Bogdania…………………………………………………………………An VII, Nr. 55...

Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 55-56/2019

3

Editorial

Ionel MARIN

Anul 2019, an al evoluţiei şi afirmării, al creşterii răspunderii pentru

viitorul ţării şi al Europei. Dintre toate fiinţele de pe pământ OMUL este singura ființă, conștientă de Sine, care cugetă pentru sine și în folosul său, al semenilor și bineînțeles pentru patria în care se naște și trăieşte. De aceea ne naștem într-o singură patrie, în patria părinților și înaintașilor. Noi, românii, ne-am născut pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, iubite și apărate cu prețul vieții de străbunii noștri geto-daci, de bunicii și părinții noștri. Pe bună dreptate marele savant, istoricul de excepție al neamului nostru, Nicolae IORGA afirma că POPORUL ROMÂN este: „o minune a istoriei” și poate că de aceea Poeţii au asemănat România - „un colţ de rai” și că ROMÂNUL este înzestrat cu dragoste față de glie, are har, credinţă, bunătate şi demnitate. Să ne amintim, cu mândrie și recunoștință de eroii de la Mărășești, Mărăști, Oituz și din toate bătăliile în care și-au dat viața pentru PATRIE. Glorie eternă eroilor neamului românesc! Rugăciuni și flori de recunoștință și pentru eroii știuți și neștiuți, din zilele noastre și, se cuvine să le urmăm pilda, să-i cinstim, să dovedim că le merităm supremul sacrificiu. Este vremea renașterii conștiinței naționale, a spiritului patriotic, prin care, ascultând de glasul Patriei Române, să făurim o democrație autentică, în care poporul să decidă și să contribuie efectiv la propria bunăstare și fericire. NU ne putem lăuda că milioane de români lucrează în afara granițelor țării, neglijându-se propria ogradă, copii, părinții și bunicii noștri. Sper să înțeleagă, cât mai repede, cei ce vor să conducă destinele țării că au obligația de a sluji

interesele oamenilor, a românilor care prin votul lor de încredere i-au investit cu putere. S-a plecat masiv din țară din cauza sărăciei, a distrugerii intenționate a propriei economii naționale, ,,ca fiind un morman de fiare vechi” cum afirma un politician lipsit de simțire românească. Demolarea întreprinderilor, îngenunchierea în faţa produselor străine, slugărnicia, lașitatea, corupția şi nepăsarea au adus oamenilor: sărăcie, suferință, tristețe fără margini, pierderi imense de valori economice, dar şi mutilarea marilor vise ale tinerilor care vor să se afirme în propria ţară. Ne trebuie mai multă forţă în promovarea intereselor naţionale. Desigur toate popoarele au dreptul la libertate, prosperitate şi fericire! Civilizaţia, democraţia le realizăm prin cultură, educaţie, prin muncă onestă, folositoare societăţii. Educaţia nu trebuie să aibe pauze, ea trebuie să fie continuă, eficientă şi accesibilă oricărui cetăţean, indiferent de vârstă, religie ori naţionalitate. Doar cultura dă frumuseţe interioară omului, dă strălucire sufletului şi ne luminează, zi de zi, viaţa. Cultura, credinţa şi patria, piloni fundamentali ai românismului, sunt indispensabili în evoluţia contemporană a României şi de altfel a oricărei naţiuni, ajută la înfăptuirea unei lumi mai drepte şi mai bune. Cu România în suflet, români de toate vârstele, responsabili de propria viață dar și de destinul urmașilor, să ne zbatem pentru așezarea pe noi și trainice temelii a viitorului țării. Să ne îndepărtăm de lăcomie, răutate, ipocrizie, de încrâncenare, să ne privim și respecta ca fraţi. Să regăsim bunul-simţ în toate şi demnitatea. Persoanele care conduc destine umane trebuie să fie demne, serioase, responsabile, să aibe comportament civilizat, virtuţi morale şi civice, verticalitate şi să iubească pe semeni. Cu România în inimă, am omagiat în anul 2018, pe înaintașii noștri care au făurit România Mare, statul naţional unitar român. Se impune, mai mult ca oricând, ca statul român să redevină puternic şi să asigure un destin luminos, sigur tuturor cetăţenilor patriei române. Să nu uităm că la 1 Decembrie 1918 s-a realizat pe vecie unirea tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de dânşii. Am avut și avem oameni de rară capacitate și dăruire umană, savanți, oameni de știință și de cultură de mare valoare mondială. Doar prin muncă și iubire înfloreşte România şi ne putem bucura de darurile sfinte ale vieții.


4

Să ne iubim unii pe alții și să dăruim din plin înțelegere, prietenie, frăție, iubire aproapelui și celui de departe. Europa, continent al culturii şi civilizaţiei, trebuie să acorde mai mare atenţie păstrării valorilor creştine şi întăririi rădăcinilor căsătoriei dintre bărbat şi femeie, consolidării familiei tradiţionale. În anul 2019 să fim mai buni și mai frumoși la suflet. Să fie anul unităţii şi coeziunii, al creşterii răspunderii pentru viitorul ţării şi al Europei. Ţara noastră a preluat cu 1 ianuarie 2019, timp de șase luni, responsabilitatea Președinției uneia dintre cele mai importante instituții – Consiliul Uniunii Europene. Acest mandat va trebui să reprezinte o prioritate națională. „În exercitarea mandatului său, Președinția exercitată de România trebuie să acționeze ca un intermediar onest și neutru - honest broker - fiind responsabilă de avansarea negocierilor Consiliului privind legislația UE, de asigurarea continuității agendei UE și de bună cooperare dintre statele membre şi instituțiile europene. Însă, în calitatea sa de Președinte al Consiliului UE, România va avea posibilitatea de a-și imprima viziunea națională asupra dezbaterilor strategice privind viitorul proiectului european, de a contribui în mod direct la procesul de consolidare a acestuia şi de a promova pe agenda europeană unele dosare pe care țara noastră le consideră importante”. Succes România!

Dr. Michaela Al. Orescu

AMAZOANELE Deși despre vitejia femeilor daco-gete a

vorbit Vergiliu în “Eneida”, precum și Ovidiu, în “Eroinele”, iar grecii și-au constituit mitologia preluând de fapt, în cea mai mare parte și în special privind timpurile cele mai vechi, istoria

mitologică pelasgo-traco-dacă a Spațiului Carpatic, nu se cunosc prea multe date despre amazoane, celebre luptătoare daco-gete care își constituiseră statul lor la nordul Pontului Euxin (Marea Neagră). Puternice și frumoase, ele erau înalte, bine făcute, aveau pielea albă, părul auriu, ochii albaștri sau verzi. La începuturile istoriei lor, aceste femei daco-gete susţineau toată gospodăria, țeseau, lucrau pământul și își creșteau copiii printr-o educație severă. Cultivau frățietatea de sânge, păstrau cultul strămoșilor și dețineau tradiții terapeutice. În timp de război, femeile daco-gete conduceau căruțele sau alergau pe câmpul de luptă, încurajând pe luptători, iar în situații extreme, participau efectiv la luptă. Soții credincioase, în viață sau în moarte, ele se jertfeau de bunăvoie, spre a fi îngropate în același mormânt sau împărțeau otrava cu soțul lor, pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor.

Păstrând în memorie rolul lor din timpurile matriarhatului și depășite de ceea ce omul de știință francez Charles-Marie de la Condamine numea “exploatarea și tirania bărbaților”, o parte dintre ele s-a constituit, în ținuturile Pontului Euxin, într-un “stat” al amazoanelor, condus de o regină.

În legendara Atlantida exista o “Țară a Amazoanelor”, a cărei tradiție se pare că au păstrat-o. Ele trăiau fără bărbați, pe care îi acceptau o singură dată pe an, pentru a-și perpetua neamul.

Vitezele războinice amazoane au participat în războiul Troiei, în favoarea acestei cetăți-stat, venind pe caii lor iuți, sub conducerea reginei lor, Pentesilea. Prin ajutorul dat troienilor, ea își recunoaște ginta pelasgă comună poporului ei și troienilor, dar și dorința de a-și răscumpăra păcatul prin uciderea surorii ei la o vânătoare, fără să vrea. Această puternică fiică a lui Aries (Ares) – zeu al războiului-susținea că va doborî și va alunga pe greci din Troia și le va incendia corăbiile.

După o luptă sângeroasă, în cursul căreia grecii băteau în retragere, Pentesilea, cu amazoanele ei, i-a împins până la corăbiile grecești. Victoria amazoanelor părea că se apropie când interveniră în luptă Achile dar își frânse sulița în scutul acestuia. Ea îl atacă din nou, fără reușită însă, fu ucisă de Achile care, scoțându-i coiful, rămase uimit de frumusețea reginei, pe care acum o regreta.


5

Participarea amazoanelor la războiul troian nu a fost singura participare daco-getă înrudită, la această încleștare.

Departe de a fi rezultata fanteziei unor mari antici, legenda amazoanelor a fost ilustrată pe vase grecești antice. Este cunoscută o scenă din lupta grecilor cu amazoanele, ca și scena uciderii Pentasileei de către Achile.

La rândul său, Diodor din Sicilia, istoric grec din vremea împăratului roman Octavian August (sec. I. Î.H. ) a scris despre amazoane, în opera sa “Biblioteca istorică”, deasemeni, Justin istoricul latin din sec. II a scris despre ele.

În cadrul celei de a doua ispravă a sa, Heracle a întreprins o călătorie în Țara amazoanelor, cu scopul de a lua brâul lui Heracle, dar amazoanele ei l-au atacat. Lupta s-a încheiat prin obținerea brâului de către Heracle și luarea Antiopei de către Thezeu, ea urmând să-i devină soție.

Printre lucrările numeroșilor călători care au relatat în scris despre călătoriile lor efectuate în Americi, se înscriu și cele din sec. XVIII făcute de omul de știință francez Charles-Marie de la Condamine, în care vorbește despre amazoane.

În timpul războiului pentru succesiunea la tronul Austriei ( 1740-1748) și al “războiului de șapte ani” (1756-1763) purtat pentru colonii, regale Franței Ludovic al XV- lea a trimis pe glob, în zone reci, cercetători în domeniile geografiei, astronomiei, fizicii și navigației. Dintre aceștia, Charles-Marie de la Condamine, în care vorbește despre amazoane.

În timpul războiului pentru succesiunea la tronul Austriei (1740-1748) și al “războiului de șapte ani” (1756-1763) purtat pentru colonii, regale Franței Ludovic al XV- lea a trimis pe glob, în zone toride și zone reci, cercetători în domeniile geografiei, astronomiei, fizicii și navigației. Dintre aceștia, Charles-Marie de la Condamine, în jurul său de călătorie intitulat “Călătorie pe Amazon” (1745), a indicat pe o hartă, cursul fluviului ce traversează ținuturi vaste, aproape necunoscute de către geografi la vremea respectivă. De la Condamine a chestionat amerindienii “de diferite neamuri” asupra femeilor războinice pe care Orellana, locotenentul onchestadorului Pizzaro, pretindea că le-ar fi întâlnit și înfruntat (1541).

Toși amerindienii susțineau că au auzit despre amazoane, de la părinții lor, cu multiple amănunte, care tindeau să confirme că în nordul continentului sud-american a existat un stat al femeilor care trăiau fără bărbați și că ele s-au retras spre nord, în interiorul continentului, pe Rio Negro sau pe unul dintre râurile care coboară din aceeași direcție, spre Maranon.

Un Amerindian din San Joaquin de Omagues a relatat că francezii ar putea întâlni la Coari, un bătrân al cărui tată le văzuse pe amazoane. Căutat, s-a descoperit cu fiul lui care părea să aibă vreo șaptezeci de ani și era căpetenia celorlalți amerindieni din sat. El i-a asigurat pe francezi că bunicul său le văzuse pe aceste femei la intrarea râului Cuchivara, că ele veneau de pe râul Cayame care se varsă în Amazon, în sud, între Tafe și Coari și vorbise cu patru dintre ele, între care una alăpta un copil la sân. Francezilor le-a spus numele fiecăreia dintre ele și a adăugat că, plecând de la Cuchivara, ele au traversat Amazonul, îndreptându-se spre Rio Negro. Mai jos de Coari, toți amerindienii au relatat același lucru.

Amerindienii din Tapajos vorbeau despre pietrele verzi ale amazoanelor, numite “amazonite”, o varietate de feldspat, cunoscut și sub numele de jad verde, piatră foarte dură și care se poate șlefui, pietre pe care ei le-au moștenit de la strămoșii lor și că aceștia le-au avut de la “Cugnant - ainsecuima”, adică de la femeile fără bărbați, la care se găsesc în cantitate mare.

Un Amerindian din Mortigura, misiune vecină cu Para, s-a oferit să arate un râu pe care se putea ajunge, după părerea lui, până foarte aproape de ținutul locuit (în 1745!) de amazoane.

Râul se numește Irijo și Charles-Marie de la Condamine a trecut pe la vărsarea lui, între Macapa și Capul Nord.

După acel Amerindian, pentru a se pătrunde în ținutul amazoanelor trebuia – din locul unde acest râu încetează să fie navigabil din cauza cascadelor – să mergi mai multe zile prin pădurile din vest și să traversezi o regiune muntoasă.

Un bătrân soldat din garnizoana din Cayenne, locuind în apropierea cascadelor de pe râul Oiapoque, a povestit că detașamentul lui a fost trimis în anul 1726, în recunoaștere; astfel ei au pătruns până la amerindienii “Amicuanes”, populație cu urechi lungi, care locuiește dincolo


6

de izvoarele râului Oiapoque și aproape de izvoarele unui alt râu care se varsă în Amazon, unde au văzut la gâtul femeilor și fetelor acestora, aceleași pietre verzi, de jad. Întrebați de unde le au, acești amerindieni au spus că le au de la aproximativ șapte-opt zile de mers spre apus.

Charles-Marie de la Condamine subliniază că toate dovezile pe care le-a adus (pe unele le-a trecut sub tăcere ), coincid referitor la amazoane, cu cele precizate de guvernatorii spanioli, Don Diego Portales, care, la aproximativ 1740 mai trăia în Madrid și Don Francisco Torralba, succesorul lui, guvernatori ai provinciei Venezuele.

De la Condamine subliniază faptul că “deși aceste relatări (din diverse surse) indică locul de retragere a amazoanelor americane, unele la răsărit, altele la nord și altele la apus, toate aceste direcții diferite coincide privind plasarea locului, în munții din inima Guyanei și într-o zonă unde nu au pătruns încă ( la momentul prezenței lui Condamine), nici portughezii din Para și nici francezii din Cayenne ”.

Din informațiile amerindienilor, părintele de Acuna vorbea de faptul că ele își extirpau un sân, de obicei atribuit vechilor amazoane de la Pontul Euxin (Marea Neagră), pentru a purta mai ușor arcul.

Un cacique îl avertizase pe Orellana să se ferească de amazoane pe care acela le numea “ comapayaras”.

În lipsa știrilor sigure despre amazoane de la amerindienii din vecinătatea coloniilor europene, de pe coastele Guyanei, s-a presupus că amazoanele ar fi putut să-și schimbe locuirea, dacă, - se întreabă de la Condamine – ele nu și-ar fi pierdut cu timpul vechile obiceiuri și ar fi putut fi subjugate de un alt popor sau, plictisite de singurătate, “fiicele să fi uitat în cele din urmă de aversiunea manifestată de mamele lor față de bărbați ”.

Charles-Marie de la Condamine și-a pus problema rezistenței în timp a unui asemenea “stat” al amazoanelor, dar pe lângă evocarea amazoanelor (desigur europene, ajunse în America de Sud ca și carienii), el amintește și “amazoanele modern din Africa” menționate în lucrarea “Description de la l'Etiopie Orientale” a părintelui Labat, despre amazoane pomenite înaintea lor de istoricii antici, apoi de cei moderni.

Charles-Marie de la Condamine se gândește, înduioșat, că America ar fi fost locul cel mai potrivit (în timpurile moderne). Pentru aceste femei, descendente din neamul dacic, care, deși devotate, “nu ar fi fost totuși fericite la casele lor, ceea ce le-ar fi determinat să se smulgă de sub jugul tiranilor bărbați, căutând să-și întemeieze o așezare unde să poată trăi independente sau măcar să nu fie reduse la condiția de sclave și vite de povară”, apreciază de la Condamine.

“O asemenea hotărâre luată și pusă în aplicare nu ar însemna nimic extraordinar și nici ceva imposibil, în comparație cu ceea ce se întâmplă (la 1700) permanent, în toate coloniile europene din America, unde este (era) ceva obișnuit ca sclavii maltratați și nemulțumiți, să fugă în pădure în grup sau alteori singuri, când nu au (aveau) cu cine să se însoțească și acolo să petreacă mulți ani, ba uneori chiar întreaga viață, în singurătate! ”

Cu toată fantezia amerindienilor, ei nu aveau de unde să știe de amazoanele din Diodor, din Sicilia și Iastin. Oricum, spune de la Condamine, printre amerindienii din America Centrală (nordul Americii de Sud), se vorbea despre amazoane înainte ca spaniolii să fi pătruns acolo și ele erau pomenite de popoare ce nu-i văzuseră nicioadată pe europeni, ceea ce confirmă sfatul dat lui Orellana și oamenilor săi de către “cacique” de a se feri de amazoane, dar confirm și tradițiile menționate de Christobal de Acuna și de părintele Baraze, în “Lettres edifiantes et curioses”.

De la Condamine se întreabă dacă niște “sălbatici” din ținuturi îndepărtate s-ar fi putut înțelege să născocească același lucru, fără să aibă idée de realitatea amazoanelor în literature antică și cum această legendă ar fi fost adoptată în chip atât de uniform și răspândită la Mainas, Para, Cayenne, în Venezuela, de către atâtea populații care nu se înâeleg deloc și care nu au nici o legătură între ele.

Charles-Marie de la Condamine mărturisește că nici nu a enumerate pe toți autorii și călătorii din toate națiile europene care, “de peste două secole, au afirmat existența amazoanelor americane, pe care unii pretend chiar că le-au văzut. Printre aceștia ar fi: Amerigo Vespucci, Huderic, Smidel, Orellana, Berrio, Walter Raleight, călugării de Acuna, De Artieda,


7

Batrayi, ş.a.” De la Condamine subliniază că a prezentat numai noile mărturii pe care a avut ocazia să le adun, împreună cu domnul Maldonado.

Problema amazoanelor a fost tratată în cuvântul introductiv la primul volum din “Teatro Critico” al celebrului călugăr Feijoo, benedictin spaniol, volum rescris de discipolul său erudit, călugărul spaniol din acelaşi ordin, Martin Sarmiente.

În legătură cu “pietrele verzi ale amazoanelor”, se vorbeşte în “Disertation sur la riviere des Amazones”, pagini care preced traducerea relatării lui Christobal de Acuna, “Voyages aux îles de l'Amerique” a părintelui Labat. În anul 1740, aceste pietre verzi se găsesc în râul Tabajos care iyvora din minele din Brazilia, mai uşor decât în altă parte. “Pietrele verzi ale amazoanelor” erau căutate altădată pentru proprietăţile care li se atribuiau în vindecarea litiazelor, colicilor nefritice şi epilepsiei.

Numite “pietre divine”, ele nu diferă de jadul oriental nici prin culoare, nici prin duritate şi sunt rezistente la pilire.

De la Condamine nu-şi explică prin ce procedee, vechii locuitori ai Americii au putut să le şlefuiască şi să le dea diverse forme de animale.

Aceleaşi enigma au ridicat şi smaraldele rotunjite, şlefuite şi străpunse de două perforaţii conice diametral opuse pe un ax comun; se mai găseau în Peru, pe malurile râului Santiago, în provincial Esmeraldas, la patruzeci de leghe de Quito, împreună cu alte monumente ale iscusinţei străvechilor locuitori.

Din cauza marii cantităţi de pietre verzi ajunsă în Europa, ele nu se mai găsesc atât de uşor şi nu sunt cedate de localnici, care pun mare preţ pe ele.

Dintre apele Guyanei, cele care curg dinspre nord constituie râurile din Cayenne şi Surinam, iar cele care se îndreaptă spre sud, se varsă în Amazon. În munţii din care izvorăsc aceste ape, s-au retras amazoanele despre care vorbeşte Orellana, după tradiţia locului. “O altă tradiţie la fel de veche şi despre care se susţine că au existat dovezi mai precise”, spune că aceşti munţi “abundă în mine de diverse metale” .

Amazoanele au dat numele lor fluviului Amazon.

Cercetătoarea americană, dr. Jeannine Davis-Kimball, arheolog, după ce a efectuat cercetări arheologice în stepele dintre Rusia şi Kazahstan, în colaborare cu “Centrul pentru Studiul Nomazilor Eurasiatici”, a descoperit lângă Pokrovsca, peste 150 de tumuli funerari datând din sec. V î.H. Au fost descoperite statuete de femei sarmate şi mai ales, schelete de femei războinice, împodobite cu coliere late de aur, alături de armele lor, suliţe şi scuturi.

Statutul superior pe care-l aveau aceste femei razboinice reiese din mărimea tumulilor funerary care le adăposteau, din dimensiunile la care erau reprezentate picturile din peşteri, faţă de personajele masculine şi chiar din dimensiunea scheletelor găsite, ceea ce confirmă legenda lor.

Dr. Stelian Gomboș

Limba noastră românească - factor esenţial al realizării, împlinirii şi desăvârşirii unităţii

noastre naţionale Unitatea de limbă, factor al unității de neam

Motto: ”Când privesc zilele de aur a scripturilor române Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine”- Mihai Eminescu. Iar cei care au dat la iveală aceste scripturi s-au hrănit din sufletul bisericii pentru că tot poetul Mihai Eminescu spune că “Biserica este mama duhovnicească (spirituală) a limbii române”. Ce vrea să spună poetul când spune: ”Biserica este mama duhovnicească a limbii române”? Și menționăm că Eminescu afirma că “Biserica este mama duhovnicească (spirituală) a limbii române”, adică nu simplu spune că ”Biserica este mama limbii române”, ci că este mama duhovnicească (spirituală) a limbii române”. Pentru a înțelege mai bine ne vom referi la o altă afirmație a lui Mihai Eminescu, care a spus că Sfântul Mitropolit Varlaam “a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc” 1. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că

1 Dan Zamfirescu, Cartea românească de învățătură a Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul


8

Duhul Sfânt vrea să vorbească prin noi, fiindcă așa spune Mântuitorul nostrum Iisus Hristos: ”Nu vă gândiți ce veți răspunde pentru că Duhul Sfânt vă va călăuzi la tot adevărul”. Dar de obicei eu nu las Duhul Sfânt să vorbească prin mine, ci vorbesc eu după mintea mea necugetată și atunci ”Duhul Sfânt se roagă în mine cu suspine negrăite”. Dar sunt și din cei care, precum Sfântul Mitropolit Varlaam, ”au făcut (au lăsat) Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc”. Dar și fiecare om când zice o ”vorbă de duh”, ”când îi iese un porumbel din gură” (porumbelul simbolizează pe Duhul Sfânt), atunci ”cuvintele lui sunt duh și viață”; oamenii simt aceasta, primesc astfel de cuvinte, pentru că ele adapă și hrănesc cu viață sufletul și trupul omului. Aceste expresii se răspândesc ca niște ”șlagăre” și sunt înțelese în duhul lor. Și astfel s-a format limba română, din aceste expresii în care “cuvintele sunt duh și viață” și avem astfel o limbă duhovnicească, o limbă ortodoxă. Dar Duhul Sfânt, Care inspiră aceste cuvinte, vine prin Sfânta Biserică, și de aceea Mihai Eminescu a spus că ”Biserica este mama duhovnicească a limbii române. Este mama limbii române, dar nu orice mamă, ci mama duhovnicească, pentru că Biserica a creat o limbă română duhovnicească, nu o limbă oarecare, ci o limbă română duhovnicească, pentru că sunt cuvintele limbii române ”duh și viață”, sunt cuvinte vii. Aceste cuvinte se mănâncă, pentru că ele ne adapă și ne hrănesc, pentru că așa a spus Mântuitorul că ”omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”. În acest sens avem în limba română și expresia ”mănâncă maică cartea!”. Dacă cartea obișnuită trebuie mâncată cu atat mai mult cartea sfântă a bisericii trebuie mâncată, pentru că cuvintele ei sunt ”duh și viață”, ”cuvântul lui Dumnezeu este lucrător și viu”. Așadar cuvintele care ”sunt duh și viață” au rezonat în cei de aceeași simțire, de același cuget, de același trup, de același neam și astfel ne-a unit limba, pentru că e limba Duhului Sfânt, este o limbă duhovnicească. Vedem că limba dacă este duhovnicească devine un factor de unire al celor de același neam.

Moldovei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2012/2013, p.442

Dar aceasta se întamplă numai când Duhul Sfânt este lăsat să vorbească , când oamenii spun “vorbe de duh”, când oamenilor ”le iese câte un porumbel din gură” fiindcă atunci limba este duhovnicească, este vie. Chiar Mihai Eminescu vedem ce ideal înalt avea, pentru că dacă el a spus că ”prin Sfântul Varlaam a vorbit Duhul Sfânt în limba neamului românesc” înseamnă că el însuși a dorit ca să vorbească Duhul Sfânt prin el. Așadar, Duhul Sfânt, când găsește terenul propice acționează românește la români, grecește la greci, rusește la ruși, etc. și atunci o să am o simțire duhovnicească românească, așa cum fiecare are o simțire duhovnicească după neamul său. Dar Duhul Sfânt când Îl simt, Îl simt românește, dar o simțire românească frumoasă. Văd cât este de frumos să fiu român, când sunt român după cum ne-a creat și ne vrea Dumnezeu. Și atunci mă îndrăgostesc de a fi român, îmi place că sunt și să fiu român, iubesc pe români, mi-este drag ”puiul de român”, îmi place limba română. Și atunci îmi place să mă unesc cu ceilalți români (nu în detrimentul altor neamuri), pentru că ”iată ce e bine și frumos decât să fie frații împreună”. Și de aceea nu pot zice că iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele meu român nu, pentru că atunci când Îl iubesc pe Dumnezeu El acționeaza românește în mine, mă îndrăgostesc de a fi român și iubesc pe frații mei români. Cine zice că iubește pe Dumnezeu , dar nu iubește pe fratele său român, acela mincinos este. De aceea s-a făcut Marea Unire de la 1918, pentru că românii din acea vreme erau credincioși și credincioși fiind simțeau lucrarea Duhului Sfânt în ei românește și aceasta le dădea dorința de unire, întru această simțire românească a Duhului Sfânt. Eminescu a spus că Sfântul Varlaam a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc. Și încă de când era simplu monah la mănăstirea Secu el făcea prima traducere din limba slavonă a Scării 2 Sfântului Ioan Scărarul și cred că rămâne cea mai bună traducere în limba română a Scării de până acum, deși după Sfântul Varlaam s-au mai realizat încă cinci variante românești ale acestei cărți.

