INSTANTANEE

1

Boare divină,

sculptură în suflet,

amor câteodată

sau umblet.

Altar - candelă,

dor necuprins,

foc - spovedanie

ori simplu vis.

Clocot viu

stins într-o carte,

dorinţa de-a fi

libertate.

Metafora vieţii,

răscolire – mister,

splendoare,

treaptă pe cer.

Sclipire de har,

taină, durere vie,

joc - sacrificiu

Poezie.

S. M.

Tu, cu ale tale bunătăţi, ai venit să scrii istorie, despre cum poţi purta cu atâta uşurinţă

capricii şi minunăţii, plină de lacrimile cristaline ale norilor cu atâta melancolie şi spirit poetic.

Tu ... îmi încânţi auzul şi văzul, introducându-mă într-o lume imaginară, plină de nostalgie,

fericire, vis. Te urăsc pentru că mi-ai furat inima care a plecat în căutarea verii, dar te iubesc,

deoarece mi-ai adus sufletului culoare. Nu eşti anotimpul meu

preferat, dar ţin foarte mult la tine pentru nostalgia ce o

împrăştii prin frunzele arămii.

BLANCA URECHEATU, VII G

INSTANTANEE

2

Vara a plecat de mult și trebuia ca cineva să o

înlocuiască. Numai că ea e mult mai rea. A dezbrăcat copacii

atât de frunze, cât și de sentimente. Apoi a măturat frunzele și a

scurtat ziua.

În acest moment e noapte și afară plouă. E frig. Un

singur corb, mai șoptește câte ceva cerului. Copacii, ca niște

lumânări stinse, unesc neatinsul cu pământul. În parcul de la

marginea orașului, lângă fântâna rece, de marmură, căruia îi mai

scapă din când în când niște lacrimi de gheață, stă un felinar ca

un soldat la război, apărându-și regina.

Acolo sus, pe mormântu-i de cărbune stă o mireasă ce își

caută alesul de mii de ani.

Dintr-un colț, cerul începe să ardă și să se cutremure. A

început din nou să plângă. În curtea grădinii mele, prunul înalt,

îmbrăcat în negru, și cu fața mutilată, începe a-și îndrepta

brațele către victima sa, toamna.

Dar crima eșuează… Toamna a sfârșit toate visele,

speranțele, gândurile, luând ostașii, câștigând războiul.

ANDREEA PASCOTĂ, VII G

Dragă toamnă,

Tu cu ale tale bunătăţi ai venit să scrii istorie, despre

cum poţi purta cu atâta uşurinţă un anotimp atât de greu,

plin de lacrimile cristaline ale norilor şi cu atâta

melancolie şi spirit poetic. Tu ... îmi încânţi auzul şi

văzul, introducându-mă într-o lume imaginară, plină de

nostalgie, fericire, chiar şi ură. Te urăsc pentru că mi-ai

furat inima care a plecat în căutarea verii, dar te iubesc,

deoarece mi-ai adus sufletului culoare. Soarele îmi

şopteşte timid că el îşi pierde puterile şi încetul cu încetul

el va dispărea, fiind înlocuit cu miliardele de nori cenuşii

şi trişti. Nu eşti anotimpul meu preferat, dar eu ţin foarte

mult la tine.

BLANCA URECHEATU, VII G

INSTANTANEE

3

Mesaj de toamnă

A venit…toată natura este împânzită de

nostalgie. Este dimineață. O duminică ce se dădea

a fi caldă și frumoasă, este rece … rece și tristă.

Îmi revin după o noapte furtunoasă și îmi

deschid fereastra …și văd, văd și nu îmi vine să

cred, mă simt pierdută în paradis: ninge, ninge cu

Frunze peste tot și simt că trăiesc un déjà vu.

Curioasă, pășesc pe un minunat covor de

Frunze și observ o explozie de culori, frunzele, la

fel ca oamenii, unele mai mici, altele mai mari!

Visând la ziua în care voi afla misterele toamnei, îi

transmit: ―Ești minunată!’’

MĂLINA BUZESCU, VII G

Dragă toamnă,

Înțeleg că timp de trei luni pe an ne vom întâlni. Sper să

nu te superi, dar nu vei putea ajunge la potențialul verii

sau al iernii, anotimpurile mele preferate, însă şi tu ai

frumuseţile tale cum ar fi: frunze ruginii, coșuri cu fructe

rumenite şi ţipătul sinistru al corbilor. Nu mă înțelege

greșit, ești un anotimp minunat la fel ca toate celelalte

anotimpuri, doar că nu am apucat încă să te apreciez la

adevărata ta valoare, în plus sunt doar un copil, este

normal să iubesc vara și iarna.

Eu cred că toamna este caracteristică persoanelor

melancolice, sensibile, celor care apreciază frumosul. Sper

ca într-o zi să pot să te apreciez, dar pentru un timp

sufletul meu tânăr si independent iubeşte doar distracția şi

timpul liber, petrecut distrându-se. Sper ca tu să mă

înțelegi şi să-mi ierți sufletul de copil, încearcă doar să

treci mai repede, ar fi minunat!

ANISIA HURDUZEU, VI G

INSTANTANEE

4

Amurg de toamnă

Pădurea doarme dusă-n ceață,

Țesându-și visul ei pustiu...

Un zâmbet rece se răsfață

Pe tot ce-a fost odată viu!

Și-n moarte, strălucirii de lună,

Atâta liniște-i acum...

Pământul parcă-ar sta să spună

O taină...cerului de fum!

Pe-un lac, se plimbă-ngălbenite

Grămezi de flori ce bat spre mal

Ca niște vise rătăcite

În calea lor spre ideal!

MĂDĂLINA ROSOCHA, VIII G

Eu sunt toamna mea…

Ţipă frunzele că-i toamnă,

Plânge viaţa ceas de ceas,

Zilnic, ceasul ne condamnă

Că secunde n-au rămas.

Frica noastră ne aşteaptă,

Noi o aşteptăm plângând,

Nici dreptatea nu e dreaptă,

Între frunze sângerând!

Mă aşteaptă toamna moartă,

La iubire mă condamnă,

Şi prin ochii mei de frunze

Văd cum mă transform în toamnă...

DAN LAURENŢIU, VIII C

INSTANTANEE

5

Și totuși, iubirea

Țipă frunza bătută de vânt,

Țipă visele rătăcite în gând,

Țipă glasul inimii de dor,

Țipă totul în vechiul decor!

Glasul EI răsuna înfundat,

Sentimentele s-au întinat,

EA e o floare veche,

EA în lume nu are pereche!

O dată te întâlnești cu ea,

Nu o lăsa să plece!

Poate mai târziu vei regreta,

Dar va fi prea târziu pentru regrete!

Vei întâlni mereu un străin

Ce își caută un scop hain,

Străinul acela sunt eu!

Și mă întreb unde-i scutul meu?

MĂDĂLINA ROSOCHA, VIII G

Copilăria într-o secundă

Te mai aștept încă o seară,

Să-mi dovedești că încă-s viu,

Și-n existența funerară,

N-am învățat prezent să fiu.

Să îmi șoptești eternitatea,

Să-mi spui rostul meu în lume,

Renaște-mi tu, identitatea,

Fă-mă stea și dă-mi un nume.

Revarsă-ți rochia ta cea neagră

Peste valea cea străbună,

Fă-mi sufletul să înțeleagă

Că adevărul e minciună.

Să nu mă crezi de îți voi spune

Că sunt închis iar într-o sferă,

Unde nu-i nici timp, nici lume,

Spre moartea mea cea efemeră.

Să știi că sunt închis în stele

Și-mprăștiat în Univers,

Iar partea vie-a vieții mele

Zidește moartea într-un vers.

Te-aștept, copilărie, acuma

Să mai întinzi și tu o mână,

Dar de atâta așteptare,

Ai devenit și tu bătrână!

DAN LAURENŢIU, VIII C

INSTANTANEE

6

VERSURI AUTUMNALE

Monosilab De Toamnă

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vânt.

În tăcerea grea, gând și animal

Frânt.

În odaie, trist suna lemnul mut:

Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,

Loc.

În van peste foi, singur, un condei

Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei

Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,

Pot.

În curând, încet va cădea în vid

Tot.

O, va fi cândva altfel natural,

Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vis.

Nervi de toamnă

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti, Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

GEORGE BACOVIA

INSTANTANEE

7

Cu Toamna în odaie

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,

Mi-a bătut cu degete de ploaie…

Și la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Și țigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu și-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?

Dacă pleacă, cine știe când mai vine?

Dacă-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urma oară-n geam?

