Revista Bogdania, nr. 7, decembrie 2014
-
Upload
revista-bogdania -
Category
Documents
-
view
250 -
download
7
description
Transcript of Revista Bogdania, nr. 7, decembrie 2014
REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie
şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară
Bogdania din Focşani, în februarie 2013.
REDACŢIA
Redactor şef: Ionel MARIN
Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia
Redactori: Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase
Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru,
Ion Ionescu Bucovu.
Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA);
Mihai Marin (Spania)
Secretar de redacţie: Bogdan Florea
Membri de onoare: - Acad. VALERIU D.
COTEA, membru titular al Academiei Române;
Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA),
membru titular USR şi al Academiei Româno-
Americane de Ştiinţe şi Arte, Inventator IUSTIN
CAPRĂ;
Adresa redacţiei: Focşani, Str.
Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul
Vrancea.
Telefon mobil: 0752862369.
Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-
mail: [email protected]
REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul
www.revistabogdania.ro
În numele libertăţii de exprimare, autorii
răspund în mod direct de conţinutul materialelor
publicate sub semnătură proprie. Textele nu se
înapoiază.
Anul II, Nr. 7, decembrie
2014
ISSN 2343-8061
Cuprins
1. Ionel Marin: Dreptul la demnitate, p. 3
2. Michaela Orescu: Strămoş al dacilor:
Typhon-Volch, p.4
3. I. Boca: 1 Decembrie 1918, ziua sfântă a
unirii tuturor românilor, p.6
4. E. Evu-“magicianul cuvintelor” la 70 de
ani, p.8
5. Cătălin Acatrinei: Cât îmi lipseşti tu,
Românie (2), p. 9
6. Poezii: G. Coşbuc, Ilarion Boca, Ionel
Marin,Cristian P. Bălan, Eugen Evu, G.
Petrovai, N. Vasile, Dumitru Ichim, N.
Doftoreanu, I. Vasiu, Mariana Kabbout,
Constantin Oancă, p. 13
7. Ov. Ţuţuianu: “Candidat la medalii”, p. 23
8. Nicolae Vasile: “Ioşca, Sică şi Mitică, p. 24
9. Epigrame: I. Croitoru,G. Papazolescu,p. 29
10. Vasile Galupa despre “Reflecţii în
mozaic”, p. 31
11. Ion Croitoru despre “În constelaţia fiinţei”,
p.32
12. Radu Borcea: Colectivizarea sufletelor sau
Memoria pământului confiscat, p. 33
13. Artemiu Vanca: Tangouri sub…acoperire,
p. 38
14. Cleopatra Luca: D-tru Negoiţă şi
“Bucuriile autocreate”, p. 40
15. Radu Botiş: Nostalgia amintirilor în
poeziile lui Ioan Vasiu, p. 40
16. Interviu; Valentin Iacob: Interviu cu Eugen
Evu, p. 41
17. Medalion liric: Ileana Floran, Michaela
Orescu, Elena Ion, Gheorghe Antohi,
Danciu Catrina, Maria Bendou, Anghel
Hoţu, Mimi Boroianu, Victor Burde,
Ignatie Grecu, Maria Ciubotariu, Eduard
Zalle, Olguţa Trifan, Emil Magdan, Adrian
Răcaru, Noni Iordache, Vasile S. Ghican,
p. 45
18. Poezii pentru copii: I. Boca, M. Filipoiu, O.
Sava, p. 54
19. Năstase Marin: Fragment din “Hora”, p.
57
20. Teatru Vasile Groza: Piesa de teatru
“Pălărierul”, 61
21. Traduceri: Luca Cipolla, poezii, p. 66
22. Crăciunul la români, p. 68
23. Artă: Doina Lemny şi “moştenirea
Brâncuşi”, p. 69
24. Evenimente culturale: , p. 70
25. Semnal editorial, p. 75
Coperta: Marian Stoica
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
3
DREPTUL LA DEMNITATE
Dintre toate fiinţele de pe pământ OMUL
rămâne „unicat prin natura sa cugetătoare”.
Este fiinţa care îşi analizează Sinele, pe
semeni dar şi universul în care trăieşte. Fiecare
Om se naşte într-o patrie, în ţara părinţilor şi
străbunilor, ca urmare a unei iubiri. Dar ce-i
iubirea? „Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg,
înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există,
există pentru că iubesc. Totul e legat numai de
iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori,
înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci
la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor” (Lev
Tolstoi). Şi acel izvor al iubirii este
Dumnezeu, Atotcreatorul, care ne deschide
sufletul către Adevărul suprem, către veşnicie.
A crede sau nu în ceva este o problemă intimă,
ţine de interiorul sufletesc al fiecăruia. Cu
certitudine Dumnezeu este al IUBIRII,
reprezintă rostul şi sensul vieţii noastre.
Savantul Nicolae Iorga afirma despre poporul
român că este: „o minune a istoriei”. Poeţii
văd în România - „un colţ de rai”. ROMÂNUL
are har, credinţă, bunătate sufletească şi
demnitate. Mareşalul Ion Antonescu spunea:
„Române! Mulţumirea ta şi a familiei tale
împovărate va veni prin înfrăţirea tuturor, prin
munca noastră laolaltă, prin înţelegere şi
ascultare şi nu pe căile urii sau ale prăbuşirii
altuia. Fiindcă munca şi credinţa înalţă, pe
când invidia şi ura surpă. Fiţi creştini, fiţi
oameni, fiţi Români întregi. Luaţi aminte că
aceea ce a prăbuşit pe alţii, a fost goana după
bunuri şi interese prea pământeşti. Nu uitaţi că
aceea ce a dărâmat aşezări şi Tronuri, a fost
mânuirea oarbă şi sângeroasă a trufiei, a
răzbunării şi a violenţei. Dăltuiţi în cugetele
voastre piatra de întemeiere nouă a Neamului.
Nu vă risipiţi sbuciumul în fapte mărunte, în
clocotiri învrăjbitoare şi în războiri sterpe.
Acestea vă scoboară şi amuţesc poruncile
morţilor voştri. Neamul acesta trebuie ridicat,
întărit, îndreptat. N-avem nici un minut de
pierdut în această privinţă”. Desigur că
„Neamul acesta trebuie ridicat, întărit,
îndreptat”…”prin munca noastră laolaltă, prin
înţelegere şi ascultare şi nu pe căile
urii”…Mari adevăruri a spus mareşalul
Antonescu! Cred că a sosit vremea înţelegerii
şi ascultării, ascultării de glasul Patriei
Române, renaşterii demnităţii naţionale.
Milioanele de confraţi care lucrează în
străinătate, pot contribui mai mult la
dezvoltarea propriei ţări, a bunăstării
poporului. Pentru a se trăi mai bine trebuie să
reconstruim fabrici, uzine, combinate, să
muncim mai eficient, dar pe ogoarele Patriei
(„Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din
poartă-n poartă”). Vor înţelege şi conducătorii
că au o datorie sfântă faţă de neamul în care s-
au născut. Să nu mai fim o mână ieftină de
lucru pentru străini şi vom ajuta astfel şi la
consolidarea, nu la dezintegrarea familiei. Din
cauza sărăciei, a locurilor de muncă, a
instabilităţii, milioane de români sunt
„dezrădăcinaţi” şi nefericiţi. Statistica
„emigranţilor” şi ruina „provinciei”, a ţării
care se mută, pe care vor s-o stăpânească,
ruinând-o. Cu România în suflet, cu dorul
aprins de ţară, românii din diaspora încearcă să
ducă mai departe credinţa şi graiul străbun,
respectul faţă de istoria neamului. Eminescu
spunea că: „Fără cultul trecutului nu există
iubire de ţară”. „Globalizarea” tocmai asta
încearcă „tăierea amintirilor şi trecutului”.
Negreşit trebuie să depunem mai multe
eforturi pentru păstrarea specificului naţional.
Dacă vom asigura condiţii decente de trai în
ţară pentru fiii ei, se va opri exodul de
populaţie aptă de muncă şi o mare parte din cei
plecaţi, la lucru în întreaga lume, vor reveni în
ţară. Unde ne sunt razele speranţei, visele?
Taine vechi, îmbrăcate în albastru, ne deschid
simţurile şi ne aduc din zestrea neamului,
pentru fiecare suflet de român, misterioase
tăbliţe, semne şi simboluri neprihănite, care să
ne întărească speranţa într-un viitor strălucit.
Câte ţări din lume au: o coloană a infinitului, o
poartă a sărutului, o pasăre măiastră…Dragii
mei trebuie să avem un timp al nostru, un timp
al afirmării şi al iubirilor. Să ne îndepărtăm de
răutate, de ipocrizie, şi de încrâncenare şi să ne
privim ca fraţi. Regăsirea de sine, bunul-simţ
în toate şi demnitatea proprie. Demnitatea
fiecăruia dintre noi presupune: valoare,
comportament civilizat, virtuţi morale şi
civice, verticalitate, bucuria de a crea şi dărui
semenilor respect, bunăstare şi fericire. Şi
toate acestea se pot câştiga prin: învăţătură,
muncă, seriozitate şi onestitate zilnică. Se
apropie 1 Decembrie, Ziua naţională a
României, zi sfântă pentru toţi românii din
întreaga lume. Uniţi, cu România în inimă, să
făurim o minunată ţară a tuturor românilor.
LA MULŢI ANI ROMÂNI! LA MULŢI
ANI ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ROMÂNIA!
Ionel MARIN
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
4
Mitologie istorică
Mihaela Al Orescu: STRĂMOŞ AL
DACILOR: TYPHON-VOLCH
Fiu al lui Saturn, Typhon reprezintă a treia
generaţie de eroi civilizatori, după regii
zeificaţi Uran şi fiul său Saturn.
În lupta pentru conducerea imperiului
pelasg, în Europa, celor doi fraţi, Typhon
şi Joe, li s-a alăturat Osiris, un african
uzurpator, care pretindea că este fiul lui
Saturn; după cum spun izvoarele istorice,
acesta l-a silit pe Saturn, aflat la
strâmtoare, să-l recunoască drept fiu al
său. (Homer “Iliada”, XV. v. 187.).
Aspirând a-şi asuma imperiul pelasg,
Osiris a cucerit cu africanii “pigmei”,
Thracia şi Macedonia, regiunile centrale
ale Europei, până la ocean, după ce,
plecând din Egipt, a cutreierat întreaga
Europă şi Asia, “invadând cu gloate
africane şi asiatice semisălbatice, care
inspirau teroare şi ascultare celor învinşi.”
(Apollonius din Rhodos, IV. V. 272 şi
urm.). Osiris a întâmpinat rezistenţă mai
puternică în Europa decât în Asia,
ridicându-se triburile arimice de la
Dunărea de Jos, care nu-l recunoşteau
drept fiu al lui Saturn.
În aceste timpuri, pătura nobilă veche a
imperiului pelasg – titanii – se stinsese în
expediţiile şi luptele duse de Saturn, unii
dintre ei risipindu-se prin diferite ţinuturi.
Singura putere care supravieţuise era
constituită de giganţi, munteni de la
Oceanos Potamos (Istrul-Dunăre), urmaşii
acestora fiind “muntenii gugani”.
Giganţii erau, după Hesiod, un popor de
origine “divină”, născuţi din sângele (din
neamul) lui Uran şi din Geea (Terra).
După patria – sau mama lor – erau numiţi
Terrae filii, filii Terras,
Terrigenae.(Homer, “Batr.” v. 7; Diodor 1.
I. 31; Naevius “De Bell Plin. Val. Flaccus,
“Arcon.”, II. 18).
Giganţii aveau o statură uriaşă, mult mai
mare decât cea obişnuită, purtau plete
lungi şi barbă, arme lucitoare şi lăncii
lungi. (Diodor, IV. 21; Hesiod, “Theogon”
v. 185 şi urm.; Apollodor, “Biblioteca”,
1.6.; Apollonius din Rhodos, III. 499).
Giganţii erau un popor superb, triburi de
munte care urau pe străini. Locuiau la nord
de Oceanos Potamos (Dunărea), în ţara
arimilor, în apropiere de locurile unde au
fost înfrânţi titanii, lângă Tartaros, la
frontiera de apus a Ţării Româneşti de mai
târziu. (Hygin “Fab. Principium”), urmaşii
lor fiind aşa numiţi gugani, care în mare
parte se disting şi astăzi de ceilalţi
locuitori ai Carpaţilor printr-o statură
înaltă şi robustă. (Nicolae Densuşianu,
“Dacia Preistorică” p. 472). În urma
luptelor cu Typhon, Osiris a fost învins şi
urmărit de către acesta până în Egipt şi
ucis.(Diodor, 1. I. 21; III. 62.6; Macrobius
“S. Scip.”, Saturn I. 20.I. 12).
Typhon a restabilit autoritatea imperiului
pelasg în Africa de Nord, domnind peste
Egipt timp de 29 de ani, ca rege legitim,
descinzând din dinastia “divină”, timp în
care a construit lângă Delta Nilului, în
partea dinspre Arabia, una dintre cele mai
vaste fortificaţii ale Egiptului, “Cetatea lui
Typhon”, o fortificaţie de 40 km.
(Manethon). Din Egipt, Typhon a trecut în
Asia, cu giganţii lui, pentru a pedepsi pe
cei care au colaborat cu Osiris în invadarea
Europei, apoi a cucerit ţinutul Palestinei –
care pe atunci nu-şi primise încă numele
din partea filistenilor. Typhon a înfiinţat
aici regatul Iudeii, condus de unul dintre
fiii săi, pe nume Iudeos, care a dat numele
ţinutului. Totodată Typhon a pus bazele
capitalei Hierosolyma (mai târziu
Ierusalim), după numele celuilalt fiu al
său, Hierosolymos.(Plutarch S. C. 31). Poetul Manilius vorbeşte despre războiul
lui Typhon pe teritoriul Babiloniei, de
unde Typhon a trecut peste ţinuturile
Persiei, Bactriei (pe atunci nu aveau aceste
nume), stăpânind Asia. (Manilius
“Astron.” IV. 580; Ovidiu “Fastele” II. v.
462).
Ca o metaforă, Apollodor spune că
“Typhon a ajuns cu o mână la răsărit şi
cu alta la apus, cucerind întreaga lume
veche.” (Burebistas îşi putea justifica
expediţiile).
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
5
În timpul lui Typhon, ţinuturile Egiptului,
Feniciei, Palestinei, Chaldeei, Siriei şi
Mediei erau populate de elemente
provenite din deşerturi şi din diferite
ţinuturi sălbatice. (Herodot. II. 4. 99).
După moartea lui Osiris, sub presiunea
reginei Isis, a fost dusă o “politică”
puternic ostilă împotriva lui Uran – Amon
– Ra – Tum, primul rege al Egiptului, ca şi
împotriva lui Saturn (Minas), care, de fapt,
era “autorul unui trai mai bun” şi de
asemenea, împotriva lui Typhon, fiul lui
Saturn. Populaţia venită din deşerturi a fost
folosită de Typhon pentru desecarea
lacurilor şi a mlaştinilor (Herodot II.4. 99),
pentru canalizarea râurilor, deschiderea de
drumuri, fortificarea oraşelor, construirea
palatelor, templelor, turnurilor,
transportarea aparatelor de război, pentru
munci agricole şi păstorit.
Pe un papirus din Leiden, Set-Typhon este
înfăţişat cu capul de asin, ţinând în fiecare
mână câte o lance, arma naţională a
giganţilor. Pe piept este scris numele
CHO, iar dedesubt ωEPHT şi
BOΛXOCHO. (Lepsius, Uber d.e. ägypt.
Götterkreis” p.55). Ultimele cuvinte sunt
compuse: ωEP-BHT BOΛXO-CHO. Oier
în limba română, înseamnă “stăpân de
turme” şi “păstor de oi”, BOΛXO
(BOLHO-VOLHO).
Istoricul egiptean Manethon scria că
egiptenii numeau pe regii lor cei mai
vechi, proveniţi din spaţiul carpatic,
pelasgi, “păstori”. De altminteri, ştim din
istoria lui Manethon că egiptenii numeau
pe regii vechi pelasgi “păstori”. BOΛXO-
CHO înseamnă Seth Volchul sau Valahul
(Typhon, fiul lui Saturn).
Figura capului de asin mai era
întrebuinţată în antichitate şi ca emblemă a
Daciei. (N. Densuşianu op. cit. p. 630).
Pe unele monede din timpul împăratului
roman Traian Decius (a. 249), Dacia
personificată ca zeitate, era reprezentată
ţinând în mână o lance sau o suliţă în
vârful căreia se vedea împlântat un cap de
asin. În timpul dinastiei a 19-a
hiperboreană, i s-a conferit lui Set
(Typhon) o deosebită veneraţie în Egipt.
Mai mulţi regi din această dinastie au
primit numele de Set. Typhon mai era
venerat şi cu numele de Sutex
(Judex).(Lepsius op. cit. p. 49); Pierrot,
“Le livre des morts” p.173). La fenicieni,
unul dintre vechii titani din familia
“divină” era numit “Sutex”. Şi în Egipt, o
inscripţie din timpul faraonului Ramses II,
menţionează reprezentanţi ai mai multor
oraşe, numiţi “Sutex”.(Lepsius, op. cit.
p.50). Termenul de “Sutex”, în timpul lui
Typhon, reprezenta o demnitate
administrativă şi judiciară (atribuită
regelui), rol pe care l-au avut consulii în
Republica Romană, care erau numiţi
“judices”. Denumirea Iudeei este datorată
numelui unuia dintre fiii lui Typhon,
Iudaios, iar capitala Hierosolyma,
întemeiată de Typhon, a primit numele
celuilalt fiu al lui Typhon, Hierosolymos
(mai târziu Ierusalim).
În religia Egiptului, începând cu Osiris,
Typhon a fost interpretat drept “şarpele cel
mare” care locuia în apa primordială
“Nun” – Oceanos Potamos (Istrul-
Dunărea), inamic al zeilor. Typhon mai era
numit în Egipt “Smu” (în limba română
“zmeu” – balaur).(Plutarch, “De Iside” c.
62).
Lui Typhon i se atribuia Constelaţia
Nordului, Ursa Mare (Plutarch, “De is.”
C. 21), constelaţiile Daciei numite “Ursa
Getică” – “Geticum Plaustrum”,
“Geticus Polus”, patria lui Typhon, în
geografia preoţilor egipteni. Unei
comete care înspăimânta lumea pe
atunci i s-a atribuit numele de Typhon.
Între hieroglifele egiptene, Typhon apărea
reprezentat printr-un corb, această pasăre
rămânând un simbol religios la
hiperboreenii de la Carpaţi, pasăre care
însoţea pe Apollon hiperboreul, zeu al
luminii. (Eratostene, “Cataster”. 41;
Herodot 1.4.152).Corbul a fost reprezentat
pe piesele de tezaur de la Pietroasa (Al.
Odobescu, “Le trésor de Pietroasa”, II.33).
Simbolul corbului a fost consacrat în
antichitate, de asemenea, lui Saturn şi lui
Mithras, lui Typhon fiindu-i consacrat şi
asinul. (Lepsius op.cit. 53-54), animal al
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
6
hiperboreenilor de la Carpaţi. În urma unor
cercetări arheologice recente, în Palestina
a fost descoperită o inscripţie reprezentând
un crucificat cu cap de asin, ceea ce
demonstrează supravieţuirea simbolurilor
arhaice de origine carpatică, crucea, ca şi
asinul fiind străvechi simboluri pelasgice
europene, păstrate de canaaneiţii care au
dezvoltat în Iudeea şi Galileea o mare
civilizaţie şi proveneau din lumea
pelasgică găsită de ebrei la venirea lor pe
aceste locuri. Numele lui Typhon
VOLCH, cu toată străvechimea lui, a fost
moştenit până astăzi de către autohtonii
Spaţiului carpato-danubiano-pontic, de
asemenea, la sudul Dunării şi în mai multe
locuri din Europa, unde au fost răspândiţi
pelasgii hiperboreeni. Cercetătoarea Maria
Crişan vorbeşte despre Landul Renania de
Nord – Westfalia – unde “forma de relief
preponderentă este câmpia – Flachland –
cu un cuvânt german, dedus din cuvântul
Valah-Felah, ca şi Őstfalii, adică Vlahii de
răsărit”… “o regiune din Cehia se numeşte
W/V/OLOŜ/Ĉ care în germană se traduce
cu MOLDAU, exact ca în cazul râului care
străbate Praga – VLTAVA, care tot
MOLDOVA însemnează (în Austria,
izvorul lui este Moldau”… “atât în cazul
Moldovei, cât şi al Valahiei este vorba de
unul şi acelaşi etimon: V/O/L/L/O/C/H/,
găsit în Voloh, Boloh, Valah, Olah şi în
M/O/L/D/L/, via VL-BL-HL, sonanţe
bilabiale, ca şi cuvântul VALAH cu
variantele lui, care este mult mai vechi de
sec. al X-lea pentru că eu le-am găsit la
Homer “Iliada”… “acelaşi etimon este de
găsit în GALLI şi WALES”… “inima
Dűsseldorfului, Friedrichstadt s-a numit
Wallachai”… “Flachland – ţara de jos,
adică de câmpie…” (Maria Crişan).
De altfel, Olimpul Germanic al zeilor –
Walkala – tot de aici îşi are numele. Vechii
regi germanici erau “extra patriam” (cei
din Dacia). (Maria Crişan).
Bibliografie:
Nicolae Densuşianu, “Dacia preistorică”,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
Ilarion BOCA
1 Decembrie 1918, ziua sfântă a unirii
tuturor românilor într-un stat unitar şi
suveran.
Istoria milenară a neamului nostru
românesc a fost marcată de o permanentă
luptă pentru păstrarea integrităţii, libertăţii
şi demnităţii strămoşeşti. În această
permanentă luptă, strămoşii noştri nu au
uitat nici o clipă, indiferent de aria
geografică în care au locuit, că ei toţi au o
origine comună, acelaşi grai şi acelaşi vis
nestins, de unitate a tuturor fraţilor într-o
patrie comună. Dacia, era vatra
legendară care le insufla forţa şi
încrederea necesare realizării acestui
măreţ deziderat. Pe temeiurile realităţilor
ce au definit şi definesc spirutul românesc,
s-a realizat un prim şi mare pas în anul
1859 prin Unirea Moldovei cu Ţara
Românească, dar împrejurările istorice
extrem de complicate, nu au permis atunci
unirea simultană a celor trei ţări româneşti
- Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania. Era nevoie de un nou pas, de
o nouă etapă şi un nou context, mai
favorabil, pentru a se aduce sub acelaşi
drapel românesc şi Transilvania mult
iubită. O asemenea oportunitate a venit în
anul 1918, când activităţile unioniste,
desfăşurate de cercuri ale emigraţiei
româneşti din Ungaria, Franţa, Italia,
Anglia, Statele Unite, Suedia ş.a., au
început să ceară, în mod deschis, dreptul
românilor de a-şi decide singuri soarta. Ca
urmare a acestor puternice presiuni, pe
data de 18 octombrie 1918, în parlamentul
de la Budapesta, este adusă la cunoştinţă
hotărârea poporului român din
Transilvania de a-şi decide singur soarta.
Această hotărâre a zdruncinat puternic
cercurile conducătoare de la Viena şi
Budapesta, care au încercat din răsputerile
lor să menţină integritatea teritorială a
monarhiei. Zadarnic însă! Imperiul austro -
ungar, oricât de puternic s-ar fi opus, nu
mai putea sta în calea evenimentelor
revoluţionare care veneau şi îi revelau cu
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
7
tot mai multă putere caracterul de relicvă a
istoriei. După finalul primului război
mondial, omenirea întrezărea zorii unei noi
ere, eră în care dorinţa de emancipare , de
libertate şi autodeterminare a popoarelor
nu mai putea fi ţinută în lanţuri. În spiritul
acestor idei, numeroşi prizonieri de război
aflaţi în Rusia, originari din Transilvania şi
Bucovina, au afirmat şi ei peste hotare,
hotărârea de a se uni cu Ţara. În lunile
octombrie şi noiembrie 1918, guvernele S.
U. A., Franţei, Angliei şi Italiei, recunosc
justeţea aspiraţiilor de unitate a poporului
român. Climatul politic din ţară, dar şi din
străinătate devine tot mai efervescent, iar
acest lucru a determinat formarea, la
Budapesta, a Consiliului Naţional Român,
compus din şase reprezentanţi ai social-
democraţilor români. La 31 octombrie,
izbucneşte la Budapesta revoluţia
burghezo - democratică, iar Consiliul
Naţional Român se mută la Arad, unde îşi
intensifică activităţile cu caracter unionist,
organizând consilii naţionale şi gărzi
naţionale locale. În acest context reapare la
Arad ziarul "Românul", care împreună cu
gazeta socialistă " Adevărul" şi cu ziarul
"Drapelul" de la Lugoj erau organele
oficiale al Consiliului Naţional Român
Central. Transilvania devenise asemenea
unui cazan în clocot. Frământările
revoluţionare ale maselor populare indicau
cu claritate că visul de unitate al românilor
din Transilvania se transforma cu fiecare
zi într-o frumoasă certitudine. În zilele de
13-15 noiembrie 1918, are loc o întâlnire a
C. N. R. C. cu o delegaţie ungară, dar
discuţiile au eşuat datorită dorinţei
delegaţiei maghiare de a menţine, cu orice
preţ,Transilvania sub autoritatea
guvernului de la Budapesta. Acest lucru a
determinat C. N. R. C. să preia
administraţia ţinuturilor locuite de români.
Un aspect important al vieţii politice din
Transilvania l-a constituit racordarea
deplină a Consiliului Naţional Maghiar din
Transilvania la noile realităţi politice,
orientându-se pe făgaşul realist al
colaborării şi înţelegerii cu poporul român.
Pe fundalul acestor evenimente şi
transformări sociale, este convocată la data
de 1 decembrie 1918, la Alaba - Iulia,
Marea Adunare Naţională Română,
formată din 1228 deputaţi. Marea Adunare
de la Alba - Iulia a exprimat cu putere,
voinţa nestrămutată a poporului români din
Transilvania de a se contopi într-un singur
stat naţional, cu farţii săi de peste munţi.
Pe lângă cei 1228 de deputaţi, la Alba -
Iulia s-au strâns peste 100 000 de
oameni, toţi având în cuget şi simţiri o
singură dorinţă: realizarea statului
naţional român. În documentele
pregătitoare ale Adunării Naţionale au fost
înscrise principiile fundamentale care
urmau să dea noului stat un nou avânt.
Dintre acestea enumerăm: reforma agrară,
ocrotirea muncii, votul universal, libertăţi
politice, asigurarea drepturilor
minorităţilor naţionale. Vasile Goldiş a
prezentat proiectul de rezoluţie, evocând
printre altele, faptul că structurile
imperiale sau bazat întotdeauna numai pe
minciună: El a afirmat:" Împăratul ne-a
înşelat, patria( Austro - Ungaria) ne-a
ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa
în noi înşine, în neamul nostru
românesc, ne poate mântui. Să jurăm
credinţă de aici înainte numai naţiunii
române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi
civilizaţiunii umane". Cuvintele lui Vasile
Goldiş au şi astăzi aceeaşi forţă, valoare şi
importanţă politică pentru orice suflet de
român. Nu trebuie să uităm că prin acea
rezoluţie s-a decretat Unirea Transivaniei
cu România eveniment cu puternice
rezonanţe în plan european, dar şi cu
realizarea celui mai frumos vis al
românilor, unirea tuturor fraţilor români
într-un singur stat, pe temeiurile unităţii de
neam, de limbă şi obiceiuri, într-un spaţiu
geografic care ne-a despărţit prin
topografia sa, dar nu şi prin credinţa
comună în frăţietate şi veşnicie.
Jertfa imensă şi suferinţele fără de seamăn
ale poporului român închinate nobilei
cauze de întregire naţională, nu au fost
zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii
unanime a românilor care, prin voinţa lor
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
8
nestrămutată, au înfăptuit la 1 decembrie
1918, unitatea tuturor pământurilor
româneşti într-un singur stat naţional, act
istoric, ce a primit prin tratatele de pace,
consacrarea internaţională. Alături de
popor, au luptat pentru desăvârşirea
statului naţional român, o frumoasă
pleiadă de personalităţi, precum: Ştefan
Cicio - Pop, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Ion
Mihuţ, I. Jumanca; I. Flueraş, Enea
Grapini, Iuliu Maniu, Octavian Goga,
Vasile Lucaciu, Traian Vuia, Emil Isac,
Vasile Goldiş şi, desigur, întreg poporul
român. În faţa memoriei lor ne plecăm cu
recunoştinţă frunţile noastre, întrebându-ne
în forul propriei noastre conştiinţe: dar noi,
noi cei de astăzi, ce am adus pe altarul
patriei noastre? Apoi, să nu uităm să le
continuăm şi lupta şi visul. O ţară se face
prin muncă, dar se păstrează prin veghe
şi luptă. Şi dacă doar unii dintre noi au
adus ceva, un plus de bine şi de frumos
pentru patria noastră, se cuvine, totuşi, să
rostim cu toţii: Glorie eternă eroilor
neamului românesc!