2 Leatsvița sau Scara Raiului de Ioan Scărarul, Editura Trinitas, Iași, 2007


9

Când citim Scara în traducerea Sfântului Mitropolit Varlaam avem sentimentul că dacă Sfântul Ioan Scărarul ar fi fost român ar fi scris Scara așa cum a tradus-o Sfântul Varlaam. Avem sentimentul că decât să învâț limba greacă, ca să citesc Scara în originar, mai bine citesc traducerea Sfântului Ierarh Varlaam, pentru că dacă aș învăța greaca foarte bine, eu, nefiind în Duhul Sfânt, nu mi-aș traduce-o așa de bine și frumos ca în traducerea lui Varlaam, deoarece nefiind inspirat de Duhul Sfânt, nu mi-ar veni în minte expresiile atât de bune, atât de concludente pe care le găsesc la Sfântul Varlaam. De aceea expresia lui Mihai Eminescu că Sfântul Varlaam - Mitropolitul Moldovei, ”a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc”, râmâne cea mai concludentă, cea mai edificatoare expresie despre Sfântul Varlaam, valabilă încă de la traducerea Scării. Binențeles că Sfântul Varlaam ne unește pe noi, românii, în primul rând prin cartea sa Carte românească de învățătură, prin care el este socotit ”întâiul nostru mare scriitor de limbă românească” 3 (Ioan Alexandru). Ea conține pentru prima oară o rostire românească despre ”textele evanghelice” 4 (Constantin Noica). ”Este aici timbrul unic al rostirii românești pe înțelesul celor în a căror limbă, șlefuită și îmbogățită, este adresată ascultătorilor” 5. Vedem, de la bun început cum cartea este numită cartea românească, nu cartea moldovenească. Este scrisă cu conștiința sporirii unității de neam, prin unitatea de limbă. Așa cum Sfântul Ștefan cel Mare numea Moldova ”cealaltă Țară Românească’’, la fel și Sfântul Varlaam se adresa tuturor românilor uniți atunci numai prin aceeași credință și aceeași limbă. Aceasta se vede și din Cuvântul împreună pentru toată semenția românească (așadar către toată semenția românească) al Domnitorului Moldovei - Vasile Lupu care spune, în cuvântul care se găsește la începutul cărții: ”Io Vasile voievod, cu darul lui Dumnezeu țiitoriul și biruitorul și domn a toată Țara Moldovei, dar și milă și pace și spăsenie a toată semenția românească, pretutindenea ce să află pravoslavnici într- această limbă, cu toata

3 apud Dan Zamfirescu, op. cit. p, 449 4 Ibidem, p.449 5 Ibidem, p.442

inima cerem de la Domnul Dumnedzău și izbăvitorul nostru Iisus Hristos. Dintru cât s-au îndurat Dumnedzău dintru mila Sa de ne-au dăruit, dăruim și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească. Întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învațătură și de folos sufletelor pravoslavnici. Să iaste și de puțin preț, iar voi”să o primiți nu ca un lucru pementesc, ci ca un odor ceresc”. 6 Peste tot vedem că adresarea este către toți românii pravoslavnici. Dar ceea ce este foarte frumos este faptul că se cere celor de atunci și nouă de acum să o primim nu ca un lucru pământesc ci ca un odor ceresc! Și așa este pentru că Sfântul Varlaam, așa cum spune Mihai Eminescu, “a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc”. (Afirmație care, așa cum am mai spus, cred că rămâne cea mai frumoasă și cea mai adevărată la adresa Sfântului Varlaam și a operei sale). Contribuția pe care a avut-o Cartea românească de învățătură la sporirea unității de limbă, de credință și de neam, prin răspândirea pe care ea a avut-o în toate cele trei țări române, vine decât să confirme afirmația lui Mihai Eminescu. Cel care continuă în același Duh Sfânt activitatea Sfântului Varlaam este Sfântul Dosoftei - Mitropolitul Moldovei, pentru că încă din vremea sa ”oamenii ziceau că-i sfânt”.7 În primul rând este cunoscut pentru Psaltirea în versuri,” știind el că poporul iubește mai mult rugăciunea ritmată decât cea obișnuită” 8. Și spune sfântul mitropolit în Cuvântul de început către Domnitorul Moldovei: ”Pentru aceea cu multă trudă și vreme-ndelungată, precum am putut mai frumos, am tâlcuit ș-am scris precum a vrut Dumnezeu, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei, și supt cinstitul și de mare cuviință și blagoslovit numele Mării tale o am arătat pre lume ca să poată hi mai mare-n-

6 Sfântul Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură, Editura Roza Vânturilor, vol.II, București 2011, p.4 7 Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1975, p.89 8 Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, p.241


10

demnare către rugă și cătră nevoința svintei biserici” 9. ”Astfel, blândul mitropolit s-a dovedit primul poet și imnograf al neamului nostru. Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei a circulat în țările române peste două secole mângâind și unduind inimile credincioșilor. Căci unii știau psalmii versificați pe de rost, alții îi copiau pe manuscrise, iar alții îi cântau prin case și prin biserici” 10. Așadar Psaltirea în versuri a circulat în toate țările române, întărind unitatea de neam, prin unitatea de limbă și credință. Tot el este ”ctitorul limbii românești în cult prin traducerea și tipărirea pentru prima dată a Liturghierului, Psaltirii și Octoihului, cărțile de bază ale cultului ortodox, în limba noastră străbună,” 11 ceea ce a întărit unitatea de neam. Această unitate a fost edificată și prin faptul că el este primul aghiograf român, tipărind pentru prima dată în grai românesc Viețile sfinților de peste an. Conține și viețile unor sfinți români, dintre care pe unii i-a cunoscut personal, fiindcă mărturisește: ’’Dar tocmai și din români sunt mulți care am văzut viața și traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneț și Rafail de la Agapia, am sărutat și sfintele lor moaște”. 12 Dar același sfânt mitropolit mai spunea:” Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la bunătate și podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă” 13, precum Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău etc.. Dar mereu Duhul Sfânt păstra în sfântul său suflet dragostea pentru întregul neam românesc. De aceea este preocupat și de sfinții din celelalte țări române. Astfel în secolul al XIV-lea a trăit Cuvioasa Teofana - fiica voievodului Țării Românești Basarab Întemeietorul (1310 - 1352). În Viețile Sfinților, Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, se referea la documentele bulgaro-sârbe care adeveresc faptul că această domniță a dus viață de pustnică și pentru virtuțile

9 Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura Mondoro, București, 2016, p.10 10 Protosinghelul Ioanichie Bălan, op.cit., p.241 11 Ibidem, p.241 12 apud Protosinghelul Ioanichie Bălan, op.cit., p.24 13 Ibidem, p.242

ei a fost canonizată, iar moaștele ei au fost așezate în biserica din Vidin” 14. Tot în Viețile Sfinților introduce și Viața Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistrița, judeţul Vâlcea. Toate arată, o data, în plus dorința unității de neam a Sfântului Mitropolit pentru românii din toate țările române. Folosește o limbă română plină de inspirația și de dulceața Sfântului Duh. Dăm numai un singur exemplu din Viața Sfântului Simon Zilotul: ”Strădania Sfântului apostol Simon Zilotul, ce-au fost mire la nunta unde a fost chemat Iisus Hristos cu uncenicii Sfinției sale în Cana Galileei, de-au mutat apa în vin. Deci mirele lăsând nunta și casa, urma prietenului și făcătorului de minuni Iisus Hristos. Ș-au fost în cerdac cu apostolii când s-au pogorât Duhul Sfânt în vederea de limbi îmfocate. Și împlîndu-să de Sîntul Duh și cutrierînd mai tot pământul, au pârjolit totă înșălăciunea de dumnădzăii cei mulți…. Și ducându-să și în Vretaniia și luminând pre mulți cu cuvântul evanghelicesc, răstignit de necredincioși, fu îngropat acolo, cace că avea râvnă înfocată către tot-puternicul Dumnădzău. Ș-au dobânditu-și numele după obiceaiurile sale ceale bune”. 15 În afară de frumusețea întregului pasaj, scoatem în evidență expresia limbi înfocate, în loc de limbi ca de foc, ceea ce redă mult mai intuitiv efectul pe care Îl are Duhul Sfânt în cel care îl primește: îl face înfocat, înflăcărat, dându-i cum se spune în text o râvnă înfocată, dându-i-se și numele de Zilotul, după zelul, înfocarea cu care a propovăduit pe Iisus Hristos Domnul. Toate arată la Mitropolitul Dosoftei simțul deosebit al limbii române, ceea ce putea fi numai de la Duhul Sfânt, care l-a călăuzit spre slujirea unității de neam prin unitatea de credință și prin unitatea de limbă. Dar cel care duce limba română pe culmile cele mai înalte este Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești. De aceea, în Tratatul de Istoria literaturii Române, redactat de o Comisie a Academiei Române în anul 1962, se arată că niciodată până atunci nu le-a dat celor de față domn, boieri, 14 Nestor - Mitropolitull Olteniei (coordonator) Sfinții Români și apărători ai legii strămoșești, Editura IBMBOR, București, 1987, p.25 15 Dosoftei, Viața și petrecerea svinților, Iași 1682-1686, Editura Echinox, Cluj, 2002, p.379


11

episcopi, și preoți să asculte un cuvânt mai cald, mai înălțător, mai poetic, mai elocvent ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunțat în românește. Astfel, învățănd despre lumina taborică, despre înfrumusețarea dumnezeiască a Mântuitorului pe Muntele Taborului, 16 spune Sfântul Ierarh: ’’Și lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicilor nu-i sminti, ci mai vârtos, cu o bucurie oarecare, dumnezeiască îi veselea. Și nu numai lumina aceasta strălucia în obrazul lui Iisus Hristos, ci și o frumusețe oarecare și podoabă nespusă să arată întru dânsul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumusețea și toata podoaba cea pământească și cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii și inimile celor ce ar privi spre dânsa precum au veselit lumina aceia ochii ucenicilor lui Iisus Hristos. Și această bucurie, peste fire a ucenicilor lui Iisus Hristos nu din strălucirea luminii, ci mai mult din luminata frumusețe a Mântuitorului să făcea, pentru care lucru putem cunoaște bunătatea și dragostea Lui cea mare că, cu această mărire putea totdeauna să strălucească, iar El de bună voia Sa pentru noi au închis razile strălucirii Sale, ca să poată răbda dureri amare pentru noi și pentru păcatele noastre, ca să poată face răsplătire mărirei cei dumnezeiești. Deci, cine va fi acela carela va socoti acestia și nu să va aprinde cu totul de dragostea Mântuitorului acestuia?” 17 Așa erau Moise și Ilie, așa erau Sfinții Apostoli prezenți pe Muntele Taborului, ei înșiși cuprinși în această lumină și frumusețe. Și vorbind Domnul cu Moise și Ilie, ”ce fel de vorbă ar fi avut mai iubită, decât vorba mântuirii și răscumpărării lumii? Că atâta doriia de păharul acesta a-l bea cât acea puțină vreme ce mai era să treacă până a-l bea, îi părea că sunt mii de ani. Căci cu setia acestui păhar să lucra mântuirea sufletelor omenești, răscumpărarea lumii, stricarea puterii diavolului, înmulțirea credinței , ertăciunea păcatelor și slobozirea sufletelor. Și atâta să bucura de aceștia cât în locul bucuriei ce era înaintea Lui, răbda crucea de-L munciia și bătăile de-L căzniia si spinii de-L încrunta și durerile sufletului de-L chinuia, de care chinuri

16 Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București 2010, p.183 17 Ibidem, p.171-172

asuda sudorile cele crunte, negândind nimica de rușine. Că de au părut lui Iacov puțin şapte ani a sluji pentru Rahila logodnica lui de dragostea ce avea către dânsa dară unui iubitor mare ca Acesta, cum nu i-ar fi părut puține muncile și caznele cu care iubita lui logodnică o răscumpăra și o curățiia pre dânsa cu scăldarea neprețuitului Său sânge și foarte frumoasă fără de nici o hulă și întinăciune o făcea.” 18 ”Iară Petru ca să nu să lipsească de o frumusețe și de o dulceață strălucitoare ca aceasta zise: Doamne, bine este nouă a fi aici; de vei vrea să facem trei colibi, Ție una și lui Moise una și una lui Ilie, neștiind ce zice, că nici un lucru lumesc nu-și aducea aminte, nici de mâncare, nici de băutură, nici de viață, nici de moarte, ci toate lucrurile, încă și de sine uitându-și fiindcă ca și un beat de dragostea acestei frumuseți, numai de aceia înseta, numai aceia poftiia și numai întru aceia a petrece de pururea să nevoia”. De aceeea spune și Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul: ”Cine iaste, dară, Acela acum carele să poată spune mărirea zilei acesteia, desăvârșit și precum să cadă? Că tot ce au fost mai slăvit în legea veche și în cea nouă, în ceriu și pre pământ la arătare a ieșit, căci acolo au fost mai marii proorocilor, ai legii vechi și mai marii apostolilor și legii noao; din ceriu Sfânta Troiță S-au vădit și de pe pământ preasfânta omenire a lui Iisus Hristos S-au arătat. Și la această veselie, mare și preaslăvită, mai mult decât trei apostoli, carii au fost mai iubiți n-au fost chemați”. 19 ”Iară de vreme ce aceștia toate sunt puse peste înțelegere, cu o tăcere oarecare, blândă și cu o dragoste cu credință trebuie să le cinstim și să le mărim”n20, așadar cu isihie, cu sihăstrie. ”Iar taina schimbării lui Iisus Hristos închipuiește și ieste ca un aravon (simbol) a aceii măriri ai împărăției cerurilor”. 21 Și spune sfântul ierarh ‘’Decât celialalte nume, cu carele zice Isaia să se numească Mântuitorul decât toate iaste cel dintâi, minunat și cu cuviință I să cuvine acest nume, că nu numa într-un lucru ci în toate faptele Sale minunat au fost”. 22

18 Ibidem, p.174 19 Ibidem, p.174 20 Ibidem, p.173 21 Ibidem, p.173 22 Ibidem, p.178


12

Și ne îndeamnă Sfântul Antim Ivireanul: ”Drept aceia iubiții mei, trebuie să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie Lumina adevarată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului, să ne arătăm și noi cu osârdie în dragostea lui Iisus Hristos, ca apostolii, să ne asemănăm lui Moisi și lui Ilie, râvnitori și nelenevoși în poruncile lui pentru ca să putem sui și noi, împreună cu Iisus Hristos, în mintea cea oblăduitoare (stăpânitoare) a sufletului să vedem cu gândul slava aceia și norul luminat și să auzim glasul cel părintesc; Acesta este Fiul meu cel iubit …Și la cea de pe urmă să ne învrednicim să împărățim împreună cu El” 23 Și se roagă sfântul; ”Așa, Stăpâne Hristoase, Te rugăm noi, ticăloșii și nevrednicii robii Tăi, Care ne-ai răscumpărat cu preascump sângele Tău din mâinile vrăjmașului celui viclean să Te milostivești pentru mulțimea îndurărilor Tale, să luminezii ochii sufletelor noastre cei întunecați, cu lumina cunostinței Tale și să aprinzi în inimile noastre împietrite văpaia dragostei Tale și să ne învrednicești cu darul Tău să Te ascultăm și să facem cu poftă câte ne poruncești și să te iubim din tot sufletul aici într-această viață ticaloasă și plină de scârbe, iară în cea viitoare să ne învrednicești mărirei și luminii slavei dumnezeirii Tale, ca de-a pururea să Te mărim, împreună cu fără de început Părintele Tău și cu Preasfântul și bunul și de viață începătorul Tău Duh în veci nesfârșiți” 24 Din cele arătate și din multe altele se poate vedea că Sfântul Antim Ivireanul a urcat sufletul și trupul românesc pe culmi ale Muntelui Taborului neatinse până atunci. De aceea frumusețea dumnezeiască nu a atins la nici un ierarh asemenea înălțime. Prin urmare roadele, asemenea pomului, au fost la fel de frumoase și au atins corzi ale românului de pretutindeni neatinse de nici un ierarh, aducându-ne un mare dor de a vedea fața Domnului, fața Tatălui, un mare dor de a fi români, un mare dor de a fi uniți. De aceea limba lui liturgică a dăinuit în toate țările române, de aceea ne exprimăm cu expresiile lui. Ne-a arătat frumosul românesc în forma cea mai înaltă, frumosul românesc, și al cuvântului.

23 Ibidem, p.95 24 Ibidem, p.182

Toate acestea pentru că nimeni dintre ierarhii români nu l-au egalat în iubirea frumuseții dumnezeiești, nici unul nu este un isihast filocalic al cetății de talia lui, nici unul nu este atât de iconic ca el, nici unul nu a fost atât de bisericos ca el. Iar poporul român dreptcredincios de pretutindeni, iubitor al frumosului, voind să se poarte frumos, să facă ceva frumos l-a urmat în această aspirație ontologică, ființiială, firească a omului, a românului. Și bineînțeles, pe primul loc este aspirația de a fi românii împreună, căci ”iată ce este bine și frumos decât să fie frații împreună”, așa cum spune psalmistul David. Se continuă după Sfântul Antim Ierarh Ivireanul procesul acesta de a face cuvintele să aibă chipul Chipului , să fie limba română icoană a Cuvântului, cuvintele să capete contur până la cele mai fine detalii. Românul însuși (și românii toți la un loc) continuă procesul acesta de a fi cât mai mult chip, icoana smerită a Chipului, a Feței Tatălui, să fie chipeș, să fie voinic, cum zice Mihai Eminescu în Făt Frumos din lacrimă, ”să fie mare și voinic” cum zice românul. Este o vorbire din ce în ce mai articulată, fiindcă omul este singurul animal, viețuitor cuvântător cu cuvântare articulată după chipul Cuvântului. Se continuă și după Sfântul Antim Ivireanul acest proces. Este suficient să dăm ca exemplu pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț urmat de școala paisiană, de reprezentanți deosebiți ai acesteia precum Mitropolitul Moldovei - Veniamin Costachi sau Sfântul Grigorie Dascălul, mitropolitul Țării Românești și mulți alții. Este procesul de românire, termen folosit de Anton Pann pentru românirea cântărilor, românire continuată în muzică de reprezentanți aleși precum Nectarie Protopsaltul și alții. Este continuat procesul de românizare și în limbă, încât oameni aleși, precum Ienăchiță Văcărescu spunea: ”Urmașilor mei Văcărești, Las vouă moștenire Creșterea limbii românești Și a patriei cinstire” Ce expresie frumoasă: ”las vouă moștenire creșterea limbii românești”! Așadar limba română este un organism viu, care are viață, crește, se dezvoltă continuu, până astăzi. De aceea un Nichita Stănescu a


13

spus:” Patria mea este limba română”. Toate acestea având ca efect și unitatea de neam. Dar pe drumul acesta trebuie amintită icoana nefăcută de mână omenească Prodromița. După ce pictorul Nicolae Grigorescu a redat cât a putut omenește, chipul românesc al Maicii Domnului, în timpul Unirii Țării Românești cu Moldova (1859), în anul 1863 Dumnezeu ne-a dăruit nouă românilor chipul nefăcut de mână omenească al Maicii Domnului, dându-ne nouă, românilor, steagul, chipul pe care trebuie să-l avem pe drumul unirii noi, românii, pe drumul mântuirii neamului românesc. Și așa cum am arătat, Duhul Sfânt a lucrat în continuare pe drumul acesta al unirii prin limbă, prin icoană, prin cântări, etc., toate acestea finalizandu-se în Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Să păstrăm frumosul românesc! Suntem chipuri ale Cuvântului și pentru că Cuvântul este frumos și cuvântul nostru trebuie să fie frumos. Să păstrăm limba duhovnicească, o limbă vie, în care ”cuvintele sunt duh și viață”! Nu secularizarea limbii, nu limbajul uscat, sec, nu limbajul de lemn! Pe drumul secularizării, limba este prima care se secularizează. Și aici este rolul Sfintei Biserici de a fi în continuare mama spirituală (duhovnicească) a limbii române. Mai important decât a predica și învăța pe credincioși, preoții au datoria de a păstra, dezvolta și transmite o limbă vie, un cuvânt lucrător și viu, viu prin Duhul Sfânt, Care trebuie lăsat să vorbească în continuare în limba română. Atunci vom avea creșterea limbii românești și această creștere va mări în noi , românii, dorința de a ne uni, de a fi una, nu în detrimentul unirii cu alte popoare. Omul care urăște, vorbește urât, este urât, face fapte urâte, se urăște pe sine, îl cuprinde urâtul, urâciunea, urâciunea pustiirii. Omul care iubește cu dragostea lui Iisus Hristos iubește frumos, vorbește frumos, este frumos, este făt frumos din lacrimă; face fapte frumoase, se poartă frumos, se iubește frumos pe sine, se plămădește în el frumusețea originară (Sf. Grigorie Palama), iubește preafrumoasa pustie. Atunci omul are gura de aur, vorbirea nu mai este de argint ci de aur cuvintele îi sunt lămurite cu foc (Sf Grigorie Decapolitul). 25

25 Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ziua 20, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, p.384

Atunci românul iubește pe fratele lui ca pe sine însuși și realizează cea mai frumoasă unire. Aşadar, în încheierea acestui studiu, evocându-i, în continuare, pe eroi, pomenindu-i pe martiri, cinstindu-i pe toţi făuritorii Marii noastre Uniri de la 1918, afirm/susţin că trebuie totuşi, să facem un pas, înainte, adică mai departe, dincolo de focul de paie, ajungând, deci, să ne respectăm între noi înşine, fără a ne mai sabota, şantaja, calomnia, descuraja, răzbuna şi marginaliza, în mod reciproc, cu alte cuvinte, haideţi să ne apucăm serios, unit, asumat şi responsabil, de treabă, căci curajul, bărbăţia, credincioşia, patriotismul şi eroismul nu trebuie să fie nişte calităţi ori virtuţi trecute şi perimate ci, mai ales, prezente şi, îndeosebi, viitoare!... Fiindcă numai în acest mod, vom putea vorbi, în viitor, aievea, de o Românie, a copiilor noştri, nefurată, neminţită, netrădată, neprădată, necrucificată, nespeculată, neconfiscată, nevândută şi necumpărată, adică de o Românie integră, întreagă, onestă şi demnă, corectă şi prosperă, curată şi elegantă, responsabilă şi profundă, serioasă, sinceră şi autentică, altfel „rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi!” Şi, dacă ar mai fi de adăugat încă ceva, poate ar mai fi un îndemn de reiterat, acela, adresat, în chip profetic, de către Nicolae Iorga, destinat celor din fruntea/conducerea ţării, de atunci şi de acum: „Ţineţi aproape de popor ca să nu rătăciţi!”… Iar noi, toţi, laolaltă, să ţinem aproape de Dumnezeu, măcar din acelaşi motiv sau acelaşi considerent şi, apoi, desigur, să ţinem, unii la alţii, unii cu alţii şi unii de alţii!.. Căci, „unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere/unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte!”.... Ce bine ar fi dacă acest vers ar fi un principiu, de viaţă şi de moarte!... Altfel spus, unirea şi unitatea noastră nu trebuie să constituie doar o referinţă simbolică, istorică, comemorativă şi omagială ci să ajungă a fi un demers concret, un deziderat continuu sau o permanentizare, consistentă, substanţială, durabilă, stabilă, statornică şi eficientă, căci numai astfel vom mai rezista, numai aşa ne mai putem menţine şi, salva!...


14

Poezii de Mihai Eminescu

Atât de fragedă Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni În calea vieţii mele ieşi. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de la creştet pân-în poale Pluteşti ca visul de uşor. Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc - S-atârnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi şi noroc. O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din poveşti, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce eşti, Cât poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu-mbrăţişări de braţe reci. Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi. Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinic n-o să mi-o mai iert, Spăşi-voi visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deşert. Ş-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtând coroană - Unde te duci? Când o să vii? Când amintirile... Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, Ce-au luminat atât de des Înduioşării mele. Şi peste arbori răsfiraţi Răsare blânda lună, Ce ne găsea îmbrăţişaţi Şoptindu-ne-mpreună. A noastre inimi îşi jurau Credinţă pe toţi vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atâta dor În noapte să se stângă, Când valurile de izvor N-au încetat să plângă, Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-şi, Când ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci şi galeşi? Criticilor mei Multe flori sunt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii, Dar se scutur multe moarte.


15

E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune, Înşirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe, Ş-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veştmintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ţi viaţă, Unde ai judecătorii, Ne'nduraţii ochi de gheaţă? Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? Critici voi, cu flori deşerte, Care roade n-aţi adus - E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus. Floare-albastră - Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădeşti-n a ta gândire Şi câmpiile asire Şi întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare - Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica. - Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie - Ş-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? Înc-o gură - şi dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume!


16

Luceafărul poeziei româneşti în viziunea poetului Ioan Vasile INDRICĂU

...Cu Eminescu... De mii de ani, ba chiar mai mult, când ne vorbeam cumva prin semne, în gene pururi l-am avut pe Eminescu... Am fost săraci și de pripas, fiindu-ne și azi destul de greu, însă mereu noi am rămas cu Eminescu... Prin codrii când ne-ascundeam de jivine ori de dușmani, întotdeauna ne gândeam la Eminescu... Și iată că încă mai știm, pe lângă ‘nalții plopi trecând, să spunem poezii și să iubim ca Eminescu... Furtuni de vor veni, potop de ploi și orișice ar fi să fie, aici pe veci vom fi doar noi și Eminescu...

Vis cu Domnul Mihai A fost Domnul Mihai la mine într-o noapte, nici nu știu cum a venit, așa ca-n vis, avea privirile senine, și-ntreaga noapte am tot povestit… Am stat pe prispă, era primăvară, pe cer nășteau pâlpâitoare stele… plutiri de îngeri îmi părea că-l împresoară la fel ca-n vremurile vechi, acele… I-am povestit de toate cele ce se-ntâmplă aicea pe pământ, că-i prea multă durere… Domnul Mihai gândea cu mâna-n tâmplă că “viața tot mai multe lacrimi cere…” Dacă mai sânt poeți, părea a vrea să știe, de Dânsul dacă cineva-și mai amintește… i-am spus că se mai scrie…un fel de poezie, dar lumea doar pe Eminescu-l prețuiește… S-a întristat aflând că încă azi poeții se sfâșie cu patimă nestinsă între ei, cu ură se înjură și se poartă ca orbeții, deși destui fără valoare, doar niște bieți pigmei… ……………………………………………… M-am tot visat cu Domnul Eminescu într-o noapte și am rămas, ca fermecat, sub stele până-n zori… Alai de îngeri L-au urmat cu cântece și calde șoapte iar El purta în plete flori de tei, galbene flori… Mărite Eminescu Mărite Eminescu, Împărate! trimis al Puterii divine, tu ești în noi și în toate Stăpân ești al limbii române. S-or naște-n astă lume poeți cât n-or încape tu nu pleca, rămâi, rămâi cât mai aproape. Veni-vor însetații din versu-ți să se-adape,


17

tu nu pleca, mai stai cu noi cât mai aproape. Și de va fi ca unii mormântul să ți-l sape, tu nu pleca, rămâi, rămâi cât mai aproape. Aștearnă-se petale peste închise pleoape, tu nu pleca, mai stai cu noi cât mai aproape. Coboară-se uitarea peste Pământ și Ape, tu nu pleca, rămâi, rămâi cât mai aproape. Se frângă Ceru-ntreg pe toate le îngroape, tu nu pleca, mai stai cu noi cât mai aproape…

Trăim cu Eminescu… De-or trece anii rând la rând, cum mai trecură până-acum, trăim cu Eminescu–n gând: El a fost altfel, “nu știu cum”… De-or trece cum nici nu gândim și fără a ne-ntreba de ce, pe Dânsul pururi îl iubim pentru c-avea un “nu știu ce”… Ni se mai pare când și când, în nopți târzii cu lună plină, cu vântu-n plete-i fluturând – c-ar mai fi vrut ceva să spună:

<De umblu singur pe alei, sau de aș face orișice, în fiecare gest al Ei văd permanent un “nu știu ce”… Deși ascunsă-i dup-o stea, urmând mereu același drum, pe veci rămâne astfel Ea – având ce n-are nimenea, Un “nu știu ce” și-un “nu știu cum…” > A trecut Eminescu … ‘’Sara pe deal‘’ Domnul Mihai suie, Stele pâlpâind, coboară din veșnicie, Raze curate de lună îl înfășoară Într-o mantie albă în mirifica sară… Sufletu-i de dor și de patimi suspină, Pletele-n valuri îi cad pe fruntea senină; Eminescu e aici și tulburat aștept Să apară EA și să-i cadă la piept … E o liniște peste toate în jur,nefirească, Fuioare de fum se ridică pe bolta albastră, Un greier se-aude departe, în vale, “Apele plâng”, “buciumul sună cu jale”… Ah! Orele nopții sunt mult prea grăbite Iar șederea Lui e de-acum pe sfârșite, Sfântul Mihai în curând o să plece Înapoi sub bolta de marmură rece … ………………………………………… Zori purpurii degrabă în vale s-arată, Cântă cocoșii cum n-au mai cântat niciodată Frunza vechiului salcâm tremură-n vânt: < A trecut Eminescu cel Mare și Sfânt…>


18

Ovidiu Ţuţuianu

Mihai Eminescu - un cronicar muzical ”avizat”

Motto: Muzica este totuși încă aceea dintre ărți (arte) care stă mai aproape de cultură.

Mihai Eminescu (f.228)

Biografii, exegeții și criticii ”românului absolut” - cum a fost supranumit Mihai Eminescu de către Petre Țuțea - au remarcat, printre altele și atracția sa pentru muzică. Cu firea sa sensibilă şi romantică, Eminescu nu putea să ignore şi să nu vibreze la melodia şi ritmul muzicii. Încă din copilărie, a ascultat cu trăire şi a iubit minunatul folclor bucovinean: doinele, baladele, cântecele de dor şi jale, a cunoscut ritualurile de botez, de nuntă şi de înmormântare.

În desele sale peregrinări cu trupe de teatru ambulante prin diverse ținuturi românești dar mai ales în perioada studenţiei în cele două capitale ale muzicii europene, Viena şi Berlin a audiat producţiuni clasice în teatre şi a savurat piese de muzică uşoară la cafenele sau în suburbiile oraşelor. Unii prieteni ai săi, infirmă spusele lui Ioan Slavici, cum că muzica simfonică nu-l tenta pe Eminescu şi că la Operă îl atrăgea mai mult baletul. Aceştia îl întâlneau pe „studentul rebel” la operele clasice, cum ar fi Fidelio de Beethoven sau Faust de Gounod precum şi la concertele din vestita sală vieneză Musikverein, când căpăta bilete gratuite.

