTIINŢIFICĂ

ÎMBRACATĂ ÎNTR-O FRUMOASĂ HAINĂ BELETRISTICĂ

Titi DAMIAN

Potrivit notaţiei autorului Gheorghe Postelnicu de la sfârşitul cărţii VIAŢA ŞI OPERA LUI

VASILE VOICULESCU, ed. Euro Press, Bucureşti, (2012), 326 p., a lucrat efectiv la ea între septembrie

2010 şi martie 2012. Aceasta înseamnă nouăsprezece luni de trudă cu fişele, cu frazele. Se gândeşte însă

cineva ce imensă muncă a depus autorul până să ajungă la stadiul fişelor? Adică să citească, să recitească, să

cerceteze, să compare, să noteze tot ce a scris poetul, prozatorul, dramaturgul, medicul Vasile Voiculescu

într-o viaţă. Asta nu-i suficient. Autorul cărţii acesteia a avut ambiţia să cerceteze tot ce au scris distinşi

voiculescologi, ca să dăm doar câteva nume: Florentin Popescu, Roxana Sorescu, Alexandru Oproescu, Ion

Nica, Rodica Pandele, Mircea Braga, Liviu Grăsoiu, Constantin Miu etc. Pentru a argumenta această

afirmaţie, este de ajuns să cităm doar scrierile doamnei Roxana Sorescu pe care, cu certitudine, le-a

consultat: „Integrala prozei literare” (1998), „Integrala operei poetice”(1999), ediţia completă în trei volume:

„Proza”, 715 p. (2003), (Poezia), 750 p. (2004), „Dramaturgia. Date biografice. Manuscrise sechestrate.

Manuscrise regăsite”, 982 p. (2004).

Cred că Domnia Sa a avut în minte şi în inimă îndemnul celebru venit de la cronicar: „Biruit-au

gândul să mă apuc de această trudă...”, dar şi celebrul vers voiculescian „Mă sprijin în condei ca în toiag”

(„Autoportret romantic”) pe care eu l-aş fi pus motto cărţii acesteia de o deosebită valoare documentară şi,

deopotrivă, literară. M-a luminat asupra intenţiei discursului autorului cu care a pornit la drum, o interesantă

reflecţie: „Cel care caută nu are odihnă până nu găseşte. Găsind, se va tulbura. Tulburat, se va minuna.

Minunându-se, va domni asupra Întregului. Domnind, va dobândi Repaosul.” (p.8)

Prima frază a cărţii trimite la motivaţia fundamentală a demersului: „La aproape cincizeci de ani de

la sfârşitul tragic al lui Vasile Voiculescu, opera sa nu a prins umbra uitării. Cu cât eliberează unghiuri noi

de cercetare, cu atât mai multe întrebări gravitează în jurul ei.”(p.5)

Ceva mai jos anticipează o posibilă întrebare: De ce încă o carte despre viaţa şi opera lui Vasile

Voiculescu? Răspunsul este fără echivoc, realizat cu argumente solide: „Acumularea unor mari cantităţi de

contribuţii biografice şi critice a impus reevaluarea lor” iar, pe de altă parte, „Personalitatea sa

multilaterală trebuie reaşezată în actualitate.” (p.7)

În continuare, îşi ia câteva măsuri de prevedere, anticipând reproşuri precum absenţa capitolelor şi a

bibliografiei: „Titrarea capitolelor ar fi fost, oricum, arbitrară şi nu ar fi satisfăcut, de fel, cronologia.”;

„Lucrarea poate fi socotită beletristică, ceea ce nu ar fi atât de rău, având în vedere formaţia mea de

prozator.”(p. 8)

Această nouă carte a lui Gheorghe Postelnicu realizează, pornind de la o documentare exemplară, o

tratare exhaustivă, aş putea spune poliedrică, asupra vieţii şi operei marelui cărturar, într-o dublă manieră: pe

de o parte, prin detalii şi numeroase informaţii epuizează problematica discutată la un moment dat, totodată

vizează şi esenţialul în concentrări concluzive lapidare, aproape gnomice, cum avem să dovedim prin câteva

exemple:

„Poporanismul voiculescian are mai mult vizionarism sanitar decât literar, punctat de aspecte

utopice.” (p.163)

„Toate alegoriile epice voiculesciene sunt retorice, monologice şi gesticulante.” (p.158)

„Ca toţi peisagiştii, Vasile Voiculescu are locuri, anotimpuri şi momente ale zilei, preferate.”

(p.151)

„O notă personală a peisagismului voiculescian constă în naturaleţe.” (p.150)

„Volumul de poezii <Pârgă> oferă vizitarea laboratorului artistic primar, mobilat sumar.” (p. 169)

„Filonul mitologic folcloric a trimis ecouri tulburătoare în toate zonele voiculesciene.” (p. 231)

„Voiculescu a generat nostalgia originii şi viziunea panteistă, vocaţia primordialului şi simpatia

faţă de substratul arhaic.” (p. 259)

„Nuvelele lui Voiculescu nu sunt saturate de lirism, ci de epic tensionat, condus magistral de un

povestitor experimentat.” (p. 279)


„Din toată proza voiculesciană, <Zahei Orbul> este opera căreia nu i se poate reproşa nimic. Este o

carte modernă pentru vremea la care a fost scrisă, modernă şi astăzi.” (p.292)

Un prim element care conferă originalitate cărţii îl reprezintă faptul că autorul reuşeşte să combine

beletristica şi rigoarea ştiinţifică.

Mai întâi, este de semnalat seriozitatea documentării, coroborată cu exactitatea datelor, mai ales că,

localnic fiind, vine cu multe noutăţi faţă de antecesori. Din acest punct de vedere, lucrarea pare de neînlocuit

pentru oricine ar cerceta-o, fie că este vorba de elevi, studenţi, profesori sau critica literară.

În al doilea rând, aduce un element de mare noutate: încadrează biografia autorului, dar şi opera sa, în

epoca pe care el a traversat-o, oferind cititorilor informaţii exacte, veridice, fără să mai fie nevoie să mai

apeleze la alte surse. Spre exemplu, când vine vorba de Canal, citează un fragment reprezentativ din romanul

lui Preda „Cel mai iubit dintre pământeni.” (p.26) La momentul „Rugului aprins”, autorul se dovedeşte a fi o

adevărată enciclopedie, epuizând subiectul. Şi când aduce vorba de torturile practicate în închisorile

comuniste oferă informaţii preţioase. (p.53) Realizează incursiuni în psihologia şi etnologia pârscovenilor.

(p.89) Nu se sfieşte să vină cu informaţii complete despre biografia lui Alexandru Vlahuţă, prietenul lui

Voiculescu. Citează două pagini din cartea lui Hogaş „În Munţii Neamţului” atunci când compară drumurile

montane ale autorilor. (p.147) Când ajunge la sihăstriile din Carpaţii de Curbură, pe unde, cu certitudine, a

călătorit şi eroul său, ţine un adevărat curs de paleoistorie. (p.244) Un eseu întreg este dedicat motivului

lupului în cultura română. (p.255) Cartea este presărată la tot pasul cu inserţii biografice şi bibliografice ale

altor autori.

În al treilea rând, prozatorul Gheorghe Postelnicu nu se dezminte. Cu talent, cu răbdare, cu tenacitate,

reuşeşte să realizeze, pe parcursul celor 326 de pagini un portret fizic şi moral al medicului şi scriitorului, de

neegalat în cultura română, având ideea interesantă de a contrapuncta informaţia cu portretul:

„Plimbările prin Bucureşti, întâlnirile consacrate reflecţiei şi rugăciunii îi refăceau rezerva de

energie, îi limpezeau chipul cu lumina înserărilor lăuntrice, îi îndârjeau voinţa de a duce la capăt misiunea

ce i se hărăzise pe ogorul literaturii române, ca unui magistru incontestabil ale cărui însuşiri de martir nu

au putut fi egalate de nimeni.” (p.19)

„Ca şi Arghezi şi Blaga, a militat împotriva uscăciunii, a fricii şi a emfazei stilistice, a liricii

lozincarde şi schematice. I-au fost de mare ajutor cultura umanistă şi cea ştiinţifică. Hotărât şi limpede în

credinţa sa, a optat toată viaţa pentru o tradiţie flexibilă de creştin autentic.” (p. 20)

„Singur, din ce în ce mai singur, din 1947, a înţeles că prin rugăciune şi dialog ecumenic elementele

naturii mărturisesc dragostea lui Dumnezeu şi slăvesc, la rândul lor, pe cel Atotputernic.” (p.33)

„Oricum, nu era un om comunicativ. Pasiunea pentru literatură a întrecut-o cu mult pe cea faţă de

medicină, devenind totală după 1946. Vorbea rar despre cărţile sale.” (p. 45)

„Propria morală l-a împiedicat să atace vreo dată un coleg, sa-i aducă un reproş sau să rostească

ceva critic. Avea pentru fiecare o vorbă bună.” (p. 46)

„Acumulase o cultură imensă. Citea în original texte franţuzeşti, englezeşti, nemţeşti, italiene. Credea

că limba română este un material atât de tare, încât cedează numai dălţilor ascuţite.” (p. 49)

„El a transformat în conştiinţă toate experienţele vieţii. Rănile grave, epidemiile de tifos, icter şi

TBC, păduchii şi mizeria au fost incluse conştiinţei spirituale şi salvate cu sensuri noi.” (p. 72)

„Drumul său prin literatură s-a caracterizat printr-o permanentă dorinţă de înnoire, constând în

simplificarea alegoriei şi a experienţei artistice. Un urcuş stăruitor spre aerul purificat al înălţimii estetice.”

(p. 188)

„Mângâiat de basme în copilărie, poetul se mângâie în încercările vieţii cu un fir de busuioc din

mănunchiul răsărit în amintire.” (p. 200)

„Că Voiculescu a ţinut nestins cultul naturii, rămâne una din trăsăturile personalităţii sale. El

preţuia deopotrivă muntele, marea, pădurea, balta, câmpia, fapt confirmat nu numai de operă, ci şi de

contemporani. A fost un om al spaţiilor largi pe care le asimila cu o neprefăcută poftă de viaţă.” (p. 212)

„A trăit sentimentul că îşi face datoria de om al ţării, de cărturar onest şi harnic pe ogorul culturii,

convins că propria mărturisire scrisă va contribui la sănătatea fizică şi intelectuală a naţiunii.” (p.221)

„Viaţa intimă se desfăşura după masa de seară până la primul cântat al cocoşilor. Cultivat, delicat,

aflat în căutarea unei colaborări şi a unui câştig suplimentar onest, dârz şi demn, nu şi-a dorit să fie asimilat

decât de lumea artistică.” (p.221)


Admirabila frază care încheie portretul din finalul se constituie într-un mesaj apoteotic: „Rugăciunea

scriitorilor contemporani poate începe cu numele său, fiindcă el asigură legătura tuturor cu Marele

Creator.”

Nici în această carte prozatorul şi peisagistul Gheorghe Postelnicu nu se dezminte strecurând

umbrele unui patriot local, refăcând peisajul pe care Voiculescu îl contempla: „Poate că pe Dile îl ispitea

mai mult firul de apă din spatele casei, aflat sub puterea morarilor, dar în mod sigur a învăţat să înoate pe

Sărăţel. Când a mai crescut, şi-a putut lua inima în dinţi şi a demonstrat aptitudini nautice pe marele râu

Buzău, la Morişcă [...]Cleanul, mreana şi caracuda fulgerau undele limpezi. Trăind între ape, nu putea să

nu fie atras de mirajul pescuitului. Spectaculoase şi generatoare de povestiri îngrozitoare erau ploile

torenţiale urmate de creşteri ale debitelor. Până pe o treaptă superioară a verii, verdele domina totul:

gorganele, pădurile şi grădinile. Verdele vesel al otăvii şi verdele mohorât al cânepii se amestecau cu

stropii de cer senin [...] Copilul tolănit în fundul grădinii sau ascuns între ramurile nucului bătrân se afla

într-un tainic dialog cu sevele oricui ar fi părut ele dedicate.” (p.74)

Foarte desele incursiuni, uneori cu bisturiul, în măruntaiele fiecărei operei literare voiculesciene, fie

poezie, proză sau teatru, desluşesc cititorului şi cele mai interesante şi originale nuanţe ale interpretărilor,

vădind vocaţia sa de dascăl şi de subtil eseist.

Odată cu publicarea următoarelor cărţi despre care îmi vorbea autorul, cu aceeaşi pasiune cu care

scrie, (eu aştept cu nerăbdare şi pe cea referitoare la foarte interesantul lexic voiculescian, având multe

rădăcini regionale, neaoş buzoiene), se poate vorbi de o nouă ramură în istoria literaturii române:

voiculescologia. Cu modestie, dumnealui îşi consideră cartea beletristică. Fără falsă modestie, eu o socotesc

ştiinţifică, îmbrăcată într-o haină beletristică. Îi stă bine şi aşa, dar să-i dăm ştiinţificului ce-i al ştiinţificului,

adică bibliografia şi capitolele (cu certitudine, la următoarea ediţie). Aceasta, pentru înlăturarea oricăror

suspiciuni, dar şi pentru mai rapida orientare a cititorului şi a cercetătorului în interiorul ei.

TITLURI

ORIZONTAL: 1, 3, 5, 7 şi 9: titluri din proza lui

Vasile Voiculescu.

Celelalte definiţii: 2) Vehicule rustice – Vine de la

Gheorghe. 4) Subsemnatul – Patru anotimpuri –

Zeul soarelui la egipteni (mit.) – Pe tine. 6)

Apărut (pop.) – Vechiul do. 8) Usturoiat (reg.) –

Dă dovadă de generozitate. 10) Serviciu de patru

ore, executate în schimburi, de echipajul unei

nave – Rocă dură şi casantă.

VERTICAL: 1) Computer personal (abr.) –

Floarea societăţii. 2) Obiect curăţat cu lama unui

cuţit – Refren popular. 3) Ceas – Artist plastic. 4)

Umflaţi la faţă de somn sau de boală – Linişte la

mânăstire! 5) Foarte politicos – Înainte de nouă.