Harta României Mari (1 decembrie
1918)
Eugen EVU –„magicianul
cuvintelor” la 70 de ani
Domnul Eugen EVU, scriitor, eseist,
publicist, poet de mare valoare
naţională şi internaţională, fondator a
mai multor reviste de cultură, promotor
al literaturii române, de curând a
depăşit pragul celor 70 de trainice
trepte. A fost
sărbătorit de scriitori,
prieteni, colaboratori,
de numeroşi cititori
din ţară şi din
diaspora românească.
Eugen Evu s-a născut
la 10 septembrie 1944
în Hunedoara.
A urmat studii liceale, Şcoala Profesională
de Metalurgie, liceul şi o şcoală tehnică la
Hunedoara. Între 1962 și 1965 a practicat
diferite meserii: oţelar, lăcătuş, pedagog,
solist instrumentist şi vocal.
Debutează în anul 1963 în ziarul „Flacăra
Hunedoarei”, cu poezii. În presa culturală
debutează în anul 1970 publicând mai
multe poeme în revista „Familia”.
Editorial, a debutat în 1974, la Editura
Facla din Timişoara, cu 21 de poezii, în
volumul Toate iubirile.
A înfiinţat la Hunedoara Cenaclul literar
„Izvoare”, apoi Cenaclul „Lucian Blaga”,
care ulterior şi-a schimbat denumirea în
„Dan Constantinescu”.
„Eugen Evu este membru al Uniunii
Scriitorilor din România (1979). Este cel
care a înfiinţat primul săptămânal al
Hunedoarei, ziarul „Renaşterea
Hunedoarei”, care a apărut în anii 1990-
1991. Este fondator al publicaţiilor literare
„Provincia – Vitraliu hunedorean”,
devenită „Provincia Corvina”, apoi „Noua
Provincia Corvina”, „Kilometrul zero”,
„Constelaţia Dragonului” (în colaborare cu
Valeriu Bârgău), „Sider – Semnal”,
fondator (cu Elena Daniela Sgondea) al
magazinului cultural „Palia literară”
(Orăştie 2011)”, spune managerul
Bibliotecii Judeţene, Sebastian Bara.
Domnul Eugen Evu a publicat aproape 50
de volume de poezie, eseu, teatru, jurnale,
literatură pentru copii, numeroase articole,
studii, cronici literare şi de artă, interviuri
în reviste de cultură şi de artă, în ziare
locale şi centrale.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
9
Mai trebuie ştiut despre poetul Eugen Evu
că din anul 2003 a obţinut titlul
guvernamental american şi internaţional
„The Research Board of Advisors” pentru
activitatea sa culturală, oferit de „The
American Biographical Institute”, din
Carolina de Nord, SUA. Este inclus în
Who’s Who in America şi în primul
Who’s Who în Romania.
Deţine atestatul internaţional de „Expert în
literatură”, fiind inclus în Internationl
Directory of Experts and Expertize, SUA.
De asemenea a primit numeroase premii şi
diplome naţionale şi internaţionale pentru
întreaga sa operă. Este membru de
onoare al Academiei de Ştiinţe,
Literatură şi Artă din Oradea; Cetăţean
de onoare al judeţului Hunedoara, al
oraşului Hunedoara, ambasador
cultural al regiunii Hunedoara. Felicitări
maestre pentru strădania şi valoroasele
realizări literare obţinute în cele patru
decenii dăruite literaturii şi culturii
române.
Sănătate, linişte sufletească şi bucurii pe
măsura sufletului dumneavoastră mare
şi minunat! LA MULȚI ANI, DOMNULE EUGEN
EVU!
Ionel MARIN
Cătălin ACATRINEI
Cât îmi lipseşti tu, ROMÂNIE
(urmare din numărul anterior)
Primăvara avea să readucă totul la viață,
avea să învie satul cum o făcea în fiecare
an. Dar satul nu mai avea să renască. Se
pare că Dumnezeu nu mai avea răbdare cu
oamenii și a poruncit să fie sărăcie în anul
acela. Eu și Mircea avea să ne descurcăm
câtuși de puțin. Aveam vite, păsări și
ogoare rodnice.
Însă lui nu-i plăcea să muncească
pământul, iubea stiloul și hârtia, nu sapa.
În anul acela, până în vară, îngropase popa
Adamachi de-a bătrâni morți de foame ori
de supărare, cât nu îngropase în zece ani.
Alții, își puneau singuri capăt zilelor
neputând să-și vadă pământurile pârloagă.
Într-o după-amiază de duminică, pe când
stăteam pe prispa dogorită de la arșița
soarelui sălbatic oftând după șezătorile de
altădată, când satul gemea de bucurie în
fiecare duminică, Mircea îmi spuse dintr-o
suflare:
- Ana, ce-ar fi să plecăm de-aici? Să
vindem ogoarele și casa și cu banii luați să
ne facem un viitor în lume? Gândul acesta
îl tulbura de mult timp, căci îl vedeam
noapte de noapte foindu-se când afară
stând pe cerdac și fumând tutun învelit în
hârtie de ziar, când în casă.
- Unde Mircea, unde? Unde ar putea
munci o țărancă ca mine cu opt clase?
- În America, Ana! Unchiul meu, care a
fost la nunta noastră de ne-a îmbogățit cu
câți bani ne-a dat atunci, e în America. Aș
putea vorbi cu el să ne ajute să reușim să
avem și noi o viață cumsecade. Pentru
mine, viața pe care o aveam în bătătura
mea mi se părea îndeajuns.
Lui nu-i ajungea. Adesea îmi tot spunea ce
covoare persane au orășenii, că nu scot apa
cu găleata ca noi, ci învârt de o roată și apa
vine la ei în casă, că toamna nu-și rup
spatele cărând lemne pentru sobă, ci stau
ca boierii și apăsând pe un buton au
căldura în casă. „Condiții, tată, așa tot să
trăiești!” repeta într-una în fața mea de
proastă, ce mă și vedeam apăsând pe un
buton și stând lăfăită în pat, în timp ce
odaia avea să se încălzească singură, fără
să se umple de fum.
- Mircea, nu pot pleca din țara asta. E casa
mea, aici trăiesc de când mă știu. Vorbesc
românește, am crescut românește, trăiesc
românește. Aici e ființa mea, aici mi-e dat
să-mi duc amarul, aici îl duc până la capăt.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
10
- Prostii. Să văd dacă o să mai zici asta
după ce o să ai bani să-ți cumperi zece
case precum e asta. Gândește-te doar:
haine scumpe, mâncare gustoasă, nu
mămăligă. Ca să nu-ți aduc aminte de
condiții...apă, căldură, baie-n casă...
- Nu știu ce să zic...
- Ș-apoi, după ce vom face bani mulți, nu
ne împiedică nimeni să ne întoarcem în
România. În noaptea aceea n-am avut
pace. M-am zvârcolit încontinuu căutând
rezolvare tuturor problemelor. Poate
Mircea avea dreptate. Poate dincolo de
hotare ne aștepta un trai mai bun. Și să-mi
las eu casa părintească de izbeliște?! Nici
gând. Dar mai bine las naibii cele
agonisite, decât să mor de foame în satul
ăsta uitat de lume. Luna lumina întreaga
casă și se răsfrângea pe chipul pururi tânăr
al lui Mircea, care acum, după ce-mi
spusese oful ce-l avea pe suflet, dormea ca
un prunc. Îl ghiontii o dată, apoi de două
ori, până când se trezi și cu o voce stinsă îi
șoptii:
- Mergem! M-am hotărât. Plecăm.
- Unde?
- În America. Nu ziceai tu că ai un unchi
acolo? Mergem să facem bani. Mircea se
ridică deodată în capul oaselor și mă privi
mulțumitor:
- Știam că o să te hotărăști într-un final.
Mă duc mâine la primărie să-l sun de acolo
pe Ion, unchiul meu, și îmbrățișându-mă,
mă sărută pe creștet.
- Mircea, dar vreau ca într-o zi să ne
întoarcem. Promite!
- Îți promit! O să ne întoarcem...cândva...
Într-o lună aveam să vindem tot. Ogoarele
le vândusem unui fermier ce ne dăduse un
preț bun pe ele, iar casele le dădusem lui
Mihai Apostol, dușmanul de moarte al
tatei. Cred că s-a răsucit în mormânt când
s-a încheiat negoțul. Nici eu nu am vrut să
dau casa părintească lui Apostol, dar vorba
aceea: „Fă-te frate cu dracul, dacă vrei să
treci puntea!”. Banii pe care îi strânsesem
trebuiau să ne ajungă trei luni. Mircea
zâmbea pe sub musteața sa deasă și asta
mă făcea să mă simt în siguranță...sau cel
puțin așa îmi plăcea să cred. La începutul
lui august avea să părăsim țara. Cu câte
două valize în mână străbăteam satul până
la autobuz. În fața fiecărei porți era câte o
femeie ce plângea și își lua bun rămas de
la noi, binecuvântându-ne pentru drumul
cel lung. Un gol în suflet mă măcina.
Ajunși în dreptul cimitirului cu gardul
văruit și plin de buruieni izbucnii în plâns.
Unde sunteți voi, ai mei părinți, acum când
eu am nevoie de voi? Bucureștiul era
imens. Iașul îl mai văzusem cu mai multe
prilejuri, dar Bucureștiul, nu. Câte mașini,
câte case mari și frumoase, câta lume. Se
vedea că pentru Mircea nu era ceva
nemaipomenit. Pe când tat-su era primar,
el, singurul fecior, avea bani să străbată
țara asta în lung și-n lat. Era prima oară
când avea să mă urc într-un avion. Mi-era
o frică de-mi venea să mor, nu alta. Prima
oară auzisem de avion în clasa I, când
învățasem litera „A”. Pe atunci eram
uimită cum poate o bucată de fier să
zboare, dar nu credeam că o să văd unul,
pe viu. Pe înăuntru semăna cu un autobuz,
numai că scaunele erau de un alb
strălucitor și nu prea înghesuite, iar
geamurile mult mai mici și mai curate. Mi-
era teamă de ce urma să se întâmple. Îl
țineam pe Mircea strâns de încheietura
mâinii, încât i se învineți mâna de-a
binelea. Acum ajunsesem din nou la mila
lui Dumnezeu. Avionul pornise cu un
vâjâit puternic, iar pentru următoarele zece
ore am fost printre nori. Cât de minunat e
să te afli deasupra cerului. Cât de minunată
e lumea, Doamne!
New York-ul avea să fie peste așteptările
mele. Știam că e un oraș mare, dar nu era
mare, era gigantic. Îmi imaginam că are
clădiri înalte, dar nu atât de înalte încât să
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
11
ajungă până la nori, iar câte mașini....sute
de mașini. Ion, unchiul lui Mircea ne-a
așteptat la aeroport. De acolo ne-a luat cu
mașina și ne-a dus la vila sa ce se situa
vizavi de intrarea principală în Central
Park. Chloe, soția lui Ion, era o americancă
veritabilă. Pregătise o masă bogată și
zâmbea adesea spre mine în timp ce își
fuma trabucul. Ea venea dintr-o familie
bogată. Când a luat-o Ion, Chloe avea
casă, mașină și mulți bani. El nu avea mai
nimic, nici măcar școală. Nu aveau copii și
nici nu își doreau. Chloe spunea că aveau
să o facă mai bătrână plozii și nu se merită
să-i crești, iar după aceea să-ți întoarcă
spatele. Ion ne închiriase un apartament la
marginea orașului. El spunea că nu e știe
ce, dar mie mi se părea uimitor. Mircea nu
mă păcălise cu apa pentru care nu aveam
să merg la fântână. Eram bucuroasă, mai
mult decât bucuroasă.
După o lună, Mircea își găsi de lucru.
Muncea într-o clădire de birouri, pe post
de „agent imobiliar”. Câștiga într-o lună,
cât câștigam în România după o vară
întreagă de lucrat pământul și asta mă
făcea din nou să cred că totul o să fie bine.
Și era bine. Chloe mă vizita adesea și
ieșeam toți patru în fiecare săptămână la
restaurante scumpe din oraș. Așa am
învățat să beau whisky și martini. Prima
dată mi-a fost atât de rău, încât mi-am jurat
că nu mai pun gura pe acea băutură, însă
nu m-am ținut de cuvânt. Apoi, prietenii au
început să se înmulțească. Colegi de lucru
de-ai lui Mircea, soții, șefi de
departamente, vecini, toți erau fascinați de
familia Miculescu și ne chemau la baluri,
concerte sau dineuri. Începusem să învăț să
mă adaptez și adoram lumea asta. Doi ani
mai târziu, cumpărasem noi vila lui Ion și
a lui Chloe. Ei urmau să se mute în
Republica Dominicană. Să o fi văzut pe
Chloe cât de entuziasmată era. De parcă
pleca la capătul lumii. Își cumpărase toate
loțiunile de bronzat, toate cremele și toate
parfumurile pe care le aveau cei de la
Chanel atunci în stoc. La scurt timp
primisem și o vedere din Republică, pe
spatele căreia scria: „E superb aici, în
Republica Dominicană. Vă așteptăm!
Anne, sigur ție o să-ți placă. Cu dragoste,
Chloe și John.”. Mircea își schimbase
serviciul și asta nu putea fi decât de bine.
Lucra acum pentru „World Trade Center”,
firmă ce se afla la capătul sudic al
cartierului Manhattan. Biroul său se afla la
etajul 88 și vedea de acolo întregul oraș.
Era tot mai ocupat. Începuse să lipsească
nopțile de acasă și venea beat în zorii zilei,
intrând mai mereu îmbrăcat la duș, iar
când dormea acasă, nici nu se uita la mine.
Scria, se uita la televizor, citea și apoi se
culca, aruncându-mi uneori câte un
„Noapte bună” ce mă făcea să mă întreb:
nu fuseseră întotdeauna așa, nu? Știam
foarte bine că nu. Dar întrebarea era dacă
mai puteam ajunge din nou acolo...Orice ar
fi însemnat „acolo”. Rămăsesem
însărcinată. Vestea mă tulburase enorm.
Mi-aduceam aminte de ce spunea Chloe,
că îi crești și apoi te părăsesc. Apoi, mă
gândeam că nu are rost să dau naștere unui
copil pe care să îl chinui. Era clar că eram
nefericită, atât de nefericită, încât nu aș fi
vrut să mai aibă parte încă cineva de
tristețea mea. Ce părinți avea să aibă
copilul ăsta? Un tată alcoolic și o mamă în
prag de depresie. Avea să se aleagă praful
de el. Nu am trăit niciodată în
prezent...nici nu știu ce este
prezentul...calea spre viitor sau prăpastia
spre trecut?! Aș fi vrut să recuperez
trecutul, dar nu se putea, iar viitorul, nu
avea să sune deloc bine. Avortul era cea
mai bună soluție. Tot mai multe femei
făceau asta. Nici nu era prea scump și nici
prea dureros. Mă programasem într-o zi de
duminică. Duminica, Mircea e plecat să
joace golf în afara orașului. Am pregătit
banii, mi-am făcut o baie cu apă rece și am
luat-o pe jos spre policlinică. Aceasta se
afla vizavi de Biserica Ortodoxă „Nașterea
Maicii Domnului”. Obișnuiam să mai vin
pe la biserică la început, când ne mutasem,
dar în ultimul timp, nu îi mai trecusem
pragul. Intrând în policlinică mă îndreptam
spre sala în care avea să se întâmple totul.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
12
Inima îmi bătea foarte tare. Mă uitam la
burta mea și mă gândeam că în mine se
află o viață de om. Încercam să mă
conving că e mai bine să nu-i dau naștere,
dar totuși ceva îmi spunea că e mai bine
să-i dau dreptul la viață. Privirea mi se
încețoşă deodată, mă apucă o amețeală și
simțind cum mă sufoc, am căzut jos, pe
culoarul ce mirosea a clor.
Dimineață. Soarele bate în fereastra larg
deschisă, în timp ce un cucoș își face o
seamă, cântând pe gardul din fața casei.
Mirosul de viorele împrospătează aerul
primăvăratec. Ies afară și o văd pe mama
în fața cuptorului gătind cu patimă
tochitură de porc cu mămăliguță. Tata,
așezat pe prispa casei, cu un braț de nuiele,
împletea de zor la o oboroacă ce avea să
fie numai bună la începutul toamnei, când
trebuie cărat porumbul desfăcut de pe
dealuri. Masa e gata. După rugăciune, tata
binecuvântă bucatele și ne punem pe
mâncat. Zarvă în sat. Ileana Junică plânge
la marginea pădurii de durere că a pierdut
copilul.
- Săraca fată! Cum a bătut-o Dumnezeu.
Mare nenorocire să nu ai bucuria de ați
simți pruncul în brațe, zise mama uitându-
se spre pădure și oftând.
- Așa-i! Ne-a ferit bunul Dumnezeu de o
astfel de soartă amară.
- Ano, de-i avea norocul să te plăsmuiască
Cel de Sus cu un prunc, naște-l! Să-l naști
că nu-i al tău. E afierosit lui Dumnezeu.
IV
Mulțime de asistente în jurul meu. Capul
simt că îmi plesnește de durere. Una dintre
ele îmi spuse să stau liniștită că am avut o
lipsă de calciu. Eram pe cale să omor un
om, eram pe cale să îmi ucid fericirea.
Cu adevărat singura mea alinare era ceea
ce se ascundea în pântecul meu...și
Dumnezeu, da, Dumnezeu. Ridicându-mă
din pat o luai la fugă spre biserica de peste
drum și intrând în ea, am căzut în
genunchi.
- Cât de străină am ajuns. Mi-e dor de tine,
Doamne!
Abia întors de la golf, Mircea primi vestea
cu bucurie. Își imagina cum avea să fie la
botez, cum îl plimba prin parc sau cum nu-
l mai suporta să-l audă plângând. Cu toate
astea, știam că nimic nu se va schimba.
Cazinoul era patima sa. Pleca la fiecare
sfârșit de săptămână în Las Vegas cu
„amicii”, iar mie îmi lăsa un card de credit,
de parcă ceea ce îmi doream erau banii lui.
Așteptam să se nască copilul consolându-
mă printre lacrimi că „mai bine o dragoste
pierdută, decât una neavută”.
Pe 1 martie 1996 a venit pe lume tatăl tău.
Nici măcar când s-a născut unicul său fiu,
Mircea nu a fost lângă mine. Mă întreb
când a fost de fapt lângă mine? Știam de
atunci că Teodor va ajunge un om mare,
știam că trebuie să fiu, dacă nu o româncă,
măcar o mamă româncă și să-l cresc cum
trebuie.
Marți, 11 septembrie 2001. Mă îndreptam
spre grădinița lui Teodor cu două sacoșe
de cumpărături. În seara aia trebuia să ne
viziteze Chloe și Ion și trebuia să pregătesc
o cină pe cinste. Învățasem, datorită fiului
meu, să zâmbesc din nou. Părea o zi
perfectă până când o bubuitură mă speriase
îngrozitor. Țipete în jurul meu și oameni
care arătau spre cerul plin de fum al New
York-ului. Îl luasem pe Teodor în brațe și
o luai la fugă spre cea mai apropiată stație
de metrou. Îmi doream să aflu ce s-a
întâmplat, dar îmi doream mai mult să îmi
știu copilul în siguranță.
Ajunși acasă, am deschis televizorul în
grabă. Toate programele arătau aceiași
scenă, cum un avion intră în plin în
turnurile de la World Trade Center. Sun la
biroul lui Mircea și nu răspunde nimeni.
Sun o dată, de zece ori, de o sută de ori, în
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
13
speranța că va ridica cineva amărâtul ăla
de receptor, însă nimic. O lacrimă îmi
umezi obrazul ce se albise ca varul.
Tremuram și nu-mi puteam reveni.
America îmi luase totul. Mi-a dat bani, dar
mi-a luat fericirea, mi-a luat iubirea, mi-a
luat liniștea. Cât îmi doream să nu fi plecat
vreodată din lumea mea. O, Doamne, cât
îmi este dor de România!
Acum, când nu mai sunt, singura mea
dorință mai este ca tu, viteazul meu, să îți
salvezi sufletul și să cunoști fericirea
adevărată. Nu uita niciodată că pielea se
încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se
transformă în ani… dar dorința nu are
vârstă. Dincolo de orice punct de sosire e
unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e
o altă încercare. Cât timp trăieşti, nu fă
greșeala mea, nu renunța!. Nu te pierde
printre fotografii îngălbenite de timp…
mergi mai departe atunci când toţi se
aşteaptă să te dai bătut. Când nu mai poti
să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici
asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mai mergi
nici la pas, ia bastonul. Însă nu te opri
niciodată! Descoperă România!
Cu dragoste,
bunica Ana
P.S.: Cât îmi lipsești tu, Românie!
V
De fiecare dată când recitesc scrisoarea
bunicii îmi dau seama cât de important e
să faci ceva cu viața ta, oricât de
nesemnificativ ar fi. Important e sa faci!
Cred că niciodată nu mi-am dorit ceva atât
de mult, încât, dacă aș pierde ocazia să o
fac, să îmi pară într-adevăr rău.
Astăzi, 16 iunie 2064, vă spun vouă toate
acestea din Aeroportul Central din New
York.
Mă bucur că mi-ați fost alături. Astăzi plec
în România. Ceea ce urmează sunt sigur că
e mai mult decât o poveste, e viaţa unui
român în România.
Poezii
George Coşbuc – Patria română
Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au sfărâmat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii,
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte;
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume,
Toţi cu-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie.
Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească,
Şi vor face tot mai mare,
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.
Ilarion BOCA
De ziua ta, iubită ţară
De ziua ta, iubită ţară,
Cununi de flori îţi pun pe frunte
Şi de la mare pân la munte
Mă-nclin la brazda-ţi milenară.
În ea strămoşii mai visează
La port, la vatră şi la grai,
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
14
La gura veşnică de Rai
Ce şi din mituri ne-o veghează.
De zia ta, iubită ţară,
Ţi-aducem drept şi sfânt onor,
Că eşti supremul nostru dor
Şi maica noastră legendară.
Mândrie
Stă bunicul rezemat
De-un stejar ce-i cântă lin,
Şi-n privirea sa senină
E tot farmecul latin.
Dar şi eu îmi trag pe frunte
Cuşma grea din fir de lână,
Şi-mi înalţ semeţ privirea
Ca un dac de pe columnă.
Cartea de istorie
Azi ţi-am cumpărat o carte,
S-o păstrezi ca pe-o comoară,
Sau ca pe lumina sfântă
Care veşnic va să doară.
De o vei iubi, copile,
Multe tu vei învăţa,
Şi prin viaţă demn vei trece
Şi nici griji nu vei avea.
Nu uita că-n mica filă
E trecutul strămoşesc
Şi izvorul învierii
Pentru neamul românesc.
Esenţe
Pentru mine ţara este
Tot ce-i mai frumos sub soare,
Oameni dragi, poveşti şi basme
Lin şoptite de izvoare.
Codri fremâtând în noapte
Când pe cer se-arată stele,
Blândul plai al Mioriţei
Şi suportul vieţii mele.
Ţara pentru mine este
Şansa de-a avea un nume;
Ce m-aş face fără ţară,
Fără ea ce-aş fi în lume?
Ionel MARIN
Rugă pentru români
Încă se mai aud, strigătele străbunilor,
Din vechi izvoare, răsunând a jale.
Şi simţim cum miresme urcă
Din veac în veac în cămările inimii,
Cu poveşti nemuritoare despre daci.
Prin nenumărate furtuni, ai noştri purtară
Speranţa şi neclintirea în ţară.
Duşmanii trecuţi peste fruntarii…
Au fost înfrânţi şi asvârliţi… dincolo,
Îngropaţi şi cu visele lor de cucerire…
Cu mari sacrificii am rămas,
Aici…biruitori!
Şi din colţul de rai dăruit,
De însuşi Dumnezeu,
Moşii şi părinţii au dăltuit în suflet
România cea mare.
La Alba Iulia, suflarea română
Înveşnicea unirea tuturor fraţilor.
Luceferii din glie luminau,
Sub rotiri de astre, inima,
Cu toate fibrele fiinţei,
Chipul sfânt al Patriei!
Vremurile sau schimbat şi în bine
Dar şi în rău.
A venit un alt decembrie,
Un decembrie liber,
Cu alte idealuri însă şi cu tăvălugul…
Peste fabrici, uzine, combinate şi…
Munţi de fier vechi s-au cărat peste hotare.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
15
S-au înstrăinat resurse şi bogăţii,
Rămânând glia cea sfântă a Patriei,
Mai săracă, mai tristă, mai…nevrednică,
La cheremul şi pradă… lupilor flămânzi.
Pe chipul Maicii tristeţea a albit,
Vatra părintească suspinând a deznădejdie.
Încă şi acum floarea tinerimii rătăceşte
Pe căi străine şi deşarte…
Sufăr când văd, Regina mea, că
Odraslele tale cu frigul în oase,
Cu vântul în buzunare şi cămară, nu ştiu
Încotro s-o apuce şi ce să facă…
Dorul, dragostea de ţară, de copii şi…
Sunt răstignite de dezbinare şi nepăsare.
Fraţi şi surori, părinţi şi copii, cu toţii
Slugărnicesc în curţi străine,
Cu lacrimi albastre îngropate în fiinţă,
Cu visele şi zborurile mutilate de răni.
Se poate şi mai rău?
Urât este umbletul celor ce merg
Pe cărările întunericului, ale vicleniei…
Tremură anii şi ruga-îi aspră.
Disperarea răsună în albastrul ţării,
Stelele inimii caută lumina, Adevărul,
Si puterea de a începe o altă etapă,
Spre alt urcuş al nostru-n viaţă.
Adună-ţi fiii de prin oriunde şi reîncepe,
Cu tărie zborul spre veşnicia frăţiei.
Doamne luminează-ne mintea,
Ajută-ne să ne ridicăm deasupra răutăţilor,
Călăuzeşte-ne paşii spre înţelegere,
Cutezanţă, hărnicie, smerită credinţă.
Trezeşte-ne ! Adu-ne înapoi,
Din ceaţa vremii, acasă, la Tine!
Fraţi români de pretutindeni,…
Să deschidem porţile luminii şi armoniei.
Tricolorul flutură liber!
Împreună, uniţi cu torţele aprinse ale
iubirii
Să învingem vânzătorii de vise şi de inimi,
Să reclădim cu drag Patria română !
Românie te vreau înapoi şi…
Eu, tu, noi, împreună să redevenim,
Cu mândrie, iarăşi români,
Fii şi Fiice ai neamului, slujitori pe veci !
Cristian Petru BĂLAN
ŞI MII DE ANI VOR TRECE...
Şi mii de ani vor trece în valuri peste noi
Şi-n pulbere şi ţărnă ne-om face amândoi;
Pământul răsturna-s-ar şi câmpii-n munţi
s-ar face,
Dar amintirea veşnic ţi-ar dăinui în pace.
Şi ape - mări şi râuri - ne-or şterge urma
humii -
Cu nimeni semăna-vei pân' la sfârşitul
lumii !
Asupră-ne păşească cei răi şi cei de bine,
Dar nimeni, niciodată, nu va mai fi ca
Tine!
TRANSPLANT
Mamă cu aripi florale de poem,
Tu zbori mai departe de pulberea lutului,
Peste crângul de magnolii albe te chem
Şi iartă-mi greşelile din zgura trecutului !
Un rug de iubire ţi-aprind zi de zi;
Tu-ncearcă de mine departe-a nu sta,
Şi-un gând împlineşte-mi, posibil de-o fi:
În piept fă să-mi bată doar inima Ta !
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
16
Eugen EVU
Mirele
Pe-aceste culmi sunt bradul consacrat,
Sunt bradul-mire zvelt peste Armindeni.