Se mai spune că în timpul meditaţiilor sale lirice, Mihai, plimbându-se prin cameră, fredona încet un cântec. La întrebarea unui coleg ce cugetă atunci când cântă, el a răspuns: -“Măi să ştii, când sunt melodii vesele, gândesc poezie, iară dacă sunt marşuri, gândesc istorie”[1].

Iar după alte mărturii, “însinguratul” Eminescu avea şi momente de socializare, mai ales când era nevoit să împartă camera cu alţi

studenţi, cu precădere bucovineni. Şi astfel, în anturajul unor asemenea conregionali, precum Samoil (Samuel) Isopescu şi Iancu Cocinski, se încingeau discuţii aprinse mai ales pe tema religiilor orientale, acestea fiind “stinse” la iniţiativa ultimului prin apelarea la o melodie, cântată în cor de cei trei [2].

Eminescu participa adesea la ”voroave” și la petrecerile studenţeşti, era puțin comunicativ, nu bea mult dar putea să rămână cu cunoscuții săi până dimineața, dacă avea o cafea neagră, bună. Abia când grupul se reducea la două - trei persoane, se înviora și începea să cânte. Muzicanţii săi preferaţi erau Anton Pann şi Vasile Barbu/Barbu Lăutarul (fig.1).

Fig. 1. Barbu Lăutaru (1780-1860)

Fig. 2. Ludwig van Beethoven (1770-1827)

Fig. 3.Pablo de Sarasate (1844-1908)

Repertoriul propriu se baza mai ales pe cântece populare, cum ar fi: Eu sunt Barbul Lăutarul,/ Starostele şi cobzarul,/ Ce-am cântat pe la domniì,/ Şi la mândre cununiì sau Frunză verde de piper,/ Câte stele sunt pe cer,/ Toate până-n ziuă pier,/ Numai luna şi o stea,/ Ştie de patima mea... [2], [3]. Iar când atmosfera era suficient de “aprinsă”, mai dădea glas şi la alte “cântece de lume”, ca de exemplu: Mai turnaţi-mi în pahare,/ Voi să beau, căci sunt setos,/ Dară nu-mi umpleţi paharul,/ Decât de la miez în jos [4]. Alte melodii populare des fredonate de Mihai erau: “Frunzuleană verde baraboi, Durduleană hăi” şi “Cucuruz cu frunza-n sus”[1].

Interesant este faptul că a doua melodie de mai sus, potrivit unei mărturii televizate a lui Raul Șorban stă la baza imnului actual al statului Israel!? [5]. Iar cel care afirmă aceasta, în deplină cunoștință de cauză, nu este altul decât fiul compozitorului Guilelm Şorban (1876-1923), autorul muzicii de succes pentru mai multe poezii eminesciene, printre care și binecunoscutele ”Pe lângă plopii fără soț” și ”Mai am un singur


19

dor” [6]. Chiar dacă ar părea o pură întâmplare, alegerea specialiștilor din Israel are totuși o bază care ne duce cu gândul că Eminescu avea gusturi ”fine” și în domeniul muzicii.

Fiind conştient de înzestrarea sa nativă pentru muzică, Eminescu îi scria Veronicăi Micle: „Regret amarnic că nu am învăţat muzică, căci din copilărie mama, care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta la flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician“[7]. Există și informații (uneori contestate) cum că, descoperind pasiunea copilului Mihail pentru muzică, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici hotărâse ”să-l dea pe mâna” profesoarei de pian Heller, soția administratorului moșiei boierului Balș. Din nefericire, soții Heller au părăsit Moldova stabilindu-se, la Viena [8].

Muzica este o prezenţă constantă în opera eminesciană, afirmată prin însuşi crezul poetului precizat în Întunericul şi poetul [9/p.107-108]: “Voi să ridic palatul la două dulci sorori,/ La Muzică şi Dramă …în dalbe sărbători …..Să văd trecutu-n viaţă,/ Să văd româna dramă,/ Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,/ Şi muzica română, chemând din munţii-n nouri/, Din stelele căzânde, din văile-n ecouri”….Şi sub inspiraţia muzelor Clio şi Melpomene el “compune” diverse “cântece” ca de exemplu: Cântecul lăutarului [10/p.217-218], Cântec de nuntă (după Goethe) [9/p.131-133], Cântec vechi [9/p.225], A fost odat-un cântăreţ [9/p.133-135], Aveam o muză [10/p.221-223], Din lyra spartă [10/p.177] iar multe din evenimentele relatate în diverse producţii literare, atât în versuri, dar şi în proză, au muzica drept fundal: Călin (file din poveste) [10/p.61-68], Diamantul nordului (Capriccio) [9/p.11-20], Sara pe deal [10/p.167-168], Archaeus [10/p.495-504] etc.

În scrierile lui Eminescu găsim referiri la diverşi compozitori şi interpreţi de marcă, precum: Palestrina-Opera politică, I, 136 [11], Sarasate [1], Meyerbeer, Richard Wagner [7]. Dintre toţi muzicienii se pare că cel care l-a impresionat în cea mai mare măsură a fost “titanul de la Bonn”- Ludwig van Beethoven (fig.2), pe care l-a definit în mod magistral, astfel: „Adânc ca marea, puternic ca furtuna” - Tribuna, anul XIII, nr.129, 1909 [11].

În proza Archaeus, filosofând în maniera proprie, Eminescu exemplifică faptul că “lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai târziu, modifică radical lumea cugetării”, pe seama marelui compozitor: ....“Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti...el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor...c-ai privi-o cu binoclul întors...ş-ai vedea departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, până bagi de seamă că sânt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea”! [9/p.495-504].

Garabet Ibrăileanu o spunea cu mult timp în urmă: ”Muzică, prin fond şi prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nici o altă melodie.” Iar George Călinescu reluând aprecierea încerca să explice procesul de transpunere pe note muzicale, sub formă, mai ales de romanţă a majorităţii producţiilor scurte ale Poetului: sentimentalismul erotic, foarte potrivit respectivei specii muzicale şi gustului contemporanilor săi, pentru care, „aproape orice poezie mai scurtă era cantabile”. Sunt însă poezii ce n-au nimic dintr-o romanţă, dar pe care Eminescu “le-a pus el însuşi în muzică”. O muzică bineînţeles, de silabe, dar care, prin repetarea unei teme, prin cadenţă, prin refren, arată la poet o încercare de a face un compromis între două arte. De pildă, poezia Stelele-n cer, fără a fi de loc romanţă, este cantabile! [1].Reputata eminescolog de origine indiană Amita Bhose, mărturisea cu admiraţie: “Poezia lui Eminescu în totalitatea ei-de la oda funerară La mormântul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului Mai am un singur dor-mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului” [12].

Şi iată că atât trecutul cât şi contemporaneitatea demonstrează că Eminescu este şi cel mai cântat dintre poeţii români, devenind peste timpuri, unul dintre cei mai utilizaţi “libretişti”. Încă de la finele sec. al XIX-lea, unele texte mai accesibile (de regulă, de


20

dimensiuni reduse) ale Poetului au fost însoţite de muzica unor valsuri, romanţe, lieduri, coruri şi alte aranjamente vocal-instrumentale. O încercare de a clasifica piesele muzicale compuse pe texte eminesciene, de-alungul timpului, funcţie de dominantele stilistice regăsite în ele, ar putea evidenţia următoarele: 1.Piese timpurii; 2. Compoziţii din perioada interbelică (muzică cultă şi muzică uşoară); 3.Creaţii postbelice (muzică cultă; muzică rock; muzică pop) [5].

Suprema mărturie a interesului și prețuirii pe care Mihai Eminescu le-a acordat ”artei sunetelor” a reprezentat-o activitatea sa de cronicar muzical. Atât în Curierul de Iassi (între mai 1876-octombrie 1877) și apoi la ziarul Timpul (1877-1883), el a introdus informații și păreri pertinente despre muzicieni și opere muzicale. Iată un scurt portret al lui Ioan Andrei Wachmann (1807-1863), compozitor și dirijor român de origine germană, apărut în Curierul ieșean din 4 martie 1877: ”Wachmann tatăl (n.n.-și fiul său Eduard Wachmann, care a trăit între 1836-1908, a fost un remarcabil muzician) era unul din acei muzicanți plin de talent, și de reminniscențe, care în vremea lui scutura ariile din mânecă încât o mulțime de operete din repertoriul vechi al teatrului bucureștean îi datoresc lui origina lor. Cu toate că operetele acele sunt foarte plăcute, astăzi nu se mai aude aproape nimic de ele. Amintim ... feeriile: Fata aerului, Lumea pe dos, vodevilul Cine vrea, poate și altele multe din șirul cărora e asemenea Judita și Olofern“ [8].

Cu aceeași prețuire Eminescu a umărit la Iași activitatea componistică și interpretativă a lui Eduard Caudella. În Curierul din 20 martie 1877, aflăm despre acest muzician: ”În anul acesta orchestra a fost în mare compusă din profesorii școalei noastre de muzică dirijate de d. E. Caudella. Vodeviluri și operete au fost deci ezecutate cu multă preciziune atât din partea cântăreților cât și din partea orchestrei. D. Caudella este un muzicant de talent atât de esecuțiune (ca violonist), cât și în compozițiile sale, cari nu sunt lipsite de farmec [8]. Alături de Wachmann și Caudella, Eminescu a apreciat și arta lui Alexandru Flechtenmacher (1823-1898), - autorul muzicii la ”Hora Unirii” - pentru ctitorirea unor instituții muzicale românești. Apreciind frumusețea ariilor acestuia, sublinia

necesitatea ca ele să fie sprijinite de librete valoroase (Timpul din 25 dec. 1877).

Istoriografii consemnează prietenia dintre Mihai Eminescu și Toma Micheru/Micher (1848-1892), violonist al vremii absolvent al Conservatorului din Viena (1874). Cei doi s-au cunoscut chiar în capitala Imperiului în timpul studenției și s-au împrietenit. Printre manuscrisele poetului s-au găsit câteva programe de concert susținute de Micheru: la Iași în 27 feb. și 6 mart. 1876 sau în 22 mart. 1877, când violonistul a fost acompaniat de Eduard Caudella [8].

În avancronica concertului publicată în Curierul din 18 martie 1877, Eminescu anunță că: ”Violonistul român Toma Micheru se întoarce din capitala Basarabiei rusești, unde a dat cu deplin succes două concerte și a conlucrat la un al treilea, în folosul școalei luterane de acolo... și va da un concert, în sala palatului, la 30 martie curent. Programul va fi de astă dată compus din următoarele piese:1) Sphor-Concert (D-mol); 2) Beethoven- Romanță; 3) Chopin-Nocturnă; 4)Beethoven-Adagio op.30; Alard-Fantezie de concert. [13].

Cronica apărută în Timpul din 8 noiembrie 1880 și intitulată ”Concertul d-lui Wiest” îndeamnă pe un ton patetic publicul bucureștean să ia parte pe 12 noiembrie, în ”teatrul cel mare” la concertul vocal și instrumental destinat ”spre a mângâia pe bătrânul artist de lovitura ce a trebuit să primească aproape de sfârșitul carierei lui atât de strălucite”... D. Louis Wiest, omul de adevărat talent, care a făcut o carieră de-o viață întreagă, care de la începutul teatrului nostru și până acum și-a ținut fără rival și cu cea mai mare demnitate locul de primă vioară în orchestră ...unul dintre cei dintâi cultivatori ai muzicii naționale și de la care ne vor rămâne atâtea bucăți încântătoare de stil original românesc - Wiest a fost, printr-o simplă măsură administrativă, expuls din teatru și aruncat pe stradă ... Și în continuare, ziaristul cu har Eminescu se dezlănțuie în stilul său propriu, cu o critică necruțătoare asupra unei nedreptăți care din nefericire este prezentă adesea și în zilele noastre: ...”Pentru noi și pentru orice om cu bun simț, care cunoaște lumea, mai ales cea din țara


21

noastră, incidentul lui Wiest este un motiv de indignare, dar nicidecum de mirat. Wiest trebuia s-aibă soarta mai tuturor oamenilor de talent, trebuie să cază și el victima acelei conjurații eterne a nulităților invidioase, a nerozilor răi, a neputincioșilor de minte, a capetelor inapte, ce prigonește fără omenie, fără milă și fără rușine pe omul care se distinge prin merit propriu și a cărui existență le stă ca un ghimpe în sufletul lor sec și netrebnic”...[13].

Cronicarul muzical Mihai Eminescu acordă atenție și marilor muzicieni străini care au concertat în România. Printre alții la loc de frunte se află strălucitul violonist spaniol Pablo de Sarasate (fig.3). ”E greu de descris impresia adâncă pe care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăție și putere a sunetelor vioarei sale, Sarasate privea cu ochii lui mari și de-o liniștită energie, netrădând prin nici o mișcare a feței acea simțire adâncă ce inspiră și dictează o atât de măiastră execuțiune...”(Timpul, 18 feb.1882).

Viața și opera ”spiritului enciclopedic” Mihai Eminescu au fost însoțite în permanență de sunetele magice ale muzicii, încadrate într-un ciclu reversibil așa cum rezultă dintr-un inspirat titlu al unei cărți ce i-a fost dedicată: De la muzica poeziei la poezia muzicii [14]. În calitate de ziarist, cel considerat multă vreme numai poet, a abordat toate genurile jurnalistice și a diversificat speciile publicistice. A cultivat cu același talent știrea, cronica dramatică, cronica muzicală, revista ziarelor, recenzia și editorialul. Din succintele argumentări pe plan muzical prezentate mai înainte apare evidentă, printre nenumăratele sale postúri și aceea de „cronicar muzical”. Ca în întreaga sa activitate ziaristică, Mihai Eminescu demonstrează și în domeniul cronicii muzicale, că rămâne același observator avizat, atent, sensibil dar critic și militant pentru relevarea valorilor și canalizarea interesului societății în vederea sprijinirii muzicienilor și dezvoltării muzicii românești autentice.

Bibliografie

1. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu – ediția a treia revăzută–Fundația pentru Lit. și Artă ”Regele Carol II”, București, 1938.

2. Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu. Editura Cununi de Stele, București, 2018.

3. Samuel Isopescu, Momente din viața lui M.Eminescu. Adevărul literar și artistic, nr.125, 1923.

4. G.Bogdan – Duică, Multe și mărunte despre Eminescu. Viața românească, vol.LIX și LX, București, 1924.

5. Ovidiu Țuțuianu, Mihai Eminescu spirit enciclopedic. Editura RAWEXCOMS, București, 2015.

6. *** Mai am un singur dor (Romanțe pe versuri de Mihai Eminescu). Ediție îngrijită de Gheorghe Sărac. Editura muzicală, București,1989.

7. Marin Velea, Preocupările muzicale și religioase ale lui Mihai Eminescu. [http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/preocuparile-muzicale-si-religioase-ale-lui-mihail-eminescu] 8. Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Iosif Sava, Eminescu și muzica. Editura muzicală, București, 1989. 9. M. Eminescu, poezii, proză literară (îngrijite de Petru Creția), vol II. Editura Cartea Românească, 1978. 10. M.Eminescu, poezii, proză literară (îngrijite de Petru Creția), vol I. Editura Cartea Românească, 1978. 11.Eminescu, Cugetări (sub îngrijirea lui Marin Bucur).Editura Albatros, București, 1975. 12. Amita Bhose, Eminescu și Tagore, Editura Cununi de stele, București, 2013. 13. M. Eminescu, Viața culturală Românească (1870-1889) - ediție îngrijită de D.Vatamaniuc - Editura Vestala, București, 2003.

14.Lucia Olaru – Nenati, Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii.(ediția a III-a revăzută și adăugită). Editura Agata, Botoșani, 2012.

http://ziarullumina.ro/repere-si-


22

Ben TODICĂ (Australia)

Cine suntem, unde mergem şi de ce? Cultura comercială orchestrează alienarea maselor, singurătatea, nefericirea, un sens de nepotrivire, că nu mai aparţinem acestei lumi şi ne promite că dacă investim în această cultură atât financiar cât şi personal, o cultură care are la baza cultul personalităţii “eu” şi dacă ne dăruim ei, atunci ea ne promite că vom fi impliniţi şi fericiţi. Odată intrat în acest cult şi investeşti, descoperi că intri într-un lanţ al dorinţelor care nu se mai termină, un lanţ intenţionat construit, să te înrobească. În termini biblici este clasificată ca un cult al ideilor ascunse, al dumnezeilor de lemn. Întemeietorii biblici au înţeles că idolii creaţi de oameni cer sacrificii la început, să-ţi sacrifici aproapele, familia pentru a-ţi demonstra loialitatea, sfârşind prin sacrificarea ta personală. Acest cult al individualismului a creat şi a dus la multă dezamăgire, nefericire şi depresie, alimentată de acest ciclu continuu al consumerismului. Ce e Facebook? Sau orice platformă socială din internet? Ne oferă tuturor cele 15 minute de celebritate şi posibilitatea de a deveni eroul povestirii tale şi ce-i dureros e că nu e adevărul, ci pretindem, visăm şi ne vindem îmbrăcaţi într-o imagine artificială, ne prefacem. Această prefăcătorie este opusul prieteniei. Prietenia, dacă suntem cinstiţi o avem cu una, două sau trei persone şi majoritatea sunt singuri, fără prieteni. Prietenia adevărată e aceea în care nu te ascunzi, iar prietenul îţi spune cinstit cine eşti şi cum te vezi dinafară, lucruri pe care vrei să le ascunzi, de care ţi-e ruşine, pentru că lor le pasă de tine şi vor să te corecteze - o încredere totală unul în altul. Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare. Adevărata fericire o obţii

când trăieşti pentru cei de lângă tine. Părinţii ştiu cel mai bine acest simţământ instinctiv produs între mamă, tată şi copii. Legăturile sociale sacre cum e instituţia familie este dizolvată, punând profitul înaintea instituţiilor sacre, comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, distrusă este şi legătura cu societatea. Ea dând prioritate profitului economic, este neglijată şi distrusă încet. Ţara este dezindustrializată, şcolile sunt închise, deci fără educaţie nu mai poţi avea industrie. Puterea de a controla marile corporaţii ne este luată din mână, abilitatea de a ne proteja şi sta pe picioarele noastre, a ne apăra interesele, sindicatele sunt desfiinţate, presa confiscată de corporaţii lăsându-ne fără apărare. Minciunile, alarmismele şi senzaţiile de la televizor îndobitocesc masele, toacă, iar cancanul, prostia şi violenţa îmbogăţesc presa şi televiziunile. Nu mai avem ştiri, ci doar bârfă 24 de ore pe zi, propagandă şi spălatul creierului a devenit o industrie imensă în democraţie, gigantică în comparaţie cu cea din comunism. Avem la conducere o elită care nu e capabilă să stopeze dizolvarea economiei sau prăbuşirea ei, desigur intenţionat organizată şi plătită dinafară. Înainte de al doilea război mondial, Germania trecea prin aceeaşi inflaţie prin care trecem acum. România a fost trădată când a fost eliberată. I s-a promis şi nu i s-a dat şi majoritatea ştiu asta. Românii aveau servicii, şcoli gratuite, spitale gratuite, concedii gratuite la munte sau mare, case asigurate şi pensii etc. Azi nu mai au! Forţele mincinoase de afară, nu numai că le-au confiscat, dar le-au şi distrus. Au demolat şi topit toată agricultura şi industria românească. Ideea conform căreia comerţul capitalist şi marii industriaşi dictează soarta speciei umane e o nebunie. Au pus mâna pe toate formele de control şi propagandă, luându-le din mâinile populaţiei şi folosindu-le pentru protecţia lor. Devenim cu toţii prizonierii imperiului, oricare ar fi el. Putem oare lupta împotriva lui sau pentru detronare? Desigur că se poate, ne spun filozofii Noam Chomsky, Slavoj Zizek, Jordan Peterson etc.! Păstrându-ne identitatea şi moneda naţională, făcând comerţ doar cu ajutorul ei, iar dacă ei nu acceptă sau încearcă să ne-o devalorizeze, atunci să renunţăm la comerţ cu ei. Nu le daţi voie şi şansa să vă exploateze, să vă otrăvească prin mâncare modificată genetic şi tehnologie periculoasă.


23

Gândiţi-vă cum să ne scăpăm de corporaţii, să le declarăm ilegale. Folosiţi-vă de sublima nebunie a sufletului. Încetaţi a vă mai întreba; „Oare o să câştigăm?”, ci întraţi în starea credinţei că ceea ce facem e drept. Dreptul omului de a fi liber pe soartă e sacru, e un dar de la Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să i-l ia. Nu renunţaţi la demnitate! Demnitatea e primul pas spre libertate, spre dezrobire. Civilizaţia noastră există de la îngheţ încoace de aproximativ 10 mii de ani şi a existat datorită unui climat stabil care a conservat cele două pălării de gheaţă de la poli şi concomitent sistemul ecologic al biosferei pământului. Datorită abuzului nostru climatic, noi distrugem sistemul ecologic, lucru accelerat în ultima sută de ani de avansul tehnologic şi abuzul lui în industrializarea lacomă şi iresponsabilă a lumii. Problema e că nu putem renunţa la standardul nostru de viaţă şi în acest caz nu vom putea stagna sau inversa fenomenul de încălzire, iar o încălzire de două grade, spun specialiştii, va conduce la topirea gheţarilor şi producerea unui fenomen de creştere în ecou a temperaturii, similar cu cel de pe planeta Venus, unde temperatura e de 800 de grade, iar apele au fost transformate în lichide acre şi sulfuroase. Acest motiv îngrijorează oamenii de ştiinţă de azi. Odată intrat în acest proces ecou, fenomenul devine ireversibil şi ca să-l refacem e nevoie de o mie de ani de pasivitate. Exterminare totală, iar noi stăm nepăsători în faţa lăcomiei şi a iresponsabilităţii. S-a împânzit sistemul cu specialişti în limba română care folosesc orice scuză tehnică pentru a astupa, înăbuşi strigătele românilor care protestează de parcă durerea dacă nu e corect exprimată gramatical nu e acceptată, nu e valabilă şi sunt promovaţi toţi acei care susţin puterea, în ciuda analfabetismului lor în materie. S-au creat limbi în limbi de către mici grupuri de specialişti pentru a se putea ascunde în ele fărădelegile şi injustiţia sau inadecvările lor şi falimentul. În vremea comunismului se pregătea omul de mâine al societăţii blocului sovietic în care vorbeam toţi bine ruseşte, cu excepţia celor din clasele conducătoare care îşi trimiteau copiii să studieze în occident. Academia Română nu mai e a ţării ci e vândută corporaţiilor străine care

le finanţează. Lăcomia şi banii le distorsionează personalitatea, toţi joacă teatru şi oamenii au început să vadă această prefăcătorie de: “Că le pasă...,” De acum, masca le alunecă de pe faţă. În noua democraţie neregulată, românii vor deveni comozi ca şi restul cetăţenilor lumii din globalism şi dacă nu ne trezim, cu toţii vom fi exploataţi până la epuizare, prăbuşire, cum s-a întâmplat cu toate societăţile din trecut, când s-au lipsit de sacru şi respectul faţă de sacralitate – s-au desprins de credinţă. Tehnologia s-a trâmbiţat cu avantaje extraordinare care întotdeauna s-a dovedit şi amăgitoare, adică cu creştere, progres, dar şi alunecări spre pierdere (vezi economia de hârtie promisă de promovarea calculatoarelor sau a compact discului când a înlocuit discul vinil şi banda magnetică etc.), în realitate fiind dictată şi interesată doar de profit nicidecum de beneficiul tuturor. Globarizarea şi tehnologia aduce vestea că naţiunile vor dispărea şi împreună cu ele şi graniţele şi diferendele culturale. Să aduc aminte aici că înainte de a exista statele, a fost globalizare şi debandadă pe pământ, iar la inventarea statelor, acestea au fost şi naţiunile care au inventat şi creat democraţia nu tehnologia. Stau şi ascult cu uimire prin media cum se trâmbiţează, se anunţă cu entuziasm precum că Democraţia a invins Comunismul şi că Statul Naţional e mort, a dispărut. Uitându-se cu desăvârşire că locul adevărat al democraţiei este în stat nu în “pustiu”, în stepa globală. Avansarea tehnologică îşi asumă meritul că datorită ei vom învinge şi că nu vom mai avea problemele create de statul naţional fără să realizăm că toate drepturile democraţiei le-am câştigat în ultimii o sută şi cincizeci de ani de lupte şi zbuciumuri sociale. Dacă nu suntem atenţi, ne avertizează unii specialişti că odată cu globalizarea vom pierde şi bucăţica de democraţie pe care o mai avem de la apariţia corporaţiilor încoace. Trebuie să ne gândim că marea majoritate a noastră nu îşi câştigă existenţa din tehnologie. Trei sferturi din populaţia globului nu trăieşte din tehnologie. Sunt puţini cei care se îmbogăţesc din ea şi în lăcomia lor, cei care o fac vor declanşa prin această mare diferenţă de câştig revolte, revoluţii şi chiar un război global cu cei săraci. Noua economie globală bazată pe tehnologia modernă poate fi sfârşitul nostru. Nu uitaţi cine suntem şi de ce suntem aici!


24

Monica ANDRONESCU

”În urma lui a rămas o poveste. Povestea unei mari uniri” ...

În iarna anului 1918, în după-amiaza de 23 noiembrie, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, un aparat de zbor pilotat de un erou trecut apoi în uitare şi care a murit la 90 de ani, un ceasornicar neştiut de nimeni, aducea mesaj de pace, un sac plin cu manifeste şi o geanta sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I. C. Brătianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Un personaj uitat din istoria românilor îşi doarme somnul de veci într-un mormânt din Rădăuţi, pe a cărui cruce scrie Vasile Niculescu. Anonim, erou şi apoi din nou anonim, trecut pentru totdeauna în uitare.

O viaţă ca un scenariu de film. La cimitirul din Rădăuţi, singurul din ţara traversat de o cale ferată în uz, se află, din primăvara lui 1981, un mormânt pe a cărui cruce stă scris numele de Vasile Niculescu, un bătrân ceasornicar care s-a stins discret, ba chiar în anonimat, la 90 de ani. Povestea lui se leagă însă puternic de unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor. Ziua de 1 decembrie 1918, când Vasile Niculescu era pilot... Două vieţi a trăit de fapt Vasile Niculescu, două vieţi diferite, ca două romane care se întâlnesc într-un punct crucial. Pe 23 noiembrie 1918, un aparat de zbor pilotat de Vasile Niculescu şi căpitanul Victor Precup a plecat de la Bacău spre Blaj, mai exact spre Câmpia Libertăţii, pentru a duce mesajul despre Unire al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, hotărâtor pentru convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918,

deoarece guvernul român, aflat la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central nu puteau comunica decât par avion, din cauza iernii aspre. În avionul care a aterizat în după-amiaza de 23 noiembrie pe Câmpia Libertăţii, aducând mesaj de pace, se aflau un sac plin cu manifeste şi o geanta sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I. C. Brătianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Zborul se efectuase la doar 2.600 de metri cu un Farman 40 nr. 3240. Fiecare membru al echipajului avusese faţa protejată de un strat gros de parafină, singura soluţie pentru a supravieţui la -40 de grade Celsius. Piloţii nu avuseseră nici paraşute, nici armament, iar carlinga fusese deschisă pe tot parcursul zborului. După uralele cu care i-a aşteptat mulţimea, curajoşii au mers la Palatul Mitropolitan, iar avionul a fost păzit de opt soldaţi din Garda Naţională, care se schimbau din oră în oră şi se încălzeau la un foc aprins cu lemne. La 6 seara, restaurantul Patria a găzduit şedinţa festivă, când Vasile Suciu, preşedintele Consiliului Naţional Român din Blaj, a anunţat hotărârea ca echipajul Niculescu-Precup să revină la Bacău şi să dea vestea că românii din Transilvania se vor uni cu ţara. Iar la Palatul Mitropolitan s-a hotărât să se țină o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, pe 1 decembrie. La plecare, avionul ducea un document oficial a cărui consecinţă a fost cel mai important eveniment din istoria românilor, care şi-au exprimat dorinţa şi sub o formă neconvenţională: punându-şi semnăturile pe pânza avionului. După acest moment ce a schimbat prezentul şi viitorul unei ţări, toată lumea s-a aşteptat ca locotenentul Vasile Niculescu să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. Ceea ce nu s-a întâmplat. Iar eroul s-a retras încet-încet, a schimbat mai multe oraşe, s-a bucurat şi s-a întristat de anonimatul său. Literatura de aviaţie îl mai ţine minte. Manualele de istorie, mai puţin. Cariera lui aviatică s-a oprit în 1926, la cererea sa, după ce a fost transferat la Centrul de Recrutare din Rădăuţi prin Ordinul 37368/ 1926, emis de ministrul de război. Câţiva ani mai târziu, fostul aviator ajunsese în Regimentul 96 Infanterie, iar în ‘37 era căpitan în rezervă. Din 1918 până în 1937, aviatorul a lucrat la Comandamentul Şcolii de Aeronautică (1924-1925), după ce devenise căpitan în 1923, graţie


25

înaltului Decret Regal nr. 5634, emis în 24 octombrie 1932. În vara lui 1919, la mai puţin de un an de la zborul istoric, Vasile Niculescu a mai fost o dată încercat de destin. La 23 iunie, avionul pe care îl pilota în timpul unei acţiuni de recunoaştere în Transnistria, a aterizat pe liniile bolşevice, iar el a fost luat prizonier la Odessa pentru o lună întreagă. Ultimele două decenii, în plină Epocă de Aur, le-a trăit într-un Bucureşti cu puţine urme de normalitate. Doar în 1961, în decembrie, a primit, se pare, o scrisoare de la Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, care amintea celebrul şi extraordinarul episod pe care i-l datorează istoria românilor. În rest, uitare... „Nu este prilej de sărbătoare creştinească şi naţională, care să nu trezească în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci, la începutul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămâne înscris în istoria şi în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tăi zburători te-au aşezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătoreşti din războiul cel mare şi sfânt. S-a văzut nedreptatea pe care conducătorii ţării din acele vremuri au avut-o faţă de dumneavoastră, de a nu va acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu ştiu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea şi la actul de dreptate ce vi se cuvine”. În urma lui a rămas o poveste. Povestea unei mari uniri... Dumnezeu să-l odihnească în Împărăția Sa!