6) În seif! – Munţi în republica Africa de Sud –

Bucăţi de cârpă! 7) Păsările din curte. 8) Se referă

la proprietatea funciară – Calificativ. 9) Cuvânt

daco-getic înscris pe ceramica descoperită la

Ocniţa, în Oltenia – Soldat care făcea parte din

marina grecească. 10) Deosebit de frumoasă – Cap de listă! 11) Săli universitare – Apă stătătoare.

Dicţionar: OUB, REB.

Serghei COLOŞENCO


MINUNATĂ CARTE, CINSTIRE ŢIE ŞI CELUI CE DULCE TE-A TRUDIT !

Simt nevoia de a-mi exprima bucuria participării, la o frumoasă sărbătoare a limbii române,

dedicată scriitorului V. Voiculescu, marele fiu al Pârscovului.

Un moment important al zilei de 25 octombrie 2012, la Biblioteca din Pârscov, a fost lansarea, de

către distinsul meu coleg de breaslă, Gheorghe Postelnicu, a unei valoroase monografii, închinate

ilustrului sărbătorit. Prozatorul, criticul şi istoricul literar, prof. Gheorghe Postelnicu, din 2006 şi până

azi, ne-a îmbogăţit bibliotecile cu cărţi deosebit de apreciate: o carte de 14 povestiri,trei romane („Vâsla

de sare”, „Tânărul Veronel”, „Minunata Adela”), un studiu monografic despre „Opera lui Ion

Gheorghe” şi o carte de cronici literare, intitulată sugestiv „Critice”.

Acum,vine şi ne dăruieşte o carte despre marele erudit, ilustrul său înaintaş şi consătean, Vasile

Voiculescu, „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”. O carte minunată, o monografie cu o structură

inedită, ce se apropie de beletristică. Este rodul unei activităţi de studiu, cercetare, documentare şi

reevaluare. Prin această lucrare, personalitatea multilaterală a lui V. Voiculescu a fost reaşezată în

actualitate.

Cartea este un adevărat roman monografic al Pârscovului şi al oamenilor acestor încântătoare

locuri, având, în centru, pe un mare sfânt - Vasile Voiculescu. Minunată carte, cinstire ţie şi celui ce dulce

te-a trudit!

Stelian GRIGORE, 26 februarie 2013

ÎN GRĂDINA GHETSEMANI ISUS PE APE

Isus lupta cu Soarta şi nu primea Paharul… Isus umbla pe ape şi namile de valuri Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna. Se prefăceau, supuse, în lespezi la picioare. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul O pârtie, croită de-a dreptul până-n maluri Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna. Îi netezea ca-n palmă talazuri şi vâltoare. O mână nendurată, ţinând grozava cupă, Departe-n sorbul lacom, cu vântul împotrivă, Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură… Nevolnici, ucenicii uitase să se roage; Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă… Corabia, o coajă de nucă costelivă Dar nu voia s-atingă infama băutură. Trosnea în pumnii mării, clătindu-se din doage. În apa ei verzuie jucau sterlici de miere Furtuna înteţită-i orbea cu praful apii Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă… Şi pulberea amară le îneca gâtlejul… Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere Dar tot vedeau cum colo se umilesc nahlapii Bătându-se cu Moartea, uitase de Viaţă! Şi-ntr-o cărare lină se schimbă-ntreg vârtejul. Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii, Şi, încleştaţi de spaimă cu mâinile pe funii, Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă… Priveau cum uriaşa nălucă se tot duce: Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Cu braţele în lături plutea-n bătaia lunii Şi uliii de seară dau roate după pradă. Tăind şi cer şi ape ca o imensă cruce.

Din vol. „Pârgă” (1921) Din vol. „Poeme cu îngeri” (1927)


Vasile Voiculescu – într-o ramă realist pârscoveană Tudor CICU

Nu-mi aduc aminte să fi auzit (până

acum) despre un roman „beletristic”

despre viaţa omului V. Voiculescu.

Acum, o astfel de carte mi-a fost

dăruită spre lecturare, de către

scriitorul pârscovean Gheorghe

Postelnicu, cu ceva timp în urmă.

„Viaţa şi opera lui Vasile

Voiculescu”, de Gheorghe Postelnicu, a apărut la ed.

EuroPress, 2012 (326 p.) şi, constituie, în principiu,

o monografie despre lumea şi viaţa şi opera poetului

şi scriitorului V. Voiculescu, născut la Pârscov la 27

noiembrie 1884; din părinţi munteni (Costache şi

Sultana) şi, mai apoi, cartea documentată ştiinţific, şi

concepută „beletristic” despre viaţa şi opera

autorului celor 90 de sonete închipuite ale lui

Shakespeare. Această carte a fost concepută

(spuneam) beletristic, dintr-o dorinţă de reflectare a

unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator

pârscovean. „De ce o carte despre viaţa şi opera lui

Vasile Voiculescu?” – se întreabă şi autorul. Am

putea răspunde, folosind tot argumentele autorului:

1.)- A scrie o carte despre V. Voiculescu şi a-i scoate

din context acele, unice (în literatură) – „momente

din viaţă era păcatul cel mare”. Acesta e argumentul

cu care, hamletian, Gheorghe Postelnicu se înrolează

în această golgotă voiculesciană, navigând într-o

ramă realist pârscoveană, printre naratorii îndreptăţiţi

să ne dea efigia unui V. Voiculescu al Pârscovului

dintotdeauna. Şi 2.)- Spune autorul: „Mai trebuie

adăugat că arhiva orală pârscoveană este încă activă,

dar până când?” Este oare V. Voiculescu, omul pe

care îl prezintă Gheorghe Postelnicu? Pentru a ilustra

puterea pe care a avut-o ştiinţa, creaţia şi credinţa

asupra poetului pârscovean, autorul face largi

trimiteri la arborele genealogic al familiei V.

Voiculescu (Voicu Băcanu şi Ion Hagiu – bunicii

după tată şi mamă ai poetului, veniseră pe Valea

Buzăului, dinspre Săliştea Sibiului şi Ţara Pădurilor

de dincolo de curbura munţilor Carpaţi) - apoi, ne

povesteşte câte ceva despre copilăria feciorului de

băcan, petrecută în valea Pârscovului, şcolile urmate,

educaţia creştină căpătată şi asumată, odată cu

trecerea sa către maturitate, închisorile în care fusese

aruncat, fără milă, de un regim nerecunoscător şi

excesiv oprimant, după care, îi va urma moartea,

petrecută în condiţii groaznice. Că, Vasile

Voiculescu se considera un „vânător bibliofil de prin

magherniţele de pe cheiul gârlei”... sau că, 11 ani nu

a aprins focul în sobă, deoarece aceasta era blocată

cu cele 7000 de volume” (cum scrie autorul) – o

reţinusem din mărturiile părintelui Valeriu Anania, a

lui Ioan Ianolide, Adrian Făgeţeanu ori Nichifor

Crainic, tovarăşi de temniţă grea şi cumplită, între

anii 1958 când a avut loc arestarea poetului (v. pag.

35) şi 1962 când a avut loc eliberarea sa (v. pag. 58).

Dar noi am vrea să pipăim omul V. Voiculescu şi

să-l simţim ca pe o senzaţie fizică. Fiindcă ceea ce

am dori noi, nu e rezultatul unei judecăţi a autorului

ci o stare pe care ne-ar da-o lectura, după cele trudite

de autor. Dar, oare, n-am cere prea mult unui autor

care îngrămădeşte de toate: viaţă, operă, documente,

păreri, raţionamente etc... într-o singură carte? Un

critic, spunea odată că unul dintre efectele unei cărţi

monografice beletristice trebuie să fie acela de a ne

da impresia că nu descoperim, neapărat, ceva nou, ci

că ne amintim de ceva uitat. Istoria lumii în care a

trăit un mit ca V. Voiculescu e memoria generaţiilor

ulterioare, care nu exclude erori ale unui întreg

sistem (ca în scrierile lui Kafka), dar ne aşteptăm ca

autorul să deschidă porţile încâlcitelor labirinturi

care l-au împins de colo-colo, pe omul V.

Voiculescu. Să fi reuşit toate acestea, Gheorghe

Postelnicu? Să vedem, mai departe. O magnifică

descriere a poetului o face nepoata Daniela:

„bătrânul cu barba albă şi sălbatică, de care spun

legendele şi cărţile vechi că făurise lumea, era un

sfânt care emana în jurul lui atâta personalitate, atâta

putere mocnită şi atâta linişte încât mă simţeam

strivită, şi în acelaşi timp ocrotită”. Tabloul (în rama

pârscoveană) este întregit, mai apoi, de amintirile lui

Ion Caraion, Constant Ionescu, V. Mănuceanu,

Adrian Maniu, Leonte Radu, N. Steinhart (v. pag.

47,48,49,54,55, 61). O cotitură (marcată de un destin

nemilos) în viaţa omului V. Voiculescu, a survenit

după moartea soţiei: 22 noiembrie 1946, iar poetul

(după aceea, din lipsă de alternativă) a luat drumul

sihăstriei şi al isihiei (p.20). Doar 360 de zile (după

eliberarea din temniţele Aiudului, petrecute în

condiţii cutremurătoare – a se vedea tratamentul

satanic şi iadul din aceste temniţe, şi din cartea

„Crucea reeducării”, 2010, a prof. Constantin I.

Stan), atât a mai trăit „poetul îngerilor” după

eliberarea sa din 1962. Încet-încet, Gheorghe

Postelnicu îşi intră în mâna naratorului şi relatarea

copilăriei lui V. Voiculescu, devine o poveste menită

să capteze pe cititor: „Orice poveste este o anticipare

a realităţii” se justifică autorul. De mic copil, Vasile

Voiculescu a fost atras de mirajul râului Buzău, cu Pagina

ÎNTREZĂRIRI

desişurile sălciilor şi arbuştilor ce adăposteau mari

ochiuri de apă, aşa numitele bălţi ori lacuri. Când a

mai crescut, era neîntrecut la înot. Alteori

(povesteşte autorul) îl găsim atras de lumea cărţilor

iar locul preferat era: „în fundul grădinii sau ascuns

între ramurile nucului bătrân„ unde dialoga cu

personajele şi cerul de deasupra sa. Primele

însemnări literare datează (se pare că e o descoperire

a autorului) de la vârsta de 17 ani, când pe o carte de

poezii a lui M. Eminescu este datat un poem scris de

mână, de tânărul V. Voiculescu.

Ambianţa rurală, cu oameni veniţi la hanul tatălui, de

prin toate părţile (fiecare cu povestea, vorba şi

obiceiurile locului de unde venea) – dar, şi „urmele

materiale şi numeroase legende păstrate în arhiva

populară, au îmbogăţit universul spiritual al

scriitorului” (p.87). Nu ne îndoim că zona

Pârscovului, cu împrejurimile sale, era un ţinut

acaparat atât mental dar şi în realitate, de diversitatea

legendelor şi miturilor, cu locuri însemnate de

Dumnezeu. O poveste, de dragoste, este şi evocarea

primei iubiri a poetului, din paginile în care

Gheorghe Postelnicu descrie idila tânărului student

Voiculescu, urmată, mai apoi, de căsătoria cu

Marioara Florioara C. Mitescu, în 1910 (p. 89-98).

Urmează un arc de timp înapoi şi, anii de şcoală ai

copilului Voiculescu încep la Pleşcoi, şi mai apoi la

un pension particular din Buzău, şi după aceea:

Liceul Hasdeu. După transferul elevului Voiculescu

la Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti, acesta „îşi extinde

lecturile, hrănindu-se spiritual la literatura şi filosofia

europeană contemporană” şi universală. Sunt anii

unor mari transformări din viaţa viitorului poet, ani

de oscilaţii sub presiunea părinţilor, când părăseşte

Facultatea de Litere şi trece la Facultatea de

Medicină. Nichifor Crainic povestea cum a auzit de

la un părinte duhovnic, că în casa unei femei bolnave

(tratată cu rugăciunile lăsate de la Dumnezeu,

bisericii) a găsit la aceasta, în pod, o carte despre

boli şi „leacuri băbeşti” scrisă de V. Voiculescu, pe

înţelesul tuturor. Urmând leacurile descrise în carte,

părintele Matei a tratat femeia, care, după

însănătoşire, i-a mulţumit lui Dumnezeu că fusese

deţinătoarea unei astfel de cărţi. Caracterul omului

V. Voiculescu începe să se întregească din trăsăturile

personajelor pe care le pune în operă (ne sugerează

autorul), adică, trăsături fundamentale pe care nu le

găsim decât la geniul uman: „voinţă, putere de

muncă, intuiţie, hărnicie, fermitate, abnegaţie, jertfă

de sine”, dar şi virtuţi umane precum: „cinstea,

curajul, demnitatea, omenia,

Pagina 12

bărbăţia şi credinţa”. Iată, pe scurt, „mortarul” din

care e clădit omul Voiculescu, prezentat (atât în viaţă

cât şi prin opera lui, trecută şi ea prin malaxorul

critic) de scriitorul şi criticul Gheorghe Postelnicu.

Pesemne, intuieşte Gheorghe Postelnicu, nu există

nici un scriitor al timpului nostru care să nu poată

învăţa câte ceva de la autorul lui Zahei Orbul, aşa că,

în partea finală a monografiei se ocupă de nuvelistica

şi povestirile lui fantastice. Vorbind despre proza lui

V. Voiculescu, Gheorghe Postelnicu îi dă o anumită

interpretare proprie, sugerând că universul fantastic

al nuvelelor sunt cărămizi-imagini, dintr-un zid al

memoriei, preluate din copilărie şi întipărite pe retina

ochilor săi, roade ale minunilor, şi nălucirilor, din

poveştile străinilor care îi poposeau tatălui, la han.