Biografia mea-i a unui sat
Din Transilvania, de pretutindeni.
N-aduceți vreascuri! Limpedea rășină
E fulgerul captiv care-ntreține
A vieții vâlvătaie de lumină,
Măreț și tragic, cum vi se cuvine.
Poetul nu vă e prieten, nici vrăjmaș,
Nu știe nimeni ce-i poetu-n lume:
Urlet sau cântec, calm ori pătimaș -
Pecetluindu-și taina cu vreun nume...
Fără cenușă arde. Dă lumină,
Ca bradul tânăr, consacrat pe-un grui...
Toată pădurea lumii e de vină
Cât luminează frumusețea lui!
Și totuși, vina lumii n-o condamnă
Surpat în sine, sieși vinovat –
Doar el cunoaște arderea ce-nseamnă
Poetul Mire, Bradul consacrat.
Poezia mea
Spic al răbdării, poezia
Vârstei continue
Luminescenţa ei pierdut
Resorbită în grăunţele cuvintelor.
De copil le-am înţeles cum
prind aripioare multiplicându-l pe unul-
străpuns, însă, vai, secerişul infamy
Aritmie a mulţimii
ca moarte de sine gravid
număr hotărât
cât să fiu mâncat de cuvinte
ca pâinea cu semnul crucii în cuţit
fulgerat.
Semnul de carte
Bombardamente cu fulgi de nea
Pe imprudente-nfloriri şi mahmure
Neauzit suspinul celestei aure
Ca ţipătul orb din desprinderea ta.
Un continuu adio în acea ecuaţie
Pe care Dumnezeu a uitat-o-ntre noi
Poate voit, poate aşa, ca distracţie
Amânând dinadins judecata de –apoi?
Ca semn de iubire, semn de nemoarte,
Imortelă strivită-ntr-o carte.
Destinul
Tu, eden nezidit,
De dinainte de-o naştere
Nadir şi zare-n cunoaştere
Parte nelocuită
A inimii noastre pereche
Nord nevăzător
Al memoriei sacre
Din noapte venind
Ce visează lumina.
Ocrotit sine geamăn
Indestructibilă sămânţă
În lumină-n lumină
Gând care mă cugetă
Prin pulsatorii
ale visului sfere
Cuvânt devenitor
Facere şi în sus
Acţiune.
Înnoitor sens al Vieţii
Adeverind ce-a mai fost
Ea El- gândul
Ascuns în Sine
Ca să lucreze.
Ascuns în felurimea
numelor
până când
ne vom întoarce
în Patrie.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
17
George Petrovai
Balada lui Pintea
Copil fiind
eu îmi doream s-ajung
ceea ce-n era nucleară
e de râsul curcilor:
mândru voinicel
tras prin inelul dorului
de cai, pistoale
şi-ndrăzneţe fapte
ascunse-n fund
de cuşme haiduceşti.
Liceu-odată isprăvit,
eu m-am gândit
că, Doamne, bine-ar fi
să mă specializez
în ceea ce visez.
Am colindat prin şcoli,
dar cum în ele se preda
doar cai verzi
pe pereţi,
ce ca-n istorii de demult
potcoavele şi le-au pierdut,
m-am hotărât pe dată
să iau calea codrului
unde-i Pintea cu ai lui.
Dintâi Măgoaj-am vizitat
şi cu trecutu-am conversat;
apoi,
duhul casei s-a ivit
şi în taină mi-a şoptit
că-n asaltul de la Baia,
bravul Pintea n-a muritu
doar oleacă a dormitu;
iar de-atunci şi pân-acum,
sălaş sigur şi-a aflat
pe pieptişul muntelui
în trunchiul molidului,
unde timpii stau la sfat.
Nicolae Vasile
Ajunul Crăciunului
Doar în noaptea de ajun,
să fii moş, e ceva bun,
toată lumea te răsfaţă,
cu veselie pe faţă,
toţi îţi spun doar lucruri bune,
parc-a venit Raiul pe lume,
sunt cu tine mai de treabă
şi te gâdilă… în barbă!
În noaptea cea de poveste,
primim cadouri şi… o veste!...
Veste bună-i că soseşte
Pruncul ce ne mântuieşte,
luptând cu a sa firavă viaţă
ca să avem lumină-n faţă!
Ajunul Crăciunului
face bine omului,
căci el pune la un loc,
făcând în ciudă morţii,
tot ce are viaţa mai de preţ,
şi-l face pe om măreţ,
continuitatea capetelor vieţii,
amintindu-ne,
că pentru a fi frumoşi,
trebuie s-avem şi prunci şi moşi!...
Grădina Domnului
În mijlocul câmpului,
în bătaia vântului,
parcă-n ciuda gândului,
împrejur sârmă ghimpată,
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
18
inutil, doar să se vadă!...
Animale, plante,
oameni, ce se vor aparte,
sunt cu toţii la un loc,
derulând al vieţii joc.
Un păun se umflă-n pene,
lângă o privighetoare
care se vrea sclipitoare,
florile,... mândre de ele,...
se veştejesc de tinerele
ca să devină... imortele!...
Oamenii,...
nici nu ştiu ce-şi mai doresc,
frumoşi, puternici,
şi deştepţi să fie,
dacă se poate pe veşnicie!...
Alături, nişte ciori,
printre oameni, printre flori,
ţop-ţop-ţop, peste mirişte,
fără ca graba să le mişte,
pe veşnicie nu dau doi bani,
nici nu vor s-ajungă-n Rai,
visele nu le răsfaţă,
fiindcă le trăiasc... în viaţă!
Ici-colo, găsesc câte-o sămânţă,
şi ne privesc cu-ngăduinţă,
căci în viaţa lor, cu sutele de ani,
poate-şi vor aminti vreodată,
că am fost cândva contemporani!...
Nu tot ce-i drag omului,
este pe placul timpului,
asta-i voia Domnului,...
şi aşa-i grădina Lui!...
Resturi
Resturi de fructe,
nu sunt prea multe,
resturi de pâine,
de azi pe mâine,
resturi de haine,
cârpite, nu faine,
resturi de cărţi,
poţi să înveţi,
resturi de eră,
pentru cine mai speră,
resturi de iubire,
un vis subţire,
resturi de oameni,
flămânzi şi fameni,
resturi de viaţă
avem în faţă!...
Stau şi mă-ntreb,
ce mai avem întreg?...
Fructe străine,
de chimie pline,
pâine umflată,
parcă-i din vată,
haine scumpe tare,
de-nmormântare,
cărţi groase şi multe,
de nimeni citite,
vor fi ere noi,
dar nu pentru voi,
iubire de zor,
la televizor,
oameni solizi, întregi,
musculoşi dar blegi,
viaţa toată-n faţă,
în umbră şi ceaţă!...
Dumitru ICHIM
Ochiul negru al flăcării
Pentru cei care știu să plângă,
drumul Muntelui
se oprește până la nori.
Fericiți cei care pot să plângă...
Pentru cei care iubesc,
vârful de Munte
e dincolo de cuvinte.
Acolo se vorbește
numai în graiul nou,
așa cum ochiul negru
al flăcării
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
19
atât de adânc își hrănește
întreaga-i lumină din jur!
Fericiți nefericiții care
știu lacrima să-și ardă
și să privească prin ea
în tot ce ați fost!
Numai aceia
fiii copilului vostru
vă vor face pre voi,
doar pentru o singură zi
neînserată
vistiernicii
vârfului de Munte.
Fericiți
nefericiții cu inimă curată...
Cântecul spre lume al muntelui
Ce Notre Dame ne-ar trebui
ca Muntele
să poată intra alături de noi?
Fiul Omului
nu are unde să-și plece capul,
pentru că
Fiul Muntelui de dincolo de nori,
fiul Fecioarei spre noi s-a făcut.
Cum poate o floare de nu-mă-uita
să facă universul mai cald
cu-n singur suspin al culorii,
iar templul nostru
de 40 de ani prin pustie
măcar un singur chivot de trei zile?
Spre ușile noastre îngrozitor de înalte
(Ce bine c-avem trepte,
că Muntele are un loc de cerșit!)
se-aude Fratele cântecului Tău
rostind Cântarea Treptelor:
''Mi-e foame'', spune Muntele,
dar trecem pe lângă el
pentru că nu mai avem nici un cer
rămas pentru poze.
''Mi-e sete'', plânge Muntele,
dar noi trecem pe-alături
coborând urcării pe trepte...
...și Muntele rămâne
și străin
și bolnav
și prins în închisoare:
''Hei, tu, Visătorule...
batjocorindu-l după gratii,
îl strigă teologul
angajat gardian de tâlhari și poeți.
Cum poate să fie roua mai mare
decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă?
Nu cumva spicul Fecioarei
știe ceva mai mult decât norii
îngemănându-și bobul
cu lacrima de mamă?
Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori
se face tot mai mic în brațele ei
că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei
capul și coroana de spini.
Nicolae DOFTOREANU
TANGOUL SOLDATULUI
NECUNOSCUT
(pentru cei căzuţi la datorie în primul
război mondial)
Motto
Muica, sîntem neam de piatră
Cînd e vorba pentru vatră,
Cântec Oltenesc – Virgil Carianopol
(1908 – 1984)
Eu sunt soldat necunoscut
Uitat atunci,…demult, sub scut
Dar ridicat adeseori,
prin monumente până-n nori!
Aş vrea aşa de mult să ştiţi...
C-aveam copii, C-aveam părinţi,
Un singur lucru nu aveam...
şi pentru el atunci luptam
N-aveam o Românie Mare...
Dorită şi-astăzi cu ardoare!
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
20
De-acee-ntreb de-aici, de jos...
De ce n-aţi tras nici un folos
Din lupta dus-atunci de noi?
De ce ne-aţi declarat eroi?
Azi m-am întors dar n-am găsit
Decât pământul părăsit!
Necultivat,...dar jinduit
deoarece l-am îngrăşat...cu corpul nostru
de-altădat
Spuneţi-mi:Unde s-a greşit?!
Pe-acest pământ
de-a devenit
Aşa povară la trăit?
TANGOUL REMUŞCĂRILOR
Părinte!
Recunosc că am greşit
Că nu ţi-am spus când am simţit
Că viaţa a pornit s-o ia în jos necontenit,
Şi simt că-s păcătos
pentru că nu am luat aminte
Şi n-am venit spre gândul tău frumos
Ce mai demult,
Când mai eram curat şi m-ai chemat,
Eu ştiu că pentru mine l-ai avut!
Privindu-mă ca pe un fiu,
Tu nu m-ai pedepsit decât târziu
Că nu ţi-am dat bineţe…
Şi-atuncea cu blândeţe!
Dar n-am putut Părinte!
N-am răbdat !
Şi nici n-am vrut să îţi ascult mustrarea,
Ce altădată poate m-ar fi-nduplecat,
Pentru că pur şi simplu
EU eram plecat,…având în ochi uitarea,
Deoarece nu cred că eu am fost
Când am pierdut al vieţii rost
Lăsând a mă cuprinde întristarea….
Care m-a despărţit de MINE.
De câţiva zeci de ani m-am despărţit în
mine
Uitînd chiar să rămân în viaţă pentru bani,
Şi asta n-a fost bine! Dar sufletul Părinte mi-e curat
Şi mă căiesc, Părinte, c-am plecat .
Nu vreau să fiu iertat,
Ci doar iubit din nou ca altădată,
VREAU IAR IUBIRE-ADEVĂRATĂ !
Aşa că vin acum în faţa ta cuminte,
Sperând că mai-nainte
De-a mă lovi pentru-a mă pune jos,
Printre bucăţile de viaţă roz plesnite,
Vei auzi …şi crede tot ceea ce simte
La margine de drum…
Un păcătos cu mintea încă trează
Care a-mpăturit cândva hoţeşte
Tot ce acum amarnic îl nelinişteşte…
Şi pentru el contează!
Ioan VASIU
E-atâta frumuseţe
e-atâta frumuseţe în fiecare vers
Şi-atâta bucurie în fiece cuvânt
rãmâne amintirea un curcubeu neşters
când rãsãritul râde în ochii tăi răsfrânt
e-atâta frumuseţe în apele ce cad
pe stâncile cascadei înspre adâncuri reci
iubirea ta mă-mbată şi mă cufundă-n vad
de fiecare dată când surâzândă treci
e-atâta frumuseţe în ochii-ţi care plâng
de bucuria nopţii ce bate iar în geam
când vântul cald aleargă pe dealuri cam
nătâng
invidios iubito că-n braţe iar te am
Iubirea mea
iubirea mea e-o calmă libelulă
ce-alunecă pe-un râu vijelios
înspre-o cascadă veşnic nesătulă
ce curge invers nu de sus în jos
iubirea mea e-un vânt care adie
prin părul tău mereu nepieptănat
înlăcrimând amurgul care ştie
să stea ca o umbrelă peste sat
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
21
iubirea mea e-un cântec care cade
ca un blestem pe-o muchie de cuţit
e-un curcubeu ce râde cu ocheade
prin universul tău nemărginit...
Undeva
undeva se coace dragostea-n amiază
cerul şi cu marea se îmbrăţişează
undeva sub talpă iarba mai suspină
de pe munţi coboară bulgări de lumină
undeva pe lume viaţa naşte viaţă
dragostea iubitei iarăşi mă răsfaţă
undeva sunt sigur încă mai există
un poem de pace scris pe o batistă
Mariana Eftimie Kabbout
Invitaţie (1)
Şi totuşi n-aţi aflat cum ne iubim.
Pe noi, pe voi, pe alţii sau o dată.
Ne combinaţi cu rangul de sublim
Şi ne priviţi ca pe un fel de roată
Ce-nvârte mintea unui pui de nord
Dresat să prindă vise cu lanseta,
Când noaptea-şi frige un atac de cord
Şi vara-şi vinde, -n gară, bicicleta.
Pe muchie de şoc ne-mpachetaţi
În geamantan cu verze încălzite,
Ca, mai apoi, aşa, îmbrăţişaţi,
Cu poale afumate şi scrântite,
Să ne trimiteţi cu marfarul doi,
În lumea Cosânzenelor mirate
De tot ce se întâmplă pe la noi,
Dar şi mai mult, se-ntâmplă pe la spate.
Şi nu mai credeţi că putem să fim
Gustarea voastră fără de adresă!
Nici nu speraţi că-n poante ne iubim
Doar la cabana viselor în lesă!
Iar până ne priviţi descătuşaţi
De talmeş-balmeş şi de huţa-huţa,
Vă invităm să credeţi că aflaţi
Cum ne iubim... plecaţi cu săniuţa...!
Invitație (2)
Şi dacă v-a plăcut povestea-n care
Un drum fugea cu săniuţa-n spate,
Să ne oprim acum la o-ntrebare:
De ce ne căutaţi prin văi moţate?
Să vă mirați că totuși se întâmplă?
Să dați năvală, brusc, la vorbitor?
Să prindeţi caii verzi pe-un cot de tâmplă
Şi-n loc de buze iar s-aveţi motor?
Vi s-a uscat răspunsul în artere
Și-acum îl apretați să țipe drept?
Ce-ați vrut să știți de fapt, că ni se cere
Să mai dansăm cu mâinile pe piept?
Ați coborât să rupeți o legumă
De prin grădina noastră cu idei,
Cu-al vostru gât ce mâna o sugrumă
Și seamănă leit cu un ardei?
Dar cât de iute-o să vă fie vrerea,
Pe-atât de dulci mai suntem și vom fi!
N-aveți decât să vă fardați ca fierea
În verde, mov, ciocan și cuie și...
Și ce mai vreți acum cu disperare?
Ne-ați luat și timp... și deal... și săniuța...
Și mai aveți tot voi o întrebare?
Voi sunteți leagăn!...
Noi, doar huța-huța...
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
22
Constantin OANCĂ
Singurătatea – frumoasa mea mamă.
De fiecare dată în urma plecării ei
se ridică un nor mare
şi înserarea rămâne neterminată
de fiecare dată în urma plecării ei
vântul face din plopi un fluviu
care curge la marginea înserării
de fiecare dată în urma plecării ei
luna rămâne o capodoperă a orizontului
a cărei stingere este din lumea cealaltă
de fiecare dată în urma plecării ei
se ridică două dealuri
de după care n-o mai pot vedea
şi eu rămân singur
lângă dealurile acestea.
Azi este ziua fără sfârşit a mamei mele
Mamă
de când ai plecat
s-au ridicat dealuri în depărtare
de după care nu mai apari
doar luna ce alunecă mereu
în direcţia plecării tale
tu eşti corabia care nu mai soseşte
iar eu ţărmul
care o aşteaptă mereu
mamă
când te aveam pe tine
nimic nu-mi lipsea
iar de când nu mai vii
nu mai am nimic de pierdut.
De-ai mai fi să mă vezi
cât de mult trăiesc eu în lumea aceasta
să vezi câtă nevoie de mine
e în mirosul florilor!
În lumea asta eu am picioare
secrete
mamă.
Tu mi-ai spus de dincolo
că cele mai importante lucruri
sunt două
foamea şi moartea
că foamea face necesară pâinea
iar moartea face necesară viaţa.
Un înger trece prin dreptul lacrimilor mele
cu mâinile pline de luna
care nu va mai apune niciodată.
Facerea noastră
Când te-am văzut
mi-am zis
la început Dumnezeu a făcut
zâmbetul
şi ca acesta să nu fie singur
te-a făcut şi pe tine.
Apoi a făcut depărtarea şi aşteptarea
şi ca aceastea să nu se piardă
m-a făcut şi pe mine.
Nu te găsesc
Eu te caut în poemele mele
dar ce folos
dacă nu l-am făcut încă
pe acela în care să te găsesc?
Poate că nu somnul mă părăseşte
în nopţile lungi
ci tu
adormind înaintea mea.
Somnul din care nu mă mai pot trezi
Luna
este
lacrima ce-şi caută ochiul
care s-o plângă
şi negăsindu-l
se pierde
mărind şi mai mult somnul
din care nu mă mai pot trezi.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
23
Ovidiu ŢUŢUIANU
Candidat la medalii
Lucram de ceva vreme la centrala electrică
G. unde ajunsesem şeful uneia dintre cele
mai importante secţii de producţie. Într-o
zi vine la mine secretarul de partid al
centralei (A) şi –mi zice:
-Tovarăşe Ţ, am o veste bună; se apropie 1
Mai şi Sectorul de partid ne-a cerut
propuneri pentru cei care vor primii
medalii. Ne-am gândit la D-ta pe criteriul
că ai obţinut rezultate bune în producţie,
conducând o secţie de mare răspundere!
-Bine tovarăşe A, vă mulţumesc pentru
apreciere, răspund eu, pătruns de emoţie şi
de mândrie...!
Peste câteva zile, după şedinţa operativă
mă opreşte tovarăşul A şi-mi spune,
oarecum jenat:
-Şti tovule şef, indicaţia de la sector este să
promovăm tinerele cadre. Aşa că potrivit
acestui criteriu ne-am gândit la inginerul
T., pe care îl ai în formare la secţie.
Desigur că data viitoare eşti primul pe lista
pentru medalii. Ce zici, nu-i aşa că eşti de
acord?
- De acord tovule secretar, decoraţi-l pe T,
e băiat tânăr, descurcăreţ şi cu argumente,
am înghiţit eu în sec! (Unul din
argumentele de bază era tovărăşia de pahar
a inginerului T cu secretarul A!).
Peste câţiva ani, în urma unor restructurări,
fostul Inginer şef O (puţin mai în vârstă ca
mine), vine pe funcţia de Şef de secţie, eu
rămânând adjunctul lui. Se apropia ziua de
23 August şi sunt chemat la Cabinetul de
partid, de secretarul A.
- Tovarăşe Ţ, se vor da medalii în cinstea
marii sărbători şi nu te-am uitat. După
cum ţi-am promis data trecută, ai fost
trecut pe listă dar Sectorul ne-a precizat
ulterior că în acest an, criteriul de decorare
este experienţa.
Aşa că ne-am orientat la şeful D-tale care
îndeplineşte criteriul şi are nevoie de o
compensaţie morală după restructurare.
-Bine tovarăşe secretar, nicio problemă,
tovarăşul ex inginer şef merită să fie
decorat pentru că are destule calităţi, am
mormăit eu desumflat. (Una din calităţile
lui O era că îl medita, în timpul
programului, pe secretarul A, în vederea
admiterii la subingineri!). S-au scurs
aproape 12 ani de muncă în centrala G, dar
secretarul de partid, acelaşi, a uitat să mă
mai treacă pe lista candidaţilor la
medalii!........
Ulterior am fost transferat în Minister.
După câtva timp, mă sună secretara
adjunctă a Comitetului de partid:
-Tovarăşe Ţ., te rog să-mi dai nişte date
personale.
-Tovarăşă L, toate datele mele personale le
găsiţi la serviciul de resort, am replicat eu
maşinal.
-Ştiu asta, însă avem sarcină de partid
urgentă să înaintăm la Sector propuneri
pentru decoraţii iar D-ta ai fost inclus în
lista respectivă.
-Bine, tovarăşă secretară, dacă-i sarcină cu
plăcere! Şi îi dau informaţiile solicitate.
Trec zilele, săptămânile şi lunile în goană!
Între timp aflu de la colegi că decoraţiile s-
au dat. Împins de curiozitate o sun pe tova,
cu întrebarea :
-Mă scuzaţi, dar ce s-a întîmplat cu
medalia mea ?, la care primesc un răspuns
stupefiant:
-Regret tovule dar lista transmisă de noi a
fost considerată de Sector prea
voluminoasă, aşa că s-a limitat pe criteriul
alfabetic; D-ta fiind cu litera Ţ, nu ai mai
încăput pe listă !......
După aşa numita revoluţie, la noul loc de
muncă (unde apropiindu-mă de
pensionare, ocupam o funcţie relativ
modestă) sunt solicitat să completez un
formular cu date pentru o potenţială
decorare..... Credeţi-mă că nu mi s-a mai
comunicat nici până azi, dar nici eu nu
am ţinut să aflu, criteriul datorită
căruia am ratat şi această tentativă?!
Aşa că, neîndeplinind niciodată
schimbătoarele criterii şi nedispunând de
argumente suficiente, am ieşit la pensie
tot.....
Candidat la medalii!
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
24
Nicolae VASILE
Ioşca, Sică şi Mitică (2) (urmare din numărul anterior)
Trecuse mult timp, o
jumătate de viaţă,
se schimbase un
sistem politic,
trăiam în altă
epocă istorică!
Alexandru, în
urma unor
împrejurări de care nu
se se simţea deloc capabil
înainte, ajunsese să conducă o mare
instituţie, cu sediul central în Bucureşti şi
mai multe filiale în alte localităţi. Altădată
ar fi zis în provincie, dar acum făcea
eforturi pentru a nu mai folosi deloc
cuvântul ”provincie”! Cei din afara
capitalei nu apreciau categorisirea lor ca
provinciali. În fond ei aveau dreptate, dar
nici de dreptate nu trebuie să faci abuz! Şi
abuzul de dreptate deranjează de cele mai
multe ori!
Există şi o încadrare juridică care se chemă
aşa, şi care chiar se pedepseşte!
Se pregătea să plece într-o deplasare la una
din filiale, unde urma să ia în maşină şi pe
o doamnă, directoare în minister.
Directorii de instituţii descentralizate
aveau la dispoziţie şofer şi maşină, dar
directorii din ministere nu!
Altădată, în timpul socialismului, un
asemenea personaj rezolva problemele de
transport printr-un simplu telefon al
secretarei, în perioada imediată de după
evenimentele din 1989, în puseul de
democraţie creat, numit de unii ”vid de
putere”, de alţii deadreptul, anarhie, nu
mai era la fel!
Funcţionarii instituţiilor centrale, poliţiştii,
angajaţii serviciilor secrete, etc., trăiau un
fel de timorare total inutilă, doar doar să
nu-i asocieze populaţia cu cei de dinaintea
lor, deşi de cele mai multe ori erau aceleaşi
persoane!
Doamna respectivă fusese înainte ministru,
şi toţi continuau să-i spună ”doamna
ministru”. Pe drum s-au oprit pe la mai
multe intreprinderi care ţineau de
ministerul respectiv, unde conducătorii lor
se simţeau cumva obligaţi să le dea fel de
fel de produse, dintre cele produse de ei,
oale, gtătare, ventilatoare, probabil după
vechile obiceiuri.
De data acasta funcţionarii respectivi le
refuzau cu politeţe, pentru că se temeau de
vreun ziarist, sindicalist, poliţist, care
putea fi ascuns prin apropiere!
Când au ajuns la destinaţie, oraşul
reşedinţă de judeţ, unde locuiau Ioşca şi
Sică, el a mers la filiala lui, iar ”doamna
ministru”, la o intreprindre din aceeaşi
localitate.
La filială, era, de obicei, un eveniment
când venea directorul general. Se întâmpla
cam odată pe an!
Atunci, însă, simţea că ceva rău plutea în
aer!
Cu toate că nu erau decât câteva zeci de
salariaţi, aceştia lucrau în trei sedii! Unul
era vechiul sediu, primit de la autorităţile
comuniste, la momentul înfiinţării, era
revendicat de două familii de maghiari
care au locuit acolo înainte de război. Al
doilea era o sinagogă modificată pentru
birouri, dat de conducerea locală de partid
şi de stat, având în vedere atât creşterea de
activitate din domeniu dar şi lipsei de
enoriaşi evrei, care mai erau doar patru şi
existau două sinagogi în localitate.
Mai era în construcţie şi un sediu nou, care
se afla în execuţie, la nivelul parterului,
care ar fi urmat să-i reunească pe toţi
salariaţii, atunci când va fi gata.
Care va fi noua structură de conducere,
noua organigramă, cum se vor organiza pe
cele trei sedii, erau tot atâtea probleme
care îi separau total pe salariaţi.
Nu găseai doi care să aibă aceiaşi părere,
cu toate că toţi erau de origine maghiară!
După momentele de politeţe forţată din
partea tuturor, cei mai mulţi îl vedeau
pentru prima dată pe noul director general,
a urmat o ceartă generalizată timp de mai
multe ore.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
25
La un moment dat, într-un neaoş stil
rămânesc, Alexandru a explodat:
- Firaţi ai dracu’ cu toţii! Credeam că
dacă sunteţi toţi unguri o să vă înţelegeţi
mai
bine între voi, şi nu o să vă certaţi
atâta!...
La care unul, cel mai agitat dintre toţi,
scrâşnind din dinţi, pe un ton apăsat, a
spus:
- Domnule director,... voi romââânii vă
certaţi,... noi... ne omorâââm!...
Era evident că nu vor ajunge la nici un
rezultat atunci, dar măcar a văzut cum stau
lucrurile, urmând să vadă ulterior ce este
de făcut.
A plecat la intreprindrea unde era ”doamna
ministru”, să vadă ce program îşi va face
în continuare. Avea de gând să-şi facă
timp şi de o întâlnire cu Ioşca şi Sică, pe
care îi anunţase că va veni în oraşul lor.
Nu se mai văzuseră de mult timp toţi trei!
La intreprindere, se aştepta să o găsească
pe colega sa de călătorie la biroul
directorului. Faţă de aceasta avea o
deosebită consideraţie, venită din istorie,
dânsa era director în minister, provenită
din funcţia anterioară de ministru, iar el
era director de instituţie, ales de salariaţi,
în urma alegerilor din instituţiile de stat,
stabilite printr-un ordin al lui Petre Roman,
Primul Ministru imediat după 1989.
Alexandru a apreciat totdeauna oamenii
deasupra evenimentelor politice, fără ca
schimbarea de regim politic, care tocmai
se petrecuse, să-i influenţeze prea mult
scara de valori pe care şi-o făcuse anterior.
Acolo linişte totală!
Toate birourile directorilor erau goale,
nicio secretară, nimeni să-i poată da vreo
informaţie!
A găsit totuşi o femeie de serviciu dispusă
să-i dea câteva informaţii.
- Nu este nimeni aici domnule, aşa se
întâmplă când vine cineva mare de la
Bucureşti! Sunt toţi la restaurantu’ făbricii!
A căutat ”restaurantu’ făbricii”, care făcea
parte dintr-un întreg complex, care mai
cuprindea un hotel, mai multe crescătorii
de animale, ferme horticole şi legumicole,
şi deserveau, în condiţii avantajoase, atât
salariaţii cât şi diversele delegaţii interne şi
externe, în detrimentul unităţilor similare
din oraş.