Remember

Victor STEROM (14.02.1937-10.08.2014)

În memoria poetului Sterom, cuvintele asemeni unei păduri, picură în suflet roua dimineţii, ciripitul şi cântecul dragostei. O multitudine de fragmente de viaţă, cu valuri, clipe oarbe, cu fluvii de durere dar şi cu împliniri şi vise îmbrăţişate de curcubeul ceresc. Îşi îndreaptă privirea spre casa cerului, la ”hohotul surd” al clopotului..., punând stăpânire pe dânsul obsesia faţă de înălţimi şi pentru simfonia marilor iubiri. Aducerile aminte din „Templul memoriei” (sufletul poetului), sunt dăruite prin poeme de esenţă tare, invitându-ne la o călătorie neobişnuită prin „lumea sa” ce rezonează de fapt cu întregul, cu nesfârşitul univers. Rugăciune Să căutăm un punct de sprijin am auzit să căutăm în dragostea noastră un punct de sprijin un zid un cer un sens îndurând rugăciunea până la capăt să ne fie nouă înşine punctul de sprijin să nu cădem necunoscuţi de pe pământ Semn că sunt Când scriu pot duce


26

fără să vadă nimeni un munte de melci la apă. Când ascult aceste cuvinte chiar duc un munte de melci la apă o dorinţă fărămiţată cum raza semnului că sunt umbra vântului de sub zăpadă dar şi ochiul unui melc. Valurile

Mi s-a topit clipa în mâna dreaptă ţinând deasupra capului depărtarea acum ninge cu milă de zei plouă cu umbre de stele peste crucea mea în flăcări o gâză cât o biserică numără cutele gurii ţipând iar dedesupt sunt valurile Umbre polare Semăn tot mai mult cu grâul unui fluviu îngheţat semăn cu intrarea în Templu Oraşu-i alb Vine şi trece mai departe Prin ziduri de apărare Prin umbre polare O singură dată m-am apropiat de nemurirea mişcătoare. Ionel MARIN

MEDALION LIRIC

Acad. Cristian Petru BĂLAN

EMINESCU (odă)

Ai apărut din senin ca un meteor orbitor printre licurici și printre câteva flăcări curate, fierbinți ale geniului etniei noastre, printre poeți ce-au scris “o limbă ca un fagure de miere”; Ai rămas de atunci deasupra tuturor ca un “fulger lung încremenit”, luminând cerul furtunos al existenței valahe. Ai devenit mai apoi Luceafăr al suferințelor neamului nostru peren, strălucind peste toate literele de aur și peste toată istoria plaiurilor daco-romane, “de la Nistru pân’ la Tisa…” Și, iată, ai ajuns Univers al Poeziei eterne și vii! Orice-am cuvânta și orice-am scrie, Orice-am cânta și orice-am plânge, Prin Tine respirăm și visă ! Prin Tine plutim și trăim noi aici, toți Românii! De la Tine-am învățat “a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, Noi, moștenitorii de drept ai “cuvântului ce exprimă adevărul”, ai filelor de aur și cristal ce le-ai lăsat în urmă. Cu ele ne-ai îmbogățit și sufletul, și Țara, căci suntem, prin Tine, mai bogați decât toți miliardarii pământului; mai mari, mai puternici și mai nemuritori ca oricând, numindu-ne de-a pururi, cu mândrie, nobilii Fii de Luceafăr de pe Piciorul de plai mioritic,


27

Numindu-ne de-a pururi cu mândrie Fiii tăi de lumină, răspândiți pe Gura cea Mare de Rai, întinsă din Carpați și pân’ la Marea cea Mare, Părinte al nostru întru Nemurire, MIHAI EMINESCU !

Elena ARMENESCU

Sunt toate în una Numai pământul știe Dorul ierbii Numai inima știe Glasul sângelui Numai gândul știe Puterea dăruirii Numai eu știu Dorul, glasul, dăruirea Pentru că laolaltă sunt Pământ Inimă Gând. Sunt freamăt Ce înduioșează pământul Sunt creistal în astral Sunt vis colorat și himeric În corpul eteric Sunt toate deodat În una. Dar răbdare Mai întâi sunt glasul de clopot Al vechii biserici Ce clădește din unde sonore Un pod. Trec peste el Cu sacul iubirii Cu toată încărcătura Cu colindele Cu florile dalbe Cu suspinele

Cu nerostirile. Sunt toată deodată Adunate Într-o ființă muritoare, (ne) Însemnată … ca tine.

Acad. Vasile Tărâţeanu

Redarea cuvântului Din ceruri plouă cu lumină şi se retrag în întuneric fugare umbre-n dans himeric încât cu inima prea plină de cântec urci culmi înalte chiar dacă eşti convins ateu îl rogi timid pe Dumnezeu să-ţi facă pieptul să tresalte în ritmul dansului în care se prinde cerul şi pământul cât viaţa noatră-I o mirare ce-şi află-n taine legământul ca prin măreaţa Lui lucrare să ne redea divin, cuvântul

Adale Shifer -Israel

ROMÂNIA MEA Ție, bătrâna Românie,


28

Iți cântă glas de ciocârlie, Ție codrul îți foșnește, Ție naiul îți doinește... Mi-ești leagănul copilăriei, Vioara dulce-a „rapsodiei”, „Miorița” și „Balada” Romanța și serenada... Dunărea și marea-n spume, Iernile cu fulgi și brume, Îmi ești parcuri și alei, Mărțișor și ghiocei ... Îmi ești teii și castanii, Grâul ce-l sădesc țăranii, Îmi ești vinul bun de casă, Pâinea caldă de pe masă... Îmi ești liliacul de pe ram, Și mușcata de la geam, Cozonacul, dulce, brun, Pomul verde, de Crăciun, Lacrimă dintr-o romanță, Tabăra dintr-o vacanță, Și folclorul ce mă cheamă, Cu bundiță și maramă. Îmi ești banca de la școală, Primul vers, timid pe-o coală, Îmi eşti cerul și pământul, Îmi ești Soarele și vântul... Îmi ești limba strămoșească, Vorba dulce, românească, Îmi ești eternă melodie, Îmi ești dor și...poezie.

Dumitru BUŢOI

Cu ţara în suflet

Nu pot s-adorm Într-o ţară străină Deşi, mă simt tratat, ca mare domn dar setea de dor, iubire şi lumină mă cheamă la izvoare doar în pridvorul casei mele, mai am somn! Aici adorm cu ţara-n suflet Visez şi mă trezesc La marginea pădurii de goruni şi sărutat de razele de soare călătoresc prin lume, călăuzit de iubirea părinţilor străbuni!

Ion N. OPREA

Omul Trestia gânditoare, e ca o floare simțitoare, dar până la urmă devine cenușă și umbră; noi, oamenii, suntem ceea ce gândim, noi construim și distrugem lumea, omul de ieri a murit în cel de astăzi iar cel de azi


29

în cel de mâine, că-n lume-s multe și mari minuni, dar minuni mai mari ca omul nu-s, fiecare om este și un mister, mister și taină pentru semenul său.

Florentina CHIFU

SEMINȚE PENTRU NEMURIRE Ţǎrani, semǎnǎtori ȋn lut mustos, Lucrau pǎmȃntul cu o rugǎciune Și-nsǎmȃnțau, cum i-a-nvǎțat Hristos, Grǎunte sfinte de ȋnțelepciune. Brazde adȃnci porneau ȋn zori sǎ sape, Le semǎnau cu hore clocotind Și se-ntorceau tȃrziu sǎ se adape Din slova unui sfȃnt colind. Ei semǎnau cuvinte ca dantele, Sǎpau ȋn munți punȃnd doine blajine Și ar fi semǎnat și stele Cu sufletele lor senine. Curȃnd, au pǎrǎsit blȃndul ogor Și au plecat sǎ semene statornicia, Sǎ dea nǎdejdi ȋn pieptul fraților Flǎmȃnzi a se uni cu Romȃnia. Gloanțe, grenade și cȃte-un obuz Au semǎnat pe frontul neȋnfrȃnt. La Mǎrǎșești, Mǎrǎști și la Oituz Nu au pierdut o palmǎ de pǎmȃnt. Nici n-au simțit c-aveau trupuri rǎnite, Au pus sǎmȃnța groazei ȋn dușmani Și-au ȋnvelit-o-n vǎi desțelenite Cu mȃinile lor sfinte de țǎrani.

Și-au pus prin cȃmp, prin stȃnci și bolovani Grǎunțe de curaj și vitejie Pȃn’ de semințe au rǎmas orfani. Atunci și-au dat și sufletele pentru glie. Iar propriile trupuri cu-ndȃrjire, Și-au semǎnat ca pe o holdǎ bunǎ, Ca pe semințe pentru nemurire, Ofrande ce-or rodi tot ȋmpreunǎ.

Maria FILIPOIU

O, nemuritor Luceafăr! O, nemuritor Luceafăr ancorat în cer albastru! Te așteaptă flori de nufăr, să le dai sclipiri de astru! Zbor de Pasăre Măiastră ți-ai croit către infinit! Floare-albastră, floare-albastră, cu dor te-așteaptă-n asfințit! Codrul, după tine plânge! Plâng în ropote, izvoare! Că iubirea li se frânge


30

pe-ale vremii sanctuare! Teiul, la pământ se-nclină, Cu ram încărcat de doruri! Că nimeni nu-i mai alină tristețea pusă-n ecouri! Să revii ca prin minune, o barcă pe lac te-așteaptă, când razele blândei Lune se frâng în oglinzi de apă! Pădurea e tot de argint! Vântul lin prin ea doinește! Că-ți duce dorul-n asfințit, Când Toamna o desfrunzește! Plopii, fără soț rămas-au! Lacu-i străjuit de codrii! Luna, din lumină îi dau pădurii, raze argintii! Numai Tu, străin și rece Privești din Bolta Cerească! Să vezi, viața cum le trece În menire pământească! Romantici din generații, sărută crucea-ți la mormânt! În vers te cântă confrații, pe maternalul tău Pământ!

Genoveva Simona MATEEV

O POVESTE ADEVĂRATĂ

Era,că zic de n-ar fi fost, Să povestesc n-ar avea rost. O țară cu oameni frumoși, Înalți la sfat și inimoși,

Cu datini vechi,ce le-au păstrat. Cu un trecut îndelungat. Da, mulți au fost dușmanii lor, Râvnind la ape, la ogor,

La fetele ca niște zâne, La codrii de minuni prea pline. Dar orișicât s-au străduit Nicicând pe-aici n-au reușit

Să pună neamul la pământ. Tărâmul este și-a fost sfânt. Iar oameni sunt și azi la fel. Se-ncearcă într-una. Fel de fel

De ponegriri, lupte din umbră. Le conturează o lume sumbră Vrând azi tot ce-au voit cândva. Dar n-or putea îngenunchea

Un neam descins din stirpe veche C-o țară fără de pereche! Era odată și va fi Un univers ce va trăi Cu basme spuse-n seri de buni, Cu oameni harnici și stăpâni

Pe soarta lor, pe-a lor hotar! Ce mai vor alții, e-n zadar! Acest ținut cu primăvară Păzit e de Blânda Fecioară!

Iar Domnul Sfânt, El, l-a croit, Sălaș la neamul Lui iubit! Le-a dat de toate, fără veste! Iar asta nu e o poveste!...

În prag de noapte, un basm frumos, Pentr-orice suflet credincios, Pentru român de viță veche, Pentru o țară nepereche!


31

Mărioara NEDEA

DOR Și ni se face dor de-mbrățișări și ni se face dor să ne mințim, În iarna ce-a tăiat aripile la zori, ca noaptea să mai crească c-un veac, să ne iubim. Și mi se face dor să te ating, pe gene risipite-n samovar. Aș vrea să fiu zăpadă să te ning, Pe degetul cel mic și inelar. Și mi se face dor să-mi fie dor, de tine și prezența-ți bienală. De aripa căzută dintr-un zbor, Pe alba ghilotină hibernală. Și mi se face dor de pielea ta cu iz amar din iernile fatale. Dar ninge strâmb și-n toată mintea mea, Ninsorile au devenit banale.

Constantin Dușcă

Atât de multă Poetul scrie pe lutul alb al hârtiei un poem dedicat

amforei rotunjite a trupului tău: atât de multă cenușă a luminii care s-a stins în Amurg! În așteptare De-atâta întuneric Abia îmi mai simt degetele… Cerul stă a lacrimă, Plânsul meu necesar; Știu că-n această noapte m-au bătut toate gândurile de la răsărit până la amurg… Labirinturi Am umblat încă mai umblu, mai încerc, mai caut, atâtea labirinturi, Doamne, De nu mai știu Să mă întorc La sufletul meu!

Alina CRISTIAN

Strămoșii ne cuvântă... Miros de sărbători răzbate prin fereastră Și parcă văd în depărtări, căsuța noastră... Pereții albi, exact așa cum mi-am dorit Ca neaua fermecată, ce ne-a învăluit.


32

Mai sunt doi pași și iar vom fi acasă Cu toţi cei dragi, cu bunătăţi pe masă... Orașul tot e îmbrăcat de sărbătoare Și astăzi, a căzut deja, prima ninsoare. Mașina fără aripi zboară prin zăpadă Iar fumul pare-n noapte o cascadă... Cântăm colinde și parcă-am fi copii Iar fulgii cad zglobii, trezindu-ne amintiri. Bunica ne privește dintr-un tablou uzat, Deși trecut-au anii, de ea, noi n-am uitat!... Din ochii ei, ca cerul, încă ninge cu iubire Parcă ne-așteaptă în prag, cu-aceiași bucurie. Cu mâinile ei, tandre, mai plămădește încă, Colacii buni, de casă și cozonaci cu nucă... La gândul că la ușă, ar mai putea fi ea, Aș alerga desculță, prin toată neaua grea. Și-o lacrimă ca gheața m-aduce în prezent Suntem în faţa porții, și ninge. Ce moment!... Sclipesc prin geam, luminile din brad Și fulgi de nostalgie, din ambii ochi îmi cad... Printre cei dragi, simți inima cum cântă De-atâta fericire, chiar strămoșii cuvântă.... Ei ne privesc din rame, cu ochii plini de dor Și ne binecuvântează, din lumea stelelor.

Stan M. ANDREI

Când vii… Când vii în Alba, în cetate, Răscolit de vifor și de stări, Să vii cu sufletul la tine, Să trăiești tot miezu-acestei țări. Când vii în Alba, în cetate, Pelinul nu uita să-l seceri!

Ca visul împlinit odată Să fie prințul la petreceri. Când vii în Alba, în cetate, Mitul Unirii simte-l curgând Lumină peste imperiul tău, Fruntea îngreunată-nnobilând. Când vii în Alba, în cetate, Râu lacom fii de cântec, de mit… Soarbe-n valuri sensuri care dor Și ia nisip încă neclătit. Când vii în Alba, în cetate, Dezbracă umbre și mistere Ca să vezi cenușa luminând Chipuri ce n-au vrut să dispere. Când vii în Alba, în cetate, Fă-ți din suflet lacrimă și-altar. E grea și sfântă moștenirea Și ne cere brațe de stejar. Când vii la Alba, în cetate, Te-nfioară ca iarba mereu Și sărută toate din cale Cum le sărută-n zori Dumnezeu. Când vii la Alba, în cetate, Fii apostol neamului român! Fii o frunză adevăr doinind, Cum izvoarele îl știu și-ngân!

Cetatea Alba Iulia


33

Florin GRIGORIU

AVERE Am un cristal cu multe fețe În care ades călătoresc Pe-alei, pe drumuri cu ostrețe Și chiar pe drum împărătesc. Și uneori, pe vreme caldă, Ajung la locul sorocit, Unde cinci zâne, ah, se scaldă Și stau ascuns, nenorocit. Mai mult a spune nu am voie, E totul cu semn interzis, Dar știu că într-o zi de joie De toate spune-voi, în scris.

Geni DUŢĂ

Te întorci te întorci mereu, val pustiu peste clipele fără ecou din vârsta uitată pe un ţărm de mare… te privesc mereu, imagine ciudată din gândurile albe lângă marea ce ne-a uitat de când nu mai suntem…

revenim mereu, aceiaşi singuratici… căci marea ne cheamă în biserica unde cîntă orga iubirii… o ascultăm tăcuţi, fiecare pe alt drum… Te mai întreb? Nu te mai întreb Şi nu te-ascult Şi după umbre paşii Mi-i ascund, Eu nu mai ştiu Şi nici nu vreau să ştiu, Chiar dacă drumul Dintre vise e pustiu, Eu nu mai plâng Şi poate vreau să plâng, Dar cântecul E stins de mult Căci printre cioburi Din oglinda spartă, Întrezăresc mereu Aceeaşi soartă: Mereu visând, Mereu cântând, Şi poate c-am murit, de mult…

Lăcrămioara TEODORESCU

Patria Mi-e patria izvorul De unde seva-mi trag E lacrima și dorul Măicuța ce stă-n prag. Mi-e patria o voce


34

Ce-și striga neputința Și cine să-mi sufoce În suflet azi credința? Mi-e patria cuvântul E limba dulce-n care Se tânguie poetul În vers fără hotare. Mi-e patria un gând Pe care îl rostesc E-o inimă bătând În spirit românesc. Mi-e patria pământul E jertfa unui neam Când ciocârlia cântul Și-l flutură la geam. Mi-e patria dorința De zbor și libertate, Speranța, cutezanța, Unirea cu-al meu frate. Mi-e patria drapelul Jelirea-n doină strânsă E împlinirea, țelul Și lacrima neplânsă. Mi-e patria unită Trăiesc în libertate Dorința-i împlinită Când frate-i lângă frate.

Rodica Romicri

Frumos Frumos ai scris, drag Eminescu, cu pana-ți genială de maestru,

frumos ai constelat istoria și zările albastre și tot ce-a împodobit vreodată meleagurile noastre... Frumos aș vrea să-ți scriu și eu, poem, sau glossă, sau eseu, cu toată admirația sufletului meu, ce ți-a creat cununi de zeu... Frumos ar fi să ai puteri de pasăre măiastră, să vii cu a ta frumoasă floare albastră să redeștepți în țara noastră iubirea, cinstea, modestia strămoșească, magicele petale sufletești ale inimilor românești... ele au fost și scut întăritor și de lumină nesecat izvor pentru întreaga nație română, în vremuri când tristețea devenea stăpână... Frumos ai scris tu, drag poet, cu spiritul tău mereu nedesuet, frumos ai construit din vers un pitoresc, vast univers al sufletului românesc, pe plaiul verde strămoșesc...

Claudia MUNTEAN

Despre Suflet... Pustiu îndărăt. Pustiu înainte. Trupuri albe firav se leagănă-n vânt. Departe, tot mai departe pare grădina vrăjită ce-și cheamă copilele printr-un nesfârșit cânt. Și râu-i vrăjit. Și luntrea-i de aur ca sufletele ce în ea tăcut au pășit. Stele mii scaldă-n blândă lumină


35

timpul, râul, luntrea… dar și albele trupuri ce cunosc doar din spuse tărâmul sortit. Și lunecă, lunecă netulburat luntrea. Întuneric după întuneric încet despicând. Însuși luntrașul îngână de-acum cântul grădinii Înspre neființă copilele-lotus purtând. Și râu-i vrăjit. Trupuri albe firav se leagănă-n vânt. „Unul e Visul. Și noi suntem Unul.” Se aud copilele în șoaptă spunând.

Pavel Ferghete

VIAŢA Lumea, de la mine, mult aşteaptă, Să fiu spre nemurire o treaptă, Dar eu pornesc omenşte Mai cu stângul, mai cu dreptul, Luptându-mă să scot din mine, Inefabilul, cuvântul. Omul e ca o furnică, ori un Hopa Mitică, Chiar de cade cu povara, mereu se ridică, Aşa şi eu, pe ploaie sau pe arşiţă, Vă dăruiesc versurile mele, ca pe struguri dulci, de viţă, Mai pornesc cu stângul, mai pornesc cu dreptul, Mai îmi fac de cap, Dar de adevărul meu nu mă las, În poezia mea sunt Dumnezeu, Duhul sfânt şi Iisus Hristos Şi cuvântul mă doare până la os. Lumea de la mine mult aşteaptă, Poezia mea, spre nemurire va fi o treaptă.

Marinela STĂNESCU

LACRIMILE SATULUI Ne plâng satele pădurii Când bat clopote de-aramă, Se cutremură și murii Când la slujba lor ne cheamă. Cine oare să le-audă Când tot satu-i părăsit?! Tinerii-s plecați la trudă Într-un dor de negăsit!... Dintr-un sat plin de lumină, Cu hârjoană de copii Și cu zumzet de albină, A rămas doar slujba popii; A părintelui Costică... Și, cum merg cu multă grijă, Un bătrân și-o bătrânică, Într-un lemn tocit, de cârjă!... Par o umbră pe uliță, Nu se văd de mărăcini, Lângă casa lui Culiță Ce erau și buni vecini... Au ajuns la Sfânta Cruce Și se-apleacă-n rugăciune C-ar dori să mai apuce De la Domnul împăcăciune Și-apoi vor pleca departe, Ruga lor spre'naltul Cer Cum ne spune Sfânta Carte, Că nici morții nu mai pier!...


36

EPIGRAME

Gheorghe GROSU

Prostia

Cu prostul ce are carte Să te lupți, încă se poate, Dar cu prostul fără școală Lupta este colosală. Supărare Umblă câinii peste tot, Fie cald, sau fie frig, Vor să aibă, dar nu pot, În coadă câte-un covrig. Constatare Nu s-a pomenit să fie Și o criză în prostie; Mare este bucuria Că nu-i în CRIZĂ prostia. Realizare Cunoscut ca un om bogat, Reușind doar din furat, Având postul potrivit Tot ce-a luat i-a și priit. Atitudine De când e mare și tare, A uitat ce rude are, Vrea doar rude-apropiate, Numai dacă sunt bogate. Paradox În topul celor mai bogați, Cu avere foarte mare, Când îi analizezi, constați, Că unii n-au nicio valoare. Grațiere Pedeapsa ți-ai ispășit. Vezi ce faci în viitor. Dânsul răspunde cinstit:

-Voi fi mai prevăzător. Drama culturală Ce se-ntâmplă în cultură E ca-n dragoste. Păcat! Astăzi, din literature Numai scoți… cât ai băgat. Proverbială Ne luptăm cu mult avânt Doar cu morile de vânt După care ne vom bate Și cu morile stricate. Prudență Printre avuți când vă aflați Cinste să nu prea căutați. Cu cât bogatul e mai mare, Cinstea, încet, încet dispare… Corupția Corupției la noi I s-a declarat război. Dar, văzând că n-au ce face s-a semnat acord de pace… Suportarea adevărului Adevărul nu mai poate Să ducă minciuna în spate, Dar când minciuna-i sus-pusă… E musai să fie dusă.


37

Nicolae MĂTCAȘ

CATRENE CORALIGENE Degetul și pregetul Faptă fără preget Ca și răsuflată: Îi întinzi un deget Și-ți ia mâna toată. Lăcomia strică omenia Greu să dibui până Afli-de șufărie: Tu îi dai c-o mână, El îți ia c-o mie.

Mierea și oțetul Vitei biblice, bisulcei, Să-i dai dragostea curată. Oțetul de dar mai dulce-i Decât mierea cumpărată. Firea omului, eterna Firea omului, săraca, N-o schimbi nici cu-ncetinelul:

Când îi dai, îi fată vaca, Când îi ceri, moare vițelul. Datoria și prăvălia Cui îi dai pe datorie nu mai intră-n prăvălie, Pierzi prieteni, pierzi și bani, ba îți capeți și dușmani, Iar de-l vezi din întâmplare într-o piață din obor, Te sfidează cu-aroganța-i, parcă tu i-ai fi dator. Râia și datoria N-o-ntinde cu datoria: Se ține de tine scai. Datoria e ca râia, Nu te lasă pân’ n-o dai. Durabilitate Nu e floare la ureche, S-o porți pân’ se veștezește. Datoria, cât de veche, Ea nicicând nu putrezește. Minciuna credibilă Când nu-ntorni o datorie, Inventezi pricini o mie, Apoi alta și-ncă una, Pân’-o crezi și tu, minciuna. Descătușare Creditorii ipochimeni L-au făcut să cadă-n vrie. Nu mai e dator, căci nimeni Nu-i mai dă pe datorie. Urare Pune-ți-s-ar, soro, piua, Dezlega-mi-ți-s-ar ața. Ce poți face dimineața Nu poți face toată ziua.


38

PROZĂ

Horia CRIOS

MESAJUL

Raze piezişe de soare luminau cu parcimonie masa mea de lucru pe care se afla, deschis, volumul EPISTOLE CĂTRE LUCILIUS, al marelui Seneca. Încercam să înţeleg ce vrere întunecată l-a îndemnat să scrie când, cu zgomot formidabil, ecranul televizorului s-a făcut ţăndări. Din circuitele complexe ale aparatului curgea pe podea sânge, dar sânge de un albastru electric. Urmăream fermecat jocul picăturilor care alcătuiau, în căderea pe gresie, figuri de zei, de animale, de magi, de vraci, de oşteni.

– Bună ziua, m-a salutat neanderthalianul ridicându-se într-o rână din tabloul pictorului Zogu Zaharescu. În sfârşit, iată-ne ajunşi pe Pământ! Ştiţi, noi vrem să îndreptăm greşelile oamenilor de azi. Dumneavoastră, maestre, aţi subînchiriat acest colţ de peşteră doar pentru folosul personal?

Nu am catadixit să-i răspund; nici să întreb care voi?

– Unde-i vizuina pisicilor, a schimbat el vorba. Şi, curios, nu văd nicio femeie! Să ştiţi că este necesară o companie neliniştitoare… Mai ales pentru artiştii ca domnia voastră!

Într-o izbucnire de violenţă, m-am ridicat în picioare cu pistolul în mână, şi am întrerupt bogatul repertoriu de întrebări, urlând:

– Afară, ciudatule, altfel te pupă mă-ta rece, pus în pardesiu de scânduri!

Diferitele figuri de pe podea, care se întrupaseră, acum se apropiau ameninţătoare. Am tras două focuri; suficiente ca toată şleahta s-o ia la goană, îmbulzindu-se la uşă, cu teama că eu le-aş fi putut scrie şi chiar citi necrologul. Am zâmbit cu subînţeles. Ah, nu vă lipseşte instinctul de autoconservare, deci sunteţi muritori!

La picioarele fotoliului, cu faţa lipită de pământ, neanderthalianul mă implora, cu o voce alterată de spaimă, să nu-l omor.

Răspunsul meu a fost un hohot de râs mai înspăimântător decât hohotul Satanei, care a făcut biata fiinţă, spre deliciul meu, să tremure din toate mădularele. Aţintindu-l preţ de vreo treizeci de secunde cu o privire încărcată de silă şi dispreţ, i-am zis:

– Bine, nu te omor! Te pun în lanţ, îţi dau haleală şi de luni colindăm ţara, spunând lumii că eşti un Yeti pe care l-am prins în munţii Apuseni (păi, unde mai poţi întâlni asemenea glume ale Naturii?!) şi l-am domesticit. Să vezi atunci bani la mandea! Şi, gagiule, dacă-ţi trece prin minte s-o ştergi, mai bine lasă-te păgubaş! Ca să fiu perfect înţeles, i-am vârât ţeava Lugerului în bot. Panimaişi?

– Nu v-am spus că trebuie supravegheat permanent? Eu vorbesc, eu aud!