Descoperite şi neînţelese (acele poveşti) atunci,

devin acum, la maturitate, parabole şi drumuri

mirifice pentru marea aventură a creaţiei sale, dar şi

orizonturi şi limanuri pentru predecesori:

„Voiculescu a scris nuvelele fantastice după ce a

descifrat tainele credinţelor şi mitologiilor, după ce a

înţeles filozofia şi teologia, dar nu înainte de a

stăpâni cuvântul...” (p.264). Personajele sale: „...ies

din orizontul realului şi intră simbolic într-o lume a

libertăţii şi imaginarului” (p.270). Că, în el, au

încăput toate acestea, nu tăgăduim, dar, efigia

omului V. Voiculescu este, după cum sintetizează

criticul: „...ca însuşire dominantă, generatoare de

fapte şi atitudini, omenia” (p.325). Ajunşi la sfârşitul

lecturii, avem, acum, certitudinea afirmaţiei făcute la

început: 1.)- Cartea este beletristică, prin

dramatismul unor evocări, prin reveniri episodice la

viaţa poetului, prin tot ceea ce devine atractiv la

lectură, într-un spaţiu al captivităţii, în scrierea

naraţiunii şi, pe care cititorul n-are cum să n-o simtă.

2.)- Cartea este documentară, prin multitudinea de

documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate

părţile şi reinterpretate. 3.)- Are şi un caracter

ştiinţific, deoarece autorul nu ia drept adevăruri tot

ceea ce s-a scris de către voiculescologi, până acum,

el analizează şi se îndoieşte de fiecare afirmaţie

utilizată de înaintaşii săi, le analizează aparte (uneori

intuitiv) şi, prin filtrul raţionamentului logic cerne

improvizaţionismul unora, pentru a se situa cât mai

aproape de „anticiparea unei realităţi” (vezi p. 107-

113). O anumită nostalgie am avut pe tot parcursul

lecturii, având în imagine chipul poetului pârscovean

din tabloul misterios al sfântului ţinut la loc de

cinste, pe un perete, în holul de intrare al Bibliotecii

buzoiene; le doresc celor ce-i vor întoarce filele

romanului lui Gheorghe Postelnicu să împărtăşească

această nostalgie.


COMOARA MANCIULUI

Dumitru SCOROŞANU

Pe liziera sudică a pădurii

Gorgane, la miazănoapte de Pârscov, pot

fi văzute câteva lespezi de piatră care

marchează locul vestitei comori a

Manciului. Tradiţia spune că sub aceste

stânci, nefiresc ieşite la suprafaţă, ar fi

ascunsă de haiduci o comoară, apărată

de blestemele înfricoşătoare făcute de

cei care au îngropat-o.

În rarele sale reveniri la Pârscov,

Vasile Voiculescu a călcat aceste locuri,

ba chiar a trăit experienţa căutătorilor de

comori într-o lume în care credinţa în

existenţa minunilor ascunse „se suge

odată cu laptele”. Dorel

Voiculescu, nepotul său de frate,

povestea prin 1970 că tânărul Dile

suia adesea cu prietenii veniţi de la

oraş să cerceteze coclaurile unde

jucau văpăile râvnitelor comori în

Noaptea Învierii Domnului şi a

doua zi de sărbătoarea Sfântului

Gheorghe. În povestirea „Taina

gorunului”, scrisă între 1 şi 5

ianuarie 1947, scriitorul

pârscovean face o scurtă disertaţie

arheologică, cu trimiteri la Cezar

Bolliac şi Alexandru Odobescu,

pionieri ai arheologiei româneşti.

Este atât de impresionat de

minunata descoperire a unui copil

din Poiana Coţofeneşti (Prahova),

un coif de aur tracic, încât transpune evenimentul în

versuri şi în proză.

Din amintirile nepotului Teodor, aflăm că

odată scriitorul s-a întors din drumeţiile sale pe

Gorgane cu nişte vârfuri de săgeţi, fiind peste măsură

de încântat. Era dovada existenţei comorilor bănuite

în dealurile ce străjuiau satul. Vasile Voiculescu a

intuit înaintea altora bogăţia incredibilă în relicve,

din cele mai vechi timpuri, a întregii zone colinare a

Buzăului. Cercetările întreprinse de arheologul

Victor Teodorescu de la Muzeul din Ploieşti în anul

1959, continuate între 1970 şi 1980 de specialişti ai

Muzeului Judeţean Buzău şi de autorul acestor

rânduri, sub conducerea arheologului Vasile

Drâmbocianu, au marcat începutul unor descoperiri

importante. În vara anului 1988, o echipă

a Muzeului Naţional de Istorie, din care

făceau parte George Trohani, Radian

Andreescu şi Dragomir Popovici, a

realizat săpături în punctele Piatra cu

Lilieci (Târcov), aşezare de tip Dridu –

secolele VIII-X, din vatra satului şi la

ruinele metohului Episcopiei Buzăului

(sec. XVI-XVIII). Şantierul arheologic

de la Piatra cu Lilieci este deschis în

fiecare vară, relevând un loc de mare

interes pentru cercetarea epocii bronzului

şi a fortificaţiilor geto-dacice târzii (sec. I

p.Chr.). Materialul ceramic şi topoarele

neolitice gumelniţene, 3 aşezări

aparţinând epocii bronzului –

cultura Monteoru, toporul din bronz

de tip Ţufalău, reprodus în „Getica”

lui Vasile Pârvan, fortificaţiile şi

aşezările geto-dacice de pe

înălţimile de la Târcov sugerează o

locuire neîntreruptă de peste 5000

de ani.

Nu au fost puse încă în

valoare alte descoperiri inestimabile

oferite de acest spaţiu puţin

cunoscut contemporanilor. La

Muzeul Naţional de Istorie a

României, în secţia Tezaur, sunt

expuse 21 de piese din aur

(pandantive, aplice, o cataramă şi

un inel) datate în secolul al V-lea p.

Chr., descoperite în 1941 la Lunca Frumoasă.

Aşezarea şi cimitirul aparţinând populaţiei vechi

româneşti (cultura Dridu, sec. VIII-X), aflate pe

terasa joasă a râului Buzău, de la Robeşti, aşteaptă să

fie scoase din pulberea uitării. Ruinele medievale de

la Mitoc încă mai pot fi salvate prin lucrări de

conservare, pentru a demonstra că şi în Muntenia se

păstrează urmele unei intense activităţi monastice

medievale.

Adăugaţi, la toate cele amintite, umbrele

oamenilor de spirit care au vieţuit în acest spaţiu şi

aşteaptă pomenirea. Într-o pioasă revenire la

simbolica efigie pârscoveană – chipul ascetic, de

înţelept, al lui Vasile Voiculescu, ne alăturăm celor

care vă invită să ne întoarcem la origini.


„CARIERA MILITARĂ” A DOCTORULUI VOICULESCU (fragment)

Emil NICULESCU

Absolvent al Facultăţii de

Medicină din Bucureşti, în 1909, cu

diploma de doctor în medicină şi

chirurgie, participant la campania din

Bulgaria, în cel de-al doilea război

balcanic (1913), pentru care e decorat cu

medalia “Avântul ţării” şi primeşte un

brevet de veteran, autor al volumului

“Poezii” (1916), V. Voiculescu, la

treizeci şi doi de ani, este unul din cei

833.601 mobilizaţi în urma intrării

României în război. O fotografie,

inscripţionată pe verso de scriitor cu

laconicul “mobilizare”, îl înfăţişează în uniformă,

“sub chipul unui tânăr puţin nedumerit şi în orice caz

îngrijorat de necunoscutul ce i se aşterne în faţă” (F.

Popescu).

De fapt, “cariera militară” a lui V. Voiculescu

începe din 1915, când este mobilizat cu gradul de

locotenent şi i se încredinţează misiunea de a înfiinţa

un spital militar în Capitală, anul următor fiind numit

şeful Spitalului mobil nr. 6, cu ordin de evacuare în

Moldova. Se va afla, în cel de-al doilea an al

conflagraţiei, la Bârlad, unde, succesiv, este numit,

la 1 iunie 1917, medic militar la Casa centrală de pe

lângă Corporaţia “Sf. Constantin şi Elena”, la 20, ale

aceleiaşi luni, medic şef al spitalului 472 din oraş,

pentru ca, la 26 ianuarie 1918, să cumuleze şi funcţia

de medic al urbei dintre colinele Tutovei şi dealurile

Fălciului (Marius Pop). Primul monograf al

scriitorului, Ion Apetroaie, va adăuga şi funcţia de

medic la Atelierele Centrale ale Confecţiei Armatei.

În această postură îl va evoca prozatorul şi

memorialistul Romulus Dianu (1905-1975): ”L-am

cunoscut în anul 1917, la Bârlad, ca <pacient>, apoi

în casa unchiului meu, poetul Tutoveanu, de pe

strada Vornicul Sturdza, unde se afla una din cele

mai harnice şi mai modeste <academii>, o adevărată

<academie de căruţă>, de propagandişti ai moralului

Moldovei, năpădită de foame şi tifos exantematic.

Printre <academicienii bârlădeni> se aflau Al.

Vlahuţă, Artur Gorovei, I.M. Raşcu (poetul aproape

uitat astăzi, traducătorul lui Albert Samain şi Marcel

Schwob) şi Victor Ion Popa, Voiculescu, îmbrăcat

într-o haină soldăţească, de culoare kaki, purta pe

umeri trei trese de tablă albă şi o cruce roşie pe

guler: era medic căpitan…Cu bărbuţa lui roşcată,

slab şi molatic (cum sunt, de obicei,

oamenii slabi), Voiculescu venea de la

spital, de la spitale, intra prin casele

oamenilor şi făcea mai ales operă de

higienist, decât de medic curant fiindcă

medicamentele lipseau” (M. Pop).

Întâlnindu-l la căpătâiul lui

Vlahuţă, care, în 1919, trăgea să moară,

scriitorul şi gazetarul Tudor Teodorescu-

Branişte adaugă: „Cu doi ani înainte, în

timpul războiului, îi văzusem pe amândoi

la Bârlad, făcându-şi plimbarea de seară,

pe frumosul Bulevard al Parcului, în

tovărăşia poetului George Tutoveanu”, iar asupra

capacităţii profesionale a medicului militar ne

confiază: „Nu numai că <ştia carte>, cum se zice, dar

era şi un excelent diagnostician”(T.T.Branişte). Tot

astfel, prietenul “gândirist” de o viaţă al scriitorului,

Adrian Maniu, amintea că “a scris o adevărată carte

de medic social intitulată Toate leacurile la

îndemână, o carte binevenită şi reeditată de multe

ori, pentru că era cerută în lumea satelor, (…) iar

sfaturile cuprinse în carte nu erau o compilaţie

speculativă, ci reconsiderau toate leacurile băbeşti şi

vrăceşti din străvechime, osebind cu pricepere,

limpede, pe înţelesul oricui, primele ajutoare fireşti

ce urmau să fie luate <în aşteptarea

doctorului>…”(Adrian Maniu).

Chiar şi cu aceste daruri nelaîndemâna multor

colegi de promoţie, tămăduitorul fără de arginţi nu a

putut salva de la moarte (tifos exantematic) pe

Cordelia, fiica lui G. Tutoveanu, fondatorul şi

amfitrionul bârlădean al scriitorilor “recrutaţi” în

provinciala academie; el însuşi s-a contaminat de

aceeaşi maladie, astfel că “devine propriul lui

pacient”, scapă cu greu şi, convalescent fiind, refuză

concediul legal de boală, cu scopul de a îngriji

răniţii, tot mai mulţi întorşi de pe front, aşa cum

singur se destăinuie într-o epistolă în versuri adresată

dr. Ion Cantacuzino: “Eu, personal, sânt foarte bine,

m-aş compara chiar cu Crotalul/ Am lepădat

străvechea piele şi-am câştigat chiar şi-un inel / Sunt

mult mai bun ca înainte, conduc cu dragoste spitalul/

Şi-abia scăpat, iubesc bolnavul căci însumi eu mă

simt ca el…”

Fraţii Iuliu şi Virgil Niţulescu, viitori bursieri

ai Fundaţiei Rockefeller, cooptaţi în conclavul

ÎNTREZĂRIRI

academic sub franţuzita denominaţiune de

“gherieri”, se aflau sub arme şi afectau chiar o

atitudine milităroasă, aşa cum apar în evocarea

versificată a lui George Cega Vasiliu : ”Pe-o altă

bancă VOICULESCU /Parcă frământă-n gând un

vers,/ Pe-aleie fraţii NIŢULESCU/ Trecură,

salutând din mers”; cel dintâi îşi va aminti, peste

ani: ”Eu şi fratele meu Virgil, astăzi profesor la

Institutul de medicină din Bucureşti, eram

absolvenţi de doi ani de studii medicale şi am fost

mobilizaţi la spitalele din Bârlad. Întâmplarea a

făcut să fiu încadrat la spitalul la care a venit curând

ca medic-şef Voiculescu, a cărui familie rămăsese

în Bucureşti, iar el s-a adăpostit într-o mică

cancelarie a şcolii (fiindu-i, n.m.) un maestru nu

mai puţin preţios de la care am învăţat, anticipând

aş zice, viitoarele studii medicale, nu numai

cunoştinţe profesionale temeinice, dar şi etica

severă, pătrunsă de o caldă umanitate care trebuie să

caracterizeze pe un medic”(F. Gheorghe). Virginia

Cartianu relatează asupra perioadei acesteia a

medicului, aşa cum se păstrase în amintirile mamei

sale: ”La spital se aduceau ostaşi grav răniţi şi

adeseori trebuia intervenit imediat, de teama

complicaţiilor. Chirurgii nu ezitau să procedeze la

amputări pentru a salva viaţa răniţilor dar viaţa

aceluia avea să rămână a unui invalid. Această grijă

a avut-o şi faţă de sublocotenentul Nicu Stănescu,

tatăl meu, pronunţându-se împotriva chirurgului

care socotea necesară amputarea unui picior.

Transferat pentru tratament la Iaşi, tatăl meu a fost

salvat de o tristă infirmitate pe restul vieţii graţie

medicului Vasile Voiculescu.” O altă mărturie

asupra modului în care şi-a onorat profesia aparţine

lui Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, pacient al

spitalului din Bârlad, ce îi aşterne pe volumul său de

proză “Retragerea” (1925), următoarea dedicaţie:

”D-rului V. Voiculescu în semn de recunoştinţă

pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a

acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate

fizice.” Un exemplar al acestei cărţi este expus şi la

casa memorială a scriitorului, la Pârscov. Deblocat,

V. Voiculescu va părăsi garnizoana Bârlad la 23

octombrie 1918, iar activitatea sa devotată şi

prodigioasă în spitalele militare va fi recunoscută

oficial – decretul regal nr. 270 - prin conferirea

Ordinului "Coroana României" cu spade şi panglică

de Virtute militară, în grad de ofiţer.