Restaurantul avea o sală lungă, cu o masă
în formă de U. Alexandru a intrat pe o uşă
care dădea la capătul celor două laturi
paralele, intrând printre ele. Se dusese
acolo doar s-o ia pe ”doamna ministru” şi
să plece. Nu venise cu gândul să întârzie,
avea o grămadă de treabă la Bucureşti. Pe
părţile laterale erau diverşi funcţionari din
zona conducerii, iar partea transversală a
mesei, la capătul cel mai îndepărtat de uşă,
era ocupată doar de două persoane,
directorul intreprinderii şi importanta lui
invitată de onoare. Alexandru înainta încet,
având senimentul că a nimerit greşit
încăperea! Acolo era ca la nuntă nu ca la o
şedinţă de lucru! La un moment dat, ca un
trăsnet, se auzi o voce putenică,
- Tu cine mama dracu’ mai eşti? Ce cauţi
aici? Cine te-a lăsat să intri să ne strici
chefu’? Aceste atacuri verbale violente
veneau de la un individ bătrân, hidos, cu
câţiva dinţi lipsă, care părea a fi capul unei
”bande de răufăcători” care o ”răpise” pe
doamna pe care el vroia s-o salveze!...
- Eu sunt directorul general de la...,
răspunse timid, dar ferm, Alexandru,
spunând numele instituţiei pe care o
conducea de o scurtă perioadă de timp, şi
am venit să o iau pe doamna să plecăm la
Bucureşti.
- Firai al dracu’ cu instituţia ta cu tot,
proiectele pe care mi-le-aţi făcut nu sunt
bune de nimic, încercările le-aţi scumpit de
trei ori, studiile de documentare pe care le
faceţi conţin numai gogoşi notorii, şi peste
toate acestea, colac peste pupăză, mai vrei
să ne-o iei pe dânsa! Cine crezi că ţi-o dă?
Ce, eu nu pot să-i dau o maşină, la orice
oră din zi sau din noapte, s-o ducă la
Bucureşti?
A urmat un moment de linişte. Alexandru
n-a reacţionat în niciun fel la injuriile
aduse de o persoană pe care o vedea prima
dată în viaţa sa! Exista un folclor referitor
la acel personaj, dar care cuprindea mai
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
26
multe elemente pozitive decât negative.
Acum era faţă în faţă cu el, şi nu ştia ce să
creadă! Deodată îl vede cum se ridică de
pe scaun, ocoleşte toată lungimea mesei,
ca să intre printre cele două laturi, ajunge
la Alexandru şi îl îmbrăţişează strâns,
exclamând,
- Domnule, eşti extraordinar! Te-am
înjurat de cinci ori şi nici n-ai clipit! N-am
mai întâlnit pe cineva să treacă atât de bine
acest test! Vin-o cu noi să petrecem un pic,
că o să ajungeţi şi la Bucureşti, că doar nu
pleacă de acolo!
A făcut loc la capul mesei şi l-a aşezat
între el şi ”doamna ministru”, care în tot
timpul acestei scenete nu chiţase niciun
gest. Probabil îl ştia mai demult pe
directorul respectiv şi îi cunoştea
metodele. Directorul, de data aceasta calm
şi sfătuitor, continuă,
- Mă’ băiete, îmi permiţi să-ţi spun aşa,
eşti mult mai tânăr decât mine, viaţa este
complicată chiar şi în vremurile obişnuite,
dar acum după această revoluţie, sau ce
mama dracu’ a fost! Eu am venit prin
aceste locuri din sud, nu sunt ardelean, dar
după aceea n-am mai plecat de aici nici
măcar o săptămână continuu! M-am
însurat cu o localnică, cu această fabrică şi
cu Transilvania! D’asta sunt supărat pe cei
de la filiala ta de aici, că ei spun Ardeal!
Nu am nimic cu ungurii, mâna mea
dreaptă în fabrică este ungur, dar nu mai
am mulţi ca el! Marea lor majoritate nu
gândesc decât la avantaje, la discriminare
pozitivă, ceea ce eu nu suport! Sunt de
acord că ei, ca civilizaţie, ca istorie, ca
educaţie sunt superior nouă, dar atunci de
ce să se aştepte tot timpul la avantaje
create artificial? Să-şi folosească educaţia
şi competenţele pentru a-şi crea singuri
avantajele competitive nu să aştepte căi
netede făcute politic!
- Cred că exageraţi! Eu am un prieten
bun ungur aici în oraş, ne cunoaştem din
studenţie şi am numai cuvinte de laudă la
adresa lui. Nu am constatat nicidată la el
nimic din ceea ce spuneţi! Se zbate ca
orice om, fără nicio diferenţă de etnie, să-i
fie mai bine. Eu cred că noi am cam rămas
blocaţi în ideia socialistă că omul trebuie
să lupte în primul rând pentru ţară şi apoi
pentru el! Şi eu cred că binele ţării trebuie
să vină prin însumare din binele oamenilor
şi nu vreau deloc răul ţării! Pentru că tot
m-aţi întârziat aici, şi nu mai plec diseară,
chiar o să încerc să mă întâlnesc cu el!
Abia aştept să-l văd!
- Măi dragi colegi, mai lăsaţi discuţiile
astea care nu se vor termina niciodată!
Domnule director, ce mai faci cu
sănătatea? Ştiam că te-ai pensionat, ce mai
cauţi prin fabrică? Aveţi grijă, nu vă forţaţi
prea mult sănătatea că sunt unele lucruri
care pot produce efecte ireversibile.
- Doamnă ministru!... După ce imediat
după revoluţie am fost dat afară cu forţa
din birou. Depăşisem bine momentul,
făceam fel de fel de treburi gospodăreşti
prin jurul casei, când m-am trezit cu
ditamai delegaţia la poartă şi m-au luat pe
sus şi m-au readus în fabrică! Nu pot să
spun că nu m-a măgulit! Este viaţa mea
aici! Ajunseseră aproape la faliment cu
debandada managerială care a urmat după
alungarea mea! Acum s-a reechilibrat
situaţia.
Alexandru era vizibil deranjat de zgomotul
din sală, muzica dată tare, unul care cânta
şi intra în sufletul lor de nu putea urmări
discuţia, şi interveni în discuţie,
- Domnule director, spuneţi-le celor cu
muzica să se oprească sau să dea volumul
mai mai mic! Aveţi chef de muzica asta
ziua în amiaza mare?
- Domnule, o variantă de răspuns ar fi că
nimeni nu-i perfect, dar nu ăsta este
fondul! Eu, înainte de revoluţie, am fost
atacat de Securitate, am fost în scandal cu
ziarul Scânteia, care vroiau să mă schimbe,
dar n-au putut! Surprinzător, dar aşa a fost!
De atunci mi-am creat obiceiul ca la toate
discuţiile, la toate mesele, să am pe lângă
mine muzica dată tare pentru a-i bruia pe
cei care mă înregistrau. După ce m-am
reîntors în fabrică, la început, renunţasem
la ideie, dar ţi-o spun, cu durere în suflet,
că am chemat iar tarafurile prin jurul meu.
Acum sunt mult mai mulţi cei care ne
înregisrează decât erau înainte de 1989!
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
27
- Este foarte interesantă discuţia, şi cred
că am putea discuta toată noaptea, dar aş
dori, dacă tot rămân la noapte aici, să mă
întâlnesc şi cu nişte prieteni, din localitate,
pe care nu i-am mai văzut de mult timp.
Oricum, eu v-am întrerupt discuţia cu
doamna ministru!
Alexandru, fiind de puţin timp într-o
funcţie importantă, constata binefacerile
unei infrastructuri şi logistici aferente, care
s-a pus în mişcare cu un simplu telefon, şi
masa cu Ioşca şi Sică era gata aranjată!
Probabil de aceea cei ce ajung în asemenea
poziţii nu se mai dezlipesc aşa de uşor de
ele! Era foarte curios să afle ce mai fac
prietenii lui din tabăra studenţească! Nu-i
văzuse dinainte de revoluţie! Nu l-ar fi
iertat să afle că a trecut prin oraşul lor fără
să se vadă! Cum el i-a invitat, se cuvenea
să ajungă la restaurant înaintea lor, dar
discuţia anterioară, foarte interesantă de
altfel, la făcut să nu poată respecta acest
gest de politeţe. Cei doi erau acolo şi îl
aşteptau.
- Credeam că te-a răpit iar vreo zână,
salvându-te de la cine ştie ce pericol din
care nu puteai ieşi singur, îl întâmpină
Ioşca cu o băşcălie prietenoasă în glas!
- Aş fi vrut eu!!!... Nu totdeauna iese
cum vrei! Sper că nu mă aşteptaţi de mult!
Eu vin de la un chef unde era o discuţie
interesantă, cu nişte aspecte pe care poate
le vom continua şi aici!
- Nu-ţi fă probleme, nici noi nu ne-am
plictisit! A trebuit să vii tu de la Bucureşti
ca să ne întâlnim noi din acelaşi oraş!
Nu ne-am mai văzut de mult!
Am avut cu ce ne umple vremea!
- Bine, bine,... hai să luăm loc şi să ne
amintim!...
Atâtea s-au întâmplat că parcă suntem pe
altă lume,... interveni şi Sică în discuţie!
Ce se întâmplă mă fascinează dar mă şi
sperie! Schimbările bruşte nu au fost
niciodată linştite în istorie fără a exista şi
victime colaterale!
- Ia zi tu, Sică, ce schimbări bruşte ţi-au
produs ţie ameţeli?
- Măi, voi ştiţi că eu, un reprezentant de
frunte al etniei mele, aşa m-am considerat
totdeauna, mă decurc în orice situaţie, dar
nu-mi plac regimurile tranzitorii!
- Ia spune tu cum te-ai descurcat pe
foametea din timpul socialismului
victorios, îl atacă imediat Ioşca, care părea
că are altă părere.
- Să ştiţi că nu o duceam rău! Eram
director economic la comerţ, odată dintr-o
conjunctură pe care am fructificat-o foarte
bine şi a doua oară prin inteligenţa mea
arhicunoscută, spuse el cu nedisimulată
mândrie!
- Ce dracu’ conjunctură ai fructificat, de
eşti aşa de mându de tine?
Alexandru era foarte curios să afle
evoluţiile foştilor colegi de tabără dar era
contrariat că nici ceilalţi doi nu prea
comunicaseră în perioada trectă.
- Păi, aici toate problemele serioase se
blocheză între români şi unguri! Eu,
nefiind nici una nici alta, sunt adesea ales
ori intermediar, ori executant, şi mereu am
avut de câştigat!
Ceilalţi doi s-au uitat lung unul la altul şi
nu au putut să nu-i dea dreptate! Cu
conjunctura favorabilă se lămuriseră,
aşteptau cu interes a dovada lui de
inteligenţă!
- Aveam mereu probleme, la nivel de
judeţ, că nu ne făceam planul la consumul
de peşte oceanic! Cine dracu’ să mănânce
peşte oceanic în Transilvania? Mi-a venit o
ideie, să-l dăm la vulpile argintii, dintr-o
crescătorie apropiată oraşului. Vulpile au
făcut o blană nemaipomenit de frumoasă,
strălucitoare. Când a venit momentul anual
cu cadourile pentru Coana Leana, a fost
ales cadoul nostru, o haină făcută din
aceste vulpi! Am devenit eroul judeţului!
Şi de data aceasta colegii au trebuit să-i
dea dreptate, deşi vremurile noi, de după
revoluţie, nu mai dădeau prea multe şanse
unor astfel de succese. Poate de aceea Sică
nu agrea prea mult schimbările apărute!
- Şi acum, în economia de piaţă liberă, ce
faci, din ce trăieşti?
- Conduc fel de fel de asociaţii de
oameni de afaceri, comerţ, intermedieri.
Este greu, mult mai greu decât înainte!
Recent, credeam că am apucat pe
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
28
Dumnezeu de picior! Nişte cunoscuţi din
Israel mi-au prezentat o soluţie tehnică
nouă, care, aplicată peste asfalt, mărea
durata de viaţă a acestuia de la doi la
doisprezece ani. Partea nouă putea fi
produsă în România, cu un mic import de
completare, şi nici nu costa prea mult! Am
prezentat-o primarului, prefectului,
preşedintelui Consililui Judeţean, care, de
atunci, nici nu mă mai salută! O secretară,
de prin zona acestor instituţii, mi-a
explicat fenomenul. Stricarea drumurilor şi
străzilor, reasfaltarea acestora, reprezintă
cea mai importantă sursă de bani pentru
politicieni şi cei din jurul acestora.
Creşterea duratei de viaţă a asfaltului
însemnă reducerea finanţării mediului
politic ceea ce aceştia şi-i transformă în
duşmani pe toţi cei ce promovează
asemenea soluţii!
Ioşca se vedea invitat la povestirea
propriilor peripeţii, sau evoluţii calme?
- Eu nu am avut nici conjuncturi
favorabile, nici sclipiri de inteligenţă!
Totuşi, noroc am avut şi eu! Se ştie că de
când Ceauşescu a început să aibă probleme
cardiace, a dispus înfiinţarea unor centre
clinice şi de cercetare în domeniu, dintre
care unul este aici la noi. Aici lucrez şi
acum! Am avut ocazia să mă realizez
foarte bine profesional! O oportunitate am
avut, mi s-a propus promovarea la o
clinică mai mare, la Bucureşti, dar am
preferat să rămân aici! Mi-ar fi dereglat
prea mult viaţa! Ceea ce este interesant că
şansele noastre, la amândoi, au depins de
ceva legat de familia conducătoare!
- Dar ce te miri, toată ţara depindea de
cei doi, până în cele mai mici detalii,
interveni Alexandru în discuţie. Până şi
melodiile din sporadicele emisiuni
muzicale de la televiziune erau alese tot de
unul sau altul dintre ei!
- Că tot ai intervenit, ia spune şi tu, ce ai
făcut, cum ai ajuns ditamai şefu’, cu
secretare, şoferi?... Ori a venit iar o zână şi
te-a pus acolo, ori ai fost securist!...
- Văd că treaba cu zânele nu îţi dă pace!
Nu a fost nici una nici alta! Oportunitatea
mea a fost revoluţia. Înainte nu am avut
absolut nimic cu conducerea, am fost un
cercetător de succes, şi atât! Când au fost
alegerile de directori, la câteva luni după
revoluţie, am fost împins să candidez de
colegi, cu care eram în relaţii excelente!
Eu am peste tot numai prieteni! Am
candidat şi am şi câştigat! Şi eu am un
sentiment de ameţeală, de care vorbea
Sică, dar dacă am intrat în horă, trebuie să
joc! Nu am negat niciodată că nu aş fi un
om norocos!...
- Şi,... ce probleme ziceai că ai, pentru
care ai venit aici?
- Păi, ce frământă lumea în România,
oriunde te-ai afla, în această perioadă, de
nu mai există niciun pic de linişte?...
Proprietăţile!...
Cu ai tăi, Sică, avem o problemă cu o
sinagogă. Autorităţile comuniste, având în
vedere că pentru două sinagogi, mai erau
doar patru enoriaşi, au hotărât să ne dea
nouă una dintre ele, pentru a ne face filiala
noastră de aici. Pe vreme aceea nu se
discuta! Din dispoziţia conducerii
judeţului, s-a făcut contract de închiriere,
pe o sută de ani, cu o chirie derizorie.
Acum, proprietarii, adică cei din etnia ta,
consideră că au fost abuzaţi, şi cer
anularea contractului de închiriere! Eu nu
am nimic împotrivă, avem aproape gata o
clădire nouă, în condiţii mai bune, dar
trebuie găsită o soluţie juridică valabilă!
Ştii cum este cu acţiunea juridică, dacă
ambele părţi intră în ea cu bune intenţii, se
rezolvă problema repede, dacă nu, durează
o viaţă, şi câştigă doar firmele de
avocatură! Problema de fond se pierde, la
un moment dat, într-un hăţiş de proceduri.
Cu ai tăi, Ioşca, avem o problemă cu o
casă veche, unde avem un laborator, şi pe
care o revendică nişte rude ale foştilor
proprietari. Pentru noi, la fel, nu reprezintă
nicio problemă, putem renunţa la ea, dar
trebuiesc găsite condiţiile juridice. Am fost
azi acolo, şi, deşii toţi salariaţii sunt
unguri, nu se înţeleg deloc între ei! Am
impresia că unii speră la ceva câştiguri
financiare, solicitând o sumă de bani, în
numele moştenitorilor, pentru a aduce
clădirea în situaţia ei iniţială! Noi am luat-
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
29
o aproape dărâmată, a fost folosită de alţii
înainte, după care o bună perioadă de timp
a fost părăsită şi s-a deteriorat aproape
total!
Există fotografii cu starea în care a preluat-
o instituţia pe care o conduc, cu mult timp
înainte de revoluţie.
Aceiaşi poveste, referitoare la modul de
abordare juridică, care poate conduce la o
rezolvare rapidă, sau se poate prelungi
foarte mult.
- Grele probleme! Cine dracu’ te-a pus
pe tine să intri în aşa ceva? Nu puteai să
rămâi cu cercetările tale?
- Aşa este!
Nici prin cap nu-mi trecea că o să ajung
cândva să mă ocup de aşa ceva!
Dar nu o fac eu direct, avem consilieri
juridici. Dar conducătorul dă tonul
abordării, dacă se merge pe o soluţie
amiabilă sau pe una războinică.
Sunt unii procesomani, care au o plăcere
deosebită de a sta numai prin tribunale!
Nu este cazul meu!
Am venit pentru un prim contact, pentru a
vedea cu ochii mei despre ce este vorba,
pentru a cunoaşte oamenii mei de aici,
pentru a le cunoaşte şi părerile lor.
Cel mai important este să avem soluţii, să
nu fim nevoiţi să ne întrerupem activitatea.
Mai este o circumstanţă deosebită legată
de conotaţia etnică a problemelor, pe care
la alte filiale nu o avem.
În discuţia de la fabrica din oraş, de azi,
am constatat că acolo aceste aspecte nu
sunt foarte uşor de rezolvat.
- Directorul de acolo este un manager
foarte bun, foarte apreciat ca eficienţă, dar
din punct de vedere al comportamentului
faţă de reprezentanţii celorlalte etnii lasă
de dorit, comentă Ioşca, părând că ştia
despre situaţia de acolo.
Cei trei au lungit mult discuţia în acea
seară, trecând la subiecte legate de familii,
politică, sport, etc.
Şi-au promis să colaboreze mai strâns pe
viitor şi să se întâlnescă mai des.
Epigrame
ION CROITORU
Îndrăgostiţi în avion
În zborul lor cât a durat
El opt săruturi i-a furat,
Aşa a devenit şi el
Corupt la cel mai înalt nivel.
Studenţi fără bac
N-au diplome sau accesorii
Dar un noroc i-a ajutat,
C-au nimerit la profesorii
Cu doctoratul plagiat.
Benefice ploi de toamnă
Mai profit de-a norilor putere,
S-adun gheaţă pentru frapiere.
Iar prin ploaie sunt mai mulţumit,
Că acţionez acoperit.
Jandarm la inundaţii
Având un cazier curat ,
El prin concurs fu angajat
Şi-aşa cum e cam în etate ,
Ajunse salvamar la sate.
Darul de primăvară
Dau de băut la lumea toată,
Că am băiat să-mi zică tată.
Amicii m-au felicitat
… Numai nevasta n-a aflat !
Vremea încorporărilor
Tot suspina sărmana fată,
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
30
Că-i pleacă-amicul în armată,
Şi-apoi a plâns cu ofuri. parcă
Se tot temea să nu se-ntoarcă.
Renunţare la Hyperion
Nu vreau confort, viteză mare,
Vreau vechiul tren, că e mai breaz,
Hyperion o hibă are:
Cu el ajung la Mare treaz.
Şofer ghinionist
- Să-i ia permisul pe un an ,
Tot strigă soaţa , reclamanta ,
C-a adormit iar la volan …
Pe când îl alinta amanta !
Aghezmuitul nocturn
Înainta-n zig-zag s-asculte
Un recital la ora asta,
Să-i dea învăţături mai multe…
Într-un limbaj cu lemn, nevasta.
Asemănare
Când soaţa gura-şi conturează
Cu rujul de pe noptieră,
Parcă-i soldatul ce probează
Şi unge…o mitralieră.
Vajnicul pensionar
Îl duce mintea, bătrâneşte,
Să se însoare , ca la carte,
Că unde-s doi puterea creşte
Şi întreţinerea se-mparte.
Avantajul vegetarianului
Fidel, ţinuse an de an
Regimul vegetarian
Şi-a fost la urmă bucuros,
Căci a murit mai sănătos…
George Papazolescu
Unui medic
Are o reţetă dură
De restricţii la mâncare,
Mai ales la băutură;
Dânsul se abţine oare?
Unui băutor
Medicul l-a îndemnat
Ca să mai lase paharul,
El de-atunci l-a ascultat,
Şi-acum sticla-I darul.
Unui laş
Curajos cum nu e altul,
E de-ajuns a-l atinge,
Repede el ia asaltul
Dă pe la spate şi fuge.
Unui îndrăgostit
De câtva timp s-au logodit
Cu masă mare la şosea,
El este foarte-ndrăgostit,
Dar doar la zestre, nu de ea.
Unei soţii vorbăreţe
La vorbă e-n perfectă temă,
Că este-n postul ei din schemă,
E de ajuns să-şi ia avânt,
Că-ntrece morile de vânt.
Unui cămătar
Dă bani cu dobândă mare
Că te umple de suspine,
Iar când eşti mai la strâmtoare,
Ia şi pielea de pe tine.
Unei soacre
Ginerile-i mulţumeşte,
Că-I găteşte mâncări fine,
În plus îl şi îngrijeşte,
Dar departe e mai bine.
Scriitoricească
Să scrii este foarte uşor,
Am spus-o şi o spun mereu,
Dar vine şi puţin umor.
Să scrii bine, e foarte greu.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
31
Vasile GALUPA despre „Reflecţii în
mozaic” de Anghel Hoţu
În anul 2014 a apărut, la Editura „Amurg
sentimental” din Bucureşti, volumul de
poezii „Reflecţii în mozaic” scrisă de
domnul Anghel Hoţu. Am avut onoarea de
a prefaţa cartea şi deci de a intra în
universul poetic al autorului. Am perceput
acest univers ca o succesiune de încăperi,
legate între ele, fiecare dintre aceste
încăperi reprezentând o tematică distinctă.
Diversitatea tematică a acestor poezii este
dată de pregătirea filozofică a autorului,
precum şi de preocupările multiple ale
acestuia dintre care amintesc cosmologia şi
religia. Pe pereţii acestor încăperi,
inundate de o lumină difuză, stăteau
atârnate, ca nişte tablouri, poeziile scrise
cu litere de culoare albă strălucitoare, care
tremurau discret de emoţie în aşteptarea
verdictului dat de cititor.
Prima încăpere aparţine poeziei lirice. Am
căutat în versurile acestor poezii să găsesc
adevărata vibraţie a trăirilor auturului. În
căutările mele, am dat la o parte literele şi
versurile, pentru a găsi ce se afşă în spatele
lor. Le-am aşezat la loc şi am realizat că
adevăratele sentimente de iubire au fost
împinse de viaţă în străfundurile inimii,
acoperite cu o carapace groasă. Totuşi prin
crăpăturile din această carapace, făcute în
decursul timpului sub presiunea acestor
vibraţii înăbuşite, au ieşit la suprafaţă şi au
prins rădăcini trăiri de dragoste intense,
aidoma unori flori care încolţesc şi
înfloresc în crăpăturile betoanelor. Aceste
„flori” se regăsesc într-o succesiune de
sentimente de iubire, despărţire şi de
revenire în poeziile: „Timiditate”,
„Portativul iubirii”, „M-ai părăsit”,
„Regrete” şi „Revenire” care întregesc un
ciclu în viaţa autorului. Cu multă
sensibilitate este scrisă poezia „Floarea”,
poezie în care se întâlneşte şi tema
filozofică de întoarcere la natura umană, la
om. Printr-o frumoasă metaforă, în poezia
„Iubirea”, autorul, fire pragmatică, ar dori
ca iubirea să fie materializată, acumulată,
porţionată şi să fie folosită în hrana noastră
zilnică. Cosmologia este reprezentată de
poezii cu încărcătură specifică, abordând
teme diferite ale acestui domeniu. În
poezia „Aş vrea” dorinţa ardentă a
domnului Anghel Hoţu este de a cunoaşte
şi de a aplica tehnologii de vârf, care acum
sunt de domeniul utopiei, pentru
cunoaşterea de sine şi a infinitului univers
în care trăim.
Altă tematică este cea a metamorfozării
fiinţei umane după moarte şi intrarea ei în
veşnicul circuit – poezia „Coşmar”. Un
strigăt de durere umple văzduhul atunci
când poetul percepe toate nenorocirile,
nedreptăţile din lumea întreagă, precum şi
involuţiile spirituale ale omenirii – poezia
„Apocalipsa”.
Poezia socială ne relevă atitudinea plină de
obidă pe care o ia autorul faţă de
nedreptăţile sociale şi înalţă o rugă pentru
inversarea rolurilor în societate – poezia
„Rugă”. Patriotismul poetului este amplu
reflectat în poezia „Îndemn”, în care aduce
un elogiu marilor conducători ai neamului
românesc şi critică lipsa de acţiune de care
dau dovadă conducătorii ţării în vederea
reîntregirii României Mari, dar şi pentru
recuperarea tezaurului românesc furat.
Tema bătrânilor este un motiv de tristeţe
pentru autor, întrucât unii dintre aceştia
sunt fie aruncaţi în aziluri de către copii lor
nemiloşi, fie ajung să-aşi piardă
capacităţile lor mintale, devenind „copii ai
senectuţii”. Dotat cu un foarte fin simţ al
observaţiei, poetul ne introduce într-o
lume aparte pe care eu o numesc „poezie
descriptivă”. Folosind cu grijă cuvinte
alese, autorul ne dezvăluie o serie de
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
32
calităţi şi caracteristici ale unor lucruri
obişnuite sau ale unor însuşiri, cărora noi
nu le acordăm o mare atenţie, de la strada
pe care locuim, la statuia din parc sau
despre prostia umenească – poeziile:
„Strada”, „Statuia”, „Prostia”, „Ploaia”,
„Toamna”, „Iarnă târzie în Bucureşti” etc.
Trecând dincolo de textele poeziilor şi
aprofundând conţinutul lor, vom constata
că poeziile domnului Anghel Hoţu ne
induc o stare emoţională puternică, iar în
inimile noastre- aceste creaţii- pictează
adevărate tablouri în culori uneori
armonioase, alteori contraste. Textele
poeziilor dispar şi vom rămâne, pentru
mult timp, cu imaginea acestor tablouri în
mintea şi în inima noastră.
Poeziile din volumul „Reflecţii în mozaic”
au muzicalitate, alcătuiesc o simfonie cu
accente când duioase, când aspre sau când
grave. Însoţit de această simfonie, am ieşit
din universul poetic în care intrasem,
lăsând portalul deschis pentru stimaţii
cititori.
Ion CROITORU despre vol. „În
constelaţia fiinţei”, autor Ionel Marin
În vara acestui an, 2014, poetul Ionel
Marin din Focşani, la Editura Emma a
editat volumul antologic „În constelaţia
fiinţei”. Titlul antologiei este inspirat
deoarece „constelaţia” este o metaforă
referitoare la bogăţia sufletească a omului,
cumulul de frumuseţi ale fiinţei umane.
Cartea cuprinde poezii din volumele
publicate de poet în decursul anilor, poezii
care ne fac să vibrăm la cote înalte,
aproape cosmice. Lecturând antologia am
observat două axe principale:
O colosală sete de lumină, înţelegând prin
simbolul luminii apropierea de absolut, de
adevărul suprem şi urcarea treptelor către
perfecţiunea trăirilor umane, a
sentimentelor care se îngemenează într-o
aspiraţie spre totalitate, spre spectacolul
cosmic la care poetul râvneşte în
permanenţă –„Din inefabilul clipei, născut/
visam să pot îmblânzi/ infinitul/ să trec
fredonând/ prin nopţi stelare,/ zorii să-ai
luminez cu surâsul./ Anevoie trec azi/ de
treptele cerului (Altar de lumină, pag.42).
În căutarea sa permanentă, poetul îşi simte
paşii călăuziţi de „Fiinţa de pe cruce”,
Mântuitorul Iisus şi speranţa e amplificată
căci „Inima, darul Lui/ luminează vârsta
veacurilor” („Fiinţa din cruce”, pag.137).
