REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

REDACŢIA

Redactor şef: Ing. Ionel MARIN Redactori: Lucian Gruia, Ilarion Boca, Năstase Marin, Katia Nanu, Nicolae Octavian Lupu, Mihai Marin, Dumitru Buhai., Victor Sterom.

Secretar de redacţie: Nina Rachieru

Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; – Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru ARA şi al USR;- Ing. Gheorghe A. Stroia, membru correspondent Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte. Coperta: Piaţa Unirii din Focşani

Adresa redactiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369. Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-mail: ionelmarin55@gmail.com

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro

În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul

materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul I, Nr. 2, august

2013

ISSN 2343-8061

CUPRINS

1. Despre căderea sufletului şi paradigma mândriei – Ilarion Boca, pag. 3-4

2. Mult e dulce şi frumoasă…, Năstase Marin, pag. 4

3. C.P. Bălan - 77 de trepte, pag. 5-6

4. Gânduri despre „Luceafărul poeziei româneşti” – prof. D-tru Buhai, pag. 6-9

5. Călătorie prin istorie. Focşaniul de ieri şi de azi. Zilele mun. Focşani – Ionel Marin, pag. 10-14

6. În memoriam: Prof. univ. dr. ing. Ion Şt. Bazgan „inventator de geniu” al Vrancei, pag. 14-16

7. Gala Premiilor „Bogdania”, ediţia a II-a, 2013, pag. 16-18

8. Concursul de creaţie „Muguri şi flori”, ediţia a IV-a, Focşani, 11.06.2013, pag. 19

9. Festivalul „Baba Vrâncioaia”, ediţia a V-a, Bârseşti – I. Marin, pag. 20-21

10. Eseu: „Trăim murind continuu” – elev Flavius Simion, pag. 21-22

11. Poezie: C.P. Bălan, E. Evu, V. Sterom, Gh. A. Stroia, I. Boca, V. Ghican, Ion Bucovu, Ioana V. Dobre, D-tru Buhai, G. Petrovai, Maria Borzaşi, I. Marin, Iulian Bostan-Gohor, Adrian N. Popescu, Oana Ciceu, Valerian Mihoc, Raveca Vlaşin, V-le Popovici, Pavel Ferghete, Traian Vasilcău, Liliana Albu, Speranţa Miron, Florian Saioc, Ion Romanescu, Catrina danciu, pag. 23-37

12. Cioburi de cristal – aforisme de C. P. Bălan, pag. 38-41

13. Proză: Năstase Marin, Laura Ştreangă, pag. 42-53

14. Debut: Florica Bud - poezie, pag. 54

15. Poezii, poveşti pentru copii: I. Boca, Olimpia Sava, K. Nanu, pag. 55-60

16. Cronici literare, comentarii: Ion Bucovu, Gheorghe Stroia, Lucian Gruia, Mihaela Rotaru, Speranţa Miron, Dumitru Buhai, Elena Trifan, M.D. Popescu, I. Marin, pag. 60-80

17. Consideraţii despre artă (Elemente de filozofia culturii) – G. Petrovai, pag. 81

18. Carmen Kolcsar – Profil de pictoriţă (Porţi colorate ale veşniciei), pag. 81-82

19. Publicitate, pag. 82-84

20. Semnale editoriale, pag. 85

REVISTA BOGDANIA

3

Istoria nescrisă a lumii se sprijină pe temelia puternică a adevărului, aşa cum şi adevărul s-a sprijinit întotdeauna pe înţelepciunea şi onestitatea sfetnicilor ştiuţi sau neştiuţi, ascultaţi sau neascultaţi la vreme de către cei ce şi-au ars cu folos sau fără nici un folos clipa repede trecătoare. Aşa se face că astăzi, o mână mică de oameni se pot bucura de roadele sfinte ale adevărului istoric, indiferent dacă acestea cresc pe ramurile integrităţii noastre naţionale sau pe alte ramuri ale realităţii pe care o contemplăm. Dar aceşti înţelepţi nu au avut în vedere doar piscurile existenţei celei mai arzătoare pentru destinele unui neam, ci şi micile detalii ale vieţii, având în vedere faptul că adevărul nu are dimensiuni. El este, sau nu este. Din înţelepciunea acestor mari stâlpi ai luminii neînserate avem şi sintagma: sângele nu se face apă. Adevărat, sângele nu se face apă. Până şi inimile reci ca piatra au tresăririle lor la freamătul cunoscut sau recunoscut al apartenenţei la o identitate comună. Aşa cum normele scrise reglementează relaţii sociale, aşa şi regulile morale reglementează, înaintea dreptului scris, relaţiile dintre oameni aşezându-le pe făgaşul unei normalităţi deasupra căreia veghează candela de aur a divinităţii. Când oamenii respectă cu sfinţenie aceste norme morale sângele nu se face niciodată apă. Chemarea glasului străbun fulgeră, în acest caz, cu cea mai nobilă lumină copacul vieţii din rădăcini şi până în fructe. Când nu te regăseşti nici în rădăcini şi nici măcar în visul acelui copac, când nici în lege nu eşti şi propriile tale aberaţii sfidează ordinea firească a lucrurilor, oricât de mare ar fi zbuciumul tău pentru o frântură din gloria lumii, rămâi dincolo de oameni şi dincolo de tragediile lor. În acest caz, apa nu se face sânge nici măcar cu un munte de bani. Aşadar, cu toată deosebirea degetelor de la o mână, miracolul sângelui care nu se face apă se produce mereu. Fraţii rămân fraţi, uniţi prin magia unei vieţi cu bune şi mai puţini bune, prin amintiri sfinţite de zâmbetul mamei şi prin spiritul ocrotitor al tatei, dar şi prin lacrima sinceră ce brăzdează cerul sufletului cu focul

mistuitor al sfârşitului de cale. Şi totuşi, sunt suflete pentru care nici o tragedie nu este deajuns. Acestea, oricât ar mima normalitatea, rămân dincolo de normalitate. Oricât spectacol ar oferi prin zbuciumul lor, efortul lor rămâne neconvingător şi departe de inimi. Da, întotdeauna parodiile rămân parodii, aşa cum şi nebunii rămân nebuni, aşa cum femeia care nu-ţi este mamă, fiică sau soră, se poate întâmpla să-ţi fie cumnată. Iată, un alt exemplu când apa nu se face sânge oricâtă trâmbiţare ar fi spre o idee contrară. Cu toată deosebirea degetelor de la o mână, în ele se află ascunsă taina iubirii, care chiar şi nemărturisită, odată aşezată pe inimă îţi aduce liniştea şi pacea pe care nici o străină de sângele tău nu le poate aduce oricât de furtunos ar fi spiritul ei de frondă cu lumea. Realitatea demonstrează, încă o dată, că a avea nu înseamnă şi A Fi, căci omul nu se confundă cu suma banilor săi, ci el este, mai ales, suma investiţiilor de lacrimi şi de iubire ale mamei, în lungi şi albe nopţi de nesomn la căpătâiul pruncului său. Dincolo de această realitate tronează lenea, alienarea omenescului din om, demonizarea şi, din păcate, imixtiunea răului în lumea noastră, cu pretenţia de a impune, oricum, paradigma mândriei, pe care Dumnezeu i-a refuzat-o lui Lucifer la începuturi de lume şi de speranţă. Ce rămâne, totuşi, din aroganţa oarbă a femeii străine de sângele tău? Ce rămâne din lupta ei împotriva lumii, a legii şi a minimei moralităţi care ar trebui să caracterizeze orice fiinţă umană? Din păcate, rămâne spectacolul jenant al nebuniei necrezute şi necenzurate la timp.

Nu demult, mi-am condus sora cea mai mică pe ultimul ei drum în lumea aceasta. Nu mai spun nimic de tragismul situaţiei. Străina de sângele meu a petrecut de minune. A plâns, a râs, a sfidat şi a rânjit batjocoritor spre toţi şi spre toate, având conștiința fiecărui gest şi satisfacţia fiecărei clipe profanatoare. Am privit spre surioara mea, care rupându-şi cătuşele acestei vieţi pleca victorioasă la cer, şi am auzit strigând în în inima mea, glasul sângelui care nu se face apă. Apoi, am privit spre acel suflet chinuit de

Despre căderea sufletului şi paradigma mândriei – Ilarion Boca

Nr. 2; august 2013

4

răutate şi mândrie şi nu am auzit decât batjocura ei fără sfârşit. Aşa am înţeles, până la durere, că în viaţă sunt şi lucruri mai grave decât moartea, aşa cum spunea poetul Adrian Păunescu. Aşadar, decât o viaţă în păcat, mai bine o moarte în glorie. În rest, Dumnezeu cu mila şi iubirea SA peste căderile şi judecăţile noastre şi peste somnul unui înger frumos ca lumina pe care, oricum, nici o răutate nu-l mai poate atinge.

Mult e dulce şi frumoasă…de Năstase Marin

Limba ce-o vorbim/ altă limbă armonioasă ca ea nu găsim…” Cam aşa a glăsuit un poet extaziat despre limba română. Marele Eminescu a spus că este ”ca un fagure de miere” iar Alex. Mateevici a considerat-o ”un şirag de piatră rară/ risipită pe câmpie”. Aşa au fost (şi sunt) poeţii noştri! Au iubit-o (şi o iubesc) pătimaş, împodobind-o şi îmbogăţind-o cu frumoasele lor versuri, ”Chestiunile” lingvistice le filtrează cu nobleţea lor sufletească prin „filiera” de aur: simţire-emoţie-încântare-entuziasm-extaz.

Ca să vibrăm şi noi cu ei şi să iubim cu aceiaşi patimă limba moştenită de la înaintaşii noştri. Să ştim cine suntem şi să simţim că, în orice loc de pe planetă ne-am afla şi în orice împrejurare, avem datoria să o vorbim între noi corect, să o păstrăm ca pe…”un şirag de piatră rară” şi să o transmitem urmaşilor noştri intactă şi curată. Ca şi ei, la rândul lor…tot mai departe…prin iureşul puhoaielor de ani ”globalizatori”…tot aşa să o vorbească şi să creadă că este…”dulce şi frumoasă”.

Cât de dulce şi cât de frumoasă? Cât simţim noi. Pentru că nu există un etalon de frumuseţe pentru limbile vorbite pe pământ. Sigur că savanţii au găsit nişte principii pe baza cărora se poate compara o limbă cu altele. Dar şi în acest caz intervine subiectivitatea oamenilor şi fiecare crede ce vrea.

De pildă, o chinezoaică mi-a mărturisit că a învăţat foarte uşor limba română şi i se pare că e

frumoasă, melodioasă, cu sonorităţi rotunde şi plăcute. În schimb, un alt străin (nu-i spun etnia), mi-a declarat că limba română i se pare oribilă, cu sonorităţi ţipătoare, având cuvinte metalice care ”scrâşnesc”, cu unele sunete precum ”ţ” combinat cu unele vocale tari în silabe ca ”ţi”, ”ța”, „ţa”sau cu alte consoane în sunete precum ”cţ” , ”mţ” , nţ”. La fel, combinaţiile consoanei ”c” în ”ci” ,”ce”, ”sci”, ”şci”. Alte cuvinte sunt şuierătoare, cu sunete precum”să”,”șa”,”șea”, ”şea”, ori hârâitoare, prin folosirea consoanei ”r”, mai ales în combinaţie cu semivocalele ”ă” şi ”â”.

De altfel şi poetul roman Ovidius Publius Naso, exilat la Pontul Euxin în perioada 8 î.Hr-17 d.Hr. era de părere că: ”limba geţilor foloseşte prea mult sunetul ”r” care dă asprime cuvintelor şi face ca limba să fie dură”. De aceea Ovidiu numea limba geţilor ”Vox fera”, ”vox ferina”, caracterizând poporul Get după asprimea limbii: ”rigidos Getas”, duros Getas” (consemnat de N. Densuşianu în „Dacia preistorică”p.567 subsol Ovidiu:Triste v 7-17-12-55). Păreri şi păreri.

Şi mie mi se pare limba germană fiind imposibilă,cu unele cuvinte kilometrice şi o topică abracadabrantă, iar engleza ”înfiorătoare” cu pronunţia unor cuvinte care îţi stâlcesc limba. Dovadă că părerile menţionate sunt relative şi

subiective. Evident că sunt şi limbi considerate în cvasi-unanimitate că au muzicalitate în cuvinte,deseori terminate în vocale sonore,sau cuvintele sunt îndulcite cu unele consoane „moi”,înlocuind „r”- ul nostru cu”n”,”l”,”d”.

Dar nu din cauza asta limba română nu a devenit limbă de circulaţie internaţională. Alţii sunt factorii care determină universalitatea unei limbi şi,cred că nu trebuie să plângem din acest motiv. Altele sunt problemele limbii noastre şi altele îndoielile şi

nelămuririle mele pe care încerc să mi le explic. Cred, totuşi, că limba noastră este”dulce şi frumoasă”, pentru că este…”limba ce-o vorbim”.

Sfârşitul episodului 1 … (VA URMA)

REVISTA BOGDANIA

5

C.P. BĂLAN -77 de trepte

Revista Bogdania pe data de 27 iunie 2013, l-a sărbătorit pe Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (n. 27 iunie 1936, Sibiu) , prozator, poet, dramaturg, publicist, editor, traducător și artist plastic român stabilit în Statele Unite ale Americii;

membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, al Academiei Americano-Române de Ştiinţe şi Arte şi membru de onoare al revistei de creaţie şi cultură BOGDANIA, din Focşani. Cărţi publicate: “Dincolo de curcubeu”; “Zborul destinului”; “Oaspeţii din Elizeu” şi “Răzbunătorii”- toate romane, cunoscute publicului român. Foarte multe volume publicate în ţară şi în străinătate, printre care amintesc: “Stropi de rouă”, “Amplificările tăcerii”, ambele de poezii; “Cioburi de cristal”(4.000 de maxime şi cugetări, scrise în perioada 1955-1981), “Ispită şi virtute”(teatru), “Eminescu şi universul folcloric românesc”, “Să apropiem cerul de pământ”, “Enciclopedia imnurilor de stat ale ţărilor lumii”, “Viaţa lui Iisus”, “Nestinsa lumină”, “Visuri cosmice”, “Vagabond pe mapamond, “Zborul destinului”, “Eros-sonete”, “Conexiuni” şi altele.

În perioada 4-9 iunie 2013, la Chişinău, a avut loc cel de-al 37-lea Congres al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte (ARA). Organizarea acestuia i-a revenit Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „

Constantin Stere” (rector, prof. univ. Gheorghe Avornic) în colaborare cu Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare (preşedinte, acad. Valeriu Canter), Universitatea Tehnică a

Moldovei (rector, acad. Ion Bostan), Academia de Studii Economice din Moldova (rector, acad. Grigore Belostecinic), Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţeanu” (rector, acad. Ion Ababii), Institutul de Inginerie Electronică şi Nanotehnologii „D. Ghiţu” (director, M.C. Anatolie Sidorenco). Congresul şi-a deschis lucrările în Palatul Republicii din Chișinău, participanţilor fiindu-le adresat un cuvânt de salut din partea Preşedintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofte (mesager – consilierul preşedintelui, dr. conf. Mihail Şleahtiţchi). La acest mare for științific au participat 200 de cercetători din țară și de pe ste hotare, exponenți și susţinători ai arealului de ştiinţă şi cultură românesc, care au prezentat pentru discuții 133 de lucrări din diverse domenii ale ştiinţei. În cadrul rapoartelor plenare au fost vizate problemele principale ale Republicii Moldova în contextul integrării în cercetarea şi cultura mondială. Dintre comunicări evidenţiem în special lucrarea „Guvernanţa şi sustenabilitatea activităţilor spaţiale” (semnată de generalul dr. inginer, cosmonautul român Dumitru D. Prunariu). La acest congres scriitorul român american CRISTIAN PETRU BĂLAN, din partea Academiei respective, a primit Premiul pentru literatură pe anul 2013, pentru creațiile sale literare, dintre care cea mai originală este ”Enciclopedia imnurilor de stat ale țărilor lumii” , apărută în anul 2008 la editura Mileniul III din Ploiești. În prezența primului ministru al Republicii Moldova, dl. Iurie Leancă, și a Rectorului Universității ”Constantin Stere” din Chișinău, dl. Prof. Univ. Gheorghe Avornic, premiul i-a fost înmânat d-lui Cristian Petru Bălan de Președintele Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte

ANIVERSĂRI

Nr. 2; august 2013

6

(ARA), dl. Prof. Univ. Ion Paraschivoiu. Primiţi şi felicitările noastre. Afirm, cu certitudine că în interiorul sufletului domnului – Cristian Petru Bălan, există Raiul, o frumuseţe din care muguri de ecouri, de dincolo de ocean, ne învăluie, pe noi românii, cu valuri de iubiri şi”visări albastre”. Este Românul cu patria permanent în inimă şi suflet. Este o fiinţă adorabilă, dedicată în întregime propăşirii neamului românesc. Deşi a realizat o vastă şi diversificată operă, este modest şi foarte respectuos cu semenii. Iubeşte: copii, florile, artele şi tot cei frumos…Am avut onoarea de a fi în juriul Festivalului-Concurs de creaţie literară “Bogdania” şi anul trecut (Ateneul Popular) şi în acest an, la Focşani, (Galeriile de Artă), pe data de 15 iunie 2013, unde a încântat, transferând o parte din bogăţia sa, spirituală, întregii asistenţe. Colectivul redacţional al revistei Bogdania, prietenii, vrâncenii, vă urează maestre, distinse domn profesor Bălan: sănătate de aur, putere de creaţie, noi realizări artistice, bucurii sufleteşti deosebite şi împlinirea tuturor viselor şi dorinţelor.

Redacţia revistei Bogdania

Gânduri despre “Luceafărul poeziei româneşti”

Dacă ar fi trăit în vremurile patriarhale, Mihai Eminescu ar fi împlinit, la 15 ianuarie a.c., 163 de ani!… N-a trăit atunci… și a viețuit doar 39 de ani (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), dar a rămas, în istoria neamului românesc, ca poetul nostru național, iar noi : românii trebuie să ne aducem aminte de el, să-i citim poeziile și proza cu bucuria descoperirii „poetului nepereche al literaturii române”.

Luceafărul i-a strălucit atât de puternic deasupra capului, când s-a născut, încât acum este cel mai mare poet român din toate timpurile: „ sfântul preacurat al ghiersului românesc”, cum îl numea Tudor Arghezi. Este considerat, pe plan național, un exponent nedezmințit al pământului românesc, mai întâi prin limbă și apoi prin stilul său unic în literatura universală. Versul eminescian este un cântec sfânt ce atinge sufletul la citirea lui prin îmbinarea sunetelor așezate cu migala geniului celui mai mare scriitor român, care „a căzut – cum spune criticul literar Garabet Ibrăileanu – în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi”.

„Nu spera când vezi mișeii La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii, De-ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăși Între dânșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș: Ce e val ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momește în vârtej; Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături, De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu–a tale sfaturi, Dacă ști a lor măsură;

Zică toți ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece, Ca să nu-ndrăgești nimica,

Tu rămâi la toate rece.” (Eminescu:„Glossă”,1883)

Apariția meteorică a tânărului poet Eminescu a salutat-o – cu noblețe și admiraţie – „bardul de la Mircești”: Vasile Alecsandri, scriind poezia „Unor critici”, în care versurile sale profetice ne sugerează răsăritul unui tânăr „luceafăr al poeziei românești”:

„E unul care cântă mai dulce decât mine? Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte s-ajungă cât mai sus, La răsăritu-i falnic, se-nclin-al meu apus…”

REVISTA BOGDANIA

7

Eminescu este geniul culturii românești, făuritorul limbii noastre literare.

Poetul scria despre sine: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Din acest popor înțelept și bun; și din visteria creaţiilor sale artistice a cules, a șlefuit, creând giuvaieruri literare, de care m-am bucurat și eu din tinerețe, pe care le-am citit, le-am îndrăgit, le-am studiat și le-am transmis elevilor mei, la lecțiile despre misteriosul poet Eminescu, sau despre care am scris, în cursul anilor ce s-au scurs… Eminescu a fost poetul tinereții mele.

O admirabilă descriere a poetului, pe când acesta avea doar 17 ani, o face marele Caragiale (În: „Opere”, vol.3): „Era o frumusețe. O figură clasică încadrată de niște plete mari negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuiri viitoare… Așa l-am cunoscut atuncea, aș a a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit de toate; aici o abstinență de pustnic; aici lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându -i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă – Ciudată amestec]tură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!… Acest Eminescu a suferit multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată și nu dintr -una care se găsește pe toate cărările…”

Pe 15 ianuarie a.c., s-au împlinit 163 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, iar pe 15 iunie a,c, 124 de ani de la moartea lui (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889): poetul genial, prozatorul, gânditorul, omul politic, conservatorul, gazetarul erudit, redactorul șef al ziarului „Timpul”, „luceafărul poeziei românești”. La acest popas, de amintiri, recitim poeziile și proza eminesciană, simțind cântecul poeziilor sale ce ne emoționează și ne încântă, simțindu-ne fericiți să vorbim limba în care a scris – așa de frumos! – autorul versurilor, scrise pe când avea doar 16 ani:

Cum mângâie dulce, ușor

Speranța pe toți muritorii!

Tristeți, durere și lacrimi, amor

Azilul își află în sânu-i de dor

Și pier, cum de boare pier norii…

Eminescu a fost un magician al cuvântului românesc. Sub condeiul său, cuvintele se lăsau înfrumusețate, prin schimbare și îmbinare, iar consoanele și vocalele, așezate și parfumate la locul lor cu migală găsită, apar, sub vraja cuvintelor potrivite, ca niște petale frumos aranjate, încântându-ne privirea și auzirea, din șoaptele lor fericite…

Poetul își mărturisește truda, ca să găsească sensul şi forma potrivită:

De mult mă lupt citind ’n vers măsura,

Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,

Ca s-o aştern frumos ’n lungi şiraguri,

Ce fără piedici trec sunând cezura. (Iambul, s.1)

„Ceea ce caracterizează – scria Titu Maiorescu – mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o așa de covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-și întipărește vreodată nu-i mai scapă, încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nic i o silă, era aproape exclusive lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână”. Cu această „covârșitoare inteligență” și cu talentul său înnăscut, Eminescu a creat valori literare “nepereche”, în care a valorificat creațiile folclorice, dar și ideile epocii, fiind influențat de filozofia lui Kant și Schopenhauer, dar și de cea indiană. A scris enorm de mult, într-o viață scurtată, de o boală necruțătoare. O viață de om nu ajunge să fie descifrate caietele eminesciene. Aceste manuscrise – în număr de peste 15.000 de pagini – la care se adaugă miile de pagini ale gazetelor ce le-a scos, ne arată nu doar un geniu poetic, dar și un sârguincios prozator, un gânditor profund, un visător, un critic vehement al relelor din societatea vremii sale, un sârguincios semănător de mirabile semințe pe firmamentul literaturii noastre, un făuritor de valori, create printr-o muncă neîntreruptă, începută din anii tinereții și până ce ceața necruțătoare a bolii i-a întrerupt izvorul inspirației și l-a trecut ’n lumea tăcerii…

„Cu gânduri și cu imagini

Nr. 2; august 2013

8

Înnegrit-am multe pagini;

Ș-ale cărții, ș-ale vieții

Chiar din anii tinereții.”

Eminescu a scris multe pagini, cu scrisul lui frumos și cu migala creatorului de valori estetice, a unui artizan de cuvinte. A scris enorm, într-un timp scurt, dar a vrut să lase la lumina tiparului doar giuvaierurile creației sale. Eminescu are un singur volum de poezii, pe care l-ar fi vrut intitulat „Lumina de lună”, dar a lăsat în manuscrise comori literare, pe care le-au cercetat, le-au transcris și le -au adus la lumina tiparului urmașii lui, care au înțeles că tot ce a scris Eminescu era de valoare și trebuie cunoscut.

Aș putea spune că Eminescu a fost un miracol al culturii românești, care a făcut pe cercetători să se dedice muncii migăloase de scoatere la lumină a operei sale, care este „un spectacol extraordinar ce ți -l dă o conștiință de cult ură deschisă/ către tot”. A fost „omul deplin al culturii românești”, dar a rămas „luceafărul nemuritor și rece” prin limba literară, creată de el cu sârguința lui genială: o limbă română dulce, ca un fagure de miere, curgătoare și armonioasă, un cântec sfânt, iubit și păstrat, cântat și adorat de orice român adevărat, oriunde ar vorbi limba frumoasă șlefuită cu migală și de Eminescu. Românul recunoaște versul eminescian, când îl citește sau îl aude, oriunde s-ar afla pe pământ.

Spune-mi, cititorule, nu recunoști că-s eminesciene, versurile de mai jos? Nu-ți pătrund în suflet și -ți fac inima să tresalte de emoție și, poate, de bucurie că vorbești și tu limba aceasta dulce și sfântă: limba română?

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău… Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Prin creația sa poetică, Eminescu poate fi pus alături de cei mai mari poeți din literatura universală. Gama sa lirică este impresionantă, iar versurile din poezia eminesciană sunt de o frumuseţe unică. Mijloacele sale artistice sunt ale unui geniu, sub pana căruia cuvintele se transformă, devenind „ființe”ce se lasă sculptate,

ca să germineze idei, sentimente: bucurie și nostalgie, durere și speranță. Eminescu reprezintă ce este mai bun în literatura română. În scrierile lui, găsim frumusețea formelor, realizate prin folosirea unei limbi curgătoare, dulci și armonioase, teme complexe, un spirit critic necruțător, ironia subtilă, inspirate elogii aduse poporului, din care s-a ridicat, descrieri neîntrecute ale naturii, scene istorice, miturile, pe care le leagă de istoria poporului nostru. Poezia lui Eminescu are un ton melancolic de dezamăgire și de tristețe. Cred că melancolia era parte din sufletul poetului, dar dezamăgirea s-a cimentat la contactul cu realitatea crudă și nedreaptă. Multe poezii scrise de Eminescu, în prima tinerețe sau în an ii d e a pogeu creativ, au tonul de tristețe și de dezamăgire, caracteristic celui mai mare poet romantic de la sfârșitul secolului al 19-lea. Când tot se-nveselește, când toți aici se-ncântă,

Când toți își au plăcerea și zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

La patriei dulci plaiuri, la câmpu-i râzători. (Din străinătate, s.1, 1866

Mai am un singur dor;

În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape.

Să am un cer senin,

Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. (Mai am un singur dor, s.1,

1883)

Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul:

Ce-ți pasă ție, chip de lut Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece. (Luceafărul, 1883)

Eminescu este un exponent al poporului român, mai întâi prin limbă, apoi prin stil. Gama

REVISTA BOGDANIA

9

sa lirică cuprinde istoria și natura românească, trecutul, prezentul și viitorul poporului român, ecoul miturilor din folclorul nostru și din literatura universală, filozofie, știință, înţelepciunea populară. În scrierile eminesciene, găsim sentimente de exaltare, de extaz, de visare, de duioșie, de revoltă, de sarcasm. Poezia sa este realizată în forme diverse, dar perfecte, cuvintele fiind închingate în structuri fixe, dar armonioase, ca în sonet sau în versuri libere, ori în proza ritmată.

Lirica eminesciană este o bogăție estetică a culturii noastre. „Din această lirică, notează criticul literar Edgar Papu, se înalță cele mai neobișnuite sunete: ecouri depărtate, chemări care se sting, murmure de ape, cântări furate de vânt sau absorbite de lăcomia depărtărilor, voci șoptite, foșniri de frunze, fâșâit de ierburi, șopot de izvoare,, ropot de cascade, glasuri înăbușite parcă din adâncul pământului sau funduri de abisuri, dar în același timp și tunete, și furtuni nimicitoare, și muget de valuri. În poezia sa, doarme fluierul, plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucnește orga, tun] ă surlele apocaliptice. Se modulează infinit, cu sunetele, toate stările, toate senzațiile, toate simțirile, toate nuanțele lăuntrice, a dorului, a urâtului, a aleanului, a pustiului, toate la cel mai înalt grad de perfecțiune.” Nu -i o simfonie a înserării poezia „Somnoroase păsărele?”(1883)

Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele – Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codru negru tace; Dorm și florile-n grădină-

Dorm în pace!

Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce – Fie-ți îngerii aproape,

Somnul dulce!

Peste a nopții feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis și armonie – Noapte bună!

Poeziile eminesciene au o frumusețe aparte, iar muzicalitatea lor a încântat generații de cititori

fideli. Multe poezii ale bardului de la Ipotești au fost transformate în cântece. Mai ales poeziile sale de dragoste pribeagă, ce emană tristețe, dezamăgire, dor și singurătate… Ne amintim de romanțele și cântecele de vioară, pe versurile eminesciene: „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Somnoroase păsărele”, „De ce nu-mi vii”, „Săra pe deal”, „Departe sunt de tine”, „Te duci…”, „Ce te legeni…”, „De-oi adormi…”, „O, mamă, dulce mamă,…” „Eminescu, scria Tudor Vianu, a dat poeziei românești dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spațiu și în timp, și în care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc și până în concepțiile cele mai înalte ale rațiunii.” Mihai Eminescu este valoros nu doar prin poezia sa lirică, ci și prin scrierile lui politice din proza sa gazetărească sau prin poeziile în care își exprimă dragostea și admirația lui pentru trecutul țării, ca în „Rugăciunea unui dac” sau frumoasa urare adresată patriei iubite, din „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutul mare, mare viitor!

Eminescu și -a iubit patria. A fost un mare naționalist. A admirat trecutul țării și pe înaintașii, care și-au apărat glia sau au contribuit la propășirea neamului și a culturii sale, dar a criticat viciile contemporanilor.

Eminescu a lăsat, deși a murit la 39 de ani, o operă literară impresionantă ca valoare și volum, strălucind pe „orbita valorilor românești și universale”.

Aș fi dorit să scriu mai mult despre Eminescu ca poet romantic de excepție și mai ales să analizez frumusețea versurilor sale, metrica versurilor,

mijloacele artistice mânuite cu dibăcia unui talent de geniu, să analizez filonul epic al celor cinci scrisori (satire), imensa proză ziaristică, dar, la acest popas în timp, doar strecor dorința mea ca cititorul să-și reamintească sau să fie dornic să cunoască valoarea estetică a operei celui mai mare poet român din toate vremurile.

Nr. 2; august 2013

10

Călătorie prin istorie. Focşaniul de ieri şi de azi. Zilele Mun. Focşani – Ionel

Marin În Focşani, timp de patru zile, începând cu 04 iulie, Consiliul Judeţean Vrancea, Primăria Focşani, împreună cu instituţii de cultură din oraş, au organizat şi asigurat buna desfăşurare a ZILELOR MUNICIPIULUI FOCŞANI. În paralel s-a organizat şi Festivalul Berii. Programul a cuprins trei festivaluri, lansări de carte, spectacole de teatru (“Rătăciţi în dragoste”), cu actorii Teatrului Municipal Focşani, director Sorin Francu, un târg al meşterilor populari, o paradă a costumelor populare pe principalele străzi ale oraşului, competiţii sportive şi de şah, concerte de muzică populară şi uşoară în Piaţa Unirii dar şi în alte locaţii. Un fapt deosebit a fost: Premierea elevilor de gimnaziu şi liceu care au obţinut premii la olimpiade şi la concursurile naţionale organizate în acest an. Premiul cel mai mare, în valoare de 600 de lei, l-a obţinut Alexandra Robu, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional “Unirea”, aceasta obținând locul I la Olimpiada de Neuroştiinţe, faza naţională. Un alt unirist, Florin Mocanu, a primit un tichet valoric în valoare de 400 de lei pentru obţinerea locului I la Olimpiada de limbă germană. Tot 400 de lei a

câştigat şi Loredana Georgiana Palade de la Liceul de Artă “Gheorghe Tătărăscu” pentru Locul I la pictură. De asemenea, 79 de profesori cunoscuţi, cei mai mulţi de matematică şi limba romană, au primit felicitări şi diplome de merit pentru activitatea performantă de la clasă. De asemeni 79 de sportivi, de la cluburile din oraş, dar şi antrenorii lor, au fost premiaţi pentru rezultatele obţinute, cu premii între 100 şi 600 lei şi cu diplomă de merit, nu în ultimul rând cuplurile de “aur”.

EVENIMENTE

REVISTA BOGDANIA

11

De un mare succes s-au bucurat: Festivalul internaţional de folclor “Plaiurile Mioriţei”, organizat de Ansamblul Folcloric “Ţara Vrancei”, condus cu măiestrie şi dăruire de cunoscuta cântăreaţă populară- Maria Murgoci. Au participat, în acest an, ansambluri: “Codru”din Orhei ( Republica Moldova), Ansamblul folcloric “Pisecan”, Pisek (Cehia), Ansamblurile “Karasu” din Medgidia, fanfara “Trandafirul” din Calafindeşti (Suceava), Ansamblul “Kymata” din Ploieşti şi altele. În perioada 05-07 iulie s-a desfăşurat şi a XIV-a ediție a Festivalul - Concurs Naţional de dans pentru copii “Ritm”. Au participat formații din: București, Cluj, Alba Iulia, Cugir, Oradea, Cărași, Sighişoara, Ploieşti şi Botoșani. Vrancea a fost reprezentată la acest festival de formaţiile "Ritm" şi "Dănuţ" din cadrul Centrului de Zi "Dănuţ" din Broşteni şi de ansamblurile folclorice din Vintileasca şi Păuleşti. Profesoara Diana Tănase a fost coordonatoarea festivalului în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Vrancea, Casa de Cultură "Leopoldina Bălănuță" din Focşani şi cu sprijinul Primăriei Focșani. Marea surpriză a fost Ediţia a IX-a a Festivalului Coral internaţional “PASTORALA”, la care au participat coruri din România, Bulgaria dar şi Grecia. Corul Pastorala, aflat în subordinea Consiliului Local, împlineşte anul acesta 35 de ani de activitate muzicală neîntreruptă. Invitaţii prezenţi au remarcat susţinerea de care se bucură corul din partea primăriei, sprijin greu de găsit în alte oraşe din ţară. În dimineaţa zilei de 06 iulie, la Mausoleul Eroilor „Mărăşeşti”, corurile reunite au interpretat melodii sub genericul „Omagiul eroilor neamului”. Vrâncenii au avut bucuria să asculte coruri precum: Corul „Dobrudjanski Zvutsi” din Bulgaria, condus de Elvira Pastarmadzhieva, Corul „Lyra” din Buzău, Corul „Camerata” din Brăila, Corul „I.D. Chirescu” din Cernavodă, Corul „Nicolae Oancea” din Bucureşti (condus de focşăneanul Marius Crucianu), Ansamblul „Patos” din Bucureşti, Corul „Pastorala” din Focşani, dirijor Prof. Dumitru Săndulachi, Corul „Preludiu” din Bucureşti, Corul „Armonia” din Constanţa. Fiecare Cor a susţinut mini-recitaluri atât în Piaţa Unirii cât şi la Teatrul Municipal. Programul a fost prezentat de conf. univ. dr. Ioan Golcea, şeful catedrei de dirijat coral din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică, București. „În

cadrul festivalului au avut loc 28 de recitaluri şi concerte ale formaţiilor participante. Astfel, în cadrul Zilelor Municipiului Focșani, Festivalul Coral Internaţional „Pastorala” face ca Oraşul de pe Milcov să devină capitală a cântului coral”. Iniţiatorul acestui “regal coral” domnul Prof. Dumitru Săndulachi, din Focşani. De remarcat că alături de Dan Suciu, din juriul de onoare al festivalului au făcut parte meșterii: Voicu Enăchescu, dirijorul Coralei Preludiu, Constantin Arvinte şi Ion Pelearcă, Alina Parvulescu, secretar al Asociaţiei Naţionale Corale, dar şi reprezentaţi ai autorităţilor locale. Tot în cadrul Zilelor Municipiului Focşani a avut loc duminică, 07 iulie, un concert festiv susţinut de Orchestra de Cameră „Unirea“, la Ateneul Popular „Mr. Gh. Pastia“, cu ocazia împlinirii a 154 de ani de la Unirea celor două Principate – Moldova şi Ţara Românească.

O călătorie prin istoria Focşanilor. Simpozionul şi lansarea cărţii „Focşanii de altădată” a lui Dimitri F. Caian şi I.M. Dumitrescu, reeditată în aceste zile la Editura Terra din Focşani. Scurt istoric al Focşanilor

Fiecare localitate are un istoric aparte, însă al municipiului Focşani, pentru români şi mai ales pentru noi,vrâncenii, este deosebit, oferindu-ne un motiv de mândrie dar şi de recunoştinţă faţă de înaintaşi. Oraşul Focşani, cunoscut şi sub numele de ”Oraşul de pe Milcov” sau ”Oraşul Unirii”, este atestat documentar după unii istorici în anul 1546, când este menţionat într-un registru vamal de la Braşov numele de Hartan de Fotschein, negustor armean din această zonă. După alţi cercetători, oraşul este atestat în 25 ianuarie 1575, când domnul Ţării Româneşti, Alexandru Mircea, aminteşte într-un document al vremii că ”m-au lovit moldovenii cu Ioan Voievod cu înşelăciune la satul Focşani”. Însă aşezarea este cu mult mai veche, descoperiri arheologice arătând că spaţiul ocupat azi de oraşul Focşani a fost traversat şi locuit chiar în perioada migraţiilor.

Fiind traversat de râul Milcov, cel pe care voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, stabileşte în anul 1482 hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, Focşaniul devine din sat, târg, apoi

Nr. 2; august 2013

12

cea mai importantă aşezare dintre Râmnicu Sărat şi Trotuş.

Focşaniul trăieşte actul unirii celor două Principate Române, Moldova şi Muntenia (24 ianuarie 1859), acesta fiind un moment de cotitură în istoria poporului român. Între anii 1858-1862 la Focşani funcţionează Comisia Centrală, responsabilă cu întocmirea legislaţiei comune a celor două Principate. La 6 iulie 1862, printr-un decret de unificare semnat de Al. I. Cuza, se realizează unirea celor două părţi ale oraşului Focşani, acesta devenind reşedinţa judeţului Putna. În anul 1864 ia fiinţă Camera de Comerţ şi Industrie, Spitalul Judeţean. După anul 1900 se construiesc Palatul de Justiţie, Şcoala Secundară de fete-actualul Colegiu Naţional “Al. I. Cuza”, Palatul administrative al fostei Prefecturi.

În Primul Război Mondial, după ce în anul 1916 oraşul intră sub ocupaţie germană, se semnează la Focşani, în 1917, armistiţiul între reprezentanţii armatei române şi cei ai Puterilor Centrale. În memoria Eroilor a fost ridicat în anul 1926 Mausoleul Eroilor şi Monumentul Eroilor Regimentului 10 Dorobanţi. În perioada interbelică se finalizează Ateneul Popular “Mr. Gheorghe Pastia”, Banca Naţională şi Palatul Telefoanelor. Focşaniul de azi, reşedinţă al judeţului Vrancea din anul 1968, este un oraş modern, în plină dezvoltare şi afirmare.

Focşaniul de altădată şi personalităţile care au marcat destinul acestor locuri au fost evocate, în cadrul simpozionului “Focşanii de altădată”, care s-a desfăşurat, pe 05 iulie, la Ateneul Popular “Mr. Gh. Pastia”. Timp de două ore, invitaţii de la prezidiu, profesori şi specialişti care au studiat ani întregi istoria Focşaniului, au vorbit unei audienţe numeroase, care a umplut la refuz sala mică a Ateneului, despre fapte şi personalităţi marcante ale târgului de pe Milcov. Au luat cuvântul muzeograful Dumitru Huţanu, profesorul de istorie Cezar Cherciu, referentul de la Arhivele Naţionale Florin Dîrdală, bibliotecarul Gabriel Funica şi profesorul Costică Neagu. Directorul Teatrului Municipal, Sorin Francu, a moderat această

întâlnire. Vorbitorii au încântat audienţa, au vorbit despre lucruri deosebite din istoria oraşului nostru, personalităţi de seamă, precum arhitectul Ion Mincu şi inginerul Anghel Saligny, despre construcţia Teatrului Municipal şi personalitatea filantropului Maior Gh. Pastia, despre istoria Bibliotecii Judeţene, aşa cum apar ele în documentele vremii. ”Se împlinesc 467 de ani de la apariţia primului document despre Focşani, oraş care a avut o istorie tumultoasă şi eroică. Râul Milcov a fost Iordanul unităţii noastre naţionale, iar Focşaniul este o parte integrantă din istoria noastră naţională”, a spus istoricul Cezar Cherciu, care a lansat în urmă cu trei ani cartea ”Focşanii - O istorie în date şi mărturii (sec. XVI- 1950)”.