“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Și femeia cu privirea fumurie

A intrat suspectă și umilă

Ca o mincinoasă profeție

De Sibilă…

A intrat…

Și-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încălzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Și cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară… vai!…

Bolnavă de gripă…

Emoție de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

I

O

N

M

I

N

U

L

E

S

C

U

NICHITA STĂNESCU

INSTANTANEE

8

HEINRICH HEINE

Christian Johann Heinrich Heine (numele la

naştere Harry Heine), (13 decembrie 1797,

Düsseldorf – 17 februarie 1856, Paris) este unul

din cei mai semnificativi poeţi germani.

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din

Düsseldorf, Germania. A început să studieze

dreptul la universităţile din Göttingen, Bonn şi la

Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final,

deşi a absolvit în 1825, a constatat că literatura

este mai interesantă decât dreptul.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru

poezia lirică, din care o bună parte (mai ales

lucrările de tinereţe) a fost pusă pe muzică de

compozitori de lieduri, dintre care cel mai

reprezentativ a fost Robert Schumann. Şi alţi

compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny

Mendelssohn, Hugo Wolf şi Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar şi

în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze şi Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte

(Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală faţă de verişoarele

sale Amalie şi Therese l-au inspirat să scrie cele mai reuşite

versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

Experienţa emoţionantă a exilului său se oglindeşte în

poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani

de viaţă, a fost ţintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în

plăci, în timp ce alţii opinează că a avut sifilis. A murit la

Paris şi a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de nazişti, printre

cărţile arse în Piaţa Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit

şi lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort,

wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch

Menschen (Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă,

şi oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

INSTANTANEE

9

Loreley

Eu nu ştiu ce poate să fie

Că-mi sună mereu în urechi

Cu veşnica-i melancolie

Un basm din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,

Lin apele Rinului curg,

Şi cresc ale munţilor creste

Măreţ strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie

S-arată din negură blând,

Brăţara-i de aur scânteie,

Ea-şi piaptănă părul cântând.

Ea-şi piaptănă părul şi cântă

Un cântec de vrajă al ei;

Te farmecă şi te-nspăimântă

Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede

Cu luntrea lui mică şi, dus,

Nici valuri, nici stâncă nu vede,

El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbeşte de coasta

Stîncoasă, şi moare-necat:

Loreley a făcut-o aceasta

Cu viersul ei fermecat.

Sub fiecare piatră

funerară, zace istoria

unei lumi.

Miresmele sunt sentimentele florilor.

INSTANTANEE

10

Loreley

Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,

Daß ich so traurig bin;

Ein Märchen aus alten Zeiten,

Das kommt mir nicht aus dem Sinn.

Die Luft ist kühl und es dunkelt,

Und ruhig fließt der Rhein;

Der Gipfel des Berges funkelt

Im Abendsonnenschein.

Die schönste Jungfrau sitzet

Dort oben wunderbar,

Ihr goldnes Geschmeide blitzet,

Sie kämmt ihr goldnes Haar.

Sie kämmt es mit goldnem Kamme,

Und singt ein Lied dabey;

Das hat eine wundersame,

Gewaltige Melodey.

Den Schiffer, im kleinen Schiffe,

Ergreift es mit wildem Weh;

Er schaut nicht die Felsenriffe,

Er schaut nur hinauf in die Höh'.

Ich glaube, die Wellen verschlingen

Am Ende Schiffer und Kahn;

Und das hat mit ihrem Singen

Die Loreley getan.

DIE HEIMKEHR

Wir fuhren allein im dunkeln

Postwagen die ganze Nacht;

Wir ruhten einander am Herzen,

Wir haben gescherzt und gelacht.

Doch als es morgens tagte,

Mein Kind, wie staunten wir!

Denn zwischen uns saß Amor,

Der blinde Passagier.

prof. Helga Bireescu

Pentru

concursul de

traducere!!!

INSTANTANEE

11

CUNOAŞTEREA DE SINE… - PROIECT

Nu întâmplător, poate, în limba engleză, toamna este numită şi "fall", cuvânt cuprinzând

şi sensul de "cădere" sau "prăbuşire". Pentru că toamna este o cădere de pe culmile freneziei şi

expansivităţii verii către un nivel al echilibrului şi împlinirii. Dacă vara inspiră şi ne personifică

avântul tinereţii, toamna nu ne apleacă neapărat către melancolie, ci spre o reevaluare fertilă, în

care chipul ni se împlineşte prin reflectarea în apele netulburate ale înţelepciunii şi preţuirii.

Toamna poate fi o stare de spirit de un hedonism veritabil, o stare a degustării molcome şi

voluptoase a vieţii şi a morţii.

Dar pentru a putea cădea a trebuit întâi să redescoperim cine suntem, ce vrem şi înspre ce

alte împliniri arămii ne îndreptăm.

Robert Șvaia Blanca Urecheatu

INSTANTANEE

12

Alina Balint Ileana Benec

Andreea

Pascotă

INSTANTANEE

13

Am încropit apoi o mică antologie a poemelor noastre preferate despre toamnă, aşa cum sunt ele

scrise pe frunzele îngălbenite şi mereu verzi ale poeziei engleze şi americane. Cu scuzele de

rigoare şi încercând să nu stricăm farmecul acestor poezii, am tradus în limba română numai

câteva versuri, încărcate de stângăcie și grabă.

To Autumn

by William Blake

O Autumn, laden with fruit, and stain'd

With the blood of the grape, pass not, but sit

Beneath my shady roof; there thou may'st

rest,

And tune thy jolly voice to my fresh pipe,

And all the daughters of the year shall

dance!

Sing now the lusty song of fruits and

flowers.

'The narrow bud opens her beauties to

The sun, and love runs in her thrilling veins;

Blossoms hang round the brows of Morning,

and

Flourish down the bright cheek of modest

Eve,

Till clust'ring Summer breaks forth into

singing,

And feather'd clouds strew flowers round

her head.

'The spirits of the air live in the smells

Of fruit; and Joy, with pinions light, roves

round

The gardens, or sits singing in the trees.'

Thus sang the jolly Autumn as he sat,

Then rose, girded himself, and o'er the bleak

Hills fled from our sight; but left his golden

load.

Odă Toamnei

by William Blake O Toamna, încărcată cu fructe şi bogată,

Cu al tău must de struguri, nu te grăbi să

pleci

Sub acoperişul umbros să te-odihenşti odată,

Cu vocea ta măistră, fluieru-mi să-mi

dezlegi,

Şi fiicele de an, în juru-ţi vor dansa !

Când despre flori şi fructe începe-ai a cânta.

Boboc de floare mic, începe-a se deschide,

Şi soarele-i zâmbeşte, şi inima-i vibrează,

In juru-i dimineaţa cu nuanţele-i timide

Pe-a Evei faţă blândă bujor modest pictează.

Iar vara cu-a-ei raze începe a cânta,

Iar norii pufoşi în juru-i joacă hora.

Divine spirite trăiesc înmireasmate

De fructe, bucurie cu aripi de cristal,

Şi bântuie agale-n a lumii libertate,

Cântând al toamnei cântec dulce amar.

Într-un final, şi trandafirul moare,

Dar frumuseţea-i preţioasă sălăşluieşte-n

zare....

(traducere realizată de

Ştirban Ioana şi Timofte Tina, XII MI)

INSTANTANEE

14

Autumn: A Dirge

by Percy Bysshe Shelley The warm sun is falling, the bleak wind is

wailing,

The bare boughs are sighing, the pale

flowers are dying,

And the Year

On the earth is her death-bed, in a shroud of

leaves dead,

Is lying.

Come, Months, come away,

From November to May,

In your saddest array;

Follow the bier

Of the dead cold Year,

And like dim shadows watch by her

sepulchre.

The chill rain is falling, the nipped worm is

crawling,

The rivers are swelling, the thunder is

knelling

For the Year;

The blithe swallows are flown, and the

lizards each gone

To his dwelling.

Come, Months, come away;

Put on white, black and gray;

Let your light sisters play--

Ye, follow the bier

Of the dead cold Year,

And make her grave green with tear on tear.

Toamna: Un bocet

by Percy Bysshe Shelley Soarele flacăra îşi stinge, și vântul cel rău

cântă-a jale.

Copacul cu frunzele-i plânge, se sting florile

pale.

Iar Anul...Anul se întinde în patu-i de mort,

pe giulgiu de foi,

Și moare.

Poftiţi ale mele fiice lângă mine,

Prima Noiembrie şi restul până-n Mai.