În drumul său spre zenitul luminos poetul
devine „Cerşetor de lumină”, dar nimeni
nu-l poate împiedica să-aşi urmeze
menirea: „Gata să descifrez/ graiul florilor/
pulsul stelelor/ şi al clipei…/ Întunericul
nu-mi opreşte/ zborul inimii”. Bucuria este
relevată prin acorduri celeste: „Clopote ale
iubirii dănţuie/ zâmbesc clipelor din Noi/
Doamne, ajută-ne/…să făurim viitorul/ în
care iubirile să înflorească/ în veşnicie
Bucuria”. Arar, câte o şuviţă de nostalgie
străbate straturile de optimism, ca un
momento mori înfiorând armoniile cu
ecoul netimpului.
A doua axă de evoluţie lirică a cărţii aş
numi-o rara capacitate de dăruire întru
binele semenilor şi risipa de iubire faţă de
aceştia. Poetul, ca un dirijor al
sentimentelor nobile, devine un spirit
benefic ce din înălţimea comandamentelor
morale ninge peste semeni cu iubire
nesecată, cu armonie, cu înţelegere şi lipsă
de duplicitate. Un îngeresc îndemn la
puritate morală, la alinarea durerilor şi la
consolare străbate unele poezii ca:
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
33
„Dăruire”, „În constelaţia iubirii”, „Nu
fugi de tine”, „Curajul de a fi noi înşine”,
„Comoara din tine” li altele. E vizibilă
tendinţa de a-l determina pe Om (cu
majusculă) să realizeze că este deţinătorul
unor valori ce ar trebui redescoperite şi
puse în slujba adevărului li a înnobilării:
„Cu puterea de a arde şi iubi, putem/ să
alinăm durerea, să înlăturăm răul,/ pentru
ca Universul să-ancapă în inima de Om”.
Cu aceste calităţi omul devine conştient,
statornic, făuritor de bine, aşa cum a
dovedit în istoria sa poporul român
(„Puterea statorniciei”). O lăudabilă
constantă a poeziilor d-lui Ionel Marin este
şi cântarea Patriei în tot ce are ea mai
grandios: „Patria-i mireasa din vatra
străbună/ dulcele grai strămoşesc,/ pasărea
albă cu zbor semeţ şi frumos,/ din hotar în
hotare, văpaia,/ ce luminează minunat
nesfârşitul din Noi/…Candela sfântă a
etrnităţii”. Trebuie remarcată sinceritatea
cu care poetul mărturiseşte contopirea
fiinţei sale cu Patria, făcând să apară la
scară naţională osmoza dintre ţară şi
popor. Dincolo de aceste aprecieri trebuie
să remarc: claritatea, conciziunea şi fineţea
expresiei, care trădează o rară sensibilitate
ca la toţi poeţii de marcă. Densitatea
metaforică, originalitatea şi prospeţimea
metaforelor, ca de exemplu: „herghelii de
vise şi gânduri”, „stea căzătoare, omul”,
„un colţ de cer înmugureşte în inimă”,
„ninge cu fulgi de iubire” etc. Cu astfel de
calităţi, poezia d-lui Ionel Marin se înscrie
pe orbita marilor valori şi face cinste
literaturii române actuale.
Radu BORCEA
Colectivizarea sufletelor sau Memoria
pământului confiscat
Primăvara anului 1957 se anunţa mai
timpurie ca de obicei, dar, pentru locuitorii
satelor, amintirea iernii din 1954 – când
munţii de zăpadă au rezistat până prin luna
aprilie şi chiar mai - încă dădea fiori
familiilor nevoiaşe care îşi terminaseră
proviziile de lemne. Acum însă un indiciu
că Primăvara se pregătea să bată la uşă era
persistenţa Soarelui în zilele
premergătoare Echinocţiului din 21 martie.
Prin curţi şi grădini, zăpezile se topiseră şi
gospodarii începuseră a se apuca de
treburile de sezon. Curăţau pomii, chiar
tăiau la vie, pregăteau plugurile pentru
începerea aratului şi semănatului, adunau
resturile vegetale pentru a le da foc,
amenajau brazdele pentru a însămânţa
ceapa, usturoiul, ridichile şi alte
trufandale.
La borna aceea de timp, după mai bine de
un deceniu de la terminarea ultimului
război mondial, Relu Ricanu depăşise
vârsta copilăriei şi era, deja, un adolescent
care înţelegea rostul vremurilor ce
năvăleau peste consătenii lui din
Răstolniţa. Părea să fie o copie a lui
Nicolae Moromete, nevoit să o aibă în
ocrotire pe Bisisica, oaia aceea
neastâmpărată care îi fura din timpul de
învăţătură. Spre deosebire de fiul cel mic
al lui Ilie Moromete din Siliştea-Gumeşti,
el fusese un copil precoce, învăţând să
citească de pe la vârsta de cinci ani.
Devenise conştient de ce se întâmplă cu el
pe lumea asta încă din zilele de Paşti ale
anului 1951, când îi murise o mătuşă
dinspre mamă, Ioana a lui Moş Sava-
primarul ales de oamenii din partidul
brătienilor după făurirea României Mari.
Consătenii lui Relu erau harnici şi cu
dragoste de pământ, de animalele din
grajd. Peste ani, când ajunsese om în toată
puterea cuvântului, el îşi aducea adesea
aminte de anii copilăriei. Îi apărea în faţa
ochilor seara aceea de după Boboteaza
anului 1957, pregătindu-şi cărţile pentru a
începe al doilea trimestru şcolar, în clasa a
V-a, când s-a pomenit în odaie cu tatăl lor
ţinând în braţe un viţel abia fătat de Joiana
gospodăriei. Cel nou venit pe lume se
simţea bine la căldurică. Fu aşezat în
mijlocul odăii, pe o rogojină, acoperit cu
un sac din cânepă. Stăpânul casei aştepta
doar să se usuce părul de pe el, ca să nu
răcească în grajdul în care singura sursă de
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
34
căldură erau aburii ieşiţi din nările vitelor.
Timp de câteva ore, viţelul a fost jucăria
lui Relu şi a surorilor sale, deşi nou-
născutul ar fi vrut să doarmă. Nu mică i-a
fost însă mirarea văzându-l cum, după vreo
trei ore de hârjoană, pruncul chiar se
sprijinea singur pe cele patru picioare încă
fragile. „Iată ce minune dumnezeiască!, îşi
zise el: un viţel se ridică şi merge pe
propriile-i picioare după câteva ore de la
venirea lui pe lume, în timp ce unui copil îi
trebuie un an şi mai bine”. În timp ce tatăl
lor, Traian Ricanu, se pregătea să le ia
copiilor jucăria, să ducă, adică, viţelul
lângă mama lui naturală să-şi bea porţia de
lapte, Relu îl rugase:
- Mai lasă-l puţin, tată!
- Îi e foame, răspunse stăpânul
casei.
După ce s-a lăfăit în ţâţele vacii,
viţelul a fost adus, din nou, pe rogojină. Iar
copiii au dormit cu el în casă, până
dimineaţă, când trebuiau să plece la şcoală.
Povestea avea să se repete peste o lună,
când noua jucărie era o mieluţă. O viitoare
Bisisică. Aşa era atunci ţăranul român:
îngrijea animalele ca pe propriii copii;
scotea plugul din brazdă şi punea o haină
pe caii sau pe boii asudaţi de muncă în
ham sau la jug, ca să nu răcească.
În acea primăvară a anului 1957, ţăranii
din Răstolniţa trăiau cu îngrijorare fiecare
zi. Şi aveau şi de ce. Prin sat circula vestea
că partidul le va lua pământul la
colectivizare. Iar cei care fuseseră pe front,
în Rusia, sau care stătuseră în prizonierat
acolo, au văzut cu ochii lor ce înseamnă
colectivizarea în masă a ţăranilor. Atunci,
în 1957, în România erau încă trupe de
ocupaţie sovietice. Ţara era condusă de un
singur partid, conducătorii nu întâmpinau
nici o opoziţie în ceea ce îşi propuneau să
facă şi direcţia politică în agricultura era
una singură: desfiinţarea proprietăţii
particulare asupra pământului. La fel cum
s-a procedat şi în celelalte domenii de
activitate, unde naţionalizarea
proprietăţilor productive, bancare şi de
prestări servicii se făcuse încă de la data de
11 iunie 1948. Într-o atare împrejurare,
proprietarii de pământ nu mai aveau nici o
scăpare. Aşa arăta mersul istoriei, aşa
vorbeau oamenii pe la „colţuri”. O astfel
de „sursă” de informaţii era şi Ion al lui
Ţuicaru, un răstolniţean de-al lor, care îşi
luase slujbă la oraş, debarasator de vase la
Restaurantul „Zori de zi”. Iar la un pahar
de băutură se spun multe adevăruri ţinute
sub obroc…Acesta trăsese cu urechea la
discuţia dintre doi inşi de la Raion, Iftode
şi Dodu, veniţi să se ospăteze, la
„separeu”, şi aflase că Partidul a hotărât să
înceapă cu orice preţ Marea Colectivizare.
Atât de bine băgase la cap Ţuicaru ceea ce
discutaseră cei doi, de parcă avusese în sân
un magnetofon minuscul, cu baterii, care
înregistrase convorbirea lor şi el o
reascultase în fiecare seară, sub plapumă,
învăţând-o pe de rost:
- „Şi zici că merge greu colectivizarea în
raionul Focşani, măi Dodule…De ce crezi,
tu, că ţăranii nu vor la Colectivă?, întrebă
Iftode, un bărbat voinic, cu guşă, îmbrăcat
cu pantaloni bufanţi, haină din piele,
cărămizie, şi încălţat cu cizme de aceeaşi
culoare, având, pesemne, o funcţie
importantă în partid.
- Ştiu eu ce să vă zic, tovarăşe, răspunse
Dodu pe moment, mai mult întrebând la
rândul lui. Văzând, apoi, privirea
încruntată a superiorului său, îşi dădu
drumul la gură în încercarea de a găsi
vinovaţi. Da, tovarăşe Iftode, eu cred aşa:
ţăranul ţine prea mult la pământul lui.
După aia, el nu ştie ce va fi cu această
Colectivă. Mai cred că noi nu avem pe
cineva cu putere de convingere în stare să
explice cum va fi, ce va fi, că-i va fi bine şi
lui Gheorghe, şi lui Vasile, şi în familiile
lor…Ştiţi cum sunt oamenii; unii sunt mai
harnici, alţii lucrează mai încet, după cum
le e firea şi după cum au chef de muncă.
Cei mai silitori - iar la mine, în sat, aceştia
sunt şi cei mai gospodari - nu au încredere
că alături de ceilalţi, mai leneşi, vor reuşi
să întremeze o gospodărie mare…O
ditamai colectiva…
- Doar astea să fie cauzele…?, întrebă, din
nou, tovarăşul Iftode. După care, la fel de
încruntat, îl fixă cu privirea pe Dodu şi
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
35
adăugă, cu reproş, de parcă nu mersese cu
întrebarea până la capăt: cum să nu avem
oameni pregătiţi să explice, măi Dodule?
Te credeam mai matur în judecarea
lucrurilor… Şi mai ales a oamenilor. Or, tu
subestimezi forţa partidului nostru şi nu
vezi esenţialul. Nu crezi, tovarăşe Dodu,
că tocmai chiaburii sunt o piedică în calea
colectivizării? Noi, la partid, aşa am tras
concluzia. Că ei sunt principala cauză că
lucrurile se mişcă încet. Că ei le bagă în
cap tot felul de prostii şi lui Gheorghe, şi
lui Vasile, cum zici tu, şi muierilor, cum
zic eu: ba că o să ajungă proletari, ca în
Uniunea Sovietică, ba că o să ajungă să
mănânce la gamelă…Şi după ce scăpase
aceste cuvinte, Iftode îşi duse palma la
gură, oarecum speriat că a rostit un adevăr
ascuns de partid poporului. Apoi continuă:
Iar chiaburii nu sunt singurii care se
împotrivesc, tovarăşe Dodu. Mai sunt şi
intelectualii satelor, că nici ei nu se uită la
noi cu mai multă încredere. Mai sunt şi cei
care au făcut politică până la război:
ţărăniştii şi liberalii, gogiştii... Apoi sunt şi
cei care s-au întors de pe front şi nu vor să
meargă în pas cu timpul…
- Aveţi dreptate, tovarăşe Iftode. Să nu-i
uităm însă pe legionari, încercă Dodu să-i
arate lui Iftode că ştie cum stau lucrurile şi
care este starea de spirit printre cetăţenii
din Raionul Focşani.
- Măi Dodule, i se adresă Iftode, şi-l trase
de umeri spre el, cu mâna lui puternică: pe
ăştia, partidul nostru i-a pus cu botu’ pe
labe…, i-a educat în taberele noastre de
muncă patriotică…Pe cei care au
recunoscut că au greşit i-am adus alături de
noi, să pună umărul la construirea noii
societăţi. Or mai fi rămas şi dintre cei
încăpăţânaţi, sau rătăciţi, dar îi vom
convinge şi pe ei că altă cale nu-i. Şi vom
găsi metodele de convingere pentru toţi,
că nu-i după cum vor ei. Nu vom admite
ca partidul nostru să tragă într-o direcţie,
iar poporul să stea cu coatele pe gard şi să
privească de pe margine cum ne spetim noi
să dăm ţării o nouă faţă! Dar nu-i după
cum vor ei! Până la război, au fost în
fruntea ţării şi regii, şi conservatorii, şi
liberalii, şi ţărăniştii, şi avereştenii, dar
mare brânză n-au făcut. Acum suntem noi
la putere şi în ţara asta nu face fiecare ce-l
taie capul! Să fie clar! Altfel, vom
schimba foaia!”
Ion al lui Ţuicaru se-ngrozise de ce-i
auziseră urechile. A stat mult pe gânduri
dacă să-şi pună în gardă măcar neamurile.
În cele din urmă, cu inima cât un purice, s-
a dus la fratele său cel mai mare, Tudose,
şi i-a vorbit, mai cu „perdea”, despre cele
ascultate din discuţia tovarăşilor Dodu şi
Iftode. Iar Tudose a băgat repede la cap
cam ce-i aşteaptă pe ţărani, mai ales că,
până cu doi-trei ani în urmă, fusese
perceptor o la primărie dintr-o comună
învecinată aflată pe malul Siretului. De
aici fusese dat afară, întrucât executa
ordinile şefilor cu prea mult zel. Mergea
pe la casele gospodarilor să încaseze
„foncierea”, cum relata şi Marin Preda în
Moromeţii, iar dacă proprietarul îl ruga să-
l mai aştepte cu datoria, neavând banii
ceruţi, intra în casa omului, întreba unde
este dulapul cu haine sau lada de zestre a
fetelor de măritat şi dispunea ca sumanele,
covoarele, păretarele sau pernele să fie
încărcate într-o căruţă şi duse într-o
magazie, la primărie. Erau înapoiate doar
după ce proprietarul achita impozitul local.
Relu chiar fusese martor la o astfel de
confiscare abuzivă. Într-una din zilele
toamnei, pe la amiază, în drum spre şcoală
trecuse, ca de obicei, pe la Gelu, prietenul
lui din copilărie, cu care venea şi se
întorcea de la ore. Acesta, maică-sa şi
soră-sa erau cu ochii în lacrimi. La poarta
casei lor era o căruţă cu cai în care vreo
doi oameni încărcau lucruri luate din lada
lor cu zestre:
- Domn’ perceptor, mai păsuiţi-mă până în
octombrie, noiembrie, când vând
porumbul, şi atunci vin eu la primărie să
vă plătesc, îl implora tatăl lui Gelu pe
omul fiscului.
- Nici vorbă, măi Grigore, aşa mi-ai
promis şi înainte de a culege via…
- Am zis, domn’ perceptor, dar se apropia
şcoala şi a trebuit să le cumpăr la copii de-
ncălţat, hăinuţe, caiete…
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
36
- Hai, măi, încărcaţi în căruţă tot ce am
scos pe prispă, că nu avem timp de pierdut.
- Domn’ perceptor, mai păsuiţi-ne o lună,
că plătim, îl implorase şi muierea lui nea
Grigore, strângându-o în braţe pe Lina,
fiica ei care urma să fie mireasă până în
Postul Crăciunului.
- Hai, măi, încărcaţi mai repede, le porunci
perceptorul oamenilor ce-l însoţeau,
nebăgând în seamă nici pe Lisaveta şi nici
pe vecinele ei care, auzind plânsetele
Linei, ieşiseră pe la porţi să vadă ce se
întâmplă şi priveau împietrite spre un om
crud şi fără inimă.
Tudose-perceptorul era spaima
răstolniţenilor restanţieri la bugetul local.
Se bucura de încrederea conducerii
raionale a fiscului, dar, de cele mai multe
ori, prea „sărea calul”, cum se spune. Iar
acum Partidul, aflat în faţa aplicării
Proiectului Marii Colectivizări, trebuia să
arate că nu are în rândurile sale numai
funcţionari de stat şi activişti făcuţi din
bardă. Trebuia să arate şi o faţă mai
umană, să-i convingă pe oameni să-l
urmeze de bună voie, ca şi cum asta ar fi
singura cale normală. Mai ales că unii
primari s-au trezit şi cu acuzaţii că
îmbrăcămintea şi zestrea confiscate de
perceptori erau recuperate roase de
şoareci, că nu mai puteau fi nici purtată şi
nici dată de zestre fetelor de măritat. Aşa
că şi Tudose a fost trecut pe linie moartă şi
trimis în satul natal pentru a-şi munci
pământul. Pe vremea aceea de după război,
când ţăranii plăteau atât impozit pe
pământ, cât şi cote de cereale şi alte
produse agricole, percepţia la sate se făcea
încrucişat. Perceptorul pentru o comună
era, de regulă, dintr-un sat apropiat, tocmai
pentru a nu cădea la învoială cu localnicii.
Ce ani îngrozitori au trăit românii în
acele timpuri! Elitele intelectuale care nu
agreaseră noua orientare politică a ţării
zăceau în puşcăriile de la Sighet, Rm.
Sărat, Gherla, Galaţi sau la Canal. Aceeaşi
soartă o împărtăşiseră şi comandanţii
militari care s-au acoperit de glorie în
războiul din Est şi din Vest pentru
recuperarea teritoriilor strămoşeşti din
mâinile vecinilor care au hăcuit România
în vara şi toamna anului 1940. La fel au
păţit prelaţii bisericilor ortodoxe şi unite,
ca şi fruntaşii satelor. Din puşcării veneau
veşti proaste, aşa cum veneau în trecut de
pe front. Erau înştiinţări de doliu. Iftode
intuise cine putea să formeze opoziţia faţă
de linia partidului unic. Trăiau cu teamă nu
numai aşa-zişii chiaburi, de fapt gospodarii
de frunte ai satelor, ci şi intelectualii. Ei
înţelegeau mai bine mersul evenimentelor
pentru că unii din rândurile lor aveau
aparate de radio pe baterii şi pricepeau ce
pun la cale conducătorii; vedeau cum se
forţează nota comunizării.
În toată ţara se formaseră echipe de
activişti de partid şi funcţionari din
administraţia de stat, inspectori şcolari,
profesori şi învăţători care urmau să plece
în fiecare sat, să-i convingă pe ţărani să se
înscrie în Colectivă. Aceasta era o sarcină
de partid, de stat şi de serviciu, ca
funcţionari în serviciul public. Ei
acţionaseră şi până atunci, cu vorba dulce,
însă cu rezultate nesemnificative. Partidul
ajunsese la concluzia că aşa se pierde
vremea şi că trebuie să renunţe la
jumătăţile de măsură! Politica agricolă a
ţării nu trebuia oprită la jumătatea
drumului, numai cu Întovărăşirea. Aceasta
formă de organizare a muncii în comun –
Întovărăşirea - însemna că ţăranul, care
avea mai multe parcele de pământ,
consimţea să dea una-două dintre ele la
Comun, pentru a le păstra în proprietate pe
celelalte. Ei munceau pe două fronturi: pe
propriul pământ şi pe cel dat la
Întovărăşire. Cei care nu doreau nici măcar
Întovărăşirea îşi asumau riscul să nu-şi
poată înscrie copiii la licee şi facultăţi.
Riscau chiar să şi-i vadă trimişi acasă,
exmatriculaţi din aceste şcoli mai înalte.
Astfel de vorbe circulau, cu precauţie, tot
mai frecvent. Le aflau femeile care veneau
la târg, cu lapte, brânzeturi, ouă şi păsări,
dar şi bărbaţii care aduceau de vânzare, la
Oborul de pe Şoseaua Vrancei, animale,
fân şi cereale. Temerile lor cu privire la
colectivizare, la exmatriculări de liceeni şi
studenţi afectau multe familii din pătura
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
37
mijlocie de învăţători, profesori, avocaţi,
medici, magistraţi şi alţi intelectuali cu
origini în lumea rurală. Pentru neînscrierea
la Întovărăşire a pătimit şi fata lui Ion
Mîndrişteanu, naşul de botez al lui Relu.
Fiica acestuia, Mariana, fusese o elevă
eminentă; premiantă de la clasa I până la a
VII-a (atât dura atunci cursul primar), dar
înscrierea la liceu i-a fost respinsă, întrucât
tatăl ei refuzase cu îndărătnicie să se
înscrie la Întovărăşirea.
Politica desfiinţării cu orice preţ a
proprietăţii particulare avea consecinţe
dramatice şi în economie, pentru că statul
nu valorifica cea mai importantă resursă:
zecile, poate sutele de mii de tineri din
familii mai înstărite de ţărani, care doreau
să înveţe carte, să ajungă oameni cu carte,
cărora li se puneau oprelişti. Sufereau şi
oamenii, aveau de pierdut şi noile
întreprinderi industriale. Ca să poată aplica
tehnologiile moderne, managerii acestora
aveau nevoie de forţă de muncă şcolită, cu
liceu şi facultate. Dar statul, în loc să
încurajeze creşterea numărului celor cu
studii mai înalte, se răzbuna în mod ciudat
pe familiile care nu trecuseră nici cu
sufletul şi nici cu averea de parte noii
puteri. Partidul nu accepta nesupunere şi îi
pedepsea pe cei ce se solidarizaseră cu
mişcările „anarhice”. Cum a fost cazul în
Transilvania şi Banat, unde numeroşi
studenţi erau acuzaţi de uneltire împotriva
orânduirii de stat întrucât manifestau
simpatie faţă de colegii lor maghiari în
timpul înăbuşirii revoluţiei din Ungaria,
din noiembrie 1956. Atunci, mulţi părinţi
mai înstăriţi s-au trezit cu odraslele lor
acasă tocmai pentru că ei nu vroiau cu nici
un chip să renunţe la pământul lor.
Nu e mai puţin adevărat, că unii dintre
tinerii români care studiau în universităţile
din Transilvania şi Banat, adică la Cluj-
Napoca şi Timişoara, cam fuseseră luaţi de
valul anticomunismului şi nu aveau cum să
observe că în programul politic „nescris”
al insurgenţilor de la Budapesta figurau
aceleaşi revendicări de esenţă iredentistă
aflate şi pe agenda „revoluţionarului”
Lajos Kossuth, la 1848, dar şi pe aceea a
liderului bolşevic Bella Kun, în 1919:
anexarea teritoriilor româneşti locuite de
minorităţi maghiare. Atât insurgenţii
maghiari, cât şi o parte a tinerimii
studenţeşti maghiare şi române,
susţinându-l pe noul prim-ministru
maghiar, Nagy Imre, în încercarea acestuia
de a-şi scăpa ţara de ocupaţia sovietică,
încurajau, de fapt, un fost bolşevic autentic
revopsit în democrat. Ei nu aveau de unde
să ştie că Imre, refugiat în Rusia după
înfrângerea Ungariei în primul război
mondial, intrase în solda poliţiei politice a
lui Lenin, sinistra CEKA, şi făcuse parte
din plutonul de execuţie a ţarului Nicolae
al II-lea al Rusiei, a soţiei sale,
Aleksandra, şi a celor cinci copii ai lor, la
Ekaterinburg, în ziua de 17 iulie 1918.
…În Răstolniţa îşi duceau traiul mai mulţi
bărbaţi care au cunoscut ororile războiului
şi prizonieratului în Siberia, Caucaz şi
Kazahstan. Doi dintre aceştia erau Nica
Ion şi Ghiţă Bulgaru. Se numărau printre
cei 135.000 de soldaţi români abandonaţi
de regele Mihai în mâinile ruşilor, după
ruperea frontului, la Iaşi, la 23 august
1944. Fuseseră în captivitate până în anul
1952 şi din când în când mai povesteau
celor apropiaţi cum au văzut ei
colectivizare în ţara lui Stalin. Au trăit
foametea în lagărele de concentrare
împânzite de la Greanovăţ şi Oranki, de la
Iakuţia şi Vorkuta, de lângă Cercul Polar,
până la Perecop, în Caucaz. Ei povesteau
că noaptea încă mai trăiau coşmarul că se
află în imensele dormitoare şi aşteptau ca
gardienii să le dea deşteptarea pentru a fi
duşi la tăiatul buştenilor şi căratul acestora,
înhămaţi la sănii, ca vitele. S-au întors în
ţară doar vreo 47 000 dintre ei. Cei mai
rezistenţi la boli, foamete, zile de carceră,
la încercările de pervertire a sufletelor.
Celorlalţi 88.000 le-au rămas oasele pe-
acolo, fără o cruce la căpătâi.
În 1949, când răstolniţenii aflaseră pentru
prima dată despre apropierea colectivizării
de satul lor, localnicii, îngrijoraţi, se
furişau seară de seară, pe la casele foştilor
prizonieri din sat să se dumirească ce se va
întâmpla cu pământurile lor.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
38
- Ce părere ai, măi Nica Ion, vom ajunge
să mâncăm la gamelă, ca la ruşi?, îl întreba
Grigore Tăbăcitu care locuia peste drum
de fostul prizonier. Iar gazda îi răspundea:
- Am tras nădejde şi eu, măi vecine, să nu
ajung în lagăr, dar n-am avut bafta aceasta.
Şi nu văd nici o ieşire ca poporul acesta de
ţărani să scape de blestemul de a i se lua
pământul. După cum aflu că apar prin sat
tot felul de ştabi de la partid, bag de seamă
că ei au pus gând rău ţăranilor…
Celălalt consătean întors din lagărele
siberiene şi caucaziene, Ghiţă Bulgaru,
fusese un tip jovial înainte de război. Era
bun prieten cu Traian Ricanu. Făcuseră
premilitara împreună şi fuseseră luaţi la
oaste în aceeaşi zi, în luna mai a anului
1940. Primul a fost repartizat la o unitate
de Infanterie, cel de-al doilea la Vânători
de Munte, lângă Cernăuţi. După numai o
lună, Bucovina muşatinilor a fost ocupată
de trupele lui Stalin, iar cei doi prieteni au
revenit la unităţi din Regat unde au
continuat instruirea. Peste un an aveau să
fie aruncaţi în luptă pentru recuperarea
teritoriilor luate cu japca de sovietici. Trei
ani de luptă cu duşmanul, până când
Frontul româno-german de Est nu a mai
rezistat. Traian a scăpat ca prin urechile
acului din ghearele ruşilor, în după-amiaza
lui 23 august 1944. Apucase să treacă
Prutul. A fost inspiraţia comandantului său
de pluton, tânărul sublocotenent Ion
Macarie, care mânca istorie pe pâine. Era
basarabean după mamă, profesoară de
română la Soroca înainte de căsătoria cu
un lector universitar din târgul Iaşilor, a
căror fotografie o păstra ca pe o icoană în
legitimaţia de la pieptul vestonului. Avea
boabe de „rouă” în colţul ochilor când
aducea vorba despre drama despărţirii de
locurile natale dragi în urma exodului de
după 28 iunie 1940 provocat de
Ultimatumul impus cu de-a sila poporului
român de Stalin şi Molotov. În scurtele
pauze dintre luptele cu duşmanul,
sublocotenentul Macarie aduna soldaţii lui
Ricanu în jurului său şi le vorbea de
eroismul marilor bărbaţi de stat ai
neamului:
-Bădia Ştefan de la Suceava a purtat 42 de
războaie cu otomanii şi nu a dat niciodată
înapoi din faţa unei armate de câteva ori
mai numeroasă ca a lui. La fel cum şi noi
trebuie să facem faţă acum. Să ştiţi de la
mine că atunci când ţi se strecoară îndoiala
în suflet faci primul pas spre înfrângere.