La eveniment au fost prezenţi primarul Decebal Bacinschi, protopopul Valeriu Balica, consilieri locali, şefi ai instituţiilor subordonate şi angajaţi ai Primăriei Focşani, directori de şcoli şi licee din municipiu, poeţi şi scriitori vrânceni, dar şi invitaţi de peste hotare, respectiv primarul din Orhei, Republica Moldova. Simpozionul a fost prilejuit şi de lansarea cărţii „Focşanii de altădată” (Editura Terra, Focşani, 2013), care reuneşte două lucrări importante despre Focşani: ”Istoricul oraşului Focşani” de Dimitrie F. Caian şi ”Însemnări cu privire la oraşul Focşani” de I. M. Dumitrescu. Reeditarea acestor cărţi, într-un singur volum, a fost coordonată şi îngrijită de profesorul Costică Neagu şi a apărut sub patronajul Asociaţiei Personalului Didactic ”Simion Mehedinţi”, cu sprijinul financiar al Primăriei Focşani. Această carte nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui focşănean. ”Lansarea acestui volum este un bun prilej de a marca câteva momente importante din istoria oraşului nostru şi pentru a renaşte sentimentul de dragoste al focşănenilor pentru oraşul lor”, a spus profesorul Costică Neagu. Cartea „Focşanii de altădată” poate fi găsită în curând şi în format electronic pe site-ul Bibliotecii Judeţene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea.

După simpozion, a avut loc, la Muzeul “Trepte de Istorie” din Piaţa Unirii, o acţiune organizată de Ateneul Popular ”Mr. Gh. Pastia”(d-na Carmen Cazaciuc),o prezentare multimedia intitulată ”Focşanii înainte de 1859”, urmărită cu interes de focşăneni.

REVISTA BOGDANIA

13

”Trepte de istorie”în actualitate -“Sentimentul Patrie”Ce mai înseamnă

patriotismul astăzi? Muzeul ”Trepte de istorie” din Piaţa Unirii a fost redeschis, şi pe data de 04 iulie, începând cu ora 17.00, a avut loc - o întâlnire, sub forma unui atelier interactiv, intitulat ”Sentimentul Patrie”, organizat de Ateneul Popular ”Mr. Gh. Pastia”. “Mă bucur că putem, iată, şi în 2013 să vorbim fără nici un fel de reţineri despre patrie, ca spaţiu, ca apartenenţă la ceva ce ne este drag sufletului şi inimii”, a spus directorul Ateneului, domnul Valentin Gheorghiţă. Acţiunea s-a desfăşurat în cadrul proiectului IntegrART şi a avut ca partener Liga Scriitorilor din România – Filiala Vrancea. În cadrul acestei manifestări au fost puşi ”faţă în faţă” reprezentanţi ai mai multor generaţii, copii, tineri şi vârstnici. Organizatorii şi invitaţii, printre care directorul Ateneului Popular, Valentin Gheorghiţă, Odette Irimia, coordonator de proiecte la Ateneu, scriitorii: Mariana Vicky Vârtosu, Petre Ababoeru, Ionel Marin, Gheorghe Suchoverschi şi alţii au evocat ce înseamnă pentru ei sentimentul de apartenenţă, dorul de locurile natale şi noţiunile de ”patrie” şi de ”acasă”. Au fost recitate poezii, iar grupul Acord din Focşani a exprimat prin muzică sentimentul de a fi printre ai tăi.

Ulterior, publicul a urmărit un material video cu diverşi oameni de toate vârstele care răspundeau la întrebarea “Ce înseamnă patria, ce înseamnă patriotismul?”. “Pentru mine Patria înseamnă ţara mea, locul la care ţin cel mai mult, locul unde am toate amintirile. Nu aş dori o altă ţară. Ştim cu toţii care sunt defectele sau neajunsurile României, dar cred că ar trebui să ne iubim ţara cu bune şi rele”, a spus o tânără intervievată de cei de la Ateneu. “A fi patriot înseamnă să îţi iubeşti ţara, familia şi neamul. Înseamnă să vrei să faci ceva bun pentru ea”, a mai spus unul dintre cei prezenţi. Ulterior discuţia a decurs liber, fiecare dintre participanţi spunând ce

înseamnă a fi patriot şi care mai e rostul sentimentului patriotic într-o lume tot mai globalizată.

Pe 05 iulie 2013, focşănenii au admirat Parada costumelor populare ale artiştilor din mai multe ţări şi din grupul minorităţilor naţionale. Oaspeţii veniţi la Focşani, au adus cu ei cultura tradiţională prin îmbrăcăminte, cântec şi dans. Artişti turco-tătari, eleni, moldoveni, cehi, ucraineni şi aromâni au încântat inimile tuturor cu costume frumoase, brodate manual şi care s-au prins în horă, în Piaţa Unirii, întărind legătura prietenească a artiştilor. Parada a avut un traseu lung, din central oraşului - Str. Cuza Vodă, Republicii, Bulevardul Gării până în Piaţa Gării. În cadrul ediţiei a II-a a Târgului Meşterilor populari din Vrancea, timp de două zile, au participat meşteri populari, printre care: Tudoriţa Lupaşc (Nereju) cu podoabe, mărgele, dogărie mică, Pavel Lupaşc (Nereju) cu măști şi instrumente populare, Şerban Terţiu (Nereju) cu măşti populare, Lenuţa Terţiu (Nereju) cu ştergare, Ion Stanciu (Nistoreşti) cu instrumente populare, Mioara Lazăr (Nistoreşti) cu ţesături populare, păretare, Gheorghe Ţimiraş (Câmpineanca), meşter în arta metalului, Ionel Ene (Mera), cu sculptură populară, Geană Ţică (Soveja), cu ţesături populare, păretare şi costume populare, Maricica Mărăşteanu (Câmpuri), cu ştergare, Huşcă Aneta (Bîrseşti) cu ştergare, Gina Dumitraşcu şi Florentina Trifan (Reghiu), cu produse culinare tradiţionale, preparate în casă. Din program nu au lipsesc demonstraţiile practice ale tehnicilor de lucru tradiţionale. Evenimentul a fost organizat de Centrul Judeţean pentru Promovarea Culturii Tradiţionale, Artelor şi Meseriilor şi Consiliul Judeţean. Din peisajul pestriţ oferit de tarabele de lângă Cinematograful Balada, printre comercianţii de mărgele, jucării, inele, perne, ii, carpete, vaze, farfurii, oale şi ulcele, se detaşează clar exponatele pline de gingăşie şi culoare ale artistului Cristi Comănici şi anume pietre pictate. În fiecare seară au avut loc spectacole de muzică uşoară. Pe scena din centrul oraşului au cântat: formaţia Etno, Sore (interpreta cunoscută din serialul ”Pariu cu viaţa”), Maximilian, Anna Lesko, Raluka, Alexandra Ungureanu & Crush, Mandinga, Ro-mania, Like Chocolate, Anka şi Puya şi alţii. Merită evidențiată şi echipa Pro FM Party Mix (DJ LLP şi MC Lala). „Suntem onoraţi că suntem şi astăzi aici, alături de

Nr. 2; august 2013

14

focşăneni. Noi suntem obişnuiţi cu publicul din Focşani pentru că am mai fost aici, iar evenimentul este unul frumos. Publicul este unul primitor şi călduros şi abia aşteptăm să intrăm pe scenă. Am venit cu piese noi, cu noul single şi vreau să-l cântăm împreună. Vreau să văd dacă publicul din Focşani ştie piesa Bling, Bling”, au spus şi membrii formaţiei Mandinga. Pe întreg parcursul manifestărilor, atmosfera a fost frumoasă, caldă, civilizată. Toată lumea a avut de câştigat. Felicitări organizatorilor, tuturor artiştilor dar şi focşănenilor, trăitori demni ai acestor minunate meleaguri vrâncene.

În memoriam

Prof. univ. dr. ing. ION Şt. BAZGAN, “inventator de

geniu” al Vrancei. Spiritul “inventatorului de geniu” Ing. Ion Basgan dăinuie în ţară dar și în Focşani, locul de naştere al savantului şi datorită dragostei, devotamentului fiului Ion Bazgan junior, care respectă testamentul părintelui de promovare

a inteligenţei româneşti în lume.

Pe 24 iunie 2013 s-au împlinit 111 de ani de la naşterea marelui inventator român, inginerul Ion Şt. Basgan. A fost autorul a peste 50 de lucrări, publicate în țară şi străinătate, unele premiate de Academia Românã. A reprezentat ţara la congresele internaţionale ale petrolului. Apreciat de Consiliul profesoral al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București a fost numit profesor onorific la Catedra de economia petrolului, unde între 1933-1944 a predat cursul “Rentabilitatea întreprinderilor petroliere”.

Fiu al preotului Ştefan Basgan şi al Mariei, s-a născut la Focşani, unde a urmat cursurile Şcolii primare nr.2 care astăzi îi poartă numele şi în faţa căreia este amplasat bustul savantului dezvelit la 19 iunie 2001. A absolvit şcoala nr. 2, ca premiant şi a continuat cursurile Liceului

Internat din Iaşi, fiind remarcat de iluştrii profesori ai vremii, printre care: Teodor Bădărău, Ghe. Lascăr şi Ion Roianu. După absolvirea liceului, candidează la o bursă de studii, scoasă la concurs de Societatea Petrolieră „Steaua Română”, având ca amendament, la contractul cu societatea, ca după absolvire, cel puţin cinci ani să lucreze ca salariat al acesteia. Obţinând bursa, a plecat în 1920 să studieze la Şcoala Superioară de Mine şi Metalurgie de la Leoben (Austria). După terminarea studiilor şi obţinerea titlului de inginer în 1924, a efectuat un stagiu de practică la exploatările de petrol de la Pechelbronn din Alsacia (Franţa), unde exploatarea petrolului se efectua prin galerii miniere.

Este interesant de menţionat că în timpul studenţiei a avut parte de două dueluri şi un accident de cale ferată, având norocul să scape sănătos.

Ca preşedinte al Societãţii studenţilor români din Leoben -“Sonda”– a refuzat să adere la mişcările studenţeşti de dreapta, fapt pentru care a fost felicitat de marele savant român, prof. Nicolae Iorga.

În luna august 1925, s-a întors în ţară, de la Leoben şi conform contractului s-a angajat ca inginer de foraj la Societatea „Steaua Română”, urmând să lucreze în zona Moreni – Gura Ocniţei. Urmărind săparea sondelor pentru exploatarea petrolului, observă că forajele se executau empiric şi că nu există o bazã teoretică ştiinţifică a acestor lucrări şi se dedică cercetărilor în vederea stabilirii unor principii privind efectuarea găurilor de sondă cu ajutorul instalaţiilor de foraj.

Dupã mai mulţi ani de observaţii şi măsurători reuşeşte să stabilească o relaţie între principiul lui Arhimede şi acţiunea prăjinilor de foraj, aducând în acest “caz particular” o contribuţie la cunoscutul principiu al învăţatului grec Arhimede din Siracuza (287-212 î.H.).

În studiile sale, observând aplicarea principiului lui Arhimede şi a principiului sonicităţii elaborat de ilustrul savant român Gogu Constantinescu (1881-1965), stabileşte în 1932 efectul Basgan. Rezultatele studiilor sale le comunică la Academia Română în 1933 şi sunt publicate în Analele Academiei Române.

REVISTA BOGDANIA

15

În 1933 Ion Basgan îşi susţine doctoratul la Leoben. În 1934 a înregistrat primul său brevet de invenţie în România cu titlul „Forajul cu prăjini grele, proporţionale şi forajul sonic cu aplicarea efectului Basgan”, sub nr. 22.789/18 mai. Prin această invenţie, în epocă, s-a revoluţionat tehnica forajului. Aplicând noile metode de foraj în şantierele petroliere din ţară a reuşit performanţe deosebite. Astfel, a mărit viteza de penetrare a sapei, respectiv randamentul forajului, a obţinut puţuri verticale, a evitat ruperea garniturilor, care avea ca efect reducerea volumului de instrumentări, acestea având ca efect economic reducerea preţului pe metrul forat cu 30%. Subliniem că prin săparea sondelor după metodele anterioare, garniturile de foraj deviau de la verticală cu până la 45 grade. Dar cea mai importantă realizare a acestei invenții a fost creșterea adâncimii de foraj la maximum 2000 m până la 5000 m.

În anul 1937, în SUA a fost eliberat brevetul de invenție nr. 2103137/21 decembrie, privind „Forajul cu prăjini grele Basgan, forajul sonic aplicând efectul Basgan și transmiterea energiei sonice prin garniturile de foraj’’. Această invenție a fost aplicată în SUA de marile companii petroliere, care din cauze conjuncturale nu au achitat nici până în prezent datoriile ce le revin prin legile de protecție a proprietății intelectuale și utilizarea invențiilor, care se practică în SUA. Metoda a fost preluată de toate țările producătoare de petrol și în prezent se forează după aceste principii.

În momentul când s-au creat condițiile de aplicare a invenției a izbucnit cel de al doilea război mondial. România a declarat război Statelor Unite, astfel devenind țară beligerantă inamică. În această situație, guvernul american a procedat la sechestrarea proprietăților s trăine ale cetățenilor din țările inamice. Invențiile brevetate în SUA ale ing. Ion Basgan au urmat același curs. Invenția fiind considerată secretă, ordinul de sechestrare nu a fost publicat în Monitorul Oficial al SUA, având mențiunea că se încadrează în grupa invențiilor care afectează interesele naționale. După închiderea Tratatului de Pace de la Paris din 1948, prin care s-au restituit proprietățile sechestrare în 1940, brevetul Basgan a fost omis cu bună știință.

În 1966, printr-un ordin al președinte lui SUA Johnson, procurorul general a emis un ordin de

resechestrare și restituire a brevetului, fără a limita perioada de recuperare a drepturilor de proprietate intelectuală. În anul 1966, un grup de experți din Germania au estimat datoriile utilizatorilor invenției-marile companii americane de petrol a-la opt miliarde de dolari. Cu ajutorul statului român, familia, ca moștenitoare a acestor drepturi, a acționat pentru recuperarea sumelor inițiale și a dobânzilor aferente. Familia a exprimat dorința inventatorului, conform căreia din aceste sume, care se ridică în prezent la 18 miliarde de dolari, dacă vor fi recuperate, 90% să fie puse la dispoziția organismelor naționale și internaționale spre binele omului și progresul științei. Fundația „Ion Șt. Basgan”, înființată în anul 1997 de către fiul său, ing. Ion Basgan Jr., militează pentru recuperarea de utilizatori a sumelor datorate familiei și statului român și îndeplinirea idealurilor marelui om de știință inventator privind mediatizarea științei și tehnicii românești și ajutorarea personalităților aflate în situații grele. După încheierea războiului mondial, inginerul Ion Șt. Basgan lucrează cu pasiune la noi invenții în domeniul forajului. În anul 1947 înregistrează invenția “Foraj prin Ciocan Rotary”, nr. 37743/30.01. Din anul 1954 până în 1966, Ion Basgan a lucrat în cadrul Ministerului Agriculturii și la Comitetul de Stat al Apelor ca proiectant de foraje hidrogeologice pentru aprovizionarea cu apă a populației. În același timp a fost președinte al Comisiei de coordonare a forajelor de apă din țară. În 1967, la 29 mai a depus la o firmă specializată în obținerea de brevete, “Dominicis” din Italia, brevetul “Forajul Sonic la 15.000 m adâncime”, care a fost înregistrat în Italia, Franța, SUA și Portugalia. Italia a autentificat invenția eliberând brevetul cu nr. 796419/1.12.1967, Franța brevetul 15227495/22.04.1968. Portugalia brevetul nr. 48356/8.05.1969. Tot în 1967 a înregistrat la Oficiul de Invenții din București cererea cu nr. 50615/24.11 pentru obți nerea brevetului intitulat “Forajul sonic”. În 1970, in SUA a fost eliberat patentul 3507341/21.04.1970 pentru “Forajul la 15.km, adâncime”(Teoretic forajul la adâncime de 15

Nr. 2; august 2013

16

km, după studiile efectuate de Ion Șt. Basgan, se poate realiza). Așa s-a născut scoală românească de geologie petrolieră, foraj, extracţie şi de prelucrarea hidrocarburilor, devenită celebră pe plan mondial şi la care un rol esenţial a avut Prof. Univ. Dr. Ing. Ion Ştefan Bazgan, din Focşani. Ion Șt. Basgan a trecut în neființã la 15 decembrie 1980 şi

Ionel Marin

invenţiile sale constituie şi azi piatra de temelie a forajului modern, recunoscute prin aplicarea in toate ţările dezvoltate industrial. Omagiul şi recunoştinţa noastră.

Evenimente culturale Gala premiilor “Bogdania”, ediţia a-II-

a, Focşani, 2013 Ediţia a II-a a Festivalului - Concurs Naţional de Creaţie Literară „BOGDANIA” s-a încheiat, sâmbătă 15 iunie 2013, la GALERIILE DE ARTĂ din Focşani, prin Festivitatea de premiere, desfăşurată într-o atmosferă caldă şi prietenească. Din juriul Concursului literar au făcut parte: Prof. Cristian Petru Bălan, scriitor, membru U.S.R. pictor, sculptor şi critic literar, membru titular ARA; prof. Culiţă Ioan Uşurelu, prozator, redactor şef al revistei „Salonul literar”, preşedintele Fundaţiei Social-Culturale "Mioriţa"; Gheorghe A. Stroia, scriitor, critic literar şi editor din Adjud şi partener media; Năstase Marin, prozator şi critic literar din

Galaţi; Ilarion Boca, poet, eseist şi epigramist din Tecuci şi poetul Ionel Marin din Focşani, preşedintele Asociaţiei Culturale Bogdania şi redactor şef al noii reviste de creaţie şi cultură Bogdania. Au fost prezenţi concurenţi, rude, membri ai Asociaţiei Culturale, ai LSR Filiala Vrancea, membri ai Cenaclului literar “V. Cârlova”, tineri, elevi şi părinţi. Poetul Ionel Marin a deschis manifestarea, adresând un bunvenit domnului Prof. Cristian Petru Bălan, cetăţean româno-american, venit din SUA şi minunatei asistenţe, făcând prezentările de rigoare. Este de remarcat şi apreciat faptul că în tinereţe, scriitorul C.P.Bălan, a realizat scenariul cinematografic “Geniu sublim” care din păcate încă nu a fost realizat. Întrucât s-au împlinit 124 de ani de la naşterea lui Eminescu, membrii juriului şi invitaţii au făcut referire şi la poetul naţional Mihai Eminescu şi la Veronica Micle; Domnul Stroia a recitat poezia Ne iartă, mărite!, din volumul Parfum de tei, editat de curând. A urmat înmânarea premiilor şi diplomelor concurenţilor, într-un climat deosebit de plăcut.

Au mai înmânat diplome şi cărţi domnii Gheorghe Stroia, din partea revistei Armonii Culturale; Culiţă Ioan Uşurelu din partea Fundaţiei Culturale “Mioriţa” şi prozatoarea Mariana Vârtosu, din partea Ligii Scriitorilor-Filiala Vrancea, preşedinta acesteia D-na Vârtosu. Dintre momentele artistice evidenţiez: recitalul poetic (din opera Luceafărului poeziei româneşti) al doamnei Doina Bornaz, “Imnul Eminescu” şi câteva romanţe cântate excelent de Prof. Răduţă Bornaz. Rapsodul popular Costică Beşa, din Bârseşti, a cântat “Rădăcine Vrancei” şi câteva doine, care au fost apreciate de asistenţă prin aplauze. Spre finalul acţiunii Constantin Toma, poet, epigramist, a dedicat câteva catrene membrilor juriului. Trebuie

REVISTA BOGDANIA

17

amintit şi faptul că distinsul scriitor şi pictor Prof. Ionică Sava, a adus cu dumnealui câteva splendide tablouri, printre care şi Monalisa, admirate îndelung de iubitorii de artă. Este lăudabilă iniţiativa, de a se organiza un concurs de creaţie literară ce se adresează, în primul rând, tinerilor scriitori, care bat cu emoţie şi discreţie la porţile afirmării pe tărâm literar, evidenţia domnul Boca. Scopul urmărit a fost acela de a deschide o poartă către cei care au nevoie de sprijinul şi îndrumarea necesare la vârsta la care, în mod firesc, omul îşi pune mai multe întrebări faţă de câte răspunsuri poate primi. Dacă îi putem ajuta, fie şi parţial, pentru ei, pentru literatură şi societate va fi un real câştig. Desigur, nu putem spune că am făcut totul. Nu ar fi corect şi nici benefic pentru noi toţi. Dar simplu fapt de ai aduce pe tineri în situaţia de a-şi confrunta scrierile şi posibilităţile lor creatoare într-un cadru organizat, sub directa supraveghere a unor scriitori consacraţi, oferindu-le şi spaţiu în revistă pentru creaţiile lor meritorii, reprezintă o şansă pe care mulţi dintre noi cei mai în vârstă nu am avut-o în tinereţe. Această şansă are darul de a le da încredere în ei înşişi, în potenţialul lor creator, dar mai mult decât aceasta, le dă tinerilor încredere în noi, în generaţiile care nu-i ignorăm, ci, dimpotrivă le întindem cu dragoste o mână prietenească, conştienţi de faptul că în acest fel ne facem doar datoria faţă de ei, faţă de literatura pe care înţelegem să o slujim cu toată puterea noastră şi, faţă de ţara care ne-a dăruit tot suportul existenţei noastre: o limbă ca un fagure de miere, un spaţiu geografic ca o gură de rai şi, nu în ultimul rând, o identitate de care suntem mândri, aceea de cetăţeni români, a subliniat poetul Ilarion Boca. Întru aceste nobile idei, juriul a lucrat cu toată onestitatea sa în selectarea şi premierea lucrărilor înscrise în concurs, subordonându-ne aprecierile critice criteriului valorii. Nu este un secret faptul că în faţa lucrărilor premiate ne-am simţit şi învinşi şi convinşi de realizările artistice ale unor tineri care încă se mai află pe băncile şcolii. Cinste lor şi, cinste profesorilor care-i instruiesc. Faptul că aceşti tineri abordează literatura ţinând cont de principiile etice şi estetice ce guvernează orice act artistic, demonstrează faptul că ei îşi subordonează cu înţelepciune liberul arbitru în folosul unei arte responsabile. Desigur, am întâlnit şi tineri expansivi, a căror abordare

artistică a vădit un exces de curaj şi un limbaj care nu aduce nici un plus de bine şi de frumos în discursul lor, mai mult sau mai puţin artistic. Trebuie spus cu multă claritate că arta nu este călăuzită de obrăznicie. Excesul de curaj a însemnat de puţine ori artă. Este cazul marilor genii, ca Brâncuşi, în sculptură, sau Hector Berlioz în muzică. Brâncuşi abstractizează forma până la idee, iar Berlioz introduce disonanţa în muzică, într-o perioadă în care armonia în acorduri perfecte nu mai era capabilă să transmită într-un mesaj convingător stări şi emoţii fireşti. Desigur, exemplele pot continua, dar numai cu genii. Mai mult, nici aceste genii nu şi-au promovat ideile revoluţionare pe baza unui suport trivial sau corupt de inconsecvenţe. Iată, de ce socotim că juriul şi-a făcut datoria arătându-le tinerilor ceea ce a fost bun şi ceea ce a fost mai puţin bun în lucrările lor. În acest an premianţii au fost din Republica Moldova şi din judeţele: Cluj, Dâmboviţa, Buzău, Vaslui, Galaţi, Braşov, Suceava şi Vrancea. Au mai fost primite creaţii din Bucureşti, Prahova, Ialomiţa şi din Belgia . Anul acesta Marele Premiu a plecat la Iaşi. Eleva Laura Andreea Ştreangă a primit 4( patru) de nota 10 şi cu felicitări din partea prof. Culiţă Uşurelu. Au fost premiaţi următorii:

1. OANA RALUCA CICEU , din Gherla, jud. Cluj – Premiul I

SECŢIUNEA POEZIE

2. MARIANA MIRON, din Rep. Moldova, studentă – Premiul II

3. VALENTIN COSMIN TUFAN, din Buzău – Premiul III

4. MARINA RALUCA BACIU, din Focşani , elevă – Menţiune

1. MIRUNA ŞTEFANA BELEA, din Ulmi, jud., Dâmbovița, studentă – Premiul I

SECŢIUNEA PROZĂ

2. ELENA PROHNIŢCHI, din Rep. Moldova, elevă – Premiul II

Nr. 2; august 2013

18

3. ŞTEFAN CĂTĂLIN TOPLICEANU, din Vaslui , student – Premiul III

ESEU

1. FLAVIUS SIMION, din Galaţi , elev – Premiul II

2. ELENA CRISTINA ENOIU, din Focşani, elevă – Premiul III

MARELE PREMIU (Trofeul BOGDANIA)

LAURA ANDREEA ŞTREANGĂ

Premiul revistei „BOGDANIA”: D-nei NICOLETTE ORGHIDAN, din Braşov - pentru proză.

, elevă din municipiul Iaşi.

Diplome de excelenţă poeţilor: Georgian Ghiţă din Buzău şi dr. Adrian-Nicolae Popescu din Rădăuţi, jud. Suceava. De asemenea domnul Marin a oferit Diplome de excelenţă, din partea Asociaţiei culturale, următorilor: Acad. Valeriu D. Cotea şi Prof. Cristian P. Bălan, membri de onoare al revistei de creaţie şi cultură Bogdania, d-nei Mariana Vârtosu , Prof. Tatiana Valea, Prof. Costică Neagu şi domnişoarei Adina Marin. Din partea revistei Bogdania, au primit diplome de excelenţă: Năstase Marin, Katia Nanu, Dumitru Buhai şi Ilarion Boca. Criticul gălăţean Năstase Marin a subliniat faptul că: „Premianţii ne-au convins printr-un discurs limpede, sincer şi viguros. Îi felicităm şi le întrezărim un viitor frumos, desigur cu condiţia ca aceştia să persevereze mereu convinşi fiind de adevărul că oricât talent ai avea, fără muncă, fără efort nu poţi ajunge în piscurile la care visezi şi de la înălţimea cărora abia, lumea se deschide privirii în toată măreţia şi splendoarea sa”. Felicităm pe toţi participanţii la concurs, convinşi fiind că fiecare a câştigat ceva în plan artistic, fiecare dintre ei a înţeles că, posibilitatea de a te desăvârşi prin comunicare şi comuniune cu artişti ce au atins deja cote superioare ale exprimării artistice, reprezintă o şansă pe care nici un spirit superior nu şi-o poate refuza. De asemenea, se cuvine să-l felicităm şi să-i aducem sincere mulţumiri poetului Ionel Marin, pentru efortul pe care l-a depus în organizarea acestui concurs. Felicitări revistei Bogdania şi

colectivului de redacţie pentru modul în care a înţeles că ținerile talente trebuie crescute şi ocrotite cu toată răspunderea şi că, acolo unde trebuie îndreptat ceva, avem obligaţia morală să îndreptăm textul fără să lezăm autorul, respectând principiul din critica literară, care arată că orice opera literară, trebuie analizată mai întâi în ceea ce are bun în ea şi, apoi, în ceea ce este altceva decât artă. Oricum, oricât şi orice am face în acest sens, nu ne facem decât datoria într-o lume pe care ne-o dorim mai bună, mai frumoasă şi mai dreaptă. Domnul Ionel Marin, preşedintele Juriului a evidenţiat “faptul că juriul, prezent la festivitate, a evaluat şi apreciat cu obiectivitate toate lucrările concurenţilor”. La concurs au participat creatori elevi, studenţi şi tineri (absolvenţi de facultate) cu vârsta până, inclusiv de 30 de ani. Şi în acest an organizarea, desfăşurarea şi festivitatea de premiere s-a desfăşurat normal, cu seriozitate, competenţă şi într-un climat deosebit de plăcut. Datorită valorii, creaţiile participate la concurs (poezie, proză, eseu) vor fi cuprinse în volumul I al Antologiei literare "Bogdania" şi în paginile revistei Bogdania. Scriitorul şi editorul Gheorghe A. Stroia, afirma că : “Festivalul Bogdania poate deveni o permanenţă în peisajul cultural românesc”. Sunt şi regrete din partea poetului Marin, pentru faptul nu a dispus de fonduri financiare pentru asigurarea transportului la Focşani. Speră că în anul viitor vor fi sponsori care să sprijine realizarea proiectelor Asociaţiei culturale Bogdania. Promovând valoarea, un spirit de competenţă loial, generozitatea, tradiţiile şi cultura română, contribuim la ridicarea prestigiul României în lume, a încheiat poetul Ionel Marin, mulţumind membrilor juriului, colaboratorilor, concurenţilor şi întregii asistenţe.

Redacţia revistei Bogdania

REVISTA BOGDANIA

19

Astăzi, 11 iunie 2013 începând cu ora 17.00 la Şcoala „Duiliu Zamfirescu”din Focşani, director Prof. Petrică Moraru a avut loc – Festivitatea de premiere a celor mai buni participanţi la concursul literar „Muguri şi flori”. Prof. Anişoara Piţu a prezentat juriul şi a făcut aprecieri pozitive despre concurs, despre revista Şcolii. A dat cuvântul poetului Ionel Marin să prezinte primul număr al revistei de creaţie şi cultură „Bogdania”. Printre altele a scos în evidenţă că în acest prim număr a debutat şi eleva Cristina Enoiu din clasa a VII-C şi a îndemnat elevii să scrie, să-şi manifeste talentul. La manifestare au participat şi părinţi ai elevilor. Doamna bibliotecară a invitat pe micii „scriitori” să recite şi să citească fragmente din povestirile create de ei. Emoţie, frumuseţe şi bucurie.

Juriul concursului , format din profesorii: Ioana Grăjdeanu, Monica Merloiu, Liliana Jeny Mihai şi Stela Sebe a dovedit obiectivitate şi a acordat numeroase premii, celor mai talentaţi elevi, la secţiunile poezie, proză şi eseu nonliterar. La poezie-clasele I-IV au primit premii elevii: Premiul I-Ana Maria Măţăoanu, premiul II-Raluca Manole, premiul III- Maria Seceleanu, Miruna Dascălu şi Norina Rotaru; la clasele V-VIII, elevii: Cristina Enoiu-premiul I, premiul II Ana Maria Roşu, premiul III-Rareş Bandol, Alexandra Herghelegiu şi Renata Nica.

La secţiunea proză - clasele I-IV: Premiul I – Mădălina Moldoveanu, Andreea Stoica, Florinel Mihalcea, premiul II-Teodora Huzum,

Alexandra Rădeanu, premiul III-Răzvan Bărbosu, Alexandra Baraghin; la clasele V-VIII: Premiul I la proză a fost obţinut de Adelina Bălan, premiul II- Bianca Golea, Ioana Nica, Florina Drăstaru, Patrice Sporea şi premiul III- Doriana Ichim şi Alice Roşca.

La secţiunea eseu nonliterar au primit premii următorii: Teodor Călin, Ana Luca, şi Alexandra Munteanu-premiul I, premiul II-Adrian Harea Miruna Haimana, premiul III-Ştefan Niţu şi Octavian Serafimovici.

Au primit menţiune următorii elevi: Alexia Ciută, Alexandra Marin, Robert Dănilă, Raluca Grigore, Bianca Neagu, Lăcrimioara Balosin, Alexandru Banu, Mario Turcu, Ioana Stănculea, Andreea Secară, Ioan Croitoru, Florin Băzdrăgan, Remus Nica, Bianca Dima, Irina Diaconu, Diana Murgu, Răzvan Matişan, Gabriel Timofte, Bianca Popescu, Simona Toea şi David Cosma. De asemenea trebuie scos în evidenţă dăruirea şi competenţa cu care aproape întregul colectiv de profesori au îndrumat pe elevi şi în mod deosebit

doamnele prof. Anişoara Piţu şi inimoasa bibliotecară a Şcolii şi nu în ultimul rând

aportul domnului

director. S-a vorbit frumos despre revista şcolii „Muguri şi flori”.

Atmosfera a fost deosebit de plăcută şi

educativă. Merită

felicitările toţi concurenţii dar şi valorosul corp de profesori ai Şcolii” Duiliu Zamfirescu” din Focşani.

Concursul de creaţie „Muguri şi flori” ediţia a IV-a, Focşani, 11 iunie 2013 – Ionel Marin

Nr. 2; august 2013

20

Trebuie să recunoaştem şi să fim mândri de frumuseţile ţării Vrancei. Peisaje deosebite, începând cu Km.25, Vidra, Valea Sării, Bârseşti. În faţa Casei-muzeu “Rădăcinile Vrancei”, domnul Beşa şi colegi, îmbrăcaţi în straie populare, ne invită să vizităm muzeul. Oameni din sat, copii, tineri în interior, priveau cu uimire şi respect cele peste 400 de diverse obiecte, expuse într-o manieră originală, din cauza insuficientului spaţiu. Rapsodul popular D. Hogea începuse să cânte “Balada eroilor”, cu o însuflețire aparte, specific iubitorilor de ţară şi de neam. Am plecat apoi către dealul unde se spune că au purces la luptă împotriva turcilor Ştefan cel Mare cu oastea din care făceau parte şi cei şapte feciori ai Tudorei Vrâncioaia. Moldovenii au câştigat lupta şi domnitorul Stefan Cel Mare, a dăruit fiilor babei Vrâncioaia dealurile şi munţii şi pe care au întemeiat gospodării puternice, formând sate cărora le-au dat numele lor: Bârsești, Bodeşti, Păuleşti, Negrileşti, Spulber, Nistoreşti şi Spineşti. Oamenii din Bârsești, însă au ridicat o mică casă din lemn, în care au deschis un muzeu în amintirea Tudorei Vrâncioaia şi a flăcăilor ei. Sunt bucuros că am intrat în acest “sanctuar”,

unde erau expuse câteva obiecte tradiţionale. Personal, nu cred în unii istorici care susţin, fără nici probă, că legenda nu are susţinere documentară. Ajung pe deal, văd târgul de meşteri populari, îmbrăcăminte, grătare cu mici…, din păcate puţine obiecte şi produse româneşti. Ora 12.30, 14 iulie 2013, începe sărbătoarea, pe dealul Dumbrava, în apropiere de Monumentul lui Ştefan Cel Mare şi de casa “Tudora Vrâncioaia”, a V-a ediţie a Festivalului Folcloric “BABA VRÂNCIOAIA” şi ziua comunei.

Lume multă, îmbrăcată decent, foarte mulţi artişti amatori, ansambluri folclorice din comunele din zonă dar şi din Jitia. Organizatori: Centrul Judeţean pentru Promovarea Culturii Tradiţionale, Artelor şi Meseriilor Vrancea,

Festivalul ”Baba Vrâncioaia”, ediţia a V-a, 14 iulie 2013 – dealul Dumbrava din comuna

Bîrseşti, judeţul Vrancea

REVISTA BOGDANIA

21

Primăria şi Consiliul Local, Obştile Bârsești şi Topeşti precum şi Consiliul Judeţean. În semn de respect pentru înaintaşi şi pentru artiştii populari au fost prezenţi oficialități judeţene, în frunte cu prefectul judeţului Vrancea, vicepreşed. Consiliu Judeţean, consilieri locali, primari din zonă, oameni de cultură şi foarte mulţi oameni din satele apropiate. Festivalul a început prin venirea în faţa publicului a celor şapte feciori ai Babei Vrâncioaia, îmbrăcaţi în costume populare, cu buciume şi toţi călare. În fruntea cetei domnul Dumitru Hogea din Negrileşti care a cântat balada “babei Vrâncioaia” în aplauzele tuturor. Directoarea Ansamblului folcloric “Ţara Vrancei”, doamna Maria Mugoci, după cuvântul primarul Costică Hârşu, de bunvenit, a invitat ansamblul de copii de la Şcoala din Bârseşti, coordonator Prof. Lucreţia Istrate, pe scenă. Copii în costume populare, au dansat minunat.

Au urmat cetele de buciumaşi din comuna Spulber. Rapsodul popular Costică Beşa, membru al Asociaţiei Culturale “Bogdania” din Focşani a încălzit atmosfera cu balada “Rădăcină de vrâncean” şi a cântat din câteva instrumente. Împreună cu domnul Rusu Nicu din Negrileşti a cântat “balada lui Costică şi câinele buzdugan”. Fetiţa de 8 ani , Andreea Gianina Tinu, din Nereju a cântat, cu mult talent şi dăruire, două

frumoase cântece populare. Au urcat pe scenă apoi Ansamblul “Brâul” de la Jitia, Paltin, Herăstrău. De asemeni, Constantin Enceanu, Vărul Săndel, dar şi cântăreţele din Vrancea, Geta Postolache şi Maria Murgoci, care au fost îndelung aplaudaţi. Pe lângă Ansamblul folcloric “Ţara Vrancei”, au evoluat şi “fraţii” mai mici, din zonele tradiţionale rurale, respectiv fetele de la Năruja, cimpoierii din Nistoreşti, chipăruşul din Nereju, buciumaşii din Spulber şi ansamblul comunei Bârsești. A fost un adevărat spectacol, care a adus “o clipă” de relaxare şi bucurie în sufletul mocanilor. Felicitări organizatorilor, artiştilor dar şi tuturor participanţilor, vrânceni care merită o viaţă mai bună.

ESEU Trăim murind continuu – Elev Flavius

Simion Mă priveam în oglindă, dar nu vedeam nimic, îmi puteam vedea umbra, dar eu nu eram acolo. Lumea mă schimbase, mă făcuse invizibil. Zâmbeam dar oglinda îmi arăta că

plângeam. Iubeam dar lumea mă ura. Nu eram eu oare aceeași persoană? Mă simțeam gol deși eram plin de durere. Fugeam, dar picioarele-mi stăteau pe loc. Mă ascundeam dar reflectoarele erau puse asupra mea. Transpiram dar eram rece. Până și ultima suflare fugise de la mine. Trăiam, dar eram complet mort. Golisem tot rezervorul de lacrimi deși acesta nu avea sfârșit. Pur și simplu corpul meu nu mai producea aceasta substanța. Și oricât de departe fugeam de mine, mă apropiam tot mai tare de partea mea întunecată. Nu mai aveam iubire, ci doar trăiam in haosul acestei lumi. Dar oare eram eu de vina? Eram eu vinovat că soarele apunea de fiecare dată? Eram eu de vina că oamenii mor?! Însă murim atât de tare încât și viața ne-o clădim după acest principiu. Trăim

Nr. 2; august 2013

22

pentru a muri dar până și viața e o moarte continuă. Voiam să pătrund în țesăturile cele mai fine ale unei haine, să intru in clapele unui pian stricat și asurzitor, să reușesc să mă scufund in cutia de rezonanța a unei chitări dezacordate doar pentru a începe o viața lipsită de lux și perfecțiune. Dar nu am primit decât o palma usturătoare de la vânt care mi-a spus că tainele vieții nu se află pe pământ…Am mai primit o lovitura de la soare care mi-a destăinuit că toata căldura pe care o deține vine din cer…și ultima lovitură a venit de la pământ care mi-a spus că locul meu nu era lângă el aici jos…ci sus alături de cerul deschis pentru mine…și pentru tine..! Învață să cânți de bucurie când o persoană plânge. Un minut valorează un infinit, iar o clipă mai mult decât o mie de ani. O singură secundă atât le trebuie unor persoane să spună adio vieții. Doar o privire putem arunca peste toate lucrurile pe care le-am lăsat in urmă: iubire, durere, moarte. Cel mai rău e că durerea morții e de mai multe feluri. Una e cea pe care o simți tu, iar cealaltă pe care o simt ceilalți după ce mori. Ai încerca sa fugi? Dar spune-mi tu, prietene, ai unde să pleci, să te ascunzi? Poți tu păcăli moartea care îţi zâmbește la fiecare pas pe care îl faci spre infinit…un infinit sobru și dureros sau unul frumos dar mai mult decât ideal? Cum ar fi dacă ar exista un ser al vindecării suferinței? L-ai folosi pentru durerea ta sau l-ai dărui cuiva? Trăim pentru a muri…ne naștem pentru a muri. Dar și in viața ne ghidăm după principiul moarte? Trăim sau murim continuu? Ce ai face dacă ți -ai cunoaște termenul de valabilitate? Priveam adânc îngândurat diferitele fete pe care timpul le distrugea complet. Deși eram conștient că pluteam intr-o mare de nimic, mă scufundam tot mai mult in el. Dar ce eram eu in fond? Eram o singura scânteie de foc intr-un imens ocean. Câte vieți să mai salvez și câte inimi să mai refac atunci când minutele mi le pierdeam in neant? Îmi desfăceam inima și o vindeam pe buc ăți fiecărei persoane care o frângea. Câte lacrimi ar mai trebui să mai vărs pentru a vindeca pământul? Oare câtă durere să mai suport pentru a-i ajuta pe ceilalți să redevină oameni? Cât mucegai ar trebui să mai înghit pentru a curăța mizeria de pe

această planetă? Câte lovituri ar mai trebui să mai primesc ca ceilalți să se bucure de fericire? Totuși câtă durere, cât chin, câte oceane de lacrimi ar trebui să mai umplu pentru a salva omenirea de la intrarea in foc? Mă doare mai tare să te văd pe tine suferind decât s-o trăiesc eu. Aș pleca cu soarele și i -aș ține companie lunii, ascunzându-mă mereu. Dar oare singurătatea nu m-ar devora? Ai putea tu, luno, să-mi spui povesti? Ai putea tu, soare, să plângi pentru mine?! Un simplu cuvânt pe care-l rostim poate sfâșia o ființa întreagă! Suntem doar niște clovni intr -o lume care are nevoie de ei mai mult decât hrană. Mă pricep să te fac să râzi, mă pricep să te fac să zâmbești atunci când spui STOP vieții! O simplă acțiune poate salva o viața, un simplu zâmbet poate îmbunătăți ziua unei persoane, o singură lacrimă de compasiune poate readuce speranță! De ce să murim neînțeleși când creierul nostru e așa de eficient? Poți pătrunde în cuvântul “vis” doar prin simplul fapt că te lași purtat de vânt, te exteriorizezi, lași toate problemele de-o parte, iți iei masca alba, și pășești înainte! Învață să trăiești atunci când cineva iți zice că a murit in interior. Învață să cânți de bucurie când o persoană plânge. Cum aș putea să -mi iubesc iubirea? Cum aș putea să-mi iubesc dragostea care de fiecare dată își dorește să mă rănească? Cum aș putea să-mi ascult inima care mereu mă duce pe căi greșite? Cum aș putea să iubesc iubirea dacă iubirea înseamnă durere? Aș avea destulă iubire să -mi iubesc durerea? Diferiți fluturași din stomac îmi ciuruiesc tot corpul. Aș putea să-mi setez dragostea să zboare odată cu ei? Dar m-ar face pe mine fericit o viață fără suferința iubirii, fără prezența clasicului gol? Unde mi-aș ascunde dragostea dacă nu aș reuși să o distribui egal? Ar trebui să fiu egoist cu ea? Ți-aș putea spune ție, iubito, că ne-a zburat iubirea? Totuși aș putea să încetez să-ți miros parfumul său să-ți privesc ochii care mereu alină durerea iubirii? M-aș putea opri din a-ți atinge buzele tale reci de ale mele înfierbântate? Oare m-ar lăsa gândurile seara înainte de culcare să adorm, știindu -te departe de sufletul meu? Și totuși durerea merită…durerea e vindecătoare. Sunt convins…aș iubi durerea dacă ar fi din iubire!