În 1915 poetul G. Tutoveanu, împreună cu

preotul Toma Chiricuţă şi ofiţerul Tudor Pamfile,

Pagina 15

pasionat şi robaci culegător de folclor, vor înfiinţa,

am spune că printr-un gest gasconard, reputata

Academie Bârlădeană, care va fiinţa şi (o vreme)

după al doilea război mondial. Căpitanul medic îşi

va aminti totdeauna, cu modestie şi recunoştinţă, de

norocul de a-i fi aparţinut, chiar dacă prin forţa unor

vitrege împrejurări: „Sâmburaşul acela mic de

oameni a încolţit ajungând o floare ce-a rodit mai

târziu.”

Războiul adunase pe lângă academicienii băştinaşi

alţi iubitori ai muzelor, unii aflaţi sub arme; Victor

Ion Popa, bârlădean de obârşie, absolvent al unei

şcoli de ofiţeri de rezervă, repartizat la Regimentul

12 Infanterie “Cantemir”, cu garnizoana în urbea

natală, luase parte la luptele de la Mărăşeşti,

ofensiva din preajma Sovejei şi fusese rănit, în 29

iulie 1917, la Oituz, de o schijă la gât. Tânărul (n.

1895), care debutase, la 1912, în “Revista noastră”

(Focşani) se va împrieteni cu medicul militar, fapt

probatoriu fiind acela că “primul lui caiet de versuri

cu titlul <Fulgi de zăpadă>, datat 1917, rămas în

manuscris, are ca motto versuri ale lui V.

Voiculescu”(G. G. Ursu). Experienţa frontului se va

fixa, mai apoi, în drama “Răspântia cea mare” şi

romanele “Floare de oţel” şi “Mă doare sufletul cel

nou”.

Locotenentul de infanterie Valerian Ionescu,

cu naşterea şi garnizoana în Tecuci, care va semna

cărţile I. Valerian, va rememora modul cum l-a

cunoscut pe autorul lui „Zahei orbul”: „În vremea

primului război, fiind rănit, eram evacuat la spitalul

din Bârlad, unde l-am întâlnit pe medicul V.

Voiculescu. Într-o după-amiază, în timp ce-mi

schimba bandajul de la braţ, îl auzii exclamând:

- Azi a fost o zi grea. Trebuie să iau masa la

repezeală – sânt aşteptat la Vlahuţă”, întâlnire la

care va participa şi pacientul, nu fără a observa că

doctorul “era favoritul gazdei”(I. Valerian). După

încheierea păcii, la Bucureşti, Valerian va edita

revista “Viaţa literară”, volumele de versuri

“Caravanele tăcerii” (1923), “Stampe” (1927) şi

pitorescul roman “Carasu”; apropiat cenaclului

“Sburătorul”, nu va uita, totuşi, niciodată

“tradiţionaliştii” academicieni, cărora le datora

debutul literar. Maiorului de cavalerie Teodor

Pamfile, fondator, cum am amintit, i se mai

adăugau, când şi când, mobilizaţii, ofiţeri de

rezervă, Pamfil Şeicaru, buzoian şi cavaler al

ordinului “Mihai Viteazul”, comandant al unui

pluton de mitraliere, Nichifor Crainic, fraţii

Niţulescu, G. M. Vlădescu şi poetul G. Pallady.


Istoricul Parohiei Pietraru Preot Paroh Alexandru VLĂSCEANU

Cu voia Tatălui, cu

ajutorul Fiului şi cu săvârşirea

Sfântului Duh, credincioşii

parohiei noastre se bucură de

existenţa celor două sfinte

biserici, una în satul Pietraru şi

cealaltă în satul Punga.

Biserica satului Pietraru,

cu hramul ,,Sfinţii Voievozi

Mihail şi Gavriil”, a fost ridicată

de obştea satului în anul 1849.

Este un monument cu o mare

valoare istorică, necunoscându-

se însă ctitorii, meşterii şi nici

pictorii. Biserica este construită

în formă de cruce, din bârne de

lemn acoperite cu scândură.

Acoperişul iniţial a fost făcut din

şindrilă, fiind înlocuit cu tablă în

anul 1907 şi refăcut în anii 1966

şi 1990. În timpul unui secol şi jumătate de existenţă

s-au efectuat mai multe lucrări de consolidare şi

întreţinere. Între anii 1997-1999 a fost înlocuită

scândura exterioară şi cea din interior, iar între anii

2001-2003 a fost restaurată pictura originală şi au

fost pictate din nou turla bisericii şi Sfântul Altar.

Lucrările de pictură au fost realizate de către Pc.Pr.

Petre Braşoveanul. Toate aceste lucrări din 1997 s-

au efectuat cu aprobarea şi binecuvântarea Înalt Prea

Sfinţitului Părinte Arhiepiscop Epifanie al Buzăului

şi Vrancei, iar cele începute în anul 2001 prin efortul

preotului paroh Georgică Vasile Rotărescu, ajutat de

consiliul şi comitetul parohial, îndrumat de Pc.

Consilier Economic Preot Iulian Negoiţă şi de

aceeaşi grijă chiriarhală. La data de 13 iulie 2003 s-a

săvârşit resfinţirea sfintei biserici de către Înalt Prea

Sfinţitul Părinte Arhiepiscop Epifanie al Buzăului şi

Vrancei, înconjurat de un distins sobor de preoţi şi o

mulţime de credincioşi din cadrul parohiei şi din

împrejurimi. De asemenea a fost renovată clopotniţa

şi reparat clopotul. În anul 2009 s-au efectuat lucrări

de verificare şi revopsire a tablei de pe acoperiş şi a

scândurei exterioare a bisericii, s-au înlocuit uşile de

la intrare şi s-a montat un sistem de alarmă

antiefracţie, un sistem de sonorizare, prin strădania

credincioşilor şi a Pr. Paroh Vlăsceanu Alexandru.

Amintim şi pe slujitorii Sfântului

Altar care şi-au îndeplinit

misiunea preoţească de-a lungul

timpului în cadrul parohie

noastre: Pr. Dobre, Pr.

Grigorescu, Pr. Moisescu Victor,

Pr. Stănescu Ion, Pr. Rinciog

Gheorghe, Pr. Caloian, Pr.

Costică Vlad, Pr. Pană Cornel,

Pr. Gheorghe Vasile Rotărescu,

Pr. Băicociu Ioan, Pr. Sârbu

Rafael, Pr. Vişoi Alin, atât ca

preoţi titulari cât şi suplinitori,

iar ca slujitori ai stranei pe Radu

Gâtlan, Udrescu Nicolae şi

Rotărescu Dumitru.

Biserica din satul Punga, cu

hramul ,,Sfinţii Apostoli Petru şi

Pavel” a fost ridicată în perioada

anilor 2006-2007. Este

construită în formă de navă, din

lemn, placată la interior cu rigips

iar la exterior cu scândură, iar acoperişul este din

ţiglă. A fost ridicată pentru comunitatea de 30 de

familii din satul Punga, prin strădania Pr. Vişoi Alin

cu ajutorul consiliului şi comitetului parohial, a

consiliului local şi cu îndrumarea şi binecuvântarea

chiriarhală. A fost sfinţită la data de 8 decembrie

2007 de către Inalt Prea Sfinţitul Părinte Epifanie,

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, înconjurat de un

distins sobor de preoţi şi credincioşi din cadrul

parohiei şi din împrejurimi.

De asemenea în anul 2004,

prin grija Pr. Vişoi Alin, cu ajutorul credincioşilor şi

a consiliului local, s-a achiziţionat casa parohială de

la urmaşii învăţătorului Posmagiu Nicolae. S-au

făcut lucrări de renovare şi reconstrucţie deoarece

aceasta era într-o stare avansată de degradare. Astfel

de lucrări continuă şi azi prin înlocuirea tâmplăriei, a

împrejmuirilor şi a temeliei, din grija Pr. Paroh

Vlăsceanu Alexandru şi cu ajutorul credincioşilor.

Parohia Pietraru este formata dintr-un număr

de 110 familii şi 65 de persoane singure, cu o medie

de vârstă de 60 de ani, majoritatea pensionari C.A.P.

De asemenea parohia deţine în proprietate 6,5 ha de

fâneţă pe raza satului.


ULTIMUL CITITOR Gheorghe STROE

ERAU ADUNAŢI ca de obicei joia seara la

sediul Asociaţiei Culturale. Nu făceau mare lucru nici

de această dată, între timp nimeni nu mai scrisese

nimic, dar nu puteau lăsa să treacă săptămîna fără să

se întîlnească, era foarte important pentru viaţa

culturală a oraşului, tocmai de aceea ajunseseră să fie

ajutaţi de oficialităţi să-şi tipărească operele, dacă nu

o făceau pe cheltuială proprie sau a unor generoşi

sponsori, fiind pentru toată lumea un motiv de

mîndrie că se aflau atîţia scriitori într-un oraş ca

acesta. Nu era puţin lucru să se tot lanseze cărţi la

două-trei săptămîni, însă altceva nu i-ar mai fi

încurajat să scrie şi să publice, altminteri ştiau prea

bine că nu-i citeşte nimeni, nici membrii propriei

familii ori prietenii, nici cei ce îi lăudau la lansări, ba

nici chiar ei între ei nu se citeau, deşi fiecare la rîndul

său împrăştia în stînga şi-n dreapta cărţi cu autografe

măgulitoare… În definitiv, n-ar fi fost cazul să-şi facă

iluzii, cîtă vreme ei înşişi nu mai citeau de mult

nimic, însă nici în ţară nu mai citea nimeni, deşi

numărul cărţilor publicate sporea ameţitor de la un an

la altul… Analiştii se străduiau să afle cauzele

situaţiei, numai că, oricît s-ar fi discutat, rezultatul nu

se schimba: scriitorii tipăreau frenetic carte după

carte, fără să se găsească cineva să le mai şi deschidă,

iar cronicarii literari, dacă se opreau totuşi la vreuna,

din cronica lor se vedea de la o poştă că nici n-o

răsfoiseră, dar asta nu-i împiedica pe scriitori să fie

încîntaţi cînd apărea undeva un articol despre ei…

Unul dintre critici ar fi zis la o lansare, ameţit de cît

băuse la protocolul bine alcătuit din banii autorului:

„Ăştia de-şi zic scriitori s-au apucat să scrie ca

nebunii şi doar văd că nu-i citeşte nici dracu. Se plîng

degeaba, ei au sporit confuzia, dacă omului îi pică în

mînă prostiile lor e normal să-l apuce dezgustul şi să

nu se mai atingă de o carte cîte zile o avea. Aici nu

mai este nici măcar ceva care seamănă cu literatura,

vorba unui coleg… Nu e săptămînă să nu fiu invitat la

trei-patru lansări, dar crezi că stau să răsfoiesc cărţile

pe care le prezint? N-aş avea cînd şi-apoi n-ar merita

să-mi pierd timpul, sînt ani de cînd nu mi-a mai picat

în mînă o carte în firea ei, deşi din toate părţile mi se

trimit necontenit ultimele apariţii. Oameni care habar

n-au să construiască o frază sau să povestească

ceva… Nu-i citeşte nimeni, dar lor nu le pasă, ajutaţi

şi de soţiile care, fără să stea prea mult pe gînduri,

cedează economiile familiei pentru tipărirea acestei

maculaturi cînd nu se găsesc sponsori… Mai degrabă

orgolioase decît devotate, ies în faţă la lansări şi se

laudă cu sacrificiile pentru ca soţul să-şi scrie şi să-şi

poată publica opera, însă nu citesc o pagină, să vadă

ele însele dacă efortul ăsta merită într-adevăr făcut.”

„Să nu exagerăm, unii scriu totuşi bine, numai că nu-s

luaţi în seamă. Poate că nici voi, criticii literari, nu vă

mai daţi interesul…” „Ce să-ţi dai, dragă, că nu ţi-ar

ajunge şapte vieţi doar să-i frunzăreşti, atît de mulţi şi

de amestecaţi sînt! Să hotărască cititorii, dacă mai are

vreunul chef să intre într-o librărie.”

…ERAU, AŞADAR, la sediul Asociaţiei

Culturale şi nu făceau nimic cînd un ins care pînă

atunci tăcuse, deşi fusese cel dintîi dintre poeţii

municipali trecut la postmodernism, le-a spus vestea

cea mare, „există un cititor în oraş, ştiu că nu vă vine

să credeţi că tocmai la noi se-ntîmplă asta, dar cel

care mi-a zis este om serios şi nu văd de ce ar fi o

problemă să-l găsim… Oricum, eu deja mă simt alt

om, nu mai am sentimentul că fac o treabă fără rost.”

Ştirea i-a pus pe toţi pe gînduri… Nu o dată, mai

zicea cîte unul: „Scriem noi şi publicăm carte după

carte, de parcă ne-am fi luat la întrecere cu clasicii,

dar să vedem unde naiba găsim un cititor!”

Bineînţeles că şi aici, ca de altfel peste tot în lume

unde sînt scriitori, nu era unul să nu-şi dorească să fie

citit, măcar o privire să arunce cineva peste paginile

sale, tocmai de aceea, după ce au aflat vestea, n-a

trecut mult şi, sub pretextul unor treburi urgente, au

început să plece de la Asociaţie mai devreme ca de

obicei, fiecare gîndindu-se să-l găsească pe cititor

înaintea celorlalţi, bănuind că nici acesta n-ar putea să

citească chiar tot ce publicau ei.