Din contra, când pleci la luptă cu un curaj
mai mare ai şanse de câştig sporite. Să nu
vă fie teamă! Luptaţi cu îndârjire, că acasă
vă aşteaptă părinţii, fraţii, surorile,
nevestele, copiii şi drăguţele voastre! Pe
cei neînfricaţi îi ajută şi Dumnezeu, ca pe
Bădia Ştefan. Iar domnul Moldovei, după
o nouă izbândă, mai înălţa câte o biserică.
Cu Dumnezeu înainte, camarazii mei!
(va urma)
Artemiu VANCA despre vol.
“TANGOURI…SUB
ACOPERIRE”, autor Nicu
Doftoreanu
Ce
înseamnă
„tangou sub
acoperire”?
Dacă
interpretăm
ad litteram
sintagma
„sub
acoperire”,
ea ar trebui
să însemne
un tangou pe şest, un tangou despre care
noi ar trebui să credem că este altceva.
Vreau să-i transmit domnului Nicu
Doftoreanu că nu i-a reuşit stratagema, din
moment ce toate poeziile din volumul de
faţă poartă în titlurile lor cuvântul tangou.
De ce le-a zis „sub acoperire”?
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
39
Eu cred că ori pentru că era în criză
de titluri ori pentru că în această campanie
electorală se poartă expresia.
Aţi încercat vreodată să dansaţi
poeziile sale? Dacă nu aţi încercat, vă rog
s-o faceţi, dar cu grijă, pentru că dacă ne
luăm după titlurile lor, unul este
„nerelevant” şi s-ar putea să vă încurcaţi,
altul este „reasamblat” şi s-ar putea ca
poetul să fi uitat să strângă bine vre-un
şurub sau piuliţă şi el să se dezmembreze
în timpul dansului, altul este „vremelnic”
deci, pe parcurs, s-ar putea transforma în
altceva. Fiţi foarte atenţi la cel cu „final
neaşteptat” că s-ar putea să se termine cu o
crimă! Pentru tangoul în „ritm… istoric”,
va trebui să îmbrăcaţi un costum de epocă.
Ce vă faceţi dacă în cel „al renunţărilor”
partenerul sau partenera vă abandonează la
mijlocul dansului?
Este şi unul „religios”, pe care va
trebui să-l dansaţi în genunchi, unul
„cărturar”, în care n-ar trebui să vă
angajaţi dacă nu ştiţi cine a inventat apa,
iar în cel „energetic”, s-ar putea produce
oricând un scurtcircuit! Este şi un tangou
„de neuitat” în cursul căruia, ca să nu-l
uitaţi, vi s-ar putea întâmpla lucruri
neobişnuite ca de exemplu, lui să-i cadă
pantalonii sau ei să i se deschidă corsetul.
„Tangoul continuu” este unul care se
dansează 24 de ore din 24.
Nu vă angajaţi în el dacă nu sunteţi
cel puţin maratonist! Atenţie, că după
„Tangoul destinului furat” s-ar putea să
ajungeţi la DNA şi apoi la Rahova sau
Jilava! Există şi un „Tangou plictisitor”,
pentru că în timp ce-l dansaţi veţi fi
probabil obligaţi să re-ascultaţi unul din
discursurile fluviu ale lui Ceauşescu şi
unul „înlăcrimat” care se dansează numai
la înmormântări.
Există şi un „Tangou dansant”! Sunt
de-a dreptul derutat! Adică pe celelalte n-
ar fi trebuit să le dansam?
Atenţie şi la cele în care poetul
demască sau inferează pe cineva, că s-ar
putea să vă călcaţi partenerul sau partenera
pe picioare.
Dar, să încerc să fiu şi serios. Am
citit volumele de versuri ale domnului
Nicu Doftoreanu, am citit şi ce a scris
domnia sa sau alţii despre ele. Am scris şi
eu, iar cu unul dintre prilejuri, am remarcat
în primul rând caracterul moralizator sau
didactic al lor. Se poate spune acelaşi lucru
şi despre poeziile din volumul pe care îl
lansează azi. Iată, de exemplu, ce doreşte
să ne înveţe poetul în primele sale zece
poezii:
În prima poezie din volum ne atrage
atenţia să nu ne lăsăm manevraţi de
păpuşarii din spatele nostru, în a doua ne
invită să avem curaj să strângem în braţe
fata iubită, în a treia ne invită să lăsăm la o
parte frica şi să dansăm atunci când ni se
oferă prilejul, în a patra încearcă să
reabiliteze valsul, în a cincia ne spune că
n-are importanţă ce dansăm, important e să
o facem, în a şasea ne invită să iubim, în a
şaptea ne atenţionează: cu dansul nu-i de
glumit! În a opta ne destăinuieşte că, de
fapt, valsul este tot un tangou, a la Strauss
, spune domnia sa, în a noua poezie ne
îndeamnă să lăsăm la o parte timiditatea,
iar în sfârşit, în a zecea, ne îndeamnă să ne
iubim ţara. Vă las pe dumneavoastră să
descoperiţi morala celorlalte poezii.
Vă pot asigura însă că citindu-le,
decriptându-le şi însuşindu-vă mesajul lor,
veţi deveni mai buni, mai îndrăzneţi, mai
iubăreţi, mai patrioţi şi ……mari dansatori
de tangou.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
40
Cleopatra LUCA: Dumitru Negoiţă şi
„Bucuriile autocreate”
Orice scriitor iubeşte frumosul şi creează
în acest sens. Volumul domnului Dumitru
K. Negoiţă, tipărit în acest an, 2014, la Ed.
Amurg Sentimental, Bucureşti, scoate în
relief şi alte preocupări ale autorului, în
afara literaturii propriu-zise prin:
numismatică, filatelie, autografe,
achiziţionarea cărţilor rare, a medaliilor
proprii, dar şi ale altora, icoane şi alte
obiecte de cult, pise rare sau chiar unicate.
Acestea sunt bucuriile pe care şi le creează
domnul scriitor buzoian pentru sine şi
pentru cei din preajma sa. Activitatea
domnului Negoiţă şi aceea din afara
scrisului propriu-zis, dar tot legată de
frumos, începe din tinereţe. Este fericit
sând intră în posesia unei piese rare.
Atunci se simte superior celui care se
plimbă cu o maşină luxoasă ori îşi înalţă o
casă ce depăşeşte dimensiunile obişnuite.
Da, astfel de oameni sunt ei înşişi
singulari, nu doar obiectele dibuite pe la
alţi colecţionari sau în împrejurări ocolite
de majoritate. Fiecare pagină a cărţii
„Bucurii autocreate”, semnată de Dumitru
Negoiţă este o bucurie, o tentaţie pentru
cititor. Acesta din urmă găseşte foarte
multe lucruri aici, ca într-un Mic dicţionar
enciclopedic. Este meritul celui care s-a
ocupat de colecţionarea tuturor
exponatelor, de clasificarea lor, de
depozitarea şi păstrarea oricărui obiect. Şi,
de ce nu, de alcătuirea acestei cărţi, care
ajunge cu mai multă uşurinţă sub ochii
cunoscătorilor de artă, decât obiectele în
mărime naturală. Ca şi când n-ar fi fost
suficiente colecţiile afişate, apare în carte
şi o colecţie a definiţiilor pentru ceea ce
iubeşte şi admiră mai mult autorul: femeia,
frumosul, iubirea, fantezia scriitoricească,
puritatea, curajul, arta, cugetul, educaţia,
înţelepciunea, imaginaţia, personalitatea,
istoria, tradiţia, intelectualii, poezia şi
altele. Apelând cel puţin din când în când
la această carte îţi completezi cunoştinţele
atât de necesare unui om ce-şi doreşte a fi
cult.
Radu Botiş: Nostalgia amintirilor în
poeziile lui Ioan Vasiu
…Sigur, nu poţi să
nu fii atras de
delicateţea cu care
Ioan Vasiu îşi alege
cuvintele. O curgere
lină a versului care
îmbracă atât de frumos ideea înspre
,,Apogeu’’-l aşteptării: „în ţara care geme
şi suspină”, pentru că „Singur”:
„într-o gară tristă, trenul cu zăpadă
întârzie”, aşa cum spune el însuşi.
Sentimentalismul poeziilor sale, pline de o
tainică, ades, muzicalitate, poartă uneori
nostalgia amintirilor cu toate etapele unei
vieţi peste care colbul timpului nu reuşeşte
să se aştearnă. Nu, pentru că lira-i din
suflet însufleţeşte petrecerea către amurg,
cum însuşi poetul spune în poezia „E-atâta
frumuseţe“: „e-atâta frumuseţe în fiecare
vers / şi-atâta bucurie în fiece cuvânt /
rămâne amintirea un curcubeu neşters…“
Cartea „Târziu în cuvinte”, retrezeşte
frânturi din propria-i viaţă, dar şi din viaţa
fiecăruia dintre noi, cu frumuseţi trecute
ori neîmpliniri punându-ne în situaţia de a
rămâne o clipă ţintuiţi locului, apoi
întorcându-ne privirea către începuturi.
Cuvinte pline de încărcătură emoţională,
vin să dea la o parte vălul timpului,
reamintind, aşa cum spune şi poezia „Mai
am timp”, că vremea ne lasă să zâmbim şi
zilei de mâine: „mai am timp să-ngân viaţa
ce trece / mai am timp să termin un poem”.
Atent structurata: Dulce si amar, Iubind în
şoaptă şi Târziu în cuvinte, prezenta
apariţie editorială, în ton cu normalitatea
realităţii, inevitabil efemere, vine ca un
REMEMBER, dar şi ca un răspuns în
maniera poetului la întrebările: cine
suntem, de unde venim, şi încotro ne
îndreptăm ?... Cu felicitări binemeritate,
HAR şi condei pe mai departe.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
41
Valentin Iacob – INTERVIU CU
EUGEN EVU
Când îl descoperi pe îndelete pe Eugen
Evu, vei avea o revelație. Scriitor
hunedorean get-beget provincial, cum s-ar
spune, scrie o poezie de ,,centru", la cel
mai înalt nivel. Poate și pentru că a trăit
toată viața într-o zonă aparte, pe care el o
numește triunghiul magic al României. O
zonă plină de mituri zamolxiene, dar și de
furnalele siderurgice din vremea lui
Ceaușescu. O lume amestecată, cu care a
trebuit să lupte tot timpul, ca să rămână
poet. La Hunedoara, am petrecut câteva
ore captivante cu Eugen Evu. În tot acest
timp, deasupra noastră, castelul Huniazilor
ne veghea, copleșitor și discret. Energia
misterioasă a munților
- D-le Eugen Evu, sunteți un scriitor de
valoare, ați fi putut face o carieră poate
mai vizibilă, dacă v-ați fi propus să vă
stabiliți la București, capitala culturală a
țării. Cu toate acestea, ați ales să trăiți aici,
la Hunedoara. De ce?
- Pe mine m-au ținut aici și locul, și
familia. Eu sunt născut în Hunedoara.
Părinții mei sunt de pe Strei și din Piatra
Roșie, în Munții Orăștiei. Am rămas în
Hunedoara pentru că aici am respirat
prima oară și m-a marcat așa de tare locul,
încât nu am putut pleca niciodată. Spațiul
în care m-am născut și în care trăiesc este
un triunghi magic. Un triunghi format de
Munții Retezat, Țara Zarandului și până la
Munții Orăștiei. Un triunghi încărcat de
istorie și mitologie. Iar când eram mic,
frumusețea locurilor îmi părea încă și mai
mare, așa cum o vedeam cu ochii mei de
copil inocent, paradisiac. În vacanțe, mă
duceam la bunici și, cât am fi de săraci, cât
suntem copii, trăim în Paradis. Descoperim
lumea, vedem. Eram cu vacile bunicului la
câmp. Umblam în cuiburile de păsări.
Uneori mai dădeam și peste un șarpe pe
acolo. Sau pe la Răgălii, prin Strei, unde
m-am și înecat odată, douăzeci de minute
am fost aproape mort. Când m-am trezit,
cerul de deasupra mea mi s-a părut de un
albastru fără seamăn. Și toată lumea aceea
era așa de frumoasă, o lume a satului
originar, veche de sute de ani, impregnată
de eresuri și de povești și de doine, dar și
de o mitologie cu mult mai veche. Așa că
nu e de mirare că Nicolae Densușianu, cel
mai mare istoric-mitolog al nostru, era de
aici, din Densuș. Toate astea m-au fascinat
și, în acea lume, am început să gândesc
poetic. Să fac analogii și metafore. Am
avut o gândire poetică, încă de copil.
Poezia era refugiul sufletului meu. Sufletul
acesta care va rămâne mereu misterios și
în mișcare, dar care e definit totdeauna de
o matrice numai a ta: locul în care te-ai
născut. Iar Hunedoara era, la rândul ei, un
loc încărcat de istorie, dar și un oraș în
care s-a muncit mult, căci a avut o tradiție
industrială, veche și ea. Din păcate, acum,
când m-ai stârnit să-mi evoc originile și
locul, nu pot să nu observ cu amărăciune,
uitându-mă în jur, la orașul meu, că tot ce
s-a muncit s-a dus, s-a făcut praf după
1989. Și, în spatele atâtor clădiri în ruină,
sunt mii de oameni distruși, mii de vieți
spulberate, iar spiritul lor s-a impregnat în
rănile trecutului și ne bântuie memoria.
Pentru că s-au jertfit mulți ani degeaba.
Așa văd, și asta mă deprimă.
- Dincolo de tradiția industrială a
Hunedoarei, rămâne istoria și mai veche a
acestor locuri, care pulsează la tot pasul.
Cum spunea Nichita Stănescu: ,,Sub
fiecare piatră este un zeu". Mai vorbiți-mi,
așadar, despre acest triunghi magic al
României.
- Așa e, cum spune poetul! Aici, la noi,
istoria veche a românilor s-a păstrat cel
mai bine, poate. Aici, în acest triunghi
magic, două locuri iradiază istorie și
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
42
mistere: Sarmizegetusa Regală, capitala
dacică din munți și Ulpia Traiana,
făcută de romani ca o replică la vechea
capitală a dacilor. Despre Decebal se
spune că era regele străvechiului popor al
soarelui, în plus, după câte am putut
observa, tot bătând cu piciorul munții
noștri de aici, ei au energii aparte. Cam ca
ale piramidelor. Nu știm bine cum se
explică energia aceasta bună, dar ea se
simte și în Munții Orăștiei, și în zona
Hațegului, acolo unde se poves tește că a
fost Kogaionul - muntele sfânt al dacilor și
unde se pare că s-a retras însuși Zalmoxe
în ultimii lui ani de viață pământească.
Acolo ar fi Coloana Cerului sau Axis
Mundi. Iar dacă urci și pe Muntele Șurianu
sau în Retezat, în tot acest spațiu vast vei
regăsi aceleași energii care influențează tot
ce este viu. De aici ne vin toate aceste
reizvorâri energetice, care se manifestă și
în locuitorii de aici. Și am să spun ceva
care poate părea bizar, dar sunt foarte în
temă cu subiectul. O parte din vitalitatea
extremă a zonei cuprinsă între Retezat și
Apusenii metaliferi are legătură cu
energiile radioactive, cu uraniul. Uite, aici,
la Nandru, de unde sunt mama și bunica
mea, a fost uraniu. Uraniu exploatat
sălbatic de ruși. Acum, mina e abandonată,
dar toată valea aia cu râurile care se varsă
în Mureș e infestată prin apele freatice, că
uraniul piere greu. Am fost la Nandru cu
Radu Rei, un mare cercetător în domeniu,
am lucrat cu el patru zile și m-a
impresionat câte boli endemice am găsit
acolo. Ăsta-i unul dintre efectele prăzii
rusești. Dar, în anumite doze, energia
uraniului are și un efect bun asupra
oamenilor! Tot așa cum înainte, locurile de
mânăstiri erau alese cu nuiaua de alun
radiestezică. Astea-s științe vechi! Vibra
nuiaua, atunci locul era bun de mânăstire,
pentru că
era centru energetic. Așa cum e și aici, la
Mânăstirea Prislop, de pildă, și asta o știu
foarte bine, pentru că am copilărit și pe-
acolo. La Prislop este centru energetic
puternic. Cei vechi știau unde să așeze
temelia bisericilor, ca și fântânarii care
găseau locul apei, după științe milenare.
Știau unde să întemeieze. Așa că, dintr-un
motiv sau altul, toată zona noastră dacică
este benefică energetic, este bună. Poate de
aceea, aici omul e mai vioi și mai harnic,
iar natura mai roditoare. O zonă de unde
au răsărit oameni mari.
Compunerea premiată
- Să vorbim acum despre poetul Eugen
Evu. Când ați început să scrieți și cum ați
evoluat aici, la umbra castelului
Huniazilor?
- Am fost remarcat încă din 1952, la 8
ani, pe când eram elev la școală. Atunci,
profesoara mea, Raisa Boiangiu, care era
și scriitoare, obișnuia să ne pună să scriem
compuneri literare. Pentru o astfel de
compunere am primit eu un premiu pe oraș
și niște cărți. Cărțile acelea le mai am și
acum. Și de atunci am deprins să scriu. Iar
de la 14-15 ani, am fost tot în cercuri
literare în orașul acesta al nostru, care în
vremea aceea era un oraș muncitoresc, dar
cu o viață
culturală bogată.
- Când a devenit efervescentă viața
culturală din Hunedoara?
- Viața culturală a Hunedoarei s-a
relansat în perioada de liberalizare a
anilor '70. După care a venit potopul. S-a
întors Ceaușescu din Coreea și s-au
schimbat toate. Iar noi, scriitorii
hunedoreni, am fost mereu pe contrasens.
Mai exact, eu și cei pe care iam format. Și
să știi că am format foarte mulți. Am avut
cenaclu, am înființat după revoluție șase
publicații și am avut permanent de
înfruntat partidul comunist și securitatea,
care mă acuzau mereu că îi agit pe tineri.
Iar asta s-a întâmplat în vremea în care
lucram la Casa de Cultură din Hunedoara,
una foarte bună și activă. Căci pe atunci
puteai să descoperi talente tinere. În artă și
teatru am nume bune pe care le-am format.
Unii sunt acuma prin Canada, America sau
Norvegia, dar sunt mândru că eu i-am
format, i-am ajutat să se descopere pe ei și
unii pe alții, în lumea poeziei, a teatrului și
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
43
a muzicii. Am avut generații cu o
deosebită originalitate și libertate a
scrisului. Principiul meu a fost: te ajut să te
descoperi. Principiul socratic. Am acasă o
statuetă a lui Socrate. Mi-a adus-o cineva
din Grecia. Dedesubt i-am lipit o piatră din
Strei, care are un ochi, unul foarte frumos.
- Când ați început să vă publicați cărțile?
- În anii aceia de relativă liberalizare,
toate editurile mari, cum a fost în cazul
meu editura Facla de la Timișoara,
făceau concursuri pentru debut. Nume
mari au debutat atunci. M-am bucurat și
eu, prin recomandarea lui Ștefan Augustin
Doinaș și Nicolae Prelipceanu, să public
prima carte. S-a numit Toate iubirile.
Iar recomandarea de început a lui Ștefan
Augustin Doinaș m-a marcat. Doinaș mi-a
fost mentor, a fost un om deosebit în viața
mea. Norocul marilor întâlniri dintr-o viață
mie mi-a surâs. Și la fel mi s-a întâmplat
cu Ioanichie Olteanu sau cu Ion Horea.
Foarte mulți au scris despre mine, au
apărut sute de referințe. Unele sunt
copleșitoare, dar Ștefan Augustin Doinaș
și Laurențiu Ulici mi-au fost mentorii de
căpătâi. Ei m-au încurajat și au pariat pe
mine. Le port recunoștință, deși acum sunt
în lumea de dincolo.
,,O să îți ia tot! Doar talentul nu ți-l pot
lua"
- Din câte știu, viața dvs., pe lângă poezie,
este un roman. Care e cel mai dramatic
capitol al său?
- Totul s-a întâmplat din 1970 până în
1975, când am plecat de la Cultură și m-
am întors să lucrez în combinatul
siderurgic. În acei ani, am intrat într-un
conflict foarte dur cu securitatea. Gândiți-
vă, la CNSAS mi-am găsit patru dosare, nu
unul! Mă turnau mulți, unii chiar infiltrați
în cenaclu. Pentru că și eu bravam mult.
Luam premii pe țară cu cei de care mă
ocupam, cu formații muzicale, teatrale,
teatru de copii, eram foarte activ, dar
refuzam cu îndărătnicie să bag în
programele mele ideologia partidului. Una
din acuzații era că sunt agitator. Că agit
tinerii. Se legaseră și de faptul că sunt fiu
de pastor. Tatăl meu a fost pastor. Când s-
a întors de pe frontul de Răsărit, s-a făcut
pastor penticostal. A fost un om care s-a
întors acasă din război, a scăpat viu și a
luptat pentru religia asta a lui.
Ei, și una din acuzațiile aduse mie a fost:
ești fiu de pocăit. Am fost și membru de
partid, dar n-am fost supus niciodată. Și
atunci m-au turnat de m-au căpiat. Patru
sute șaizeci de file au dosarele mele. Plus
al tatălui meu, pe care l-am obținut de la
CNSAS. Domnule Iacob, știi dumneata
cine conduce în țara asta?
Șantajul. Trecutul șantajabil al unora care
s-au dat cu puterea. Și acum, tot ei mă
amenință. Mai primesc câte un telefon.
,,Vezi-ți de viața ta și taci!". Mă amenință.
Zic că ei au făcut revoluția. Aici, în
Hunedoara, au împușcat șase oameni. Șase
morți sub o troiță! Și acum mi se spune să
tac! Îmi amărăsc ultimele zile. Am intrat în
anul 70 al vieții, dar nu-mi doresc ani
mulți mai departe, ci atâția câți să am
mintea întreagă. Pentru că existența asta
stresantă, romanul ăsta nebun al vieții mele
duce la alienare. O viață m-am bătut. Cu
cine?
Cu mine m-am bătut, până la urmă.
- Ce vi s-a întâmplat, mai exact, în acei ani
'70?
- M-au marginalizat de nu s-a putut. M-
au marginalizat să nu mă afirm pe plan
literar, în edituri, în presa timpului. Până atunci publicasem cinci cărți, toate
bine primite de critică. Puteam intra în
Uniunea Scriitorilor, dar nu s-a întâmplat
așa. Și asta, din cauza celor care m-au
lucrat, oameni ai securității. M-au turnat că
îi influențez greșit pe scriitorii și pe artiștii
Hunedoarei. Că sunt ostil patriei și
partidului. Și permanent am fost urmărit.
Eram considerat un pericol social, ,,o
bombă amorsată tot timpul", cum mi-a zis
unul. ,,Dumneata ai fi bun la noi", îmi
spuneau, fiindcă eu reușeam mereu să mă
transform din vânatul lor, în vânător. ,,Te
pui cu noi, tovarășu'? Ehei, dacă eram în
1957, nu mai stăteam noi la discuții, îți
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
44
băgam de mult pistolul în gură!". Acum
trăiesc toți liniștiți din pensiile lor mari. În
anii aceia grei, m-am gândit tot timpul
cum mă încuraja Doinaș: ,,O să îți ia tot!
Numai talentul nu ți-l pot lua". Și așa am
rezistat. Și cred în continuare că am un
Dumnezeu. Al demnității: să nu faci rău
altuia.
- Ce a mai urmat în viața dvs.?
- Până la urmă, am ajuns înapoi, la un
combinat, de unde plecasem. Am început
să lucrez iar ca oțelar. Era o meserie pe
care o practicam, cumva, din familie. Așa
că m-am simțit bine acolo. La oțelărie (și
tatăl meu a lucrat o viață macaragiu), eram
omul trei la lopată. Adică, sunt șapte-zece
inși într-o echipă și te duci și arunci cu
lopata dolomită, să cârpești cuptorul, că
altfel se arde. Cu magnezită și șamon. Și
când aveam pauză, două lucruri mă
relaxau: beam sifon permanent - cămășile
noastre erau impregnate de sare - și,
uneori, beam lapte, când ni se dădea. A
doua relaxare era că mă băgam în spatele
cabinei de comandă, erau acolo niște funii.
Și pe funiile alea stăteam în genunchi și pe
un caiet dictando scriam poezii!
Aurul sufletului
- Ce este poezia pentru dvs., domnule
Evu?
- Pentru mine, poezia este, înainte de
toate, catharsis. Așa cum ea a fost încă
de la începuturi, din vechime.
- Catharsis înseamnă curățire, mântuire.
Are un rol mântuitor poezia? Pot vindeca
lumea câteva versuri?
- Da. Poezia vindecă lumea de întuneric
și de spaimele minții. De fricile primordiale. Pentru că în om
există frica asta instinctivă de întuneric și
moarte. Și poezia te poate curăța de aceste
angoase.
- La sfârșitul interviului nostru, aș vrea să
vă mai întreb cum vă simțiți acum, la 70
de ani, în Hunedoara aceasta crepusculară,
dar totuși atât de misterioasă și rafinată?
- Așa cum stau în orașul ăsta al meu,
prins pe vecie în capcana unui uriaș
triunghi magic, de o frumusețe fără
seamăn, nu pot fi decât bucuros că m-
am născut și trăiesc aici. Mai ales că
pretutindeni se nasc oameni. Cum o
spune Blaga, atâta de frumos:
,,Sat al meu ce porți în nume/ Sunetele
lacrimei./ La chemări adânci de nume/ În
cea noapte te-am ales/ Ca prag de lume/
(..) În tine cine m-a chemat/ Fie
binecuvântat,/ Sat de lacrimi fără leac".
Iar ca poet, la 70 de ani, mă simt cu
inspirația neștirbită. Încă mă simt
aurifer. Știi cum se alegea în șteampuri,
pe Arieș, aurul pe vremuri, înainte să
înceapă marile exploatări industriale?
Țăranul urca atunci pe o înălțime și se
apuca să scruteze râul, când era limpede.
Și privea atent, până vedea de unde
strălucea pepitoiul cel mare de aur, sub
valurile Arieșului. Își lua atunci un reper
ca să nu-i piardă urma, după care se ducea
în râu și găsea un
kilogram de aur curat. Așa și eu: îmi
scrutez sufletul și încă mai găsesc aur, sub
unde...
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
45
Medalion liric
Ileana Lucia FLORAN
Dar sau blestem?
port pe umeri firul subţire şi dur
primit în leagăn
de la ursitoarele-mi
oarbe, surde şi mute.
uneori
îl simt apăsându-mă
dar îl ignor,
sperând ca odată şi-odată să mă obişnuiesc
cu el.
ştiu...
ar fi trebuit să încep deja...
firul se deapănă singur...
e lung,
parcă nesfârşit
iar ghemul e din ce în ce mai mic,
îl scap printre degete
în locuri greu accesibile
sau îl uit pur şi simplu,
ca pe-o umbrelă
pe marginea unui vis ciclic
care reuşeşte să se înfiripe
dincolo de gardul energetic
pe care mi l-am impus ca să-mi păstrez
neatinsă sincopa durerii...
în afară de asta,
sunt multe tentaţii,
adevărate capcane în care
pot să cad uşor, foarte uşor
printr-o simplă silabă nelalocul ei
şi atunci,
în loc să-mi folosesc firul drept călăuză
spre lumina dinafara labirintului,
pot foarte simplu
să mă trezesc
prinsă în mijlocul ghemului...
uneori mă gândesc
să nici nu mai încep;
să port pe umeri
firul vieţii...
ca şi cum nu l-aş fi primit...
Michaela Al Orescu
PEDEAPSĂ
De nu-ţi iubeşti pământul de la strămoşi
primit,
cu dinţii de nu-l aperi de duşmanii hăimiţi,
de nu-i impui în lume pe fraţii asupriţi,
cu greul preţ plăti-vei păcat nelegiuit.
Cu braţele deschise, părinţii cei ciobani
cu păine şi cu sare primit-au pripăşiţi
ce mai târziu visat-au că sunt îndreptăţiţi
să îşi proclame-abuzu-n puternici
suverani!
Şi-s trădători atâţia şi sufletul şi-l vând,
n-au rădăcini, credinţe, nu-i leagă nici un
gând
de truda ta de veacuri, de dreptul tău de
neam!
Pedeapsa-o dă istoria, de nu suntem treji
şi pentru nici o rană nu va mai fi balsam
poporului străvechi şi nobil, de viteji!