REVISTA BOGDANIA

23

Eugen Evu

Poezie nepierdută

Prin curcubeu doi fluturi aurii Ca vis al merii clipe din lumină Îngemănaţi pe feromonii vii Cu-acelaşi puls, meandra lor divină Ni l-a zbătut pe bute de copii Rupând nirvanicul zăbranic, plină Când luna-n sacru cearcăn logodi Al nopţii vis, cu vis trezit, din tină. Cioburi de univers

Ai presărat planeta, Doamne, Cu cioburi de Univers. Mi-ai trimis în cale eşantioane De galaxii, râuri de stele, Praf de meteoriţi şi de Lună, Splendori multicolore înaintea mea. Cum să aleg?- te-ntreb, După glasul inimii tale-răspunzi. Trec printre degete, prin palme, Clişee salvate în spatele retinei. Refac picătura de Univers, Împărţită frăţeşte între milioanele de cioburi. Cu răbdare, cu smerenie, Aşez particulele perfecţiunii Tale,

Lângă…efemera, neîmpetrita Casă a mea, a Ta. Ars noetica Năvod de grăunţe solare întind unduind pete lume cuvinte cu trupuri amare şi-n miez invizibil un nume. Cred că ştiu Într-o anume măsură Atingi ceea ce crezi că eşti Îl atingi Cum bunăoară Ninsoarea Peste imprudente -nfloriri Nu te mai teme Pentru părinţi ireversibili Gândul vine şi pleacă Vine, ninge Şi lasă urme Cum bunăoară Din urma de urs Brânduşa… Aur amar, de duh străbun, divin Al devenirilor ce-au fost şi vin Tu, suflet iubitor de sacru chin Renaşti ca să revii lumesc virgin Prin înfloriri şi viscoliri, pelin, De-sine al vindecărilor. Amin. Uimirei, al multiplei unităţi

Trăind să mori, murind spre alte vieţi, Reumpli de misterul din poeţi Inexprimate de profan peceţi? Naos în Chaos, chivot viu purtat Al verbului de sine relevat La nunţile cunoaşterii, prin Sfat. El, Întuneric născător, Bărbat, Ea, Fiica lui, Sophia, timp muşcat Spre a rodi, din zeu efeminat? Gând ce revii ca să mă-nalţi din moarte Etern DinNoul Fiinţei ne desparte. Marin Moscu Mă-nchin omului frumos În catedrale de verdeaţă Mă-nchin omului frumos Ce-mi aduce sens în viaţă De credinţă şi prinos. Pâinea lui pe toţi hrăneşte, Visul lui nu ne îmbată, Este cuibul care creşte Rostul zborului în soartă. Mă încearcă răsăritul Ce dospeşte semn de-apus, Din pământ răsare mitul Şi în noi frumos, Iisus. Huzurind în noi păcate Unde vântu-şi drege vina, Muguri cresc pe crengi uscate Altoind cu mir lumina.

POEZIE

Nr. 2; august 2013

24

Cine toarnă apa vie Când mă-nchin în catedrale? Umbra cine o mângâie Cu săruturi triumfale? Este crezul împlinirii Minunat, triumfător, Este semnul înnoirii Dat de Domnul, tuturor! Întinderi de iubire Trecea o aripă prin apă Vâslind pe partea mea de vis Şi-n frunzele înfipte-n carne Ocean de semne a deschis. Tu, singură ca o nălucă, Te arătai pe sub perdea, Treceau prin fum de primăvară Lanţuri întinse-n gât de stea. Priveam livada de cuvinte Pe cheag de sânge înflorind Şi torturat de vin şi vise Iluziile le cuprind. Trecea o aripă prin apă, Un înger gol urca prin foc Purtând în cântecul de taină O zbatere fără noroc. Hai, vino tu şi mai suspină Pe valul meu de împlinire, O floare fericind pe crucea Mustind pe-ntinderi de iubire Gheorghe A. Stroia

Ploaie albastră

Pe străduţa cea pustie Mirosind a fierbinţeală Peste pietrele arzând Stăpâneşte-o amorţeală. Praful zace-ncremenit Ceru-i clar fără de nor

Doar copacii arşi pe drum Strigă după ajutor. Ce se-aude, oare vine Peste ceruri zvon porneşte Cade ploaia din genune Lumea toată răcoreşte. Ploaie-albastră-n picuri vii Clipocind de nerăbdare Setea-ntreagă potoleşte Pe pământ şi-n cer, şi-n mare. Printre clipe – zbor de îngeri, Doar în suflet – uscăciune, Cerurile prinse-n lanţuri, Ploaie-albastră… de tăciune!

Gând

Fiecare gând e-o pasăre - alb anotimp plutind peste muzici albastre. Pe colţuroase stânci, pescăruşii imploră curcubeiele să cadă peste mările senine. Gând nebun după tine – Dorinţa de a mă strivi de stânci, lacrimă în ochii mării.

Clipă de jar

Dacă va fi să ard, să-mi fii chibritul, scânteia, miezul de rug aprins! Flăcările tale m-or îmbrăca în mătase, transformându-mi trupul într-o clipă de jar.

Din volumul „Parfum de tei”, Armonii Culturale, 2013 Victor Sterom Semn că sunt Când scriu pot duce fără să vadă nimeni un munte de melci la apă când ascult aceste cuvinte chiar duc un munte de melci la apă o dorinţă fărâmițată cum raza semnului că sunt umbra vântului de sub zăpadă dar şi ochiul unui melc Mai cred în minuni Locul unde vreau să te găsesc nu-l aflu niciunde te chem te implor îmi răspunzi că eşti aproape dar totul se termină până să ne lovim privirile de aceiaşi lumină mai cred în minuni îmi pun crucea pe umeri şi plec mai departe. Lumina tainei Cu gândul asediat ajung sub umbra

REVISTA BOGDANIA

25

unui clopot în fără de marginile tăcerii în lumina tainei cum februarie în marile nervuri ale gerului acest peisaj îl ţin pe umeri bătrânii traversând mileniile. Victor Sterom Ilarion Boca Sens Cu ziua ta începe vara Şi ce frumos că e aşa, Că-ţi ia din ochii tăi căldura Şi-albastru cer din râs ţi-l ia. De n-ai fi tu, în veci natura În visul ei te-ar căuta, Şi-ar plânge ca o mamă tristă Ce n-a ştiut chemarea ta. Lumină După zile de căldură Ploaia cade pe grădină, Florile ne râd din straturi În ciorchini grei de lumină. Iată, buna pe cărare, Ca o sfântă de zăpadă Petrecându-şi blând privirea Peste vie şi livadă. Ne aduce mere ude, Rumenite parcă-n foc, Radiind de fericire Şi de-un ne-nţeles noroc.

Curcubeul se arată Încadrând pe buna noastră Şi din cer un snop de raze Intră-n casă pe fereastră. Doamne, veşniceşte clipa Cea mai sfântă dintre sfinte, Când ne plouă cu lumină Şi Tu vii la noi Părinte! Vasile S. Ghican Eternitatea nu are ferestre Multor nebuni le place să li se spună Domni pentru că eternitatea nu are ferestre iar fabricanţii de arme încheie zilnic contracte cu moartea. Până aici nicio veste care să nu-i placă lui Nichipercea; Rugaţi-vă la flori, la piciorul amputat, la omul fără bani şi noroc- pentru cutremurul ce va veni la noapte! Amurg La orizont se aud tălăngi murmurând izvoare- Lira tăinuită a nopţii. Iarba încinsă a strigătului vine de la zeii cuvintelor noastre. Trezit în zori, muntele se spală în rouă de crini; Peste țărâna reavănă

se aşează inima verii să aibă macii unde zbura. Voroneţ Un întreg popor răstignit pe un alt curat popor Roman, pentru o istorie de sânge albastrul tău de veacuri plânge; Minune astral: răsărit-asfinţit-infinit pe care Dumnezeu l-a hărăzit să vorbească româneşte.

Ion Ionescu-Bucovu

Tot adunând și culegând

din ce-am trăit, adun doar anii, din ce-am iubit, doar amintirea, din gări pustii, singurătatea, din vise am adunat iubirea. din toamne-am adunat tristețea, din primăveri doar bucuria, din ierni am adunat doar vânt, din clopote melancolia. din codru-am adunat tăcerea și din câmpie depărtarea, din munți cules-am măreția, din amintire, doar uitarea. din nopți am adunat nesomn, din soare-am adunat lumină, din cărți am luat învățătură iar din fântână, apa lină. din lume-am adunat doar ură și relele de pe pământ, de la-nvățați-nțelepciunea,

Nr. 2; august 2013

26

de la privighetoare, cânt. și uite așa trecut-au anii tot adunând și culegând nu sunt bogat și nici sărac, rămas-am doar un om de rând…

Ioana Voicilă Dobre Arc peste timp Aşteaptă-mă, visare-nălţătoare, În vârf de munte să te-ajung, Să-mi dărui razele de soare! Cu ele, lumea să-mi încing! Cu râuri limpezi şi albastre, Să mă-nfrăţesc în zori de zi Şi tu să dai iubirii noastre O şansă, pentru cât vom fi! Fii, bucuria toamnei mele Şi-n primăvară s-o prefaci! Condu-mă iarăși printre stele, Fiinţa mea să o împaci! Îţi dăruiesc, drept mulţumire, Pentru credinţa neînfrântă, Doar viaţa mea. A ei iubire Să-ţi fie aripă şi tâmplă! Dumitru Buhai Visurile… Ce este speranţa? nu este un vis? Ce este viaţa? Nu-i fructul promis? Visăm cât suntem treji si dacă dormim, Visăm cât trăim; cu visul nostru murim! Omul a fost creat din infinit; Şi-i visul umbrei până la sfârșit. Visăm că viaţa este un giuvaier,

Dar uităm că-i şcoala spre Cer!… Visul e uitarea că suntem de tină, Dar ne trezim cu oasele-n rugină! Eu, însa, simt fericirea că pot visa; Şi Apa cea mare s-o pot traversa!… E bine să învăţăm să visăm Şi viaţa pe glie s-o înfruntăm, Iar pietrele-n drum şi vămile vii Să le uităm în al clipei pustiu!… Neînvinsa credinţă Când lumea aceasta-ţi devine obstacol în visul credinţei, Iar conștiința-ți este ca un far rebel de lumină deconectat, Iar vântul turbat al vieţii-n furtună sufletul ţi-l răneşte, Rămâne şi-atunci o rază de soare: neînvinsa credinţă… Credinţa că timpul va vindeca răni şi Dumnezeu Va da biruinţa răbdării şi aşteptării sufletului tău, Reînviind neînvinsa credinţă: scutul tău în suferinţă!

George Petrovai Întoarcerea în timp

Ai parte-n viață uneori de-

asemenea-ntâmplări ciudate, că fără ele viața este doar ritmică banalitate…

Din incredibil mi-a fost dat să gust și eu cândva-ntr-o noapte, când sufletul n-a-nștiințat

că de vremelnic se desparte. Și-ntr-adevăr, îndat-apoi m-am înălțat ca o părere deasupra trupului închis într-un abis de neputere și c-o iuțeală chiar mai mare decât a gândului hoinar, am părăsit timpul real intrând în cel imaginar, ca să mă-ndrept către Iudeea procuratorului Pilat, unde Iisus Mântuitorul urma să fie judecat… Murdar, cu case din chirpici ca orice urbe-orientală, Ierusalimul clocotea de forfotă și zăpușeală, cu miile de vagabonzi trăgând cu ochiul la tejghele și cetele de cerșetori aidoma unor belele. Iar scaunul de judecată cu-nvinuitul la mijloc, era de-oșteni încercuit ca gloata să o țină-n loc. Altminteri, hidra ghiftuită cu fanatism necruțător, în bucățele L-ar fi rupt pe preadivinul Reconstructor. Pătruns de milă-I cercetam făptura crunt batjocorită de toți aceia ce mai ieri nu se-ndoiau măcar o clipă de firea Sa-ndumnezeită. Și suferința mea sporea când fața-nvinețită I-o vedeam, deși era vădit c-o frumusețe nepământeană ca a Sa nu poate fi de om știrbită,

REVISTA BOGDANIA

27

căci seva mereu vie ea și-o trage din armonia Lui interioară, ca-n adevăr să fie calea pentru om spre-o viață unde moartea o să moară. Cu-adâncă venerație de El m-apropiai ca să-I vorbesc, fără ca-n jur vreo iotă să ajungă din acest grai suprafiresc: „Învățătorule iubit, din viitorul meu incert la Tine am venit și iată că printr-o minune Te aflu încă în viață pe-acest nemărginit deșert al gratitudinii umane, ca din potirul Tău cu har să iau scânteia de speranță pentru plăpândul nostru țel. O, Tu, Cel mai presus de veci, nu lăsa moartea să triumfe și pe barbari să te insulte, ci vino-n timpul meu creștin și de păcate arhiplin ca far în carne și în oase pe-ale vieții căi spinoase”.

El m-a privit cu ochi senini ca două ceruri larg deschise înspre divinele grădini, și mi-a răspuns: „Am fost trimis c-un scop precis de către Tatăl Meu ceresc: Păcatului să-i vin de hac, încât ce-i scris să împlinesc! Să merg cu tine-n viitor

ca oamenii să Mă atingă și-abia atunci să se convingă că sunt Mântuitorul lor?

Păi Eu cu ei mereu voi fi de-acum și până la sfârșit, chiar și cu-acei nefericiți ce-n necredință-au stăruit.

Căci tot acest ghiveci uman de silitori și ipocriți, numai prin Mine poate-ajunge în siguranță la liman,

acel regat netemporal ce-i pentru om marea-ncercare: Rămâne robul simțurilor, ori vrea salvarea prin schimbare?!…

Sau crezi cumva c-ai tăi fârtați doldora de încreștinare s-ar dovedi mai omenoși decât aceste exemplare,

când e știut că din cruzime ei și-au făcut un scop aparte? Sunt debordanți în teorie, dar fizic ei Mă vor departe…

Nici pâs nu cutezam să spun la blânda Lui mustrare-ntemeiată, și cum soldații L-au luat cu ei, în trup m-am furișat pe dată.

Maria Borzaşi Drumul către armonie…

Când pleci din biserică Doar tu hotărăşti Pe care drum o apuci… Caută locul unde Toate drumurile Se întâlnesc… Vei simţi cum Dumnezeu Îţi împodobeşte sufletul…

Dincolo de timp… În lumea fără timp Mă voi simţi Ca un firicel de lumină Plimbată de îngeri…

În verde În fiecare noapte Parfumul florilor de câmp Îmi colorează Visele: În galben, Amintirile; În violet, Numele iubitului meu; În albastru, Speranţa; În verde, mă îmbrăţişează Viaţa…

Ionel Marin

În livada înflorită a iubirii Picuri de rouă curg peste, Lacrimi albastre, Netopite de vise. Clepsidra cu gânduri se-nalţă La focuri divine. Clopote peste ruguri din cer, Şoapte, muguri din albe stele Respiră prin ecouri cereşti Înflorind prin simfonii tainice Chipul fermecător al …zilelor. Cu lumina anotimpurilor, Domnul Iisus, coboară În inimi curate, Îndreptându-ne paşii către, Livezile înflorite ale iubirii. Unice mărgăritare Suntem punte oscilantă Între două lumi tumult, Mărgăritar unic al zilelor... Vremea în Cetate pâlpâie, Lacrimile curg pe obraz,

Nr. 2; august 2013

28

Trec în râuri de tristeţi. Născuţi suntem pentru Viaţă! Otrava din interior arunc-o La gunoi, nu peste... semeni. Veacurile vor trece praguri sfinte, Moartea nu va mai călători, Prin trupul de lut ceresc Primeşte şi trimite cu duioşie Făclie nestinsă de comori, ca Aripa unui vis de copil, Să lumineze zborurile... Poetul Torent de bunătate, Trubadur cu rană din iubire, Poetul, Vindecător tăcut al clipei, Aduce dorul mai aproape. Cu soarele în privire, deschide ferestrele candorii, Cu fiorii viselor, ai inimii Topeşte gheaţa lumii! Umbră sângerândă, freamăt, Cascadă de taine şi mistere Deschide porţi cereşti, Luminând poteci către altare. Obsedat nu de Sine, Nici de templul timpului, ci de Izvorul bătrân, nesfârşit... Vibrează cu trupul anilor, Dăruind armonie, tandreţe. Poetul pictează pe chipuri Aripi din cuvinte. Poetul rămâne ecoul viu, Umbra fascinantă a... clopotului Şi neliniştea din cuvânt.

În memoriam

Am înfrânt cu puterea statorniciei Secole de răni şi năpraznice furtuni.

Prieteni ne-au fost : Carpaţii, Dunărea, Codrii şi râurile toate. Patria am purtat-o în gând, în vise, Ziua şi noaptea, la bucurii şi necazuri… La Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz… Ostaşii români au spulberat toate iluziile, Ultima speranţă de cucerire a invadatorilor. Cu deviza ”Pe aici nu se trece” Au secerat în valuri, trupele duşmane. Înaintaşii de aici şi din întreaga ţară, Prin dragoste de glie şi neam, Au dat sens măreţ şi libertate vieţii. Lacrimi de recunoştinţă curg Peste osemintele martirilor, Pios omagiu tuturor eroilor! Picuri de rouă răcoresc Eroii din Mausolee, Din mormintele ştiute ori neştiute… Eremia, Grigore, Gabriel, Ecaterina, Măriuca,Vasile, Gheorghe, Ion şi… Nenumăraţi ca ei au schimbat, Chipul zilelor din România, dăruindu-ne O grădină înflorită a libertăţii şi frăţiei.

Iulian Bostan-Gohor Rondelul vieţii E viaţa noastră ca un serial, Predestinat să-l joace fiecare Cum s-a născut menit de ursitoare, Ca figurant sau rolul principal. Cu farse, tragedii, perpetuă urmare,

Cu trişti eroi sub măşti de carnaval, E viaţa noastră ca un serial, Predestinat să-l joace fiecare. Şi când un clopot sună-n depărtare, E-un semn vestit pe limba-i de metal Că marele Regizor cu un gest fatal L-a-nlocuit din rol pe-un oarecare... E viaţa noastră ca un serial... Lupul şi oile -Vedeţi, prostuţelor de oi, v-am dat păşunile-napoi, pe văi şi dealuri înverzite puteţi să paşteţi liniştite, sunt ale voastre, v-aparţin... O să aveţi şi-un alt destin, că noi de-acuma o să paştem cu voi din clipa când ne naştem; atât de mare-i grija noastră, că ne-am transpus în pielea voastră! Şi faptu-n sine-i dovedit, c-atâta timp cât a vorbit, în felu-acesta exaltat, cumătrul lup şi-a etalat (ca să alunge echivocul) prostuţelor de oi...cojocul!

Adrian Nicolae

Popescu

Incertitudini fecunde respinsă de vise, m-ai provocat să-ţi dezvălui eternul feminin „ cât de mult…”. cu palmele mari şi ude ţi-am ferecat atunci ochii, şi, adulmecându-ţi suflarea te-am aflat rezonând dincolo de atingeri.

REVISTA BOGDANIA

29

deasupra smereniei, renegaţi de şabloane galopam despuiaţi printre săruturi eşuate, fără a ne afla printre ele. ameţite, cu unduiri incandescente, perseidele se amestecau frenetic într-un dans prolific, muşcând haotic din eterul cernit. lovite de sete, izbeau limpezimile terestre ridicând nori angelici, acoperindu-ne urma. fugăriţi din curcubeu, albatroşii pigmentaţi se tăvăleau prin colbul de stele, deghizându-se subtil în voiajori inelari. simţindu-ţi parfumul, planeta trandafirilor albi cuteză să-şi ascută spinii, pentru a-i scrijeli un autograf printre petale. respirând agonic, se oglindi în ochii tăi mari şi, speriată de adâncimea lor se îmbujoră, furând un strop din seva degetelor tale. ne-am regăsit unul pe celălalt dincolo de pleoapele deschise, alergând spre orizonturi latente, dincolo de vlagă… Variantă de univers despletiţi, caii alergau la margine de lume. loveau stâncile cu copitele albe, în goana lor aruncând în urmă stele neşlefuite… comete renegate furau din coamele lor înspumate, stropi primitivi din care să-şi modeleze un surogat al Căii Lactee…

cu fâlfâit de aripi, gigantice molii complotau să guste din lumina bătrânului aventurier. simţindu-se ameninţat, el le transformă în găuri negre şi le oferi galant planetelor orfane, în loc de inel. centaurii îşi oglindeau chipurile în cioburile sferelor sparte, visând la clipa în care îşi vor lipi capul de sânii intangibili ai virginelor. eclipsată de Lună, albastra planetă nenăscută citea în ziarele locale despre probabilele sale sfârşituri…

Oana Raluca Ciceu Premiul I, secţiunea poezie la Ediţia a II-a a Festivalului-

Concurs naţional de creaţie literară, Focşani, 15 iunie 2013

Se făcea că mă făceam

Mi-aş lăsa toate ferestrele deschise, dacă vântul ar avea vocea ta. M-aş face melc să te duc în spinare, dacă tu ai fi casa mea. M-aş transforma în fluture, dacă aş afla că două săptămâni de viaţă ajung pentru o întreagă fericire. Mi-aş pune paraşută la inimă, dacă pentru tine ar trebui să o

arunc de undeva de sus. M-aş face uşă ca să te las să mă deschizi în fiecare zi. M-aş face manoş şi te-aş face manoş ca să arătăm lumii că noi nu suntem un ceas care pierde timpul.

Şi negrul e un fel de verde

Când cu mâinile tale aduci fotosinteza în odaia unde visele tale sunt chinuite de gârbovele închipuiri şi e nevoie acerbă de verdele crud. Când prea mult zbori pe loc într-o încăpere unde cu ochii ai vrea să deschizi soarele. Când chemi la tine ziua şi ţi-e lehamite de noapte. Când aduni în palma stângă umbrele unor riduri care oricum nu e important de unde vin. Când locurile pe care le vrei ştii sigur că sunt acolo, atunci du-te şi lasă vorbă unui visător să-ţi ridice pleoapele pentru că el ştie cel mai bine ce înseamnă să ai ochii deschişi când picioarele sunt goale dar visul se împlineşte.

Acolo pe unde

Ochii lui sunt două pământuri perfect rotunde şi paralele între – tuşeşte un zâmbet care pur şi simplu nu-i mai încape în piept

Nr. 2; august 2013

30

şi nu pune mâna la gură pentru că pe acolo pe unde trec buzele lui e de fapt drumul ei - o bandă îngustă, dar continuă, de teren bătătorit de podoabe dulci purtate până spre urechi. Curajul că dorul i-ar face doar bine încadrează o lume cu sens, fără închisori de haine, doar goliciuni acoperite din când în când de mâini care nu obosesc să facă drumuri, pe care oricât le-ar cutreiera tot s-ar franjura în îmbrăţişări. Îi e aşa de drag încât dorul emană vapori chiar în prezenţa-i şi nu e un lucru care poate fi împărţit la lume, doar în lume. Acolo se gândeşte… cum se poate să-i spui te iubesc unei persoane pe care deja o iubeşti? Despre noi

Întunericul în cantitate suficientă e numai bun atunci când cauţi forme, când mâinile tale se pot plimba fără rezerve pe unicul relief de om. Se fiinţează opere de artă atunci când după fiecare noapte ai cu cine reinventa ochii deschişi. Când oamenii pleacă Când oamenii pleacă e ca şi cum apocalipsa şede pe un apus obosit. O trudă înecată în sudoare se îngrijeşte ca ei să nu dispară de tot.

Ei sunt oamenii care donează o zi din viaţă celor care ştiu să trăiască. Fără ei raiul se îngustează. Ei vin pe sens unic cu jocuri pentru copii mari, jocuri în care e indicat să rătăceşti, dar pentru a te găsi pe tine. Ideea e să faci cât mai multe greşeli în cel mai frumos mod posibil şi să fugi mâncând pământul de blestemul care te pune să îţi cauţi destinul acolo unde nu este. Lăsăm bucăţi din noi peste tot pe unde ajungem, bucăţi care trec prin ieri, azi şi mâine. Cu noi întregi nu avem ce să facem. Împreună Nu putem trăi decât în simbioză, împreună dăm viaţă cuvintelor, articulaţia o realizăm doar când ne contopim. Încearcă să pronunţi “împreună” fără mine! “mprn”- eşti strâmtorat fără mine, eşti propriul tău obstacol. Eu trebuie să vin şi să mă aşez între propria-ţi ordine pentru a-ţi da sens. Iar eu… eu m-aş lungi la nesfârşit, dacă nu ai exista tu. Nici nu-mi pot imagina să ies prin aerul sonor şi să nu-mi aflu limita, m-aş duce la nesfârşit, nestăvilită, dacă nu m-ai strânge tu în

braţe… M-aş opri doar când aş da de capătul infinitului. De aceea e bine să formăm “împreună” împreună Eu sunt o vocală, tu o consoană.

Valerian Mihoc Eşti ca unica frunză! Eşti ca o petala de trandafir, De plânge ca-n roua dimineții, Ești ca-n toate sa te mai admir, Când ploua-n floare rosul vieții, La soare te deschizi si zâmbești, Sa prețuiască si el mandra floare, Ce suflete-ti deschise mai găsești Ca tu iubești, iar vieții ii dai culoare! Ești ca unica frunza dintr-un copac, Ce-n viața lui a căutat perfecțiune, Nu-n fiecare toamna sa ajungă posac, Ca frunzele-i sa-i cada-n putreziciune, Ci numai una s-o aibă pe-un ram tăcut, In orice anotimp tacit s-o desăvârşească, Ca un copil ce crede profund in ce-i curat, Frunza lui in orice timp sa strălucească!! Un veșnic admirator de frunze lucitoare, Observa sus in copac aceasta pura floare, Verde veșnic, pe margini frageda culoare, De-un roșu pur cu vii imagini mișcătoare,

REVISTA BOGDANIA

31

Admira.. cu timpul vremea dura o simțea, Dar nu conta caci veșnic o dilema îl durea, Deși știa ca-n inima vie ar putea sa-i stea, "Tot viu colorata si gingașa ar mai fi pururea, de-as rupe-o din copac?"

Raveca Vlaşin Patru anotimpuri

Primăvara mi se pare Un copil, o sărbătoare. E o cale de-nceput, Ca şi pruncul nou născut.

Vara mai apoi se-arată Ca doi ochi senini de fată. Sau,… ca tânărul ce-nvaţă Paşii siguri către viaţă… Şi-nvăţând ce drum s-apuce Primele roade aduce.

Toamna e vrednică tare, Ca omul cu minte mare. Iarna,… vine ca o zână, Dar se-ascunde-ntr-o bătrână. Ghiocelul

Dulce zvon stârnit pe-afară, Mi-a făcut din gând vioară, Drept arcuş, un ghiocel Cu scânteia vieţii-n el.

Ghiocel gingaş, fragil, Inocent ca un copil Pe papucii iernii urcă Îmboldind-o să se ducă. Du-te Iarnă, nu mai sta !… Polei-voi urma ta Cu alb pur, de viaţă plin Leac perfect pentru suspin !

Du-te, du-te ia-ţi vacanţă Că de mâine dimineaţă, Clinchete de clopoţei Vor trezi şi-alţi bobocei. Păsările-or gânguri Dulce-alai se va porni; Sevele s-or dezmorţi, Să hrănească mugurii. Mii de frunze şi de flori Vor aduce noi comori, Dăruind a vieţii carte Cu poveşti fără de moarte.

Vasile Popovici

Distinsul poet Vasile

Popovici, înzestrat cu

o imaginaţie

fecundă, ne dăruieşte

emoţii poetice inefabile şi profunde. Rostirea dumnealui este luminoasă, scoţând în evidenţă numeroase frământări interioare, frumuseţea iubirii şi a vieţii, căutări ale divinităţii. Toate creaţiile, îndemnând la armonie, înţelepciune şi visare. În curgerea timpului, totul se destramă rămânând doar semne ale trecerii, urme şi ecouri, dincolo de apusul fiinţei. Sete de albastru

Mi-e sete şi dor de senin de albastru, de-o parte infimă de-albastru, atât cât să-mi pot regăsi privirile

rătăcite, bolnave şi întrebătoare. Mi-e dor de geana pădurii şi de frunzele care plâng (acolo) şi ele de dor de senin de albastru. Nu lăsa frunzele să se usuce, nici izvorul să se ascundă sub sterpe pământuri. Dacă ţi-aminteşti… apa era rece, sorbită din pumn cu pofta asasinului ce-şi soarbe din inima iubitei tăriile propriei crime. Şi stropii răcoreau arşiţa, strânsă undeva şi uitată de secole nepornite la drum. Sunt un egoist, ba încă şi mai mult dacă-mi doresc cu poftă de asasin să-mi regăsesc negăsirea, într-o infimă clipire de-albastru. Şi totuşi, setea de-albastru clinteşte din loc ca pe o stâncă pornirea mea în recăutarea negăsirii. Moştenire Mi te-au lăsat strămoşii moştenire grea, un paradox în plus „da capo al fine“: să fii dintotdeauna moştenirea mea, dar fără drepturi care se numesc depline.

Nr. 2; august 2013

32

Mi te-au lăsat strămoşii tău şi ghimpe din care odrăslesc nuferii albi şi trandafiri. În metafizica aristotelică a lucrurilor sfinte, pe clipa netrăită s-au aşternut vagi amintiri. Mai ţii tu minte Mai ţii tu minte-n luncă, noaptea răcoroasă, că ne-apucase frigul, am făcut un foc şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă ne trimitea blagoslovire şi noroc? Mai ţii tu minte, oare, cerul larg deschis, seninul din Cefeu, azur séptentrional şi cum pe raza lunii ne curgea, ca-n vis, un binefăcător fluid universal? Din largi fioruri s-au desprins porniri rebele ca valurile-nvolburate-n neostoi şi tot privind aprinsul ca pe-un foc de iele au ars pân’ la cenuşă fiorurile-n noi? Mai ţii tu minte, ai vreo tremurare când cerul nopţii arde-n foc întins? acum ai alte-ngrijorări şi ţi se pare că alte focuri ard, dar tot de necuprins?

Pavel Rătundeanu- Ferghete

IISUS HRISTOS – Dreptul la veşnicie

Gândind şi grăind tainic şi profund, ca gâlgâitul unui izvor la care-i străluceşte apa pe prund: IISUS HRISTOS devii ţie însuşi şi omenirii de folos, devii un tainic jertfelnic, un evlavios luminos şi vezi pe Maica Precistă mergând în sus şi-n jos spre oază călare pe cămilă ori prin fierbinţeala nisipului înaintând anevoios pe calea Egiptului pentru salvarea fiului, ce i s-a întrupat în trup prin Duhul Sfânt fără nici o stricăciune ca soarele ce pătrunde ca un doctor în casă prin geam, răsărit din sânul lui Lot şi Avram ori din Eva şi Adam, ca centrul luminii să fie acest RAI ce-l am din neam în neam. Prin Iisus Hristos sunt cela ce sunt în Templul Eliberării cu Duhul Sfânt coborât din ceruri, ca un porumbel, pe pământ prin CUVÂNTUL - Dumnezeu răsfrânt peste cer curcubeu pentru a avea sau nu propriul eu imers din sine-n bine,

în ceea ce ni se cuvine, când sufletul ne îngenunche prin înţelepciune în rugăciune ca floarea pomului să ne înfloare şi să ne lumine în grădina Maicii Domnului cu împărtăşire deplină şi cuminicare în tainica stupină laurii credinţei şi biruinţei să ne încunune pentru ca cele bune să se adune că-n linişte şi pace în rai le-om pune armonie, că omul propune, însă Dumnezeu dispune de cele veșnice. Prin Iisus Hristos credinţa mi-i pană mândră-n clop şi cu lumina nu-s în aer şi-n plop scriind frumos, luminos şi cu folos prin graiul din Patria Limba română făcându-mi gramatical îndemână şi peste mână că-n inima fierbinte de om, în graţie deplină, inspiră şi expiră un pom în dreptul la lumină şi veşnicie, la pace, rod şi armonie, ca-n cer, să fie şi pe pământ, o veşnică împărăţie, un Templu Sfânt. Iisus Hristos CUVÂNT din CUVÂNT, fiinţă din fiinţă trupată-n cânt, ne vine de unde ne vine să ne răspundă la rugăciune că de-a dreapta Tatălui (soarelui) avem pregătit un loc, ca să mă îngâne cu pâine, cu neghina aleasă din grâne, din mana cerească de mâine, dându-mi dimensiune în prăpăstiile lumii şi culmi, ca să am un destin şi o pasiune

REVISTA BOGDANIA

33

ce-mi face parte de cale, adevăr şi viaţă şi dincolo de judecată şi moarte! Prin Iisus Hristos trăiesc mai presus de omenesc iubirea şi eterna clipă care mă ocroteşte cu proprii pene sub a Sa aripă, ca soarele din obârşie şi izvoare să dea vieţii aromă şi culoare şi dreptul tot mai sus să zboare din lumina dintâie. prin cuvântul ce-mi vine de unde-mi vine din obârşie mai uman ca mine, deşi n-are sânge-n vene, dar vine să ne mântuie de păcat şi, ca doctor să ne aline purecându-ne la fapte, la credinţă, la conştiinţa, care alege neghina din grâne, cu ştiinţă, alege din proaspăta pâine de mâine pentru cel care vine la rându-i să lumine spaţiu şi timp în acest Olimp dând în schimb: aură şi nimb, primăvara în folosul tuturora, ca preţ al evadării în nemurire, candidând la veşnica fericire.

Traian Vasilcău (Chişinău)

Poem din Opera tăcerii

Prohodul poeziei a-nceput, Tot ce vom scrie Opera tăcerii, Pe margini de cuvânt, din absolut,

Oştiri de şoimi imită temnicerii. Urcând pe-o rază de argint, cocorii Salută morţii care ne conduc. Aceștia-și lustruiesc de zor botforii, Poartă cravată, dogme şi trabuc. Şi cum surâsul lor în mine-l scapăt Prohodul poeziei n-are capăt. Cicatrici de iubire Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumânarea, Mă leagănă în braţele-i şi zic: „Din tronul Suferinţei nu abdic.“ Îmi dă săruturi, cât nu vede zarea, Da-n zori se duce, suspinând din greu, În gazda ochilor lui Dumnezeu. *** Turme de clopoţei îţi pasc pe voce, Sub pieptul stâng e-mbrăţişarea humii Cu cântecul, iar ceru-a coborât Sub pomul ce-a rodit lacrima lumii. Pierde-mă c-un cuvânt, cu o privire, Fă din surâsul meu crăie-ţi ham, Mai sfântă pierdere nu vreau să am!

Nici mai neverosimilă murire! Din sufletu-mi poţi împleti colind Şi-apoi, în zori, de pe-a uitării vale Pe-un ocean de patimi rătăcind Du-mă spre ţărmul rugăciunii Tale! ***

Tot adevărul ai, să-l sorbi la cină, Taina-ţi ia numele şi-l zboară-n cer. Mă vindec de lumină cu Lumină Şi-n Dumnezeu te nasc — să nu disper! Ai subjugat biserica din mine, Poienile cu ochi albaştri plâng, Ca să te recompun întâi te frâng În nesfârșite psalmodii divine Şi când să-mi bată vulturu-n fereastră În drum spre Dumnezeu te văd, măiastră, Şi din amurguri cânt etern îmi vine! ***

În ocnele cuvântului muncesc, Eternitatea clipei să-mblânzesc, Să nu-mi trădeze suferinţa ora, Încât să-i spun: „Fii soră tuturora.“ Precum în veac, atunci când infinitul La harfele din ochi mei cânta

Nr. 2; august 2013

34

Şi Dumnezeu tăcut îngenunchea Din psalmi de-azur sorbind fărăsfârșitul Şi dirijând păunii cu privirea Să-şi uite-n schitul crinilor psaltirea. *** Sunt iar beat de Ierusalime Şi mă zidesc în plâns oricând. La ora Zeu vine tristeţea, Vine tristeţea mea contând. Atunci când mor nemor Cuvântul Şi veşnicesc doar în Cuvânt. La ora Înger vine mama, Vine măicuţa mea cântând. Şi Domnul însuşi se scoboară În noi pe-o daurită scară. *** Lină viscolire peste ochii mei, Odihnesc cetind-o, nemurind-o-n ei Şi de-atâta boltă sun a cer şi cânt Ca o turlă-albastră peste-un dom ce sânt. *** Vijeleşte cu lumine Şi printre nămeţi de cânturi Trec, sorbit de-alese gânduri, Şi mă-nec în mări divine Şi spre trilul Tău din zare Să mai zbor nu mi-s în stare. *** Metafora barbar te urmăreşte, Ea stă la pândă, veşnic te ţinteşte

Şi când te-mbrăţişează ca un şarpe Prin tine curg tălăzuiri de harpe, La care serafimii cântă-ntruna Şi dirijor — maestru prim — li-i luna. *** S-alunec prin icoane, să cad şi să nu doară Şi orişice murire să-mi pară prea uşoară, Maşinile cu taine să urce-n bolţi mereu Şi să n-aud în mine cum cade Dumnezeu Şi ca un crin dă-nfloare, şi-o lacrimă de-a Sa Doarme-ngropată-n taine, ca-n prima viaţă-a mea. *** În cer când se cunună ai preanădejdii mirii, Iisus, zâmbind, le prinde cătuşele iubirii. Liliana ALBU Inginer de meserie, distinsa doamnă Liliana Albu consideră că: ” poezia e balsamul sufletului…ne-mplinim prin ea şi ne-ncărcăm cu iubire pentru semeni …”

Desigur fără iubire, viaţa nu ar avea sens şi rost. Poezia de dragoste reprezintă, prin ea însăşi, o pagină a iubirii. Iubirea este izvorul tuturor bucuriilor, dă putere, echilibru, armonie şi învinge orice greutăţi…Poeziile dânsei sunt într-adevăr balsam pentru suflet, bulgări de lumină trimişi să ne lumineze viaţa cotidiană. Frumuseţea iubirii, sub nenumăratele ei aspecte, este magică şi prin remarcabila grafică realizată de talentatul pictor şi grafician Mihai Cătrună, Din volumul “Iubire din iubire…EMINESCU”, Editura Geea, Botoşani, 2012

din Bucureşti.