In veşmânt trist, dar cu mişcări divine,

Urmaţi-mi calea-n acest sfânt alai

Vegheaţi asupră-mi, ale mele fiice.

Lepădaţi umbre negre în al meu cavou…

Iar eu voi fi de-acuma mort și rece,

Un suflet de stafie, cu vocea ecou.

Ploaia boceşte-a ură, viermele lent se-

ndoaie.

Fulgeru-a moarte urlă, râul plânge şiroaie.

Iar anul mort și rece, se-ntinde în cavou,

totul e trist… totul e nou…

Apoi se-ntoarce...

Poftiţi ale mele fiice lângă mine,

Îmbrăcate în alb, negru și gri

Apoi rândul luminii la dans vine,

Alaiul meu pictat în nuanţe aurii.

Urmaţi-mi calea, dragi copile,

Priviţi-mi trupul mort și rece,

Din lacrimi vechi de mii de zile,

În verde trupu-mi să se-nece.

(traducere realizată de Ştirban Ioana şi

Timofte Tina, XII MI)

INSTANTANEE

15

The Death Of Autumn

by Edna St. Vincent Millay

When reeds are dead and a straw to thatch

the marshes,

And feathered pampas-grass rides into the

wind

Like aged warriors westward, tragic, thinned

Of half their tribe, and over the flattened

rushes,

Stripped of its secret, open, stark and bleak,

Blackens afar the half-forgotten creek,—

Then leans on me the weight of the year, and

crushes

My heart. I know that Beauty must ail and

die,

And will be born again,—but ah, to see

Beauty stiffened, staring up at the sky!

Oh, Autumn! Autumn!—What is the Spring

to me?

Sfârşitul Toamnei

by Edna St. Vincent Millay Atunci când trestiile-s moarte şi paie

acoperă pământul,

Şi stuful îşi lasă penele să le poarte prin el

vântul

Precum războinicii apuşi, funest, se tot

răresc

Şi neamul lor e frânt, căci peste tot ce a

căzut gonesc

Goi de secrete, trişti, ţepeni şi sumbrii,

Cernind al vieţii pisc pierdut în amintire-

Atunci tot anul greu se lasă peste mine,

Spărgându-mi sufletul. Eu ştiu că

Frumuseţea trebuie să moară

Că va renaşte iar, dar totuşi, să o văd,

Cum stă încremenită, cum trist priveşte-n

zare?

O,Toamnă! Toamnă! Ce este Primăvara

pentru mine oare?

(traducere realizată

de Dinulică Augustin, X MI)

Autumn Movement

by Carl Sandburg

I CRIED over beautiful things knowing no

beautiful thing lasts.

The field of cornflower yellow is a scarf at

the

neck of the copper sunburned woman, the

mother of the year, the taker of seeds.

The northwest wind comes and the yellow is

torn full of holes, new beautiful things come

in

the first spit of snow on the northwest wind,

and the old things go, not one lasts.

Trecere de Toamnă

de Carl Sandburg

Am plâns la căpătâiul lucrurilor frumoase,

ştiind că tot ce-i frumos nu durează.

Îngălbenitul câmp de albăstrele e-o eşarfă

la gâtul doamnei arămii scăldată-n soare,

plămada anului, culegătoarea de seminţe.

Suflă vânt de miazănoapte, iar soarele e

zdrenţuit în rafale, noi fericite clipe vor veni

cu-ntâia adiere a iernii în vânt de

miazănoapte,

căci toate câte-au fost se duc, nimic nu

durează.

(traducere realizată de Miculescu Ecaterina,

X MI)

INSTANTANEE

16

Am gustat Toamna, am savurat-O, ne-am umplut de auriul, arămiul, cenuşiul şi câteodată de

întunericul Ei; am oscilat între sublim şi contradictoriu; ne-am înălţat spre cer, am zburat, apoi

ne-am frânt şi-am redevenit oameni... şi-am învăţat să spunem în cuvinte puţine ceea ce simţim:

Fall

Delusive meditative

Dreaming hoping waking up

I feel the beats indide

Perfection

(Dinulică Septimiu, X MI)

Autumn

Easy insecure

Tearing blowing raining

I’m falling to pieces

Emptiness.

Fall

Mesmerizing cruel

Killing leering breaking

Stop stealing me away

Darkness.

( Dinulică Augustin, X MI )

Autumn

Crying depressed

Leaving falling forgetting

I am really lonely

Abandoned.

( Afilipoae Ana-Gabriela, X MI)

Fall

Alone dark

Dripping blowing shredding

Leaves have already fallen

Soulless

( Miculescu Ecaterina, X MI)

Autumn

Somber shadowy

Haunting raining dying

The fiery lighting strikes

Tornado.

( Ştirban Ioana, XII MI )

Fall

Joy & sorrow

Coming twisting leaving

My doubts turning into

Love.

( Bejinaru Cristian, XII MI)

Autumn

Golden rusty

Burning dancing glistening

Colourful leaves cover the ground

Happiness.

( Dovlete Iuliana Andreea, XII MI)

Autumn

Shadowy woodsy

raining twirling falling

The sky is crying

Hallow.

( Irimia Marius, XII MI)

Autumn

Rusty burnished

Blazing shimmering hauting

Death wears shiny dresses

Mermaid.

( Ciabrun Cătălin, XII MI)

PROF. ISABELLA GHERA

INSTANTANEE

17

Oglinda fermecată

Gândurile, ca nişte luptători neînfricați, se răsuceau neastâmpărate, ducându-se cu

repeziciune peste alte hotare şi lumi. Dincolo de oglinda în care chipul meu se răsfrângea, zăreai

un trup maiestuos şi energic în care tăria vieţii se revărsa şi devenea o prinţesă strălucitoare.

Venită dintr-o altă lume, purta cu graţie o mantie lungă şi purpurie şi o diademă cu diamante

peste părul lung ca valurile mării înspumate. Buzele roşii ca nişte rodii pârguite murmurau blând

un cântec melodios în timp ce degetele ei subţiri şi graţioase mângâiau lin clapele pianului ca

nişte copii ascultători şi cuminţi. Ochii ei maronii ca frunzele toamnei ce se învârteau în juru-i

smulse de un vânt blajin, se odihneau veseli peste ciorchinii negri aşternuţi pe foile înşiruite

cuminţi în faţa ei. Glasul ei feeric străbătea ca un ecou văile, până dincolo de hotare, departe,

departe...

Mulţi călători o auzeau şi se minunau de darul cu

care era înzestrată. Şi veneau ca valurile să vadă aşa

minunăţie, iar ea îi înconjura pe toţi cu blândeţe şi dragoste,

căci din inima ei se revărsau cele mai frumoase cuvinte.

Îmi scuturai uşor părul şi clipind uşor din pleoape,

mă desprinsei de oglinda în care, pentru o clipă, viaţa mea

se transformase într-o poveste adevarată.

MONICA LALA, VI G

Din sufletul meu

În sufletul meu mă descopăr. Eu sunt un suflet bun şi foarte energic. Îmi place mult să

mă joc. Eu sunt o fire bâlndă şi tupeistă, uneori .

De fiecare dată când doamna dirigintă, ne pune să facem o compunere mă gândesc: Iar o

să fie o compunere bunicică, dar nu bună. Să fiu sincer, nu mă prea strofoc cu învăţatul. Nu sunt

eu un mare filozof, dar niciun pierde-vară. Când am o idee mă gândesc, oare va fi bună?

În fiecare zi, văd iarba verde, bătută de vânt şi mă gândesc cum ar fi să fiu un fir de iarbă

verde şi mândru. Iubesc verdele şi îmi place să fiu sociabil.

O zi din viaţa mea este mai diferită de a altora, viaţa mea este mai palpitantă. Eu profit de

fiecare clipă a vieţii mele. Aşa că, dacă ar fi să fac schimb cu altcineva, nu aş face-o. Eu mă

identific cu alţi copii foarte năzdrăvani. Acesta este felul meu de a fi şi mintea mea este bogată în

idei. Din inimă şi din minte vin toate stările şi ideile mele. Tot ce am scris a fost din suflet şi am

dat tot ce am putut din mine .

Vă place? Acesta sunt eu!...

GABRIEL ŞVAIA, VI G

INSTANTANEE

18

Chipul din umbră

Văd o oglindă și mă las pătrunsă de imaginea din aceasta. Un suflet pierdut în şoapte...

mistere... totul trece foarte repede, precum nisipul ce se scurge într-o clepsidră, dar... un chip, o

umbră... cineva cunoscut...