DUPĂ DOUĂ săptămîni, au tras concluzia că

totul fusese o vorbă aruncată aiurea, că cititorul pur şi

simplu nu există şi astfel au reînceput şedinţele

plicticoase de joia seara, cu un entuziasm mai scăzut

decît altădată. „Zău dacă-mi mai arde de scris,”

îndrăzni să se plîngă la un moment dat cineva şi în

cămăruţa în care stăteau înghesuiţi se aşternu

tăcerea… Şi totuşi într-o bună zi l-au găsit, exact cînd

nu se mai aştepta nimeni, iar după aceea, cu mare

grijă să nu afle ceilalţi, fiecare scriitor din municipiu

s-a grăbit să-i aducă sacoşe doldora cu ce publicase

pînă atunci. Cititorul i-a primit cu emoţie, s-a mîndrit

cu modesta sa bibliotecă, plină de cărţi, şi s-a arătat

gata să le citească şi pe-ale lor. Om de cuvînt, s-a

apucat imediat de treabă, mai ales că, din ziua aceea,

nici n-a mai fost nevoie să se ocupe şi de altceva,


pentru că scriitorii, să fie siguri că îi citeşte, se

întreceau să-i fie de folos în toate, se duceau la piaţă

în locul lui, îi spălau, îi făceau mîncare ori curăţenie

în apartament. Ba l-au invitat şi la şedinţele de la

sediul Asociaţiei Culturale, şi la lansările care se

ţineau lanţ, pentru că dintr-odată scriitorii s-au trezit

cuprinşi de un nemaipomenit avînt al inspiraţiei şi

scriau cît nu scriseseră în toţi anii aceia, dar se

întîmpla şi ca sponsorii lor să treacă printr-o perioadă

deosebit de bună… Doar că cititorul, de la un timp, se

lipsea şi şedinţe, şi de lansări, pentru că nu mai

prididea cu cititul, însă aveau grijă să-i aducă ei

ultimele apariţii. Acum, în apartamentul său, cititorul

abia se mai putea mişca de-atîtea cărţi şi, cum

numărul volumelor creştea vizibil de la o zi la alta,

mai repede decît publicau cei din municipiu, apăru

bănuiala că aflaseră de el şi scriitorii din alte oraşe

sau din satele şi cătunele din jur… După numai cîteva

zile de supraveghere a blocului, au avut într-adevăr

confirmarea, ba chiar şi din Capitală au fost surprinşi

scriitori deghizaţi în inşi de rînd, veniţi să-i aducă şi

ei cărţile pe care nici pe-acolo nu le citea nimeni…

„Facem de gardă la uşa lui, s-a propus într-o şedinţă a

Asociaţiei Culturale, pentru că, dacă năvălesc şi alţii,

nu mai are timp să ne citească pe noi.” „Şi dacă se

supără?” „Se înţelege că o vom face discret, să nu

afle, dar e normal să-l protejăm, altminteri se lasă şi

ăsta de citit.” Vreme de cîteva săptămîni, au urmat

nenumărate conflicte cu cei din afara oraşului, unii se

dădeau drept rude apropiate, totuşi nu s-au lăsat

păcăliţi, le-au percheziţionat bagajele şi la toţi au

găsit cărţi abia apărute, cu cerneala încă proaspătă.

DAR ÎNTR-O ZI degeaba au sunat la uşa lui,

pentru că nu a mai venit să le deschidă. Punînd mîna

pe clanţă, au băgat de seamă că uşa nu era încuiată şi

i-a trecut un fior gîndindu-se că cititorului i se

întîmplase tot ce putea fi mai rău, dar în casă nu l-au

găsit nicăieri. Pentru moment nu şi-au făcut griji, l-au

crezut ieşit puţin şi s-au decis să-l aştepte, timp în

care, unul cîte unul, fără să se fi vorbit între ei, s-au

adunat toţi scriitorii din municipiu şi s-au mirat

văzînd cîte cărţi îi fuseseră aduse în ultimul timp:

pretutindeni prin camere, puse teancuri pe unde se

nimerise, pe mese, pe scaune, pe paturi, pe jos, în hol

şi la bucătărie, ba chiar şi în cada de la baie, mii şi mii

de cărţi… „E clar, au tras îngroziţi concluzia, l-am

păzit degeaba, pentru că, iată, au mai ajuns şi alţii la

el, că noi n-am publicat atîta!” Zilele următoare au

trecut fără ca cititorul să se mai întoarcă acasă, însă

l-au aşteptat aici cu înfrigurare descoperind acum cîţi

scriitori de peste tot îl căutau întruna, din zori pînă

noaptea tîrziu, şi nu doar din localităţile din judeţ sau

din Capitală, ci şi din oraşe ori din sate aflate în cele

mai depărtate colţuri ale ţării. Nu trecea un sfert de

ceas şi se trezeau cu cineva atunci sosind de la gară

sau cu maşina proprie, cu vreo ocazie sau chiar pe jos

cei lipsiţi de mijloace, rupţi de oboseala drumului

lung, nemîncaţi şi nedormiţi, dar aducînd toţi sacoşe

grele sau pachete voluminoase… „Bănuiesc ce s-a

întîmplat şi probabil că la asta v-aţi gîndit şi voi, zise

într-o seară cel mai în vîrstă din Asociaţia Culturală.

Pur şi simplu s-a speriat şi a fugit de-acasă lăsîndu-ne

cu cărţile necitite… Aşa ne trebuie dacă n-am fost

prevăzători, să-l fi protejat de ceilalţi, era de-ajuns că

ne citea pe noi!” Năvala însă nu mai contenea, sporea

de la o zi la alta spre îngrijorarea autorităţilor şi, cum

nimeni nu voia să renunţe, să-şi ia cărţile şi să se

întoarcă acasă, oraşul deveni neîncăpător. Scriitorii se

înghesuiau claie peste grămadă în singurul hotel, în

camere şi pe coridoare, în sala de aşteptare din gară,

prin parcuri şi prin curţile şcolilor, pe lîngă zidurile

mai ferite, pe sub tarabele din piaţă… „Apare el de

undeva, ziceau optimiştii, a simţit nevoia să ia o

pauză ca tot omul, să mai răsufle.” Alţii în schimb îşi

pierduseră răbdarea şi deveniseră agresivi, în primul

rînd cu cei din Asociaţia Culturală, „nu vă mai

prefaceţi că nu ştiţi unde a dispărut, l-aţi ascuns, să vă

citească numai pe voi!” Adevărul e că acum şi autorii

de baştină începuseră să se bănuiască între ei, dar

zilele treceau ca vîntul, iar singura certitudine era că,

într-adevăr, şi acest ultim cititor dispăruse fără urmă,

în timp ce pe imensa grămadă de cărţi strînsă aici din

toate colţurile patriei începuse deja să se aştearnă

praful.

****************************************** GHEORGHE STROE, prozator (n. 1 ian. 1953,

satul Bădila, comuna Pârscov, judeţul Buzău). Este

licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a

Universităţii Bucureşti (1976, secţia română-franceză).

Cărţi publicate: „Soarele roşu”, roman, 1996;

„Diavolul în Valea Sării”, proză scurtă, 1999; „Vânătoare

pe muntele de cenuşă”, proză scurtă, 2000; „Fotograful de

mirese”, proză scurtă, 2004; „Vremea consiliului

parohial”, roman, 2008; „O aniversare cu prietenii”, proză

scurtă, 2012.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România –

Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. Redactor asociat la revista

„Meandre”. Secretar general de redacţie la revista

„Caligraf”. Redactor la revista „Euromuseum”.

Locuieşte în Roşiorii de Vede.

„Citindu-l pe Gheorghe Stroe, te poţi gândi la Kafka, la

Camus, la Gabriel Garcia Marquez, la Mircea Eliade, la

Vasile Voiculescu, cum au observat unii comentatori, dar

până la urmă gândul ţi se opreşte la Valea Sării, acest

tărâm unde se mişcă o lume bântuită de fantasmagorii şi

rătăciri”. (D. V. Delceanu)


Plecase la întâlnirea cu Dumnezeu Tudor CICU

Inginerul petrolist Nicolae Zahiu, a fost

cetăţean al comunei Berca unde am locuit şi eu

aproape 24 de ani, venit şi eu, de pe meleaguri

constănţene, pe meleaguri buzoiene, la un an după

terminarea facultăţii. Lui Nicolae Zahiu i se spunea

Lordul de Berca. Era un inginer tânăr, bun specialist

(avea faima unor brevete în domeniul utilajelor de

extracţie petrol) şi, în plus, o soţie frumoasă, că

lumea din Berca, mai mereu întorcea capul după

tânăra pereche când îi zărea împreună. În timpul

vieţii, a ascuns faptul că scria poezie, ori poate nici

nu scria. Abia după revoluţie, când „cărţile” se

făceau sub acoperişuri ascunse, în grupuleţe

restrânse, el n-a intrat în atenţia profitorilor de după

revoluţie, ca un om aşezat şi cuminte, şi la locul lui.

Locul lui n-a fost acela de director al Schelei de

Extracţie Petrol Berca, cum era firesc, ci a fost trimis

în mare grabă şi taină (ca să scape de privirile sale de

înger acuzator, pesemne), tocmai în Turkmenistan, în

deşert, ca specialist de care era mare nevoie, pe o

platformă terestră de extracţie petrol. După moartea

soţiei, viaţa s-a a luat o direcţie rea, în cădere

continuă. În picaj total. L-a salvat actuala soţie, cea

care a pus la dispoziţia Casei de Cultură a

Sindicatelor Buzău, poetului Marin Ifrim, caietele

sale cu manuscrisele unor poezii. Asta, după moartea

inginerului Zahiu, o moarte dramatică survenită după

o boală necruţătoare. Ca bercan, îmi fac datoria şi-l

supun atenţiei dumneavoastră. Măcar atât pot face,

acum, pentru acest suflet curs în cea de a doua

plachetă de poezie intitulată „E vremea saxaulilor

în floare”, ed. Editgraph, 2012. Placheta de versuri a

lui Nicolae Zahiu conţine o poezie de o muzicalitate

deosebită, cu imagini şi doruri, mereu şi mereu spre

ţara sa şi cei dragi. N-a mai apucat. A lăsat în deşert

o statuie cioplită cu mâna sa şi câteva tablouri

pictate, dar mai ales o poezie a deşertului şi a

speranţelor viitoare. Poezia lui Nicolae Zahiu e

scrisă din durere, suferinţă, multe-multe (alte)

neînţelegeri ale vieţii – dar nu conţine ură şi revoltă,

ci o împăcare, visare, dorinţă, şi multă speranţă – ca

la întâlnirea cu Dumnezeu, cum îi urzise la drum

destinul, avea să-şi rezolve toate neînţelegerile-

nelămuririle şi să o ia de la capătul drumului.

Poemul cu nr. 48, de la p.55, este edificator: „Am

inventat împreună, vise, dorinţe/ Barhane, varani şi

morganele cele care mai ştiu”.... Poezia sa a fost

scrisă în deşertul exilării trupeşti şi sufleteşti: de

aceea, revin mereu şi mereu, aceleaşi şi aceleaşi

imagini pustiitoare izvorâte din sufletul său de poet:

saxaulii în floare, barhanele la zenit, morganele la

orizont, cocorii şi lebede în zbor pe deasupra tuturor,

apoi, şacalii şi varanii deşertului, şi alte multe „cirezi

halucinante de fantome”. Peste această pustiire şi dor

„din mine a rămas numai cuvinte”, spune poetul la

un moment dat. Poemul „Kara-Kum”, este magnific,

pentru un trăitor în deşert ce a „lăsat la o parte un

domeniu, în care visele mor”. Trăind în pustiul

deşert fără pic de poezie, poemele sale sunt tablouri

succesive, din care, şi cu care, încearcă să urmeze

calea cocorilor către casă. Un poem precum

„Saxaulul”, de la p.27, e un adevărat catren brodat în

plin deşert asiatic, pe care doar pana măiastră a lui

Omar Khayyam ar fi putut-o scrie într-un pastel, de

altfel, nemuritor: „În deşert saxaulul deja a-nflorit/

Vrăjile făcute în nopţi de sânziene/ Sunt spălate şi

scoase pe rând la-nsorit/În urlet lunatec, tăcut, de

hiene/ În deşert saxaulul deja a-nflorit”. În final,

cititorului meu îi dedic acest poem al lui Nicolae

Zahiu. Poemul care mi-a inspirat şi titlul tabletei:

M-am întâlnit cu Dumnezeu în pustiu

de Nicolae Zahiu

Am inventat împreună, vise, dorinţe

Barhane, varani şi morganele cele care mai ştiu

Că în tot ce va fi este şi a fost, sunt ale mele credinţe

M-a întrebat de iubirile trecute, prezente şi viitoare,

De nisipul călător prin timp în clepsidre uitate

De saxaulii în floare, de zborul care mă doare;

M-a întrebat, în final, de tot şi de toate...

Am întrebat mai apoi de ce Doamne,

De ce sunt aici şi acum?

Tu te joci cu conştiinţe, cu existenţe şi rişti,

Mi-a răspuns cu un zâmbet înţelept de străbun

Pentru că în forma aceasta şi aici

Trebuia acum să exişti.


GHEORGHE ENE – ARTISTUL TĂCUT

Gheorghe POSTELNICU

16 octombrie 1950 – 9 mai 2011

Mi se întâmplă tot mai des să întâlnesc confraţi nemulţumiţi de

localizarea lor biografică. Buzoian, vrâncean, ialomiţean ar fi atribute care

le-ar micşora statutul de „scriitori români contemporani”. Noi am crezut

întotdeauna că în literatura de astăzi, atomizată şi pulverizată până la cea

mai mică unitate geografică, noutatea şi individualitatea se prezintă sub

forma localismului tradiţionalist, şi că împovărătoare ar fi tocmai

globalizarea. Cunoscând întregul fenomen literar românesc, putem afirma că

deceniul 2000-2010 îşi merită numele de timp regenerator pentru fiecare

spaţiu geografic bine definit. Tot ceea ce considerăm avânt creator se

datorează mişcărilor locale care conservă energie pozitivă şi vizionarism.

În modestia lui proverbială, Gheorghe Ene nu se considera degradat

când era numit „scriitor buzoian”, deşi, toată lumea o ştia, creaţia sa îşi avea

obârşia în textualismul promovat de redacţia revistei-afiş „Noii” şi de cenaclul „Junimea”, condus de

profesorul Crohmălniceanu. Puţinii teoreticieni ai optzeciştilor susţineau că „textul nu mai are ca referent

lumea, ci se autooglindeşte pe sine în procesul propriei lui plăsmuiri”. Obiectele ar fi transformate în semne,

concomitent cu „autonimicirea producătorului de text”. Ca toate mişcările moderniste, şi textualismul se

considera unicul promotor al autenticităţii.