Iubire de foc

Ca luciul apei ce tremură-n val Vibrează patimi sărind peste mal, Vin către noi şi ne umplu de jar Simt freamăt în sânge, fiori îmi apar… Mă cuprinzi încet cu braţele tari Tu zeul meu ce din vise răsari, Tresar când mă priveşti cu ochi flămânzi În mine parcă ai vrea să te-afunzi… Săruturi mă frig, un dorm ă sfâşie

REVISTA BOGDANIA

35

Voluptoase mişcări trupul descrie, Palmele tandre se mişcă încet Pe coapsele tari urcând pân’ la piept… Începe dansul chemărilor nude Gura muşcând din buzele ude, Alunecă geamăt pe sânii atinşi De buze ce ard ca tăciunii aprinşi… Ochi cu priviri tremurând în dorinţă Trupuri formând o singură fiinţă, Flacăra se stinge în ţipăt târziu Iubirea ţinându-ne aprins focul viu… Dor de albastru Sub arcada ta aş vrea să-ngenunchez În vara asta cu adieri feline, Spaţiul c-o vrajă să-l însămânţez Şi dorul de albastru să-mi-aline… Să mă scufund în ochii tăi visând, Să uit că mai exist o veşnicie, Din sfere de albastru coborând În trupul tău ce amintirea-mi ştie… Atinge-mă, nu vreau să mă priveşti, Să te-nţeleg, să mă-nţeleg pe mine, Nu îmi şopti acum că mă iubeşti Doar vreau să simt albastrul din tine… Tu nu mă-nţelegi că te iubesc? Pictez pe cuvinte culori Când dimineaţa îţi zâmbesc, Te sărut cu albastrul din zori Ca tu să simţi cât te iubesc…

Tresar în lacrimi de ploaie Iar timpul în tăceri îl strives, Las luna să-mi intre în odaie Să-ţi spună şi ea te iubesc… Pe cerul meu eşti curcubeu Şi-n simfonii îţi înfloresc, Lumina sufletului meu Tu nu-nţelegi că te iubesc?

De n-ai fi tu

De n-ai fi tu, n-aş fi nici eu, Am sta în noi ascunşi mereu Dar suntem geamăn curcubeu Şi eu sunt tu şi tu eşti eu… De n-ai fi tu, n-aş răsări Soare fierbinte-n a ta zi, Roua din zori n-ar străluci Iar ceru-n apă n-ar zâmbi… De n-aş fi eu când te ador Să-ţi înfloresc nufăr de dor Ai pierde-o aripă în zbor Plutind pe cer singur condor… Dar eu, iubire, tu o stea, Eu zâmbet în dragostea ta, Luceafăr viu vei lumina Iubirea de pe bolta mea…

Speranţa Miron

Pasăre albă Adun şi împrăştii, Împrăştii şi adun Frânturile vieţii Din „basmul” nocturn. Răvăşesc şi iar strâng Strâng, răvăşesc Cuvântul mă doare, Cad, mă lovesc. În ochi am lacrimi Spălate de Cer. Nu pot să mor Deşi am să pier, Fiindcă sunt Pasăre albă

Ce zboară mereu Cu ochii deschişi Spre Dumnezeu! Pentru tine

Din vasul meu unde ţin flori Înfipte-adânc în suflet Iau una şi te înfăşor Aşa…ca intr-un scutec. Tu vei zâmbi şi-ţi va fi cald Vei cugeta în tihnă: „Ce bine e la adăpost:” Şi niciodată n-ai să uiţi Că-n lac de haine porţi Petale albe ca de crin Din fila unei cărţi. Tăcere în genunchi

Am întâlnit Tăcerea într-o gară! Stătea-n genunchi, rugând o seară Să-i dea un astru. Voia să plece spre Albastru. Dar seara nu a vrut să-i dea Şi am văzut Tăcerea cum plângea. Lacrimile erau din vise, Erau un fel de manuscrise Ale strigătelor din Tăcera mută, Pe care-acum, cu mult regret, Seara le-ascultă. Am întâlnit Tăcerea într-o gară… Ruga o seară să-i dea un astru, Să o conducă spre Albastru! Să nu mă-ntrebi

De ce-am venit? De ce-am plecat? Să nu mă-ntrebi. Eu m-am ascuns În lacrimă de cerb Şi nu-i păcat. De ce nu plâng Acum când este - atâta soare, Să nu mă-ntrebi, Fiindcă sunt lacrimă de cerb Pe-o floare. Mai mult de atât Să fiu, nu pot. În lacrimă există un Tot

Nr. 2; august 2013

36

De lumină şi candoare. Deci fulg sau lacrimă de sunt Tot doare. Florian Saioc

Singura lumină

De mult a coborât seara Este-ntuneric la mine-n odaie, Liniştea picură moale cum picură ceara. Îmi bate-n fereastră a lunii văpaie Razele-i răpăie uneori ca o ploaie De aur ca o pulbere-orbitoare Spre desfătarea duhului meu Şi nu ştiu de-i real sau doar mi se pare Că aud cum respiră-n văzduh Dumnezeu. Pleoapele-mi cad îngreunate de lună Mă rog şi capul pe perina moale-l aşez. O fi venit Dumnezeu şi mi-a spus Noapte bună Sau numai visez ce vise visez Nu, iata-L, revine e parcă eteric Şi fruntea mea i se-nclină. Într-al lumilor nesfârşit întuneric, Doar El e singura noastră lumină. Căutarea Dacă-nălţarea mea Înseamnă căderea aproapelui meu La asemenea înălţare renunţ. Dacă îmbogăţirea mea Înseamnă sărăcirea altora, Nu râvnesc acea-mbogăţire. Dacă Gloria mea Înseamnă umilirea cuiva Nu voiesc asemenea glorie. Dacă fericirea mea Aduce cea mai mică atingere Fericirii celor din jur

Mă lepăd de ea, n-o doresc. Eu caut armonia şi rostul Rostirii dintâi-rostirea rostirilor, Eu caut iubirea şi rostul iubirii. Îmi caut fiinţa şi rostul fiinţei Fără a-mi da seama că-l caut Pe Dumnezeu cu-atâta-nsetare.

Ion Romanescu

Catrene epigramatice Critic

Cel ce-ţi citeşte epigrama Etichetând-o cam aşa: „Nu pot să-mi dau prea bine seama, Parc-a mai scris-o…cineva” Balanţa

Venit pe lume în Balanţă Poţi face sport de performanţă Să urci pe trepte foarte-nalte Dar fă în paralel..şi carte Birocratul

Angajat cu leafâ-ntreagă Ca să câştige o pâine Însă dacă nu-i dai şpagă Te invitî…vino mâine Caniculă Vara când lumea năduşeşte Şi varsă lacrimi de sudoare Sau când cu dări te potopeşte Aleşii de la…guvernare Dragoste Iubirea ta dintotdeauna Prea fină, ca un bibelou, Întâmplătoare ca şi luna… Când lună plină, când crai-nou Haz O vorbă spirituală De-a-nveseli pe cei din jur Într-un anturaj de gală

Cu glume şic…de bun-augur

Ana Tunaru

Lecţie de poezie-în spirit de haiku

Sub coaja cuvintelor Degete firave Mângâie petale Lecţie de religie Şoapte şi paşi Treaptă cu treaptă Scară spre Tine Lecţie de ştiinţe Sub frunte Razele gândului Săgeţi în soare Lecţie de dor Pe pernă Lacrimi furişându-se-n somn Spre părinţi Lecţia prieteniei Între noi La răscruce de drum Jumătăţi de gând căutându-se Lecţia noastră În palma ta Întretăindu-se Liniile vieţii mele

Cristian Petru Bălan

Rugăciune pentru ţara îndurerată

Iisuse bun, Părinte peste ceruri

Şi Împărat pe veci al României,

Asculta-mă: avem o Ţară tristă,

Tu n-o lăsa osândei şi urgiei! Cu al Tău sânge, spal-o Tu de

sânge Şi resfinţeşte-i ţarina bătrână;

REVISTA BOGDANIA

37

E-ncovoiată de nevoi şi plânge,

Iar lacrima-i se stinge în ţărână…

Năprasnică, a vremilor vâltoare

S-a năpustit să ‘năbuşe Carpaţii

Şi-o plânge în văzduhuri ciocârlia,

Cum plâng în umbra ei moşnegii, fraţii.

Din tremurarea lacrimei sub pleoape,

Ajuns-a ca să tremure pământul;

Şi cerul plânge şi-l inundă-n ape -

Tu, Doamne, ogoieşte-i focul, vântul!

Fiorul doinelor dospite în suspine

Şi vaierul amarnic din amurguri

Ajuns-au, Doamne, sus, până la Tine,

Urcat de praf de-altare şi de burguri.

Fărădelegea vine să strivească Lumini ţâşnind din

desprimăvărare, Dormim pe ghimpi şi ne-

afumăm cu iască, Păşind din disperare-n

disperare… Frumoasă ţară, cu cârpită ie, Cu buzele lipite ca să tacă,

Cât taci, dă-mi gândurile tale mie -

Eu nu le las în mine ca să zacă!

POEZII POPULARE

Catrina Danciu

Doamna Catrina Danciu,

născută la 19 mai 1936, în satul Poiana, comuna Vrâncioaia, este o interesantă poetă populară a Vrancei. În anul 2010, Editura Neverland din Bucureşti a scos primul său volum de poezii, intitulat sugestiv POEZII POPULARE. Cartea a apărut sub auspiciile Societăţii Române pentru promovarea ştiinţei, educaţiei şi culturii, cu sprijinul Primăriei Vrâncioaia. Frumuseţea poeziei populare, limbajul poetic simplu, fără înflorituri, fără metafore dar pornit din suflet curat şi care evidențiază sentimente minunate încărcate cu dragoste de semeni, de plaiurile natale, pentru glia românească. Măiculiţa mea Măiculiţa mea, departe, Dorul de tine mă arde. Şi mă arde aşa de tare, De m-am uscat pe picioare. M-ai crescut, mamă, de mică, Eu te-am lăsat singurică. M-ai crescut ca pe o floare, Mamă, sunt în depărtare. Ştiu că inima te doare, Şi lacrimile îţi curg şiroaie. Şi te uiţi la deal, la vale, Poate vine a ta floare. Am o fată şi-un băiat Doamne, Tu, m-ai bucurat, Mi-ai dat fată şi băiat. Mi-ai dat două flori, Ca două comori. Mi-ai dat aurul cel fin, La mine dai trandafir, Trandafirul a strălucit, La mine în braţe a venit. Să creşteţi mari şi frumuşei, Să aveţi grijă de voi. Să nu uitaţi niciodată Nici de mama, nici de tata.

În cale să n-aveţi spini, Numai flori şi trandafiri. În cale s-aveţi comori, Să călcaţi numai pe flori. Să vă bucuraţi în viaţă, Greu să nu aveţi în faţă. Putna Putnă, apă curgătoare, Tu te laşi frumos la vale. Din creierul munţilor Şuierul pâraielor.

Din mama izvoarelor, Din gura mioarelor, Şi cântecul ciobanilor.

Din mormăitul ursului, Şi urletul lupului, Tu e laşi frumos la vale În spumă albă şi moale.

Vin copiii la scăldat Şi gâştele la înotat. Putnă, apă curgătoare, Tu ai două surioare:

Vasuiul, trecem prin el, Zăbala, mare niţel, La cascadă se unesc Şi toate se-nprietenesc. Singuri Frunzuliţă flori de tei Mi-e dor de copii mei Căci ne-au lăsat singurei De copii şi nepoţei.

Să stau la masă cu ei Eu să le cânt la mulţi ani Să trăiască mii de ani Să aibă noroc la bani. Să îi alint pe tălpişoare Şi să-i întreb ce-i doare Să-ai iau în braţe pe rând Şi să-mi spun a lor gând.

Nr. 2; august 2013

38

AFORISME

CRISTIAN PETRU BĂLAN Cartea “Cioburi de cristal”, Editura Phoenix Chicago – SUA, cuprinde 4000 de aforisme, maxime, cugetări – create timp de un sfert de veac. Merită să ne îmbogăţim din

experienţa omului de cultură româno-american, prof. Cristian Petru Bălan.

Cu cât dăruieşti mai multă înţelepciune, cu atât îţi creşte propria-ţi înţelepciune.

Prima sută de aforisme…

Trebuie să observi un an pentru a înţelege o singură clipă. Fericit ar trebui să fie acela care, în fiecare zi, gândeşte cu dezinteresată dăruire cum să îmbogăţească şi să înfrumuseţeze viaţa, experienţa şi cunoştinţele altora, încercând să le îndrume existenţa tuturor, dar ce trist este totuşi că el nu-i poate face nici pe oameni mai fericiţi şi nici măcar pe sine însuşi. Nu înseamnă că ai prevăzut nimic dacă nu ai prevăzut şi imposibilul. Oamenii ne privesc succesele noastre cu binoclul întors şi prin ochelari fumurii, pe când greşelile ni le analizează cu lupa sau chiar cu microscopul. (1954) Progresul, de obicei, este un rezultat al nemulţumirii de sine, chiar şi atunci când ai realizat un lucru bun, însă când ţi-ai propus mai înainte înfăptuirea altuia şi mai bun, dacă se putea – desăvârşit. (1954) Insuccesul poate fi, câteodată, primul pas spre izbândă şi spre glorie, dar ameţeala gloriei totdeauna este preludiul insuccesului. Cine se culcă pe lauri se trezeşte pe urzici.

De ţinut minte: prostia se ascunde de multe ori sub masca inteligenţei, iar inteligenţa sub masca prostiei.

O singură oglindă nu-ţi poate arăta decât faţa, nu şi profilul.

Trădarea nu râde decât tremurând de spaimă înaintea Dreptăţii.

Mierea înghiţită de viespi se transformă totdeauna în venin. Fără un ideal în viaţă omul este o busolă fără ac.

Dacă ai semănat cu mâna când bătea vântul, să nu cauţi rodul în partea unde ai azvârlit seminţele.

Într-o mare oricât de multe fluvii s-ar revărsa, ea nu se umple niciodată. Setea de a şti a omului se aseamănă mult cu „setea“ mării.

Dragostea se agaţă de aparenţe până le transformă în false certitudini. (1954)

Lumea antică reprezenta alegoric timpul sub aspectul unui car în care se afla Cronos, zeul recoltelor şi al timpului, mânând opt cai întinşi într-o fugă ameţitoare. Astăzi, desigur, ar trebui

ca timpul să fie înfăţişat simbolic sub forma unei rachete cosmice.

Omul este legat de viaţă prin instincte şi de moarte prin raţiune. Existenţa morţii ÎI forţează pe om să filosofeze. Viaţa este o sinteză motrice a materiei inerte. Cea mai mare victorie a materiei a fost viaţa; cea mai mare victorie a vieţii şi a naturii a fost omul. Iar cea mai mare descoperire a omului din toate timpurile este să afle adevărul despre existenţa lui Dumnezeu. Omul, într-un fel, s-a creat pe el însuşi – graţie înţelepciunii imprimate de forţa divinităţii. Înţelepciunea este frumuseţea gândirii, bunătatea este frumuseţea sufletului. Popoarele sunt organele vii ale planetei, ochii cu care ea priveşte cosmosul de jur-împrejur. Aşa cum un corp viu are nevoie de mai multe organe pentru a trăi, la fel are nevoie Terra de toate popoarele, fără excepţie. O generaţie născută şi crescută într-o eră de pace este o generaţie mai inteligentă, mai cultă şi mai sănătoasă decât una dezvoltată într-o perioadă în

REVISTA BOGDANIA

39

care spectrul războiului i-a întunecat orice perspectivă. Pământul s-a născut din strălucitorul Soare, iar noi am evoluat din Pământ. Aşadar, ne-am născut din Lumină! (1955)

Solidaritatea între toţi oamenii pământului contra răului terestru face ca această planetă mai mult lichidă să devină mai solidă.

Cea mai mare imposibilitate din lume este ca o fată frumoasă să nu fie iubită.

Dezbină-i pe cei răi şi uneşte-i pe cei buni!

O înţelepciune cheamă pe alta.

Comunismul este un cadavru parfumat cu esenţele cele mai fine care ameţesc spiritele celor slabi şi le otrăvesc.

Schimbarea vechilor orânduiri sociale: coadă nouă la bici vechi.

Libertatea este înarmată cu fulgerele dreptăţii care, la timpul potrivit, vor trăsni şi pe cel din urmă titan.

Tiranii nu trebuie lăsaţi să se creadă genii.

Revoluţiile mari produc oameni mari, iar asemenea oameni mari devin fermentul de bază ce întreţine viu spiritul revoluţiei care i-a născut, dinamizând întreaga contemporaneitate prin personalitatea şi prin exemplul lor glorios.

Sângele vărsat de strămoşi la rădăcinile Patriei a făcut ca Patria să ni se ridice pe treptele cele mai înalte ale gloriei şi libertăţii, şi să devină mai puternică decât orice vrăjmaş pe care l-am avut vreodată. Jertfele străbunilor noştri, durerile şi încercările lor ne-au călit şi ne-au zămislit mai viguroşi, mai înţelepţi şi mai devotaţi ca oricând.

A te jertfi pentru libertatea propriei tale naţiuni este un act de nobil şi înalt patriotism, dar a te jertfi pentru libertatea altei naţiuni este gestul suprem de altruism universal, din care a izvorât

marea iubire de oameni, iubirea universală însăşi. (955)

Cine ajută pe trădător să scape, el însuşi este de două ori trădător.

Niciodată nu devine cineva mai darnic ca atunci când dăruieşte din avutul altuia.

Descurajarea este sora laşităţii.

Lenea se mai manifestă uneori ciudat şi printr-o bizară dorinţă de a te apuca de treabă care, în acele clipe, ni se pare un fleac. Din păcate, totul se opreşte aici!

Să fim îndrăzneţi în faţa duşmanului şi cuviincioşi în faţa oamenilor de treabă.

Iscusinţa se ia la întrecere cu ştiinţa. Câteva din cărţile unor scriitori contemporani sunt asemenea norilor din verile secetoase: tună mult, dar… plouă puţin. (1955)

Încrederea poate trage de multe ori semnul egalităţii între oameni.

Ura este uneori o iubire degenerată. Sâmburele ei, în acest caz, este gelozia.

Fericirea poate fi o iluzie, iluzia poate fi o fericire.

Îndoiala în dragoste poate produce aceleaşi chinuri sufleteşti pe care le produce gelozia, fiind una dintre fisurile pe unde gelozia pătrunde cu uşurinţă.

Dragostea! Nemiloasa dragoste este fructul celei mai puternice autosugestii

spontane, stârnită de o frumuseţe reală sau aparentă, chintesenţă firească de blânde convingeri irezistibile şi de închipuiri optimiste umane, când sufletul aprins şi tânăr, căutând să evadeze din propriul lui eu, uşor cade pradă sentimentelor încântătoare şi bucolice, simţindu-se, din acea clipă, mai iertător şi mai bun ca oricând, gata de cele mai înalte jertfe pe care închipuirea le poate admite. (1955)

Amintirea duioasă şi cu lacrimile se împacă întotdeauna.

Nr. 2; august 2013

40

Speranţa rămâne cel mai bun stimulent al vieţii şi al răbdării.

Cea mai peremptorie certitudine tot are în ea o picătură de nesiguranţă.

Uitarea devine adesea odihna memoriei şi mormântul suferinţei.

Voinţa se dobândeşte tot prin voinţă.

Pe mulţi lenea îi oboseşte mult mai repede decât munca intensă.

Egalitatea ca individ nu-i d e d o rit şi v a fi totdeauna imposibilă; dar egalitatea ca Om întotdeauna este posibilă şi întotdeauna necesară.

Curajul fricoşilor se află în călcâie, iar „bărbăţia” lor creşte odată cu distanţa.

Pasiunile înalte sunt arderi fără fum.

Muzica este inima artei.

Omul nu este perfect. Niciodată el nu va putea fi perfect, închipuirea lui în ideal este însă desăvârşită.

Când va pieri nedreptatea, va pieri lumea.

Stăpânirea de sine este digul pe care virtutea şi conştiinţa omului înţelegător îl ridică deasupra tuturor pornirilor negative răsărite din izvorul tulbure al inconştienţei.

Adevărul a fost întotdeauna atât de înalt, încât vârful pierdut în azurul ameţitor al cerului, greu a putut fi zărit.

Minciuna nu a ridicat astfel de probleme, fiind cu mult mai mică: ea are statura oamenilor şi se confundă adesea cu unii dintre dânşii.

Prietenia se află la jumătatea drumului dintre simpla amiciţie şi imperativul absolut al sentimentelor umane – iubirea devotată.

Prietenia trebuie verificată cu delicateţe şi în nici un caz într-un fel ostentativ. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a constata că un prieten îţi este într-adevăr devotat. Atunci sentimentul prieteniei se dublează.

Când dragostea se transformă în prietenie şi nu mai este ceea ce a fost, adică dragoste, atunci trebuie să te aştepţi ca involuţia să continue până la dispariţia completă a prieteniei însăşi.

Tuturor geniilor pe care le-a avut omenirea până astăzi, în afară de inspiraţie, le-a fost

caracteristică şi munca titanică. Un geniu, dacă nu ar fi muncit din greu, şi-ar fi stins singur prin aceasta scânteile divine şi ar fi ajuns curând o povară pentru el, murind ca un anonim oarecare, în timp ce oamenii din jurul lui I-ar fi privit cu totală indiferenţă, necunoscându-i capacităţile excepţionale.

Raţionamentul unui flegmatic: Furtună, potop să vie!

Vreme rea doar să nu fie…

Când priveşti de la lumină lucrurile ascunse în întuneric, poate nu ai să vezi cine ştie ce, dar când priveşti de la întuneric lucrurile aflate în lumină – vezi totul.

Lupta cea mai grea şi mai lungă pe care omul cu simţul datoriei o duce de-a lungul întregii sale vieţi este chiar lupta cu el însuşi.

O limbă învăţată în plus echivalează nu numai cu doi ochi căpătaţi în plus, dar şi cu două urechi care, ca să zicem aşa, le-ai avea în plus, deoarece, ştiind o limbă nouă, ai ocazia să vezi, să auzi, să citeşti şi să descoperi în fiecare clipă lucruri noi, utile şi extrem de interesante. Ştiind să o vorbeşti, poţi să pătrunzi totdeauna mai adânc în tainele lumii noastre şi-n viaţa altor oameni. Altfel spus, cu cât ştii mai multe limbi, cu atât vezi mai departe şi auzi mai mult decât restul oamenilor, cucerind un univers nou, fascinant.

În fiecare groapă pe care ţi-o sapă duşmanul, să plantezi câte un pom roditor sau cel puţin o floare, ca să nu-i fi fost truda cu totul zadarnică.

Răbdarea este noianul zăpezii de pe povârnişurile abrupte, care aşteaptă o simplă vibraţie pentru a produce avalanşa.

Furtuna care vrea să doboare o moară de vânt solidă, nu face altceva decât s-o ajute ca să-şi macine boabele mai repede, mai fin şi mai bine.

Troienii nu au motive spre a-şi mai diviniza caii.

Măgarului chiar dacă-i scurtezi urechile şi-i pui potcoave de aur, tot va rage ca măgarul.

Nepăsarea în faţa durerii necunoscute a unui un om străin este o crimă. Dacă durerea i-a fost provocată de altul, iar tu ai posibilităţi clare să-l ajuţi şi nu o faci, este ca şi când durerea ar fi fost provocată chiar de tine.

REVISTA BOGDANIA

41

Obrajii nesimţitului şi obrajii porcului nu roşesc niciodată, decât dacă-i mânjeşti de sânge.

Curajul este ambiţia în acţiune.

Rănile primite în luptă sunt decoraţiile vii şi dureroase, dar falnice, ale unui luptător. Sângele care a curs din aceste răni a oprit în acelaşi timp ca rănile Patriei să nu mai sângereze.

O revoluţie populară care a fost înfrântă continuă întotdeauna şi ia proporţii în inima poporului asuprit până ce presiunea ei interioară o face să izbucnească din nou. Rob în lanţuri de oţel sau rob în lanţuri de aur – tot în robie se cheamă că trăieşti.

Politeţea falsă este prima manifestare a ipocriziei şi a lipsei de educaţie.

Războiul este tatăl păcii şi bunicul altor războaie.

Fereşte-te ca amorul să-ţi penduleze între sublim şi abject.

Dragostea durabilă se naşte încetul cu încetul şi moare tot aşa. Din fericire, fiecare ştie care-i mormântul cel mai adânc şi cel mai sigur unde să o poată îngropa: o nouă iubire.

Sinceritatea este fereastra deschisă a sufletului omenesc prin care, cel ce o posedă, lasă fără teamă ca să se poată privi înăuntrul lui şi-ai conştiinţei.

Patima înseamnă subordonarea totală a omului de către o falsă plăcere chiar atunci când conştiinţa strigă cel mai tare că nu are nevoie de ea.

Celor învinşi nu Ii se dă niciodată dreptate, chiar dacă dreptatea lor ar fi mare cât universul.

Dacă şi-ar cunoaşte toate posibilităţile şi aptitudinile de care este capabil, omul şi-ar da seama că este un complex cumulard cu resorturi interioare nebănuite care, permanent întrebuinţate, i-ar fi lui şi tuturora nespus de folositoare. Poate că în adâncul fiecărei persoane se ascunde un talent mare într-o branşă sau alta a vieţii, dar neştiindu-şi acest lucru, individul se pierde în labirintul unor lucruri mărunte şi inutile. De aici imperativul: să ne autocunoaştem la timp capacităţile vieţii noastre cu care să demarăm viguros şi fără multe tergiversări!

Ne-am născut pentru a lăsa urme şi pe pământ, nu numai în pământ.

Faţă de uriaşa veşnicie a timpului şi faţă de infinitul spaţiului din univers, mileniile nu pot fi comparate nici măcar cu zecimile de secundă.

Experienţa de viaţă a scriitorului înlătură artificialul şi subiectivismul.

Unii poeţi vor să fie lira lui Apollo, alţii numai sunetul ei, dar pe cei mai mulţi nu cade nici măcar o parte din umbra lirei apollonice.

Poetul este, ca să zicem aşa, cel mai mare leneş… activ. Ochii celor neavizaţi, dacă l-ar surprinde pe poet lucrând, s-ar pripi să tragă concluzia că acesta stă mai mult degeaba. Dar câtă încordare clocoteşte în mintea poetului atunci când gândeşte! Ce transformări miraculoase au Ioc în capul gata să explodeze de atâtea căutări! Procesul lui de creaţie s-ar putea compara foarte bine cu căutările abstracte ale unui matematician. Şi iată pentru ce „trândăvia” lui gânditoare, în realitate, nu-i decât o punte prin care coboară pe hârtie inspiraţia divină şi nemuritoare.

Poetul nu poate lucra cu norma. Lui nu poţi să-i delimitezi timpul punându-i o hârtie în faţă şi zicându-i: „Iată această foaie. într-un sfert de ceas să-mi scrii o poezie măreaţă şi vibrantă” – deoarece fiecare vers scris atunci ar fi o gravă insultă adusă muzelor.

Dacă n-am avea atâtea defecte, n-am sublinia cu atâta insistenţă calităţile noastre.

Drumul adevărului duce la nemurire.

Când George Enescu lua vioara în mână ca să-şi interpreteze compoziţiile-i fermecătoare, prin cele patru strune ale viorii sale, se făcea auzit glasul duios al României care îşi cânta durerile cu doine de lacrimi şi bucuriile cu triluri de ciocârlie, umplând lumea cu ele. În arta picturală un tablou a ajuns la desăvârşire atunci când adăugarea unui punct în plus sau, în alte cazuri, lipsa lui – face ca opera să sufere o carenţă pe care ochiul priceput o resimte imediat.

Sărăcia doboară, nevoia ridică. (1967)

… va urma!

Nr. 2; august 2013

42

Cum a murit un măr roditor (fabulă tristă)

Năstase Marin

La o margine de drum, nişte gospodari binevoitori plantaseră doi meri, cărora le meniseră:

-Să faceţi mere gustoase, ca să astâmpăraţi foamea şi setea trecătorilor!

Dintre cei doi meri, unul nu a binevoit să rodească. Nu a v ru t n ici măcar să-

nflorească. „Iote, mă, zicea el, da’, de ce să mă obosesc pentru alţii?”

Făcea câteva flori acolo, apoi, câteva merişoare, de ochii lumii, având grijă să fie viermănoase, stricate înainte de a se coace, scuturându-se de ele, pe neobservate.

În schimb, avu grijă să-şi întărească rădăcinile,să-şi înalţe şi să-şi îngroaşe trunchiul, iar crengile, să şi le rotească într-o coroană, cât mai sus şi cât mai mare.

Celălalt, cunoscându-şi menirea şi-a umplut toate crenguţele cu flori, până la poale, spre admiraţia trecătorilor:

-Ce măr falnic şi ce podoabă de flori are! Hai să rupem câteva crengi!

Unii le rupeau ca să se fălească la cunoscuţi cu frumuseţea lor. Alţii, doar aşa, le luau ca „amintire”, le puneau în vaza din sufragerie şi îşi „odihneau” privirea pe ele când era pauză de publicitate la televizor. Însă, alţii, foarte gospodari, tăiau crenguţe să-şi altoiască pomii din ograda lor.

Bietul merişor! Suporta toate „atenţiile” trecătorilor, bucuros că toţi îl lăudau şi mulţumit că-i făcea fericiţi. Îi rămâneau destule flori, pe

care se străduia să le facă mere frumoase şi gustoase.

Iar tăbărau cei trecători cu exclamaţii entuziaste de admiraţie:

- Ce mere frumoase! Ce aromă, ce gust! Hai să umplem portbagajul, dragă, până nu vin alţii să le ia pe toate! Da’, repede, rupeţi cu crengi, cu tot, că n-avem timp! Mâine, să venim cu remorca, le culegem pe toate şi le ducem la piaţă. Ne umplem de bani.

Şi aşa, bietul merişor, a rămas aproape un ciot. Lăcrima de durere, dar era mulţumit că bucura „trecătorii”. Deşi rămăsese numai ciotul de el, tot se mai încăpăţâna să facă flori şi mere pentru dragii lui „admiratori”.

Celălalt măr, care, între timp îşi înălţase coroana falnică, îi spuse:

-Vezi-ţi, mă, de tine şi lasă-i pe cei ticăloşi de trecători! Nu vezi ce-ai ajuns? Eu nu le-aş da ăstora nici măcar umbra. Răi şi lacomi!

-Nu se poate, frate, doar pentru asta am fost sădiţi!

-Faci cum crezi, dar eu îmi văd de coroana mea.

Când a trecut pe-acolo Nătărău-şef, responsabilul drumului, cu ceata lui de nătărăi, a spus:

-Scoateţi ciotul ăsta, că strică aspectul drumului şi împiedică dezvoltarea celuilalt, care va creşte cât un stejar. O adevărată mândrie pentru drumul nostru!

Cei trecători zburau cu maşinile lor, fără să observe că mărul cel roditor nu mai era acolo, la marginea drumului…De fapt, uitaseră de mult că acolo era odată un măr, de unde luau mere gustoase…

Morala: oare, este atât de trist să fii pom roditor la margine de drum?..

PROZĂ

REVISTA BOGDANIA

43

Laura-Andreea Ştreangă

Marele Premiu (Festivalul-Concurs naţional Bogdania), Focşani, 2013

Premiul I la Olimpiada Națională de Limbă, Comunicare și Literatură Română, 2013, 2012, 2011, 2010;

Câteva date biografice ale elevei Laura-Andreea Ştreangă, din municipiul Iaşi.

Premiul al II-lea la Concursul național de eseuri online „Art‘s Week”, 2013;

Premiul I la Olimpiada Județeană de Limbă, Comunicare și Literatură Română, 2013, 2012, 2011, 2010;

Premiul I la Concursul Județean Interdisciplinar „Cultură și spiritualita te românească”, 2013, 2012 ;

Premiul al II-lea la Olimpiada Internațională de Limbă, Literatură și Spiritualitate Românească, 2012;

Diplomă de merit Grigore Vieru, decernată de Ministerul Educației al Republicii Moldova, pentru spirit creativ în gândire și limbaj, exprimat în cadrul Olimpiadei Internaționale de Limbă, Literatură și Spiritualitate Românească, 2012;

Premiul al II-lea la Concursul Național Interdisciplinar „Cultură și spiritualitate românească”, 2012;

Premiul al III-lea la Simpozionul Național „Literatura și celelalte arte”, Secțiunea „Comunicări Științifice”, 2012;

Mențiune la Simpozionul Național „Literatura și celelalte arte”, Secțiunea „Produs Final”, 2012;

Premiul „Costache Negruzzi”, acordat pentru intuiție critică și sensibilitate artistică în receptarea textului literar, în cadrul Olimpiadei

Naționale de Limbă, Comunicare și Literatură Română, 2011, 2010;

Premiul I la Concursul Județean „+/ - Poezie”, 2011

Premiul I cu distincție de excepție la proba pe echipe la Concursul Județean de creativitate și analiză a textului literar „NICHITA STĂNESCU”, 2011;

Premiu Special pentru originalitatea interpretării la Concursul Județean de creativitate și analiză a textului literar „NICHITA STĂNESCU”, 2011;

Marele Premiu

( Trofeul Bogdania), la ediţia a-II-a a Festivalului-Concurs naţional de creaţie literară “Bogdania”, Focşani, 2013.

Numele meu este Walkira şi fac parte din neamul fiicelor lui Ares, pe care elenii le numesc Antianeira, Cele care luptă precum bărbaţii, iar sciţii Oiorpata, Ucigaşe de bărbaţi. Dar cel mai cunoscut nume al nostru este acela de amazoane, şi pentru eleni suntem mai temute decât perşii, căci suliţa noastră loveşte crunt, iar războinicele noastre întrec în agerime şi măiestrie pe cel mai viteaz dintre bărbaţi. Am invadat Athena de nu mai puţin de cinci ori şi, cu voia zeilor, o vom mai invada. Ne conducem după propriile noastre reguli şi ne-am creat o lume în care bărbaţii nu ne controlează.

Amazoana

Ares este tatăl nostru şi de la el am moştenit vitejia şi spiritul războinic; nimfa Armonia este mama noastră şi ea ne-a înzestrat cu toate darurile pe care o femeie le poate avea. Însăşi Artemis ne ocroteşte şi Pallas-Athena ne-a ajutat mereu în războaie. Trăim în cetatea Themiskyra din Pontul Euxin şi o veche profeţie spune că un mare erou ne va alunga de aici, ucigându-ne una dintre regine şi răpind-o pe cealaltă. Dar eu nu am crezut niciodată în oracol şi-n profeţii. Numai Moirele ştiu ce va fi, iar muritorii nu pot avea acces la cunoaşterea lor.

În luptă, suntem superioare tuturor popoarelor, fiind primele care am îmblânzit şi folosit în războaie calul, una dintre creaturile pământului. Luptăm împotriva duşmanilor noştri

Nr. 2; august 2013

44

cu suliţa, arcul cu săgeţi şi toporul de război, armă pe care noi am inventat-o. Ne îndeletnicim cu vânătoarea şi războiul, ocupaţii pe care restul lumii le consideră bărbăteşti. Dar la noi nu au nici o valoare canoanele şi prejudecăţile celorlalte popoare.

În curând va veni cea de-a douăzeci şi cincea primăvară a vieţii mele. Semira este mama mea şi este una dintre cele mai bune luptătoare ale amazoanelor. Toată lumea obişnuia să spună că i-am moştenit talentul. Sora mea, Arsinoe, este una dintre preotesele zeiţei Artemis. Familia mea a fost, de veacuri, binecuvântată de zei, căci ni s-au născut numai fete. E o mare nenorocire să se nască un băiat unei amazoane. Ucis sau mutilat imediat după naştere, este menit să arate întregii lumi că nu avem nevoie de bărbaţi.

Sunt o luptătoare bună şi mă remarcam adeseori la antrenamente. Săgeata mea nu-şi greşeşte ţinta niciodată. Pasiunea mea este însă vânătoarea. Îmi place să mă aventurez singură în desişurile dese şi să vânez mistreţii care aleargă şi se ascund printre tufişuri, antrenându-mă într-o goană nebună.

M-am născut într-o zi din mai, iar amazoanele mai bătrâne spun că ziua aceea a fost singura cu furtună din tot anul. Ele cred că ar fi vorba de un semn, dar eu am fost dintotdeauna convinsă ca mint. Uneori mă îndoiesc şi de zei, cei consideraţi atotputernici şi supraumani, dar care de multe ori se poartă mai josnic decât oamenii. Gândiţi-vă la marele Zeus, stăpânul fulgerelor, care le refuză oamenilor focul… Gândiţi-vă la Hera, regina zeilor, însă, de fapt, însăşi întruchiparea invidiei, a geloziei şi a răutăţii… Sau gândiţi-vă la Eros, copilul orb, crud şi malefic. Pe acesta pot să afirm că-l detest, deşi ceva timp l-am considerat cel mai bun dintre zei, singurul care ne oferă câteva raze palide de bucurie. Îl detest, îl detest pentru răutatea sa şi pentru felul în care se joacă cu toţi, căci puterea lui este nețărmurită: domneşte peste oameni şi peste zei, chinuie orice suflet după ce îl cufundă mai întâi într-o înşelătoare cupă cu ambrozie…

N-am înţeles ce înseamnă să fii amazoană până la vârsta de şase ani, când Semira, mama mea, mi-a spus:

– Walkira, cetatea pe care o vezi în jurul tău este binecuvântată de zei. Însă dincolo de hotarele ei, femeile au parte de o altfel de viaţă, una care presupune exclusiv muncă şi supunere. Însă toate popoarele greşesc amarnic, întrucât nu realizează forţa femeii. Căci în delicateţea fiecărei inimi de femeie sălăşluieşte o războinică. Walkira, amazoanele nu îşi înfrânează adevărata identitate şi nu îngenunchează în faţa niciunui pericol. Amazoanele sunt femei adevărate, iar acest lucru înseamnă mult mai mult decât cred bărbaţii. Suntem viaţă, suntem originea ei, însă suntem deopotrivă puternice şi independente, chiar dacă, încă de la începuturile timpurilor, am fost asuprite. Bărbatul a fost creat de Prometeu; femeia a fost făcută de însăşi zeii cei nemuritori. Iar noi, amazoanele, le desăvârşim opera, fiind femeile adevărate. Artemis să te ocrotească, întrucât de astăzi vei avea onoarea de a te număra printre fiicele lui Ares. Nu uita că de acum ai datoria de a te purta, în primul rând, ca o femeie, ca o războinică.

Cuvintele ei au fost însoţite de ritualul ce marchează transformarea unei fete într-o amazoană. Mamele extirpează sânul drept al fetei, pentru ca forţa să se canalizeze spre umăr şi braţ. Dar eu cred că gestul are cu totul altă semnificaţie. Poate că vrea să însemne renegarea statutului de femeie aşa cum îl înţeleg restul popoarelor. Nu suntem menite să fim doar mame. Suntem puternice, nelimitate, însemnăm mai mult decât cred bărbaţii. Cel puţin asta am simţit şi am gândit în momentul ritualului şi niciun strigăt nu a ieşit printre dinţii mei încleştaţi.

Mama mi-a zâmbit.

– Artemis să te binecuvânteze, Walkira, eşti o veritabilă amazoană.

Din ziua următoare au început antrenamentele grele de războinică. Le aşteptam cu nerăbdare, închipuindu-mi că fiecare lovitură corectă sau săgeată ce se înfigea în centrul ţintei demonstrau că sunt o războinică adevărată. Îmi doream ca mama şi întreg neamul meu să fie mândri de mine. Îmi amintesc de o zi în care Liana, cea mai bună luptătoare a amazoanelor şi cea care ne învăţa arta războiului, a încordat arcul şi a tras într-un copac aflat la cincizeci de paşi depărtare nouă săgeţi înfipte la distanţe

REVISTA BOGDANIA

45

egale, de două degete. Nu voi uita mândria de pe chipul ei şi zâmbetul ce îi lumina expresia, nici cuvintele pe care le-a rostit atunci:

– Nicicând nu va mai fi în cetatea Themiskyra vreo trăgătoare la fel de iscusită ca mine.