Cine e? Cine e acel chip? Îi văd ochii plini de amar, dar... dacă mă uit mai atentă văd o

sclipire care îmi inspiră mistere, fericire, iubire. Doar trebuie să-i descopăr. Să le descopăr

povestea şi voi şti clar despre ce este vorba. Îmi alunecă privirea pe fața ei senină și îmi atrag

atenția nişte buze mici, rozalii, ca nişte floricele gata de cules. Într-o armonie precum culorile din

cele mai cunoscute picturi, părul îi încadrează fața ei cea gingașă. Acesta este asemeni toamnei,

multe culori, exact ca frunzele care dansează

în natură pe ritmul bătut de vânt. Precum

diferența dintre strofă și vers, când caldă,

când rece. Dansul acesta al toamnei descrie

acest chip. Conturul nu i-l pot desluși întru

totul, totuși i se remarcă în întuneric un

mijlocel precum cel al micilor albine, de-o

înălțime cât a apei ce se ridică atunci când

cade din înălțimi o piatră în ea. Mă uit mai

atentă... Ups! Ce s-a întâmplat? Am auzit

ritmul muzicii toamnei, care anunţă începutul

magiei pe ringul de dans... un lucru ciudat ...

acel chip... stau o clipă şi aud o voce:

-Ce se întâmplă, nu recunoști

reflexia? Privește mai adânc, încă o dată în

oglindă. Stai pe loc...gândeşte, dar nu mai

spune nimic...pentru că acel chip eşti tu!

ANISIA HURDUZEU, VI G

EU…

Chipul meu nu-i viguros,

nici urât, dar nici frumos.

Părul scurt, stropit de soare

I-auriu, pereche n-are.

Ochii-mi sunt căprui şi mari,

Iar pe nas am ochelari.

Nu sunt rău, dar nici cuminte,

Iar din gură-mi ies cuvinte.

De picior eu sunt cam iute,

Fac trăznăi puţin cam multe.

Note mari eu iau la şcoală,

Şi mai fac câte-o greşeală.

Mai am multe de-nvăţat

Până când voi fi bărbat.

ANDREI BULIGA, VIG

INSTANTANEE

19

Rătăcită...

Mă simt îndemnată de ceva, dar nu știu ce

este... Oare să-mi aşez chipul pe această hârtie?...

Să-mi creionez portretul pe această coală?... Ei bine

eu cred că da! Preferam să-mi aştern cuvintele pe

aceste foi magice. În mintea mea, sunt numai

umbre de cuvinte.

Simt că mă duc într-o lume imaginară. Încep

să scriu... Dar nu ştiu ce!... Ce să scriu?... cum să

încep? Gata! ştiu: părul luat din adâncul pământului

îmi zburdă învăluit de vântul rece al toamnei. Ochii

mei lucesc ca două mărgăritare în negura nopţii

triste, lăsându-şi amprenta frunzele ruginii ale

copacilor bătrâni. Albastrul cerului îmi copleşeşte privirea. În gândul meu zburdă numere,

unghiuri, drepte şi multe altele. Acordurile de chitară îmi sună melodios, ducându-mă într-un

paradis al sentimentelor.

Încep să mă întorc în lumea reală. În faţa mea, apare un tablou pictat, parcă de un pictor

excentric, şi înţeleg, că fata aceea sunt chiar eu. Mă văd ca într-o oglindă, în aceste foi magice.

IONELE BALINT, VI G

Cum sunt …

Cum sunt eu ? Stau şi mă întreb uneori . Îmi caut

adânc în suflet, dar nu găsesc nimic. Încă caut ... Hmm...

Se pare că sunt indescifrabilă. Caracterul meu e unul

ascuns. Nimeni nu ştie cum sunt..., doar eu am descoperit.

Un trup finuţ, cu părul ca abanosul, cu ochii furaţi parcă

din adâncul pământului, invincibilă, visătoare şi fericită,

exact ca un delfin care iubeşte apa, ca un animal acvatic,

care ar vrea să înoate peste tot, dar e ţinut în captivitate. Îi

place acolo, dar nu e în largul lui. Ar vrea să cunoască, să

exploreze, să viziteze mări şi oceane.

E aşa de frumos ... Stau o clipă. Un moment nu se

aude nimic. E o linişte adâncă ... Deodată îmi trece ceva

prin gând. Oare sunt numai părţi bune în oameni? Cercetez un timp. Mi-am dat seama că nu e

aşa. În fiinţa umană e o parte de întuneric. O parte de ură, invidie, duşmănie. Aceste părţi le

putem ascunde, până la un moment dat, când toate ies la iveală. Se dezlănţuiesc. Unii le

controlează, alţii nu. Chiar dacă am vrea ca ele să nu existe, ele sunt acolo şi aşteaptă să iasă

afară. Am mai găsit un lucru extraordinar. Să fii propriul tău prieten, să îţi ştii toate secretele, să

nu te poţi minţi, să nu te superi pe prietenul tău. Nu e frumos? Eu ştiu sigur că e frumos şi

minunat.

E frumos să visezi, dar uneori visul se spulberă, se destramă şi nu mai rămâne nimic

frumos, doar suferinţă şi durere ...

CLAUDIA FRENŢI, VI G

INSTANTANEE

20

TIMPUL ÎN AROMELE CLIPELOR

Aș vrea să număr clipele, dar timpul trece-n grabă. Aș vrea cu norii să m-ascund,

căci știu că acolo e eternul. Să rămân acolo-n veci și să nu mă cert cu timpul. Vreau să-ți

spun că o să cobor jos pe pământ cu niște bucăți de nor ca să vi le prind în piept, să

simțiți eternitatea. Dar…dar acum de ce mă frământ? Nu voi putea să ajung spre

eternitate! O să rămân cu timpul și o să număr clipele…doar clipele pe care le mai pot

simți. Lumina naturii îmi încântă sufletul. Și atunci simt că sufletul mi se naște, simt că

trăiesc. O lacrimă mi se scurge pe obraji și-mi inundă întreg sufletul. Sunt cuprinsă între

timp…Trebuie să mă opresc de la micile mele iluzii. Acum! Acum voi păși în noțiunea

timpului. Dar știu că toți acești ani vor fi doar o sclipire de soare pentru mine și să nu uit

‖gândirea e mai profundă!‖

Acum zilele stau tărăgănate pe ceasornic… Și văd cum maestrul lumii mă duce

cu gândul la micile mele iluzii. Sunt doar o perlă într-o scoică ce-și schimbă mereu

culoarea, trecând prin magia timpului. El parcă a distrus totul, rămânând numai ruine!

Acum parcă vreau trecutul, să dau timpul înapoi, să cuprind toată viața în eternul

întrezărit. Cerul, imaginea fundamentală a eternității veșnic vie, etern splendidă, este cel

care-mi dă putere. El nu îmbătrânește, el nu ‖întinerește‖ și rămâne același, azi și-n veci

de veci.

Privind eternitatea, am realizat că totul stă doar în mâna timpului, chiar și cel mai

mic atom. Noi suntem un pahar cu apă, iar atunci când timpul este dornic să bea și noi ne

schimbăm. Mă aflu și eu în acea apă, sunt doar o picătură suferindă ce caută un loc

‖etern‖. Dar acum? Acum pot rămâne cu amintirile din viitor. Prin ele mereu voi urca

spre podium. Și aș vrea să vi le povestesc și vouă. Sunt amintiri plăcute, ce-și au locul în

alt pahar. Să vă povestesc …Voi dansa cu ploaia și vă voi arunca picături zâmbitoare,

voi lua o frunză, o pană de porumbel și îmi voi coase aripi pentru a zbura pe magia

timpului și…și vă voi scrie cu bucăți de nor, acum încă scriu cu condeiul pe hârtie, dar

când voi învăța să scriu cu bucăți de nor, cu siguranță vă voi trimite aceste taine

cuprinzătoare.