Textualismul lui Gheorghe Ene şi-a găsit combustibilul în structura personală, care a refuzat

întotdeauna constrângerile estetice, îndrăgind destructurările lingvistice pline de ingeniozitate, desfăşurate

într-un spaţiu poetic nemărginit. Din acest punct de vedere era un frenetic temperat. Un utopic. Îşi păzea cu

străşnicie manuscrisele din tinereţe, pentru că ele accelerau pulsul maturităţii. S-a stins din viaţă când se

credea că poezia sa începuse să se deschidă spre înnoire şi îmbogăţire, demonstrând certe însuşiri proteice.

Spontaneitatea creatoare a lui Gheorghe Ene a fost luminată de cultură şi de o înzestrare nativă

indiscutabilă, aşezate amândouă într-o matrice care ar putea fi numită „cultura talentului literar”. În aceeaşi

măsură, a fost artistul tăcut, aliat cu insul reflexiv şi gânditor.

După 1990 a fost atras în multe proiecte culturale şi editoriale efemere, răpuse rând pe rând de boala

copilăriei, entuziasmul. Când s-a trezit singur pe mal, s-a dăruit cu totul meseriei, pentru că îi făcea bine să

nu se uite că e Profesor, îndeletnicire în care se topeau formulele de „scriitor român” sau „scriitor buzoian”.

A inventat pentru elevii din Căldăreşti o revistă pe care a ţinut-o conectată la tubul de oxigen 11 ani. A

înfiinţat, tot pentru aceştia, o editură în care îşi imagina că îi va publica pe oştenii şcolii, promovaţi în toate

clasamentele concursurilor şcolare de creaţie. De unde venea iluzia că discipolii îl vor întrece pe maestru?

Din dragostea sa nemărginită faţă de comorile limbii române sau dintr-o compensaţie sentimentală a faptului

că nu avea propria familie şi propriii copii? În toată fibra sa, era un însingurat, care, când şi când, îşi urnea

făptura povârnită spre reşedinţa judeţului unde regăsea camarazii de idei. În acest context, Gheorghe Ene a

fost parte componentă a literaturii buzoiene a ultimelor decenii.

Ne întâlneam de două, trei ori pe an, la unul din cercurile pedagogice ale profesorilor de limba

română unde era considerat un Senior, şi nu pentru că ar fi fost „scriitor român” sau „scriitor buzoian”, ci

pentru observaţiile corecte şi pentru punctele de vedere temeinic argumentate. Nici aici nu intra în dispute

metodice, întrucât avea conştiinţa propriei valori profesionale pe care a exercitat-o până în ultima zi de viaţă

în satul copilăriei sale din Bărăganul buzoian.

Ultima redacţie frecventată de Gheorghe Ene a fost casa părintească, în care se întâlnea pe sine ca

amfitrion în diferite ipostaze. A conserva amintirea sa e tot ce poate fi mai lăudabil ca iniţiativă pentru

cultura buzoiană.


- de Marin IFRIM

POEZIA

am dat definiţii poeziei

am scris poezie

am făcut din poezie

tot ce am vrut şi

nu s-a putut

acum poezia e

de nerecunoscut

umblă printre noi

ca femeie nebună

cu metaforele despletite

cu ochii rătăciţi în mistere

cu mâini gesticulând

în faţa unui viol

trecut de decenii

am făcut din poezie

un simplu manifest

de şters ideologiile

la fund

acum poezia

se poate răzbuna

oricând

aşa cum numai ea

ştie şi o face

UN CITITOR

un cititor la marginea

unei cărţi

e peisajul idilic

al poetului vizionar

un cititor care să plece

în lume cu un colţ

al cărţii

ca un sigiliu

spre împărăţia sfântă

a viitorului

tu scrii cu gândul

la acel miraculos om

ce s-a apleca într-o zi

asupra cuvintelor tale

dând cu respiraţia sa

o nouă viaţă

acestor cuvinte moarte

ACESTE CUVINTE

aceste cuvinte

au mai fost rostite

au mai fost scrise

au mai fost uitate

aceste cuvinte vin acum

într-o carne nouă

sub limba de pământ

a altui muritor

ele spun acelaşi lucru

aceeaşi teamă

de a nu muri mut

şi uitat

aceste cuvinte sunt

ale celui ce le

foloseşte mai des

SENTIMENTUL MARIN

Eu vin din apă sunt marin

un pumn de vajnice toxine

urcat în pomul lui Darwin

scuipat de apele senine

sunt boala mărului muşcat

din pomul drogului celest

încă o dată eşuat

pe-acest pământ carnavalesc

eu vin din apă sunt marin

burduf de epidermă creaţă

puţină apă şi mult vin

şi multă foarte multă greaţă

Marin Ifrim s-a născut la 1 decembrie 1955 în comuna Bălăceanu, judeţul Buzău.

În prezent este referent bibliotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor şi

secretar general al Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”. În 1990, când era

încă socotit copilul teribil al poeziei buzoiene, se legitima ca un baconskian

îndrăgostit de nostalgii şi viziuni solipsiste arcuite frumos spre sat şi oraş. Piesele din

„Gloria locală”, antologie apărută în 2007, arată că de atunci a schimbat semnul

matematic – frenezia – care îl îndemna spre consumarea triumfătoare de sine. Ca

publicist, M. Ifrim luptă pentru a impune o morală în politică şi în cultură şi militează

în favoarea unei funcţii sociale a literaturii, cu fenomenele ei văzute şi nevăzute.


Constantin COSTEA

O CARTE DE SUFLET-

MONOGRAFIA COMUNEI ODĂILE

Iniţiativa de a alcătui monografia comunei Odăile, din judeţul Buzău, a

fost rodul unui impuls interior, determinat de ataşamentul autorului faţă de aceste

meleaguri purtătoare de istorie, faţă de oamenii pe care i-a întâlnit aici,

remarcabili prin distincţia, cordialitatea, sinceritatea şi puritatea lor sufletească.

Am petrecut printre localnici 37 de ani, o viaţă de om şi m-am simţit totdeauna o

parte din inima şi sufletul lor. Tocmai din aceste motive am hotărât să las celor de

azi şi celor care vor urma după noi această carte de suflet, ca o mărturie a ceea ce

au fost, ce sunt şi ce vor fi locuitorii acestor plaiuri pitoreşti.

Plăsmuirea acestei lucrări nu a fost uşoară. Unii au privit această

intreprindere a noastră cu neâncredere, alţii au considerat-o o chestiune

neserioasă, lipsită de însemnătate, pe când, o parte dintre cei cu care am intrat în

relaţie, puţini la număr, ce-i drept, au neglijat sau au refuzat, pur şi simplu, să

răspundă la investigaţiile noastre. Lucrarea este structurată pe mai multe capitole,

fiecare dintre ele abordând o anumită problemă; toate, însă, realizând o unitate a

vieţii economice, sociale, politice şi spirituale a comunităţii în ansamblul ei, din timpurile cele mai

îndepărtate şi până la noi. In elaborarea lucrării a fost nevoie de o documentare vastă. Am studiat, de-a lungul

câtorva ani buni, o bibliografie bogată şi variată, am investigat arhivele locale, judeţene şi naţionale, am

discutat cu o sumedenie de oameni cu dragoste de carte şi bine intenţionaţi, unii dintre ei trecuţi de ceva

vreme la odihnă veşnică ; toţi mi-au relatat evenimente şi mi-au furnizat date de o inestimabilă valoare.

Fiecare capitol se vrea un foileton, un episod din evoluţia aceastei aşezări, un film cu locuri, cu fapte, cu

oameni, cu întâmplări memorabile. Pentru o cunoaştere cât mai eficientă şi mai amănunţită a aşezării care

face obiectul cercetărilor noastre, respectiv comuna Odăile, ne-am ocupat, în prima parte, de prezentarea

amănunţită a problemelor de geografie locală, bazându-ne pe o bibliografie bogată şi variată. Pe baza unor

investigaţii serioase şi a unei activităti intense de teren am reuşit să încadrăm localitatea în peisajul geografic

general, respectiv Subcarpaţii Buzăului, cărora le-am făcut o succintă prezentare, la începutul lucrării. De

asemenea am realizat o prezentare a Văii Bălănesei de care aşezarea noastră se leagă din punct de vedere

geografic, istoric, economic şi tradiţional. S-a procedat apoi la o analiză amănunţită a elementelor fizico-

geografice : omul şi mediul, relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna şi solurile. Toate aceste elemente au

fost prezentate în funcţie de specificul şi particularităţile lor, raportate la aspectele generale ale aşezării

noastre. Toate au fost susţinute cu un bogat material auxiliar: imagini sugestive, hărţi, schiţe, tabele,

diagrame, etc.

Mult mai bogată în documentare, mai vastă şi privită într-o viziune modernă este cea de-a doua parte

în care este abordată problematica istorică. Aici am uzat de bogatul material pe care l-am strâns cu mare grijă

pe parcursul mai multor ani petrecuţi în această localitate. Partea istorică este structurată pe mai multe

capitole care ilustrează, evident, cronologic, momente esenţiale din evoluţia comunei, începând din cele mai

îndepărtate vremuri şi până astăzi. Primul capitol intitulat “La izvoarele istoriei” ilustrează momentele,

aproape incerte, ale apariţiei vieţii şi a primelor forme de organizare pe aceste meleaguri frământate şi pline

de istorie. Urmează un alt episod pe care l-am intitulat “Romanitate, migratori, continuitate, creştinism.”

unde, pe baza unor elemente ale tradiţiei locale şi a unor informaţii pe care le-am considerat admirabile

pentru o lucrare de disertaţie ca aceasta, precum şi din informaţii culese din operele istoricilor Vasile Pârvan

şi Nicolae Densuşianu, am încercat să ilustrez modul de viaţă al localnicilor într-o vreme foarte îndepărtată

când se plăsmuia neamul românesc. Capitolul sugestiv numit “Din negură de vremi” se referă la secolele al

XV-lea şi al XVI-lea când localitatea începe să fie consemnată în documente scrise emise de cancelariile

domneşti. Prima atestare documentară este cea a satului Posobeşti. Numele său este menţionat într-un act de

danie datând din anul 1519 emis de cancelaria domnitorului cărturar şi filosof, Neagoe Basarab (1512-1521).

Actul de danie este adresat lui Tetiu Pârcălab care primeşte moşii din partea domnitorului în Pâcleni, Târcov

şi Trestia. Ultima moşie dăruită, cea a Trestiei se întindea din hotarul Pârscovului şi până la hotarul Cosobei.

Cosoba, întemeietorul cetei moşnenilor Posobeşti apare şi sub numele de Posoba sau Toscoba, iar satul sub

numele de Posobeşti, Cosobeşti sau Toscobeşti. Am mers pe firul evenimentelor până la instaurarea

regimului comunist. Am realizat o abordare sumară, considerăm noi, a acestei perioade în capitolul sugestiv

intitulat “Tăvălugul roşu”. O secvenţă care merită consemnată este cea referitoare la toponimia comunei.


După ce am efectuat o analiză a acesteia, am procedat, apoi, la alcătuirea inventarului toponimic al comunei,

prezentând în lucrare 180 de toponime. Capitolul intitulat “Personalităţi ale comunei Odăile”cuprinde cca. 30

de personalităţi care au marcat, într-un fel sau altul viaţa comunei.

In activitatea de elaborare a acestei lucrări am fost sprijinit de foarte multe persoane, cărora le

mulţumesc fierbinte pentru vorba bună şi fapta măreaţă, pentru cuvintele de încurajare cu care m-au susţinut.

Fireşte, sunt evenimente şi perioade care au fost tratate mai sumar pentru că nu am reuşit să pătrund suficient şi

eficient în tainele lor; aceasta necesita, mai ales, pentru perioada contemporană, mult timp petrecut în arhive

pentru studiu şi investigaţii. Dacă bunul Dumnezeu îmi va dărui zile şi mă va ocroti voi proceda la elaborarea

celui de-al doilea volum care va cuprinde şi aspectele neelucidate în prezenta lucrare. Evident că se vor găsi

persoane care se vor grăbi să conteste unele elemente menţionate în lucrare, fie din ignoranţă, fie dintr-o

respingere nefirească a oricărui proiect spiritual. Tuturor le răspund cu cuvintele lui Ion Creangă din “ Prefaţă la

poveştile mele”: “Iubite cetitoriu, / Multe prostii ăi fi cetit, de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede

că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atât m-am priceput şi atâta

am făcut”. (Ion Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, Biblioteca pentru toţi, 1989, Editura Minerva, Bucureşti,

p. 1)

FĂCLII ÎN NOAPTE, CĂRŢILE Ilie MÂNDRICEL

Ca produs al minţii omeneşti, cartea a devenit cu timpul unul dintre factorii cei mai activi ai progresului

social. Izvorâtă din cunoştinţe, fapte şi aspiraţii individuale sau colective, ea s-a transformat în temelie a

formării omului, inspirându-i acţiunile viitoare. Ca o verigă solidă între trecut, prezent şi viitor, cartea îşi

menţine (chiar şi în epoca Internetului, a „cărţii digitale”) locul esenţial în viaţa spirituală a omenirii, menirea

sa morală şi culturală.

Primele noastre cărţi, manuscrise sau tipărite, au fost cărţile bisericeşti. S-a vorbit mult şi pe drept

cuvânt despre rolul acestora în edificarea spirituală a credincioşilor, în apropierea treptată a acestora de

Dumnezeu. În vremea când „singurele cărţi erau cele de literatură religioasă”, acestea, în special textele

bilingve, au fost primele lecturi ale românilor şi apoi primele manuale de învăţătură. „Dar în primul rând au

fost cărţi de citire, instrumente ale ştiinţei de carte, primele arme, primele mijloace de luptă împotriva

analfabetismului, primele semne ale culturii”1.