Am ochit şi am slobozit într-un copac de lângă cel care purta trofeul iscusinţei Lianei douăsprezece săgeţi la distanţe egale, de un deget. Nu am spus nimic. Am privit-o doar pe Liana, care a pălit de invidie şi de mânie.

Vestea că o tânără luptătoare s-a dovedit mai pricepută decât Liana a făcut repede înconjurul cetăţii. Pentru că zeii o binecuvântaseră să aibă o fată care să fie o războinică atât de talentată, mama le-a încredinţat-o lor pe Arsinoe, sora mea, care a devenit preoteasă a zeiţei Artemis. Aveam unsprezece ani pe atunci. Dar s-au schimbat multe între timp! Liana a murit acum şapte ani, iar eu am învăţat să-mi folosesc talentul vânând păsările cerului şi lighioanele pământului.

Deşi am fost mereu o războinică, poate că am avut o fire prea visătoare pentru o amazoană. După lungile ore de exerciţii şi lupte, mă refugiam în pădure, cu arcul şi săgeţile, şi vânam. Exploram părţi ale codrului în care nu se aventura de obicei nimeni, urcam pe stâncile pe care se refugiază doar caprele sălbatice şi-mi plăcea să admir sălbaticul peisaj care îşi deschidea în faţa ochilor mei porţile de desiş sau de grote tainice.

Într-o zi, acum mai bine de doi ani, mă strecuram printre copacii seculari, groşi şi noduroşi din inima pădurii şi priveam concentrată în jurul meu, să văd dacă nu se ivea vreun animal dintre tufişurile dese. Era sfârşit de vară, iar coroanele din frunze ale copacilor alcătuiau un năvod pentru razele aurii de soare şi le cerneau lumina. Glasul unui izvor se auzea de undeva departe, iar foşnetele pădurii mă încărcau cu o vibrantă energie.

Mi s-a părut că văd ceva mişcând şi mi-am încordat cu repeziciune arcul. Apoi am observat ceva țâșnind dintre tufişuri şi alergând spre izvor. Creatura fugea repede, dar puteam vedea că şchiopăta şi mi-am dat imediat seama că era deja rănită. Am alergat şi eu şi am reuşit să o ajung lângă izvor.

Nu mai văzusem niciodată un bărbat, dar am ştiut dintr-o singură privire că este unul. O dată pe an, pentru a-şi lărgi rândurile, amazoanele vizitează un trib format numai din bărbaţi. Dar eu am avut mereu silă faţă de ei, aşa că fie mă prefăceam că sunt bolnavă, fie mă ascundeam în pădurea pe care o cunoşteam mai bine decât oricine altcineva şi povesteam apoi că m-am rătăcit.

Am încordat arcul.

– Nu trage! strigă bărbatul în greceşte.

Am ridicat o sprânceană.

– De ce nu?

Eram destul de surprinsă. În faţa mea, bărbatul, cu un picior însângerat, stătea prăbuşit lângă izvor, cu o expresie de adâncă disperare în ochii mari şi albaştri. Am admirat puţin creatura atât de ciudată. Avea părul negru şi ondulat, nasul prelung și subțire, trupul bine făcut. Arăta exact așa cum îmi închipuiam că arată un bărbat.

Dar ceea ce mă uimise cu adevărat era cererea lui. Doar știa că sunt o amazoană și probabil că ne cunoștea comportamentul și atitudinea pe care le avem față de bărbați. De ce mă ruga să îl iert? Nu vedea inutilitatea rugăminții sale?

Privirea lui îmi spunea ceea ce buzele sale nu îndrăzneau să articuleze. Toată ființa lui cerea ajutor. Dar eu eram o amazoană, o Antianeira, o ucigașă de bărbați. De ce l -aș fi ajutat? Fusesem crescută să-i urăsc pe bărbați, îi disprețuiam atât de mult pentru modul în care tratează femeile, încât nu-mi făceam datoria față de neamul meu și nu contribuiam la venirea p e lume a noilor războinice. Sigurul sentiment mai puternic decât atașamentul față de poporul meu era ura față de bărbați. Era atât de absurdă cererea lui! Cum puteam să mă îndur de el?

Am încordat din nou arcul, însă privindu-i ochii albaștri și nefiresc de expresivi, am ezitat. Mai trăisem o dată acest sentiment, când privirea catifelată a unui cerb mă implorase să îl cruț. În acel moment, îmi venise în minte cuvântul milă, pe care îl auzisem șoptit, căci amazoanele nu folosesc niciodată termenul acesta cu glas tare. Pentru Antianeira, cuvântul acesta nu există. Am fost îngrozită de mine însămi și am slobozit săgeata în trupul fragil de cerb. Am fost cuprinsă

Nr. 2; august 2013

46

de un adânc sentiment de durere în clipa în care am văzut sângele cald al cerbului și în seara aceea am refuzat să mă ating de cină.

Regăseam acum privirea nu speriată, ci îndurerată în ochii aceia albaștri. Însă îmi place să cred că, de fapt, curiozitatea a fost cea care m-a determinat să nu eliberez săgeata din tensiunea arcului. O sumedenie de întrebări îmi năvăliră în minte. Ce căuta un bărbat în Themiskyra? La ce se aștepta din partea unei fiice a lui Ares? Cum de era rănit – din câte vedeam, de o săgeată de amazoană – și nu ucis? Oare i se făcuse și altei amazoane… (și în gândul meu îmi era rușine să rostesc cuvântul)… milă de el?

– Cine ești? l-am întrebat în grecește. Ce cauți tu aici? Cum ai ajuns în Themiskyra?

– Sunt un pescar elen și aveam cândva o corabie, dar o furtună teribilă de acum o lună a sfărâmat-o de stânci. Sunt singurul care a supraviețuit, iar valurile m-au purtat până la țărmul cetății voastre. M-am ascuns o vreme în pădure, dar ieri o amazoană a tras greșit o săgeată, care a nimerit tufișul în care mă ascunsesem în grabă, la vederea ei. Rana nu este foarte gravă, dar eu nu mă pricep la plante și ierburi vindecătoare, iar animalele pădurii simt miros de sânge și nu mai sunt în siguranță.

Oftă, apoi mă privi ezitant.

– Te rog… Nu mă ucide.

M-am încruntat, simțindu -mă deodată străină de acea suită de senzații care roiau în jurul meu ca albinele.

– De ce să te cruț, elenule? Tu nu știi nimic despre fiicele lui Ares? am pufnit. Nu suntem noi ucigașe de bărbați, așa cum ne spune și numele? Cum poți să te gândești să-mi ceri asta?

Nu spuse nimic. Poate că simțea că nu există niciun argument împotriva cuvintelor mele. Mă privi doar cu ochii aceia nefiresc de albaștri și nefiresc de expresivi.

Știam că ar fi trebuit ucis, dar eram prea curioasă în legătură cu el.

Fără să încerc deloc să rup tăcerea întinsă precum coarda arcului meu, m-am răsucit pe călcâie și m -am înapoiat în pădure. Am căutat

plantele tămăduitoare pe care orice amazoană le poate recunoaște și am vânat o căprioară. Nici eu nu am știut prea bine de ce îl ajutam. Da, era milă. Și curiozitate. Și, poate, un vag sentiment de superioritate. Simțeam că sunt deas upra lui acționând astfel și îndurându-mă de el, dar o parte din mine era conștientă că încercam doar să mă mint, să îmi găsesc scuze, pentru că în adâncul meu știam că, încă de la prima ezitare, făcusem o greșeală de neiertat. Era, totuși, ceva mai puternic decât mine care mă determina să acționez așa, un fel de…instinct? care îmi dicta ce să fac.

M-am întors lângă izvor și am pus alături de el căprioara. Ochii aceia – pe care aproape că n u su p o rtam să îi mai văd , d e frică că m-aș fi putut îneca în oceanele lor – exprimau nu numai recunoștință, ci și o uimire fără margini. L-am ajutat cu rana de la picior, fără să rostesc niciun cuvânt, pentru că în mintea mea era un război prea mare.

– Mulțumesc, spuse el simplu.

– Să găsești cât mai repede o soluție, i -am răspuns. Nu poți rămâne în Themiskyra. Nu vei mai avea niciodată norocul de azi.

Am părăsit repede pădurea, de frică să nu mă răzgândesc și să îl ucid și m -am întors în coliba mea. Bunica făcuse un foc mare în față, iar flăcările lui m-au ghidat prin întunericul ce începea să se lase peste cetate.

– Sper că Semira a avut mai mult noroc, spuse ea pe un ton sever, când mă văzu întorcându-mă fără vânat. Presupun că i-ar te-ai aventurat în zone necunoscute?

Nu a așteptat aprobarea mea, căci știa foarte bine care îmi erau obiceiurile. Își continuă cu severitate prelegerea pe care mi-o ținea mereu și pe care nu o ascultam decât pe jumătate.

– Walkira, știi că pot fi animale periculoase, cu care nu sunt sigură dacă te poți lupta.

De obicei protestam vehement și spuneam că sunt în stare să mă lupt cu oricine și orice, dar acum mă gândeam absentă la ce spusese elenul despre animalele care simt miros de sânge.

REVISTA BOGDANIA

47

– În plus, continuă neperturbată bunica, rareori te întorci de acolo cu vânat. Este o pierdere de timp, Walkira!

– Da, bunico, ai dreptate, i-am spus, semn evident că voiam să încheiem discuția. Eram o femeie în toată regula și mă săturasem de atitudinea ei.

Am intrat în colibă și m -am așezat îngândurată într-un colț. O, zei, ce făcusem? Lăsasem liber un bărbat în Themiskyra! Avem pretenția că sunt una dintre fiicele lui Ares, o amazoană puternică. Și îmi fusese milă. Îmi fusese milă tocmai de una dintre creaturile pe care fusesem crescută să le detest. Eram fiica Semirei, una dintre cele mai respectate amazoane. Și făcusem ceva nedemn de mine, în ciuda tuturor pretextelor pe care încercam să mi le construiesc și care se dărâmau ca niște castele de nisip. Și, într-un final, am ajuns să îmi spun că nici măcar lui nu îi făcusem un bine. Ce avea să se întâmple cu el? Fără îndoială, era sigur că trebuia să părăsească cetatea. Dar cum? Putea ieși fără probleme, căci zidurile nu erau păzite decât pe timp de război, dar odată ce ajungea la țărm, ce putea să facă? Themiskyra este înconjurată din toate părțile de apă. Am încercat să îmi spun că nu mă privea. De fapt, mi-am zis, probabil că nici măcar nu va apuca să părăsească Themiskyra. Sigur îl va găsi o amazoană în zilele următoare și va face ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu. Deși, e adevărat, prin locurile acelea nu umblă aproape nimeni…

M-am frământat așa multă vreme, până când, obosită, am adormit. Conștiința mă apăsa crunt, așa că a d o ua zi m -am trezit la fel de supărată ca înainte de culcare. În acea după-amiază m-am apropiat inconștient de locul din pădure unde îl întâlnisem. Întâi am zărit urmele în pământul moale, apoi am simțit mirosul fumului și al cărnii de căprioară.

Tresări când mă văzu apărând dintre copaci.

– Lași urme prea evidente, i-am spus. Și nu mai face focul atât de mare. Or să te găsească și cu siguranță că nu vor fi încântate să afle că te-am ajutat.

Privirea lui părea că pătrunde până la tenebrele cele mai întunecate ale minții mele.

Era atât de hipnotică… Și totuși, avea un aer suspicios. Probabil că se întreba dacă nu cumva mă întorsesem pentru a-mi repara greșeala pe care o făcusem în ajun. Am stins focul și m -am așezat alături de el. Câteva minute am stat în tăcere, care era neașteptat d e confortabilă. În cele din urmă, am decis să încep eu.

– Cum te numești, elenule? l -am întrebat fără să îl privesc. Voiam să fiu lucidă, voiam să nu risc să mă pierd în albastrul acela prea plin de expresie.

– Elian.

Simplu și frumos. Și mi se părea că numele avea o nuanță atât de intensă de albastru… Din nou, tăcerea s-a așternut peste noi, groasă ca o perdea. Și to t eu am fo st cea care a vorbit.

– Elian, am accentuat eu. Trebuie să pleci de pe Themiskyra cât mai repede cu putință. Te pui în pericol. Și mă pui în pericol și pe mine.

– Cum să vă părăsesc cetatea înconjurată de ape? Nu pot să plec, Antianeira.

– Nici să stai aici nu poți. Este mult prea riscant. Să pleci, însă, nu e imposibil. Ai putea să îți construiești o canoe.

– O canoe?! Dar nu pot naviga pe mare cu o canoe! Dacă am noroc, mă va găsi o navă. Dar altfel, e imposibil să ajung la un țărm.

– Ai totuși o șansă să trăiești, am spus visătoare. Pe când dacă rămâi pe Themiskyra, mai devreme sau mai târziu vei fi descoperit și ucis. Mai ales că nu te străduiești deloc să ascunzi urmele pe care le faci.

– Pe aici nu vine nimeni în afară de tine, protestă el. O singură dată a mai trecut prin locurile astea o amazoană, cea care m-a rănit. Atât. Și trăiesc pe aici de aproape o lună. Am un cuțit și m-am folosit de el înainte ca rana să mă împiedice să vânez. Mă pot obișnui cu o astfel de viață. Dar după ce furtuna mi -a distrus corabia, crede-mă că mă îngrozește ideea de a mă aventura pe mare cu o canoe, chiar mai mult decât aceea de a cădea în mâinile unei fiice a lui Ares.

Am oftat.

Nr. 2; august 2013

48

– Te înțeleg perfect, Elian, dar te expui la un pericol imens rămânând aici. Se pare că nu le cunoști pe amazoane. Niciuna nu va ezita să te ucidă.

Îmi aruncă o privire care cuprindea întrebarea pe care, din fericire, buzele lui n-o rostiră. Nici nu aș fi putut să îi dau un răspuns, și nu aș putea nici acum, după ce zile întregi m-am gândit la ea. M-am ridicat de lângă el.

– Mai ai nevoie de ceva? l-am întrebat rece.

El negă printr-o mișcare a capului.

– Atunci, cu bine! Și su cces, am adăugat sumbru.

M-am întors cu spatele și am făcut primii pași printre copaci.

– Antianeira! Așteaptă puțin! strigă Elian deodată.

M-am răsucit spre el cu un aer întrebător.

– Nu mi-ai spus numele tău, murmură el.

Am clătinat din cap.

– Nu.

– Dar… Te voi mai vedea? Vei veni și mâine?

Era o notă de speranță în glasul lui? Sau doar mi-o imaginasem? Am ezitat o clipă înainte de a-i răspunde.

– Nu.

*

Să se descurce. Nu mă privește. Nu ar fi trebuit să mă implic atât de mult de la început. De fapt, trebuia să îl ucid fără să mai pun nicio întrebare. Câtă dreptate avea mama când îmi spunea că bărbații sunt lași și fricoși! Măcar din recunoștință pentru mine ar trebui să plece. Chiar nu realizează cât de periculos e totul pentru amândoi? Dacă lucrurile ies la iveală, cum voi putea suporta rușinea de a -mi dezonora neamul și familia? îmi spuneam, privind primele stele care răsăreau pe cer. Blestemam clipa în care îl văzusem, blestemam cerbul, mă

blestemam pe mine și, mai ales, blestemam privirea aceea albastră. Stăteam sprijinită de peretele cabanei și respiram aerul proaspăt și puțin înțepător al nopții. Mă făcusem de rușine. Și pe mine, și pe poporul meu. Lăsasem în viață o ființă atât de egoistă, încât prefera să apese asupra mea cu povara unui risc imens doar pentru o falsă siguranță a sa. Fără îndoială că dacă o amazoană îl găsea, putea deduce rapid că îl ajutase cineva. Și cum toată lume cunoaște ciudata mea pasiune de a explora locuri pustii și periculoase, nu urma să fie deloc greu să afle trădătoarea. Chiar dacă elenul nu îmi știa numele, puteau foarte bine să smulgă de la el o descriere a mea. Oh, ar fi fost totul atât de simplu dacă el ar fi acceptat să plece…! L-aș fi ajutat să construiască o canoe și în scurt timp ar fi putut să părăsească Themiskyra. Dar el era bărbat, prin urmare, egoist. Și îmi repetam că mama avea atât de multă dreptate când îmi sădise în suflet ura pentru aceste creaturi! Am remarcat dintotdeauna la ea o dușmănie mult mai acerbă decât la celelalte amazoane. Oare fusese dezamăgită ea, personal? Se convinsese din proprie experiență de caracterul lor? Încercase să pornească fără prejudecăți și le -a dat a doua șansă, pentru ca în cele din urmă să revină la acestă ură ancestrală? Nu puteam ști, și îmi era prea frică să o întreb. Singura mea certitudine era, în acel moment, că avea dreptate. Puteam să îl înțeleg pe Elian, frica lui era justificabilă. Dar nu pretindeau bărbații că sunt curajoși? am râs amar. Ar putea măcar să își schimbe locul, am cugetat. Dar nu! Am hotărât că nu mă mai implic. Să de descurce cum va putea. Am făcut deja mult prea multe pentru el.

Analizam problema pe toate părțile, dar nu găseam nicio soluție. Eram conștientă că mersesem prea departe și că nu mai puteam da înapoi. Nu puteam să mă întorc și să îl omor și nu mă puteam împăca nici cu ideea de a-l abandona. Era rănit, nu putea vâna, nu se putea descurca fără mine. Încercam să îmi spun că nu îmi merită ajutorul și că pentru amazoane nu există milă, că fac parte din neamul ucigașelor de bărbați. Îmi spuneam că sunt o războinică, o femeie, și îmi aminteam cum definea mama femeia: și viață și forță. Viață pentru că naștem, pentru că suntem și mame, pentru că nu vrem numai război, ci și pacea în sânul unui comunități perfecte – familia. La amzoane există

REVISTA BOGDANIA

49

noțiunea de iubire, oricât de dure am fi: ne iubim neamul, ne iubim mamele, ne iubim fiicele. Adică iubim ceea ce merită să fie iubit.

Oare eu mai merit să fiu iubită? Mi-am amintit de ritualul care m-a trecut în rândul amazoanelor, menit să mă transforme într-o războinică adevărată. Și războinicele nu se ghidează după sentimente care nu își au locul în inima lor. Cum ar fi mila.

Și totuși… Privirea aceea albastră și tristă… Ah, cum resimțisem momentul în care cerbul mă implorase să nu-l ucid…! Cât de fidel retrăisem acele clipe…!

Și toată noapte am stat, sprijinită de colibă, întrebându-mă absentă dacă cerbii merită oare să fie iubiți.

*

Strălucirea stelelor pălea încetul cu încetul și o primă săgeată se înfipse în cer, înroșindu-l…

În ziua aceea nu l-am vizitat. Nici în ziua următoare. Încercam să îmi țin tot timpul mintea ocupată, însă uneori gândurile și grijile năvăleau în sufletul meu ca apele unei cascade. Simțeam că după ce îmi trădasem neamul, îl trădam și pe el. În acele momente îmi repetam sutele de motive care mă determinaseră să iau înțeleapta decizie de a renunța să mă mai pun în pericol ajutându-l. Dar pe măsură ce orele treceau, simțeam din ce în ce mai puternic senzația că fiecare argument era neconvingător.

Era miezul nopții și liniștea se lăsase, caldă și grea, peste Themiskyra. Era atât de liniște, încât mi se părea că aud răsuflul cerului din pădure și mă întrebam din nou dacă ei merită să fie iubiți.

M-am ridicat în picioare, uimită de bruschețea și spontaneitatea hotărârii mele. Mi-am luat arcul și săgețile și am pornit grăbită spre pădure. Mă puteam orienta foarte bine și pe întuneric și am găsit rapid locul de lângă izvor.

Nu-l mai văzusem de două zile, dar am fost șocată de cât de schimbat era. Slăbise atât de mult, încât trupul lui părea o umbră albă printre tușele de negru și de cenușiu ale nopții. Sub ochii albaștri se așezaseră urmele vinete a două

cearcăne mari. Chipul său era palid și dintr -o singură privire am înțeles că nu reușise să vâneze nimic, însă efortul îl epuizase și îi secătuise și puțina forță pe care o mai avea în el. Rana i se deschisese din nou și în acel moment mi-a fost atât de milă de el și m-am simțit atât de rușinată că îl lăsasem să sufere, încât mi-am acoperit ochii cu mâinile, pentru ca să nu mai văd trista priveliște.

Nu dormea. Cred că îmi simțise prezența, deși nu făcusem niciun zgomot când mă apropiasem și nici nu mă putuse vedea, căci eram ascunsă în spatele unor trunchiuri de copaci. Și -a rotit neliniștit privirea în jur și în ochii lui fascinant de albaștri aș fi putut jura că lucea speranța.

Am alergat spre el.

– Elian!

– Am crezut că n-ai să mai vii, îmi spuse cu un glas atât de încet, încât nu eram sigură dacă a fost el sau adierea ușoară.

Nu i-am răspuns, căci simțeam că tăcerea ar fi făcut-o mai bine decât mine. Tăcerea aceea deplină, caldă și luminoasă parcă în întunericul pădurii… Am stat cu el până când zorii au pătruns, umezi și rozalii, printre coroanele copacilor. Lângă rămășițele fumegânde ale focului, am lăsat ochii aceia atât de albaștri odată ce prima rază s-a aventurat până la noi.

Și apoi zilele și săptămânile trecură luminoase în succesiunea lor neobosită dintre după-amiezile în care îmi povestea despre Elada și colțuroasele ei coline și nopțile în care tăcerea divină se prelingea pe frunzele și pe visele noastre. Vedeam că în fiecare zi se simțea mai sănătos și mai revigorat și mă bucuram și mă îngrozeam totodată, căci în fiecare moment în care vocea lui adâncă mă purta peste cetățile Eladei eram conștientă că se va întoarce la ele. Mă gândeam cu înfrigurare la ziua când va trebui să părăsească Themiskyra. Simțeam că viața mea căpătase, odată cu apariția lui, un sens. Nu mai era o înșiruire monotonă dintre antrenamente și exerciții războinice și partide de vânătoare. Acum așteptam cu nerăbdare dup ă-amiezile în care mergeam prin pădurile neatinse de vreun picior de amazoană sau nopțile care se încheiau, mereu, cu rugămintea lui stăruitoare:

Nr. 2; august 2013

50

– Spune-mi numele tău…

Dar refuzam mereu printr-o tristă înclinare a capului.

Încet, încet, reticența și ezita rea mea s-au evaporat precum nuanțele sângerii ale amurgului. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns să aștept cu atâta nerăbdare după -amiezile și nopțile de la izvor și nu mi-am dat seama decât prea târziu că sufletul meu era modelat de covârșitoarea forță a unui nou sentiment.

Ori de câte ori încercam să fug de mine și de tenebrele care se nășteau în abisurile mele spirituale, mă ascundeam în străfundurile peșterilor necunoscute și zile în șir refuzam să trec pe lângă luminișul unde, cu siguranță, Elian mă aștepta. Uneori încheiam aceste perioade de izolare având un aer resemnat în fața hăului ce se năștea în mine și îmi ardea ființa, alteori porneam hotărâtă să îl ucid pe cel care purta vina tuturor torturilor mele. Firește, decizia mea se spulbera cu fiecare pas ce mă ducea mai aproape de Elian, și mă uram pentru că un bărbat reușise să distrugă toată hotărârea mea, întreaga mea esență de amazoană. Și în clipele în care, după pauze lungi chiar de o săptămână, îl reîntâlneam, ochii lui mă priveau în tăcere, cu o nuanță de reproș, dublată însă de atâta înțelegere și compătimire, încât răsuflam ușurată că, dintre toți, el nu m-ar judeca.

Mai mult decât orice, îmi era frică de mine, îmi era frică să simt, pentru prima oară, că gheața din mine se topește, îmi era frică, pentru că nu înțelegeam, pentru că era totul atât de nou și de devastator, îmi era frică deoarece, pentru prima oară, aveam un sens, trăiam și savuram toate senzațiile acestei vieți surprinzător de pline de farmec și culoare și poezie.

Erau zile în care fericirea din mine radia în toată cetatea, zile în care iubeam lumea întreagă, în care flacăra din mine ardea totul, totul și mai mult, până la cenușa oaselor mele. Uneori ardeam în culori și melodie, simțeam cum sângele meu pulsează parfumat vise și fericire… Alteori mă prăbușeam în brațele unei apatii fără margini și mă simțeam pustie pe dinăuntru, străină și dezrădăcinată, și -mi lipsea până și puterea să plâng. Am suferit mult, dar

acelea au fost cele mai frumoase clipe ale vieții mele.

Mă gândeam tot mai rar la faptul că îmi trădasem neamul. Uneori conștiința mă apăsa crunt, dar regretele și mustrările de cuget se înecau mereu în aceleași două oceane albastre. Totuși, începeam să mă neliniștesc la fiecare privire mai insistentă din partea mamei mele, iar laudele amazoanelor bătrâne, care afirmau că sunt o veritabilă fiică a lui Ares, îmi dogoreau obrajii. Mă ardea fiecare cuvânt măgulitor și deseori eram atât de rușinată de minciuna în care mă cufundam tot mai adânc, încât mă retrăgeam din ce în ce mai des să îmi înec conștiința în izvorul lângă care Elian mă aștepta.

În acea însorită dimineață de toamnă am hotărât totuși că sufletul meu se îngreunase prea mult de povara greșelilor mele și mi -am îndreptat pașii spre templul lui Artemis. Mă durea inima când mă gândeam că Arsinoe devenise fecioară preoteasă a zeiței datorită faptului că mă dovedisem a fi o amazoană adevărată. Și, totuși, după numai patru zile în care sufletul meu de războinică încercase să se lupte cu o forță mai puternică decât el, cedase.

Când am pătruns în templul boltit al zeiței, cerul începu să plângă cu lacrimi mari și dese printre suspine zbuciumate. Și cu cât mă apropiam mai mult de aurita statuie a lui Artemis, cu atât furtuna se dezlănțuia mai tare. Am ignorat însă stihiile și am îngenuncheat în fața soclului.

– Artemis, ajută-mă! am murmurat. Iartă-mă că v-am dezamăgit pe toți. Ajută-mă să pot alege, pentru că nu mai pot trăi așa.

Și în momentul în care am sărutat picioarele înroșite de sângele cerbului pe care îl sacrificasem, un fulger spintecă întreaga boltă cerească și o neliniște fără margini mă cuprinse. Apoi, când bubuitura unui tunet cum nu mai auzisem niciodată fisură tavanul templului, lăsând să se vadă cerul decojit de urlete, spasme și crestături de fulgere, în inima mea a fost singurul moment în care nu m-am îndoit de semnele zeilor.

Alergam prin ploaie, printre stropii uriași, printre brațele lungi și subțiri ale vântului,

REVISTA BOGDANIA

51

printre urletele vijeliei și sulițele fulgerelor, alergam cum n-o mai făcusem niciodată în toată viața mea și strigătele mele le acopereau pe cele ale furtunii. Natura se dezlănțuia în jurul meu, furtuna aceea care parcă îmi era familiară, iar eu alergam printre trunchiuri distruse de copaci, cu inima frântă în mii de cioburi. Durerea care mă cuprinsese era mai presus de mine, mai presus de sălbatica furtună care smulgea acoperișurile colibelor. Am ajuns lângă izvor în câteva minute, dar mie mi s-a părut nesfârșită acea goană prin pădure. Și când i -am văzut trupul prăbușit fără viață lângă un trunchi de copac distrus, atunci o mână invizibilă m-a îngenuncheat. Simțisem, știusem, însă vederea unei realități atât de crunte îmi distruse și ultima fărâmă de suflet.

Știam că fusese fulgerul lui Artemis.

*

O săptămână întreagă am rămas așa, îngenuncheată, pe locul unde mâna durerii mă încovoiase. Nu mai gândeam, nu mai simțeam, nu mai reacționam. Mă lăsam cuprinsă de o suferință doborâtoare, și știam doar că reminiscențe ale fulgerului lui Artemis îmi pârjoleau esența. În a opta zi, primul gând cursiv se strecură în mintea mea: Ești o amazoană…

Și simțeam că acum eram cu adevărat una. Nu mai aveam inimă, nu mai puteam iubi sau suferi. După ce focul din mine pârjolise totul, rămăsesem de gheață.

Când flăcările au cuprins trupul lui alb, am simțit că n umai eu știam cum e să fii cu adevărat amazoană. Credeam că numai după ce suferi poți cunoaște adevărata indiferență și adevărata duritate. Simțeam că acum eram superioară tuturor amazoanelor. Iubisem. Fusesem femeie, în mod complet, trecusem prin toate încercările pe care viața le poate oferi. Și aveam să mă ridic, distrusă, dar reconstruită de un flux de veritabilă forță.

– Walkira, am rostit, aruncându-i cenușa în apă. Numele meu este Walkira.

*

Curând însă am realizat că mă înșelasem amarnic. Zeii nu-mi iertaseră trădarea și nu îi

hărăziseră fulgerului lui Artemis să îmi ardă inima până la capăt.

Rămăsesem însărcinată.

Știam că asta ar fi însemnat pierderea și rușinea mea și a familiei mele. Dar nu asta mă îngrozea cel mai mult. Aș fi fost ucisă, și fetița mea, fetița lui Elian, nu ar fi avut niciodată șansa să trăiască și să devină o amazoană.

Nu vânam niciodată cerbi și nu mâncam deloc în ziua în care mama aducea acasă unul. La antrenamente eram mai pricepută ca oricând și toporul meu de război lovea cu o furie care le uimea pe toate fiicele lui Ares.

Însă în fiecare după-amiază mă îndreptam spre izvorul din inima pădurii și în fiecare noapte mă strecuram afară din colibă și mă întorceam mereu și mereu în același loc. Și când primele raze apăreau pe cer, mă ridicam de lângă trunchiul spintecat de trăsnet și șopteam:

– Walkira… Walkira este numele meu…

Era prima zi de iarnă, iar eu stăteam sprijinită de peretele colibei, gândindu-mă la fetița mea, când am văzut-o pe mama apropiindu-se de mine.

– Pentru prima oară, Artemis i-a vorbit Arsinoei, îmi spuse ea.

Am încercat să-mi ascund scepticismul din privire și din glas.

– Și?

– Peste o săptămână trebuie să vizităm tribul de bărbați, spuse ea cu severi tate. Așa a poruncit zeița. Și să știi că d e data aceasta vei merge și tu, adăugă ea tăios.

– Nu! am țipat îngrozită.

Nu puteam nici să mă gândesc la asta. Mi se părea o trădare față de Elian. Cum aș fi putut, mai ales la atât de puțin timp după moartea lui?

– Sub nicio formă, am șuierat, înghețată.

– Walkira, eu înțeleg că ești dezgustată de bărbați și de atitudinea pe care o au, de regulă, față de femei. Știu prea bine că eu te-am educat astfel. Te admir pentru felul tău de a gândi, dar mai important decât orice alt sentiment e dragostea pentru neamul nostru.

Nr. 2; august 2013

52

Reginele mi-au vorbit despre asta. Au remarcat că tu mereu te eschivezi. Și au poruncit să vii și tu.

– Dar…

– E nevoie să accentuez au poruncit?

Fără să mai spun nimic, m-am ridicat și m-am îndreptat spre pădure, spre locul de lângă izvor.

– Poate că…, am șoptit, luminată de o idee. Iartă-mă, Elian, dar a apărut ceva mai important decât tine. E fetița noastră…

Aveam să-mi calc pe inimă, să mă supun poruncii celor două regine. Și când urma să o nasc pe fetița mea, nimeni nu ar fi bănuit că ea nu e fiica unui bărbat din tribul pe care îl vom fi vizitat. Trebuia să îmi sacrific idealul de dragoste, dar aceasta era hotărârea Moirelor. Mă durea îngrozitor să mă gândesc la trădarea față de Elian, dar era singura soluție pentru a rezolva problema.

– Iartă-mă, am spus din nou. Mi-am trădat neamul pentru tine, acum e timpul să te trădez pe tine pentru fiica noastră. Dar îți pot promite că pe ea n-o so trădez vreodată.

Eram, totuși, ușurată. Găsisem o soluție. Fata mea urma să trăiască.

Săptămâna a trecut incredibil de greu și când în sfârșit ne -am îmbarcat pe corabie, inima îmi bătea nebunește. Cerul se întunecase și o furtună se dezlănțuise cu furie, făcând ca valurile negre să spele puntea biciuită de ploaie. Era pentru prima dată când părăseam Themiskyra. De când mă născusem eu, amazoanele avuseseră două războaie, dar eu nu împlinisem nici cinci ani când cel de-al doilea a luat sfârșit. De atunci, pacea domnise peste amazoane, care își părăseau cetatea o singură dată pe an, spre a se întoarce cu perspectiva unor noi fiice ale lui Ares.

La întoarcere, am văzut încă de departe zidurile groase ale cetății. Îmi fusese dor de pădurea cu luminișurile ei, de izvorul care păstra între undele sale cenușa lui Elian, de c oliba mamei și a bunicii mele…

Lunile au trecut, goale și monotone, iar Themiskyra aștepta noua generație de amazoane. Bineînțeles, eu am fost prima care a adus pe

lume un copil. Totul era bine, copilul era frumos și sănătos.

Numai că era băiat.

*

Mama a fost șocată. Nu a putut rosti niciun cuvânt. Ținea copilul în brațe, iar eu, epuizată, așteptam să mă felicite, să-mi spună că am născut o fetiță care semăna cu mine.

– Mamă, ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet, căci de-abia puteam vorbi de emoție și de groază. Nu eram sigură dacă voiam să aflu răspunsul la această întrebare.

– Walkira, nu mai suntem binecuvântate de Artemis. Ai născut un băiat.

Am țipat de furie și frustrare.

– Vreau să-l văd!

Mama mi-l întinse, iar expresia de dezgust de pe fața ei m-a rănit nespus.

– Să nu-l hrănești, spuse. Mâine va avea loc ritualul. Știi că va trebui să îl ucizi.

Nu îmi venea să cred. Am luat băiatul în brațe. Avea ochii lui Elian, de un albastru fascinant, și același nas prelung și subțire. Mâinile au început să îmi tremure… Arăta exact ca Elian, era copilul meu, copilul nostru. Cum aș fi putut să îl omor cu mâna mea? Trecusem prin atâtea suferințe, dar asta era deja prea mult. Camera îmi păru că se rotește tot mai repede, apoi nu am mai văzut nimic.

Îmi aduc aminte că Elian era acolo. Stătea pe marginea patului meu și îmi mângâia șuvițele răsfirate pe pernă.

– Walkira, spuse el și zâmbi. O canoe, Walkira. E singura soluție.

Apoi imaginea lui se făcu neclară și am auzit glasul moașei.

– Delirează. Dar nu te îngrijora, Semira, va fi bine.

– Poate să și moară, spuse mama cu răceală. Se vede că zeii au pedepsit-o. Oare cum a atras furia lor?

REVISTA BOGDANIA

53

– Reginele vor fi supărate, oftă moașa, punându-mi pe frunte o compresă rece. E semn rău dacă primul născut dintr-o generație e băiat, continuă ea. Îți mai amintești cum a fost când s-a născut Walkira?

– Da, spuse mama încet. A fost o furtună cum Themiskyra n-a mai văzut niciodată.

– Era u n semn . Ar fi treb u it să îți dai seama.

Mama suspină.

– De veacuri nu s-a mai născut un băiat în familia noastră. Ce-a putut face, de a stârnit așa de tare mânia zeilor?

– Lasă, Semira. Poate că Artemis îi va vorbi din nou Arsinoei și îi va spune. În ultima vreme, este singura fecioară de la templu care mai face profeții…

– Știu, spuse mama pe un ton nerăbdător. Nu înțeleg, totuși, ce-a greșit Walkira…?

După aceea n-am mai auzit nimic. Am căzut într-un somn greu și m -am trezit la miezul nopții din cauza plânsetelor copilului. Nu era nimeni în colibă. Mama și bunica se mutaseră provizoriu, până la purificarea ei. Acum era considerată un loc necurat, căci se născuse un băiat. Trebuia purificată prin stropirea pereților cu sângele lui.

Am luat copilul în brațe și l-am hrănit. Aș fi putut fi omorâtă fie și numai pentru asta. Dar acum nu mă gândeam decât la cuvintele lui Elian: „o canoe, Walkira”. Îmi aminteam cât de vehement protestase când îi sugerasem să părăsească cetatea folosind o canoe. Dar acum, pentru mine aceasta era singura soluție.

M-am ridicat, slăbită, din pat. Mi-am luat cuțitul, arcul și săgețile și m-am strecurat, cu băiețelul în brațe, spre golf. Din fericire, toate amazoanele dormeau, iar copilul se liniștise. Am dezlegat o canoe dintre sutele priponite de mal și m-am urcat în ea. Știam să vâslesc repede și bine, iar o briză ușoară mă ajuta să avansez. Eram epuizată, dar însuflețită de frică și de speranța de a-mi slava copilul. Micuțul Elian dormea liniștit, iar eu vâsleam cât de repede puteam, pentru a mă depărta de cetate. Eram sigură că în ziua următoare vor porni în căutarea mea cu o corabie.

Dar n-au făcut-o. Poate că s-au născut câteva fete și cetatea era în sărbătoare. Poate că au crezut că am fugit din cauza rușinii de a naște un băiat. Nu știu de ce nu m-au urmărit, însă am fost ușurată să văd că nicio corabie, nicio barcă nu părăsise cetatea ce se transformase într-un punct negru la orizont.

După câteva zile am zărit o corabie elenă. Eram extrem de slăbită, obosită și înfometată, așa că i-am făcut semn să mă ajute. Pescarii au fost înspăimântați de mine, dar i -a sensibilizat imaginea bebelușului și au făcut tot ce au putut pentru noi. Mi-au pus o mulțime de întrebări, dar eu m-am prefăcut că nu știu grecește. M -au lăsat la țărmul Eladei și privirile tuturor oamenilor din port s-au întors spre mine. Toți mă asaltau cu întrebări, dar am pretins că nu îi înțeleg.

Mi-am construit o cabană singuratică la marginea unei păduri. Trăiesc precum o veritabilă amazoană. Și încă îmi spun așa, deși am redefinit termenul.

Surorile mele, toate locuitoarele cetății Themiskyra, nu sunt amazoane, ci Antianeira, luptătoare, sau Oiorpata, uicigașe de bărbați. În lumina tuturor întâmplărilor minunate și nenorocite care constituie verigile vieții mele, ele sunt departe de a fi cu adevărat amazoane. Căci a fi amazoană nu înseamnă să trăiești pe Themiskyra. Este o noțiune mult mai adâncă, pe care mama n-a cuprins-o în întregime în discursul pe care mi l-a ținut când aveam șase ani. Amazoană înseamnă, pentru mine, femeie, însă a fi femeie nu presupune nici să-i urăști pe bărbați, nici să te supui lor. Suntem cu toții egali și ar trebui, poate, să ne schimbăm felul de a gândi. După toate câte mi s-au întâmplat, cred că sunt capabilă să judec acest lucru. Nu am pretenția să schimb fundamental umanitatea, dar măcar îl voi crește pe Elian în lumina unei noi mentalități.

Cele două principii extreme greșesc la fel de mult. Dar vor trece veacuri până când acest lucru se va schimba.

Nr. 2; august 2013

54

Fănica Bud – poezii

De suflet

De-n zori, plâng trandafirii Cu mărgăritarele căzute peste noapte,

E pentru că-n iubire S-au scufundat

Viaţa şi moartea. Spune-mi că iubeşti

Şi te va crede, Sufletul, rănit de fapte.

Spune-mi că iubeşti, chiar de-ai mai spus-o Şi te va răsplăti o lacrimă de soare.

De-n zori, Plâng buzele trandafirilor,

E pentru că-n iubire Găsim viaţa şi moartea

Regăsire

Mă pierd, printre umbrele reci Alergând către mine,

Cu inima pierdută-n uitare. Caut în noapte,

Sperând să smulg cioburile Din suferinţa orbitoare a clipei. Rătăcesc, printre cuvinte seci,

Să-mi alin Tresărirea firavă a vieţii

Ce colindă în van. Ating o fărâmă de durere

Şi mă gătesc cu ea,

Aşteptând soarta

Să-mi arate drumul

Către mine. Sunt aici... cu frânturi

Din inima regăsită, Cu gândurile adunate Din noroiul răutăţii,

Cu speranţele ascunse-n suflet, Sunt aici... luptând cu mine,

Regăsită...