Acum mă năpădesc amintirile și mi-e greu să vă scriu cu mâna zdrobită de forța

timpului, magicianul ce ne lasă să mai gustăm dulcele celor ce-au trecut doar prin

amintiri. Mi-aduc aminte când eram doar un om în miniatură, doream să visez, să

călătoresc doar prin lumea basmelor. Acum mă uit…și ce-am ajuns... Am învățat să

scriu, sunt o adolescentă. Sufletul meu începe a vibra ca o coardă de aur desprinsă din

mâinile unui înger divin. Doar prin conturul cerului mai pot vedea în mici umbre lumea

de ieri, ce-a fost și nu va mai fi. Acum mă învăluie trei timpuri: trecut, prezent și viitor,

dar totul parcă-i o magie. Nu cunosc adevăratul timp… Nu înțeleg ce caut… Poate doar

o bucată din timp. Și iar apare întrebarea… Îi aduc onoarea cuvenită, căci și amintirile

sunt prețioase! Îi mulțumesc pentru ce a făcut din mine și pentru că m-a ajutat să ating

adolescența. Acum mă aflu pe treapta a doua a vieții și mai am…mai am până să ajung

până la nori, până la ultima scară! Doar timpul îmi poate răspunde. El va decide ce va

face cu sfertul din viață… Se pare că voi culege stropi de vânt… Îi voi arunca pe

pământ…și vor deveni cuvânt, cuvânt așternut pe foile amintirilor mele. El nu se

schimbă, nu este mișcat de bagheta timpului și doar ne îndrumă pe calea corectă din

labirintul acestui maestru. Cuvintele mereu stau scrise pe o hârtie, doar umbra anilor

pierduți le mai poate schimba.

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

21

Cu o mirare copilărească

mai am de spus: oh, timp,

oprește-ți zborul, să mai sorb

câteva picături din mirajul

copilăriei! Poate pentru unii

copilăria înseamnă doar o jucărie

spartă, găsită într-un pod, dar

pentru mine dobândește multe

semnificații. Să fii copil

înseamnă să trăiești clipele de aur

pe care doar timpul le mai poate

da. Privind acest colț de rai din

trecut, extazul sfânt trezește

amintiri, a mai trecut o zi, am

mai întors o filă… Mai e timp?

Poate doar cu amintiri din viitor!

Privesc spre eternitate și

acum îmi dau seama că și norii se

mișcă prin magicianul lumii, dar

măcar natura îmi dă posibilitatea

de a mă reîntâlni spiritual cu

Timpul care mi-a luminat viața și

care m-a marcat, făcându-mă să iubesc clipa. Aștept…plină de iluzii, încep să număr. Of, la a

zecea clipă am pierdut numărătoarea. Cum pot fi doar atâtea clipe în viața de zi cu zi? Poate nu

mai știu să număr!?

O bucurie îmi inundă o parte din tristețea sufletului. Am reușit să mă-ntâlnesc cu timpul

și acum am aflat că nu îi ofer nimic în schimb, în ciuda minunilor pe care mi le oferă. O să mă

depărtez de trecut și o să urc cu timpul pe altă treaptă a vieții.

Trăind zilnic într-o lume plină de iluzii, de speranțe dobândite sau impuse, fiecare avem

un scop, un ideal pentru care suntem dispuși, pe moment, să sacrificăm orice. Însă ne gândim

vreo clipă la cei din jur? La natura care ne oferă lumea în care trăim? Parțial, nu. Orbiți, pentru o

clipă de glorie, uităm totul. Sper că înțelegeți mesajul pe care am vrut să-l transmit. Timpul este

prețios, dar și dăruitor de vise, sentimente și speranțe. Acum, când privesc în zare, pot număra

mult mai bine trecerea clipelor. Vreau să le cuprind pe toate și să mi le prind în piept. Mai întâi

să le scutur de praful timpului și apoi să vă arunc și vouă câte una…Ce divin e sentimentul!

Zărind acele taine sfințite, am realizat că pot să notez o șoaptă, un cuvânt și chiar un vers

ce rămâne și în adâncul timpului. Printre puținele tentații și iluzii, pe fața mea mi s-au scurs niște

râulețe de apă izvorâte din paharul maestrului. Mă regăseam pe mine. Eram un ‖eu‖ în întreaga

maiestuozitate a puternicului făuritor. Și atunci mi-am dat seama că tot timpul trăiește-n mine. El

este cel care-mi coase aripi de argint să zbor spre viitor. Acum mi-am dat seama că și eu îi pot

gusta aromele, plutind în dulcele vremurilor trecute…

LIDIA BALINT, VIII G

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

22

MESAJUL SUPREM

Orice lectură este o descoperire în care cititorul îşi dovedeşte talentul de

explorator, fascinat de infinita putere pe care i-o oferă magia cuvântului şi libertatea

gândului.

De ce mă frământ cu întrebări ale căror răspunsuri le pot afla doar în labirintul

bibliotecii! Acolo îmi găsesc răspunsul, căci autorii sunt cei ce ne inspiră şi cei ce ne dau

puterea de a ne exprima prin totalitatea cuvintelor magice. Intru în locul prăfuit. Clipa

este emoţie! Caut cartea scrisă de Mihai Eminescu, căci creaţiile sale îmi dau mult curaj.

E o carte veche, peste care s-a aşternut umbra anilor pierduţi.

Deschid… Ajung la prima pagină… Este o tainică, curată poezie. Printr-un ochi

neinventat am putut călători prin creaţiile eminesciene, descoperind noi orizonturi. Citesc

în mirosul de tuş! Mă contopesc printre filele înlăcrimate ale cărţii, căci puterea slovelor

îmi pătrunde până în suflet şi o lacrimă îmi cade pe cuvinte, împrăştiindu-se în esenţe

armonioase! Deasupra mea e un înger ce mă veghează în timpul cititului! E bolta

milostivă! Mă priveşte cu milă şi încep să-mi caut viitorul printre norii trecători ce-mi

deschid încet geana speranţei. Sunt ca o apă vie ce potoleşte setea de cunoaştere,

deoarece cartea mi-a deschis poarta către această lume.

Citind aceste poezii, o voce îmi tulbură gândurile, spunând: „vreau să fiu

scriitor‖. Acestea erau cuvintele repetate cu ochii pierduţi în zare. Acum găsesc

răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri ce se află în slovele nemuritoare. Deodată, am

simţit cum speranţa îmi umple sufletul ce devenise un mănunchi aiurit de idei. Ştiu că

doar scriitorii mă ajută să-mi liniştesc frământările şi să păşesc pe podium. Am aflat

multe de la scriitori. Ştiu că natura-i un glob de cristal… E afară şi-n suflet, mereu

fericită, zâmbeşte… O, ce n-aş da să fiu asemenea ei! Să pot să arăt lumii un zâmbet, să

pot să transmit o mângâiere, o scânteie de bucurie supremă!

Văzând puterea cuvântului, scris parcă cu o baghetă fermecată, am pătruns, uşor,

în lumea cărţilor. Am călătorit pe valul nopţii, pe zâmbetul dimineţii, am pășit în înălţimi,

plimbându-mă pe curcubeu. Am dansat cu

florile, am cântat cu stelele ce erau pictate cu

speranţă...

Pătrunderea sfioasă în slovele

mesajului suprem a fost magnifică, dar am

aflat că bucuria se poate realiza şi în prezenţa

oamenilor, aşa cum mi-am împărtășit-o în

lumea cărţilor cu personajele din poveşti.

Astfel, îmbracă inima cu straiele belşugului şi

ale bucuriei care nu e urmată niciodată de

suferinţă. Dar clopoţelul mă strigă

nerăbdător. Intru în sala de clasă, îmi iau

condeiul fermecat în mână şi încep să dau

naştere poveştilor. Îmi aşez sufletul pe o filă

îngălbenită şi înaintez în scris, încercând să

deslușesc un alt mesaj citit în lumea cărţilor.

Am reuşit! Acum pot spune că ştiu cu

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

23

adevărat ce este cuvântul şi cât este de preţios, de aceea profită de fiecare lectură şi n-o

lăsa să-ţi scape! Niciodată nu ştii ce se ascunde dincolo de copertă!

Poezia…este plânsul, căci viaţa este scurtă, iar condeiul este veşnic! Mereu te

farmecă acordându-i atenţie, iar astfel începem a ne exprima prin cuvinte vrăjite.

Ţinând condeiul fermecat în mână, sufletul meu sensibil vibrează şi îşi încântă

treptat cugetul cu esenţe armonioase care deschid în faţa ochilor, ca pe un liman de

frumuseţe, copilăria şi vremurile de-altădată.

Iar am devenit călători prin spaţii şi timpuri! Dar până ce o altă deznădejde îmi va

săgeta inima, rămân optimistă, dorind să las în urma mea o pulbere de lumină care să

strălucească şi să descreţească frumusețile multor generaţii.

Viaţa este lumina creaţiei!

LIDIA BALINT, VIII G

GÂNDURI DE COPIL

Ce trist că nu a mai rămas nimic din tot ce-a fost, iar tot ce este pare că sunt eu… .

Eu, trecerea timpului, eu…viața…și tu…moartea mea…

Acum, că trece ora și clipele se revarsă în șoapte, noaptea îmi pare ca un somnifer

ce poate adormi orice foșnet care a uitat să moară. Vocea stelelor parcă interpretează o

lucrare orchestrală, tristă și nesfârșită. Portativul ei se întinde pe veacuri întregi, și cheia

sol pare că nu știe unde s-a născut.