Din vocea prietenului meu, profesorul doctor I.M, posesorul unui calm britanic, răzbătea o iritare cu greu stăpânită.

– Domnule coleg, nu suntem o instituţie gen azilul Calist Arhiereul, cârâi medicul specialist ortoped G.P. De ce atâta tevatură pentru acest nebun primitiv şi semianalfabet?

Suspinând, prietenul meu zise: – Omul acesta, doctore, nu este nici

primitiv şi nici analfabet; este o veritabilă enciclopedie… Vino la cabinet; în timp ce bem o cafea, îţi voi spune povestea lui, poveste care a început pe vremea când Ana Pauker cerşea în genunchi specialişti de la ruşi pentru îndobitocirea celor din ţară.

Prezenţă zglobie, motanul împăiat mi-a deschis cheful de viaţă. Din adâncurile minţii mele, unde sălășluiesc tot soiul de monştri, un straniu îndemn cerea cu impetuozitate să dau drumul canarului, deoarece o merită din plin. Am deschis colivia, dar pasărea nu mai era. Doar gândurile îi rămăseseră acolo, împrăştiate pe zăbrele ca nişte perle de rouă şi un marcaj rutier, aproape şters, care, în lumina tot mai puţină a înserării, sucomba încetul cu încetul.

Doamne, micuţule prieten, ce superficial am putut să fiu! Adăpostit în acordurile trilurilor tale, ascultam fără să înţeleg că vijeliile cele mai mari nu din afară băteau, ci din sufletul tău de captiv.


39

Întors la masa de lucru, am început să răscolesc printre hârtiile din sertar, zicându-mi: După ce atinsese perfecţiunea, canarul a zburat la ceruri. Purta, în ochii orbi acum, imaginea unei mâini deschizând uşiţa coliviei.

Am găsit plicul adresat mie de canar cu multă vreme în urmă. L-am desfăcut cu gesturi febrile şi am scos o jumătate de coală, pe care pasărea scrisese:

WHISKY, ŢIGĂRI ŞI SINGURĂTATE… Ai grijă, unul dintre aceşti trei prieteni ai

tăi, într-o bună zi, va apăsa pe trăgaci!

Angela BURTEA

Clipa

Clipa! E clipa amândurora, a mea si a ta!

E clipa care ne-a îmbrățișat întru iubire! Nu, nu plâng, a fost doar o clipă de slăbiciune, o altfel de clipă, si tot din iubire fusese. Uitasem gustul clipelor frumoase, iar acum s-au întors, timpul le-a adus si tot el le va lua. Știu, își va cere tributul. Măcar să ne lase frumosul, împlinirea! Să fie răbdător!

Oare cum își va cere timpul tributul, te-ai întrebat vreodată? Știam, cunoșteam răspunsul:

-Nu vreau să mă gândesc! ai răspuns ușor îngândurat. Am ajuns la vârsta care nu-mi mai permite să privesc înapoi, dar nici înainte pe timp îndelungat. Proiectele mele sunt pe timp scurt, iar limita o îndepărtez în fiecare zi câte puțin.

-Iubirea e un proiect? E suflet, iar sufletului nu-i atribuim proiecte, am spus ușor nedumerită.

- Fals! E cel mai serios proiect, dar și cel mai sensibil. Aici nu lucrezi cu cifre, nu contabilizezi, nu măsori, nu cântărești, iar sufletul știe asta, fiindcă sufletul are rațiunea sa. Tu dragă, cât îmi ești de dragă! De ce întrebi atâtea?

Și dintr-odată n-am mai știut ce să răspund. Mă pierdusem ca de fiecare dată în lucruri mărunte, începusem să descos acolo unde era bine cusut, să despic firul care nu fusese împletit pentru a fi împuținat. Cu fire mărunte și subțiri lucru bun nu se face. Știam!

Ți-amintești? Mi-am așezat capul pe umărul tău și-am zâmbit. Încercam să-ți răspuns trăind timpul.

-Încapi atât de bine în inima mea! ai șoptit, zâmbind spre lumina ce izvora din mine. Și sunt atât de fericit că-ți pot spune te iubesc, încât timpul nu are nimic de-a face cu mine, cu tine, cu noi. A trecut prea mult, lăsând ca timpul să ne trăiască, i-am permis… nepermis de mult s-o facă pe grozavul, luându-ne drept marionete. Gata! Acum, trăim pentru a trăi.

Mi-am dus vârful degetelor spre coada ochilor. Voiam să fac nevăzută o lacrimă care se ivise cu nerușinare, iar tu înțelegeai, fără a privi.

-Să nu te întristezi când mă vezi îngândurat! mi-ai spus, trecându-ți palmele peste obrajii mei îmbujorați. Nu sunt gânduri de îngrijorare, ci e farmecul găsit în poezia noastră! El te transpune, îți aruncă peste fire nostalgia, determinându-te să nu fii niciodată singur, chiar și-atunci când doar cei patru pereți îți sunt martori. Puțini sunt aceia care trăiesc în câteva clipe cât alții într-un an. Ar trebui să fim recunoscători acelor clipe.

- Dar anii…, am bânguit eu. - Să nu fii supărată niciodată pe anii care

au trecut, ei ne ajută să înțelegem mai bine taina timpului, iar timpul aduce ceea ce trebuie, când trebuie. Acum e timpul nostru, bucură-te!

Și brațele tale s-au încărcat cu trupul meu. -E atât de frumos să ai cui spune te

iubesc! mi-ai șoptit melancolic, dar plin de încredere.

Și, din nou, mă simțeam atât de importantă!

De-atunci, clipele au căpătat altă dimensiune și niciuna nu seamănă una cu alta.


40

Scrisoarea domnitorului Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.

Bucureşti, 21 octombrie 1865 Documentul a fost transmis în 21 octombrie 1865, pe fondul creşterii nemulţumirilor faţă de politica lui Alexandru Ioan Cuza. Din textul scrisorii aflăm care era starea de spirit a domnitorului, dar şi situaţia politică internă şi externă a ţării. Vă prezentăm, mai jos, textul integral al scrisorii, aşa cum apare în lucrarea „Schinurile regilor“, de Eugen Teodoru: Sire, „Cînd Maiestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel căreia EA i-a încredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor si a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curînd să confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului român vor primi serioase garanţii. Această nouă stare de lucruri cerea un om nou — concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa, unei renovaţii politice atît de preţioase pentru ţara mea. M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie să ţii treaz patriotismul românilor, impunînd limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional. După şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că

am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului. În aceasta, Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituţională, poate totuşi să demonstreze că nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor făcîndu-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernămînt pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate. Din fericire, progresul are legi invincibile, în ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor noastre, România a pornit înainte. Principatele, prada străinilor Am fost destul de fericit să realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi pun, frîu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia justiţiei, care lasă mult de dorit, s-a ameliorat sub influenţa Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la încercări pe care le cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele; Curtea de conturi şi Casa de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau


41

aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie, o alta va fi construită in primăvară. Sînt în preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale, în sfîrşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sînt strîns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decît patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datînd din timpul domniei împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe nu ne veneau decît din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate în Franţa; douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datoresc generozităţii Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite comunelor, în care am constituit un serviciu de gardă care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi două de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decît trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele ruseşti sau austriece, am astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin rezervele noastre duble la triplul efectivului sau normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sînt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va completa în curînd ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărcă prea mult bugetul statului. Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a

progresat în mod vizibil. Trebuie să ne amintim ce a fost altădată în Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia marile schimbări care s-au realizat. Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost prada străinilor, cînd un loc de trecere, cînd un cîmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pămîntul nostru, Rusia, stăpînă atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cît au apăsat aceste încercări teribile asupra ţării atît din punct de vedere moral cit şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sînt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum cîţiva ani ca o onoare. Într-un cuvînt, Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţă: el este român şi nimic altceva decît român. Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizîndu-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gîndului meu, raportînd toate succesele puternicii protecţii a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a domniei mele, m-am simţit susţinut de mina Franţei şi m-am obişnuit să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau. Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţii atît de arzătoare în Europa orientală. Contînd tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre imperiale am îndrăznit eu să stabilesc, pe Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie între România şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului. Dar de cîtva timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Maiestatea Voastră


42

imperială să-mi permită să-i expun în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întîmpin. Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sînt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care providenţa mi l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobîndite pînă acum de România şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie cînd Monitorul a publicat, în două rînduri, în cursul lunii septembrie, rînduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară. Ce vederi au inspirat aceste rînduri ? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate de presa Austriei asupra acestor calcule care fac din Principatele Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-as fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii române independente poate fi sacrificată atîta timp cît glasul împăratului Napoleon va fi preponderent în lume. Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează să împiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea ca, neputînd judeca decît după rezultate, Maiestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mîini mai abile decît ale mele, eu sînt gata, Sire, să cobor de pe tron. Maiestatea Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială îl va socoti favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice

combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsînd un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decît stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat, de la început decît ca o penibilă povară. Nu-mi va rămîne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale. Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Maiestăţii Voastre imperiale pentru poporul român. Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sînt al Maiestăţii Voastre imperiale Sire, prea umil şi prea plecat servitor, A. I.Cuza“.

Domnitorul Alexandru Ioan CUZA

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) este considerat unul dintre întemeietorii României moderne. Domnul providențial al Unirii Principatelor Române, a dat pământ ţăranilor, a introdus obligativitatea învăţământului primar, a pus temelia Armatei moderne, a reorganizat administraţia, justiţia, finanţele, etc. Pe data de 24 ianuarie 2019 se împlinesc 160 de ani de la Mica Unire, dintre Moldova şi Ţara Românească, din anul 1859. Unirea de la Focșani, a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român, care s-a realizat la 1 Decembrie 1918.


43

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Scrisoare pastorală. Familia în proverbele românești (I). Familia este una dintre temele cele mai bine reprezentate în proverbele românești, ea fiind cea mai veche instituție din istoria poporului român. Sute de proverbe privesc cele mai multe aspecte ale familiei, începând cu Taina Sfintei Cununii. Proverbele devin cele mai credibile documente din cultura populară, din care putem desprinde concepția poporului român privind instituția familiei. Subliniez, în cunoștință de cauză, că nu am găsit nicăieri nici măcar o aluzie la o așa-zisă căsătorie între persoane de același sex. O astfel de legătură a fost străină poporului român. Întotdeauna bunul-simț și buna-cuviință au condus relațiile dintre oameni, iar familia a fost o valoare cu care strămoșii noștri nu au glumit și nu s-au jucat. Ei au fost conștienți că familia este întemeiată de Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii și are un rol esențial în perpetuarea vieții pe pământ. Taina Sfintei Cununii este cea mai bine reprezentată dintre Sfintele Taine în proverbele românești. Sute de proverbe și zicători există în colecția lui Iuliu Zanne pe această temă. În aceste proverbe găsim idei interesante privind întemeietorul Tainei Sf. Cununii, primitorii, forma, efectele ei. Întâlnim proverbe privind imaginea familiei ideale și însușirile pozitive și negative ale soților, relațiile cu părinții, rudele, nașii, divorțul, recăsătorirea, avortul, superstițiile și multe altele. Sunt constatări și îndemnuri practice, rezultate din experiența de viață a poporului român. Foarte interesant este însă faptul că toate aceste proverbe reflectă o concepție profund creștină despre lume și viață, despre aspectele cele mai sensibile ale învățăturii creștine.

Așadar, despre Sfânta Cununie găsim următoarele proverbe și zicători în cele zece volume ale culegerii lui Iuliu Zanne. I. Necesitatea. Sfânta Cununie este:

a. o împlinire a voinței divine: ,,Când tu te depărtezi prin pustietăți de facerea de copii, împotriva firii, socotește-te că te depărtezi de porunca lui Dumnezeu, ce Însuși El a orânduit facerea de copii prin urmarea firii, pentru cinstea Lui, o taină dumnezeiască”(VIII, 396); ,,Căsătoria cea mai firească datorie omenească, de Domnul întocmită. Cine de ea se depărtează nu se mai numește om, ci proclet și satană, că satana pururi voiește să te vadă cufundat în păcate”(VIII, 267); ,,Căsătoria este rânduiala cea mai bună de Domnul întocmită. De ea să te ții”(VIII, 267); ,,Cine făptura lui Dumnezeu de soție n-o primește, acela nelegiuit de Domnul se socotește, că la porunca Lui se-mpotrivește”(VIII, 538); ,,Domnul pe muiere cu bărbat a însoțit-o, de-aceea fără bărbat nicicum să nu rămână”(VIII, 538); ,,Omul singur nu s-a zidit, ci împreună cu soție, de-aceea fără soție nu se cuvine să fie”(VIII, 537); ,,Vai de acela ce suferă de soție; ce cuvânt va da Celui ce l-a zidit împreună cu soție”(VIII, 537);

b. o împlinire naturală a vieții umane: ,,Căsătoria la om mare greutate, dar și o datorie după fire, cu mai mare dreptate. Nu te depărta de această datorie”(VIII, 267); ,,Căsătoria la om și când rea se socotește, cu plăcere se privește”(VIII, 267); ,,Căsătoria plină de ghimpi, dar de ghimpi cu trandafiri. Suferă ghimpii pentru mirosul trandafirilor”(VIII, 267); ,,Dacă inima îți cere,/Te-nsoară și-ți ia muiere”(IV, 392); Căsătoria te arată că ești om, nu dobitoc. Nu te depărta de ea”(VIII, 267).

c. obținerea unui statut social superior: ,,Bărbatul neînsurat ca cel mai spurcat și muierea nemăritată ca o roabă a tuturor”(VIII, 269); ,,Cel neînsurat, ca fulgii când vântul îi bate, într-o parte și în alta s-aruncă, fuge, zboară și nicăieri nu s-așează”(IX, 74); ,,Dacă nu m-am căsătorit,/Nici nu m-am călugărit”(X, 254); ,,Două tagme de oameni nu se căsătoresc: filosofii și călugării. Filosofii ca să petreacă în odihnă, iar călugării ca să adune avere dracilor”(VIII, 269); ,,Omul fără soție – o casă pustie”(VIII, 537); ,,Omul fără soție,/ Ca o casă pustie”(IV, 616); ,,Omul necăsătorit, ca boul neîmblânzit”(IX, 74); ,,Omul necăsătorit, ca un


44

pustnic în pustie”(IX, 74); ,,Ori te însoară, ori te fă ostaș, ori te fă călugăr”(IV, 392);

d. împlinirea unei echități divine și naturale: ,,Căsătoria la cei blestemați o viață ticăloasă (aduce), că de gâlcevi și de ocări nici un minut nu scapă, de nu și de bătăi mai de multe ori, iar la cei buni (este) un rai desăvârșit”(VIII, 267); ,,Căsătoria se pare a fi cel mai supărător lucru, că unul altuia trebuie să sufere orice cusur să va întâmpla să aibă”(VIII, 267); ,,De însurat și de coate goale să nu se vaite nimeni”(IV, 399); ,,De însurătoare și de coate goale nu scapă nimeni”(IV, 400); ,,De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata”(II, 619); ,,Omul din fire așa s-a urzit, că fără soție nicicum să fie; cine-mpotrivă urmează de omenire se depărtează”(VIII, 537);

e. rezolvarea unor probleme familiale: ,,Cea mai mare greutate – fata nemăritată”(VIII, 380); ,,Gândești că e măritișul păpușe”(IV, 445); ,,Omul o nevastă și o pisică trebuie să aibă în casă”(IV, 498);

f. nevoia de ajutor: ,,Ori să nu te mai căsătorești, sau de te căsătorești, amândoi la un jug împreună să trageți”(VIII, 267); ,,Vai de casa aceea ce-i lipsește muierea”(VIII, 229);

g. o restabilire a statutului bărbatului și femeii: ,,Mai bine măritată, fie și cu un prost, decât nemăritată și defăimată; că măritișul cinste îți aduce, iar nemăritișul la mari greșeli te duce”(VIII, 380); II. Definiția este aproape completă: ,,Căsătoria se-nțelege o-mpreunare după lege, după voința și porunca Domnului, că din început doi a făcut(…). Cine se atinge de căsătoria altuia de însăși porunca Domnului se atinge”(VIII, 267). III. Întemeietorul este Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului. Nu găsim nici o referință în acest sens privitoare la Mântuitorul Iisus Hristos. Cel ce le-a zidit pe toate a zidit și pe protopărinții neamului omenesc, pe care i-a destinat să fie împreună, bărbat și femeie. După modelul primilor oameni se unesc azi și tinerii prin Taina Sfintei Cununii: ,,Ziditorul lumii cu soție te-a făcut și tu fugi de soție, o ce nelegiuire”(VIII, 537); ,,Domnul pe om din început cu soție l-a făcut de-aceea fără soție împotriva Domnului nicicum să nu fie”(VIII, 538); ,,Un bărbat și o muiere Domnul numai a făcut, vrând ca să arate că și bărbatul și muierea

un soț trebuie să aibă pururi nelipsit. Urmează și tu după porunca Domnului, că de te vei depărta, în grea osândă vei cădea”(VIII, 537). IV. Săvârșitorul nu este menționat în proverbele din colecția lui Iuliu Zanne. V. Primitorii sunt doi tineri, bărbat și femeie, care se hotărăsc de bunăvoie și nesiliți de nimeni să-și trăiască tot restul vieții împreună, pentru a se iubi, a naște și a crește copii și a se ajuta reciproc. Alegerea viitorului soț sau a viitoarei soții este un examen deosebit de greu pentru oricine, seriozitatea actului căsătoriei în sine fiind deosebit de important: ,,A-și căuta cal de mire”(IV, 450); ,,A-și lua păcatul în casă”(VII, 75); ,,Când se-nsoară/Nu-i de moară”(IV, 395). Bărbatul este superior femeii, în sensul că el este cel care alege cel dintâi, cel care propune femeii/fetei căsătoria, îi ,,cere mâna”, o cere în căsătorie. Fiecare își are criteriile lui după care se conduce când își alege soțul sau soția: ,,Însoară când vrei, mărită când poți”(IV, 395). Totuși, la nuntă ,,Mai mulți se uită la mireasă decât la ginere”(IV, 452). Uneori intervin și părinții, care au un cuvânt greu de spus, având în vedere experiența lor de viață și autoritatea ce-o au asupra tinerilor: ,,La căsătorie părinții să aleagă norocirea tinerilor ca niște pătimași, că tinerii nu o pot cunoaște în furia tinerețelor, socotind că orice zboară se mănâncă, de-aceea pururi se înșeală”(VIII, 268). Perioada premergătoare căsătoriei este o perioadă de euforie: ,,Cui stă gândul la-nsurat/ Umblă parcă este beat”(IV, 399). Tânărul trebuie să aibă în vedere natura omenească, cu calitățile și defectele ei, ci nu neapărat femeia ideală: ,,Cine caută nevastă fără cusur, nensurat rămâne”(IV, 510); ,,Cui stă gândul la-nsurat/ Umblă parcă este beat”(IV, 399); Nimeni nu poate să știe evoluția ulterioară a tinerei familii și tocmai de aceea asemănările cu loteria, apelul la ideea de noroc sunt frecvente în proverbe: ,,La căsătorie, ca la loterie: o mie pierd și unul abia nimerește”(VIII, 268). Creatorul popular nu exclude nici o ,,perioadă de probă înainte de nuntă, pentru ca tinerii să-și dea mai bine seama dacă se potrivesc și au șanse de a încheia o căsnicie solidă: ,,La căsătorie, ca mai bine să placă, ar trebui să urmeze ca la închiriere, pe câtă vreme să vor putea tocmi”(VIII, 268). Important ar fi ca cei doi să se potrivească, atât în ce privește calitățile, cât și defectele: ,,La muiere rea, bărbat și mai rău,


45

cu mult mai bine i se cuvine; c-acela numai îi dă de cap”(VIII, 351). În astfel de situații, sunt potrivite proverbele: ,,N-a rupt dracul degeaba opincile până i-a adunat”(VI, 600); ,,Parcă i-a înjugat dracu”(VI, 629); ,,Și-a găsit mireasă, ca preoteasa glasul al șaptelea”(X, 265). Modernismul se resimte și în limbajul folosit de cei doi tineri: ,,Mai înainte din vechime, cu ,,nene” și cu ,,leliță”, cu ,,mamă” și cu ,,tată” ne căsătoream îndată, iar acum cu ,,domnule” și ,,domnișorul meu”, cu ,,doamna mea” și ,,domnișoara mea” ne uităm unul la altul și mâna nimănuia nu o mai dăm”(VIII, 268). Pentru oricine este posibilă alegerea soțului sau soției, chiar dacă acest lucru i se pare deosebit de greu sau imposibil: ,,Nu-i departe casa cu mireasa”(IV, 451). Alegerea trebuie făcută însă cu multă grijă, având în vedere seriozitatea căsătoriei ca act religios și social: ,,Pânză și nevastă noaptea să nu-ți alegi”(IV, 505, 616); ,,Pleacă și te-nsoară/Pe rând, ca la moară”(IV, 392). Dintre acestea menționăm: - bogăția: ,,Cai și boi când vrei să alegi la soi bun atunci alergi, iar nevastă când îți alegi la sume de bani alergi. Vai de alegerea și alergătura ce faci”(VIII, 400); ,,Când vrei să te măriți, caută la om, nu la neam și avere, că din prost se face de neam și din sărac bogat, iar din neom om cu mare nevoință”(VIII, 380); ,,Ia-ți nevastă săracă, ca să-ți zică: fă ce știi tu”(IV, 500); ,,Pe cea săracă o depărtăm, cât de cinstită fie, iar pe cea bogată o rugăm, cât de împotrivită fie, că bărbații se cunună nu cu a lor neveste, ci cu ale lor mari zestre, căindu-se mai în urmă, când le dă cu piciorul. Vezi să nu o pați”(VIII, 268-269); - frumusețea: ,,Cine caută nevastă frumoasă, bogată și de neam mare stăpân își ia în capul lui, iar nu nevastă de viață”(VIII, 400); ,,Cu cât muierea mai frumoasă, cu atât mai păcătoasă”(VIII, 353); ,,Frumoasă de vei lua, de obște o vei avea; urâtă de vei lua, moartea-n casă-ți vei avea. Alege din două una, ca să nu rămâi singur”(VIII, 353); ,,Nu la față, ci la minte să te uiți mai bine, când nevastă îți alegi”(VIII, 400); ,,Mirele nu se plânge când mireasa e prea frumoasă”(IV, 449); ,,Pentru gustul tău să-ți alegi pe cea mai frumoasă, fie și nebună, dar pentru căsătorie să-ți alegi pe cea mai înțeleaptă”(VIII, 268); ,,Se duc goștii și rămâne

mireasa”(IV, 451); ,,Se duce nunta, rămâne gavia”(X, 270); - starea socială: ,,Cu mai mari decât tine când te vei căsători, în loc de rude, stăpâni vei dobândi. Vezi să nu o pați”(VIII, 267); - diferite interese: ,,Toți pentru neveste la interes au alergat, de-aceea bun cu rău s-a amestecat”(VIII, 400).

Sfaturi părintești. Din scrierile Sfântului Ioan de Kronstadt, selectăm un fragment intitulat sugestiv VIAȚA NOASTRĂ. Iată-l: ,,Viața noastră, ce este ea oare? Arderea unei lumânări. Ajunge să sufle în ea Cel care a aprins-o ca sa se stingă. Viața noastră, ce este ea oare? Drumul unui călător; odată ajuns la un anumit soroc, porțile i se deschid, își lasă hainele (trupul) și toiagul de pelerin și intră în casă. Viața noastră, ce este ea oare? Îndelungat și sângeros război pentru cucerirea adevăratei patrii și a adevăratei libertăți. La capătul războiului ești fie învingător, fie învins, chemat de pe câmpul de luptă la locul răsplății ca să primești de la Dreptul Judecător fie răsplata și slava veșnice, fie osândă și rușine veșnice. Viața noastră e un joc de copii, nu însă unul nevinovat, ci culpabil. Fiindcă, deși avem minte sănătoasă și ne cunoaștem scopul vieții, nu dăm importanță acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane și fără noimă. De aceea am spus că viața noastră este un nescuzabil joc de copii. Lăcomia ne face să ne pasionăm de mâncare și băutură, în loc să le folosim pe acestea pentru alimentația strict necesară a trupului și pentru susținerea vieții trupești. Ne pasionăm de haine, în loc să ne mulțumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-l de acțiunea nocivă a stihiilor; ne pasionăm de argint și de aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux și plăcere, în loc să le întrebuințăm pentru satisfacerea unor necesități, iar surplusul să-l dăm săracilor; ne pasionăm de locuințele noastre și de mulțimea obiectelor care le împodobesc bogat și cu fantezie, în loc să ne mulțumim cu un adăpost sigur și decent și cu lucrările decente și strict necesare traiului; ne pasionăm și de calitățile noastre spirituale: minte, imaginație, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea păcatului și deșertăciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce este pământesc și corupt, în loc să ne punem însușirile în primul rând în slujba lui Dumnezeu, a cunoașterii de Dumnezeu,


46

preaînțeleptul Creator a toată făptura, în slujba rugăciunii – rugându-L, cerându-I și preamărindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arăta unii altora iubire și respect; și numai după aceea, și doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va rămâne cândva în urma noastră. Ne pasionăm de cunoștințele noastre asupra zădărniciilor lumii și, pentru a ni le înmulți, pierdem timpul prețios, care ne este dat pentru a ne pregăti pentru veșnicie. Nu arareori ne „pasionăm” de serviciu, de îndatoririle noastre, dar nu în sensul că ni le-am îndeplini corect, ci dimpotrivă, fără silință, superficial, lucrând mai mult în interes personal, pentru a obține un profit. Ne pasionăm după oameni arătoși, sau după frumoasele reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre; ne pasionăm de timp, care trebuie folosit cu înțelepciune, fără a-l irosi în jocuri și distracții; ne pasionăm, în sfârșit, de noi înșine, făcând din noi un fel de idoli, înaintea cărora ne închinăm noi înșine și pentru care căutăm și alți închinători. Cine ar fi în stare să ne descrie și să ne deplângă nemernicia, imensa deșertăciune căreia îi slujim, nenorocirea căreia i ne dăruim de bunăvoie? Ce răspuns vom da nemuritorului Împărat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatălui Său să judece viii și morții, să dea în vileag tainele inimilor, să primească răspunsul nostru pentru toate câte am făcut și am zis? Vai nouă! Vai nouă, celor ce purtăm numele lui Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtăm numele lui Hristos, dar care nu urmăm învățătura Evangheliei Sale. Vai noua, „nepăsători la astfel de mântuire” (Evrei 2, 3)! Vai nouă, că nu avem credință creștinească, speranță și iubire creștinească! Vai nouă, cei ce am iubit veacul acesta fățarnic și trecător și care nu ne-am arătat râvnitori să moștenim veacul celălalt, cel ce urmează morții noastre cu trupul stricăcios, veacul de dincolo de „perdeaua” de carne pe care o vedem acum.”

Poezii și povești pentru copii

Ultima sculptură a Prof. Cristian Petru Bălan se intitulează FETIȚA ȘI CALUL (făcută în luna decembrie 2018). Sculptura aceasta ilustrează poezia scrisă de autor pentru copii, intitulată „CALUL TATEI E BOLNAV...

CALUL TATEI E BOLNAV... Căluțul nostru e bătrân - Ani mulți el ne-a slujit; Se mulțumea cu-n braț de fân Și-amarnic a muncit. Din zori de zi, pe câmp îl lua Cu plugul la arat. Trăgea din greu și-abia sufla - Ce mult ne-a ajutat ! Urcând la deal, se opintea De mari poveri trăgând, Tata din spate-l împingea Și amândoi oftând... Era căluțul nostru blând - Noi toți mult îl iubeam. În grajd veneam la el, pe rând, Și hrană-i aduceam: Ovăz cu grâu în lapte fiert Când sta la țesălat. Ne mulțumea blând și inert Cu-n dulce nechezat... Dar într-o zi tata ne-a spus: „Murguțu e bolnav; Îi tremură buza de sus Și-l văd tot mai firav... Ieri din picioare a picat Și-avea lacrimi curgând.


47

N-o să-l mai pun la vreun cărat, Că-l pierdem în curând...” Atunci spre grajd iute-am fugit, De gât l-am luat cu jele Iar lacrimile i-am topit În lacrimile mele... Glen Ellyn, USA - 10 dec. 2018

Vasile GROZA

Iluzionistul

Astăzi marele spectacol Recuzita mă aşteaptă Nu, nu este un miracol! Unde dai şi unde crapă? Acesta îmi este rolul Cu-o baghetă magică O să zboare porumbelul Nu intraţi în panică! Nu-i cazul, nu vă miraţi O să iasă baba cloanţa Dar să nu vă speriaţi Că punem la uşă clanţa! Şi uite aşa o să vedeţi De sus costumul atârnat O s-apară ea, nu mă credeţi? Magician adevărat Tot ce fac tot ce desfac Este-o mare frenezie Să fac la copii pe plac Şi să fie veselie!