Clipă

Zâmbeşte, Mâine va fi prea târziu

Să te bucuri de clipă, sau De viaţa scursă–n neant.

Bucură–te dacă, Chiar de va fi greu,

Vei aduna clipele rătăcite În care–ai fost fericit.

Dar, Zâmbeşte acum şi încearcă

Să te agăţi De orice gând al clipei

Ce nu piere În zadar.

Moment

Clipele Se preling tăcut,

De azi către mâine, Se ascund

În oceanul nesfârşit al timpului, Picurând, fără număr.

Se sting încet, Ca şi visele – n zori.

Se frâng În mii de alte clipe

Ce se pierd Şi ele tăcute,

În marele timp de mâine.

DEBUT

REVISTA BOGDANIA

55

Ilarion Boca

Copilărie

Te caut în cuvinte Crăiasă a luminii Şi-n munţii lor privirea, drumeţ mi-e obosit,

Rănitu-mă uitarea perfidă ca şi spinii Iar viscolul tăcerii şi-n vis m-a troienit.

Te caut şi pe valul ce din speranţă saltă

Scânteietor, sălbatec, sau moale ca un fulg, Şi-i cer în lacrimi clipei sub geana ta o haltă

În care cu o şoaptă iubirii să te smulg.

Te caut şi sub stânca de noapte ticluită Spre-a fi odihnă lunii rănită de mister,

Te caut în petala etern neprihănită În care urcă zeii sătui de efemer.

De-atâta căutare sunt azi lumină vie,

Un mag ce urcă-n şoapte precum un vechi părinte.

Întoarce Doamne timpul şi fă-l copilărie Şi-ţi voi sluji de-a pururi la schituri în cuvinte.

Vacanţa mare

Cu soare blând şi cer senin, Frumoasă ca o sărbătoare,

Spre-a ne-mplini cât mai deplin Soseşte iar vacanţa mare.

La mare poate vom pleca

Spre plajele de aur fin, Sau poate-n munţi vom adăsta

La umbra unui falnic pin.

Oriunde vom pleca, voioşi, Ca-ntr-o eternă sărbătoare, Ne vom întoarce bucuroşi

Spre-a aştepta vacanţa mare.

Olimpia Sava

Dorinţă

Ne dorim s-avem o clasă Îngrijită, arătoasă,

Dar şi şcoala vrem să fie, Pentru noi toţi, o mândrie.

Cartierul nostrom, iară, Vrem ca tuturor să pară Cel mai curat din oraş.

Chiar de-s doar un copilaş,

Pot şi eu multe să fac. Ieri am plantat un copac,

Azi o floare răsădesc, Pentru mâine…mă gândesc!

Copacul

Zilnic, în micuţul parc, Mă opresc la un copac.

Tare vreau să ştiţi voi bine: E-un copac plantat de mine!

Şi tu poţi la fel să faci.

De vor fi mai mulţi copaci, Împreună cu alte plante, Vom avea şi sănătate!

Poezii, poveşti pentru copii

Nr. 2; august 2013

56

KATIA NANU

Tatăl meu, o pasăre albă L-am visat pe tata. Mai mult l-am simţit. I-am visat mirosul. Însă nu cel din ultima vreme, ci altul, rămas undeva în cutele unei amintiri. Am visat cum mirosea cascheta lui când se întorcea acasă. Sudoarea frunţii de sub caschetă, cu izul ei aspru de praf şi cu senzaţia jilavă a cercului de pânză îmi este acum, din nou, proaspătă în minte. După miros am simţit imediat că tata e prezent şi i-am văzut chiar dunga de pe frunte, cea care îi dubla ridurile adânci, ca şi cum un cerc i-ar fi strâns tâmplele ziua întreagă. Şi m-am trezit zâmbind la gândul că, în locul savarinei lui Proust, am ales şapca militară. Un accesoriu pe care timp îndelungat l-am urât cu toată fiinţa mea. Şapca şi uniforma îl îmbrăcau din cap până în picioare în rigorile armatei. Semănau cu piesele unei armuri. Ani la rând, mi s-a părut că nu ajung la sufletul lui din cauze pur şi simplu… militare. Disciplina, ordinea, părerile înguste, autoritatea, dreptul unic şi inviolabil de a avea întotdeauna dreptate. Cum m-am mai războit mereu cu toate astea! Şi toate se adunau sub cascheta purtată zilnic, pe fruntea asudată, caschetă care avea locul ei firesc pe stinghia de sus a cuierului. Dacă se afla acolo, tata era acasă. Pe dinăuntru, obiectul acela avea un soi de mătase matlasată, pe care îmi plăcea să o ating, ieşind repede din camera mea, noaptea, să nu mă vadă nimeni…

Şi mirosul cizmelor mi-l amintesc. Aspru, înţepător, de culoare neagră. Sigur că cizmele erau de culoare neagră, însă şi mirosul mi se părea la fel de întunecat. Când mă gândesc la

cizme mi se desfăşoară în faţă un stand cu toate piesele unei uniforme militare: vestonul din stofă aspră, cămaşa de culoare kaki, epoleţii cu petliţe… Până şi cuvintele sună ca mici alinturi din copilărie, cu toate că denumesc obiecte de o utilitate zilnică, obsedantă, cazonă.

Într-o după amiază, când a venit acasă, a pus-o pe mama să-i tragă cizmele din picioare şi apoi a deschis uşa de la cămară, să scoată şanurile. Avea şanuri uriaşe din lemn, pe care le îndesa în cizmele înalte, ca să stea pielea întinsă. Când s-a aplecat să pună şanurile, eu m-am aplecat să prind cascheta căzută din cuier. Îl pândeam de după uşa de la camera mea, uşă care dădea în holul strâmt. Ne-am ciocnit cap în cap atât de tare, că am văzut stele verzi. Tata a început să râdă din tot sufletul, în hohote. De râsul acela îmi aduc aminte şi încă mă mai întreb de ce atunci m-am supărat atât de tare, de parcă râdea de mine, când el doar se bucura de întâmplarea care îi adusese copilul atât de aproape, încât apropierea devenise dureroasă… El n u ştia să mângâie, să n e îmb răţişeze, să n e sărute. Lăsase toate astea pe seama mamei şi uneori aveam impresia că dă ordin ca mama să intre la noi în cameră şi să îl reprezinte. Apoi îl auzeam întrebând după uşa de la dormitor ce s-a întâmplat…

Căprioara vie de pe balcon a făcut-o pe mama să plângă. Ştergea după ea şi plângea. Vietatea se dădea înapoi pe trei dintre cele patru picioare, unul era lovit, şi avea lacrimi în ochii uriaşi.

Tata venea noaptea de la vânătoare. Crăpam uşa ca să ascult pe furiş ce-şi spun ai mei, şi simţeam numai un iz sălbatic de sudoare amestecată cu noroi şi sânge. Şi acum cred că aş putea deosebi uşor mirosul de raţă sălbatecă împuşcată cu alice de cel al unui mistreţ sau al căprioarei ucise. Suspinam în adâncul pernei pentru făpturile acelea, iar mama ofta, pentru că trebuia să stea noaptea întreagă să le cureţe. A doua zi, în jurul mesei întinse, toată lumea era veselă. Carnea fragedă şi poveştile din pădure ştergeau lacrimile nopţii.

REVISTA BOGDANIA

57

Pe atunci, mă războiam cu puşca tatălui meu. Aveam convingerea că numai puşca poartă povara crimei. Deschideam în taină uşa de la cămara unde tata îşi ţinea cele două arme de vânătoare şi pipăiam înfiorată ţeava lor rece, metalul misterios, încercând să descopăr în contactul cu unealta ucigaşă sufletul bolnav, despre care citisem în cărţile de la bibliotecă. Era timpul literaturii ruse şi eu sufeream adolescentin la gândul că tatăl meu ucide fără milă şi doarme apoi neîntors. Pe pereţi, începuseră să apară trofeele de vânătoare şi mă certam din ce în ce mai des cu el şi cu mine în gând.

Căprioara vie am găsit-o pe balcon, într-o dimineaţă. Era încolţită de propria ei frică; împietrită de panică, aproape că nu sufla. Stătea într-un spaţiu incredibil de îngust, în colţul balconului, cu ochii umezi şi cu un picior – cel rănit – îndoit. Se uita prin mine. Pielea îi era perfect întinsă pe oasele mici şi lucea ca pluşul de pe o jucărie. Era pui. Tata spunea că a găsit-o undeva în pădure şi că a adus-o să ne jucăm cu ea. L-am urât instantaneu, ştiind că îi ucisese mama. Era prieten cu pădurarul şi, după câteva zile, căprioara a plecat înapoi în lumea ei, fără să se fi împrietenit cu noi…

Când tata se certa cu tata-moșul, transpira abundent şi se înroşea la faţă. Odată am ajuns la bunici pe o vreme câinească. Ploua mocăneşte şi, în curte, dincolo de aleea centrală, se făcuse clisă din lutul galben, bătătorit. Tata-moşu nu mă lasă să intru în vie, că aduc pământ în casă. E drept că, printre rândurile de poamă, pământul se lăsa imediat sub picior, crăpându-se în riduri adânci. Se căscau nişte adâncituri precum cele de pe faţa bunicii. Mamaia stătea între cei doi bărbaţi cu faţa pământie şi vorbea întruna, ca să-i împace. În lumina puţină din amurg, amândoi supăraţi, amândoi în picioare semănau cu doi cocoşi uriaşi. Lui tata-moşu îi lucea creştetul gol de păr şi, din timp în timp, pe fruntea pleşuvă îi răsăreau broboane de sudoare, iar tatei îi sclipeau obrajii înfierbântaţi, care i se mişcau

ritmic, când începea să ţipe. Amândoi miroseau a ploaie, pentru că trecuseră gesticulând din casa mare în bucătăria de vară şi se scuturau bătând uşor din picioare şi vorbind înainte. Îi priveam aproape adormită, fără să aud ce spun, adulmecând căldura dinăuntru. Apoi, mamaia a coborât în beci, a luat de la nisip o sticlă de vin galben-uleios şi a pus-o pe masă. Tata m-a luat în braţe şi m-a dus în camera din faţă, unde mirosea a mere. Un bec uriaş cu scripete, care urca şi cobora din tavan dacă trăgeai de greutatea din porţelan, şi-a împrăştiat imediat lumina albă şi rotundă peste patul imens şi peste masa îmbrăcată în rochie de pluş. Am adormit cu galbenul sub pleoape.

Când mă gândesc la casa de la ţară, mi se învălmăşesc amintirile şi anotimpurile lor. O iau razna, se perindă anapoda prin mintea mea şi bătrânii pe care nu i-am mai văzut din copilărie, pentru că moşu meu şi mamaia s-au petrecut demult la cele veşnice, se desprind parcă dintr-o icoană pe care o am şi acum în casă. Şi am mereu un gând ciudat. Îmi vine să caut roşii mari, cât două palme de om, să le pun la icoană în loc de lumânare.

În grădina bunicilor erau araci înalţi cât un stat de om, ca să ţină rodul. Iar roşiile au rămas de poveste. Când le punea bunica pe cântar băteau kilogramul. Tata le culegea singur, ca să facem salată. Îi plăcea să le culeagă cu mâna lui. În pantaloni de culoare kaki, fără cămaşă, cu pieptul ascuns în maiou, umbla printre rândurile care-i ajungeau până la umeri, bombănit veşnic de mamaia, care îi spunea de unde să nu rupă…

Şi de magazia din fundul curţii îmi amintesc şi de forma coşurilor în care se culegeau strugurii, de teasc, şi de mâinile tatei când mă ridicau să mă pună la strivit boabe. Striveam cu picioarele strugurii mari, cu bobul perlat. Mama îl mustra când, ameţit de aburii mustului, mai bea şi vin vechi, pahar după pahar. Tata-moşu avea mereu vin vechi la beci, vinul acela auriu, care îşi revarsă şi astăzi culoarea în memoria mea. Aşa că, la icoană, ar fi bine să pun o roşie, un

Nr. 2; august 2013

58

strugure şi o sticlă cu vin. Dar nicăieri nu găsesc unele care să semene cu cele de atunci…

Alteori ne duceam la pădure cu o maşină uriaşă, rusească, o Varşavă. Tata o botezase Margareta şi vorbea cu ea, ca şi cum ar fi dezmierdat o femeie. Era scos grătarul din portbagaj, apărea miraculos mirosul de usturoi şi de slănină încinsă şi vinul galben-mieriu. Stăteam deoparte, pe o pătură, şi lumea părea neîncăpătoare pentru mine. Tata cânta cu voce frumoasă şi mama îl acompania încetişor, cu teamă. Cântecele, friptura la iarbă verde, paharele din plastic roşu mă jenau, ca un pantof rămas mic. Pe mine mă bântuia Camus şi lustruiam cuvintele în cruciade literare…

Erau vremuri bune, când cutreieram în concedii prin munţi şi pe la mănăstiri. Mama stătea în faţă, cu părul strâns într-un batic să nu o tragă curentul de la geamul întredeschis, tata conducea atent mângâind volanul, fredonând o melodie şi conversând încet la hopuri cu Margareta, iar eu şi o părere de fată cu ochii mereu cârpiţi de somn, stăteam în spate ghemuite într-un cuib plutitor. Prin faţa geamurilor uriaşe, rula filmul unor locuri exotice, cu desene albastre zugrăvite pe zid, cu muşcate în pridvor şi căprioare la margine de drum.

Tata creştea înaintea mea, ocrotitor, masiv, ocupând maşina, timpul, viaţa, fără să vorbească, fără să ceară nimic, trăgând numai la un jug despre care aveam să aflu câte ceva mult prea târziu.

Nu mai ştiu exact când a început să colecţioneze ceasuri. Mai întâi au fost unele, din familie, pe care le repara. Apoi unul cu cuc. O chestie oribilă, rusească, numai bună de pus între tabloul cu perechea de la nuntă şi carpeta Răpirea din serai. Atunci am râs, iar el s-a supărat. Şi deodată au început să se înmulţească fără ştirea mea, să se multiplice în serii, pe rafturi, în locuri special amenajate, ca şi când ar fi fost acolo dintotdeauna. Pe măsuţa cochetă din colţul camerei, de sub fereastră, acolo unde şi eu şi sora mea făcuserăm lecţii şi citiserăm seară de

seară, au apărut şurubelniţe, rotiţe, un polizor, şuruburi, sticle rotunde pentru capac, capace de ceasuri, arcuri, piuliţe, bucăţele de metal, un întreg atelier de reparaţii, închis în cutii de ness şi cutiuţe din carton, dând pe dinafară, înlocuind, uzurpând spaţiul ocupat altădată de cărţile şi caietele de şcoală.

Camera noastră, pe care o ocupaserăm întâi împreună, apoi, pe rând, singure sau cu soţii, camera noastră se transformase în camera ceasurilor. Ani la rând, am intrat în casă şi l-am găsit pe tata aplecat deasupra mesei, meşterind la ceasurile care se înmulţeau parcă peste noapte. De fiecare dată când îl vedeam încovoiat deasupra lor mă întrebam cum de are răbdare, îl revedeam umblând ca vântul prin curtea unităţii militare, la fermă, călare pe tractor, sau numărând puii şi iarăşi mi se părea nefiresc faptul că bărbatul acela masiv, cât uşa, să poată desprinde din mecanismul fragil o rotiţă cât un vârf de ac şi să îi redea sensul mişcării.

Cu timpul, m-am obişnuit să-i aduc câte un ceas de pe unde plecam. Îl primea cu ochii strălucind de bucurie, îl întorcea pe toate părţile, îl analiza şi nu se aşeza la masă, până când nu îi găsea locul potrivit. Cea mai mare fericire a fost când, dintr-un talcioc din Paris, am cumpărat câteva ceasuri stricate, printre care unul de buzunar cu capac gravat şi lanţ gros şi altul de masă, în care zornăiau piesele. A reparat la ele câteva săptămâni bune, mulţumit că îi poate înfrunta pe francezi cu tehnica lor cu tot. Ultimul ceas pe care i l-am adus a fost unul de masă, cu fotografia lui Mao pe cadran. L-am luat din China, de la Beijing. S-a uitat lung la el şi n-a spus nimic. După un timp părea să fi uitat că îl avea. Atunci am crezut că din cauza bolii. Dar câteva luni mai târziu, la spital, când încă mai vorbea, mi-a spus de ce nu-i dăduse atenţie. Mergea. Funcţiona. Ce ar mai fi putut să-i facă?

N-am apucat să-l întreb pe tata de ce îi plăceau ceasurile. În copilărie n-aş fi crezut că va face o astfel de pasiune. Pe lângă vânătoare i-au plăcut fotografiile, le developam împreună, în baie, şi

REVISTA BOGDANIA

59

lipeam cartoanele ude pe flisele albe. Mi-a adus timbre şi le contempla în clasor, îl bucurau cărţile, le strângea cu rapacitatea celui ce le descoperise târziu. Păstra tot ce tipăream la tipografie, de la calendare la cărţi şi afişe… Dar ceasurile? Nu voi afla probabil niciodată de ce tocmai ceasurile. Şi, chiar dacă încerc să-mi explic, nu voi şti niciodată ce gândea despre ele tatăl meu.

Deseori, îmi vine în minte dorul din urmă al tatei de a construi o casă. Faptul că atât casa părinţilor săi cât şi cea a bunicilor din partea mamei n-au rămas ale noastre l-a durut ca o rană mereu deschisă. Se simţea rupt în două fără casă pe pământ, fără curte, vie, câine în bătătură şi roşii pe araci, fără locul lui la poartă. Pe toate astea le pierduse şi m-a to t ru g at p e min e să i le d au înapoi, iar eu nu am ştiut, nu am putut să fac asta pentru el. Pot să cred că din cauza asta aduna ceasuri. Se ştia bolnav şi voia să oprească cumva timpul până când noi, cei tineri vom înţelege că trebuie să-i dăm bucata aceea de pământ pe care să poată sădi un copac şi-o vie. Şi n-am fost în stare să-i oferim decât doi metri de pământ. Deasupra…

Fiecare dintre ceasurile care au stat de când tata a plecat e o mică victorie asupra timpului. El nu mi-a vorbit niciodată despre moarte, iar eu nu am crezut nici o clipă că ar putea cumva să dispară. Eram convinsă că e veşnic. Şi când, în spital, m-a văzut cu ochii în lacrimi, mi-a spus el mie: „Noi am mai trecut odată prin toate astea!” Fusesem într-adevăr o echipă, care prima dată ieşise învingătoare. A doua oară n-am mai reuşit… Îl ajunseseră din urmă tăieturile adânci în carnea anilor lui, casa vândută, ferma făcută praf, prietenii dispăruţi, călcâiul durerii înfipt în trupul său…

Cum trebuie să fii construit, ca să ştii exact momentul când trebuie să vorbeşti, să dăruieşti, să primeşti, să fii împreună cu cineva? Al câtelea simţ este necesar ca să nu pierzi clipa? Parcă ieri băteam nucul din curte, mă suiam în cais, vorbeam singură în drumul către liceu, mă

certam la cuţite cu tata din motive pe care nici măcar nu mi le mai amintesc şi deodată m-am trezit înaintea unui pat de spital, cu o lumânare aprinsă pe noptieră. Mirosea a aer stătut şi a ceară topită, iar tata era alb ca cearceafurile puse deasupra lui. Am vrut să beau puţină apă, pentru că moartea tatălui meu mi se oprise în gât, înfiptă ca o gheară şi am băut cu sete dintr-o sticlă plină cu detergent diluat. O puseseră infirmierele pe masă ca să spele suprafeţele din cameră. Prima mea durere la moartea tatălui meu s-a revărsat în clăbucii vărsaţi în chiuveta spitalului, o durere care-mi ardea mai curând cerul gurii decât sufletul amorţit. El se răcea pe un pat de spital şi eu vomam detergent diluat în apă forţând moartea să se ducă în fundul stomacului, să-mi elibereze gâtul de gheară, să dea drumul cuvintelor din strânsoare. În mintea mea se învălmăşeau toate întrebările nepuse la vreme: cum au coborât bunicii dinspre munţii Vrancei către satele din vale, cum s-a făcut bunicul farmacist cu vie în curte, de ce se asprise tata, de nu ne săruta decât în somn când eram copii, de ce o trimetea pe mama să ne stingă lumina, când citeam după miezul nopţii, de ce nu vorbea cu mine, de ce nu-mi răspundea când mă certam cu el, de ce mă chema, apoi, să-i frec umerii şi tâmplele la vreme de ploaie… Mi-au rămas prea multe lucruri nespuse şi nefăcute. Şi un miros anume pe care nu mi-l pot explica…

* * *

L-am visat pe tata intrând în casă, punând-o pe mama să-i tragă cizmele, vărând apoi şanurile în ele şi aşezându-le frumos în cămară. Apoi se făcea că din cuier îi cădea pe jos cascheta şi eu săream să o prind, iar el se apleca deodată cu mine şi ne loveam cap în cap şi tata râdea de sub mustaţă aşa cum nu-l mai auzisem demult. Cascheta mirosea jilav a sudoare şi vânt. Tata mi-o aşeza pe frunte ţinând-o uşor de cozoroc. Şi parcă mă lua de umeri să mă ducă la oglinda din camera mea, să mă privesc cât de bine îmi şade cu cascheta pe cap. Cozorocul îmi acoperea ochii şi eu mergeam aşa, în întuneric, pe drumul cunoscut, cu mâinile tatei pe ceafă. La oglinda

Nr. 2; august 2013

60

din camera în care ceasurile dispăruseră, tata mi-a ridicat cozorocul şi mi-a netezit părul, ca să mă văd mai bine. Nu am apucat să-i spun cât de tare urăsc uniforma militară în care s-a ascuns mereu, zi lumină, cadenţând din unitate în unitate, pe timpul care mi se cuvenea mie, pentru că tata a dispărut din camera mea de copil şi în oglindă am recunoscut un porumbel alb. Un porumbel ce venea deseori la fereastra noastră. Aici imaginile s-au amestecat, parcă era fereastra casei de acum iar porumbelul ciugulea firimiturile de pâine puse de fiica mea pe pervaz. Am scos cascheta şi am aşezat-o frumos de-a-ndoaselea. Un cuib. Porumbelul a înţeles şi s-a aşezat în culcuşul ei, aranjându-şi frumos aripile şi coada. S-a culcuşit fără teamă în caschetă, serios, cu un sigur ochi întors către mine. Iar în ochiul acela, zâmbetul şăgalnic al tatei stăruia ca o părere, reflectându-se în oglindă.

Tatăl meu e o pasăre albă, mi-am zis din nou şi parcă se făcuse de dimineaţă. Unul din ceasurile din casă a început imediat să ticăie egal, iar din altul a ieşit un cuc. De îndată toate celelalte ceasuri au început să bată, să ticăie, să cânte…

Şi o pasăre albă a trecut uşor prin dreptul ferestrei.

Cronici literare, comentarii

Prof. Ion Ionescu-Bucovu – MIHAI EMINESCU văzut de

contemporani Încerc să evoc chipul lui Eminescu așa

cum se desprinde el din amintirile apropiaților, ale prietenilor și cunoștințelor, ale celor care i-au stat în preajmă în timpul vieții.

Imaginea lui se înlănțuie de la o etapă la alta a biografiei, în decoruri schimbate de-a lungul vieții, de la gimnaziul din Cernăuți până în ultimul an al vieții. Pe unde a trecut, Eminescu a cunoscut oameni, a fost văzut și urmărit de ochii atâtor contemporani, care i-au

reținut fizionomia, amănuntul vestimentar, un zâmbet, o schimă de durere sau o umbră de melancolie, o vorbă sau un gest. Nu toate au fost transmise posterității, numărul mărturiilor pierdute sau nerostite, căzute în anonimat, poate întregeau puținul ce ne-a rămas.

Începând cu chipul „zeului tânăr”, au stăruit în conștiința contemporanilor tulburați de drama omului și urmăriți de frumusețea operei, o adevărată avalanșă de informații, unele adevărate, altele trucate, referitoare la portretul lui Eminescu. Așa se face că la 10 ani de la moartea poetului, în „Floare albastră” și în „Familia” se lansa apelul: „Scrieți amintiri ș i dați-ne icoana completă și adevărată a lui Eminescu”. Cât de adevărate mai puteau să fie amintirile contemporanilor după 10 ani, Dumnezeu mai știe!

Chiar și Iacob Negruzzi, în „Amintirile de la Junimea” avea să menționeze că poetul fusese cunoscut „imperfect” de contemporani, că ei și -l „reînfățișau” mai târziu din „amintiri răzlețe”. Publicitatea în jurul biografiei eminesciene, cursa unor mărturii retușate, căderea în anecdotic a unor prieteni, care-i răstălmăceau spusa la un pahar, toate au făcut să stârnească proteste vehemente. C. Mille, îngrijorat de alterarea portretului eminescian, prin scăderea la nivelul unei psihologii inferioare și maladive, spunea: „ Despre poet nu aflăm mare lucru nou și interesant. O mulțime de amintiri fără rost, redarea poetului de către o ființă cu totul inferioară, preocupată mai mult de dânsa și de soarta ei, decât acea a fratelui său ( aluzia era la Henrieta n.n.), o colecție întreagă de intrigi, de mahalagisme și de lucruri mici, care nu pot adăuga nicio iotă la viaț a nenorocitului poet”.

A existat tendința de a reface portretul poetului și din scrierile autobiografice. Trăsăturile lui Toma Nor, ale Sărmanului Dionis sau ale călugărului Ieronim i se atribuiau în întregime lui Eminescu. Dar nu trebuie să înlăturăm intenția poetului de a se „descrie” pe el, cunoscându-se cel mai bine: „Înfundat după o perdea grea de mătase verde și uitându -se pe fereastră în noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând de fel la petrecere… Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rotundă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era

REVISTA BOGDANIA

61

îmflat în vițe naturale mari, care înmulțeai strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și fiindcă răsese fulgii de barbă neagră, ce începuse a umple părțile în jurul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri, nasul era corect și plin, parcă tăiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măiestrie erau întunecoși, dar de o culoare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarand topit noaptea. (…) Expresia feței era tristă -dar nu dureroasă.” Majoritatea celor care l-au văzut la vârsta adolescenței, ca hoinar sau la Cernăuți, la Blaji, la Sibiu sau la Viena, îi atribuie lui acest portret.

Între 1900 și 1914 au fost date publicității numeroase evocări ale șederii lui Eminescu la Blaj și în alte locuri din Transilvania, datorită foștilor colegi de atunci, un Petrea-Poenaru, M.Strajanu, Grigire Dragoș, Ștefan Cacoveanu, Ioan Orga, Petre Uilăcan, Ilie Dăianu, N. Densușianu etc.

Copilandrul , deși „ slăbuț îmbrăcat”, purtând roc negru și căciulă de oaie în prag de vară, păru tuturor „frumos, cu o privire inteligentă”, cu „ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească”, „fața brunetă” și „surâzătoare”, „ochi negri scânteietori”, „copil chipeș”, „ cu ochi frumoși și deștepți”- ceea ce corespundea cu portretul schițat de fostul său dascăl Ion Zbierea, care-l descria lui Maiorescu drept un băiat „blând”, „spirit deștept și inimă ușor impresionabilă”, repede sedus de falsele străluciri ale teatrului ambulant cu care colindase țara.

E foarte adevărat că umblând pe drumuri cu teatrul, îmbrăcămintea și încălțămintea se deterioraseră. Dar mai târziu, unii dintre ei scriindu-și amintirile, vedeau în neglijența lui semnele depresiunii ( ceea ce era prematur). Tinerii școlari blăjeni erau mirați de cunoștințele băiatului cu școlaritatea neîncheiată, „ de gândeai că vrea să înghită toată știința din lume”.

Prin trecerea lui Eminescu pe la Sibiu avem mărturii de la N Densusianu, evocându-l „cu fața negricioasă, cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze”, dar îmbrăcat„într-un costum cu totul singular”. „ O spun, nu în dezordinea acestui om, ci pentru cunoașterea crudei sorți, că în adevăratul înțeles al cuvântului

curgeau trențele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate cărțile zdrențuită la mâneci până la coate și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdrențuiți din jos. Era întradevăr dureroasă înfățișarea externă a acestui tânăr, și atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viața lui, încă atât de fragedă.” Densusianu îl îmbracă și îl trimite la Rășinari la Popa Bratu, bunicul lui Goga, care îl ajută să treacă munții în Muntenia.

E un mister de cum a ajuns poetul la Giurgiu, găsit de Pascaly, după mărturia lui Caragiale, „într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat- care slujea în curte și la grajd - culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan-biblioteca băiatului- plină cu cărți nemțești.” Curios să cunoască pe „tânărul aventurier”, Caragiale îl descrie astfel: „Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată în niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. „Mă recomand, Mihai Eminescu!” Așa l-am cunoscut eu.” Amândoi au depănat toată noaptea filozofie, și -au împărtășit cunoștințele literare, Eminescu i-a citit din poeziile lui, spunând că e îndrăgostit de o artistă.

O a doua etapă a vieții lui este etapa vieneză. Știm cum a ajuns poetul aici adus de părinți la insistențele lui Maiorescu pentru a urma o facultate. La Viena cel mai mult ar trebui să o ascultăm pe Veronica Micle, dar cum femeia era măritată, nu a vorbit prea mult de relațiile ei cu poetul, despre aventurile lor în orașul lui Strauss și nici despre personalitatea poetului. Ne-ar fi plăcut să-l descrie pe îndrăgostit, cum arăta el în cele mai frumoase clipe ale vieții, ce preocupări avea etc. Cele mai multe însemnări le avem de la colegi și de la Slavici. Ion Slavici l-a remarcat la cursurile lui Lorenz Stein și ale lui Ihering - „un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”: un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu un lung „clăbăț” bănățenesc peste pletele negre, cu ochii

Nr. 2; august 2013

62

mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze…”. Amândoi apoi s-au cunoscut și au avut o prietenie îndelungată, ajutându-l pe Slavici să se despartă de șirieneasca lui și să-și urmeze limba literară.

Tot acum Iacob Negruzzi, venit să-l cunoască pe autorul „Epigonilor”, la Viena, după publicarea primelor poezii în „Convorbiri…” -1870- ni-l prezintă pe poet în decorul unei cafenele vieneze, unde „ vede intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru lung, ce i se cobora până aproape la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase.” În aceste amintiri cam romanțate, el îl recunoaște pe Mihai Eminescu.

Mai târziu, când Eminescu a fost invitat la „Junimea”, Negruzii notează că „își declama poeziile cu acea cadență plângătoare care făcea farmecul lecturei sale.”

Secondându-l pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, îi făcea lui Eminescu un portret calp: „ O împreunare de așa mare talent și de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiții, el nu avea nicio aspirație pentru îmbunătățirea situației sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorința naturală și legitimă a autorilor ca scrierile să le trăiască după moarte și meritele să le fie apreciate și recunoscute de generațiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul său candid.”

Replica i-o dădea Caragiale :…sărăcia lui n-a fost o legendă; a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte.”

Gheorghe Panu, evocând lecturile poetului la „Junimea” ieșeană remarc ă de asemenea că : „Eminescu punea acea melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea- chiar mediocră- a lucrărei pe care o cetea”. răsărea niciodată în sufletul său candid.”

Maiorescu, pentru a justifica detașarea și dezinteresul poetului pentru propria operă zice: „El citea poeziile ca și când ar fi fost a altuia, fără vreo ambiție personală… Parcă ar fi fost o lucrare străină de el, niciodată nu s-ar fi gândit măcar s-o publice. Publicarea îi era indiferentă. Se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui m ic cerc de amici, fără a se gândi la nicio satisfacție

de amor propriu, el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăși poezia se manifesta, așa că ar fi primit cu aceeași mulțumire să se fi manifestat prin altul”.

A treia etapă, etapa de la „Timpul” a fost trăită sub apăsarea grijilor materiale și a epuizării fizice, acum chipul poetului se umbrește treptat. Prins între viața de boem a capitalei și de ziarist, Eminescu este văzut diferit de politicienii timpului. Trecând zilnic pe la Cameră și Senat, el culegea din discursurile lor alambicate miezul articolelor pe care le publica în ziar. Acum își face și mulți dușmani și este luat în colimatorul serviciilor secrete austroungare care-l pun sub observație și caută să-l neutralizeze. Celebra „Mai potoliți -l pe Eminescu !”- este fatală.

Apare un bărbat viguros, de o frumusețe clasică cu privirea incandescentă și zâmbetul „mobil, diversificându-se în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, disprețuitor, dureros, oglindind oarecum mimica gândirii”- așa îl vede N. Pătrașcu într-o seară de toamnă a anului 1881 în josul Teatrului Național.

Vlahuță tot acum îl vede într-un tramvai „un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii (…) El ține în brațe un ghiozdan ros pe la margini: degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.”

„Mâncam adesea la același birt, povestește Vlahuță, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându -ne dejunul și prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul „Timpul”. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș -a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai seara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea el aminte că e trudit și n -a mâncat nimic în ziua aceea.” Poetul dorea să aibă câteva zile de odihnă. „De ce nu te duci?” ”Dar unde să mă duc? Cu cine să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” ”Asta era pe la sfârșitul lui mai, povesteș te Vlahuță. După

REVISTA BOGDANIA

63

o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit”.

În anii de la „Timpul” portretul se adâncește. Caragiale ne spune: „Așa l-am cunoscut atunci, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist: comunicativ și ursuz: blând și aspru: mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate: aici de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții: fugind de oameni și căutându-i: nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură”- fericită pentru artist, nenorocită pentru om.”

Vlahuță: „…Îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoștită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în mânecile unui paltonaș cam subțirel. Venea repegiar, în fuga măruntă și săl tăreață a picioarelor înghețate, căci era numai în ghete și era zăpadă și viscol mare…”

A patra etapă, boala și anii de agonie, a fost de un tragism inimaginabil. Unii prieteni l-au părăsit, alții s-au înghesuit să intre în viața lui cu bocancii.

În anul 1884, la Iași, îl vizitează Vlahuță și N. Petrașcu. Poetul le pare ca un Icar prăbușit din înălțimi. „…l -am găsit într-o cameră din fundul curții unui hotel. Am ridicat cele trei trepte ale scării deasupra unui podișor și văzând perdelele lăsate, am privit prin o mică deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o canapea îngustă de mușama neagră, cu bustul gol. Era cald. Bustul alb și frumos, cu umerii largi, cu mușchii bine dezvoltați, părea al unui atlet.”

Urmează apoi o secvență dostoievskiană: „…I-am propus o plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surâzând. Îl puserăm între noi, într-o trăsurică lipovenească cu un cal și ridicarăm drumul printre casele boierești, cu curți mari spre Copou. Pe drum, Eminescu vorbi puțin dând numai câte un răspuns scurt și cuminte, având aerul că se gândește la ce -l întrebam și mai mult surâdea.”

Curând Eminescu nu mai e de recunoscut, fiind parcă vorba de un alt om. S-a degradat fizic și moral încât părea din altă lume. „Trecea pe stradele Iașului un om greoi, g ros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în

mișcări, care-și smu lg ea firele de p ăr de p e față.(…) Mulți se țineau de pe dânsul- Doamne iartă-i!- distrându-se.”

Ultimele imagini eminesciene, transmise de memorialistica literară, sunt zguduitoare: „Cea de pe urmă dată când l-am văzut pe Eminescu, ne spune Iacob Negruzzi, a fost la Teatrul Național. (…) Cât era de schimbat Ce deosebire între data întâi, când cu 19 ani în urmă îl recunoscusem din instinct într-o mulțime de tineri, și acum când puhav la față, încovoiat și cu ochii rătăciți era aproape de sfârșitul său.”

De altfel într-o fotografie în grup cu mai mulți artiști, Eminescu are înfățișarea descrisă de Negruzzi. Apatic, slăbit, cu mustața pleoștită, stă lângă Veronica în spatele grupului cu privirea pierdută pe apa Dâmboviței.

Nu mai insistăm cu alte relatări despre acești ani pentru că am încărca expunerea cu aceleași păreri.

Acum e perioada de trecere a lui Eminescu de la OM la GENIU. De acum începe mitul eminescian care a operat o alchimie profundă, transformând figura poetului, a gazetarului, în geniul de mai târziu, singurul geniu tutelar al românilor. Acum începe epoca Eminescu după Eminescu, punând sub auspiciile lui toată poezia de după el, de la simboliști la moderniști și post moderniști.

Gheorghe A. Stroia - Radu Bercea sau Arta – între rang şi

virtute

Adeseori, cugetul ori simţirea, gândul, mirarea, iubirea, fiinţa întreagă, viaţa, vibrează la nivel atomic, esenţial, pătrunzând până la despărţitura dintre suflet şi duh, aşa cum bine zice Apostolul. Există, aşa cum foarte frumos spune o pildă despre iubire, mai mult categorii de oameni, care intră şi ies în/din viaţa noastră pentru un MOTIV, pentru un TIMP sau chiar pentru o VIAŢĂ. Oamenii care intră în viaţa noastră pentru un MOTIV sunt cel mai adesea mobilul prin care este finalizată împlinirea unei nevoi stringente, nesatisfăcute, a unei dorinţe acerbe de a obţine „ceva”. Apar oameni care ne ajută, fie şi inconştient, să finalizăm această nevoie, să o

Nr. 2; august 2013

64

ducem la bun sfârşit. Dar, tot aşa cum au apărut, fără de veste, tot aşa vor şi dispărea.

Alţi oameni îşi fac loc în viaţa noastră pentru un TIMP. Acestor oameni le datorăm experienţele noastre de sorginte şcolară, educaţională şi cărora le atribuim reuşitele noastre, într-o anumită perioadă a vieţii. Sunt prietenii pe umărul cărora am găsit alinare sau înţelegere, dar de care ne-am despărţit pentru că viaţa ne-a trimis în lumi diferite, la margini diferite ale pământului. Sunt oameni despre care ne amintim cu plăcere şi de prezenţa cărora am dori să ne mai bucurăm, fie şi doar din când în când.

Oamenii care intră în destinul nostru pentru o VIAŢĂ sunt cei ce construiesc cu noi relaţii de o viaţă. Pruncul îşi primeşte de la Dumnezeu părinţii la naştere, pe care îi va avea necondiţionat ca îngerii săi păzitori. Relaţiile de sânge, rudele, sunt oameni pe care îi câştigăm tot

atunci, iar relaţiile de familie le cultivăm ca pe ceva sacru, făcând parte din natura noastră. Se spune că părinţii şi ţara nu ţi-i poţi alege. E just, dar cine are dreptul să judece alegerile pe care Dumnezeu le face pentru noi? În schimb, fiecare grăunte de nisip, fiecare firav fir de floare, fiecare apus sau răsărit poartă în el atingerea divinului, un plan pe care îl putem influenţa şi pe care îl putem amprenta, spre atingerea ori înflorirea idealurilor proprii. Apare în viaţa noastră iubirea, pe care cei mai mulţi dintre noi o doresc pentru o VIAŢĂ. Apar şi prietenii, acei Oameni adevăraţi, de la care ai primit în viaţă sprijin de fiecare dată necondiţionat sau cărora ai curajul să le dai inima şi chiar viaţa ta. Apar în viaţa ta – cuceriri de o viaţă – oameni la care nici nu te-ai fi gândit, la nici nu ai fi visat şi cu destinul cărora te-ai intersectat, totuşi. Sunt oameni cărora le rămâi dator pe vecie şi care aşteaptă de la tine doar zâmbete

de mulţumire şi de acceptare, iar singura lor plată este gândul tău frumos şi curat.

Am reamintit acest minunat breviar de înţelepciune, tocmai pentru a avea convingerea fermă că unii oameni, deşi te-ai intersectat cu ei cu un MOTIV sau pentru un TIMP, rămân pentru tine oameni de o VIAŢĂ. Un astfel de om este artistul plastic sucevean RADU BERCEA. Prin felul său de a fi, prin gândurile frumoase din care iradiază petalele sufletului său bogat,

prin sincera prietenie cu care te simţi înconjurat, prin ajutorul necondiţionat pe care ţi-l oferă, la o simplă rostirea unei nevoi, RADU BERCEA este un om pe care l-ai „câştigat” pentru o VIAŢĂ.