VEGHE
Cu ce am meritat, o, Doamne,
cortegiu-ntreg de sacrificii,
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
46
atâtea bucurii, delicii
şi toate-apoi să mă condamne?
Am rătăcit pierdute toamne
şi m-am ferit de artificii,
dispreţuit-am măscăricii
ce te aruncă-n grele soamne.
Dar n-am păzit cu fermitate
viaţa-n propria-i libertate,
chiar împotriva ei vegheată
Şi bucuria împlinirii
cu ce cruzime mi-a fost luată
şi chiar cu preţul nemuririi...
TATĂLUI MEU
Un stâlp puternic, adunând
vigoarea timpului trecut,
şi-a asumat în mod acut
misiuni şi realizări, luptând.
Atât de rodnic, orice gând
să-l împlinească, un tribut,
- cătând spre timpul revolut -
adus unui popor flămând
de revenire, dar lovit
de-un uragan nemernicit
de-un semi-veac de prăbuşire,
sub care şi-el a fost strivit,
visând ca marea dezmorţire
să-l reridice în zenit!
Elena Andreea ION
În liniştea serii
Un ciob de soare s-a ascuns
în ochiul meu bolnav
de aşteptare,
afară-i vânt şi încă ploaie.
Parcul plânge, înecat de apă,
balta verde zâmbeşte ameţitor,
policandrul se aprinde în liniştea serii,
feeria mă cheamă, iar eu
am aţipit.
Ulise m-aşteaptă liniştit.
Fluture de gheaţă
Noaptea albă a adormit
sub glasul ars de ger sălbatic,
gândul parcă a încremenit,
braţul stâng mi-a amorţit
şi iar am rătăcit
prin viforul sălbatic
de poeme albe.
Simt iarna cum îmi bate în piept,
nebună şi dulceagă,
nimic în minbe nu-i mai cert
ca privirea ta, bogată,
ce aleargă printre munţi,
trupul să-mi culeagă.
Un fluture de gheaţă sunt,
pe o aripă de sticlă,
cerul m-a acoperit
cu mâna-ţi ne-ngheţată,
gândul aleargă în zadar,
Ulise,
să desfacă
pedeapsa de a ne aştepta
zadarnic
viaţa toată!
Noaptea în poem
Noaptea albă începe
să-şi desfacă petalele,
şuviţă cu şuviţă,
căzând pe ochii mei
ca o stăpână bună
pe doi aştrii grei
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
47
şi aşteaptă
poemul alb să-l nasc
dintr-o tulpină,
să-l înfloresc şi apoi
să-l rup din rădăcină,
seva să-i simtă, noaptea,
în fiecare vers
alb ca şi ea
şi aş vrea să am de ales
dar poetul strigă la mine
să-mpletesc
cuvinte obosite şi vechi.
Gheorghe ANTOHI
VIAŢA
Copilăria s-a născut
într-o dimineaţă
de primăvară luminoasă
ca o crăiasă
desculţă, şovăielnică,
a pornit în viaţă
pe cărarea înverzită.
A alergat până la amiază
în tropot de iadă
şi s-a trezit adolescentă,
la trup violetă
mireasă, frumoasă ca o zână,
A învăţat lucrând,
iubind, cântând,
transformând visurile,
dorinţi arzătoare,
în fapte îndrăzneţe.
Seara, matură
şi obosită puţin,
a privit înapoi cu mândrie,
s-a bucurat de viaţă
şi, cum noaptea-i sfetnic bun,
a adormit mulţumită,
bătrână, visând la steaua ei.
TINEREŢE DE VIS
te-ai furişat
tiptil
în inima mea
şi m-ai făcut
să cred
că ţii la mine
am ţesut
gheme de gânduri
în nopţi înstelate
pavându-mi căile
cu vise
şi speranţe
în mândra-ţi ie
brodată
cu maci şi albăstrele
lipită de trup
erai pură
diafană
o tinereţe de vis
îmi atârnau
la urechi
şoapte de dragoste
le-auzeam
şi-n ochii umezi
aveam sclipiri de argint
erai tânără fecioară
eram tânăr îndrăgostit
eram tineri amândoi
până în zări
fredonam
de dragoste cântări
de atunci
în clepsidra vremii
curg printre degete
toate amintirile
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
48
Danciu Catrina
Lacrima Vrâncioaiei
Frunză verde, frunză aspră de urzică
Pe Dumbrava mereu înverzită
Era o casă trainică, frumuşea
Cu şindrilă pe acoperiş, bună şi ea
În casa aceea demult, locuia
Baba puternică-Tudora Vrâncioaia.
Şi când turcii veniră peste noi
Baba dărui cei şapte feciori ai săi
Şi domnul Ştefan-Vodă, negreşit
Pe duşmani apoi i-a nimicit
De fiecare dată mănăstiri ridica
După fiecare victorie a sa.
Nici pe vitejii babei nu i-a uitat
Ca recompensă şapte munţi le-a dat
Şi astăzi, şapte munţi şi şapte sate
Au nume de eroi la poartă toate
Însă fiii lor, treptat s-au risipit
În cele patru zări, necontenit.
De aceea azi Vrâncioaia lăcrimează
Unde pleacă fiii ei, cât mai durează?
Frunză verde frunze cu spini
Doamne încetează a nostru suspin
Să se-ntoarcă ai noştri copii
Ca să aibă şi Vrâncioaia bucurii.
Maria BENDOU
Patria
La noi acasã, nu spun "ţarã" ,
Aşa ne-au învãţat strãbunii,
Respectul sã-l arãţi de prima oarã
Prin plecãciune şi sãrutul mâinii;
Şi sã spui "doamnã", "domn" sau
"domnişoarã"
Oriunde sau oricine-ar fi românii !
Alţii, în limba lor, zic "voi" şi "tu"
Şi vor ca sã ni-l ia pe "dumneavoastrã" ...
Pentru aceasta suferim când nu
Suntem în ce numim "patria noastrã"!
Limba româneascã
S-a întrupat din veacuri neştiute
Şi-au moştenit-o rând pe rând strãbunii
Împodobind-o cu virtutea minţii
Cu harul dragostei şi prin trudirea mâinii.
Şi au numit-o “limbã româneascã”
De la “românul” cel legat cu Cerul
Urându-i viaţã lungã sã trãiascã
Fãrã a-şi pierde seva şi misterul.
Au plâns-o în doine şi-au cântat-o în
sãrbãtori
Ca pe o mamã, fiicã, sorã;
I-au dãruit proverbe, zicãtori
Şi au strigat-o, bucuroşi, la horã…
Cu cine poate fi asemãnatã
O limbã rudã cu tot graiul,
Dulce la zis şi binecuvântatã
Ce-şi duce liniştitã dorul, traiul?
Fie ca sã rãmânã-n pururi legãnatã
La sânuri blânde şi pe mâini dibace,
Între Carpaţi şi Marea înneguratã,
Simbol de omenie, crez şi pace!
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
49
Anghel HOŢU
Aş vrea…
Aş vrea să trăiesc timpul când vârsta să
ajungă
Să fie prelungită şi secole s-atingă,
Sau să trăiesc momentul când omul să-aşi
permită
Să-şi stabilească vârsta ce trebuie trăită.
Aş vrea să trăiesc timpul să descifrez
gândirea,
Sau să deţin secretul ce naşte fericirea,
Ori să trăiesc momentul când lumea
animală
Va folosi cuvântul, vorbind fără sfială!
Aş vrea să trăiesc timpul să fac teleportare,
Sau propria-mi fiinţă să treacă prin
clonare,
Ori să-ami expun persoana la o criogenie
Şi să revin în lume cam după ani o mie.
Aş vrea să trăiesc timpul să pot sta la
taclale
Cu noi civilizaţii din depărtări astrale,
Sau să descind în voie în universuri care
Sunt lumi complet întoarse, faţă de noi,
contrare.
Aş vrea să trăiesc timpul călătorind spre
stele
În iureş tahionic, şi ajungând la ele
Să poposesc o clipă şi-apoi să îmi iau
zborul
În depărtări spre care mereu mă duce
dorul.
Poem din vol. „Reflecţii în mozaic”
Mimi Gabriela BOROIANU
În zbor
Îmi purtam aripile-n zbor deasupra sorții ,
De dup-un nor privirea ta mă urmărea ,
Înmiresmând suav tăcerea nopții ,
Când cu un surâs toți trandafirii-i înflorea .
Cu zborul frânt și aripa însângerată ,
Brodam dantele pe-un cer de-acuma
sângeriu ,
Jelind ca o vioară dezacordată
Ce sunt acum și ce aș fii vrut să fiu ..
Din urmă cu dor și cu speranță împletit ,
Tu transformat în curcubeu înmiresmat ,
Umplînd tot cerul cu culoare mi-ai zâmbit
Și zborul meu către înalt mi-ai ușurat .
Nu pot
Aș vrea să cred din nou în tine ,
Aș vrea să cred în vorba ta
Dar nu mai pot .. iar tu știi bine,
Că este numai vina ta!
De-atâtea ori tu m-ai respins,
Și-atâtea lacrimi am vărsat ..
Până când dorul meu s-a stins,
Iar sufletu-mi s-a vindecat .
Azi plângi și scrii trei versuri pe hârtie,
Și-ai vrea din nou în brațe să mă ai,
Dar uiți că tu așa ai vrut să fie,
Când te iubeam iar tu mă respingeai.
Aș fi lăsat în urmă tot, tot ..
Fără să-mi pese de nimic din ce era.
Azi ai vrea tu, dar nu mai pot
Pentru că nu mai cred în vorba ta!
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
50
Victor BURDE
CELUI CARE PLEACĂ...
Şi dacă ai să pleci curând,
Aşa precum ţi-ai pus în gând
Nu întreba ce am să-ţi spun
Te du cuminte şi drum bun!
Să nu-ntorci capul de pe cale
Mirat de trup şi ramuri goale,
Căci tu ne-ai fost acoperişul
Ce înverzea tot lăstărişul...
Cu tine am împărţit cu drag
Un bun sau rău sosit în prag
Şi nu simţeam că ne e greu,
Căci mă iubeai, iubitul meu!
În nopţi, cu dorul tău în gând
Am să mă stâmpăr revăzând
Atâtea clipe dragi ce-au fost
Şi jurăminte fără rost!
Să iei cu tine tot ce vrei,
Până şi lanţul de la chei...
Trecutul şi iubirea pentru tine,
N-ai să le poţi - rămân cu mine!
DRUMUL CIUDAT
Pe drumul ce duce
Spre plumbul din cer,
Ard lumini sub cruce
Visele-mi durute
Se roagă şi pier.
Laţurile sale
Mărginind cărarea,
Par din deal în vale
Nişte braţe goale
Ce imploră zarea…
Dar oricît îmi pare
Drumul de ciudat,
Urma-ţi de picioare
Prinsă-n huma moale,
Încă s-a păstrat…
Binecuvânteză Doamne,
Ploaia ce l-a frământat!
GALBEN DE TOAMNĂ
Galbenul din frunze,
sub tăişul brumei,
s-a întins
precum un şarpe,
sorbind din rădăcina
pomului ce l-a hrănit.
Pădurea toată
a devenit o Evă,
pe care trupul toamnei
stă încolăcit…
Ignatie Grecu
Tei sacru
Tei sacru înflorind
răcoare şi parfum
Deschizi fereastra tainei
oprindu-mă din drum.
Voi potrivi lăuta
cu zâmbetul pe strune,
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
51
În adierea serii
ea singură să sune:
Cântarea adorată
suavă şi uşoară
Pe care o cântau
poeţii odinioară
La curţile crăieşti
domniţei în cerdac,
Când luna se scălda
cu lebedele-n lac...
Lumina Ta, Doamne
Lumina Ta, Doamne,
ca luna
luminează
întunericul adânc
al nopţii
din suflet.
Gândul la Tine,
mă umple
de lumină.
Rănită sunt
Rănită sunt de sabia cumplită a-ntristării,
Suspinul greu din suflet nu pot nicicum
să-l las,
Văzând împunsă coasta Ta cu suliţa ocării,
Striga Preacurata cu lacrimi multe în glas.
Unde-i Arhanghelul cel în grabă odinioară
trimis
Care cu mare-nflăcărare: Bucură-te , mi-a
zis ?
Unde dar naşterea cea în chip de negrăit,
Sau Petru, prietenul Tău,
care Ţie s-a juruit ?
Dar, slavă-ndelung răbdării Tale celei
negrăite,
Prea Bunule Doamne şi al meu Fiu
prea iubite !
Ciubotariu Maria
Amintirea, o lumină
Am deschis o scrisoare
îngălbenită de vreme
o clipă de tandreţe
din fragede emoţii
învinsă de timp
doruri pierdute
prea repede
amintirea, o lumină
spre apus
risipite imagini
în ochii oglinzii
iubire cu aripi frânte
în spaţiul fară cuvinte
o lacrimă se prelinge
sub genele lunii...
nu vom şti niciodată
câte culori se ascund
sub cerul serii,
câte iubirii se mai sting...
Eduard Zalle
Eu sunt poetul
Eu sunt poetul cel mai trist
Pe care lumea nu-l cunoaște
Și dacă, totuși, mai exist,
E pentru că în ochi îmi naște
Mereu o lacrimă ascunsă,
Mereu un cântec de albastru.
Cu pana mea, de sânge unsă,
Pretind că sunt bardul sihastru.
Să n-aveți voi chiar nicio grijă
Atât cât eu am să vă scriu,
Pe urmă, de mă rupe-o schijă,
Să-mi faceți din condei sicriu.
Ce-adâncă liniște-i pe mare,
Că nu mai am vreo tresărire!
Dar vă mai plâng pe fiecare,
Iubiții mei! Să nu vă mire...
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
52
Vă plâng în tihnă și cu milă,
Acum, cât încă vă iubesc
Și-mi zboară-n suflet o acvilă
Când văd că numai eu greșesc.
E bine, nu-i vreo supărare,
Bastonul, iată, mă mai ține
Când pasul meu urcă-n cărare
Spre ninsele vârfuri andine.
Da, sunt poetul cel mai trist
Pe care lumea nu-l cunoaște
Și dacă, totuși, mai exist,
E pentru că un vers mă naște,
Și mă încântă, mă descântă
Același cântec de albastru
Și-n ochi o lacrimă-mi stă frântă.
Pretind că sunt bardul sihastru!
Olguţa TRIFAN
Te chem, Doamne!
Când lumea uită, n-am, Doamne, parte de
uitare!
Când pietre stau pe loc, ape reci se scurg
în mare,
Când anii trec, tăceri îmi ascund între
cuvinte,
Când vântul rece suflă, privirea Ta m-
alinte!
Când lacrima din geană-mi se pierde în
plâns tăcut,
Când răni mă ard, speranţa să Te aflu n-am
pierdut.
Când şoapte negrăite, mi-or îndulci
năduful,
Când plânge cerul în tăcere, să-Ţi sorb
cuvântul,
Când clipa mi Te-arată, Ţi-ating chipul în
treacăt,
Şi-ngenunchind, inima-mi eliberez din
lacăt.
Azi vreau să-nvăţ să cred şi să mă înveţi,
la rându-Ţi,
Să uit, să rup tăcerea, iubirea-mi dăruindu-
Ţi!
Emil Magdan
Alb-negru
E zi
Și totuși
noapte-i
acum.
Sufletul
pur
păcătuiește
din nou.
Lumini răsar din întunericul
sur,
Inima-mi bate,
stând,
în ecou…
Anotimpuri
E primăvară-n
viața mea,
E vară-n
gândurile
mele.
În suflet
toamnă
iar
s-a așternut…
E iarnă
printre stele.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
53
Adrian RĂCARU
Casa părintească
așteptări stelare
prind în promoroacă vechile obloane
și ograda doarme în oftat străin
jarul nu-i pe vatră nici în iesle fânul
din roșcate hornuri din vecini se urcă
umbrele de fum
cum așterne cerul
spuzele albastre
pe povești uitate
depărtări ursuze zugrăvesc fereastra
și pe ușa-i ferecată dint-un centenar
lacătul atârnă răstignind uitarea
prispa-i obosită și-o mijesc absențe
iar la poarta mare
în adânc cu ceruri
răbdător așteaptă
și îmbătrânește
apa din fântână
și spre stele ascunse
în izvor și-n slăvi,
curg să se jelească
doruri și ispite
până-s risipite
stinsele șiraguri
și-n canatul trecerii ursite
nu rămâne humă nici pe praguri
când uitarea scoate lucruri tăinuite
strugurii din lacrimi
și din inimi faguri
Povestea rămâne poveste
Să mai fim ca-n vremea aceea
nepăsători și fanaticii visului pelerini
dar sărăcită este vocația
pentru hrana pestriță a deșertăciunii
căci subtil irevocabilă trecerea
cu o nobilă nepăsare
lasă amintirile la scurs
în gardul scorojit al așteptării
iar dragostea,
dragostea ne-a pârjolit
în nopțile acelea viclene
și ne-o dus până la capătul lumii …
și ne-am întoarce noi
cu dragă inimă
să ne căutăm tinerețea
dar de unde atâta putere
sau măcar dramul acela de nebunie
ca să treci pângărita valea plângerii
și să urci iar dealul căpățânii
cu crucea in spate …
așa că
povestea rămâne tot poveste
au fost odată ca niciodată
feți frumoși și zmei
și Ileana Cosânzeana
care s-a dus în lume
după mine … după tine,
ca să ne aducă acasă
Noni-Emil Iordache
și mie mi-e sete
când eram mic
mama nu mi-a spus că sufletul meu
este un castel
cu picioarele pe pământ
cu basme în corp
cu aer rece
dinspre pantele înnegrite de curioşi
când tatăl meu a plecat
mâna lui s-a ridicat
până la pieptul vieţii
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
54
pentru a nu plânge cu porumbei
care nu ştiu când vine sfârşitul lumii
eram mic şi-eram ca un
fluierat prelung
ca un peron
scurt
pe care se sprijină un cap mic
cu o gură uriaşă
în care se văd
năframele desculţe ale gării
şi
şi şuieram strident
şi-apoi scurt
şi luptam cu fiecare valiză de care
nu voiam să mă despart
chiar dacă sforăia
eram copil şi veneam să-mi văd faţa
Vasile S. GHICAN
Mă caută un munte
Prieteni, părăsiţi-mă ca pe vremuri
Pe potecile voastre întuneate…
Puţin câte puţin,
Până la lacrimă
Încercaţi să mă daţi uitării!...
Mă caută zilnic un munte pe-acasă
Să-al descânt de zbor…
Fântâna doarme somn de izvoare…
Noaptea mă va ridica lângă inima ei,
Doamne, acest anotimp al învierii
l-am respirat de-o viaţă prin crânguri.
Zidiri
Zidiţi-mi la ferestre
Galben tron de frunze
Şi-un proaspăt dor de mâine,
Copaci iubind lumina,
Vecinii să n-audă dar…
Zidiţi-mi străzi cu oameni;
Un răsărit de ape
Şi-o trecătoare-n care
Lumina să se-adape…
Poezii pentru copii
Ilarion BOCA
Măicuţa mea e-un trandafir
Măicuţa mea e-un trandafir
Cu-aprinse mari petale,
Pe care roua cade-n zori
În reci şi moi cristale.
Măicuţa mea e-un cântec lin,
Un basm vrăjit din care
Zăprzile mă ning în dor
Cu tot ce e candoare.
De-aceea eu cuminte sunt
Şi-nvăţ, cum se cuvine,
s-o ştiu în lume cea dintâi
şi mânfră foc de mine.
La treabă harnică ajut,
Şi cos şi fac mâncare,
Păpuşa mea e-un bebe mic,
Dar vreau să crească mare.
Şi câtu-i ziua-n plin alerg
Încolo şi încoace,
Noroc că şziu să mă descurc
Şi fac doar ce îmi place.
Sunt poate plină de avânt,
Sau poate prea duioasă,
Dar daţi voi mamei ce-i al ei
În lume şi acasă.
Să nu uitaţi că peste tot,
n-avem nimic mai sfânt,
det pe Dumnezeu în cr
şi mama pe pământ.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
55
Căci mama e-un trandafir,
Atifelat şi moale,
Ce arde veşnic pentru noi
Cu-aprinse, mari petale.
Maria FILIPOIU
Rugăciune pentru copilărie
Doamne, te rog, de-ai putea să faci
și pentru mine o minune,
să mă duci la anii cei mai dragi,
te-aș venera în rugăciune!
Pentru o zi de-aș mai fi copil,
să zburd la joacă fără grijă,
aș lăsa-n timp, destinul ostil.
Plăcută de a-mi fi viața scrisă.
Mai dă-mi vremea copilăriei
că, acum știu ce am de făcut!
S-alung povara nostalgiei,
m-aș strădui să învăț mai mult.
Să n-am decât grija de școală,
pe părinți și dascăli să-i ascult.
Să aștept vacanța de vară,
cu al copilăriei tumult.
Nu mi-aș dori să am jucării,
mai plăcută de a-mi face viață.
Ci mai multe cărți să pot citi
în timpul liber și-n vacanță.
Că nu-și dorește să se joace
copilul, când e nefericit.
Mai bucuros îl poate face
cartea cu personaj îndrăgit.
Aș vrea să uit griji de părinte
ce nu-mi dau pace, zi și noapte.
Deși multe nu-s auzite
din ale sufletului șoapte!
Să nu știu de cruci și morminte,
unde strămoșii au dispărut.
Să mai cer în rugăciuni sfinte,
ce-n copilărie n-am avut.
Dar tot ce-am dorit, va rămâne
pecetluit de năzuință,
într-o absurdă rugăciune.
Că două vieți nu-i cu putință!
Copilul nimănui
Că ai plecat fără să-mi spui
o vorbă de alinare,
am fost copilul nimănui;
cu-a lumii stigmatizare.
C-ai plecat fără să-ți pese,
când nu învățasem să scriu,
străinii, pe interese
voiau, de ajutor să fiu.
Nu-mi doream avere mare
ori susținere bănească.
Ci caldă îmbrățișare
și iubire părintească.
Pașii pe cărarea vieții,
Dumnezeu să mi-i îndrume,
mă rugam la miezul nopții;
cât am fost singură-n lume.
Cum mai arăt, n-ai vrut să știi.
De te-aș vedea, nu te mai știu.
Dar am la masă-n orice zi,
gust amar din suflet pustiu.
Purtându-mi tatăl în nume,
prin vremuri rele sau bune,
regret cât trăiesc pe lume
că, n-am tată, cui a spune!
Drama vieții-i trecătoare
cu vremelnicia sorții.
Eu voi avea resemnare
în eternitatea morții.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
56
Olimpia Sava
Iada cea fiţoasă
Un ied consoartă şi-a luat
Când i-au crescut şi lui corniţe,
O iadă dulce şi cu fiţe,
Ce îl credea a fi bogat.
Avea o casă bunişoară,
Părinţii…bine educaţi,
Păreau să fie şi bogaţi,
La ei în sat având o moară.
Ieduţa, tânără şi ea,
Prin şcoală iute a trecut,
Căci chef de carte n-a avut
Şi prea drăguţă se credea.
De fapt, nici nu a trebuit
Să aibă multă-nvătătură,
Nici iubitoare de cultură
Să fie, pentru c-a găsit,
Având o altă …viziune
Asupra vieţii, loc de muncă
Destul de-aproape, chiar în luncă,
La marea televiziune.
Ajunsă…asistentă, are
Activitatea care-i place:
Doar trebuie să se dezbrace;
Nespus de importantă-i pare.
Muncind …din greu, s-a afirmat
Şi nişte ţapi a reuşit
În scurtă vreme de-a stârnit;
Nespus de rău i-a-nfierbântat.
Iar iada noastră a-nceput
Ca invitaţii să primească,
Pe marii ţapi să-i însoţească
Oriunde ei să umble-au vrut.
Deci iada-star din greu …trudea,
Ba chiar şi noaptea deseori,
Şi printre ţapi făcea furori,
Că alta nu era ca ea.
La moară iedul robotea,
În rochii scumpe s-o îmbrace,
Şi tot ce dragii lui îi place,
Ca semn de dragoste, să-i dea.
Dar tot mai rar ei reuşeau
Să schimbe câte-o vorbuliţă
Şi tot atunci chiar din uliţă
Reproşuri grele se-auzeau:
C-a transpiraţie miroase,
Că hainele îi sunt murdare
Tot de făină şi nu are
Chef nici să spele nici să coase.
Că …mânuşiţele frumoase
Ea să le aibă nu putea,
Prea multă treabă de făcea,
De-aceea-n pace să o lase.
Şi chiar de are-o casă mare,
Ar fi putut ai lui să facă
O vilişoară, ca să-i placă,
Dar iată, ei n-au fost în stare!
De el… ce poate să mai spună?
E drept că mult se străduieşte
Să-i demonstreze c-o iubeşte,
Dar numai cu …o vorbă bună,
Că…bani prea mulţi el niciodată,
Oricât de mult se opinteşte,
Din moara lui nu reuşeşte,
Nici azi, nici mâine să mai scoată.
Ce mai? De nu ar fi…muncit
Şi la serviciu şi-n …afară,
Săracă ar fi fost, s-o doară
Că…iedul şi-a ales greşit.
De vorbele ce auzea,
Sărmanul ied s-a necăjit,
Din lucru nu s-a mai oprit,
Dar bani de vilă tot n-avea.
Adesea iada cea fiţoasă
Cu ţapii mari, bogaţi, mergea
Pe la localuri şi lipsea
Din ce în ce mai des de-acasă.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
57
Era de ei întreţinută,
Primise şi o… vilişoară,
O maşinuţă ... scumpişoară
Şi tot în puf era ţinută.
De ied nici n-a mai vrut să ştie,
Dar la divorţ tot i-a cerut
Despăgubire c-a făcut
Cum el dorise, cununie.
Mulţi ani cu ţapii a umblat
Şi altă grijă n-a avut,
Decât să uite de trecut.
A strâns averi şi s-a distrat.
Dar fiecare an, trecând,
Pe chipul iadei aşternea
Un rid ce bine se vedea
Şi toate-acestea până când
O capră ea a devenit.
Chiar dacă bine se-ngrijea,
Trecuse timpul peste ea
Şi singură s-a pomenit.
Căci distractivii ţapi bogaţi
Au încetat să o mai cheme
La întâlniri de la o vreme,
De alte iade obsedaţi.
A fost la început şocată,
Dar mai apoi a înţeles
Că nu prea are de ales
Şi s-a întors la ied îndată.
Dar iedul ţap era acum
Şi îşi luase de soţie
O iadă ce-a dorit să-i fie
Tovarăşă pe-al vieţii drum.
Ieduţi şi iezi mai mulţi avea,
O vilă mare şi-a făcut,
Cu toţi în ea de-au încăput;
Cu drag la capra lui privea.
Văzu atuncea cu durere
Că viaţă searbădă-a avut:
A obţinut tot ce a vrut,
Dar n-a ştiut deloc a cere.
Năstase MARIN
HORA (fragment)
moto: „Hora satului atinge o semnificaţie
din „substratul” străvechimii noastre: este
un joc al sorţii şi al morţii, iar „ideea de
cerc” trimite la lumea „închisă” a satului-
la întâia „democraţie a lumii” din spaţiul
traco-geto-dac- unde dramele îşi au
proiecţia lor cosmică. Era de pe timpul
dansului cu săbiile în dinţi”
Nazaria Buga: „Fenomenul horal, la
români”
Fermecata horă care a dispărut…Frânturile
imaginilor ce au zburat, le-am prins din
zborul lor prin Timp şi le-am aşezat cu
grijă aici. Mă tem de cariile Uitării şi mă
grăbesc să vi le redau pentru îndelungă
păstrare. Eu am apucat acele mirifice hore
din duminicile cu înserări aurii…
Când soarele uimit alinta cu razele sale
obrajii fetelor prinse-n horă şi se juca cu
fluturii sclipitori ai iilor înflorate,
sărutându-le ghiduş umerii şi sânii. Horele
de atunci aveau „ceva” invizibil, inefabil,
acel tainic fir care lega deopotrivă pe
lăutari, dansatori şi privitori, cu trăiri
intense care le curgeau în suflete. La horă
se-nfiripau izvoarele de bucurii şi tristeţi,
cu legări şi dezlegări de prietenii,
iubiri…căsnicii…
Nu era doar cântec şi joc. Era şi locul de
întâlnire săptămânală, fericit prilej de
vedere la faţă, vorbe şi învăţăminte. Acolo
turuia „gura satului”, acolo se-ncălzeau şi
se răcoreau sufletele şi avea loc o „paradă”
fantastică: Prostia sfida Inteligenţa, iar
aceasta din urmă o ironiza elegant. Trufaşa
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
58
Bogăţie îmbrâncea pe mândra Sărăcie,
care, la rândul ei, o sfida cu Frumuseţea şi
Priceperea la joc. Neobrăzata Lene călca
ţanţoşă înaintea Cuminţeniei şi Vredniciei,
care priveau stupefiate la băţoşenia ei. Se
trăia intens, pentru că Hora cuprindea tot
Universul satului. Toţi veneau aici cu vise,
iluzii, speranţe, dorinţe…
Eram copil prin anii treizeci-
patruzeci…Mă văd în faţa casei noastre,
dincolo de pârâul frumos şi liniştit, în locul
numit de toată lumea „Piaţa”, deşi acolo
nu se vindea nimic, nu era târg, nu erau
magazine. Mai degrabă era un fel de parc
de distracţii, unde erau aduse uneori bărci,
leagăne şi carusele, în special în zilele de
Paşti, spre bucuria copiilor şi a tinerilor
flăcăi şi fete.