Vitejie

Auzind că vine zmeul cel rău Să o fure pe Prinţesa stăpâna sa, Motanul încălţat şi vulturul prietenul său Cu arma-n mână ieşiră-n cale pentru a o apăra! Bufniţa sus în copac stătea

Cu ochii cât cepele Cu scopul de-ai anunţa Venirea Zmeului, să-nceapă luptele! Zmeul când îi văzu se-opri pe loc Crezând că-i face-o primire triumfală Dar nu făcu doi paşi şi auzi un poc!... Şi speriat se-ntoarce fugind cu paşii dând năvală! Cu bucuria-n suflet că a avut noroc! În viaţă prima oară!

Gheorghe Antohi

Ionică şi luna Băieţelul vrea cu mâna Niţeluş să prindă luna, S-o ducă la el acasă Ştie că luna-i divină, Că e a nopţii regină. Vrea ca somnul să-i vegheze, Curtea să i-o lumineze. -Stai cuminte, Ionică! Îi vorbeşte Azorică. Tu nu vezi că luna n-are Nici mânuţă, nici picioare? Luna e ca un dovleac Ce se oglindeşte-n lac. Înăuntru cred că are Multe, multe felinare. Sau are o lampă mare Cu lumină de la soare. Cum vrei s-o aduci de sus Dacă scară n-ai adus? Ionică-i dă dreptate, S-o aducă-acum, nu poate. Dar e sigur că-ntr-o zi, Negreşit, va reuşi.


48

Citate alese despre educație

Lângă un citat deosebit, o carte motivaţională s-ar putea să-ţi schimbe viaţa.

1. Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce-a fost învăţat a fost uitat. Burrhus Frederic Skinner2. Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. M. Eminescu 3. Cei care educa copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţa; de aceea pe lângă viaţa, dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i. Aristotel 4. Nimeni nu a murit datorită expunerii timp îndelungat la educaţie. Robert M. Hensel 5. Rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel 6. Un om educat se deosebeşte de un om needucat, aşa cum un om viu se deosebeşte de un om mort. Aristotel 7. Exemplul este cel mă bun percept. Aesop 8. Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume şi mai scump şi mai curat, decât omul procopsit la învăţătură. Mihail Sadoveanu 9. Educaţia este cea mai bună provizie pe care o poţi face pentru bătrâneţe. Aristotel 10. Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas. Socrate 11. Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte. Confucius 12. Citeşte nu pentru a contrazice nici pentru a crede, ci pentru a cântări şi a lua în considerare. Francis Bacon 13. Baza oricărei formaţii intelectuale, civice, morale, trebuie pusă în anii şcolii primare. Ştefan Augustin Doinaş 14. Educaţia unui popor se judecă după ţinută de pe stradă. Văzând grosolănia pe strada eşti sigur că o vei găsi şi în casă. Edmondo De Amicis 15. Şcoala vieţii asigura în primul rând coafura circumvoluţiunilor. Vasile Ghica 16. Școala pregăteşte tineretul pentru zbor, nu pentru praznic. Vasile Ghica 17. Scopul educaţiei este transferul de flacără. Vasile Ghica 18. Educaţie, când dai viaţa cuiva, lasă-i şi modul de întrebuinţare. Valeriu Butulescu 19. Pregătirea înseamnă totul. Conopida nu este altceva decât o varză care a fost educată într-un colegiu. Mark Twain

20. Timpul petrecut de profesor pentru a explica ceva este invers proporţional cu informaţia reţinută de studenţi. Edward A. Murphy 21. Nu are importanţă cât de mult înveţi pentru examen, ţi se va pune o întrebare din acea mică parte de materie pe care nu ai mai apucat să o mai înveţi. Edward A. Murphy 22. În ochii profesorului tău întotdeauna vei greşi, deci nu te mai chinui să încerci. Edward A. Murphy 23. Întotdeauna acel examen la care vei absenta va fi mai uşor decât acele examene la care ai participat. Edward A. Murphy 24. Un subiect interesant pentru profesor va fi întotdeauna un subiect plictisitor pentru studenţi. Edward A. Murphy 25. Legile lui Murphy despre învăţământ: Bateriile calculatorului de buzunar, de care te-ai folosit tot semestrul vor ceda tocmai când vei avea de susţinut examenul final la matematică. Edward A. Murphy 26. Dacă trebuie să susţii un examen cu cărţile pe bancă, în mod sigur vei uita cărţile acasă. Edward A. Murphy 27. Cu cât înveţi mai mult pentru un examen, cu atât vei fi mai nesigur în privinţa răspunsurilor pe care le vei da la examen. Edward A. Murphy 28. Orarul claselor este de aşa maniera stabilit astfel încât studenţii să piardă maximum de timp între cursuri. Edward A. Murphy 29. Întotdeauna timpul va trece mai uşor atunci când eşti liber, în comparaţie cu timpul pe care îl petreci la școală. Edward A. Murphy 30. Educaţia ne-a făcut ceea ce suntem. Claude Adrien Helvetius 31. O bună educaţie cere că educatorul să inspire elevului stimă şi respect, şi nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea individualităţii elevilor şi prin asuprirea stimei de sine. Samuel Smiles 32. Educaţia pe care o primeşti la colegiu îţi arată cât de puţin ştim în realitate. Thomas Chandler Haliburton 33. Educaţia întregii lumi este mai presus de orice. Pierre Athanase Larousse 34. Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas. Socrate 35. Scopul educaţiei ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acţioneze şi să gândească independent şi care, în acelaşi timp, să vadă în slujirea comunităţii realizarea supremă a vieţii lor. Albert Einstein


49

Cronici literare, recenzii, comentarii

Geo CĂLUGĂRU despre vol. „CITADELA PERPETUĂ”, autor Nicolae VASILE, Editura

Neverland, Bucureşti, 2018

MARGINALII LA O CARTE EVENIMENT-

„CITADELA PERPETUĂ” SAU CUM SĂ-ȚI TRANSFORMI

SEMENII ÎN FRAȚI Primul lucru care m-a trezit în momentul în care m-am aplecat asupra manuscrisului inginerului scriitor sau, de ce nu, scriitorului inginer, Nicolae Vasile, a fost mottoul: Obligă-i să clădească un turn împreună și-i vei transforma în frați. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunțe. (Antoine de Saint-Exupery, Citadela) Întâlnirea cu nelimita forței de convingere a celor două adevăruri, probate și continuând să se probeze în viața de toate zilele, a avut tăria izbiturii unui pumn, care te doboară și nu te mai ridici sau te doboară dar te ridici, decis să te măsori cu cel care ți-a făcut provocarea. Ridicându-mă, deodată, am înțeles din titlul operei din care face parte acest motto „Citadela”, că este vorba de o construcție umană interioară, care, odată începută, nu trebuie, oricât ar fi de greu, întreruptă. Are o menire nobilă supremă și calitatea de a ne asigura un parcurs nelimitat în timp al „luptei cu inerția”, atât de timpuriu și de nedrept, curmată în cazul nemuritorului autor al capodoperei „Moartea Căprioarei”. Această menire am subliniat-o în titlul acestui cuvânt de întâmpinare a cărții. Trezirea mea, amintită anterior, s-a datorat omonimiei parțiale a titlului operei dat de cei doi autori, Citadela, la care scriitorul Nicolae Vasile, intuind cu multă abilitate caracterul de proces în desfășurare, fără limită de timp, a acestei zidiri

interioare, a adăugat cuvântul calificant, perpetuă, prin urmare CITADELA PERPETUĂ, asumându-și prin această carte eveniment faptul de a fi părtaș la înălțimea imperios necesară a acesteia. Se știe prea bine importanța pe care comerciantul o acordă ambalajului, de aici zicerea cum că acesta vinde marfa, cu deosebirea, de la cer la pământ, că, în privința domnului Nicolae Vasile, ambalajul respectiv, titlul, este atât de profund gândit și fericit ales, că între formă și conținut există o corespondență deplină. Mai mult chiar, eu am descoperit în titluri elemente ce-i definesc personalitatea inconfundabilă, după cum voi arăta în continuare. Atât de lovit din toate direcțiile de valurile vieții, Domnia Sa și-a aflat „Punctul se sprijin” în atât de dificilul de realizat „Echilibrul marinarului” și ajuns la concluzia că „Reinventarea omului” este doar o chestiune de timp. S-a născut în „Grădina Domnului” și a trăit riscurile cuprinse în „Dominoul iubirii”, îndulcindu-le cu „Poeziile copilăriei”. Drumul către adevărul cuprins în zicala memorabilă „E o măsură în toate” la care aș adăuga și că „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, adevăr pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, și l-a asumat pe cont propriu, iar rezultatele acestei asumări sunt prezente și evidente , atât în plan profesional, la nivel de vârf, cât și în zonele atingătoare și mângâietoare de suflet- cultură umanistă cu derivatele sale literar artistice: poezie, proză, roman, teatru, dar și în realizarea importantului factor numit ecou, rodind în bogăție și diversitate formativ-educative în activitatea sa de animator cultural de excepție. Trăirea într-o lume a exceselor de tot felul, a bulversărilor, devenite periculoase, prin apariția comițătorilor lor precum a ciupercilor după ploaie, erijându-se cu tupeu în formatori de opinie, este transpusă poetic prin: „Au tăbărât toți cu lumina pe el,/ nu se mai poate trăi de niciun fel,/ s-au pus cele sfinte pe el.../ încât „Bietul om,... /mai bine rămânea în pom!... E firesc că „Bietul om”,... să se simtă, „Răpus de lumină”, cum sună titlul primei descrieri, foarte exacte a realității lumii prezente, primul pas dintre cei o sută, pe care îl face într-o lume din a cărei bogăție, sărăcie, complexitate, varietate, având în vedere toate planurile cunoașterii și


50

înfăptuirilor umane, multe dintre aceste prizând absurdul, fără însă a ne da impresia că autorul și-a pierdut încrederea, că, odată străbătut tunelul, la capătul acestuia, va stăpâni speranța, căreia, pe parcursul cărții, îi găsește suficiente motive de a rămâne vie și să triumfe, nepropovăduind, în niciun caz, urmarea pustiului. În același poem de debut al cărții, deplin conștient de periculozitatea exceselor de: parcă am fi luat o boală/ de stăm prea mult la Soare/ (încât) ne ardem sau chiar ne topim/ de atâta lumină divină/ orbim sau înnebunim/ (așa încât) stau și gândesc, ca un prost,/ nu poate fi și pentru lumină un post? Necesitatea fiind atât de stringentă, posibilitatea evocată se și produce: Și postul de lumină a fost!... A durat două zile și două nopți- în poezie, căci în realitate, care nu este o convenție, aceste „nopți ale ignoranței, ale refuzului cunoașterii, au însemnat ere istorice, cu daune uriașe pe toate planurile, inclusiv pe cele de ordin moral, de conștiință, de credință. Cum, după noapte, vine zi-vorba cântecului, și numai a lui, „După un post de lumină, o discuție despre cele imateriale este foarte potrivită, dar o discuție cât se poate de fără suflet”. Și așa am ajuns la pasul 3 din cei o sută, însoțindu-l tot atâția câți numără și anii de la momentul înfăptuirii Everestului împlinirilor istorice ale neamului și patriei noastre-România. Sunt mulți termeni ce țin de formația științifică, inginerească, filozofică, inventică și încă altele, pentru a defini spectrul preocupărilor autorului, pe care, ca să nu greșesc, nu le mai numesc, încât, a-l numi și a-l considera pe domnul Nicolae Vasile o personalitate ce ține de Renaștere, eră binecuvântată de Dumnezeu, nu este deloc o exagerare. Modul cum și-a structurat acest demers, deopotrivă științific dar și literar, ne arată că și-a cumpănit cu chibzuință intențiile, încât, îl putem considera o ofrandă de lumină pe altarul acestei împliniri astrale a istoriei neamului nostru. Volumul „Citadela perpetuă” a fost alcătuit pe două paliere, suficient de cuprinzătoare, ca număr de pagini, în măsură să convingă asupra a două idei, vitale ca importanță, pentru scriitor: „GÂNDUL, CA GLONȚUL” și „ANUL, CA CERCUL”. „Glonțul” este luat aici ca termen de comparație pentru „Gând”, acesta fiind termenul de referință al sintagmei, prin urmare, viteza de deplasare a

celor două este considerată comparabilă. Spre deosebire de glonț, însă, care doar ucide sau rănește corpul, gândul acționează ambivalent și o face asupra sufletului, putând atât ucide sau răni, cât și alina sau mângâia, accentul fiind pe cele din urmă. În sintagma „ANUL, CA CERCUL”, anul este întregul, închipuit în formă de cerc, în care cele 12 luni, la care se referă cu multă iscusință, sunt spițele unei roți. Aici, de fapt, vorbim despre roata timpului și ne este sugerată ciclicitatea curgerii vieții. În câteva locuri, autorul ne explică de ce este imperios necesară o abordare precum cea a Domniei Sale, „integratoare, bazată pe teoria sistemelor, unde își găsesc locul și dorințele, și percepțiile, și acțiunile etc., care în conceptele mai vechi se excludeau reciproc (în prezent) au explicații, evident într-un alt mod decât accepțiunea tradițională, inclusiv problemele care privesc sufletul.” Până și domnului Nicolae Vasile, care a întâlnit și a descoperit atât de multe, în domenii care i-au consacrat personalitatea, i se pare că: „Este curios cum un instrument științific atât de puternic cum este teoria sistemelor, născută din domeniul psihologiei, prin publicațiile lui Ștefan Odobleja, să se desăvârșească prin evoluția sa spre tehnică, prin dezvoltările lui Norbert Wiener, culminând cu apariția calculatoarelor moderne și roboților, mult timp, nemaiinteresând pe nimeni de aspectul său filozofic”. Cu alte cuvinte, ne spune autorul: „Se pare că a venit momentul să fie aprofundată și această direcție, nu de alta, dar, în prezent, prea se petrec multe pe lume (și aici este buba, părerea mea) care scapă oricărui înțeles”. Prin urmare, este nevoie de limpeziri și, pe temeiul acestora, de stabilit o ordine, o scară valorică de eficiență în folosul oamenilor, societății în ansamblu. Este, cred eu, ceea ce și-a propus domnul Nicolae Vasile în acest atât de temerar demers științific integrator. Dacă luăm ca repere în timp ale primei părți a volumului, aceasta se petrece între, 31 martie 1596, data nașterii lui Rene Descartes, cu care autorul își începe demersul, „acesta fiind unul dintre cei mai multidisciplinari oameni din istorie” și, încheie cu menționarea unui gest făcut de patru colegi de preocupări literare, despre care spune „Când eram, temporar, pe lumea cealalta, în perioada 17-18 aprilie 2018, Ion C. Ștefan,


51

Geo Călugăru, Doina Bârcă și Gheorghe Țiclete m-au căutat, telefonic, chiar și acolo, motiv pentru care le mulțumesc!”. Relatarea de mai sus se află cuprinsă în cel de-al 99-lea pas, cum l-am numit eu, numărând pașii dintr-o „Citadelă perpetuă”, construcție spirituală permanentă și infinită, fără a atinge niciodată un prag, dar, la urma urmei, cel mai important este drumul, permanența „luptei cu inerția” cum o numea Labiș, dedicând acestei idei un foarte incitant volum de poezii. Ultimul pas-100-exprimă dorința cea mai fierbinte, nu doar a autorului, și a tuturor românilor care simt și înțeleg semnificația, cu valoare de destin, a împlinirii istorice petrecute în urmă cu o sută de ani. Atât de mult m-a mișcat sufletește această rugă așezată sub cifra 100, încât o transcriu, cu nădejdea de a intui în ea tonicul dumnezeiesc cu care să pășim pragul către cel de-al doilea Centenar al României întregite, binecuvântate de Dumnezeu: „LĂSAŢI-MĂ!... Lăsaţi-mă să fiu,/ să ştiu ce este viu,/ lăsaţi-mă să cresc,/ să pot ca să iubesc,/ lăsaţi-mă să iubesc,/ să nu mă prăpădesc,/ lăsaţi-mă să-nvăţ,/ mintea să mi-o răsfăţ,/ lăsaţi-mă să muncesc,/ să am cum să trăiesc,/ lăsaţi-mă să mă-nmulţesc,/ Domnului să-i mulţumesc,/ lăsați-mă să cânt,/ viața să v-o încânt,/ lăsaţi-mă să zbor,/ ce vis înălţător,/ lăsaţi-mă să mor/ şi-o să vă fie dor!...”. Din această primă parte a cărții, pe care vă invit s-o citiți cu mintea, pentru a-i înțelege mizele pe care autorul le abordează și le limpezește, și cu sufletul pentru a simți infinitele fire prin care se regăsește în voi și voi vă regăsiți în el, atât prin bucuriile , împlinirile cotidiene, dar și în suferințele, revoltele pe care nu vi le puteți exprima cum și cât ați dori. Din această parte, voi reproduce câteva aforisme care vă vor pune pe gânduri: “Iubita te atrage ca un magnet, dar de nevastă ești prins cu șuruburi; Căsătoria care se termină cu prietenie a fost căsătorie, dar iubirea care se termină cu prietenie n-a fost iubire; Căsnicie: destinul invers al fluturelui, întâi zbori, apoi te târăști; Socialismul este ca trenul, dacă i se strică locomotiva, stă pe loc, capitalismul este ca avionul, dacă i se strică motorul, cade; Doar în noaptea de Ajun, să fii moș, e ceva bun!; De ce mor filozofii singuri? Pentru că au o idee fixă, nu pot împărți filozofia c-o femeie!”.

Trecând la partea a doua a volumului, pot afirma că autorul m-a surprins, până la a mă șoca, cu interpretarea insolită a fiecărei luni (spițele roții timpului, în sens metaforic), fără de care nu s-ar putea prefigura întregul, CERCUL, simbolul perfecțiunii geometrice. Fiecare lună a anului îi oferă scriitorului Nicolae Vasile, susținut de vasta-i cultură și de o fecundă imaginație, să abordeze concepții religioase de pe întreg mapamondul, Zei (Janus), Sfinți și rolul lor în spațiul religiei-Sfântul Vasile cel Mare- unul dintre părinții creștinismului, care se sărbătorește în prima zi a anului. Puțin curios, i se pare autorului, și cred că are dreptate, faptul că „luna ianuarie a fost desemnată ca începutul anului, fără a reprezenta debutul niciunuia dintre cele patru anotimpuri”. Nu mă voi referi la fiecare lună în parte, ci voi spune că fiecare are importanța ei în configurarea expresiei matematice a perfecțiunii. Voi spicui câteva elemente, date de prim plan care converg către ceea ce am menționat mai sus: Emil Cioran- cu „Schimbarea la față a României”, cu precizarea filozofului că „o Românie Mare, care tocmai se înfăptuise, necesită și o cultură mare”. Nu lipsesc la apel nici obiceiurile, tradiția populară legată de diferitele sărbători religioase. Se oferă fragmente de colinde, plugușoare etc. Sunt și aspecte contradictorii, precum denumirea primei luni a primăverii, care provine de la Martius, zeul înspăimântător al războiului. Autorul are și el o lună a sa, în care spune că se simte în stare să iubească toate femeile, dacă Dumnezeu nu i-ar arăta, printr-un anume gest, interdicția: „Dragele mele femei,/ eu vă iubesc pe toate,/ chiar dacă zice Dumnezeu/ că asta nu se poate/”, găsind și argumente față de Domnul: „Cum iubirea-i infinită,/ stai și Tu și socoate,/ la oricâte-ai împărți-o,/ rezultă că se poate.” (Nicolae Vasile, Suflet de mucenic) Textul de pe coperta 4 este o strălucită pledoarie pentru sentimentul sacru al iubirii, inserat în textul alocat fiecăreia dintre cele 12 luni, menționând autori și fragmente din poeziile dedicate acestui sentiment, precum: Eminescu spunea: „Un lung prilej pentru durere/ Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere., văzând, totuși, în iubire motivația transcendentală supremă a iertării femeii:


52

„Îngere, de-ai fi chiar demon/ tu ești sfântă prin iubire.” Minulescu continua, cu o motivație mai pământeană: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine/ dar fiindcă azi, mi te dai toată/ Am să te iert/ E vechi păcatul/ Și nu ești tu întâia vinovată. Revenind la textul menționat al autorului, acesta adaptează o teorie tehnică legată de faptul că „diversele forme de energie mecanică, electrică, magnetică etc. se transformă dintr- una în alta și, în final, se ajunge la un fel de Cenușăreasă a energiilor, energia termică, mai cunoscută, popular, sub denumirea de căldură, care nu se mai transformă în altceva. Nimic mai fals!...”, decretează și apoi demonstrează: Dar cum este cu iubirea? După Kierkegaard (creator al doctrinei filozofice existențialiste), cea mai bună formă de conservare a iubirii este prin înghețare, o iubire neconsumată devine veșnică, iar o iubire care se încălzește se topește și dispare. Ce stranie asemănare cu apa!... Iubirea fierbinte, nu cea înghețață, produce copii, care la rândul lor au parte de alte iubiri, și așa se ajunge la CIRCUITUL IUBIRII ÎN NATURĂ”. Într-un sens mai profund, generarea și regenerarea infinită a vieții, inspirata în cel mai înalt grad idee dată de titlul acestui volum “CITADELA PERPETUĂ” reprezintă caracterul continuu al procesului construcției citadelei interioare a omului care nu poate fi altfel decât perpetuă, ca și viața.

Ionel Marin despre volumul ”CUVINTE PE DRUMURI”, autor Adrian-Nicolae

POPESCU, Editura Mirador, Arad, 2018

Cuvinte pe drumuri din realitate și pentru oameni ...

Este interesantă călătoria omului în interiorul lumii și tainică, fascinantă în infinitul univers, univers a cărui ecou clipă de clipă freamătă în noi. Prin vise, gânduri, cuvinte și mai ales fapte reușim să clădim și să menținem frumusețea și armonia vieții pe Terra, planetă ce ne găzduiește cu drag și ne asigură afirmarea dar și perpetuarea idealurilor umane cele mai îndrăznețe. Îl cunosc pe domnul Adrian-Nicolae Popescu din Rădăuți din anul 2013, de la ediția a II-a a Festivalului national de creație literară Bogdania, când a primit Diplomă de excelență. Este cuprins și în paginile volumului ”Aripi spre zbor. Antologia literară Bogdania, vol. I, Editura Olimpias, 2014. O parte dintre povestiri, precum: ”România. Într-un tren. 1975”, ”Dragoste împletită în cozi”, ”Atunci când comorile aleg”, ”Povestea de la marginea satului” și altele au fost trecute și în paginile revistei de creaţie şi cultură Bogdania, la care dânsul este redactor din anul 2015. Personajele din povestiri sunt oameni învățați ori oameni simpli, realizând astfel portrete și imagini autentice din zona Bucovinei și din alte părţi ale României. Prozatorul, poetul Adrian Popescu aleargă după cuvinte, le așteaptă, le găsește și apoi slefuindu-le, le oferă sub forma unor povești, poezii atrăgătoare, răspândind o sete de adevăr, onestitate și respect față de viață, față de semenii


53

noştri și de ospitaliera noastră planetă. Universul dr. Popescu este dincolo de marginile lumii, este fascinant, misterios, împânzit de vise și speranțe luminoase. Volumul de debut ”CUVINTE PE DRUMURI” este o carte cu personaje vii, viguroase, cu destine clare, bine conturate. Adevărul, firescul le cultivă fără violență verbală. Dimensiunii umane îi dă consistență și valoare precum un medic de familie care oferă dragoste față de bolnavi, îi alină, vindecă și copiilor de la Așezământul de copii „Sfântul Ierarh Leontie” din Rădăuţi, le dă în plus aripi către visare, speranțe spre afirmare și împlinirea dorințelor. Întotdeauna o faptă bună este mai presus de cuvinte, dă îmboldul necesar către creșterea luminii lăuntrice, spre smerenie și armonie. Cele 21 de povestiri” sunt cuvinte și destine pe drumuri. Dar și drumuri prin destine și cuvinte” așa cum afirmă domnul Nicolae Pătruț în prefața cărții. De exemplu în povestirea ”Prezent motivat!”, bucuria reîntâlnirii colegilor de liceu cu profesorii a fost imensă, plină de surprize. Revederea a fost umbrită, în mod special de lipsa doamnei Diriginte, Prof. Costiuc G., plecată în călătorie către stele. În acea tăcere apăsătoare colegii au ținut un moment de reculegere și au simțit ”prezența” fostei lor profesoară, dascăl de vocație și om de un caracter ales. Unele povestiri sunt chiar legate de propria trăire, de copil, adolescent sau de familist, în postura petrecerii cu soția și cei doi copii a ”Paștelui în Bucovina”. Scriitorul, dr. Adrian-Nicolae Popescu, bun creștin, operează, precum un chirurg cu meticulozitate, cuvintele ajutând la prezentarea veridică a diferitelor aspecte ale vieții cotidiene. Personajele din povești, copii, adolescenți, maturi ori bătrâni, se comportă obișnuit, nu sunt plictisitoare, au imaginație și multă vitalitate. În Bucovina găsești oameni frumoși, harnici, cumpătați, respectuoși, prietenoși și peisaje încântătoare. Istoria Rădăuților, a zonei este strâns legată de voievodul Bogdan I, întemeitorul statului feudal moldovean. Domnul Popescu se implică activ şi în viața culturală a municipiului Rădăuți, contribuind la punerea unei temelii trainice ”cetății culturale” din comunitate. Tematica cărţii este diversă și cuprinde aspecte din peroada grădiniței, Școlii generale, despre

studenție, bătrânețe, etc. Prezintă cu talent și frumusețile naturale ale zonei, plantația de salcâmi din Dealul Osoiului, amintiri din vacanța de Crăciun, de Paște, ecoul acestora răsună și astăzi în suflet dând strălucire vremii și vieții bucovinenilor. Pentru valoarea volumului ”Cuvinte pe drumuri”, la ediția a VII-a a Festivalului national de creaţie literară Bogdania, Focșani, iulie 2018, domnul Adrian-Nicolae POPESCU a primit din partea revistei de creaţie şi cultură Bogdania PREMIUL PENTRU DEBUT. Vă îndemn să citiţi cartea şi cu certitudine veţi deveni mai bogaţi. Felicitări domnului Popescu pentru excelentul dar sufletesc oferit cu talent şi generozitate românilor şi succes pe mai departe.

Prof. univ. dr. Gheorghe ȚICLETE

Valentin Rădulescu - poet al metamorfozelor

Poezia lui Valentin Rădulescu este rezultatul gândurilor, dorințelor, viselor și, de cele mai multe ori, strigătului neauzit al sufletului său neîmpăcat cu tot ce-i nedrept și urât în lumea ce îl înconjoară. Astfel, își croiește un areal imaginar propriu, în care se regăsește, și, prin intermediul poeziei, comunică tot ce vede, ce simte și ce gândește despre cum va continua drumul sinuos al existenței sale. Pentru a-și ordona gândurile, a conceput această carte (”Inorog iubit uniform”, Editura Amanda Edit, 2018), divizând în patru compartimente traseul plin de meandre al meditației, al neliniștei ce-l frământă, căci este un om ce nu poate trăi pasiv, indiferent.