Se-aprind felinarele și mor triste spre dimineață, se aprinde soarele și moare trist

spre seară, și-n tot acest circuit ireversibil, copilăria nu moare niciodată, ea este și soare,

și lună, și felinar.

Răsare soarele dinspre munți și acoperă cerul cu nuanțe de albastru și lumea o

colorează în diferiți pigmenți, luați toți din strălucirea sa. Renasc greierii, se-aud

rândunelele, abia trezite din ninsoarea florilor de primăvară, care ajung până în suflet și îl

ung cu seva copacilor și cu nectarul furat al gingașelor albine, parcă nemuritoare.

Bate vântul, și el călduros, la o margine de sat micuț, unde un râu, încărcat de-

atâtea și de atâtea priviri nedumerite, care l-au admirat sute de ani, curge spre nicăieri. La

câțiva metri de albia râului, se află un pom măreț, o salcie în care am lăsat toate jocurile

și visele copilărești.

Privind spre cer, se vede o mantie albastră care se scufundă în spatele munților.

Cerul îmi amintește de primăverile senine în care florile, cu micile lor sclipiri, se ridicau

încetișor din iarbă și acopereau smaraldul câmpului. Câmpul, care va rămâne mereu

schimbător, mereu născător și mereu muritor, învăluia cu mii de culori serile în care

stăteam la depănat amintiri.

Acum zboară amintirile prin fiecare ninsoare, din fiecare iarnă.

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

24

Iarna îmi trezește și ea multe amintiri. …țin minte că priveam cu licăr în ochi

steluțele argintii care mă răscoleau până în măduva oaselor! Așteptam să ies afară să le

simt și să mă bucur de ele împreună cu prietenii mei. Iarna va rămâne mereu anotimpul

pierdut în zăpadă și scufundat în povești și vise!

Vara, aveam alte peripeții, ne zgâriam în crengile cireșilor când mergeam și noi,

ca toate generațiile, la furat, ne udam hainele curate când intram în câte o apă și alergam

prin munți și prin văi.

Acum, e toamnă târzie… cu orice

frunză care pică îmi mai pierd un strop din

esența copilăriei.

Curând va veni iarna, va veni

Crăciunul și pe fiecare glob voi avea chipul

prietenilor mei pierduți în râul care și acum

curge.

Salcia veche a murit, dar jocurile și

poveștile copilăriei le păstrez într-un sertar

din inima mea.

Ninsoarea nu mai are acea sclipire, a

devenit banală fară prietenii mei. La casele

lor stau acum niște străini ce mi-au zis să-i

caut la altă adresă. I-am găsit într-un loc

fără adresă, tintuiți în pământ, cu privirea

spre cer.

Acum lumea toată îmi e străină și

nimeni nu îmi zice nimic; ei își mai șoptesc

pe la colțuri: ‖

– Lasă-l, are gânduri de copil!‖

DAN LAURENŢIU, VIII C

A

T

E

L

I

E

R

Nu-mi place adevărul să mi-l măsor cu cotul. Vreau steaua cum se vede şi râsul sincer, totul. Victor Hugo

INSTANTANEE

25

După dealuri – o

splendoare tristă și mult

prea lungă

După ce a cucerit Cannes-ul (și se

pregătește să atace Oscarul) mult

așteptatul film al lui Cristian

Mungiu, ‖După dealuri‖, a ajuns

să fie văzut și în țara de baștină.

Iar ‖gala‖ de la Cinema Patria a

rimat perfect cu țara de baștină.

Deși precedată, în aceeași seară de

joi, de alte două premiere în prezența lui Mungiu și a echipei (la Cinema Studio și Afi Palace

Cotroceni), gala de la Cinema Patria s-a situat, prin aglomerație excesivă, scandal pe locuri,

țipete, vânzoleală fără rost, în zona deloc glamouroasă a ciobănismului mioritic. Vizionarea

programată pentru ora 20.00 a început – fără explicații sau scuze - la 21 fără un sfert, dar cea

mai neplăcută surpriză a fost calitatea proiecției: luminozitatea, claritatea și, mai ales, sunetul

fiind de nivelul unui cămin cultural sătesc. Toate personajele din film vorbesc fermecător și

autentic în dulșili grai moldoviniesc, dar care, grație sonorului absolut odios, pare un dialect

chinezesc foarte greu de elucidat. Oricum, chiar și mut, în România filmul este accesibil oricui,

pentru că drama de la Tanacu a fost otevizată masiv, iar povestea Irinei Cornici a devenit la fel

de notorie ca a Elodiei. În alcătuirea scenariului premiat la Cannes, Cristian Mungiu a avut la

îndemână, în afară de presa vremii, și cele două cărți ale Tatianei Niculescu Bran, ‖Spovedanie

la Tanacu‖ și ‖Cartea judecătorilor‖. Dar,

dincolo de faptele reale, regizorul scenarist

și-a luat libertatea de a mai încărca

broderia, inventând exact acele note de

‖exotism‖ pe care Occidentul le caută în

filmele din Estul sălbatic. Curiozitatea

lubrică a cinefilului dedat la rele este

oarecum satisfăcută de inedita viziune

mungiană conform căreia între cele două

fete, Alina (Cristina Flutur) și Voichița

(Cosmina Stratan) ar exista o relație

lesbiană. Faptul că Voichița s-a călugărit și

nu mai poate răspunde iubirii disperate a

Alinei poate fi factorul declanșator al

INSTANTANEE

26

crizelor acesteia din urmă.

Asupra naturii crizelor,

Mungiu nu se pronunță, ne

lasă doar cu o dilemă: fata

a murit în urma supliciului

la care a fost supusă în

mănăstirea de ‖dincolo de

dealuri‖ sau din cauza

celor cinci fiole de

adrenalină pe care i le-a

injectat doctorița de pe

salvare? Departe de a

dezvălui ceva din

misterele dramei de la

Tanacu, filmul lui Cristian

Mungiu propune un

personaj principal surprinzător: atmosfera. Cu o admirabilă tehnică a picturalității imaginii,

deprinsă de la marii regizori ruși, Mungiu transmite – evident, cu ajutorul

excepționalului operator Oleg Mutu – o stare copleșitoare de sfârșit de lume, dominată de

singurătate, neputință, disperare, resemnare și frig. Aproape fiecare secvență a filmului poate fi

decupată și înrămată ca tablou de o stranie și copleșitoare frumusețe. Chiar dacă toți actorii din

distribuție, în frunte cu

cele două protagoniste

premiate pentru

interpretare la Cannes, își

joacă rolurile impecabil,

ceea ce îți rămâne la

sfârșit este măreția

terifiantă, implacabilă, a

unei dimineți încremenite

sub gheață. Sigur, filmul

este mult prea lung, scene

fără importanță (drumul

cu autobuzul sau doctorul

care scrie o rețetă) puteau

să lipsească dar, până la

urmă, Mungiu și-a atins

ținta: publicul nu poate ieși indiferent de la acest film. Unii se întreabă dacă nu cumva Cristian

Mungiu va fi excomunicat pentru că a lezat biserica. O asemenea întrebare poate să pună doar

cineva care crede că Dumnezeu este un moșneag ofticos și răzbunător.

( Gabriela Hurezean, Material preluat din Cronica română, sâmbătă 27 octombrie, )

Pasionată de film, Georgiana Popovici X G

INSTANTANEE

27

Houdini, ultimul magician

Aceasta este una din cărțile care m-a atras de la

prima vedere. Când am descoperit-o, titlul ei m-a făcut

foarte curios. Am fost convins că în spatele lui se află o

poveste incitantă, dornică să fie descoperită.

Houdini, ultimul magician, de Greg Cox este

un roman scris după film, fapt ce îl face și mai

interesant. Cartea aparține editurii Lider, conținând un

număr total de 370 de pagini pline de acțiune.

În cadrul turneului său din Marea Britanie din

1926, maestrul evadărilor Harry Houdini se

îndrăgostește de o clarvăzătoare scoțiană. Aceasta,

ajutată de fiica ei, încearcă să-l ghideze pe Houdini în

timpul unui număr magic extrem de periculos, căruia i

s-a făcut o publicitate imensă. Clarvăzătoarea, Mary

McGregor, împreună cu fiica sa Benji, fac tot posibilul

să încerce să comunice cu mama lui Houdini, care a

murit fără să își vadă fiul, dar acest lucru este un eșec

total, cele două recurgând în cele din urmă la

înșelătorie.