Ca artist, Radu face parte din categoria creatorilor speciali, pe cale de dispariţie (şi asta nu datorită vârstei, cât seriozităţii şi graţiei cu care este tratată arta în toate operele sale). Un Om ce se reinventează continuu şi reuşeşte să surprindă printr-o dinamică şi o vervă creatoare

ce nu-i arată deloc vârsta sau anulează, printr-un mecanism magic, numai de el ştiut, toate suferinţele fizice şi sufleteşti pe care a trebuit să le surmonteze. Lucrând continuu şi aflat într-o perpetuă mişcare, Radu are puterea şi capacitatea de a patrona expoziţii frumoase, cu un public vizitator sofisticat, dar extrem de mulţumit de calitatea artei sale. Fie că este vorba de acuarelă, pictură în ulei sau de renumitele lucrări în alto-relief, o tehnică inovatoare a pictorului sucevean, totul se produce la nivel de superlativ absolut. Precum veritabile metamorfoze, lucrările amestecă oniricul (vibraţiile sferelor), lumina şi căldura (karma), sinuozitatea şi ritmicitatea (muzicalitatea liniilor), diversitatea cromatică (spectralitatea), rezultând sinestezii de culoare, fără nicio îndoială. Tablouri precum Siamezii, Înălţare, Secularul, Adolescenţii, Familia, Stelară sunt doar câteva dintre lucrările realizate în această nou tehnică. Prin ultima expoziţie în „alto-relief” („Confesiuni

cromatice”), artistul sucevean stabileşte cu iubitorul artei sale punţi cromatice, unde de linişte, putând aduce sufletele într-o deplină rezonanţă, fără a precupeţi nici un efort în acest sens. Indiferent dacă te afli în perpetuă Luptă cu inerţia, ce presupune un Dans al vieţii şi al morţii, vei căuta cu ardoare Primele iubiri, dorindu-ţi să devii Pasărea cu clonţ de rubin, fără să fii martor la Moartea căprioarei. Prin operele sale se construieşte o spirală a timpului, un timp al artei şi al vibraţiilor pozitive. Opera pictorului humorean este diversă, ca şi abordare, ea parcurgând metode şi tehnici interesante, chiar unice. Din vasta sferă a lucrărilor sale, se remarcă pastelurile cromatice, crâmpeie din întinsele plaiuri româneşti, în care natura este mirific redată prin îmbinarea tonurilor reci, cu tonurile calde, a nuanţelor vii, cu cele terne, rezultând veritabile bijuterii artistice, decupate dintr-un filigran al simţurilor.

REVISTA BOGDANIA

65

Radu Bercea este un artist complet care, deşi a suferit rigorile închisorilor comuniste, şi-a păstrat intactă omenia, generozitatea, deschiderea minţii şi a sufletului. Dacă ar fi să facem o rememorare a întâmplărilor relatate de marele exeget al creştinismului, convertit de la iudaism la ortodoxie, NICOLAE STEINHARDT, detenţia te poate ucide din punct de vedere uman sau îţi poate conferi tăria de a merge mai departe, de a te face mai bun, de a te reinventa. Este şi cazul lui Radu Bercea care, prin suferinţele fizice îndurate, reuşeşte să îşi salveze sufletul prin mântuitoarea sa artă, pusă în slujba celor mulţi. Suflet plin de tandreţe şi bunătate, Radu Bercea nu face artă pentru sine, ci pentru a dărui necondiţionat, tuturor celor care vor să-l cunoască, frânturi de suflet, bătăi de inimi, aripi izbăvitoare pentru salvgardarea din infernul uman cotidian.

Îi urăm maestrului sănătate, viaţă lungă şi linişte sufletească, atât cât să ne mai poarte de aripi de vis, ca de fiecare dată, cu promisiunea că arta sa va pătrunde în sufletele noastre, nu pentru un MOTIV, nici pentru un TIMP, ci pentru o VIAŢĂ!

Lucian Gruia despre Corneliu Georgescu – TREI NUVELE

(Ed. Eurogema Exim, Bucureşti, 2010)

Cum era de aşteptat, Corneliu Georgescu, şeful catedrei de Fizică Farmaceutică şi Informatică de la Universitatea „Carol Davila” este dotat cu un fin seismograf pentru înregistrarea oscilaţiilor sociale contemporane. Fie că este vorba de mediul universitar (nuvela Consiliul) fie de lumea satului, privită din perspectiva ţăranilor (nuvela Teroarea sărăciei) sau a orăşenilor care îi privesc din casele de vacanţă (nuvela Lumea satului – văzută de pe terasa vilei), autorul se dovedeşte un observator minuţios şi realist, plin de umor molipsitor.

Prozele sunt palpabile, concrete, autobiografice (autorul se metamorfozează în profesorul universitar Ciprian Ionescu pe care-l regăsim bonom şi hâtru în toate nuvelele cărţii). Eşafodajul epic se bazează pe fapte şi personaje

reale, la care se adaugă, ca într-un joc de puzzle, întâmplări imaginare, scrisori, pagini de jurnal, conversaţii pe internet etc.

Prima povestire, Consiliul, ne introduce în mediul universitar cu toate viciile sale:

goana după bani a profesorilor de la facultăţile particulare (concurenţa acerbă pentru acapararea a cât mai multe plăţi cu ora), certurile dintre şefii de catedre pentru împărţirea banilor repartizaţi pentru aparatura ştiinţifică, invidia, corupţia profesorilor (susţinerea interesată a unor candidaţi la diferite funcţii în ierarhia învăţământului superior, primirea darurilor de la studenţi pentru promovarea examenelor), încurcăturile amoroase ale cadrelor didactice (amantele parşive ori naive), practicarea prostituţiei de către unele studente (atrase mai ales de banii studenţilor străini) etc.

Deşi autorul, povesteşte aceste fapte cu umor şi înţelegere, unii dintre colegii săi s-au simţit vizaţi şi, neavând simţul umorului (ceea ce constituie o gravă lacună a caracterului lor) s-au supărat. Cu atât mai bine pentru că umorul are un rost terapeutic!

Încercarea de captarea a profesorului Ionescu în Partidul Pensionarilor, constituie un prilej perfect pentru scoaterea în evidenţă a tarelor vieţii politice autohtone: luptele fără scrupule între membrii pentru ocuparea unor locuri cât mai bune pe listele candidaţilor pentru parlament ori pentru funcţii de conducere în partid etc.

Celelalte două povestiri vizează lumea satului. Teroarea sărăciei (în 3 părţi şi epilog) descrie viaţa satului contemporan privită din interiorul comunităţii, atâta câtă a mai rămas din ea după plecarea celor activi la lucru prin străinătate), iar în Lumea satului – văzută de pe terasa vilei, aşa cum arată şi titlul, viaţa sătenilor este privită de orăşenii care îşi petrec aici vacanţele, în casele pe care şi le-au construit în zonă.

În ambele nuvele menţionate, întâmplările se petrec în satul Drajna din apropierea Vălenilor de Munte.

Cu spiritul său critic şampanizat, Corneliu Georgescu radiografiază toate aspectele sociale negative la care ne-au adus conducătorii noştri „democraţi” după 1989: lipsa locurilor de muncă, plecările localnicilor în străinătate împinşi de „teroarea sărăciei”, campaniile

Nr. 2; august 2013

66

electorale insalubre pentru ocuparea funcţiei de primar, etc.

Punctul culminant al povestirii Teroarea sărăciei este unul dramatic, reprezentat de atacul terorist din Spania, când au explodat mai multe bombe în trenurile cu navetişti, unul dintre eroii povestirii, Dan trecând cu bine prin acest episod. Deznodământul este fericit, Dan căsătorindu-se cu Lia, aleasa inimi sale.

În Lumea satului – văzută de pe terasa vilei, profesorul Ciprian Ionescu, poate constata pe propria-i piele destrămarea mitului omeniei ţărăneşti. Modul cum a lucrat la finisarea vile sale echipa de săteni este de pomină. Localnicii iau orice lucrare, încep o târguială vagă: ”ne înţelegem noi, suntem oameni” apoi tot adaugă câte ceva la preţ, nu respectă termenele iar în final munca se face de mântuială. Nuvela se încheie optimist, pacea sufletească adusă de trăirea unei vacanţe în mijlocul naturii este cathartică.

*

* *

Am prezentat mai amănunţit subiectele prozelor scrise de Corneliu Georgescu pentru a justifica succinta caracterizare stilistică pe care o realizez în continuare.

Autorul se dovedeşte un scriitor realist, uzitând de exprimarea directă, sinceră, motiv pentru care se citeşte cu uşurinţă. Are înţelepciunea de a relata evenimentele detaşat, cu zâmbetul pe buze, ţinându-se departe de încrâncenările şi pozele revoltate ale multor autori contemporani. Desenul inspirat şi fantezist de pe coperta cărţii, realizat de Bogdan Dumitrescu, şi care reprezintă un animal fabulos cu cap de porc, trup păros de zimbru înaripat, picioarele din faţă dotate cu labe de gâscă iar cele din spate cu copite şi coadă de peşte, reprezintă blazonul de nobleţe al tehnicii în care Corneliu Georgescu îşi realizează textele. Cele trei proze, care alcătuiesc volumul de faţă, reunesc, aşa cum am menţionat, fragmente de relatare realistă cu pagini de jurnal şi meditaţii asupra existenţei. Cred că aceste pagini introspective ar trebui extinse pentru a contrabalansa abundenţa de amănunte realiste (chiar redundante în povestirea Consiliul).

Ce reprezintă scrisul pentru Corneliu Georgescu? Ne mărturiseşte singur: „Şi atunci, de ce scriu? În primul rând, fiindcă îmi face plăcere! Şi, în plus, fiindcă literatura are pentru mine şi un scop terapeutic. Apoi, fiindcă generaţia mea, care se pregăteşte să treacă dincolo de orizont, nu a fost (gândesc eu) suficient ilustrată, arătată, cu ce-a avut bun, cu ce-a avut rău.” (Din cuvântarea la lansarea romanului „Dealurile toamna”).

Justificarea reprodusă dovedeşte încă o dată, că profesorul Corneliu Georgescu este un scriitor autentic.

Lucian Gruia – „Un foşnet de

lebădă” este Victor Sterom

Poetul Victor Sterom, la cei 76 de ani ai săi, a acumulat o opera poetică vastă cuprinzând vreo 40 de volume. Din punct de vedere stilistic, Destinul umbrei (AmandaEdit, 2012) constituie un caz aparte întrucât poetul concepe o formulă de poezie proprie, alcătuită din 12 versuri, după care urmează o terţină care rezumă prima parte dar poate fi şi de sine stătătoare, cu valenţe de haiku, rezonând desigur cu întregul. Să exemplificăm cu o metaforă din poemul dar ce mă înnebuneşte, în care odată cu trecerea timpului, cuvintele şi-au pierdut puterea de a crea în plan fizic, precum logosul, dar se impregnează cu amprenta imaginii autorului disipată în lirica acestuia: „poate altădată/ în alte împrejurări/ pot fi umbra cuvintelor mele.” Şi iată terţina adiacentă care reclamă tăcerea de dincolo: „dar ce mă înnebuneşte/ este marea tăcere/ care m-apasă de moarte.”

Trăirile lirice din această carte sunt expresionist-dionisiace, freamătul târziului inducând clipe de jăratec: „acum ninge cu milă de zei/ plouă cu umbre de stele/ peste crucea mea în flăcări.” (dispariţia razei) Singurătatea capătă valenţe cosmice hipnotice, în care satelitul Pământului e resimţit ca amprentă întunecată de tristeţe: „atât de singur sunt/ ca într-un cuib de cuc/ umbra lunii.” (era prea multă umbră) În altă poezie, chiar cerul devine o groapă comună pentru sufletele devenite umbre.

REVISTA BOGDANIA

67

Odată cu bătrâneţea, spaima existenţială conduce eul înspre o nouă şi nedorită dimensiune: „sufletul meu ia forma/ unui iepure care fuge/ înnebunind farurile./ într-o altă dimensiune/ vidul născoceşte/ această rătăcire.” (între cele două maluri) Cosmicitatea, dominantă constantă a liricii poetului se regăseşte în imagini evanescente: 2eu văd litania/ ca pe un foşnet de lebădă/ pierdut în cer./ sunetele ei leagănă trupurile/ celor ce nu s mai întorc/ de pe valuri.” (spuneam în gând)

Contorsionările moderne ale trăirilor conferă o tensiune puternică imaginilor, nervii întinşi vibrează provocând unde ce se propagă departe în orizontul de aşteptare al cititorilor. Eul dictatorial se întrevede în imaginaţia creatoare de formule lirice concentrate şi esenţializate existenţial pe tema umbrei ca viitor destin postum. Platonismul nu e vădit, întrucât umbra nu simbolizează condiţia umană de rang secund ci se concretizează treptat cu finalizare în lumea de dincolo.

Elementele nocturne stipulează un regim nocturn al imaginarului, cu lilieci şi înnoptări luminate de flăcări, iar vasul timpului devine un Graal al extincţiei, umplut nu cu sângelui cristic ci cu umbre funebre: „când însuşi timpul îmi este/ vas umplut cu umbre/ din care nu mă mai desprind” (când însuşi timpul îmi este)

În peisajul liricii noastre, Victor Sterom şi-a câştigat, în decursul timpului, un loc aparte, cu un specific caracterizat prin cosmism volubil, ceremonial scenic, trăirism acut, însingurare romantică. Poet al iubirilor târzii, iluminate blând, abordând prin fiecare volum noi teme ale marii treceri, în formule poetice distincte, Victor Sterom ne provoacă la lectură.

Referindu-se la versurile poetului, Iulian Boldea remarcă pertinent: „Versurile lui Victor Sterom fac dovada unei voci poetice reflexive, ce-şi asumă dramele subiectivităţii transformându-le în perimetrul gândului, exorcizându-le, într-un fel prin, dicţiunea lirică. (…) Victor Sterom refuză retorismul excesiv, prea apăsat, în favoarea unei discreţii poetice ce trădează un fond sufletesc sensibil şi grav, e aproape firesc atunci ca tonalitatea elegiacă să fie preponderentă.

Prof. dr. Mihaela Rotaru – Rugăciune în versuri…”Ca

tămâia înaintea Ta” de Radu Botiş

În anul 2002, la Editura Ariadna, Baia Mare, apărea volumul de poezii …Ca tămâia înaintea Ta, un succes de mare ecou, nu numai în plan literar, ci și cultural, în general privind, știut fiind faptul că, încă de pe atunci, preotul Radu Botiș era o personalitate marcantă a spațiului cultural (a transgresat de mult granițele băimărene, prin activa sa manifestare pe diverse și atât de numeroase paliere!).

Acest mănunchi de poezii, de o sensibilitate aparte, a fost premiat la secțiunea Volum de debut, în cadrul Festivalului PRO UNIONE, Ediția a II-a, Baia Mare, în decembrie, 2001, obținând premiul Editurii Ariadna, pentru poezie religioasă. De asemenea, această apariție tipografică marca atunci al patruzecilea titlu publicat la această editură, număr cu o simbolistică demnă de luat în considerare, în ideea în care, după cum se afirmă adesea printre noi, nimic nu e întâmplător. Această afirmație mustește de adânci semnificații, autorul este pe deplin conștient de profunzimile pe care le conține un număr esențialmente magic, sau sacru, mai bine spus. Creația (literar vorbind) presupune jertfă, jertfă de sine, jertfă de ceilalți. Patruzeci de zile de post, de rugăciune, de asceză, ”suire pe brânci”, ”frământare mii de săptămâni” în termeni arghezieni consacrați. ”Cuvintele potrivite” presupun nu numai ”slova

Nr. 2; august 2013

68

de foc”, talentul-talantul cu care sunt înzestrați aleșii, harul, sclipirea de divinitate, care, la unii… devine explozie de lumină. Creație înseamnă și ”slovă făurită”, elaborată, lucrată, îndelung șlefuită și cizelată, precum un făurar sau un meșter artizan se apleacă asupra obiectului muncii și ostenelilor sale.

Homo artifex, Radu Botiș se dedică ardent Creației, într-o strânsă împletire cu vocația sa de teolog. Sălăjean din obârșii, clujean de formație intelectuală (licențiat al Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Teologie), maramureșean, în cele din urmă, părintele Botiș preia din cele trei zone cunoscute, mental, intelectual, spiritual, frânturi de trăire și de emoție. Acest lucru transpare în mod evident în versurile sale, în limbaj, în modurile de manifestare. Poeziile cu tematică religioasă, până la apariția acestui volum remarcabil, au fost publicate în diverse reviste, printre care Credința ortodoxă (Episcopia Romanului), Cruce și Înviere (București), AloPlus (Cluj-Napoca), dar și într -un volum antologic, publicare ce i-a adus în anul 2000, locul II, la Concursul Literar de Inspirație Spiritual -Creștină, de la București.

Participarea sa la emisiunile religioase oferite de TV Cinemar, respectiv de Radio Galaxia, Baia Mare, îl recomandă pe preotul Botiș ca pe un activ teolog, care știe să facă din vocația sa, teologică și artistică deopotrivă, un apostolat. Menirea sa, de altfel, evidentă prin modul său de desfășurare – activ, implicat, dăruit, jertfelnic (ca adverb), pasionat, este Creația sa, și, desigur, călăuză pe calea noastră, a tuturor, spre mântuire. Cuvântul său, rostit ca preot, ca duhovnic, ca tată (fiii săi duhovnicești sunt cu miile, părintele Botiș reușind cu mare ușurință să acceadă în străfundurile inimilor credincioșilor de toate vârstele, tineri, adulți, bătrâni, chiar și copii), ca scriitor, ca poet, mai cu seamă, este extrem de grăitor.

Deși simplu, a la o privire superficială, cuvântul devine depozitar al multiplelor și

complexelor semnificați i. Pentru cine intuiește profunzimi dincolo de o simplă înșiruire de litere, de cuvinte și de versuri, cuvântul părintelui Botiș are extrem de multe de spus. Într-o rostire cu ecouri maramureșene – evident, pentru cine are urechi de auzit – versurile, dar și textele celelalte, proză în toată autenticitatea sa, eseistică, interviu, oricum le-am încadra, transmit vii și nealterate mesaje.

Astfel, spicuim din ”dezbateri”, clădite pe scrieri ortodoxe, prezentând adevărul Bisericii Dreptmăritoare, ”atât de bogat expus în cărțile noastre creștine”, cu situarea la loc de cinste a Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, câteva afirmații percutante, cu ecou de sentință: ”Copilul este rodul dragostei în familia creștină, este o binecuvântare de la Dumnezeu”, în cadrul emisiunii Copiii și caracterul, de pe postul TV Cinemar, Baia Mare, realizator Daniel Cornea. Din aceeași perioadă, 1999-2001, sunt sintetizate câteva teme de larg interes, precum lupta spirituală, bătălia acerbă ce se duce, în vremuri tulburi, de o instabilitate alarmantă, pentru apărarea Cuvântului lui Dumnezeu. ”Singurul care poate rezolva problema sufletelor noastre este Domnul Iisus Hristos” (Emisiunea Bătălia pentru suflet, Biblia și Sfânta Tradiție), discuții pe marginea celei de-a treia porunci din Decalog, în același scop ala apropierii de straturile adânci ale Cuvântului divin, ”dătător de viață la toată făptura”.

De asemenea, ultimele pagini vorbesc despre rugăciune – ca modalitate la îndemână, pentru cel ce vrea…, de a intra în comuniune cu ”inima plină de dragoste a lui Dumnezeu, care este gata să binecuvânteze pe credincioșii Lui” (Emisiunea Despre rugăciune). Volumul se încheie cu o poezie de o extrem de fină sensibilitate și suplețe, semnată de prof. Zamfira Deac, Templul nezidit, care ți ne loc de postfață. În viziunea poetului Botiș, suntem datori ”să ridicăm spre ceruri, în căinți/ Fierbinți dorințe de-a primi iertare” (Nu voi să mă căiesc la greul vieții).

REVISTA BOGDANIA

69

”Unii acceptă totul, alții într -o oarecare măsură. Dar: ori totul, ori nimic, la Dumnezeu nu merge cu jumătate de măsură. Iar totul înseamnă fericirea eternă. Iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele ar trebui să ne caracterizeze, ar trebui să excelăm în aceste direcții. Când vom ajunge să iubim pe Dumnezeu cu tot ceea ce avem, iar pe aproapele ca pe noi înșine, vom fi foarte, foarte aproape de desăvârșire” (Gândind, mereu, mereu). ”Anotimpurile se succed greoi, împletind în jurul lor istorii uneori necunoscute, alteori de neînchipuit. Punem speranțe, făurim idealuri și totul depinde de acest licăr de viață din noi. Dacă ne-am cunoaște apusul zilelor, haosul ar fi de nestăpânit” (El, Mântuitorul preamilostiv). ”Ce-s fără Tine, Bunule Domn?/ Pulberea zilei în vânt/ O adiere înspre pământ/ Gând fără noimă” (Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine), ”A rămas pentru omenire/ Gândul bun spre a nemuri/ Crezul sfânt în mântuire” (Lumea întreagă Te cinstește).

Traducerea în limba engleză, inspirat realizată de către Liviu Ivan sporește profunzimile de gând, de sentiment, de emoție și de trăire. Această nouă perspectivă aduce un plus de lumină ideilor enunțate, fie în versuri, fie în rânduri de proză – care posedă, înlăuntrul lor, eleganța și muzicalitatea specifică versurilor, dovadă de netăgăduit că, și în expuneri, în îndrumări morale, părintele Botiș rămâne sub mantia sa de… poet.

În încheiere, rămânem în același cadru al subtilității și al rafinamentului expresiv, notând câteva elemente definitorii, menite să schițeze un portret: acela al maestrului Radu Botiș, teolog devotat chemării sale apostolice, talentat mânuitor al cuvintelor, și, în aceeași măsură, poet înzestrat cu har, șlefuitor în cuvinte, precum bijutierul în pietre prețioase. Astfel, unul din aspectele ce se cer imperios amintite este acela al construcției, al eșafodajului poetic: simplu și discret în aparență, extrem de elocvent și deplin de substanță, în esență.

Imaginile artistice abundă în elemente ce țin de o sensibilitate cultivată, figurile de stil nu se pierd în volute ostentative, dar atrag atenția prin noblețea mesajului pe care îl compun. Comparațiile, epitetele, enumerațiile, repetițiile, inversiunile, invocațiile, interogațiile și exclamațiile retorice se numără printre podoabele cele mai valorificate. Sintaxa frazei curge lin, fără căderi sau opriri bruște, printr -o grație a scrisului care îl recomandă pe părintele Radu Botiș ca pe un fin și rafinat poet.

Speranţa Miron – “Empatii sau unitate în multiplicitate”

La sfârşitul anului trecut, D-ul Apostol Gurău a lansat, la Salonul” Axis Libri”,Galaţi, volumul „ Mic tratat despre arta învierii”, o carte scrisă la diapazonul exigenţelor, autorul fiind deja un reper al paginilor care se impun.

Domnia sa are un capitol în care se ocupă de istoria Cantacuzinilor, în special de ultimele prinţese din neamul Cantacuzinilor, prinţesa Elena şi prinţesa Bălaşa.

Fiind cu domiciliul forţat la Pucioasa, Prinţesa Bălașa, care în tinereţe, studiase artele la Paris (şi) sau Londra, la un moment dat , întâlneşte un student la medicină care cocheta cu poezia, care nu era altul decât prietenul nostru, Paul Sân-Petru.

Stă de vorbă aproape o noapte, iar după plecarea studentului, îi scrie prima şi ultima scrisoare prin care îl îndeamnă să nu abandoneze poezia, să încerce să traducă din poeţii francezi atunci la modă, chiar din poetul Sain John Perse, poet francez care în acel an (1961) primise premiul Nobel pentru poezie, spunându-i că popoarele , ţările evoluează doar prin cultură şi prin geniile pe care le nasc pământurile acelor popoare.

”La vârsta mea, nu mai am naivitatea să cred că orice suflet este preparat ca să primească darul artei. Puţini sunt. Aceştia sunt de preţuit, fiindcă încet-încet prin ei spirala omenirii se înalţă.”

Nr. 2; august 2013

70

Am amintit de această scrisoare , publicată în întregime în cartea d-lui Apostol Gurău, fiindcă pe 28 martie 2013, la salonul Axis Libri, Galaţi, Paul Sân-Petru şi-a lansat vol. Empatii, Edit. Phoebus, o carte frumoasă şi completă aş spune eu.

Cred, sau mai binezis îmi place să cred, că acel imbold princiar cantacuzin a contat în cariera de poet, prozator, grafician şi chiar muzician a lui Paul Sân-Petru, deci Prinţesa Bălaşa într-adevăr a văzut, în tânărul student la medicină de atunci, un „suflet preparat să primească darul artei.”

Fiindcă citind sau numai răsfoind această carte, observăm tendinţa de transpunere simpatetică a medicului în vraja poeziei, a poeziei în viaţa medicinii, a omului de ştiinţă în uimitoarele canioane dogmatice ale credinţei.

De fapt numele autorului pare predestinat spre enigmă.

Paul nume de suveran Pontif! Paul şi „Obstinatul” lui Goma!

Paul şi Petru !!! IISUS spunea” Pe această piatră îmi voi zidi Împărăţia mea!”,

Si chiar folclorizarea adâncă, în neaoşa limbă română, a cuvântului sfânt în SÂN , adăugat la pseudonim Petru , impune.

„Empatiile” d-lui Paul Sân-Petru nu sunt încifrate cum par la prima vedere.

Ele comportă doar mersul imponderabil pe fulgerul proaspăt al poeziei, echilibrul codat pe firul vorbirii sau surâs pe mugur de portativ în sol, fără accidente la cheie.

Transpare totuşi în întregul volum o nelinişte cu răsucire de vifor universal care te incită la un glosar de sugestii.

Ne permitem doar câteva puncte ale unui astfel de glosar:

„Mersul pe fulgerul proaspăt!”=Paşi în spaţiul inefabil al poeziei!

„Mersul pe muguri de cheie sol”=Sincretismul artelor!

„Tentaţia zborului”=Strigăt către Înaltul vital!

„Entropiile”=Dezordinea necesară perfect organizată din temeiuri nedescifrate!

„Freamăt interior”=Drumul dramatic de la calculele vitruviene la „Omul vitruvian” a lui Leonardo da Vinci!

Toate te obligă la meditaţie, la adevăr, la cultură, la fantezie ca nişte „punţi afective” spre regalul pluridimensional al artelor.

Paul Sân-Petru evadează din lumea convenţională, îngustă şi lipsită de profunzime refugiindu-se în poezie, grafică, muzică, sculptură, adică mergând către adevăratele izvoare ale realităţii unde întâlneşte miraculosul, misteriosul, extraordinarul care îi permit o tratare cu adevărat artistică, fiindcă autorul îl întâlneşte pe Dumnezeu.

Astfel autorul scrie versuri închinate lui Dumnezeu pe muzica unor compozitori celebri ca: Chopin, Brahms, Ceaikovski, Beethoven, Vivaldi etc. dar si pe muzică proprie.

Mă miră că nu a scris şi pe muzica lui Iohann Sebastian Bach, mai ales ca marele compozitor şi-a dedicat întreaga creaţie Divinităţii şi îşi începea fiecare lucrare cu”IISUSE, ajută-mă!”

Dar în cartea lui Paul Sân-Petru enigmele sunt la tot pasul. Să nu treacă neobservate.

Lucian Gruia – “Niciodată cuvintele…Antologie de autor”

de George Tei, Editura Tipoexim, 2011.

L-am cunoscut pe poetul George Tei în mileniul doi, la cenaclul lui Toma Alexandrescu şi l-am regăsit în mileniul trei, după ce am primit masivul său volum de versuri, Niciodată cuvintele… Antologie de

REVISTA BOGDANIA

71

autor (Ed. Tipoexim, 2011). Sunt selectate poezii din plachetele: Fratele meu geamăn (rondeluri), Lasă-mi dragostea!, nu CER să mă IUBUŢI… (rondeluri), Anna perenna, Marsupiul îngerilor (acrostihuri), Miza pe 1 şi un grupaj de poezii inedite.

Volumul se deschide cu o prefaţă semnată de academicianul George Păun care afirmă: „George Tei s-a născut pentru a fi poet. Respiră poezie, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Dintotdeauna pentru totdeauna, un caz incurabil. (…) Probabil că, dacă cineva i-ar face pe neaşteptate o electrocardiogramă, liniile tremurătoare de pe hârtia termosensibilă, şase sau câte mai sunt ele, ar închipui o strofă, ar avea rime, ritm, măsură.”

Din capitolul final al cărţii, selectăm două referinţe critice pe care le consider importante.

George Stanca susţine că George Tei: „pare un izvor inepuizabil de rime, frumos, armonios, parfumat împerecheate, parcă însoţit mereu – chiar şi când doarme – de un îngeraş care-i suflă rimele la urechea lirică.”

Academicianul Alexandru Balaci relevă harul poetului: „… Am admirat manifestul de artă al poetului aflat sub ursita Divinităţii de a scrie în flăcările creaţiei neîntrerupte.”

Ce ar mai fi de spus, pe lângă comentariile critice menţionate?

Stilistic, George Tei cultivă versul clasic, fiind atras în special de formele fixe, rondelul, sonetul şi balada, pe care le duce spre desăvârşire. Nu se pot detecta fisuri în: metrică, măsură, rimă (versificaţie).

Mai important mi se pare că antologia îmi permite să schiţez o viziune asupra lumii în poezia lui George Tei. Autorul îmi pare un olimpian apolinic, senin, chiar şi în tristețea/nostalgia provocată de trecerea timpului. Specificul său este tradiţionalist-mioritic, după cum mărturiseşte singur: „Se gudură-nserarea spre ultimele sate/ Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă,/ la stâna lor ciobanii ţin stelele sub pleoapă/ Când ugerul luminii e gol pe jumătate.” (Rondel mioritic)

Inefabilul stărilor sentimental-romantice se întreţese cu muzicalitatea versurilor revigorante: „De ce mă las trântit de sentimente/ Şi mă adun sub radical din 1/ Când rimele îmi sunt adolescente/ Şi nu mai ştiu cum să-mi salvez nebunul´?” (Rondel decadent)

George Tei aparţine speţei tot mai rare a poeţilor trubaduri, cantabili. Temele principale ale poeziei sale sunt: viaţa, dragostea, creaţia, extincţia.

Dragostea dă sens existenţei chiar neîmpărtăşită: „alergăm/ unul/ spre celălalt// paşii înghit distanţele/ dintre noi// ne atragem ca doi/ magneţi/ cu poli diferiţi// ne privim…/ pe cerul ochilor tăi/ nici un fulger// trupul tău/ respinge transplantul de iubire” (Operaţie pe cord) Dragostea trăită o eternizează prin poezie: „Obosit, însetat şi flămând, fără glas/Mai alerg către Ea înc-o viaţă să-i las/ Şi apoi să mai ud anotimpuri de zici/ Că, de mâine, vor trece prin mine urzici” (Baladă pentru tine II)

Nostalgie senină, tristeţea generată de trecerea timpului, anotimpul cântat frecvent este toamna care desigur semnifică şi toamna vieţii ca în acest frumos poem în care elementele din care suntem alcătuiţi: pământ, apă, aer, foc îl cheamă spre resorbţie.

Poezia următoare ar putea rezuma crezul său de viaţă şi pe cel artistic: „Dă-mi, Doamne/ cuvântul/ să-l lovesc de stânci…// … văzul şi auzul să trimit/ cercetaşi printre prieteni// dar, mai bine/ lasă-mi/ DRAGOSTEA!// fără ea/ nu voi putea urca/ treptele ce mă vor duce/ în adâncul sufletelor…” (Lasă-mi dragostea!…)

Un patriotism de bună calitate, tot mai puţin cultivat astăzi, se degajă din poezii dedicate patriei în care ne-am zămislit.

Iată că astăzi, în condiţiile neprielnice pentru artă, poetul dovedeşte o atitudine civică, tranşantă: „Se duc poeţii către alte lumi/ Dorind să-şi vadă visele-mplinite,/ Ca, mai apoi, sau poate chiar de ieri/ Să se întoarcă-n văi desţelenite// Că nu mai pot să stea în casa lor/ De-atâta nepăsare şi de ură,/ Şi cad pe malul mării, printre scoici;/ Căderea lor nici ulii n-o îndură!// (…)// Deci, ei s-au dus la Dumnezeu să ia/ Norocul pentru-ntreaga omenire/ Şi se întorc

Nr. 2; august 2013

72

cu ce a mai rămas/ Din moartea lor: un gram de nemurire…” (Poeţii)

Marian Nencescu remarcă faptul că de-a lungul timpului, actori importanți, cum sunt: Silviu Stănculescu, Sorin Gheorghiu, Maria Ploaie, Eusebiu Ştefănescu, Cristina Deleanu, Eugen Cristea, Valentin Uritescu etc. au recitat din versurile lui George Tei.

Din păcate, scriitorii aflaţi în funcţiile de conducere ale instituţiilor culturale (Uniunea Scriitorilor, edituri, publicaţii etc.) promovează postmodernismul demolator al idealurilor umane până în pânzele albe şi poeţii care ies din acest canon nu sunt băgaţi în seamă: „Din nefericire, George Tei – poet important! – face parte din acea categorie de marginalizaţi, excluşi din volumele de critică, de istorie literară, de referinţe.” (Constant Călinescu)

Există şi voci, tot mai numeroase care cred că poezia lui George Tei nu va fi uitată.

Prof. Dumitru Buhai -”Dincolo

de curcubeu”- un roman al convertirii la credinţă, de

Cristian P. Bălan

“Solare, marmoreene arhipelaguri de cuvinte, Cu trape glisante si canale interioare subterane Sacrele sărbători ale Poeziei se nasc primordiale Din marea orchestră a naturii…” Am luat versurile de mai sus – ca motto – din volumul de poezii “Stindarde transparente”, scris de Cristian Petru Bălan. Mi se pare fericită îngemănarea cuvintelor potrivite în prezentarea unui scriitor, intrat de curând în familia septuagenarilor, care-si dă rodul însutit, la timp potrivit, adunând semințele gândurilor, a aspirațiilor, a experiențelor, a căutărilor de o viață, în opere literare valoroase. Am în fata mea patru cărți, scrise de Cristian Bălan: romanele “Dincolo de curcubeu”, “Oaspeții din Elizeu”, volumul de poezii “Stindarde transparente” si volumul intitulat “Teatru. Ispită si virtute” (Una istoria venețiana) si „Neprihănitul Iov”. Fiecare dintre aceste cărţi merită să fie citite şi analizate cu atenție, pentru

a te îmbogăţi sufletește si a descifra conținutul, ideile si valoarea estetică a lor.

Am ales dintre aceste cărţi să mă opresc şi să mă refer mai detailat la romanul “Dincolo de curcubeu” (Un roman al convertirii la credinţă), dorind nu doar să reliefez meritele literare ale multitalentatului scriitor, pictor si sculptor Cristian Petru Bălan, dar aş dori să încurajez citirea acestei opere literare valoroase de românii aflați în diaspora sau în România. Si nu doar citirea acestui roman, ci si a tot ce a scris acest iubitor al scrisului.

As dori ca românii – si cei aflați pribegi departe de ţară – să-i iubească, să-i preţuiască şi să citească poeziile şi proza – mai ales cea cu un conţinut moral şi creştin – scrisă şi pentru sufletele lor de realizatorii de comori literare! Ar fi – şi-am trăi – o nouă primăvară!…

Deși cunoșteam încă din manuscris tematica cărţii scrise de amicul meu Cristian Petru Bălan, citind-o pe viu, în forma finită, într-o ediție de excepție, m-am trezit în fata unui roman deosebit de interesant, scris într-o limbă românească curată şi proaspătă ce merge la inima românului din ţară, şi a noastră, a acelora ce ne aflăm printre străini.

“Dincolo de curcubeu” este un roman inedit prin tematică şi stil, cât si prin esența creștină ce este subliniată prin ideea principală a cărţii reliefată şi în titlul sugestiv al romanului: “Un roman al convertirii la credinţă”.

Subiectul cărţii este prezentat într-o formă atrăgătoare, ținându-l pe cititor în tensiunea necesară curiozităţii şi înţelegerii sensului logic al acțiunilor paralele si al trăirilor spirituale atât de importante pentru acceptarea unor evenimente ce țin de domeniul irealului, cât si a unor acțiuni deosebite din descrierea stărilor sufletești şi trăirile ce duc la schimbări radicale în viața si în sufletele personajelor principale. Profesorul de biologie Mihai Doran este în căutarea adevărurilor absolute, prin experimentarea si trăirea practică. Ca să treacă de treapta necredinței si a îndoielilor, acesta are nevoie de o intervenţie supranaturală, în momentul disperat al pericolului de moarte, când la rugăciunea lui către Dumnezeu, în disperarea momentului, de “dincolo de Curcubeu” apare un

REVISTA BOGDANIA

73

Om cu chip frumos, cu coroana de spini pe cap, cu fata si mâinile tot de lumină…”. După atâtea căutări obositoare si dureroase, cu sacrificii inutile, prin credinţa exprimată în rugăciune sinceră, Mihai găseşte sensul fericirii prin întâlnirea cu Lumina din Lumină si cu Adevărul, şi Calea care este Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Cristos.

Același mesaj si idee artistică o poartă şi inginerul Vernescu sau Veronica Marcu, ori celelalte personaje, în a căror suflete au înflorit mugurii credinţei mai devreme, şi sunt prezenţi ca martori ai adevărurilor sfinte. Subiectul romanului descrie schimbări în sufletul şi modul de viaţă al acestor personaje si a altora ce au tangenţă cu credincioşi, în momente decisive din viaţa lor. Îmi place deosebit de mult descrierea transformărilor treptate în ţesătura sufletească a eroilor cărţii şi – mai ales – în viaţa lui Vernescu şi Mihai. Inimi de piatră, alterate de o filozofie a necredinţei, treptat, primesc căldura dragostei divine prin intermediul unor oameni dedicați viziunii spirituale ce-i leagă de Dumnezeu, prin Cuvântul sfânt al Bibliei.

În ce privește subtitlul sugestiv “Un roman al convertirii la credinţă“, subliniez originalitatea si înțelegerea de care dă dovadă scriitorul care a trăit el însuşi aceste momente de complexă transformare spirituală, căci convertirea este gingaşă ca o floare ce apare după gerul iernii; şi timidă, la apariția razelor de soare ce o încălzesc, ca să-şi arate frumuseţea în dezvoltarea bobocilor ce așteaptă să-şi etaleze culorile şi să transmită în jur mirosul parfumat şi încrederea în puterea vieţii. Bobocul nu se transformă în floare decât la momentul potrivit si după un proces complex. Așa şi sufletul omului nu se poate schimba decât prin experiențe trăite personal si prin intervenția miraculoasă a Duhului Sfânt în viaţa oamenilor.

Miracolul credinței este prezentat ca o mirabilă sămânţă ce a dat rod în oameni – o vreme debusolaţi nu de viața petrecută într-un orfelinat, cum sugerează autorul, ci de ţesătura sufletească cu care te-ai născut, fie într-o casă de oameni bogaţi, având cui să-i spui mamă şi tată, sau bunic şi bunică, sau într-o casă săracă, cu părinţi bolnavi sau răi, a căror viaţă te otrăveşte, ori să pierzi părinţii şi să rămâi orfan la vârsta cea mai fragedă. Mântuitorul Isus a venit în lumea

noastră pentru toți oamenii, ca nimeni să nu se simtă orfan, ci toți creștinii adevăraţi să ne simțim parte din familia sfântă a lui Dumnezeu. Scena familiei lui Dumnezeu este descrisă în romanul “Dincolo de curcubeu”, când autorul surprinde o întrunire de închinare în biserica comunităţii creștine din Râu de Mori, unde este prezent, ca oaspete venit din Beiuș, cunoscutul poet creștin Traian Dorz. Atmosfera descrisă şi cuvintele transmise încălzesc inimile si dau sens adevărului despre familia lui Dumnezeu. Aici își descoperă adevăratul lui suflet şi Florin Vernescu, ce se simte întregit prin acceptarea sa în grupul acesta de sfinți.

M-a impresionat în mod deosebit filonul spiritual al cărţii, care subliniază importanta smereniei în viața credinciosului si împărtăşirea vieții de piozitate între cei din familia lui Dumnezeu. Nu contează cultul a cărui statut sau reguli ești tentat să le urmezi, ci frăţia în credința în Dumnezeu: Salvator al sufletelor noastre, care a murit pentru păcatele noastre, ca cei ce cred în El să fie mântuiți si să aibă viaţă veșnică. El ne-a arătat adevăratul sens al vieţii, siguranţa şi credinţa, prin care putem deveni oameni ai lui Dumnezeu.