La Buzău, printre locurile unde „istoria şi-a însemnat trecerea” se află şi Episcopia Buzăului (de curând,

Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei), „vechi centru tipografic, locaş cu dascăli şi şcoli ce-şi sporiră continuu

faima, prin veacuri, până la noi”2. În chiliile din incinta episcopiei şi-a început activitatea şi a funcţionat cea de-

a şasea tipografie din Ţara Românească (în ordine cronologică). În timpul luminatului domnitor Constantin

Brâncoveanu, ca dovadă şi rezultat al răspândirii învăţăturii şi pentru a se putea satisface cerinţa de carte

românească, au activat, pe lângă mai vechea tipografie de la Bucureşti – 1678, încă alte patru: la Buzău – 1691,

Snagov – 1694, Râmnicu Vâlcea – 1705 şi Târgovişte – 1708. Instrument de răspândire a culturii, tipografia şi

produsul său – cartea, a fost socotită în epocă „mai scumpă decât toate comorile pământului”3. De aceea,

tipăriturile brâncoveneşti au cunoscut o largă răspândire, „pătrunseseră şi în cel din urmă sat de peste munţi.

Adesea dăruite de domnii, de mitropoliţii şi de boierii cei mari, de vlădica Teodosie, iar alte ori aduse de preoţi

şi călugări”4.

Începuturile tipografiei buzoiene, raporturile sale cu şcoala şi contribuţia valoroasă la progresul

învăţământului buzoian prin înzestrarea şcolilor, dascălilor şi elevilor cu manualele necesare învăţării au fost

analizate cu un alt prilej5. Să adăugăm acum că o simplă privire asupra hărţii răspândirii cărţii de Buzău ne face

să înţelegem că ea a circulat în toate cele trei provincii istorice locuite de români, contribuind la realizarea

unităţii culturale româneşti, la cimentarea identităţii noastre de grai şi simţire. Multe tipărituri au străbătut

drumuri lungi şi întortocheate, presărate cu adevărate peripeţii, din care cauză istoricii le-au numit „cărţi

călătoare”. Exemplificăm cu un exemplar din „Liturghierul” tipărit la Buzău în anul 1702, dăruit în 1705 de

dascălul Neacşu Balea preotului Radu din Caracal. Căzând în robie, cartea a fost răscumpărată în 1717 şi

dăruită bisericii Vovidenia din Bârlad. De aici, s-a reîntors în Muntenia, a revenit în Moldova şi a trecut apoi în

Transilvania, după cum arată însemnările de pe filele sale6.

1 Dr. Plămădeală, Antonie, „Dascăli de cuget şi simţire românească”, Buc., Ed. B.O.R. …, 1981, p. 112

2 Popescu, Fl., „Contemporan cu visul. Oameni, locuri şi tradiţii din ţinutul Buzăului”, Buc., Ed. Sport-Turism, 1987, p. 57

3 Duţu, Alexandru, „Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII”, Buc., Ed. pt. lit., 1968, p. 32

4 Iorga, Nicolae, „Viaţa lui Constantin Brâncoveanu”, Buc., 1914, p. 124

5 Mândricel, Ilie, „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate”, Buzău, Ed. C.C.D., 2000, pp. 42-47

6 Pr. Cocora, Gabriel, „Episcopia Buzăului, vatră de spiritualitate şi simţire românească”, Buzău, Ed. Ep. Bz., 1986, p. 290


Cercetările asupra răspândirii cărţii tipărite la Buzău au scos la iveală circulaţia acesteia mai ales în

Moldova şi Transilvania, fără a neglija Ţara Românească, provincia de reşedinţă a tipografiei episcopale. Dar

cartea religioasă de Buzău a pătruns, este adevărat că mai greu şi mai ales prin „vama cucului”, şi la românii

de peste Dunăre. În sprijinul acestei afirmaţii aducem o dovadă descoperită de curând în fondul de documente

de la Biblioteca Academiei Române. Este vorba despre o scrisoare care oglindeşte efortul de a asigura cărţile

de cult necesare românilor de dincolo de Dunăre. Scrisoarea, pe care o vom reproduce în continuare, este

adresată de un colportor de cărţi, Vlad Ardeleanu (?), un Badea Cârţan mai puţin celebru, dar pe care ne

revine cinstea să-l scoatem din uitare fiindcă faptele lui îl îndreptăţesc la preţuirea noastră, eclesiarhului

Nazarie de la Episcopia Buzăului la data de 21 august 1841. Destinatarul este înştiinţat că au fost trecute peste

Dunăre cărţile date, pe care a obţinut bani turceşti. Aceşti bani, necirculând la noi, a cumpărat cu ei marfă

(lână), care se află în carantină, la graniţă. Că expeditorul scrisorii era un ardelean o dovedeşte afirmaţia lui

din textul scrisorii că banii turceşti primiţi pe cărţi „nu umblă aici în Ţara Rumânească, nici la noi”.

Ecleziarhul primeşte asigurări că, după scoaterea din vamă a lânii şi vânzarea ei, îşi va primi banii cuveniţi.

Până atunci, este rugat să pregătească un alt set numeros de cărţi (se dă lista lor) pentru alte două biserici

româneşti de la sud de Dunăre. Din listă se vede că erau solicitate cărţile de bază ale cultului creştin ortodox,

pe care enoriaşii „de dincolo” nu aveau de unde să şi le procure decât din Moldova şi, mai ales, din Ţara

Românească vecină, iar cursul despărţitor al fluviului nu însemna nicidecum o barieră de netrecut. Dacă ţinem

cont că Transilvania se afla de bună vreme sub ocupaţie străină şi în plină ofensivă a catolicismului, iar

românii din sudul Dunării erau aproape total lipsiţi de cele mai elementare drepturi etnice, precum ar fi cel de

a asculta slujba religioasă din extrem de puţinele biserici româneşti în limba naţională, vom înţelege mai bine

cu ajutorul acestui document că, dincolo de graniţele politice, cartea religioasă de Buzău a contribuit la

menţinerea trează a conştiinţei unităţii de neam şi limbă, a identităţii de credinţă şi de datini. Acestea au fost şi

idealurile activităţii pastorale a episcopului eparhiot Chesarie (1825 – 1846), ierarh învăţat, bun gospodar şi

înflăcărat patriot, cu aprobarea şi îndemnul căruia este de presupus că va fi acţionat ecleziarhul Nazarie.

Iată acum textul scrisorii:

„Cu fiiască plecăciune, sărut cinstită dreaptă mâna Sfinţii tale.

Cinstite părinte clisierule Nazarie, cercetez dorita sănătăţii sfinţii tale, aflându-te deplin să mă bucur,

căci şi eu de la milostivul Dumnezeu mă aflu cu sănătate.

Fac ştiut sfinţii tale pentru cărţile ce le-am cumpărat de la sfinţia ta (că) le-am petrecut şi tot bani

turceşti am priimit, care bani nu umblă aici în Ţara Rumânească, nici la noi. Şi acei bani i-am îmbrăcat în

marfă, adică în lână şi lâna şade în carantină 32 de zile în malu(l) Dunării or(i) la cea graniţă şi eu am trecut

acasă. Iar sfinţia ta, cinstite părinte, să nu te superi, nici să-ţi faci inimă rea, pentru că sorocu(l) au trecut de la

sfârşitul lui iulie. Tot să mai aştepţi de bani până să vânz lâna, pentru că lâna este tot în lăzăret1 la Dunăre. De

bună seamă, să mă aştepţi aşa pe la octombrie, în 16, pentru că s-au mai lungit sorocu(l) şi o am pune la cale

cum o fi mai bine şi mai plăcut sfinţii tale. De aceea, să nu grăbeşti, că eu am purtare de grijă pentru acei bani.

Iarăşi te rog, cinstite părinte, să-m(i) mai găteşti cum vei şti mai bine 4 trioade, 4 oftoice de cele mari,

4 moliftelnice de cele cu pravilă, 4 liturghii, 4 ceasloave de cele bogate, 2 minee pe 12 luni, să fie legate câte

12 la un loc, de să poate, iar de nu să poate, să fie din câte o lună, să fie pentru 2 biserici, adică 24 de minee şi

2 penticustare şi 2 cazanii evanghelii, un apostol. Aceste toate cărţi, cum mai sus arată, te rog, cinstite părinte,

cu tot sufletul mieu să mi le iconomiseşti2 la sorocu(l) cu an ce arată. Eu aş vrea şi mai curând, dar nu poci că

abia să te gătesc până atunci, din pricina lăzăreturilor nu poci mai curând.

Şi să te găsesc în viaţă bună şi în bună sănătate.

(1)841 A(u)gus(t) 21.

(ss) Vlad Ardeleanu (?).

(F 4) Întru cinstită mâna părintelui clisiereu Nazarie în Sf(ântă) Episcopia Buzăului întru bună aflare”3.

Ni s-a părut că în activitatea noastră de scormonitor prin cenuşa veacurilor între zecile sau poate sutele

de mii de mărturii al trecutului care ne-au înfrumuseţat zilele nu am întâlnit ceva mai simplu, mai mişcător şi

mai curat românesc şi de aceea am hotărât – vorba cronicarului – ca trecutul să nu alunece-n uitare că această

mărturie trebuie să fie cunoscută şi de alţii, aşa cum sunt cititorii publicaţiilor Arhiepiscopiei Buzăului şi

Vrancei, iubitori şi păstrători în suflet şi în case de trecut românesc.

1 Lăzăret (lazaret), s.n., înv. = spital, carantină, vamă; punct sanitar la graniţă, unde se reţineau un timp mărfurile importate

2 A iconomisi, vb., înv. = a păstra, a depozita

3 Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de manuscrise şi carte rară, Documente istorice, 65/MXCII


CENTENAR

Elena STROE-OTAVĂ

O veste poate, uneori, să te tulbure grozav.

Pentru mine, invitaţia de a participa, în ziua de 28

decembrie 2012, la sărbătorirea Centenarului

înfiinţării şcolii din Bădila, a produs o mare emoţie.

Am petrecut sărbătorile Crăciunului visând la

întâlnirea cu foştii colegi şi profesori, cu bătrâna

noastră şcoală!...

Ziua de iarnă era ceţoasă. O ceaţă lăptoasă,

care curgea de o parte şi de alta a şoselei, de parcă

maşina ar fi mers printr-un tunel de aburi. În faţă,

vizibilitate la câţiva metri. Drumul până la Bădila,

unde ceaţa se împrăştiase, mi s-a părut ireal,

fantastic. Mă aşteptam, în orice moment, ca ceva să

mă împiedice să ajung, atât de mari erau nerăbdarea

şi emoţia.

Coborând din maşină, am întâlnit-o,

aşteptându-mă la poartă, pe Mimi Angelescu,

prietena şi colega mea de clasă. Am privit

emoţionată în jur: amestec de nou şi vechi. Noua

şcoală – netencuită; vechea şcoală – împuţinată şi

amestecată. Doar două treimi dintr-o clasă

(spaţioasă) a şcolii „Centenare” mai rămăseseră.

Două ferestre. Mai era acolo, în interior, spaţiul

unde fusese banca mea, unde fusese tabla din lemn

pe suport triunghiular, soba din teracotă maro.

Apoi, cele două săli de clasă construite în

prelungirea ei, prin anii 1963 – 1965. Unde este

sala cu scenă? A dispărut. A fost dărâmată, ca să

facă loc celei noi. Unde este curtea şcolii, cu vişinii

de lângă gardul dinspre calea ferată, cu părul de

lângă banca verde (dispărută şi ea), cu merii de

lângă gardul dinspre apus? Doar în fotografiile de

atunci şi în memoria mea. Locul este plin de bălării.

Curtea nu mai este în faţa şcolii, ci în spatele ei. O

ciudată întoarcere cu faţa la spate a tuturor

lucrurilor!

Am intrat, cu emoţie, în sala amenajată

pentru primirea oaspeţilor. Este chiar clasa mea

dintr-a şaptea şi a opta. Pe atunci, uşa dădea direct

afară, în spatele şcolii. În pauze, iarna, ne băteam

cu bulgări de zăpadă şi, pentru că noi, fetele,

fugeam în clasă de frica băieţilor, aceştia aruncau

bulgări după noi, pe uşa deschisă o clipă. Când

doamna Aurica Popescu, directoarea şcolii, vedea

ce dezastru era în clasă, câtă apă şi zăpadă pe

parchet, se înfuria şi ne certa. Dar, a doua zi, o

luam de la început. M-a impresionat prezenţa, în

clasă, a sobei de teracotă, aceeaşi de acum aproape

50 de ani. În prezent, există încălzire centrală, iar

ea, soba, a rămas de decor şi suport de afişe…

Au început să se adune profesori ai şcolii

din trecut şi din prezent. Printre ei, nu se aflau

domnii Nicu Munteanu şi Petre Vasiliu (profesorii

noştri de matematică), Dicu Constantin (profesor

de geografie şi dirigintele nostru), doamna Elena

Nica, învăţătoarea noastră din clasa a treia, doamna

Geta Dumitrescu, profesoara de limba română,

dascăli care, din fericire, sunt în viaţă.

Dar ce durere că, din această lume, au

plecat dragii noştri învăţători Petre Dumitraşcu,

Filica Vârşă, Ilie Vârşă, Aurica Popescu, Nelu

Popescu. Dintre foştii colegi de clasă, eram

prezente doar eu şi Mimi, foarte emoţionată şi ea,

pentru că participam pentru prima dată la o astfel

de aniversare, care, pentru noi, era mai mult o

comemorare. Printre noi nu mai erau Deugen

Costache, răpus într-un cumplit accident, Mitică

Tarpan, răpus de o grea suferinţă. Ceilalţi, cine ştie

pe ce meleaguri îşi trăiesc bucuriile ori necazurile!

S-au spus impresii, s-au prezentat dascăli de

demult, din amintirile bătrânilor satului, mai ales

familiile Vârşă şi Popescu, s-au cântat colinde, s-au

împărţit diplome. S-a stat de vorbă la un pahar de

vin, la mesele încărcate de bunătăţile Crăciunului,

s-au făcut fotografii. Într-un cuvânt, organizatorii:

directorul coordonator, profesor Dumitru

Scoroşanu, viceprimarul, scriitorul Gheorghe

Postelnicu şi-au dat silinţa ca totul să fie la înălţime

şi merită felicitări, pentru că nu de multe ori în

viaţă avem prilejul de a sărbători un asemenea

eveniment. Dar, ca fostă elevă a învăţătorului Petre

Dumitraşcu, ce semăna mult cu Domnul Trandafir

al lui Mihail Sadoveanu, eu am avut tot timpul în

faţă mai mult imaginile din trecut, decât pe cele din

prezent: cu copii săraci, înfometaţi şi zgribuliţi, în

băncile unei săli prea mari, pe care soba de teracotă

nu reuşea să o încălzească, cu învăţători calzi şi

devotaţi, cu primăveri şi veri fermecătoare, cu

ciripit de păsări la fereastră, cu serbări în clasa cu

scenă, unde am fost mici artişti. Cortina cea roşie

s-a tras definitiv!..