54

Aparent calm și introvertit, poetul vrea să strige ca să fie auzit și toți semenii să se trezească și să îndrepte răul ce îi înconjoară. Sătul să stea în rândul cel din urmă, să laude la comandă și să strige ca în turmă, ajunge să se revolte în sine ”dând poeziei un nou asalt și desenând metafore pe-al cerului asfalt” (revoltă în sine). Duce un război continuu cu propriul gând, în prag de seară, și nu știe de are vreun motiv, dar dimineața se trezește și se întreabă ce s-a întâmplat. Ca încheiere a acestui prim compartiment, intitulat Inițiere, autorul afirmă că ”poetul e un miracol” și, în același timp, un ”mâncător de stele”: ”mănâncă de trei ori pe zi cuvinte” și ”cu Dumnezeu de mână merge înainte” (miracol e poetul). Trece apoi în cel de al doilea compartiment, intitulat Umbrele liniilor, unde conturează amintiri și drumuri parcurse, improvizând un CV prin care se destăinuie: ”cândva/ am trăit printre apași/ m-au slăvit și cei slabi și cei grași/ mi-am burdușit capul cu vise, dar le-am vândut doar pe cele permise”. În acest grupaj de linii umbrite nu uită că există pe pământ și femeia, care ”n-are dreptul să strige/ când naște/ n-are dreptul să plângă/ (...)/ femeia/ n-are drept/ să fie scânteie/ singurul ei drept/ e/ să fie femeie” (femeia). Tot frământându-se și căutând să înțeleagă de ce nu-i dreptate și adevăr pe pământ, îi blestemă pe cei care-i fac să sufere pe semenii lor: ”bată-vă pustia lepre/ c-ați urcat nedrepte trepte/ (...)/ în vecii să n-aveți parte/ nici de viață nici de moarte/ (...)/ noi n-avem copii acasă/ vouă nici nu vă mai pasă/ v-am votat ați furat/ și-n haznale ne-ați băgat/ psd-iști și pnl-iști/ mama voastră comuniști/ vă mai spunem doar atât/ să vă stea averea-n gât” (blestem). Urmând calea înainte, alcătuiește cel de al treilea compartiment, al Metamorfozelor, când constată că ”oricare zi e ca o navă cu pânze” care, în drumul ei, îl îndeamnă să-și urască până și viața: ”oricare zi e un destin/ crucificat pe-o zonă zoster/ subjugată veșnicului chin” (ziua oricare). Poetul are, de altfel, propria filosofie când își spune, în gând: ”filosofia mea e-o primăvară târzie/ primul semn al vieții pe pământ/ e ochiul mamei dintr-o fotografie/ ultimul cuvânt din vechi jurământ”. Omul suferă destule în viață și, cum nici românul nu e ocolit, poetul afirmă, gândindu-se la strămoșii săi: ”românu-i zeul din odaie/ pe șoldul

sărăciei tolănit/ la el nici jarul nu-i văpaie/ nici de cenușa vetrei nu-i iubit/ (...)/ pe greci romani pe ruși i-a încălzit la sân/ călcat a fost de neamurile toate/ l-a creștinat Zamolxe alții l-au făcut păgân/ ca să-l ucidă în curând de-adevărate” (origini). Amintindu-și cum anii s-au adunat, împovărându-l sub greutatea lor, ar vrea să poată cere un ajutor și gândește: ”ah de-aș putea să rog pe bunul Dumnezeu/ să-mi ia din spate anii ăștia grei/ copil o clipă să mai fiu tot eu/ i-aș răsplăti voința cu zeci de mii de lei” (rememorare). Nu uită că e poet (înainte mergătorul) și afirmă: ”poetul e un om sărman cu mască/ (...)/ pe cititor îl lasă-ades în stare de perplex/ încătușat de-al vorbelor tumult/ el e-nfrățit cu întunericul reflex/ nu-l cerceta nici crede e mereu ocult”. Mergând pe aceeași undă a tristeții, poetul e nemulțumit, supărat și dezamăgit: ”sunt supărat pe mine și pe destin/ (...)/ cei mari ca și ieri au vândut/ ceea ce n-au avut nici nu au” (nemulțumire). Deși îngândurat, ar vrea să se reculeagă adresându-se lui Dumnezeu și voind a-l lua părtaș la zbuciumul său: ”ce liniște e Doamne pe pământ/ doar mâna ta pe fruntea mea îngheață”, pentru ca apoi, după o clipă, să se regăsească în tablourile estompate ale timpului trecut: ”luna pe deal soarele-n șes/ cu tot alaiul vor la noi acas să vie/ mamă dintre cuvinte multe am cules/ și ca pe-un buchet ți-l dărui ție” (minune). Cum și acest compartiment, al metamorfozelor, are sfârșit, poetul vrea să ne convingă că, oricât ar fi de greu, el vede acel inorog imaginar, ademenitor, care-l ispitește să se desprindă de realitatea nedreaptă care-l copleșește: ”un inorog se uită tot mai des la mine/ și-mi face semn cu ochiul de glaucom lovit/ (...)/ ba în genunchi mă roagă mai iute să-l urmez/ căci soarele obez e gata bolnav ereditar/ că s-a uitat atent la mine în apa de botez/ și vrea neapărat la gât să-i fiu mărgăritar”. Învinge însă conștiința că aparține pământului unde a văzut lumina zilei: ”dar i-am răspuns ascultă frate crezi că sunt nebun/ să las oricui o lună și cerul cu sclipici/ că mi-au promis și alții cândva un trai mai bun/ sub roșia rubașcă purtată de Ilici// dar am rămas aici sub vremi neînduplecat/ să-mi fie cald de-i vară de-i iarnă frig să-mi fie/ și-aș vrea să mor doar în iubire ferecat/ la dulce piept de mamă în sacra Românie” (promisiuni). Ca om, dar mai ales ca poet, Valentin Rădulescu trece, în ultimul compartiment al acestui puțin obișnuit volum, niște Reverii, adevărate cugetări


55

din lumea imaginației sale. Chiar dacă afirmă că ”nu crede în semne”, poetul realizează o adevărată cosmogonie originală: ”mi-am pus 4 aripi de vânt și am urcat la cer prima dată, soarele sărea pe boltă cântând, iar luna părea doar o pată” (la cer fără scară). În final, oscilând, începe să se roage: ”dați-mi un cal/ să prind timpul din urmă/ să ajung tânăr până la mal/ dați-mi dați-mi un cal” (rugă). Și, pentru că ruga nu i se poate împlini, se simte săturat de toate și de toți și se întoarce în lumea visurilor: ”m-am săturat de roșu-n calendar și orele cu toane/ la șefi un pașaport să cer pentru coșciug/ (...)/ să-mi caut alt loc de reședință-n univers” (saturație). O carte plină de învățăminte, care trebuie citită, înțeleasă și explicată celor care-și pun probleme ce trebuie să-și găsească rezolvare.

Prof. Geo Călugăru despre volumul ”Povestiri Vlăşcene”, autor Marin Cristian, Ed. Arefeana

Cartea este dedicată familiei Ada, Delia şi Haidar Ergun.

Mi-am dat seama, în urma lecturii volumului anterior că, profesorul dr. Cristian Marin este unul dintre cei mai temeinic informaţi istorici, în privinţa luptelor lui Mihai Viteazul împotriva turcilor. M-am bucurat când am aflat că domnul Marin Cristian a ales ca loc de naştere al noii sale izbânzi literare, intitulată “Povestiri Vlăşcene”, prestigioasa editură Arefeana a colegului şi prietenului meu, profesorul Ion C. Ştefan,

membru al Uniunii Scriitorilor. Prezenţa mea aici este pentru a sublinia meritele evidente ale scriitorului Marin Cristian şi a ne bucura împreună de acest moment de sărbătoare, şi sper, din tot sufletul, şi începutul unei fructuoase colaborări pe care mi-o doresc a fi cât mai îndelungată. Prin întindere, complexitate şi cantitate de viaţă surprinsă, într-un limbaj deosebit de fluent, cu prospeţimi de metafore, utilizate oportun, evidenţiază arta scrisului, căci este o artă de a te împrieteni, sub pecetea firescului, cu cuvintele şi a le împodobi, spre a ne convinge că limba română, posedă virtuţi magice iar autorul posedă harul de a le descoperi şi folosi în chip fericit. Cele trei, nu povestiri, ci nuvele, posedă puterea de convingere a elocvenţei. Autorul ne poartă în lumea căreia îi descifrează tainele, cea din vechime a strămoşilor, cu portul şi jocul specific din chiar satul în care s-a născut. Frumuseţea, magia jocului slăbeşte atenţia paznicului de la conacul boieresc şi le oferă prilejul unor ţigani să fure o pereche de cai de rasă din herghelia boierului. Autorul are darul de a complica conflictul, la limita ce generează suspansul. Cei trimişi să caute caii, au ghinion. Jandarmul care ar fi putut soluţiona competent cauza este ocupat cu ancheta unui alt suspect, iar întârzierea cauzată de acest neprevăzut , face ca indivizii, care trebuiau să afle caii, să devină ei înşişi furi de cai - fură din România şi valorifică în Bulgaria şi viceversa. În cele din urmă aceştia recunosc cei doi cai la alt târg, îi recuperează şi-i aduc boierului. Se pare că zona aceasta în care au loc fapte circumscrise spaţiului infracţional, îi este cunoscută autorului. Astfel, în cea de-a doua nuvelă, cu implicaţii psihologice pe care le surprinde şi le valorifică inteligent, consemnând bucuriile dar şi tristeţile unui prieten din Giurgiu care, descoperă , într-un cimitir, împreună cu tatăl său, mai multe monede de aur. Aceştia sunt surprinşi de miliţienii din acel timp, când vor să le vândă şi trec prin momente destul de neplăcute. Ultima nuvelă - “Confesiunile edililor” translatează, în textul respectiv, în timpul prezent, conversaţii şi întâmplări, care sunt atât de convingătoare, încât, te trimit cu gândul la perioada când Domnia Sa a fost primar în această localitate. Am insistat mai mult, nu pe subiectele abordate, fiindcă ele sunt la dispoziţia tuturor, şi


56

nu aici, descoperim ceea ce ne interesează cu adevărat, ci în modul cum scriitorul valorifică realitatea din care se inspiră, ca viziune, ca mijloace artistice, în măsură să contureze o voce, un drum propriu al creatorului. După opinia mea, citiţi cu atenţie volumul şi vă veţi convinge că suntem în faţa unei asemenea voci care încă nu şi-a epuizat sursele evoluţiei.

ANTOANETA RĂDOI

Îngerul de pe Calea Victoriei Sunt deosebit de bucuroasă că, în sfârșit, pot anunța debutul literar al tânărului Alexandru Ionuț Mihai, din București, cu volumul Îngerul de pe Calea Victoriei, pentru apariția căruia am trudit și eu. O carte nu e doar produsul celui ce înșiră cuvintele pe hârtie, a celui ce creează desfășurarea poveștii, ci e produsul mai multor entități. O carte bună se face cu multă trudă, iar la apariția acestui volum a trudit, alături de mine și de Alexandru, chiar și editorul, dl Nicolae Nicolae, de la Amanda Edit, un om de mare angajament, un om cu suflet nobil.

”... Prin cuvinte, omul își slefuiește eternitatea, prin cuvinte își depășește condiția efemeră”, zice autorul. Ei bine, aș adăuga că…prin cuvintele scrise își șlefuiește omul eternitatea!! Căci vorba

volant, dar…scrisul rămâne. Așadar, Alexandru a scris, și, cred eu, chiar și dacă nu va mai scrie nimic, nicio carte, el și-a asigurat eternitatea cu ”Îngerul de pe Calea Victoriei”. Oricum, așa cum am spus în prefața cărții, el a intrat deja pe autostrada scriitorilor și va avea multe de spus în literatura română, evident, dacă își va urma calea pe care a pornit și în care a pășit cu dreptul, zic eu. ”Îngerul de pe Calea Victoriei” e o carte ușor filosofică. Subiecte interesant abordate, profund, parcă prea…profund abordate de acest tânăr bucureștean de doar 22 de ani, bașca și student la Științe Aplicate!! În textul cărții, scris inițial într-un jurnal, doar pentru el, ca pe un fel de memento, simțind nevoia de a se agăța de substanța solidă a cuvântului scris, –care rămâne, căci nu-i așa, ”prin cuvinte, omul își șlefuiește eternitatea, prin cuvinte își depășește condiția efemeră”-, tânărul Alexandru, ne dezvăluie frământările și căutările sale în ceea ce privește viața. Fiecare povestire conține un mister, un mister pe care el însuși se străduie să-l descopere și să-l descifreze, dar ni-l pune și nouă, cititorilor, în față, propunându-ne să fim părtași la frământarea sa, cât și la cea a omenirii din toate timpurile, fiindcă, știut este, omul din toate timpurile a avut frământări existențiale, lucru ce a dat multora bătăi de cap, și așa s-au pus pe căutări. Înțelepții din vechime, sunt convinsă, au crezut că, gata, au rezolvat ei problema existențialismului și, în acest sens, au enunțat teoreme, au emis dictoane, dar, după părerea mea, problema nu e nicidecum rezolvată și, iată, văd că autorul de față îmi confirmă prin căutările sale. Fiindcă, deși îi citim pe înțelepți, fiind preocupați de trăirile lor și de… ”descoperirile” lor și, totodată, de teoremele pe care le-au enunțat în acest sens, deși ne însușim parte din ele, așa cum și tânărul nostru autor și-a însușit din belșug, căci suntem obișnuiți să luăm totul de-a gata, uneori, totuși, parcă ne-am dori să găsim alte răspunsuri decât cele enunțate de înaintașii noștri, deoarece ni se pare că teoremele emise de învățații din vechime nu au în ele ceva-ul acela care să ne mulțumească pe deplin, chiar dacă multe dintre ele ar putea părea literă de lege, fiind enunțate de înțelepți precum Aristotel, Pitagora, Seneca, Eliade –al nostru, -ca să dau doar câteva exemple. Prin urmare, noi căutăm, căutăm. Asta face și Alexandru. Se afundă în


57

adâncul filosofiei vieții și, scormonind, caută. Și, după ce a făcut-o de unul singur o vreme, acum ne invită și pe noi, cititorii, să fim părtași căutărilor lui. Spun acest lucru deoarece, am constatat că el, aproape pe tot parcursul notațiilor, dialoghează cu cititorul. Cititor care, la început, a fost unul virtual, dar care, iată, acum este unul real, căruia, punându-i în față textul scris, îi solicită participarea, îi solicită inteligența și îi solicită, în ultimă instanță, emoția …empatia! Pot spune despre Alexandru că, dacă va insista asupra a ceea ce-l preocupă, va persevera și va urca destul de sus pe treptele filosofiei, căpătându-și un loc bine definit în Panteonul științei filosofice românești. Rostesc aceste vorbe și, totodată, îl îndemn să-și urmeze vocația și s-o ducă la împlinire, fiind sigură pe intuiția mea, care nu dă greș, care îmi spune că nu exagerez cu nimic în cazul tânărului Alexandru, însă totul va depinde doar de perseverența lui și de timpul pe care-l va acorda punerii în practică a ceea ce-i este dat nativ, fiindcă scriitura, mai ales, cea filosofică, pe a cărei teren a intrat, deloc cu sfiiciune, și pe care o îmbrățișează ferm, cere timp!! Fiecare ins își are partea lui de mers, o cărare, un drum, o autostradă. Nu știu ce va fi, în mod real, însă știu ce văd, și văd că tânărul Alexandru a intrat direct în autostradă și-i dă bătaie cu viteză maximă spre găsirea și decodarea mult căutatelor taine ale existențialismului, și văd că străbate perseverent acest tărâm! Cititorii vor descoperi în scriitura sa, poate mai bine decât am făcut-o eu, sensibilitatea și flerul filosofului din el, însă eu sunt foarte bucuroasă că l-am descoperit pe cel pe care, iată, acum, am și binecuvântata bucurie de a vi-l pune-n față. Și vi-l pun pe actualul tânăr de doar 22 de ani, pe numele lui întreg Alexandru Ionuț Mihai Gogoașă, viitorul om de știință filosofică…aplicată, îndrăznesc să spun! Tânărul nostru are condei! M-a fascinat scriitura lui și m-am tot întrebat ce să aleg spre exemplificare, c-ar trebui să citez aproape întreg materialul, de aceea, îmi propusesem să nu dau niciun pasaj din Manuscris, ca să nu m-apuc să rescriu un roman, dar parcă nu pot totuși să nu ofer un cât de mic exemplu, pentru că, nu-i așa, oricât de bun ar fi vorbitorul, oricât de impresionat ar fi fost el de scriitura autorului ori de tematica abordată, oricât de măiastru ar ști să pună în lumină pe cel despre

care vorbește sau creația aceluia, cel mai bine se pune în lumină cel ce construiește, fiindcă numai el știe cât a trudit la zidire și numai constructorul, în cazul nostru autorul, știe de unde-i vine lumina reflectorului și spre ce o direcționează după ce i se încarcă acumulatorul... Așadar, iată cum vede lucrurile tânărul nostru: ”Am observat că secolul 21 s-a axat îndeosebi pe o cercetare a Universului, climei, dezastre, boli, dar ne lipsește o analiză a omului în ceea ce privește partea lui spirituală, nu patologică. Nu cred că o vindecare a corpului este mai facilă decât una a sufletului...”. Nu avem nicio îndoială că n-ar fi așa!! ”Pe de o parte construim blocuri cu multe etaje, zgârie-nori, pe de alta ne afundăm tot mai tare în subteran, în tenebre, construind traseul metroului pe sub pământ. Pentru mine, acele clădiri uriașe, care se înalță, parcă, până la nori, sunt doar o reprezentare a idealurilor noastre, a viselor, iar tendința de construire pe sub pământ, e o reflectare a ceea ce am ajuns noi, conștiința noastră”. Iată aici descris, în doar câteva cuvinte, realul absolut, referitor la autentica manifestare a societății românești la început de mileniul trei, în 2018, văzută prin ochii unui tânăr de 22 de ani, student la...științe aplicate!! Căci, da, ne purtăm ca și cum n-am mai avea conștiință... Sau: ”Din ce în ce mai multe persoane urcă în metrou. Se resimte aglomerația, suntem toți din ce în ce mai apropiați fizic... Cititorule, la ce ești atent? Eu tot acolo sunt, privesc alți oameni și, la rândul meu, sunt privit de alții, nu avem ce altceva face, stăm și ne privim întruna unii pe alții. Uneori simt o senzație stranie și anume că nu pot ieși de acolo, că mă aflu într-o închisoare mișcătoare alături de alți homo sapiens și că nu pot evada....”. Exact așa mă simt și eu în metrou! ”...Secolul nostru nu ne mai oferă nimic bun. Trăiască tehnologia! Dar ea este cea care ne omoară”. Și ne spune asta un student la…științe aplicate!! O fi știind el ceva… ”Așa suntem noi, oamenii: mereu avem de dus un război, o luptă cu ce a fost și ce va fi, mereu avem de ales, dar ne este teamă să alegem. Cea mai grea luptă este lupta cu noi înșine, cu acea învălmășeală de gânduri, de emoții, de alegeri”, fiindcă ”...destinul este un păpușar așa parșiv...”;


58

Citind și recitind Manuscrisul tânărului nostru, descoperând atâta profunzime, mă-ntreb: oare ce-a experimentat autorul nostru, la numai 22 de ani, de ne spune atât de concis: ”Singurătatea nu-i pentru oricine”.

”...Cititorule, dacă m-ai pierdut, iată-mă! Am coborât la stația țintă. Mă îndrept spre Teatru Național, se joacă piesa: Dragostea durează 3 ani. Cam mult!!...”. Ce conchidere!!!... Am acordat deplina mea încredere scriiturii tânărului Alexandru Ionuț Mihai, iar cei ce vor citi Îngerul de pe Calea Victoriei se vor convinge de talentul lui, de dăruirea cu care se apleacă asupra textelor sale și cu câtă tenacitate asupra…existențialismului! Cât despre empatizare, fiecare va vedea după…lecturare!

Vasile Sevastre Ghican despre vol. „TULBURĂTOAREA LUMINĂ A UNIRII”,

autor Stan M. ANDREI, Edit. Olimpias, Galați, 2018

A da sufletului măreția pe care o merită, acesta Da aport sublim la înălțarea și consolidarea spiritului de iubire față de țară și de aproapele tău, este o stare de grație pe care o naște inima ori de câte ori întâlnești și admiri tricolorul patriei. Cartea „Tulburătoarea lumină a Unirii”, apărută la Editura Olimpias din Galați și scrisă de poetul Stan M. ANDREI, amintește încă o dată, dacă mai era nevoie, că liniștea pământului nostru, de acum și dintotdeauna, s-a născut în inimile

binecuvântate de Dumnezeu, în oamenii precum stejarii seculari de prin pădurile munților noștri, aducători de ploi mănoase și mirifice poeme de dragoste.

Această carte a fost transmisă de Dumnezeu prin Duh Sfânt poetului nostru, ca un Dar, ca pe un corolar neprețuit adus operei sale literare, pentru că numai astfel aceasta va lăsa urme adânci în sufletele celor care știu să-i descifreze tainele.

„Tulburătoarea lumină a Unirii” este un

talisman dedicat sufletului de român, născut să uimească și să răscolească simțurile: „Mi-atinge fruntea Unirea/ sub ea, în schimb,/ se dezvoltă un chihlimbar,/ Doamne, se face lumină/ pe ulițele întortocheate,/ iar în grădină/ Toate florile sunt acum/ galbene./ Binecuvântare-i aurul Unirii!/ Și rana-n care cade/ e ca o pată de soare/ în hățiș./ Nu-ntârzie să strălucească/ și, încet, încet,/ treptele se duc spre mare/ și spre zare,/ câștigându-și dreptul/ de a străluci/ aici/ și sus.”(Aurul Unirii).

Astfel, poetul Stan M. ANDREI rupe bucuriile vieții, în bucăți mai mari sau mai mici, tuturor acelora pe care le merită. Suntem stăpânii sau robii propriilor noastre simțuri, dar niciodată datori cuiva de a da socoteală pentru păcatele noastre decât în fața lui Dumnezeu; și cum Dumnezeu ne iubește, sigur mai avem un gând și un cuvânt de spus: „Din catedralele de timp,/ metope grave și vitralii sfinte,/ într-o tainică-ntrupare,/ ne-adună pașii spre izvoare.// Strămoșii ne simt durerea/ surdă și rana/ și fuga după leac./ Mângâiați de crinii noștri,/ scutură zăpezile de-un veac.// Așa se fac ai noștri nași,/ de neam ne leagă/ și de pământul sfânt,/ pomana lor – istoria –/ s-o consumăm ca jurământ.”(Istoria ca jurământ). Așadar, să-i dăm poeziei ce este al poeziei, iar poetului partea lui nesecată de vină de a trezi la timp tropăitul unei idei aducătoare de alte idei, să veșnicească spiritul în sufletul românului; atent la fiecare tresărire de frunză, poetul încă mai are în inimă câteva veacuri de rezervă: „În fiecare an,/ Zidurile cetății/ Fac același gest:/ Slujesc.// E și greu,/ E și frumos/ Să scrii cu minte/ Despre fiecare / 1 Decembrie.”(Condiție).

Dumnezeu ne ajută să găsim printre grămezile noastre de veșnicii, nepătate de cuvintele rău famate ale dușmanilor, acea stanță


59

de vremuri în care cei care vor veni după noi să înmoaie condeiul în Dunăre, ca, astfel, veșniciei noastre să-i dăm identitatea moștenită de la strămoși: „Cred că plugul Unirii/ poate totul să răstoarne,/ totul să-nnoiască./ Numai că/ cicatricile din suflet/ ca și arsura din făptură/ se întorc în cântec și în rugăciune./ E semnul așezării/ și al rezistenței,/ suflări care pecetluiesc/ identitatea.”(Pecetea identității). Cunoaște-te prin ceea ce dai bun celor din jurul tău ca astfel mâine să culegi iubirea pe care o meriți. Cartea „Tulburătoarea lumină a Unirii” este ușor de depistat printre cărțile care se nasc în picioare, o carte care aduce după sine alte cărți de valoare pentru cei născuți să le dea savoare. O carte la care veșnicia suge la țâța plină de faptele eroice ale istoriei: „Suntem azi/ că au fost ei,/ niște brazi/ și corifei.”(Brazi și corifei).

„Tulburătoarea lumină a Unirii” este o carte

care tulbură și al cărei țel sfânt este să nască lumină: „Ziua de 1 Decembrie/ Mai presus de lumină.// Pentru ea,/ Doar poeme de cristal.” (Ziua Națională). O carte la care trebuie să ia aminte tot românul avizat și neavizat în poezie, o carte curat de sinceră și împlinită precum răsăriturile și apusurile de soare din Munții Carpați, o carte dulce ca un zâmbet de prune, singura carte care-și cunoaște lungul nasului. Ave, fericit poet, că ai putut sculpta un munte de o asemenea frumusețe lăuntrică. Domnule poet Stan M. ANDREI, a venit vremea să zburați; cu aripa dumneavoastră, cu una împrumutată de la zei, zburați pentru că a venit timpul să zburați; nu uitați că: „Dincolo de pietre/ Sunt oameni,/ Sunt oamenii cei stinși/ Pentru lumina unui adevăr.”(Cititorule). Pentru ca o carte să te recunoască de tutore învaț-o să sculpteze aerul nopții; dacă opera va fi înstelată, fericit că te-ai născut înalt la fapte.

Cartea „Tulburătoarea lumină a Unirii”

ninge! Vin sănii trase de stele de dincoace de anul trecut:„Dacă ne ajută Cel de Sus,/ Deșertăm Prutul în Nistru./ Nu din agesivitate,/ Ci din draga de dreptate.// Ce-i al nostru/ E din veci/ Și pentru veci!// Făt-Frumos este român…”(Acțiune tranșantă). Domnule poet Stan M. ANDREI, vă rog, căutați-mă pe-acasă când vizitați Steaua Canopus… Ave…

DIN CREAŢIILE TINERILOR CREATORI PREMIAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL

DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA, EDIȚIA A VII-A, FOCȘANI, 2018

Scurtu Bianca

Vârsta: 15 ani și este elevă în clasa a X-a, IPLT “Liviu Deleanu” Localitatea: Chişinău, Republica Moldova Mențiune, secțiunea eseu, la Festivalul național de creație literară Bogdania, ediția a VII-a, Focșani, 2018. Biblioteca- cheia succesului meu

O bibliotecă e un paradis, un altar al cunoştinţelor, un templu al înţelepciunii, un izvor de informaţii şi un ţinut vrăjit în care fiecare poate călători.

Recunosc, nu mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. Înainte credeam că lectura e o ocupaţie plictisitoare, de aceea preferam să-mi petrec timpul liber mai puţin productiv, jucându-mă cu păpuşile sau privind desene animate. Am înţeles adevărata valoare a cărţilor pe când eram în clasa a patra. Erau ultimele zile de toamnă, soarele obosit şi leneş se vedea din ce în ce mai rar, dimineţile mohorâte şi amurgurile violete erau însoţite de un vânt trist, rece şi tăios, care parcă îngenunchea copacii goi, iar întreaga natură părea adormită. În acel an nu am ratat epidemia de gripă fără „să iau virusul”, de aceea am fost nevoită să petrec două săptămâni acasă. Într-una din acele seri, mama îmi aduse o carte de la


60

bibliotecă pentru a mă preocupa cu ceva. Avea copertă colorată şi-mi captă atenţia atât de mult, încât terminasem să o citesc chiar în acea zi. De atunci am îndrăgit lectura astfel, încât nu pierd ocazia să împrumut vreo carte şi să-mi petrec ore în şir în compania ei.

De fapt, biblioteca a făcut mai mult decât să-mi insufle dragostea pentru cuvânt şi limbă, aceasta m-a ajutat să înţeleg ce este succesul, ce înseamnă să fii fericit, mândru şi perseverent, m-a ajutat să mă determin care sunt scopurile mele, ce îmi doresc să obţin în viaţă şi asupra căror lucruri mai trebuie să muncesc, întrucât eşecurile, la fel ca victoriile sunt mici reuşite din care trebuie să învăţăm câte ceva.

John Lubbock spunea:” Oricine va avea cheia de aur care deschide uşa tăcută a bibliotecilor va putea găsi în ele încurajare şi mângâiere, odihnă şi fericire.” Cred că acea cheie de aur despre care menţionează Primul Baron Avebury este dorinţa aprigă şi însufleţită de a cunoaşte, datorită căreia putem deschide nu doar uşa bibliotecii, ci ne putem crea şi viitorul, devenind persoane complexe ce tind să se dezvolte.

Biblioteca şi cărţile sunt cele care m-au ajutat să înţeleg că succesul este rezultatul eforturilor şi sârguinţei, este abilitatea de a lupta şi a munci trecând peste înfrângeri cu entuziasm şi încrederea că data viitoare vei izbuti; succesul înseamnă să ajungi ceea ce îţi doreşti, să realizezi obiectivele finale şi, într-un sfârşit, să zâmbeşti împlinit, întrucât viaţa e minunată, iar fiecare zi e o lecţie, din care înveţi că fiind tenace, ajungi să devii fericit.

Încă un lucru pe care l-am învăţat petrecându-mi ore în şir în biblioteci este că omul poate să studieze şi să afle lucruri noi întreaga viaţa. Între paginile oricărei cărţi se ascund mesaje, gânduri şi opinii uimitoare. Fiecare operă este o aventură, o călătorie din care înveţi ce este frumuseţea, bunătatea, respectul, prietenia sau chiar suferinţa şi tristeţea. Dar biblioteca nu este doar o instituţie publică care oferă servicii de informare şi documentare. Ea reprezintă un mod de comunicare, deoarece întruneşte persoane care împărtăși aceeaşi pasiune: dragostea pentru arta cuvântului şi, fără îndoială, e nespus de plăcut să cunoşti oameni ale căror interese coincid cu ale tale.

Mereu mi-am dorit ca persoanele dragi să fie mândre de mine, iar asta mă motivează să depun silinţă în orice fac, să rămân perseverentă, pozitivă şi răbdătoare, să cred în faptul că muncind voi ajunge o persoană diferită, mai bună, mai încrezută în sine şi mai inteligentă, iar biblioteca e cea care mă ajută să-mi ating ţelul oferindu-mi exemple, modele şi experienţă.