Esența creștinismului si a unităţii de credinţă este redată în roman, prin versurile inedite ale poetului credincios si propovăduitorul Cuvântului lui Dumnezeu, Traian Dorz, din poezia “Nu poți a te-nălţa…”, pe care o transcriu mai jos, pentru ca cititorii să guste mesajul ei, ca un îndemn la o viaţă creştină altruistă, curată şi sfântă: Nu poți a te-nălţa mai tare, mai luminos si mai curat, decât atunci când după tine înalţi pe cel ne-ajutorat, dar nici mai josnic niciodată nu poţi să fii şi mai mișel, decât când înjosești pe altul, ca tu să te ridici pe el.

Nu poți a fi mai frumos ca-n clipa când te despoi mărinimos şi-ţi dai podoaba ta altuia, s-apară dânsul mai frumos; dar nici urât şi mai netrebnic nu ești ca-n clipa când dezbraci de meritele lui pe altul, ca tu mai mândru să te faci.

Nu poți mai bun fi niciodată decât când te smerești jertfind, să poată darul să-ţi primească, neumilit, cel suferind; dar nici mai rău nu eşti ca-n vremea când te mândreşti c-ai umilit, fãcând pe cel silit să -ţi ceară, de două ori nenorocit.

Nr. 2; august 2013

74

Nu poți fi mai bogat vreodată ca-n clipa când știi să desfaci în taina inimii si mâna spre-a ferici pe cei săraci, dar nici mai vrednic de osândă nu poți să fii; si nici mai rău, decât atunci când, spre-al tău bine, nefericeşti pe-un frate-al tău…”. Romanul “Dincolo de curcubeu” este o carte deosebită pentru înțelegerea credinței creștine si unul dintre cele mai bune romane în limba română, scris în afara granițelor României, recomandat de radio „Vocea Americii”. Cred că este prima carte în care se descrie complexitatea procesului transformării unor oameni din atei înrăiţi în credincioși, în sufletele cărora se văd roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea.

Cu bisturiul unui psiholog, scriitorul descrie evoluția transformărilor sufletești ale unor atei schimbați în “oameni ai lui Dumnezeu”. Inginerul Florin Vernescu, un ateu dur si ambițios, este atins de Duhul lui Dumnezeu si transformat într-un “om nou”. Viața lui se schimbă, iar în sufletul lui înflorește dragostea pentru Dumnezeu, iar sentimentele de iubire pentru Veronica Marcu, o tânără credincioasă, îi întregesc viața, într-un cămin binecuvântat. Profesorul de științe naturale Mihai Doran, si el un ateu convins, deși era fiu de preot, are nevoie de experiențe de viaţă neobișnuite, care-l fac să devină un om al credinței. Își părăseşte postul de profesor si se retrage într-o pădure, în care pomii “cu frunzele, un ocean de smaralde fosforescente, parcă ar avea fiecare picături de soare topit înlăuntrul lor”. Se refugiază în pădure, ca să cugete la problemele vieții. Schimbările din viața si sufletul său şi le notează în “Jurnalul de pădure”, în care însemnările sunt – de fapt – expunerea unor maxime şi doctrine creștine, din care redau câteva din concluziile la care a ajuns acest suflet neliniștit, dar care si-a găsit pacea şi liniștea în credința creștină: “Isus este podoaba cea mai de preț a universului si a pământului, fără de care cosmosul şi pământul nu numai că ar fi pustii, dar nici n-ar fi putut exista o clipă… Viața creştină închinată lui Isus înseamnă curăţenie morală, inteligenţă, civilizație, satisfacție, bunătate, fericire, meditație înaltă, răgaz, artă, plăcere – pe scurt o viaţă perfectă.” (pag. 368). “Creștinul adevărat trebuie să se străduiască a deveni luneta de cristal prin care ceilalți să vadă frumusețile lumii

cerești si adevărurile lumii pământeşti.” (pag. 374). “Dincolo de curcubeu”

este o carte excepțională, complexă, scrisă în planuri paralele, în care realul şi fantezia se împletesc, istoricul şi imaginaţia se îmbrăţişează, frumosul şi urâtul se cern, cum grâul se separă de neghină, în care politica şi știința se ciocnesc, iar dragostea produce minuni, chiar si în sufletele reci, ca de gheaţă, ce-s topite de flacăra intensivă a unor sentimente filtrate prin învăţăturile biblice. Cartea scriitorului Cristian Petru Bălan este un roman inedit si de dragoste curată şi pură, ce duce la crearea unei familii ce are la baza ei învăţăturile sfinte ale Bibliei despre căsnicie. Recomand cu căldură tuturor cititorilor de limba română să citească acest roman, scris frumos, într-o limbă cursivă şi clară, prin care se seamănă mirabila sămânţă a credinței în Dumnezeu, prin personaje si acțiuni bine descrise si prin cuvinte alese cu gingaşă grijă, în propoziții şi fraze ce sunt ca nişte trepte ce îl ajută să urce spre muntele regăsirii cu spiritul credinței, care triumfă doar în inimile atinse de puterea Cuvântului lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt.

REVISTA BOGDANIA

75

Prof. dr. Elena Trifan despre Antologia “DINCOLO DE CUVÂNT (confesiunea

poetului, prozatorului)”, coord. Valentina BECART

La Editura Arhip Art, Sibiu, în 2012, a apărut cartea “Dincolo de cuvânt (confesiunea poetului, prozatorului)”, care conţine mărturisirile a 36 de apostoli în ale scrisului, 36 de suflete revărsate în cuvânt, 36 de moduri de a gândi, de a simţi, de

a scrie, de a relaţiona cu semenii şi cu timpul.

Citind antologia „Dincolo de cuvânt” îmi imaginez o cafenea literară, unde la o lumină slabă, cu o cafea în faţă şi poate cu o ţigară în mână, nişte oameni stau la un pahar de vorbă sau un parc unde oameni calmi şi înţelepţi se plimbă pe alei sau stau la umbra unor copaci bătrâni şi îşi fac destăinuiri.

Cei interesaţi pot găsi în paginile ei fragmente ale biografiei celor care au decis să îşi deschidă sufletul şi să se destăinuiască prin cuvânt: descrieri ale locurilor natale, persoane care le-au îndrumat destinul literar, împrejurări în care s-a declanşat scânteia inspiraţiei, definiţii ale artei, aspecte ale relaţiei scriitorului cu societatea şi ale receptării operei sale.

Deşi cartea este interesantă în ansamblul ei, dorim să ne concentrăm atenţia asupra câtorva aspecte: definiţii ale artei scrisului, relaţia poet/scriitor – societate, receptarea operei literare.

O întrebare firească se desprinde din paginile cărţii. De ce scriu aceşti oameni într-o societate în care nu se poate trăi din scris, în care scriitorul este “un paria” (V. Becheanu), în care trebuie să cerşeşti sau să îţi iei pâinea de la gură

pentru a-ţi publica operele, în care cartea nu mai circulă, în care rişti să nu fii citit?

Arta scrisului le aduce în primul rând valorificarea talantului cu care i-a dăruit Dumnezeu: “Fiecare am primit din partea lui Dumnezeu un talant sau mai mulţi. Nu trebuie nimic ţinut la păstrare pentru că vine momentul când vom fi întrebaţi de rostul nostru pe acest pământ. Bucuria va fi mare pentru cei chemaţi întru Bucuria Eternităţii.” (Radu Botiş, p. 39), “Marele Creator mi-a dăruit un talant… şi multă vreme n-am ştiut cum să-l fac să strălucească în plină lumină.” (Valetina Becart, p.413)

Scrisul este o descătuşare de energii creatoare, de exteriorizare a unui prea plin sufletesc: “Atunci când inima nu-şi mai găseşte linişte în cuşca trupului, când sângele clocoteşte în vene, iar gândurile stau ca pe jar în minte, mă aşez pe scaun, la birou şi-ncep să-mi deschid sufletul, lăsând cale liberă mâinii să scrie după dictarea vocii interioare. În scris am găsit mijlocul cel mai rapid de a mă descărca şi în acelaşi timp calea cea mai uşoară de a mă <spovedi>.” (Florina Dinu, p.16), “Poezia ca şi pictura şi muzica este produsul imaginaţiei şi al ideilor simbolice şi ingenioase, cât şi al trăirilor intense.” (Floarea Cărbune, p. 64), “Cu poezia te naşti, îţi curge prin vine şi trebuie s-o eliberezi puţin câte puţin.”( Tatiana Scurtu – Munteanu, p. 114)

“Poezia este pentru mine cântecul de sirenă ce m-a urmărit şi mă urmăreşte… zorii-scăldându-se ca pruncii – în lacrimi de fericire. Poezia este cea care mă ajută să evadez din sclavia voinţei, iar spiritu-mi poate hoinări liber pe nesfârşirile albastre, căutându-i drumul spre adevăratele origini, spre o lume ştiută încă - lepădându-şi pe ţărmul vieţii trupu-i cu iz nociv de lut.” (Valentina Becart, p. 413)

“De veţi citi un rând sau două/Veţi fi auzit cântecul din mine:/Din suflet picurat cu stropi de rouă/Cu iz de soare şi tăciune.” (Ioan-Adrian Trifan, p. 81); “s-a înfăţişat. evidentul,

Nr. 2; august 2013

76

simplul. Fără a şti şi înainte de a şti de poezie ca pictură glăsuitoare şi de pictură ca poezie mută, stăteam la taifas prin tabloul meu cu poetul de mai apoi ca ulterior să redevin tablou şi iar poet,

iar tablou… iar şi iar… trăitul/trăirea… căutarea…” (Ioan-Adrian Trifan, p. 87)

“Am scris la un îndemn intrinsec, dintr-o pornire lăuntrică. Poate dintr-un sentiment anume.” (Vasile Popovici, p. 386)

“Poezia este un limbaj prin care se poate exprima doar o singură realitate – cea nevăzută pe care Platon o numea <inteligibilă>, iar Psalmistul <curtea lui Dumnezeu>. Poezia este traducerea în limbaj omenesc a unei realităţi şi a unei experienţe supraomeneşti. Tot ce are legătură cu Dumnezeu este poezie.” (Ana Irina Iorga, p. 207)

“Arta este un limbaj universal, înţeles de orice om, indiferent pe ce parte a globului se află. Pictura, poezia, muzica, baletul sunt expresii ale stărilor omeneşti, ale stărilor sufleteşti.” (Anastasia Gârneaţă, 329)

“Poezia pentru mine a fost o descătuşare de forţe, sentimente, aspiraţii, speranţe, vise, asemeni lavei unui Vulcan care erupe.” (Sorin Cerin, p. 164)

“Actul poetic – un act de mare curaj, acela de a deschide văzului lumii poarta sufletului tău şi de a scoate la iveală cele mai tainice frământări.” (Gheorghiţa Durlan, p. 242)

Pentru alţi scriitori arta scrisului este o modalitate de evadare din real, de refugiu din faţa problemelor vieţii, de a trece mai uşor peste obstacole, de purificare şi fortificare sufletească:

“De aceea am început să scriu, evadând în cuvânt, metaforă, sentiment…” (Emil Iliescu, p.96), “formă de cunoaştere, de purificare şi de supravieţuire” (Elena Trifan, p. 139), “Poezia şi pictura m-au ajutat să trec mai uşor peste obstacole.” (Victoria Fătu Nalaţiu, p. 278), “ Scrisul a fost salvarea mea. În scris mi-am găsit

liniştea. […] Scrisul a devenit parte a vieţii mele, ceva indispensabil.” (Gheorghe Puiu Răducan, p. 322)

“Scrisul e mult mai important pentru suflet, pentru liniştea ta interioară decât pentru glorie, mai ales acum, când valoarea nu prea mai contează pentru a fi apreciat şi considerat celebru.[...] Eu cel puţin scriu pentru echilibru, pentru echilibru interior, pentru delectarea intelectuală, pentru a mă vindeca de spaime, pentru a scăpa de dileme. Şi mai ales pentru a învinge stresul şi angoasele vremurilor atipice pe care le trăim.” (Alexa Gavril Bâle, p. 393)

“Pentru mine poezia este un leac, şi atunci când o citesc sau o ascult recitată sau cântată, dar mai ales când o scriu. Poezia, scrierea, în general, l-a învăţat pe român şi i-a uşurat şi luminat viaţa grea.” (Niculae Vrăsmaş, p. 254-256)

Există şi scriitori care consideră că simpla exprimare a propriilor sentimente nu este suficientă, ci scriitorul trebuie să devină o portavoce a întregii societăţi: “Scriitorul ar trebui să aibă ochi şi deasupra urechilor şi un ochi în spate, ca să poată privi deodată în toate părţile. El nu trebuie să neglijeze niciun aspect al existenţei noastre, nici chiar politica. Să analizeze, să prezinte imparţial politica în operă, dar să nu devină slugoiul niciunei orientări politice.” (Victor Becheanu, p. 58)

“Scrisul înseamnă educaţie, cultură, regăsirea identităţii naţionale, puterea de netăgăduit a cuvântului, care era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Menut Maximinian, p. 118)

Poetul este un “peisagist al vremurilor şi al trăirilor” (Tatiana Scurtu – Munteanu, p. 115)

Unele voci mai optimiste cred în puterea artei scrisului de a modela conştiinţe, de a schimba lumea:

“Poezia ar trebui să fie arma de luptă, iar scriitorul, cu spiritul său de dreptate, să devină

REVISTA BOGDANIA

77

judecătorul suprem, acel Dumnezeu de piatră, păzind în piscul datoriei sale, la hotarul celor două lumi – bogate şi sărace – aşa cum declara Tudor Arghezi în al său Testament.” (Victor Becheanu, p. 57), “Forţa Poeziei poate influenţa pozitiv acţiunile oamenilor. Această Forţă a demonstrat prin cazuri clare că a putut schimba lumea şi cursul unor evenimente în Trecut şi Prezent, şi le va schimba şi în Viitor.” (Cristian Harnău, p. 406), “Scrisul pătrunde în suflet şi poate transforma conştiinţe. [...] Arta, în general, trezeşte naţiunile.” (Floarea Cărbune, p. 71)

Scriitorul este un ales al lui Dumnezeu, un misionar la Cuvântului acestuia spre modelarea sufletului şi a gândului: “Părerea mea este că un scriitor creştin este un apostol, un trimis, menit să aducă semenilor săi Vestea cea Bună, la fel ca ucenicii primelor veacuri, adică să-i împărtăşească din Lumina Cuvântului bun al lui Iisus Hristos, îndemnându-i pe oameni la reflecţie şi conversiune lăuntrică şi, îndeobște, punându-le în faţă o oglindă în care să se poată vedea aşa cum sunt.” (Cezarina Adamescu, p. 91)

Cuvântul, materia primă din care se alcătuieşte poezia, este şi el în atenţia scriitorilor.

Aceştia îl privesc din perspectiva esenţei lui divine, creatoare, purificatoare şi tămăduitoare:

“<La început a fost cuvântul>…după aceea a urmat cuvântul…acum rosteşti cuvântul…urmează cuvântul…ultimul va fi cuvântul divin…Între cele două cuvinte divine de început şi de sfârşit, ne aflăm noi, cei ce i ne supunem.” (Gheorghiţa Durlan, p.242)

“Cel ce veghează asupra noastră nu m-a lăsat singur. Mi-a trimis în <dar> Cuvântul, acest miracol care poate vindeca răni…” (Gh. Puiu Răducan, p. 321)

“Nimic nu putea fi spus/decât prin cuvânt/un fir de iarbă nu răsărea/fără să şopteşti două cuvinte/iar pentru naşterea unui copac/trebuia spus un şir lung de cuvinte. “ (Alexa Gavril Bâle, p. 399)

“Cuvântul – acest miracol – a făcut posibilă aducerea la lumină a trăirilor, sentimentelor şi a făcut posibilă comunicarea lor.” (Valentina Becart, p. 413)

“Cuvântul luminează, sfinţeşte, curăţeşte.” (Cezarina Adamescu, p. 90), “Personal cred în efectul tămăduitor al cuvântului, în puterea lui taumaturgică.” (Cezarina Adamescu, p. 92)

În textele lui Ioan-Adrian Trifan cuvintele sunt pline de viaţă, dinamice, aleargă prin lume, dansează în horă, devorează hârtia, cât şi fiinţa poetului pe care o prind în mirajul lor creator “cuvinte ce nu-ţi dau pace/…şi te-agită/cuvinte vorace/clipă de clipă” (p. 77-80)

Poetul crede de asemenea în nemurirea cuvintelor: “cuvintele nu vor muri niciodată, cuvântul nu are cum să moară. muţi de-ar fi oamenii şi tot l-ar rosti. analfabeţi şi tot l-ar scrie. afoni şi tot l-ar cânta. orbi şi tot l-ar vedea. şchiopi şi tot l-ar merge. ciungi şi tot l-ar şerpui prin apă. uituci şi tot l-ar depăna.” (Ioan-Adrian Trifan, p. 87)

Gheorghiţa Durlan (p. 242, 245) evidenţiază esenţa duală a fiinţei umane care are o parte făcută din carne şi din oase şi alta din cuvinte, cât şi dualitatea funcţiilor cuvântului: “Cuvântul zideşte,/Cuvântul dărâmă,/Odată uneşte,/ Odată dezbină.”

Gândurile scriitorilor se îndreaptă cu respect şi recunoştinţă către cei ce le-au îndrumat paşii pe tărâmul literelor, către scriitorii care le-au fost modele, către limba şi cultura română fără de care existenţa acestui popor şi a scrierilor lor nu ar fi posibile:

„Iar dacă vreo catastrofă ne-ar smulge pământul de sub tălpi, am dăinui prin limbă. Am trăi şi am locui în Limba Română, cum zice poetul, în Limba Latină, cu tot ce comportă acest termen ca frumuseţe şi duh, ca durabilitate şi ca nemurire.” (Ioan Barbu, p.18)

„Limba română nu se poate păstra şi nu poate evolua decât în ţara ei de baştină,

Nr. 2; august 2013

78

România. Iar cei care îşi pierd limba îşi pierd, aş zice, şi sufletul înlocuindu-l cu altul de împrumut. La fel, cei care pierd contactul cu cultura română cultă şi populară, cu izvorul de inspiraţie al ţărânei ce i-a iscat.” (Ioan Barbu, p. 21)

În confesiunile lor scriitorii au abordat şi spinoasa problemă a receptării operei de artă care îmbracă aspecte dintre cele mai diverse.

Pentru unii pare a fi suficientă mulţumirea sufletească generată de publicarea unei cărţi: “Dar satisfacţia sufletească de a scrie o carte care să vadă lumina tiparului, de a ţine această carte în mână, de a vedea poza ta pusă pe copertă, şi mai cu seamă, de a primi mulţumiri de la oameni care nu te cunosc pentru ceea ce ai scris, este IMENSĂ şi nu poate fi compensată financiar.” (Delia Stăniloiu, p. 303.)

“Pe vremuri cea mai emoţionantă clipă era momentul când intram în tipografie şi simţeam mirosul tuşului ce acoperea cartea pe care scria numele meu. Mângâiam foile umede cu migală, în timp ce inima era gata să îmi sară din piept. Credeam că am învins, că mi-am găsit locul într-o lume de parveniţi.” (Lucreţia Ionescu, p. 349)

Alții se bucură deja de recunoaştere prin intermediul premiilor pe care le-au obţinut.

Spunerea adevărului deranjează însă şi scriitorul devine ţinta atacurilor şi a ameninţărilor:

„Şi când îţi pui sufletul în palmă şi îl oferi ca pe o revelaţie altora, te poţi aştepta şi la o alinare, dar şi să îţi fie zdrobit.” (Gheorghiţa Durlan, p. 242)

„După câteva foiletoane sau pamflete publicate în presa locală, am primit telefoane de ameninţare, exact la miezul nopţii; pe telefonul fix, aceeaşi voce piţigăiată mă ameninţa – <merge la meta, rupe ghitu la tine.>” (Victor Becheanu, p. 55)

Nemulţumirea provocată de receptarea defectuoasă a operelor literare în societatea

românească actuală dobândeşte uneori accente pamfletare: „Oare poeţii îşi mai permit o condiţie? Mai pot ei condiţiona ceva într-o societate infectă? E ca şi cum ai combina diamantul unui suflet cu mocirla mercantilă a mafiotului.” (Sorin Cerin, p. 166), „La ora actuală totul este politizat sau mai degrabă spus, există nişte mafii ordinare prin care adevăratele talente din România sunt aruncate la gardul infamiei şi nonvalorii. Mi-e scârbă de ceea ce se petrece azi în acest ţinut care a devenit emblema ruşinii, a fărădelegii, dar mai ales a minciunii.” (Sorin Cerin, p. 167)

În ceea ce priveşte criteriile de ieşire din anonimat şi de stabilire a valorii operei literare au fost amintite „invidia şi dragostea”, (Ion Vanghele, p. 203), „reînvăţarea respectării tradiţiilor, a valorilor şi prin participarea la concursuri internaţionale.” (Victoria Fătu Nalaţiu, p. 278), „Ieşirea din anonimat necesită o reală înflorire a culturii, ceea ce presupune, în primul rând, o serioasă dezvoltare economică.” (Niculae Vrăsmaş, p. 256)

Timpul va mai putea rămâne însă cel mai bun judecător al operei lor în condiţiile în care uneori, aşa cum remarcau unii dintre scriitori, din motive financiare cartea bună nu mai poate fi tipărită sau este tipărită şi ajunge pe masa unui număr redus de cititori de multe ori rude şi prieteni cărora le este oferită?

„Paradoxal însă, multe din poeziile actuale sunt adevărate capodopere ce vor supravieţui, dar vor intra şi ele într-un fel de anonimat din cauza greutăţilor de cunoaştere în exterior, mai ales financiare şi de traducere. (Niculae Vrăsmaş, p. 256)

„În zilele noastre adevăratul scriitor este un paria şi dacă nu găseşte un binevoitor care să-i sponsorizeze apariţia operei, rămâne un necunoscut bătut de soartă.” (V. Becheanu, p. 58)

Citind cartea nu se poate să nu remarci şi sensibilitatea, grija şi respectul deosebite pentru cuvântul scris de care a dat dovadă

REVISTA BOGDANIA

79

coordonatoarea acesteia, doamna Valentina Becart, cât şi ţinuta grafică ireproşabilă a acestei antologii.

Să sperăm totuşi ca această carte va reuşi să depăşească graniţele cercului de scriitori aflaţi între paginile ei şi va oferi o lectură plăcută tuturor celor dornici de cunoaştere, tuturor creatorilor şi iubitorilor de literatură, iar odată cu trecerea timpului îşi va păstra valoarea de document al fiinţării noastre pe acest pământ şi va aduce lămuriri pentru viitoare istorii literare.

Maria Diana Popescu

O nouă carte cu registru cognitiv şi rafinat de Alex Vâlcu

“Prietenii copilăriei” – Editura “Amurg sentimental” Tot mai prezent în

actualitate, prolific şi popular, scriitorul Alex Vâlcu uită, preţ de o carte, de tot şi de toate şi păşeşte cu un firesc al receptării în universul fascinant al copilăriei, transferându-l magistral în jocul versului. Lumea pe care o creează cu talent şi sensibilitate în „Prietenii copilăriei” poate fi uşor descifrată de către micii cititori prin simplitatea exprimării, ca şi caracteristică valoroasă. Alex Vâlcu este genul de scriitor care se poartă prin timp cu sufletul încărcat de simţiri şi gradaţii estetizante: de la bucurie la înţelepciune, de la tristeţe la sobrietate, de la entuziasm la cumpătare, de la inteligenţă la entuziasm, de la aprofundare la simplitate şi înapoi la toate. Numai un spirit ca atare se poate duce şi întoarce pe plaja unor abordări lirice de acest gen. Şi, iată-l din nou în luminile rampei! De această dată cu „Prietenii copilăriei” – carte cu registru cognitiv, rafinat şi accesibil, menită, dacă va avea la îndemână pârghiile de promovare, să-şi facă drum în sfera educativă şi de atracţie a copiilor preşcolari. Ştiind că poezia este o prezenţă necesară în educaţia lor, iar

înţelegerea şi receptarea ei sânt facilitate de jocul cuvintelor şi al rimei, Alex Vâlcu le-a dedicat poezii uşor de memorat, poezii calde, pătrunzătoare, care pot stimula memoria, pot crea o legătură durabilă între copii şi dragostea pentru lectură de mai târziu.

Asumându-și prin carte rolul de formator, îi iniţiază pe cei mici în tainele poeziei, îi implică de fapt în jocul versului cu rol educativ, transmițându-le cunoştinţe moralizatoare despre lumea necuvântătoarelor, despre natura înconjurătoare şi despre sentimentul de preţ al prietenei, dezvoltându-le anumite trăsături de caracter. Dincolo de versurile gingaşe intuim scriitorul pluri-valent, cu naturaleţea şi modul simplu prin care şi-i apropie pe copii de poezie, garantându-i, astfel, empatie sporită. La fel ca şi poveştile, prin limbajul plăcut, ritm şi rimă, poeziile transmit învăţăminte, sfaturi, cunoştinţe. Ştiind că legătura poeziei cu desenul este foarte importantă pentru copii, ştiind că desenul este parte constitutivă a imaginaţiei lor, că ei se regăsesc în desen şi în poezie, că au nevoie de ambele, bine inspirat, Alex Vâlcu dublează fiecare poezie cu imagini de colorat, în scopul de a le capta mai uşor atenţia, întregind astfel ansamblul imagistic şi educativ al scriiturii. Desenul însemnând în esenţă continuarea temei abordate în poezie, stabilind punţi de legătură între imaginaţia micuţilor şi realitate. Alex Vâlcu le vorbeşte prin carte cu o voce genuină. Tot atât de adevărat este că vocii sale i se adaugă remarcabila voce artistică a ilustraţiilor semnate de Luminița Vâlcu, pictor de şevalet, grafician şi poet – licenţiată a Facultăţii de Teologie „Sfânta Muceniţă Filofteia”, secţia Artă sacră – un artist plastic rafinat, care pictează chipuri de sfinţi, chipuri de oameni, de îngeri, pictează biserici şi ziduri de case, scrie cărţi cu poeme de dragoste şi poezii pentru copii, semnează grafica de pe coperţile de carte ale unor scriitori contemporani. Odată ce vor auzi aceste versuri cu rimă, ritm plăcut şi calităţi care le fac uşor de învăţat, odată ce vor vedea şi desenele de colorat, copiii vor încerca să le memoreze şi coloreze desenele.

Un foarte bun mod de comunicare cu cei mici, rimele scriitorului Alex Vâlcu îi va face atenţi, îi va încânta, iar ei îşi vor da silinţa să le înveţe. Prin muzicalitatea frumos curgătoare, poezia din

Nr. 2; august 2013

80

„Prietenii copilăriei” vizează în mod direct afectivitatea copiilor, îmbogăţirea limbajului, a îndemânării pentru desen şi stimularea imaginaţiei lor. Pentru că, îndeobşte, tot ceea ce scrie Alex Vâlcu vibrează cu sinele cititorului, cărţile sale sânt sortite atenţiei, nu pentru că are noroc, ci pentru că are harul de a împrăştia, de a împărtăşi prin scris farmecul, bucuria, entuziasmul, înfrângerile şi tristeţile deopotrivă. El poate fi un exemplu în ceea ce se numeşte permanenţa unui scriitor în peisajul literar contemporan, subliniind, de fapt, existenţa unui filon adevărat.

Notă: Alex Vâlcu este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, al Ligii Scriitorilor din România şi redactor la revista „Amurg sentimental”. Este prezent în numeroase antologii, dicţionare şi cărţi de interviuri.

Cărţi tipărite: Poezie: „Altarul meu” (2004), „Iubeşte viaţa!” (2005), „Un bob de nisip” (2006), „Paşi” (2008), „Adieri astrale” (2011) Proză: „Amintiri din mileniul 2″ (2012), „Aşa a început legenda” (2010) Poezii pentru copii: „Lunile anului” (2007), „Prietenii mei dragi” (2008), „Prietenii Copilăriei” (2013)

Ionel Marin despre “Templul memoriei” semnat de Victor

Sterom

Am primit, cu mare bucurie, volumul de poeme „Templul memoriei” semnat de arhicunoscutul poet Victor Sterom, din Ploieşti

Domnia sa ne-a dăruit peste 40 de volume de poezii şi din toate se degajă o înţelepciune poetică, un mesaj robust, o fineţe şi o graţie caracteristică marilor creatori. De data aceasta se destăinui mai direct, se lasă descifrat, zămislind o lume între durere şi vis, cu labirinte flămânde de veşnicie.

.

Poetul Sterom a parcurs şi parcurge cu bărbăţie toate treptele vieţii, paşii i-a îndreptat spre „iarba muntelui sacru”, în tăcerea cuvintelor. Simte cum umbra se apropie de o altă lume, străpunsă de stele şi flămândă de lumină.

În memoria poetului Sterom, cuvintele asemeni unei păduri, picură în suflet roua dimineţii, ciripitul şi cântecul dragostei

Aducerile aminte din „Templul memoriei” ( sufletul poetului), sunt dăruite prin poeme de esenţă tare, invitându-ne la o călătorie neobişnuită prin „lumea sa” ce rezonează de fapt cu întregul, cu nesfârşitul univers.

. O multitudine de fragmente de viaţă, cu valuri, clipe oarbe, cu fluvii de durere dar şi cu împliniri şi vise îmbrăţişate de curcubeul ceresc. Îşi îndreaptă privirea spre casa cerului, la ”hohotul surd” al clopotului…, punând stăpânire pe dânsul obsesia faţă de înălţimi şi pentru simfonia marilor iubiri.

REVISTA BOGDANIA

81

GEORGE PETROVAI - Consideraţii despre artă

(Elemente de filozofia culturii) 1. Cum și când a apărut arta? Arta, chiar și cea naivă, trebuie neapărat să fie un produs conștientizat al spiritului, altfel spus totalitatea formelor de manifestare și conștientizare ale sensibilității umane inteligentă și creatoare.

Forțele spiritului, în permanenta lor tentativă de căutare a absolutului și de reprezentare sensibilă a concretului, se materializează în acele forme specifice cunoscute sub numele de creații artistice. Însă creațiile artistice nu sunt lucruri în sine. Misiunea lor, implicit misiunea artei și a artistului, este pe de-o parte de-a bucura și înnobila sufletul consumatorului de artă, pe de altă parte de-a intra în patrimoniul universal ca izvor de apă vie, mereu pur și dătător de puteri creatoare.

Rădăcinile artei sunt înfipte în negura vremurilor, când omul dobândea conștiința eului prin forța rațiunii și prin nevoia tot mai presantă de frumos. Și astfel, în negura vremurilor, negura minții se destrăma!

Negreșit că practicile religioase cărora omul le-a dat un lung și greu tribut (de pildă, jertfele umane cerute de Moloh, ori de nesățioșii zei azteci), au și meritul de -a fi îndrumat pașii proaspătului biped pe terenul virgin al artei.

Putem oare să ne închipuim ritualurile omului primitiv (ceva foarte asemănător cu cele ale șamanilor și ale magilor africani ori polinezieni), lipsite de aspectul decorativ al țopăielilor și urletelor, ce se vroiau dans și muzică? Căci, în mod sigur homo ludens l-a precedat și apoi a coexistat cu homo sapiens…

„Dar”, se poate obiecta, „de ce să ne oprim la neîndemânatecul om primitiv, când păsările, de exemplu, se zbenguie și cântă incomparabil mai armonios?!”

Așa este, numai că în timp ce celelalte viețuitoare sunt conduse în hârjoneala lor de

instincte, omul, cu toată rudimentaritatea lui, acționa cvasiconștient – își condimenta jertfele aduse forțelor necunoscutului, în dorința sacră și prioritară de-a și le apropia, căci teama de necunoscutul veșnic bănuitor și nemulțumit îl paraliza! De unde și primele forme de adorare și idolatrie, mugurii triumfători ai religiilor de mai târziu: animismul, fetișismul, totemismul, magia și cultul morților.

Însă goliciunea pereților peșterilor și grotelor începuse să-i otrăvească bucuria izbânzilor vânătorești și militare de peste zi. Scenele rituale și cele de luptă aprigă pentru supraviețuire, trebuiau săpate în stâncă pentru a sta mărturie destoiniciei și vitejiei dobândi te în lupta cu necunoscutul, cu dușmanii și – de ce nu? – cu el însuși.

Astfel, acele insinuări de fresce, emoționante dovezi ale zbaterii prometeice a omului primordial (mitul prometeic este cu siguranță cel mai reprezentativ mit al civilizației umane!), se constituie în repere luminoase pe traseul pieptiș al istoriei omului și artei sale… Va urma.

Carmen Kolcsar - Profil de pictoriţă (Porţi colorate ale

veşniciei) Doamna Carmen Kolcsar, născută la 20 iulie 1979 în Focşani, are o mare înclinaţie către pictură. În anul 2011, luna mai a obţinut menţiune specială la concursul „Feelings”, în luna iulie a câştigat concursul internaţional „Garden Showcase Exhibit”(fineartamerica.com). În august 2011 a fost selectată de către „American Juried Art Salon”, alături de alţi 19 pictori din lume, ca şi artist emergent reprezentat în publicaţia „Emergent Artists”. Artista dispune de o mare putere de creaţie, este inventivă, „răspândeşte”

ARTĂ

Nr. 2; august 2013

82

în detaliu o lume interioară, multiplicând trăiri reale şi virtuale specifice tinereţii.

Face o călătorie fascinantă în lumea imaginilor, transformând gândurile îndrăzneţe în simboluri sublime, în porţi colorate ale veşniciei. Doamna Carmen a urcat mai multe trepte artistice şi prin stările deosebite pe care le creează cu măiestrie, ne dăruieşte o mare diversitate de tablouri, bogate prin nuanţe deosebite de culori şi vibraţii. Emoţiile magice create, jocul năvalnic de imagini şi frumuseţi cromatice rupte cu migală şi perseverenţă din imensitatea universului, încântă ochii privitorului dar şi al specialiştilor (orizonturi, anotimpuri, singurătate, meditaţie, floarea soarelui….).

Tablourile:…absolut fabuloase! Natura ca o revărsare în noi a iubirii divine, ca o simfonie celestă, îndeamnă către Adevăr şi demnitate. Iubirea din interiorul artistei Carmen Kolcsar, trece lin, zboară către inimile semenilor. Vă las pe dvs. să vă bucuraţi de vise albastre, de clipe luminate cu emoţii curate, să descifraţi sentimentele transmise cu multă fineţe în numeroasele sale picturi realizate pe pânză (acuarelă, acrilice, tehnică mixtă, etc.) Tablourile artistei degajă o căldură spirituală aparte, transmite prin regăsirea Eului artistic, o armonie universală, o frumuseţe delicată şi o stare de graţie asemănătoare unei poezii divine. Rigoarea, rafinamentul, echilibrul şi sensibilitatea vin să întărească performanţa pictoriţei Carmen Kolcsar. Vizitaţi Galeria de picturi, peste 100 de tablouri pe Site-ul artistei - CARMEN KOLCSAR (gheorghica.ro). Ionel MARIN

INVITAŢIE pentru realizarea vol. I al Antologiei literare

“BOGDANIA”.

Publicitate

Având în vedere succesul primelor două ediţii ale Festivalului - Concurs naţional de creaţie literară “Bogdania”, a solicitărilor din partea concurenţilor, tineri şi talentaţi, dar şi a colaboratorilor revistei de creaţie şi cultură Bogdania, lansăm invitaţia de a vă înscrie cu texte literare, pentru realizarea primului volum al Antologiei literare BOGDANIA, contribuind astfel la promovarea tinerilor creatori dar şi la creşterea respectului faţă de literatura şi cultura română.

Termenul limită de trimitere a creaţiilor: - 15 octombrie 2013, la adresa de e-mail: ionelmarin55@gmail.com Acestea trebuie să nu depăşească: *8-10 poezii, pentru autorii de poezie; *1-3 proze scurte (povestiri, poveşti, eseuri, etc.), maxim 8-10 pagini. Mai trebuie*o fotografie personală (JPG.) ; * eventual, 1-2 referinţe critice la scrierile dumneavoastră; * 1 scurt CV literar (de maxim 1 pagină în format A4). CV-ul trebuie să includă, obligatoriu : data şi locul naşterii autorului, studii, activitatea literară, premii, ocupaţia, precum şi adresa poştală şi un nr. de telefon, de e-mail (datele personale vor rămâne confidenţiale şi vor fi utilizate strict pentru corespondenţă). Cerinţe minimale de respectat: * textele să fie corect tehnoredactate cu diacritice, font Times New Roma n 1 2 pt, cu spa ţiere la 1 rând;

Antologia va avea următoarele caracteristici: format A4, foto autor şi text alb-negru, hârtie 80 g, coperta broşată, laminată din carton lucios 300

Ne rezervăm dreptul de a face o selecţie a materialelor primite, pe criteriul strict valoric. Lista autorilor acceptaţi pentru întâiul volum al antologiei BOGDANIA va fi publicat pe site-ul revistei Bogdania şi în cele ale partenerilor până cel mai târziu 15 noiembrie 2013, pentru a există posibilitatea ca Antologia să apară la sfârşitul acestui an, ori cel târziu până pe 15 ianuarie 2014.

REVISTA BOGDANIA

83

g. Lucrarea va fi ilustrată de un pictor, grafician foarte cunoscut (Bucureşti). Realizarea Antologiei nu presupune din partea autorilor nici un fel de obligaţii materiale, înscrierea spre antologare fiind liberă şi deschisă, în egală măsură, scriitorilor consacraţi, colaboratori ai Asociaţiei Culturale Bogdania dar şi tuturor concurenţilor care au participat cu creaţii literare la cele două ediţii ale Festivalului Bogdania. Fiecare autor va putea achiziţiona Antologia în numărul dorit de exemplare, numai la comanda expresă a acestuia. Preţul pentru un exemplar al Antologiei va fi stabilit la finalizarea editării şi formatării întregii lucrări, în funcţie de numărul de autori şi de numărul de pagini.

Aşteptăm textele dvs. şi pentru orice nelămurire sau alte detalii, referitoare la antologie, vă rugăm să ne contactaţi telefonic la numărul 0237627311 sau mobil: 0752862369 sau pe adresa de e-mail: ionelmarin55@gmail.com. Vă mulţumim!

Redacţia revistei Bogdania

Ing. Ionel Marin

Solidaritate pentru fetiţa(bibelou) ANAMARIA BODOLAN din Rugineşti

Solidaritate pentru fetiţa – bibelou!

Donaţii se pot face la BRD, sucursala Adjud: RO 48 BRDE 400 SV 2549 3544 000 (lei)

Anamaria Bodolan, de doi ani şi jumătate, din comuna Rugineşti, suferă de maladia Lobstein (boala oaselor de sticlă), şi poate avea un viitor normal numai prin generozitatea şi omenia noastră.

Ei trebuie să i se implanteze patru tije telescopice pe oasele picioarelor pentru ca acestea să nu se mai frângă şi să-i poată susţine greutatea trupului, astfel încât copila să poată merge… Povestea acestei fetiţe, fragilă precum un bibelou, a cărei sănătate costă 16 mii de euro, poate fi recitită accesând

http://www.monitorulvn.ro/articole/video-si-galerie-foto—campanie-monitorul-de-

vrancea-suferinţele-fetiţei—bibelou_2_148651.html

Disperată, Georgeta, mama acesteia, face apel la solidaritatea cititorilor noştri, în speranţa că se vor putea strânge măcar 8000 de euro până pe 15 august, când fetiţa e programată pentru primele operaţii, la profesorul doctor Gheorghe Burnei de la Spitalul „Marie Curie” din Bucureşti. Cine doreşte să doneze orice sumă de bani, o poate face în contul deschis pe numele Bodolan Marian Corneliu, tatăl copilei, la BRD, sucursala Adjud: RO 48 BRDE 400 SV 2549 3544 000 (lei). De asemenea, mama poate fi contactată la telefon 0767.564.791.

Laura Breană – 08 iulie 2013

Cofetăria Teatru

Oferă produse de cofetărie, dulciuri , îngheţate, prăjituri şi torturi de cea mai bună calitate.

Asigură un nivel înalt, constant, în calitatea produselor şi serviciilor prestate către

dumneavoastră.

Nr. 2; august 2013

84

Vă aşteptăm să vă servim într-un mediu intim cu produse deosebit de gustoase, realizate în

laboratoarele proprii.

SC TU SRL FOCSANI Str. Republicii 75

Focsani, Vrancea Mobil: 0730 ⁄ 636 636

Tel: 0237 ⁄ 216 064 Fax: 0237 ⁄ 216 064

Email: serbanutdan@yahoo.com