VASILE VOICULESCU

Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL: 1) Localitate pe Valea Buzăului unde s-a

născut Vasile Voiculescu, al şaselea copil în familia lui

Costache şi Sultana Voiculescu (13 octombrie 1884) – Cod

aeroport Faloon (SUA). 2)Tablou de Ion Ţuculescu; un

detaliu reprezintă coperta volumului “Iubire magică”, de

Vasile Voiculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1975 –

Frumoasa poveste de dragoste dintre Vasile Voiculescu şi

Maria Mittescu, culminată la 20 februarie 1910 cu nunta. 3)

Ued în Maroc – Boală de ochi contactată de Maria

Voiculescu în anul 1932. 4) Bani daţi înapoi! – 2,3 sonete! –

Râu în India. 5) Linişte la castel! – Titlul celui de al şaselea

volum de poezie al lui Vasile Voiculescu, apărut la Editura

Fundaţiilor – Caiere! 6) Judeţul din Câmpia Română unde

Vasile Voiculescu este numit medic în satul Hotarele, la 1

noiembrie 1910 – Numele de alint al soţiei, căreia-i scria de

la Hotarele. 7) Înger la musulmani – Personaj feminin din

povestirea “Ciobănilă”. 8) Oraşul din Italia vizitat de Vasile

Voiculescu în vacanţa de vară a anului 1907, împreună cu

prietenul şi fostul său coleg de liceu, Nicolae

Constantinescu. 9) Bidivii din povestirea “Misiune de

încredere” – “…de octombrie”, poezie din volumul

“Întrezăriri” (1939) – Primele ordine! 10) Aceea (pop) – Revistă literară şi artistică, apărută la Craiova între 1922 –

1928, la care a colaborat şi Vasile Voiculescu. 11) Perioadă de timp – Astrul din poezia “Nucul” – Din “Umbra”!

12) Forme de relief cu aspecte de treaptă – Şatra ţigănească din povestirea “Sakuntala”.

VERTICAL: 1) Capitală europeană unde în 1932 pleacă Maria Voiculescu să se trateze la ochi. Împreună cu ea

merg şi cele două fete mai mari ca să studieze, una pictura, şi cealaltă arta decorativă – Profesiunea lui Alecu

Ionescu din povestirea “Farsa”. 2) “… despre Vlahuţă”, scriere apărută în 1927. Prietenia cu Vlahuţă datează din

perioada primului război mondial, când medicul Vasile Voiculescu a activat la Bârlad şi amândoi frecventau

“Academia bârlădeană” (sg.) – A îngrijit ediţia “Poezii inedite şi corespondenţă”, a scris prefaţa şi a explicat notele,

în 1993 (Ileana). 3) Limba în care Tatiana Ivanova a tradus 12 povestiri de Vasile Voiculescu, iar B. Leitina

poeziile “Lache logofătul” şi “Bărăgan în amurg” – Locul unde Crina, bulgăroaica, îl aşteaptă pe tânărul pescar, în

“Dimineaţa dunăreană”. 4) Sanda Rusu – Localitate în apropierea Capitalei unde Vasile Voiculescu a fost

transferat şi unde se instalează cu soţia, tot medic – Pusă jos! 5) Cod aeroport Casiguran (Filipine) – 2,3 proze! –

Boală contactată de Vasile Voiculescu în 1917, pe când era medic şef al Spitalului nr. 472 de răniţi din Bârlad; i se

acordă decoraţia “Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară” pentru devotament. 6) Munţii… din

Banat – Orăşel în Thailanda. 7) Împreună cu acesta Vasile Voiculescu a fost cenzor în cadrul comitetului de

conducere a S.S.R (7 aprilie 1935); N.M. Condiescu – preşedinte, iar I.M.Sadoveanu – vicepreşedinte (Tudor) –

Liceul din Bucureşti pe care Vasile Voiculescu îl absolvă în 1901 (Gheorghe). 8) Izvoarele Dunării! – Ultimele

vâsle! – Localitate în Slovacia. 9) Unul din prietenii lui Vasile Voiculescu (Condiescu), cu care a întreţinut o bogată

corespondenţă – A apărea. 10) Sora mai mare a scriitorului, la care a stat, un timp, în perioada liceului – Eroii lui

Vasile Voiculescu, vitregiţi de soartă, întâlniţi în poezie, proză şi teatru. 11) Revistă de cultură, literatură, artă,

ştiinţă, în care Vasile Voiculescu a publicat poezia “Mormântul stegarului”, în nr.1 din 1919 ş.a. – Poezia cu care

debutează în “Convorbiri Literare” (anul XLXIII, nr.4); cealaltă poezie este “Din a vremilor risipă”.

Dicţionar: NFL, RIS, INAB, URU, ARUT, CGG, LAE, SLE, IMEL.


CE AI VOIE SĂ FACI

DUMINICA ŞI IN ZI DE SĂRBĂTOARE?

Pr. VLASCEANU Alexandru Mădălin

Am auzit pe mulţi întrebând ce e permis să faci duminica: Ai voie să speli? Să calci, să faci mâncare,

să înveţi, să faci cumpărături, să munceşti, etc. Nu scrie nicăieri în Sfânta Scriptură în mod clar ce ai voie şi

ce nu, scrie doar astfel: „Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului:

nici o muncă să nu faceţi; aceasta este odihna Domnului în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23, 3). În

general noi oamenii ne amintim de Dumnezeu doar când avem probleme, când nimeni nu ne mai poate ajuta.

Aşa a fost din totdeauna, de mii de ani, de când am căzut în păcat, şi Dumnezeu ştie asta. Când totul merge

bine uităm de Biserică, de rugăciune, de mărturisirea păcatelor, de iertare, spunem că n-avem timp, amânăm

pe mâine, şi tot aşa. Facem păcate şi ne îndreptăţim, ne călcăm conştiinţa în picioare chiar daca ne mustră

când urmează să facem un păcat cât de mic. Astfel, prin indiferenţa noastră facem păcate din ce în ce mai

mari, ne depărtăm de Dumnezeu, şi ajungem să dăm de necazuri. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple

Dumnezeu a hotărât în mod foarte înţelept să aşeze o zi din săptămână special pentru a întări această relaţie

între El şi noi. Duminica este ziua în care omul se odihneşte, se gândeşte la Dumnezeu şi la viitorul lui.

Această zi ne aduce aminte că avem un scop pentru care trăim aici pe pământ, că avem un Creator care ne

iubeşte şi este oricând dispus să ne ajute dacă-i cerem ajutorul. Omul îşi câştigă pâinea în sudoarea frunţii

muncind, dar asta o face doar pentru că a păcătuit. Înainte de căderea în păcat, Adam şi Eva aveau acces la

toate bunătăţile lumii fără să muncească, primind totul în dar de la Dumnezeu. Ca pedeapsă a neascultării

omul trebuie, până la a doua venire a lui Hristos, să muncească pentru a trăi, ca să conştientizeze greşeala pe

care au făcut-o.

Duminica e zi de odihnă, ca să ne amintească nouă tuturor că va veni un moment când totul va lua

sfârşit şi nu vom mai fi nevoiţi să muncim. O zi din şapte ne aduce aminte că ne vom odihni veşnic. Nu cu

viermii în pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu alături de milioane şi miloane de oameni. Nu în plictiseală şi

monotonie, ci în lumină şi într-o continuă noutate. Iată ce frumos spune psalmistul David: „Întoarce-te,

suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine.” (Ps. 114, 7) La a doua venire a lui Hristos pe

pământ, cei care au ascultat de glasul lui Dumnezeu se vor întoarce întru odihna Lui, acolo unde totul este în

dar, şi unde nu mai trebuie să muncim pentru a obţine ce vrem.

Duminica nu e ca o zi liberă dată de la servici, în care faci ce vrei, ci e o zi sfântă în care Iisus Hristos

Mântuitorul lumii a înviat din morţi, ca împreună cu El să înviem şi noi (şi eu şi familia mea, şi prietenii, şi

colegii, şi conaţionalii mei, şi toţi oamenii de pe pământ, şi cei vii şi cei adormiţi). Duminica e ziua în care ne

adunăm toţi în biserici, nu ca la teatru, sau ca la mall, ci ca-n locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a-i

mulţumi lui Dumnezeu pentru toate şi a-i cere să ne mântuiască pe toţi, fiind foarte conştienţi că fără ajutorul

Lui nu puteam face nimic. Participările la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători punctează credinţa noastră

în viaţa veşnică, convingerea fermă că la un moment dat totul va lua sfârşit şi va începe o nouă viaţă.

Mergem duminica la Biserică pentru a ne reîntoarce acolo de unde am plecat: din raiul bucuriei, unde omul

stătea faţă-n faţă cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a poruncit ca duminica să fie zi de odihnă, atunci ce putem face şi ce nu putem, ce e

păcat şi ce nu? Lucrurile sunt simple: să nu faci duminica ceea ce ai fi putut face în timpul săptămânii. Să-ţi

faci programul în aşa fel încât duminica să o ai liberă, fără stresul grijilor zilnice. Duminica şi în sărbători să

mergi la biserică, să faci fapte bune, să citeşti din cărţile sfinte, să te rogi mai mult, să te fereşti mai cu

ardoare de păcat. Conştiinţa vă va mustra ca să înţelegeţi ce e păcat şi ce e bine de făcut duminica şi în

sărbători.

Dacă poţi să speli, să calci, să faci curăţenie de sâmbătă de ce să le laşi pentru duminică? De ce să nu

ascult de Dumnezeu, doar pentru că mi-e lene. Duminica e zi de odihnă şi nu vreau să fac nimic: nu fac

treabă, ci merg la Biserică, mă întâlnesc cu familia şi prietenii, mă odihnesc, mă plimb etc.

De ce pedepseşte Dumnezeu necinstirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare? Pentru că acela care uită

de duminică uită şi de Dumnezeu, şi cine uită de El trăieşte în suferinţă în vecii vecilor. Poate vi se pare un

detaliu nesemnificativ, dar cine este credincios în cele mici este şi în cele mari. Cine cinsteşte duminica, ţine

posturile de peste an, merge la Biserică, se roagă cum poate, acela va avea putere mai multă să iubească, să

ierte şi să fie sprijin celor din jur. Un astfel de om va vedea viaţa ca pe o continuă pregătire către împărăţia

cerurilor.

În curând :

“Dicţionarul dascălilor pârscoveni: educatoare, învăţători,

profesori, preoţi. 1830 - 2010”

Mă aflu la

capătul unui drum

important din viaţa mea, terminarea acestei

cărţi pe care îmi este tot mai greu să o definesc.

Să fie dicţionar, aşa cum am făcut cunoscut pe

copertă, dintr-o obligaţie editorială? Să fie o

colecţie de instantanee? Un album? O călătorie

în timp, pe aceeaşi dimensiune, comuna

Pârscov, cu cele 11 locaţii de şcoli şi 7 biserici?

Pentru ca asemenea dileme să nu-şi facă locul, o

lucrare care cuprinde nume de învăţători,

educatoare, profesori şi preoţi ar fi fost bine să

apară cu mult mai devreme, ediţiile ulterioare

aducând binemeritate completări. Din păcate,

preocupările culturale ale dascălilor pârscoveni

au fost circumstanţiale de-a lungul timpului,

determinate de componenta ideologică a vieţii.

De asemenea, nu avem cunoştinţă de existenţa

unor colecţii personale de documente, de cărţi

rare sau a unor superbiblioteci care ar fi putut

ilumina comunitatea sătească, scăldată, în mod

natural, numai de lumina divină. Învăţătorul şi

preotul pârscovean nu s-au preocupat de

posteritate. Cultura nu a constituit religia lor.

Cărţile, jurnalele, albumele personale, scrisul în

general nu au rămas ca documente de

conştiinţă individuală, modele şi mărturii

pentru urmaşi. Absenţa curiozităţii istorice a

fost boala frecventă a dascălului de la

confluenţa Sărăţelului cu râul Buzău. Această

situaţie face, în prezent, reconstituirea deosebit

de grea.

În cadrul Primăriei comunei Pîrscov îşi va începe activitatea în cursul lunii mai a. c. Serviciul

Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor, care va deservi peste 20000 de locuitori ai

comunelor Pîrscov, Măgura, Unguriu, Cozieni, Bozioru, Brăeşti şi Odăile. În acest fel, va prinde viaţă

un proiect mai vechi al primarului Gheorghe Sturzu, prin care se dorea realizarea unui acces mai uşor

al cetăţeanului la serviciul de eliberare a documentelor de identitate. Până în momentul înfiinţării

biroului, locuitorii comunelor menţionate erau nevoiţi să se deplaseze în oraşul Pătîrlagele pentru a-şi

obţine documentele de identitate.

În demersul său, primarul comunei Pîrscov a primit sprijinul Direcţiei Judeţene de Evidenţă a

Persoanelor Buzău (director Romeo Ardeleanu) pentru obţinerea avizelor şi aprobărilor necesare.

Serviciul îşi va desfăşura activitatea într-un spaţiu special, amenajat şi dotat corespunzător, în

incinta Primăriei Pîrscov, şi va fi deservit de trei salariaţi, din care doi la compartimentul de evidenţă

a persoanelor şi unul la compartimentul de stare civilă. Nicolae FOTACHE

ÎNTREZĂRIRI

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată de

Consiliul Local al comunei Pârscov, judeţul Buzău.

[email protected]

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine

autorilor.

NOU

NOU

ISSN 2343 – 7324 ISSN-L 2343 – 7324

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură · Pârscov (Bădila), fermecat de diagnoza...

Documents

Transcript of Revistă sătească de ştiinţă şi cultură · Pârscov (Bădila), fermecat de diagnoza...