Din nefericire însă, numărul de spiritism nu

evoluează așa cum se aștepta toată lumea.....

Finalul cărții îl constituie însă o surpriză terifiantă, care ține cititorul în suspans până la

ultima propoziție.

Este un roman bine scris, ce îmbină trucuriile extreme ale magicianului, momentele care

par a sfida moartea, cu o tristă poveste de dragoste dintre Harry Houdini și Mary McGregor.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult, au fost scenele în care Houdini scapă din faimoasa

„Cutie Chinezească‖, lucru care te făcea să îți ții respirația împreună cu publicul care privea

scena „în direct‖, și care credea că acesta va fi ultimul truc al magicianului...

De mult nu mi-a mai fost dat să citesc o carte atât de atrăgătoare, unde până și titlul, și

coperta te făceau să nu o mai lași din mână.

Da, o carte remarcabilă pe care o recomand oricărei persoane să o citească, fiind plăcută,

cu o acțiune complexă, plină de surprize, făcându-te să te întrebi „Ce se va întâmpla în

contiunuare?‖

Dacă v-am făcut curioși, cartea se găsește la biblioteca orașului, într-un raft prăfuit,

așteptând ca cineva să o citească.

TIMOTEI LALA, X G

INSTANTANEE

28

Brunetta and Phillis, de Thomas Stothard

Thomas Stothard ,

pictor britanic(1755-

1834), “Brunetta and

Phillis”, lemn, ulei, sf.

sec. XVIII – înc. sec.

XIX.

Așadar, ce se

petrece aici?…

Tabloul ne

povestește istoria a două

tinere rivale, care toată

viața s-au luptat ca să-și

adjudece titlul de cea

mai frumoasă femeie.

Povestea (reală de

altfel), ce arată până unde ne pot duce ambiția și orgoliul exagerat, a fost relatată pentru prima

oară de săptămânalul britanic ‖The Spectator‖, nr.80, în 1711.

Pe scurt: De cum au ajuns la majorat, cele două dudui au demarat o campanie agresivă de

seducere a gentelmanilor bogați și necăsătoriți din Londra, folosind rochiile luxoase, coafurile

amețitoare și metodele de flirt cu mesaje subliminale pe post de artilerie grea. Acțiunea a fost un

real succes așa că, după ce morții și răniții au fost duși în culise, spectacolul a continuat, ambele

concurente măritându-se strategic cu doi bogați proprietari de plantații din Indiile de Vest, mai

exact, din Barbados.

La interval de o lună, împachetându-și optimiste voalurile și trusourile către destinația

―Fericire maximă‖ , fiecare dintre ele visa în taină, cum va fi unica și inegalabila regină

barbadosiană a frumuseții pe o rază de N kilometri. În scurt timp, ajungând la destinație, au

constatat cu stupoare, că Barbadosul e mult mai mic decât credeau ele și că – ghinion îngrozitor-

vor fi vecine! …. Așadar, lupta abia începea!… Cu fiecare bal provincial, la care proaspetele

căsătorite își etalau toaletele și podoabele, gelozia și ura reciprocă creșteau, otrăvindu-le

existența, altfel lipsită de griji majore. Fiecare dintre ele se străduia din răsputeri s-o eclipseze pe

cealaltă. Într-o bună zi, cu un vas negustoresc din Londra a venit un sul de brocart pentru rochii,

mult mai fin și mai elegant decât tot ce se vânduse vreodată prin acele părți. Phllis, care a reușit

prima să pună mâna pe stofa prețioasă , jubila.

INSTANTANEE

29

Brunetta, turbată de furie și nopți

nedormite, nu s-a lăsat până când în mâinile ei nu a

ajuns un rest de material, obținut probabil, cu șpăgi

consistente și intervenții în miez de noapte la

croitoreasa lui Phillis.

A doua zi, ingenioasa și perfida Brunetta a apărut la

bal într-o mantie neagră, simplă și elegantă, însoțită

de o frumoasă sclavă negresă, care pășea în urma ei,

purtând o fustă din același brocart ca și rochia lui

Phillis.

Criza de orgoliu a fost atât de puternică,

încât biata Phillis a leșinat pe loc. Adusă în simțiri, ea

a fugit de la bal pe ușa din spate și cu primul vapor a

părăsit pentru totdeauna Indiile de Vest, întorcându-se

acasă.

Cum lacrimile de crocodil ale ―fashion victim‖-elor

mă lăsă rece, indiferent de epoca în care sunt

vărsate, eu zic că finalul poveștii este chiar unul

fericit – conflictul s-a rezolvat relativ pașnic, fără

strihnină sau Verde de Paris în chiftele, cum se mai

obișnuia în acele vremuri, (sau cu o bătaie în parcare

la Mall, meșe smulse și tocuri cui în metatarsiene,

cum s-ar rezolva în vremurile noastre), iar Brunetta și

cu Phillis…. au rămas pentru totdeauna în istorie, așa cum și-au și dorit, de altfel!

CRISTINA MUGUR, X ȘTIINȚE

Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci și ceva de centimetri. Dar

raza orgoliului lui e de câțiva kilometri. Și uite așa ne călcăm pe orgoliu

și nu mai avem loc unul de altul…” Oana Pellea, “Jurnal 2003-2009”

INSTANTANEE

30

Originea vampirilor, românească sau nu?

De-a lungul timpului, vampirul a

fost asociat cu România, în special cu

Transilvania, cu Vlad Ţepeş. Dar este oare

acest lucru corect? Noi ne asumăm

existenţa şi autenticitatea acestuia, creând

un adevărat cult al vampirului care s-a

transformat într-un brand puternic

promovat peste hotare. Chiar şi personajul

lui Bram Stoker a fost interpretat de un

actor originar din Lugoj, Bella Lugosi, un

star în ascensiune care s-a consacrat jucând

rolul lui Dracula. Această idee a

vampirului s-a născut datorită nevoii

oamenilor de paranormal, de mistic, care

s-a transformat într-un fenomen

internaţional, luând proporţii tot mai mari

cu trecerea timpului.

În secolul XIX imaginea de vampir

a fost asociată cu Vlad Dracul, domnitor al

Ţării Româneşti din secolul al XV-lea.

Numele lui a fost interpretat greşit de

oameni, acesta făcând parte dintr-un ordin

cavaleresc numit Ordinul Dragonului ce avea ca scop principal ocotirea creştinilor. „El afirmă că

e descendentul unei caste de războinici, unei rase de viteji ce n-ar pregeta să îngraşe pământul cu

sângele lor sau cu sângele duşmanilor.‖1

Datorită faptului că oamenii nu înţelegeau conceptul de dragon, au asociat acest nume cu

ceea ce ştiau ei şi anume dracul. Tradiţia a fost continuată de fiul acestuia, Vlad Ţepeş, faimosul

domnitor al Ţării Româneşti însetat de sânge şi care trăgea în ţeapă nelegiuiţii.

„În paginile ce-i sunt consacrate de către istoricii noştri de renume, constatăm că domnia

lui Vlad nu e studiată exhaustiv. C. Giurescu face excepţie, încercând să justifice pe larg, prin

raţiune de stat, cruzimile domnitorului. A. D. Xenopol şi N. Iorga nu fac acest tip de judecată şi,

în ciuda spaţiului restrâns acordat lui Vlad Ţepeş în cărţile lor, ne par mult mai obiectivi. E de

amintit aici savuroasa şi pătrunzătoarea analiză a lui B. P. Hașdeu la o gravură ce reproduce

chipul lui Vlad Ţepeş. Aplicând metodele fiziognomoniei şi frenologiei, Hașdeu ajunge la

concluzia că, în ceea ce priveşte cruzimea, „domnitorul avea conştiinţa faptelor sale,

încruntându-se în sânge nu din instinctul brut al fiarelor, ci cu precugetare şi sistemă (s.n)‖.

Cât priveşte porecla Dracula, cu semnificaşia ei vampirică, puţini cunoşteau în România

de la începutul secolului XX originea ei literară sau cinematografică, şi încă mai puţini erau aceia

1 Rodica Iulian, Dracula sau triumful modern al vampirului, Bucureşti, Editura Compania,

2004, p.102.