Deşi biblioteca tradiţională este o comoarǎ de valori nebănuite, aceasta pierde teren în favoarea altui concept, determinat de existenţa spaţiului virtual şi a realităţii virtuale. Apare, astfel, tot mai des în vocabularul nostru conceptul de bibliotecǎ virtualǎ.

Îmi place la nebunie să ating filele albe ale cărţii şi să simt mirozna pătrunzătoare a acestora, dar deseori simt nevoia să apelez la ajutorul bibliotecii virtuale, pe care o poţi uşor accesa în orice moment, protejând lucrările originale de tratarea neglijentă sau răuvoitoare şi, în plus, este mult mai comod şi plăcut pentru oricare dintre noi să stăm acasă şi să găsim repede toate cărţile de care avem nevoie.

Biblioteca este rodul unei minţi sclipitoare, îngrijită de persoane sincere, devotate muncii pe care o practică, dar mai ales iubitoare şi deschise faţă de cunoaştere. Aici ne putem refugia de lumea reală, a strigătelor, jignirilor şi bârfelor de dincolo de uşă. Biblioteca e acel eden în care putem fi noi înşine, putem descoperi tainele sufletului nostru şi de ce nu, singurul loc în care spiritul nostru trăieşte cu adevărat.

Dabija Maria (Republica Moldova)

Elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic ”Matei Basarab”, orașul Basarabeasca, Republica Moldova. ”Universul poetic al Mariei Dabija învolburează imaginația cititorului prin vastitate.


61

Creația este de rezonanță clasică în rime, dar cu problematica trecutului actual. Gena dacică răzbate din ființa poetei, uimitor, trăind în mediu rusesc și înconjoară planeta ca un strigăt învingător”… afirma Prof. Georgeta Blendea Zamfir, scriitoare din municipiul Brașov. Premiul II, secțiunea poezie la Festivalul național literar Bogdania, ediția a VI-a, 2017 Poezia, gând ferice O, poezie, gând ferice, suflări alese între muze Te cântă inima ce bate ca ritmul rândurilor spuse, Cutremuri glasul ce vibrează ca struna harpelor din ceruri Străbate sufletul cuvântul ce strălucește prin eteruri! O , poezie, pomul sacru, sfințit prin mugurii de soare Și revărsându-te-n catedrale de bucurii alinătoare Tu implantezi prin inimi pure nemărginirea prin tandrețe Ești o avere minunată, ce caută în veci poeții. Prin universul tău poetic culegem șirul de emoții Și caldă-ți este slova sfântă, când o găsim grabnic,cu toții Tu –mbrățișezi mireasma sfântă și tu emani mereu lumină, Iar lira-nlăcrimată cântă, în suflet slovele se-ngână. Cu libertatea inspirării ce zboară lin prin modestie, Cu preamărirea ta, o, muză, ne semeni –n cuget bucurie Ești o candelă ce se-aprinde cu focul rubiniu prin haruri Ne înzestrezi, o, poezie cu minunate-a tale daruri... Înfăptuirea ta prin veacuri rămâne pururi o tendință Rămâi așa, făptura minții, să fii o veșnică dorință Păstrează via ta culoare, cereasca limbii mărgelușă În amintire te strecoară, lăsând eterna ta cenușă! Chipul Moldovei Moldova-sfintele meleaguri, sacramentale testamente

Trăiască inima Moldovei, trăiască pururi sentimente Sfințit-au zorile pământul și văile -n luciri scăldate Râzânde florile pe câmpuri și dealurile-n răni spălate Cu norii adânciți în gânduri, cu bolta cerului natală Trăiască sufletul mândriei, trăiască inima statală! Lumina –n cuget națiunii, drapelul de identitate Să le păstrăm cu falnic nume,în suflet pururi libertate Să dobândim o soartă plină de bucurii alinătoare Cu hărnicia cea divină și limba noastră curgătoare Cu dăinuirea lungă-n timpuri și tulburări în vorbe sfinte Trăiască veșnica Moldova, trăiască sacrele cuvinte! Cu o istorie în veacuri, cu plăgi rănit este pământul, Cu lacrimile dimineții, cu stropi răsună cerul, sfântul, Cu un belșug de iarbă verde, cu fluierul ce drag ne cântă Cu spiritul divinității, cu codri bătrâni ce ne alintă Ai arborelui sfinte brațe, ce se întind cu-o rugăciune De fapt, Moldova este plaiul, ea este unica minune! Trăiască țara cea creștină, pământuri rodnici-n hărnicie Și în a soarelui ființă Moldova-nseamnă veșnicie. Cu caldele primiri în suflet, cu înfocata națiune Moldova este destinată să ne învețe lucruri bune Cu-nțelepciune semănate, meleagurile –n sânge roșii, Iar noi culegem fapte demne, ce ne-au lăsat cu drag strămoșii!

Arcul de Triumf din Chişinău


62

Beatrice Kiseleff

ANUL NOU – TRADIȚII

Anul Nou calendaristic continuă Calendele lui Ianuar ale romanilor și această dată s-a impus la toate popoarele europene. Înainte, aproape toate aceste popoare sărbătoreau Anul Nou primăvara, odată cu reînvierea naturii și începerea muncilor agricole. Și denumirea lunii decembrie, luna a zecea, tot de la romani a fost luată. La noi, în popor, luna mai este numită și Udrea, Indrea sau Andrei, după numele sfântului Andrei „cap de iarnă”. Anul Nou, moment al renașterii naturii și al vieții, ca o reeditare a actului creației, nu este specific creștinismului, îl regăsim la toate comunitățile din lume, din cele mai vechi timpuri. În Mesopotamia, cu 2 000 de ani î. Hr., era numit Akitu și era sărbătorit odată cu luna nouă din preajma echinocțiului de toamnă (în Asiria, la jumătatea lui septembrie). Egiptenii, fenicienii și persanii îl sărbătoreau la echinocțiul de toamnă (21 septembrie), iar grecii, până în secolul al V-lea î.Hr., anul începea la solstițiul de iarnă (21decembrie).Romanii, până în anul 153 î.Hr., sărbătoreau începutul anului la 1 martie, după aceea, data oficială a fost 1 ianuarie, dată confirmată de calendarul iuliuan (46 î.Hr.). La iudei, anul începea cu prima zi a lunii Tishri (6 septembrie – 5 octombrie; Rosh Hashana).

xxx În evul mediu timpuriu, mulți creștini europeni sărbătoreau începutul anului la 25 martie (Bunavestire), anglo-saxonii au considerat, o vreme, ziua de 25 decembrie ca început de an, Wilhelm Cuceritorul a stabilit, pentru prima oară, data de 1 ianuarie ca zi de Anul Nou (deși o vreme și Anglia a continuat să-l sărbătorească în luna martie, ca toată creștinătatea) data a rămas definitivă din 1582 în calendarul gregorian, adoptat imediat și de țările romano-catolice. Cu timpul data a fost adoptată și de alte țări (Scoția, 1660); Germania și Danemarca, prin 1700, Anglia, definitiv, în 1752; Suedia, 1753; Rusia, 1918. Casele curate, sunt împodobite cu nelipsitul vâsc – simbol al imortalității și al regenerării – care se bucură de mare cinste încă de pe vremea

druizilor. Faima de imortalitate îi vine, fără doar și poate, de la faptul că el rămâne verde chiar și când copacul pe care-l parazitează este dezgolit de frunze, după toate aparențele, mort. Suspendat deasupra ușii de intrare, de Anul Nou, se crede că îndepărtează spiritele rele, protejează casa de incendii, îi întâmpină cu un bun venit pe oaspeți, asigurând fericirea și prosperitatea celor din casă. În credința primitivilor vâscul era, alături de creanga de aur, vestitul talisman căruia nu-i rezista nimic. Anul Nou este o sărbătoare a bucuriei, ospețelor, speranței, după cum spunea, poetul romantic englez, Byron: „este încă o stație de poștă unde își schimbă caii Destinele”. Este un nou început, și „când începutul este rău, și sfârșitul va fi la fel.” (Euripide). Așa că, toți creștinii se străduiesc să facă din el o sărbătoare cât mai veselă, această masă a meselor să fie bogată, încărcată cu tot felul de bucate tradiționale. Și, bineînțeles, ca buni creștini, românii nu uită nici de cultul morților, împărțind din bucate înainte de a se așeza la masă. În multe case, la miezul nopții, se joacă jocuri de noroc (cărți, ruletă, table), socotindu-se că șansa din această noapte îi va urmări tot anul. Mai cu seamă pe la sate, unde tradiția este de neclintit, tinerii și tinerele vor să-și afle soarta: fie șezând la o masă, în fața oglinzii, străjuită de două lumânări, fie, în fața unui pahar cu apă, cu o verighetă slujită, cufundată în apa proaspătă, fiecare așteaptă să i se arate ursit(a)ul. Tot anterior creștinismului în Europa este și ritualul complex al carnavalului. Manifestare anuală, uneori bianuală, urmărind răsturnarea ordinei și ierarhiei stabilite și, renașterea spirituală din acest haos produs, retrăind astfel timpul sacru în care a început lumea, după cum afirmă Romulus Vulcănescu în Mitologie română.


63

Noutăți editoriale

Despre vol. „Recurs la Unire” autor Maria Filipoiu, Libris Editorial, 2018

„Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români au fost unite în cuprinsul aceluiași stat național - România, ulterior denumit Regatul României. Etapele preliminare au fost Mica Unire din 1959 (a Țării Moldovei cu Țara Românească) și dobândirea independenței (în urma războiului din 1877-1878), pe fondul renașterii naționale a poporului român, pe parcursul secolului al XIX-lea. Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României - Vechiul Regat, a dus la constituirea României Mari. În cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, convocată la 1 decembrie 1918, de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central, de la Arad, la care au participat 1228 de deputați, s-a votat „Rezoluția de la Alba Iulia”, prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, denumit „Regatul Român Unit - România Mare”. În anul aniversar – Centenarul Marii Uniri, ideea reunirii Republicii Moldova cu România, deși neasumată de niciunul dintre cele două state, este prezentă în discursuri publice, care se dovedesc sterile fructificării năzuinței popoarelor din ambele țări surori. Sunt român de viță veche și-mi iubesc patria-mamă, cu toată ființa mea, până în ultima clipă a vieții. Din dorința reîntregirii patriei în vechile hotare i-am dedicat

zeci de poezii în Recurs la Unire, cu ocazia aniversării Centenarului Marii Uniri, și sinteze istorico-literare, carte în care mi-am lăsat parte din sufletul menit acestei vieți, pentru care îmi doresc același impact emoțional din partea cititorului iubitor de patrie, de tradițiile strămoșilor și de gloria înaintașilor." Cartea de publicistică istorico-literară – Recurs la Unire este închinată Centenarului Unirii și memoriei patriotice a celor care s-au jertfit ori au luptat pentru înfăptuirea idealului românilor – Mare Unire din 1918, ideal ce se dorea a fi milenar, dar conjuncturile istorice l-au curmat după numai 22 de ani (România Mare - 1918-1940), stat unitar destrămat în urma tratatului politic dintre Germania nazistă și Rusia stalinistă, prin care Basarabia revenea Rusiei, în urma „Ultimatului" Uniunii Sovietice din 26 iunie 1940. Deși nu a fost consemnat în istorie, de cronicarii vremurilor, Unirea ținuturilor românești – visul purtat de poporul daco-român prin veacuri a fost realizat pentru prima oară în anul 1600, de către Voievodul Mihai Viteazul – Domn al Țării Românești (1593-1600) care a stăpânit pentru scurt timp și celelalte două provincii – Moldova și Ardealul (iunie 1600 - septembrie 1600), recunoscută sub denumirea „Unirea personală a lui Mihai." (...) Unirea a fost consolidată abia trei secole mai târziu, în România modernă, la jumătatea secolului XIX: Unirea Principatelor Române - Țara Moldovei și Țara Românească, fiind întemeiat Primul Stat Unitar Român, constituțional, de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859. Consemnată ca „Mica Unire", importanța ei a fost covârșitoare pentru actul Marii Uniri de la 1918, realizat în mai multe etape. Rolul esențial în înfăptuirea Marii Uniri l-a avut Regina Maria, influențându-l pe Regele Ferdinand I să intre în război (Primul Război Mondial 1916-1918) de partea Antantei, act premergător unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului cu Regatul Român - Vechiul Regat. (...) În timpul războiului, Regina Maria a făcut dovada patriotismului suprem, înrolându-se ca soră medicală pe front, devenind un model pentru generațiile acelor vremuri. Maria FILIPOIU


64

Evenimente culturale

Centenarul Marii Uniri de la 1918 – evocat de Asociația cultural-umanitară BOGDANIA la

Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu”

Asociația cultural – umanitară BOGDANIA, condusă de poetul Ionel Marin, care este și fondatorul revistei de creație și cultură cu același nume, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu”, a inițiat și organizat marți, 27 noiembrie 2018, după amiază, în preziua împlinirii a 100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România, prin actul plebiscitar de la Cernăuți, prezentarea cărții „PATRIE, CREDINȚĂ, REGĂSIRE” apărută recent la editura proprie, urmată de evocarea drumului de luptă și jertfă parcurs de statul român de acum 100 de ani, de armata sa eroică, precum și de către românii din toate provinciile istorice românești aflate atunci sub stăpânire străină pentru împlinirea idealului lor secular de Unire cu Țara. Într-una din sălile de lectură pusă la dispoziție în acest scop s-au aflat membri ai asociației mai sus amintite, pasionați de literatură și istorie din Focșani, Odobești și din comune învecinate cu urbea noastră, veniți să audieze comentarii despre conținutul volumului lansat de autor, precum și despre devenirea României Mari în anii plini de entuziasm, dar și despre înfrângerile, jertfele și victorii obținute pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial care, pentru generația de atunci, s-a încheiat cu Reîntregirea României în granițele sale etnice prin voința locuitorilor din Moldova desprinsă din ghearele Imperiului Țarist exprimată de aleșii săi la Chișinău (27 martie 1918), din Bucovina, la 28 noiembrie 1918,

culminând cu ziua stelară de la 1 decembrie același an, de la Alba Iulia, unde peste 100 000 de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au dat glas Unirii cu România. Cuvântul de deschidere a aparținut prof. Adrian Țiglea, din partea instituției gazdă, iar moderatorul discuțiilor a fost poetul Ionel Marin. Despre cartea autorului au vorbit poeta Genoveva Simona Mateev, secretarul literar al Revistei BOGDANIA, precum și autorul acestor rânduri. În expunerea sa, vorbitorul a făcut o incursiune în istoria anilor 1914-1919, pornind de la cauzele izbucnirii primei conflagrații mondiale până la semnarea Tratatelor de la Conferința de Pace de la Versailles (inclusiv Trianon) din1919-1920, acte juridice care, în virtutea normelor și principiilor sacre ale dreptului internațional, au consfințit granițele dintre România Reîntregită și statele cu care țara noastră urma să se învecineze în toate cele patru puncte cardinale. Tot în cadrul acestei acțiuni de promovare literară și evocare istorică au fost prezentate Antologia literară BOGDANIA (vol. lll) „Aripi spre zbor” și Ediția Nr. 53-54/2018 a Revistei BOGDANIA, ediție specială pe lunile noiembrie-decembrie a.c. dedicate Zilei Naționale a României – 1 Decembrie, având pe copertă o superbă ilustrație înfățișând mai multe mâini împreunate la fruntariile României Mari, în mijlocul căreia se află Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia împodobită cu drapele tricolore și înconjurată de mulțimi de români care au sperat, luptat, suferit și s-au bucurat pentru înfăptuirea acestui ideal purtat în suflet de moșii și strămoșii lor.

Manifestarea s-a încheiat într-o atmosferă de unitate în gând și simțire încurajată de versurile cu mare încărcătură patriotică ale cântecului „Noi suntem români!” interpretată vocal de profesoara Dana Iordăchioiu, membră a Asociației Bogdania. Trăiască în veci România noastră! Radu BORCEA


65

Revista BOGDANIA în anul Centenarului

Pentru Revista de cultură cu numele din titlu, care apare sub îngrijirea Asociației cultural-umanitare BOGDANIA din Municipiul Focșani, anul 2018 a stat sub semnul omagierii tuturor elitelor românești, a eroilor știuți și a celor necunoscuți din rândurile oștirii române, precum și a populației civile, de faptele cărora se leagă înfăptuirea României Mari, prin actele plebiscitare din 27 martie, la Chișinău, 28 noiembrie la Cernăuți și 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Asigurând conducerea tuturor celor trei instituții componente purtând numele de BOGDANIA – am în vedere asociația, revista și editura -, poetul Ionel Marin a gândit și pus în operă, pe tot parcursul anului 2018, o listă de manifestări cultural-educative evocatoare, cu mare încărcătură civică și patriotică. Inclusiv concursul de creație literară, desfășurat în prima jumătate a anului curent și destinat încurajării și afirmării tinerelor talente literare, din toată țara și din Diaspora, a stat tot sub semnul omagiului adus făptuitorilor Marii Uniri din urmă cu un secol.

Revista BOGDANIA a publicat încă din primul trimestru a anului 1918 articole consacrate Centenarului Marii Uniri, atât sub semnătura poetului și redactorului ei șef, Ionel Marin, cât și a unor personalități ale științei și culturii românești, din țară ori stabiliți în străinătate, care fac parte, de ani mulți, din rândul valoroșilor colaboratori pe care îi are această publicație. În zilele premergătoare sărbătoririi actului de la 1 Decembrie – Ziua Națională a României – una din formele de promovare a în rândul generației tinere, dar și a altor categorii de cetățeni vrânceni, a iubirii de Neam și țară, a fost organizarea de întâlniri cu grupuri de oameni, prin care fondatorul celor trei instituții și colaboratori apropiați au vorbit despre faptele celor mai bravi fii ai poporului român în anii Primului Război Mondial 1914-1918 (pentru aliați), respectiv 1916-1919 (pentru români). Astfel de activități au avut loc la Adjud, la care au participat și generalul Adrian Stroia, istoric, fost comandant al Garnizoanei Focșani, în prezent cadru didactic universitar, alături de cadre didactice de la Colegiul „Gheorghe Balș” din Adjud, din comunele Păunești și Pufești, precum și colaboratori ai revistei, la Focșani, la Odobești. Întâlnirea cu publicul, de la Odobești, din 20 decembrie trecut, a avut loc la Casa de Cultură și s-a bucurat de prezența unui mare număr de elevi, cadre didactice, părinți și bunici, dar și cetățeni din oraș pasionați de istorie, de cultură și literatură. Iar mesagerii BOGDANIA le-au răsplătit așteptările. Pe scena instituției de cultură odobeștene (manageriată de Valentin Muscă, teolog, el însuși un promotor activ, prin scris și viu grai al culturii naționale valoroase, laice și ecleziastice), au adus un vibrat omagiu generației Marii Uniri poetul Ionel Marin și publicistul Radu Borcea, primiți cu ropote de aplauze pentru că, în discursurile lor, au adus în atenția publicului fapte și evenimente care nu se găsesc în pagini de istorie, ci între coperțile dosarelor de arhivă, meritele celor care au conferențiat despre prima conflagrație mondială, despre iadul prin care a trecut poporul român în acei ani și despre epopeea făuririi Marii Uniri fiind cu atât mai de apreciat. Și pentru ca întâlnirea cu publicul din Orașul dintre vii să fie mai plăcută, pe scenă au urcat,


66

spre a recita din creații proprii ori din clasici, prof. Virginia Hoszu (un apreciat artist plastic din localitate), Lăcrămioara Teodorescu, Alina Cristian, Dorina Pepene, Genoveva Simona Mateev, Ion Apostu, dr. Pompiliu Crețu și Ionel Marin, iar prof. Dana Iordăchioiu și elevul Alexandru Cristian, din Odobești, au interpretat câteva din atât de frumoasele colinde românești.

Întâlnirea s-a încheiat cu prezentarea ediției Nr. 53-54 a Revistei de cultură BOGDANIA, dedicată Zilei de 1 Decembrie, având pe copertă superba imagine a României păzită la granițe de mâinile împreunate ale românilor, publicație despre care a vorbit publicistul Radu Borcea. Autorul acestor rânduri, cunoscând profilul editorial al revistei, de la primul număr și până la ediția prezentată la Odobești, având un conținut cu o mare încărcătură patriotică, este convins că în paginile edițiilor viitoare se vor regăsi articole și studii privind urmările actului de la 1 decembrie 1918, cum sunt campania armatei române din anul 1919, în Ungaria, Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920 și alte evenimente ulterioare privind România. Radu BORCEA

Lansarea volumului „CITADELA PERPETUĂ” , Bucureşti, sediul AGIR,

21 ianuarie 2019

Cenaclul „Literar Ing.” din cadrul Asociaţiei generale a inginerilor din România condus de Prof. Univ. Nicolae VASILE, strălucit om de ştiinţă, plurivalent şi talentat scriitor, organizează şi desfăşoară lunar, numeroase activităţi culturale, activităţi care au contribuit la creşterea prestigiului Instituţiei dar şi a fiecărui scriitor în parte. Afirm cu bucurie că „Literar Ing.” dispune de un colectiv numeros şi talentat de poeţi, prozatori, epigramişti, critici şi istorici literari, de oameni de cultură consacraţi şi cunoscuţi în ţară. Astăzi, 21 ianuarie 2019 începând cu ora 15.30, în Sala mare a sediului AGIR, în prezenţa unui auditoriu select şi deosebit de valoros, domnul Ovidiu Ţuţuianu, scriitor, eminescolog, compozitor şi talentat pianist ne-a prezentat o inedită şi superbă Retrospectivă literar-muzicală pe versurile poeților membri ai Cenaclului LITERAR Ing. După Imnul energeticienilor pe versuri proprii au urmat cântece pe versurile poeţilor: Nicolae VASILE; Doina BÂRCĂ; Nicu DOFTOREANU; Michaela ORESCU; Lucian GRUIA; Cornel BALABAN; Corneliu CRISTESCU şi a inegalabilului poet Mihai Eminescu (Stelele-n cer) În încheiere domnul ȚUȚUIANU a prezentat, Marșul inginerilor, o superbă creaţie proprie dedicată înginerilor, oamenilor care dau strălucire materiei.

Moderatorul deosebitului eveniment cultural, poetul Dorel VIDRAŞCU, a prezentat la superlativ pe sărbătoritul zilei, pe domnul Nicolae VASILE, autorul unui foarte util şi


67

interesant volum „Citadela perpetuă”, proaspăt scos de sub tipar.

Este lăudabil faptul că volumul a fost analizat şi preţuit deopotrivă de toţi cei ce-au vorbit despre acesta. Amintesc cu plăcere că au avut cuvinte de apreciere şi felicitare următorii: D-na Dana Căpriceru, redactor şef al Editurii Neverland; Prof. Geo CĂLUGĂRU, realizatorul prefeței cărţii; Ion C. ȘTEFAN, directorul Editurii Arefeana din Bucureşti care a mai editat patru cărţi domnului Nicolae VASILE; scriitorul Ionel MARIN, redactorul şef şi directotul editurii Bogdania; Antoaneta RĂDOI, directorul revistei Convorbiri literar-artistice din Bucureşti; Doina BÂRCĂ, poetă redutabilă, secretara Fundaţiei Literar-Istorice STOICA; Florin GRIGORIU, prim-vicepreşedinte la Revista Română şi proză editată de Societatea Scriitorilor Români; Mihaela CAZIMIROVICI, scriitoare, membră LITERAR ING., Ovidiu ȚUȚUIANU, scriitor, membru LITERAR ING. şi arhicunoscuta poetă Elena ARMENESCU din Bucureşti.

Domnul Ionel MARIN, în semn de preţuire şi prietenie literară şi fructuoasa colaborare a oferit domnului Nicolae Vasile, pentru volumul

„Citadela perpetuă”, o frumoasă Diplomă de excelenţă. Ca de fiecare dată supertalentata actrița Doina GHIȚESCU a recitat excelent, poezia „Gândul, ca glonţul” dar şi din interesantele aforisme cuprinse în volum. În încheiere domnul George Grigore (Gregorio) ne-a delectat cu două melodii, susţinute şi de chitara sa.

Evenimentul a avut succes, auditoriu format din slujitori ai condeiului românesc, actriţe precum Claudia Motea, Magdalena Băcescu, coordonatori de cenacluri literare, personalităţi din diferite domenii de activitate, iubitoare de limba română şi de fapte dedicate românismului şi promovării graiului părintesc din Bucureşti, din ţară şi poeta Silvia BUTNARU din Germania. Sala mare a fost aproape plină şi s-a confirmat încă odată că suntem fraţi în cuget şi simţire.

Domnul Nicolae Vasile aducând mulţumiri

Vă îndemn să cumpăraţi cartea „Citadela perpetuă” şi, cu certitudine, o să deveniţi mai bogaţi sufleteşte şi mai puternici în viaţă. Domnului Nicolae VASILE, călduroase FELICITĂRI şi tuturor un An mai bun şi mai rodnic. LA MULŢI ANI!

Ionel MARIN


68

Festivalul - Concurs internaţional de creaţie literară „BOGDANIA”, Ed. a VIII-a, 2019

Asociaţia Cultural-umanitară ”BOGDANIA” şi revista de creaţie şi cultură ”BOGDANIA” din municipiul Focşani, Str. Contemporanu, Nr. 28, judeţul Vrancea organizează:

Festivalul - Concurs internaţional de creaţie literară „BOGDANIA”, ediţia a VIII-a, 2019

Regulament

Scopuri: * stimularea interesului pentru literatura română contemporană şi a respectului pentru valorile moştenite. * dezvoltarea spiritului competitiv, a dorinţei de afirmare şi pentru ieşirea din anonimat al celor care creează şi care au talent deosebit. * promovarea în revistele de cultură şi în Antologii literare a câştigătorilor şi creaţiilor valoroase din fiecare secţiune literară. Participanţi: - Autori care nu au volume tipărite şi care au vârsta între 16 ani şi maxim 40 de ani. Secţiunile concursului: poezie, proză scurtă şi eseu. Textele trebuie dactilografiate în Word, Times New Roman 12 pct., spaţiere un rând, cu diacritice şi să nu depăşească 5 pagini A4 pentru fiecare gen literar, într-un singur document în format .doc sau .docx la adresa de e-mail: [email protected] Trimiterea textelor (creaţiilor): 01 martie – 20 mai 2019, la adresele:

a) E-mail: [email protected], cu menţiunea ”Pentru concurs”.

b) Poştă: Asociaţia Cultural-umanitară ”BOGDANIA”, FOCŞANI, Str. Contemporanul nr. 28, Cod 620065, judeţul Vrancea, cu menţiunea „Pentru concurs” în câte 2 exemplare. Textele vor purta un motto, care se va regăsi şi pe un plic închis, cuprinzând date despre autor (nume, prenume, data naşterii, profesia, adresa de

corespondenţă, telefonul, precum şi o scurtă prezentare a activităţii literare). Textele trimise după data de 20.05.2019 (data poştei) nu vor fi luate în considerare, de asemenea cele care nu sunt dactilografiate corespunzător (fără diacritice). Corectarea textelor se va face de către un juriu format din 5 (cinci) personalităţi: critici literari, scriitori și oameni de cultură români. Se va întocmi o fişă de participare pentru fiecare concurent. Taxa de înscriere pentru fiecare concurent este de 100 RON pentru concurenţii din ţară şi 20 $, euro pentru cei cu domiciliul în străinătate, în contul Asociaţiei Cultural-umanitare Bogdania: RO11BRMA0999100047750380, în RON; RO11BRMA0999100047751156 în euro, Banca Românească, Fil. Focșani, CIF 29080784, cu menţiunea pentru Festivalul Bogdania, 2019. În urma evaluării fiecărei creaţii se va stabili în mod corect şi obiectiv, pe bază de note, concurenţii câştigători pe secţiuni. Premianţii vor fi anunţaţi în data de 20 iunie 2019, prin e-mail şi telefonic. Se vor acorda câte trei Premii pentru fiecare secţiune şi în funcție de calitatea textelor, diplome speciale din partea revistei de cultură Bogdania şi a partenerilor. Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda ”TROFEUL „BOGDANIA”, 2019. Festivitatea de premiere se va ţine la începutul lunii iulie 2019, în locaţia ce va fi făcută public şi cunoscută dvs. cu cel puţin 10 zile înainte.

Găsiţi informaţii şi pe site-ul: www.revistabogdania.ro.

Vă așteptăm cu drag să vă înscrieți în competiția literară. Tuturor succes şi numai bine! Relaţii suplimentare: e-mail: [email protected]; Mobil: 0752862369; 0728217492; Preşedintele Asociaţiei culturale Bogdania Scriitor Ionel MARIN

mailto:[email protected]

mailto:[email protected],

http://www.revistabogdania.ro.

mailto:[email protected]

Semnal editorial

Bogdania…………………………………………………………………An VII, Nr. 55...

Documents

Transcript of Bogdania…………………………………………………………………An VII, Nr. 55...