INSTANTANEE

31

care le puneau în legătură cu Vlad Ţepeş, în ciuda faptului că tatăl acestuia, şi el domnitor valah,

se numea Vlad II Dracul, tată şi fiu aparţinând familiei Drăculeştilor.‖2

„În ultimii ani ai dictaturii comuniste din România, mass-media occidentală a împrumutat

porecla Dracula pentru a-l desemna pe Ceauşescu. Ţara lui Dracula, Bucureşti, capitala lui

Dracula etc. erau titlurile unor reportaje semnate de jurnalişti ce se hotărâseră în sfârşit să nu mai

ascundă opiniei publice internaţionale distrugerea programată şi împlinită a României. Ideea de

a-l asimila pe Ceauşescu lui Dracula s-a născut probabil din scurtcircuitarea mârşăviilor şi

crimelor dictatorului cu cele ale Vampirului Carpaţilor, acesta din urmă arhicunoscut în

Occident graţie filmelor. Dacă, ulterior, presa românească a preluat „omologarea‖, dacă în

vorbirea curentă se utilizeză uneori porecla pentru a-l desemna pe dictator, faptul se explică pur

şi simplu printr-un împrumut ce nu a întârziat să-i intereseze pe directorii agenţiilor de turism din

România şi de aiurea. Aceştia propun un itinerar „pe urmele lui Dracula‖, referindu-se de astă

dată la Vlad Ţepeş. Itinerarul ar fi jalonat de vestigii reale sau inventate evocânu-l pe domnitor.

Impostura „a prins‖ într-o asemenea măsură, încât acum câţiva ani, intenţionând să facă un film

despre Dracula, celebrul producător şi regizor american Francis Ford Coppola a întreprins o

călătorie în România pentru „a se impregna‖, după propria-i declaraţie, de atmosfera vampirică a

ţării şi a o parcurge pe urmele lui Vlad Ţepeş!‖3

Deşi tindem să credem că noi suntem „inventatorii‖ acestui personaj atât de controversat,

vampirul, faptele istorice spun altceva. Primele atestări referitoare la vampiri se regăsesc la

asirieni şi la babilonienii din Mesopotamia. Mesopotamienii se temeau de Lamastu, o zeiţă

demonică care vâna oamenii sau chiar copiii şi fetuşii din pântecele femeilor. Acest gen de

creaturi apar şi în mitologia Asiei. În folclorul indian sunt descrise mai multe personaje

înfricoşătoare, printre care şi Rakshaa, o creatură care îşi poate schimba forma şi care mânca

copii. O altă interpretare o regăsim şi în folclorul chinez, unde cadavrele puteau să se ridice şi să

mearga din nou. Unele triburi nomade au răspândit diferite mituri despre vampiri în întreaga

lume.

Datorită faptului că aceste povestiri călătoreau şi erau spuse de diferite peroane în diferite

moduri, s-au creat noi mituri despre vampiri. Legendele despre şi cu vampiri s-au dezvoltat

foarte bine în ultimii o mie de ani, mai ales în partea de Est a Europei.

De-a lungul timpului au fost semnalate mai multe cazuri de comportamente „vampirice‖.

Un caz special ar fi cel al Elisabetei Bathory, o nobilă din Transilvania care a trăit în secolul al

XVII-lea, al XVIII-lea. Aceasta, se spune, era îngrozită de faptul că îmbătrânea şi dorea să

găsească un leac. Aparent, ea a fost sfătuită să se scălda în sânge de fecioară, păstrându-şi astfel

tinereţea. Datorită acestui fapt, ea a ucis sute de fecioare, satisfăcându-şi setea de sânge. Faptele

i-au fost descoperite şi pedepsite, fiind închisă într-un turn pentru tot restul vieţii. Există o altă

versiune a acestei poveşti: „...o întâmplare care a avut un mare răsunet în Imperiul Habsburgic la

trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, având-o în centru pe Erzebeth Bathorz,

supranumită contesa sângeroasă, adevărat vampir uman, ce pretindea că întinereşte şi se

revitalizează ungându-se cu sângele unor femei tinere pe care le tortura şi le ucidea în castelul

său din Csejthe, comitatul Nzitra, în nord-vestul Ungariei. Se povesteşte că, într-o zi din anul

1586 sau 1587, un tânăr palid, îmbrăcat în negru, a sosit la castelul său; avea ochii negri, părul

negru şi canini lungi, astfel încât s-a crezut că era vorba de un vampir; el ar fi vampirizat-o pe

2 Ibidem, p 90.

3 Ibidem, p. 90.

INSTANTANEE

32

contesă, un mod de a explica comportamentul monstruos al doamnei‖4. Aici, istoria se împleteşte

cu legenda, dar ne putem imagina că rezultatele percheziţionării castelului, efectuate de contele

Thurzo, însoţit de preotul paroh din Csejthe, la 29 decembrie 1610, au fost cunoscute de toţi şi au

fost comentate până şi în colibele acoperite cu paie!‖5 Cum putem observa, ea a fost catalogată

ca „vampir‖ datorită asocierii ei cu sângele. Deşi acest lucru nu a fost demonstrat niciodată,

gândirea populară o percepe astfel.

„Contaminarea vampirică legendară avea

loc prin sânge. Transmiterea morbului

vehiculat de sânge începea prin poarta de

intrare a pielii-înţepătură sau muşcătură.

Dezvoltarea scenariului vampiric, pe care

am evocat-o deja, corespunde perfect

modelului epidemiologic al maladiilor

transmisibile. Purtătorul de viruşi sau de

microbi va contamina un alt individ ori

mai mulţi care, la rândul lor etc. Progresia

geometrică a bolii ar putea fi reprezentată

ca un arbore genealogic al mizeriei

umane, ale cărui ultime ramuri continuă să

se desfacă, sub legea generală a

multiplicării. E blestemul unei Geneze

care a mizat exclusiv pe responsabilitatea

omului în liberul său arbitru, pe voinţa şi

capacitatea lui de a discerne prezenţa a doi

germeni, opuşi, în Oul primordial...

Mentalitatea populară le atribuie

Vampirilor puterea de a lua, printre altele,

înfăţişarea unui purice, a unui păduche, a

unui şobolan, vectori cunoscuţi ai

epidemiilor ( tifos, ciumă etc.). În chip

empiric, oamenii din popor au „decodat‖

modul de funcţionare al Vampirilor cu

mult înainte ca savanţii să descopere

etiologia şi epidemiologia bolilor

contagioase. Reluând acest model,

numeroase ficţiuni literare şi

cinematografice au tratat, cu mai mult sau

mai puţin succes, diseminarea Răului.

Prof. GEORGIANA PAICA

4 Claude Lecouteux, Vampiri şi vampirism. Autopsia unui mit, traducere din limba franceză de

Mihai Popescu, Editura Saeculum I.O. , Bucureşti, 2002, p. 114. 5 Ibidem, p.115.

INSTANTANEE

33

SĂRBĂTOARE CU MĂŞTI

Halloween-ul este o

sărbătoare de origine celtică.

Numele de halloween vine

de la expresia all hallows’

even, din limba engleză,

ceea ce reprezintă numele

unei sărbători creştine

numită a tuturor sfinţilor,

ajunul zilei tuturor sfinţilor.

Denumirea a fost

prescurtată în ―Hallowe’en‖

şi apoi în Halloween.

Ceea ce este

specific sărbătorii, ceea ce

Halloween şi cu ceea ce

asociem noi tot timpul cu această sărbătoare este dovleacul cioplit în diverse forme, dar în

special în personaje înfricoşătoare.

Altceva ce este specific acestei sărbători şi ca un obicei, dar care la noi nu a fost preluat

încă, este faptul că în această noapte copiii se costumează în cele mai ciudate şi înfricoşătoare

costume, în vrăjitori, mumii, schelete, stafii sau

alte personaje sinistre şi colindă pe la case

punând întrebarea ―Trick or treat?‖, ceea ce s-ar

traduce ―Păcăleală sau dulciuri?‖. Această frază

se interpretează ca o ameninţare, că dacă nu vor

primi dulciuri, atunci persoanei căreia i s-a

colindat i se va face o farsă.

În multe ţări, în seara zilei de Halloween,

şi câteodată şi în seara premergătoare acesteia, se

organizează diverse parade şi carnavaluri prin

care este serbat Halloween-ul.

Legenda spune că pentru a se evita

eventuale pericole şi pentru a nu fi posedaţi de spirite, oamenii nu îşi încălzeau casele pentru a nu

le face vulnerabile. De asemenea, legenda spune că, dacă acestea erau reci, spiritele fugeau.

Totodată, se deghizau în monştri, ieşind pe străzi şi făcând mult zgomot pentru a le speria.

Treptat, aceste ritualuri au devenit populare şi în Roma antică.

Redacţia

INSTANTANEE

34

CU APARATUL FOTO PRIN

Centrul istoric

Turnul Sfatului

Muzeul Astra

Stațiunea Păltiniș