Tot acolo se jucau oina, rişca, ţurca şi alte
jocuri care mi-au încântat copilăria.
Duminica, de dimineaţă, Piaţa era plină de
chiote, râsete şi hârjoneli, care se terminau
pe la prânz, când toţi plecau acasă, obosiţi
şi flămânzi.
După amiază venea un grup de flăcăi cu
lăutarii. Mergeau în partea de nord a Pieţei
sub cei doi duzi bătrâni, groşi, de nu
puteau fi cuprinşi de trei-patru oameni.
Coroanele lor formau o boltă înaltă sub
care cântau lăutarii, iar mulţimea de tineri
juca hora.
Acolo, sub bătrânii duzi, începeau să
cânte lăutarii şi flăcăii să chiuie. Semn că
hora începea…Auzeai câte-o vecină:
-Leano, eşti gata, ghia? A-nceput hora!
-Stai, fă, să mă premenesc!
Cântecul lăutarilor nu se auzea până la
marginea satului, dar valul de bucurie
sonoră se transmitea din suflet în suflet şi
toţi ştiau că a-nceput hora.
Toată suflarea satului se cuprindea de acel
tainic fior. Atunci intrau cu toţii-n febra
pregătirilor. Se agitau, se chemau, se-
ntrebau:
-Unde mi-ai pus rochia, mamă? Nu
găsesc pantofii!
Ce mai! Începea primeneala…Toate fetele
se-nghesuiau la oglindă. Se…”găteau”.
-Hai, fă, odată! Ce te mai moşmondeşti?
-Stai, ghia, să-mi pun mărgelele! Şi
floarea…
Nu puteau ieşi la horă oricum, dar nu era
timp de „moşmondeală”. Hora
începuse…Odată primenite, cu feţe
zâmbitoare şi poftă de joc, ieşeau pe uliţă,
unde se formau grupuri-grupuri. De pe
toate liniile, grupurile curgeau spre horă în
pas vioi, parcă atrase de un misterios
magnet. Pe acasă rămâneau doar unele
babe neputincioase şi moşnegii
morocănoşi. Dar şi aceştia ieşeau la porţi,
pe băncuţe, sau direct pe şanţ. Ori îşi
arătau doar nasurile pe la gard. Priveau cu
invidie la cei care se-ndreptau spre horă şi-
i bârfeau:
-O văzuşi, fă, pe sluta asta…a lu’…
-Aha! Ce caută, ghia, la horă?
-Ce să caute? Asta nici cu naiba nu se
mărită!
-Ba se mărită, dac-o peţeşte moartea.
Bârfele leliţelor de pe şanţ forfecau pe
toate care treceau pe drum:
-Da’, p-asta lu’…O vezi, fă, cum se ţine
mare?
-Păi! Moartea o caută pe-acasă şi ea
aleargă-ntr-un picior la horă.
-Cum s-a mai împopoţonat , paţachina!
-Asta sparge hora, fă! Sparge hora dac-
ajunge-n Piaţă!
Aşa se distrau cele care nu puteau sau nu
voiau să meargă la horă. Ceilalţi şi
celelalte mergeau pe drum ţinându-se de
mâini sau de braţ, glumind şi râzând, fără
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
59
să ia seama leliţelor de pe şanţ sau a
babelor de la garduri.
Când ajungeau în Piaţă, grupurile de fete
se plimbau sfioase. Treceau pe lângă alte
grupuri de pe alte uliţe, se studiau reciproc
cu priviri piezişe şi făceau remarci ironice
cu şuşoteli şi chicoteli.
Soseau alte grupuri, de femei, bărbaţi,
copii şi se aşeza fiecare în anumite locuri.
Deşi nu era nicio regulă sau restricţie,
fiecare îşi cunoştea locul şi distanţa faţă de
horă.
Bărbaţii însuraţi se aşezau mai departe, în
apropierea unei crâşme. Făceau roate-roate
şi discutau despre vreme, politică şi alte
„probleme” de-ale lor. La-nceput vorbeau
pe rând, apoi toţi odată, fără să se mai
asculte.
Grupurile de femei se aşezau chiar lângă
horă ca să urmărească dansatorii. Ochii de
„cerber” ai femeilor analizau pe fiecare
cum joacă, la cine priveşte, cui zâmbeşte,
cum este îmbrăcat. Sau…ca viitoare
mame-soacre, alegeau posibilii gineri,
respectiv nurori. Fetele şi flăcăii erau
studiaţi, „scanaţi” şi „pieptănaţi”, evaluaţi
cu atenţie, după zestre, după neamuri,
înfăţişare şi comportament. Doamne, cum
mai cerneau privirile mamelor! Cum le
mai înfloreau feţele în zâmbete largi, dacă
le convenea şi cum li se întuneca privirea
şi strângeau din gură, dacă nu le plăcea! Le
auzeai, bombănind:
-Ce se ţine mare ăsta lu’ Cirifleaşcă?
Amărâtu’!..Cu două pogoane?...Hmm!..
-Ce ştii tu? îi da replica cea de lângă ea,
zâmbind ironic. Are el ceva care-i place
fie-tii! Mama fetei înghiţea în sec.
Uneori, în rândul femeilor de pe margine
se strecura şi câte o vădană, ce se voia
pioasă, dar cu ochii ţintă pe flăcăii mai
vânoşi.
La început, flăcăii care veniseră cu
lăutarii jucau hora cu foc. O încingeau cu
strigături, atrăgând flăcăii şi fetele de pe
margine. Se prindeau în horă şi ceilalţi
flăcăi. Fetele priveau sfioase,
ezitând…Până la urmă se prindeau cele
mai îndrăzneţe. După ele, îndrăzneau şi
celelalte.
Prinsul în horă era un moment important
şi deosebit de gingaş. Fiecare fată se
gândea toată săptămâna la flăcăul drag.
Ajunsă la horă, îl căuta cu privirea şi ardea
de nerăbdare să joace lângă el. Ei…dar nu
era aşa de simplu! Când ajungea în dreptul
celui care i-a căzut cu tronc, o cuprindeau
emoţiile, se înroşea, se fâstâcea. Îşi
închipuia că peste ea plouă toate privirile.
Că toţi şoptesc: „uite la asta!” Atunci,
ezita.
Alte fete se prindeau în horă fără să ezite.
Aoleu! Dacă se prinde alta lângă el?..Dar
ce-o să zică lumea? Ei, şi? De ce-a venit la
horă? Ce, dacă se prinde lângă…Dac-aici a
ajuns hora! Roşie foc, îl desprindea din
horă, îl apuca de mână, zâmbind stânjenită.
Băiatul…o primea lângă el, că aşa-i la
horă. Acum…o cuprindea fiorul atingerii
(ce mână puternică!) Se întâmpla ca EL
nici să nu se uite la ea. Sau, măcar să-i
arunce o privire, aşa…
Mai grav, i se părea că o priveşte cu
dispreţ. Adică… „ce vrei, fă?” Ce putea să
facă biata fată? Juca lângă el, că doar se
prinsese-n horă, însă în sufletul ei se
stârnea furtuna dezamăgirii. Auzea ca prin
vis melodia horei şi făcea paşii ca o păpuşă
mecanică. Îl privea cu coada ochiului, din
când în când, şi observa înciudată că se
uită indiferent înainte, la lăutari sau în dud,
ori…zâmbea cu subînţeles la altă fată din
horă. Zâmbea şi ea trist, cugetând:
„Toată săptămâna m-am gândit numai la
el. Şi…acum? Mă crede toantă, sau
urâtă?..sau… hmm!..prea săracă. I-o fi
spus mă-sa: „mă, să nu te uiţi la orice
nenorocită!” Proasta de mine!..Vreau să-
mi fie mă-sa soacră?!..Ha! Dar…dacă-mi
place de el!..Iar el, priveşte aiurea
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
60
şi nu-i pasă că eu fierb lângă el.”
Erau şi situaţii când ea se prindea-n horă
lângă EL, care-i zâmbea dulce, îi strângea
degetul cu mâna lui puternică şi la fiecare
pas o privea drăgăstos. Din ochii lui
izvorau razele care-i îmboboceau obrajii
şi-i luminau ochii, făcându-i să
strălucească. Atunci, paşii ei uşori se
armonizau cu paşii flăcăului, iar şoldurile
ei se arcuiau pe linia sinuoasă a mlădierilor
săltăreţe ale lui.
Toate aceste consonanţe sau disonanţe ale
celor prinşi în joc reprezentau acel „ceva”
care da farmec horei din copilăria mea.
Pe marginea horei, feţele femeilor se
luminau sau se întunecau în funcţie de
mulţumirea sau nemulţumirea odraslelor
prinse-n horă.
Dacă băiatul uneia juca lângă cineva de
care nu-i plăcea, faţa ei îngheţa. Făcea
mărunt din buze, iar cu gura strânsă
„muşca zăbala”. Bineînţeles, după cum îi
plouau în minte gândurile întunecate.
Mormăia:
-Uite la el, amărâtu’! I-am spus acasă:
mă, să nu te mai ţii după roşcată, că te
mănânc! Nici nu ştii ce zace-n fundu’ ei!
Că şi mă-sa este-un pui de lele!..Auzi, tu?
Te omor cu mâna mea dacă-mi aduci în
casă roşcata! Că roşcata mi-a mâncat
sufletul! Că şi taică-tău!..
Bietul băiat! S-a ţinut departe de roşcată,
dar…când a văzut-o jucând în horă, s-a
prins lângă ea, parcă atras de un magnet.
Iar când vălvătăile din părul şi privirea ei
l-au cuprins, s-a topit în joc, purtându-şi
paşii şi zâmbetul după unduirea şoldurilor
ei.
Pe altă femeie care „ronţăia zăbala” o
simţeai că mormăie şi ea-n gând:
-Ia uite şi la-mbro-bo-di-ta mea! Ţine, de,
lângă ăsta lu’ Piciontea. Nu vede, tâmpita,
că pe şmecher nu-l interesează decât
pogoanele şi galbenii din salba ei? Că
ochii lui aleargă după scârba lu’ Scârmoci?
Pe ea…o târăşte ca pe Vaca Domnului!
Cât am mai tocat-o! Da’… degeaba!
De regulă, tinerii ascultau de mamele lor,
care ţineau frâiele casei. Dar pârdalnicele
de inimi o luau razna aici la horă, vrăjite
de farmecele ei. Hora îi prindea în mrejele
ei miraculoase, indiferent de pogoanele şi
zestrea lor. Am auzit de unele cazuri când,
la sfârşitul horei, câte-o astfel de mamă
cătrănită îşi căuta copila neascultătoare.
Întreba disperată-n jurul ei:
-N-aţi văzut pe fata mea?
Câte-odată, răspunsul venea prea târziu, ca
o lovitură de satâr:
-Am văzut-o, ţaţă Drino! A fugit cu Ghiţă
a’ lu’ Păduche acum o oră. Cred că pân-
acum…
Ghiţă a făcut-o ferfeniţă! Că
Ghiţă…(chicotea codana) e dat dreacului!..
Respectiva fată murea de invidie că Ghiţă
a făcut-o ferfeniţă pe aia şi nu pe ea. Că ea
ştia ce poate Ghiţă…Biata mamă
îndurerată alerga la neatentul ei bărbat şi,
împreună alergau la casa băiatului. Ieşea
Ghiţă, mândru de fapta lui şi le spunea cu
un aer obraznic:
-Băă! Fata voastră nu mai e fată!
Începea scandalul. Bieţii părinţi încercau
să o-nduplece să meargă acasă aşa cum
era. Dar ea, dedulcită la fructul plăcerii,
bătea din picior: nu şi nu! Că ea….numai
pe Ghiţă…numai cu Ghiţă…Ce să facă
bieţii părinţii? Dacă aşa se
întâmplase…După îndelungate negocieri
cu fălosul Ghiţă, acceptau situaţia, cedând
şi pogoanele de rigoare. Ca s-o ţină de
nevastă.
Hora avea şi astfel de efecte, care se
dovedeau deseori binefăcătoare pentru
tinerii îndrăgostiţi. Alteori, fierbinţeala
fetei, apărută la horă, putea deveni un
adevărat calvar, dacă nemernicul urmărise
doar averea ei. După ce i-o toca, îi făcea
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
61
zile fripte până pleca singură de la el.
Câteodată, ducând după ea şi un copil.
Deşi se cunoşteau astfel de experienţe,
deşi mamele le atrăgeau mereu atenţia,
mirajul horei pârjolea fetele şi flăcăii, ca
lampa pe fluturi.
Farmecul horei era acel fior care-i
cuprindea pe toţi cei care jucau, atunci
când se prindeau în ea, ţinându-se strâns
de degete. Acolo, în vârful degetelor îi
fulgera pe tineri. Când fetele şi flăcăii erau
electrizaţi de acel fulger, jucau aşa de uşor,
plutind legănaţi, ca spicele-n bătaia
vântului, purtaţi de ritmul melodiei.
Priveai cum joacă şi ţi se păreau foarte
simpli paşii lor.
Nici ei n-ar fi fost în stare să-ţi explice
cum îi făceau. Jucau, precum bobocii
aruncaţi în apă. Pentru că aveau hora-n
gena lor. Paşii lor erau simpli doar în
aparenţă. Stânga, unu, dreapta, doi. Sau,
un pas înainte şi doi înapoi. Ori invers. Ei,
nu-i chiar aşa! Că melodia horei are un
chichirez: atunci când joci, trebuie să faci
un pas „minţit”. După paşii normali, la
următorul, rămâi în aer cu piciorul, sau
baţi măsura cu vârful ori pe călcâi. Dacă
nu ai în genă această măsură, nu o simţi şi
nu o baţi. Atunci faci „paşii câinelui pe
gard”, spre hazul celor din jur,
sau…zâmbetele lor „amabile”.
Străinii care se prind în hora noastră cad
în capcana pasului „minţit”, mirându-se că
ies din ritm. Ei nu pricep că ritmul horei
este ritmul sufletului românesc.
Aşa erau horele din anii copilăriei mele!..
(din volumul de povestiri „FERMECATE
OBICEIURI”)
Teatru
Vasile GROZA
PĂLĂRIERUL
- piesă de teatru pentru copii –
Personajele:
1. MORMĂILĂ – URSUL
2. GIMIŞORA – MAIMUŢA
3. RIŢA – VULPIŢA
4. CHIŢ – ŞORICELUL
5. NĂUCUL – LUPUL
6. GOGOMANUL – MOTANUL
7. ILUZIONISTUL – IEPURAŞUL
PĂLĂRIE
8. LĂBUŞ – CĂŢELUL
(după a treia bătaie de gong)
O voce:
,,Avem darul de-a grăi
Nu şi animalele
Azi le vom învrednici
Să-i distreze pe copii!”
S-auzim apaluze!...
Vă mulţumim!
(apare căţelul cu trommpeta şi face
intrarea iluzionistului)
ILUZIONISTUL:
Hocus pocus preparatus
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
62
Bine v-am găsit copii
De ce sunt aici prezent
Se spune că sunt deştept
Să vedem: tu ştii, tu ştii
Ştiţi cu toţii dragi copii
Cum să facem ghiduşii
Tu ştii, tu ştii
Şi în loc să ne mirăm
Haideţi să aplaudăm
Mulţumesc, mulţumesc.
Cu-n joben şi o baghetă
Facem lumea mai corectă.
Dintr-un cal fac un măgar
Din ţânţar fac armăsar
Tot ce fac. eu le desfac
Eu le-ncurc, eu le descurc.
Şi atunci când reuşesc
Palme de la voi primesc.
Ia s-aud cum mă lovesc
Mulţumesc, mulţumesc!...
(apare motanul gogomanul cu portavoce)
Bănuiesc măi Gogomane
Că te lingi pe bot a foame
Şi când prada n-o găseşti
Vii să ne pălăvrăgeşti
GOGOMANUL:
Dacă eşti bun de auz
Să vedem ce ai de spus
Că de nu măi Iscodilă
S-ar putea să-ţi plâng de milă.
Regizorul îţi grăieşte
Să te descurci iepureşte
Iscodilă, iscodeşte
Şi-n pălărie găseşte
Încă o istorioară
Întâmplat-odinioară.
Pe când ţapul n-avea barbă
Ursul n-avea coadă bleagă
Câinii ştiau să vorbească
Iepurii cultivau varză
Şi-aveau cea mai lungă coadă
Lupii iezii boteza
Şi capra se cumetrea
Şi pe urmă îi mânca
Iar capra se răzbuna
Îi dădea două sarmale
Şi sub scaun un jar mare
Iar în foc lupul ardea
Şi capra se bucura
ILUZIONISTUL:
Bănuiesc măi Gogomane,
Că te lingi pe bot a foame
Şi când prada n-o găseşti
Vii să ne pălăvrăgeşti
GOGOMANUL:
Dacă eşti bun de auz
Să vedem ce ai de spus
Că de nu măi Iscodilă
S-ar putea să-ţi plâng de milă.
Să te torn încetişor
La un pui de vânător
Şi-apoi cu sarea sub coadă
Să ne provoci vreo tornadă
Nu aicea, nici pe stradă
Ci la grădinar în varză
Şi-Azorel de te-o vedea
Vai de pielicica ta
ILUZIONISTUL:
Eu fac câte pot să fac
Cât în coadă şi în cap
Şi sunt vesel şi sunt trist
Fiindcă sunt iluzionist!
Tot ce fac şi nu se ştie
Eu le scot din pălărie
(sună trompetele)
Dau acum cu baghetuţa
Şi apare şi maimuţa
După cum se presupune
Ea a fost prima în lume
Şi cu ea un maimuţoi
Ce se află printre noi
Şi încetul cu încetul
A-nvăţat tot alfabetul
Acum poate să gândească
Ştie cum să ne vorbească.
(fond muzical, apare maimuţa făcând
figuri)
GIMIŞORA:
Umblă printre noi un zvon
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
63
Că pe scenă-i Babilon
Un fel de babilonie
Semănând a nebunie
Şi nu-i cel al zmeilor
Ci al animalelor.
Şi nu e un simplu zvon
E chiar turnul Babilon!
Babilon, Babilon,
Babilon, Babilon!
Unul râde, altul plânge
Unul doarme, altul fuge
Graiuri multe-amestecate
N-are cin’ să-i mai împace
Babilonul este deci
Ca mâncarea de ghiveci
O mănânci nu-ţi stă în gât
Dar mereu eşti tot flămând!
Babilon, Babilon,
Babilon, Babilon!
Ca să văd că v-a plăcut
Aplaudaţi cât mai mult!
(apar toate animalele vorbind fiecare în
limba lui)
CÂNTEC:
Babilon, Babilon
Ne-am trezit şi noi din somn
Cântăm pe-un singur ton
Tonul de la Babilon
Graiuri multe-amestecate
Acum le lăsăm pe toate
Şi cântăm pe-un singur ton
Tonul de la Babilon
Tonul de la Babilon!
La Babilon, la Babilon
Nu găseşti picior de om
Nu ne stă nimic în cale
Babilon cu animale
Babilon cu animale!
Noi sărim, ne zbănţuim
În cântec ne-nveselim
Hai copii cântaţi şi voi
Hai cântaţi şi voi cu noi
Hai cântaţi şi voi cu noi
Bis: LA, LA, LA, LA, LA,
LA, LA, LA, LA, LA,
Hai cântaţi e bine-aşa
Hai cântaţi e bine-aşa?!
(se retrag animalele, sună trompetele,
muzică de junglă)
ILUZIONISTUL:
Ei da, bine-ar fi de s-ar putea!
Şi de ne-ar duce mintea
Se spune că la-nceput
Atunci în primul an,
Când apele n-aveau curs
Mările n-aveau ocean
Şi-avea coadă domnul urs,
Maimuţa a apărut!
(intervine maimuţa)
GIMIŞORA:
Tot plimbându-mă prin lume
Am ajuns la perfecţiune
Citesc la prima vedere
Alegând prune din mere
Şi-s prezentă prin muzee
Ca model de cimpanzee!...
Bănuită-s de cultură
Și sut foarte rea de gură
Babilon, Babilon,
Babilon, Babilon!
Se pare că eu am ajuns
De mă iau copiii-n râs!...
Mă provoacă, mă imită
Eu sunt ei
Iar ei maimuță
Babilon, Babilon,
Babilon, Babilon!
Am noroc că sunt drăguță!
Nu-i așa că vă distrează
C-am o formă caraghioasă
Coadă lungă, minte scurtă
Nu vedeți că am și fustă?
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
64
Și țopăi ca o lăcustă!?...
CÂNTEC DE JUNGLĂ:
Sunt maimuţa Ghimişoara
Sar copac după copac
Nu am aripi, n-am nici scară
Dar cânt muzică uşoară
Dacă muzica e grea
Se rupe creanga cu ea
Aoleu, păzea, păzea
I-auzi vine cineva!
(intră ursul)
MORMĂILĂ:
Vai câtă harababură
Pornită doar dintr-o gură
Asta cred că este bună
Să o ții de sperietură!
Gimișor cred că te cheamă.
Te dai cu mine de-o seamă?
Nu îți este cumva teamă?
Nu mă vezi că-s numai blană
De mă vezi cu-n ciot de coadă
Mergi la vulpe și o-ntreabă
Sau mai dă-mi din coada ta
Poate îți mai crește mintea.
GIMIŞORA:
Tu coşcogeamitea urs
O vulpiță te-a răpus
Despre tine cred orice
Te bate și-un purice
Precum coada-ți este scurtă
Cred că n-ai nici minte multă!
Am dreptate dragi copii
A ajuns de râsul vulpii!
MORMĂILĂ:
Felu-n care m-a adus
De-am ajuns acum de râs
M-a făcut în așa hal
De-o să-mi pun coadă de cal
Și în loc să mormăiesc
O să-ncep ca să nechez
Precum caii uite-așa
IHA, IHA, IHA, HA!
ILUZIONISTUL:
E bine copii aşa?
Hai răspundeţi da ori ba
Cred că-l veţi aplauda
Până o să-i crească coada!
E bine copii aşa?
Hai răspundeţi da ori ba
Cred că-l veţi aplauda
Până o să-i crească coada!
(în portavoce)
GOGOMANUL:
Stop, stop, eu şi foc
Vreau şi eu să intru-n joc
M-a ajuns aşa un dor
De un cântec de amor
Şi-mi permit ca regizor
Să dau drumul la sonor
(apar toate animalele, aleargă după şoricel)
Haide să-ţi dau un pupic
Că de dorul tău mă sting
Prea iubite şoricel
Am la limbă un cârcel
Şi-n stomac un vârcolac
Care-şi face iar de cap
Mai îtâi te frăgezesc
Şi pe urmă te halesc
Miau, miau şi miorlau
Hai la mine că te vreau!
(şoricelul foarte speriat)
CHIŢ:
Gogomane te implor
Ai uitat eşti regizor
Să m-alergi este uşor
Nu ţi-e teamă c-o să mor
Am şi eu aici un rol
Hei Lăbuş vreau ajutor!
Gogomane te implor
Ai uitat eşti regizor
Să m-alergi este uşor
Nu ţi-e teamă c-o să mor
Am şi eu aici un rol
Hei Lăbuş vreau ajutor!
LĂBUŞ:
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
65
Ham, ham, ham eu te urăsc
Ştii de când te urmăresc
Să-ţi fac blana ciuciulete
Ai uitat că în poveste
Tu cu altă pisicuţă
M-aţi lăsat fără căsuţă
Şi acum că te-ai ajuns
Vrei să-ţi fiu şi eu supus!
(Lăbuş fuge după motan, acesta după
şoarece,
iar iepuraşul ronţăie distrat un morcov)
CÂNTEC:
Vrem să știm, vrem să știm,
Până nu o s-o pățim
De ce maimuța-i de vină
Că e rudă cu gorilă,
Şoarecele e mâncat
De un motănaş turbat
Iepuraşul pentru-o varză
Şi-a pierdut ditamai coada
De ce, de ce,
Toate animalele
Sunt vânate, pentru ce?
Fiindcă umblă singure..
De ce, de ce,
Toate animalele
Cine să le apere
Hai aplaudaţi-le!...
Cine să le apere
Hai aplaudaţi-le!...
(sună trompeta)
ILUZIONISTUL:
Vă mulţumim dragilor!...
Şi acum din pălărie
Cine aţi dori să vie
I-a ghiciţi!
Ia să vedem cine ştie?
Tu, sau tu, sau tu, sau tu?
Haideţi n-o faceţi pe mutu!...
Că şi mutu a tăcut
Hapul când l-a înghiţit
Şi-aţi văzut ce a păţit
Buzunarul i-au golit
Şi fiindcă-i este datoare
Ursului să-i răspundă pe loc la o întrebare
O să dau cu baghetuţa
Să vină aici... Cine?... Vulpiţa.
(apare vulpiţa)
RIŢA:
Eu sunt Riţa şmecheriţa
Hai să vă aud guriţa
(o mică pauză)
Poate cineva s-audă
Sau cumva oi fi eu surdă?...
Nu-i aşa că sunt drăguţă
Coadă lungă şi blăniţă
Mi le-a dat mama natură
Fiindc-am fost bună de gură!
Eu sunt Riţa şmecheriţa
Hai să vă aud guriţa...
(o mică pauză)
Poate cineva s-audă
Sau cumva oi fi eu surdă?...
Nu-i aşa că sunt drăguţă
Coadă lungă şi blăniţă
Mi le-a dat mama natură
Fiindc-am fost bună de gură!
CÂNTEC:
Sunt o vulpiţă foarte drăguţă
Lumea spune că-s şireată
Cum dau iama prin poiată
De e iarnă, de e vară
De e gripă aviară
Eu sunt vulpea sanitară
Nu las puii ca să moară
Of, puii mei, puii mei
Sunt la mine la bordei
La bordei,... iar eu mă chinuiesc
Chinuiesc,
Zi de zi să-i înmulţesc
Doar cu ei pot să trăiesc
Of, puii mei, puii mei
Ce m-aş face fără ei,
Fără ei,
Of, puii mei, puii mei
Ce m-aş face fără ei!
Văd că-i agitaţie! Oare?
Vreau puţină ascultare,
Vai copii, povestea-i mare
Aveţi timp, aveţi mâncare
Răspundeţi la întrebare!...
(un crescendo din tobe şi muzică)
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
66
Aşa da! Ce bine-mi pare!
(pe fond muzical)
Cum stăteam pe lac la soare
Şi mâncam un peşte mare
A cerut şi Mormăilă
Mi-a fost milă!
Vreau astăzi să-ţi fiu utilă!
Dacă vrei să mănânci peşte
Pune coada, pescuieşte.
Şi ursul m-a ascultat
Şi coada-n ap-a băgat
Până când apa, apa a-ngheţat,
Până când apa, apa a-ngheţat.
Şi-a-nceput vârtos să tragă
De splendoarea lui de coadă.
Care a rămas în gheaţă,
Vai, ce viaţă!?
(va urma)
Piesa de teatru „Pălărierul”, din cartea
„Teatru pentru copii”, autor Vasile
GROZA, este o poveste muzicală:
-muzica: Mihai Constantinescu
-costume: Alexandra Fântâneru
-coregrafia: Petruţa Lalu
-scenariu:Vasile Groza
-regia: Elena Fântâneru
Distribuţia: 17 elevi ai Şcolii generale
„Regina Maria” din comuna Vintileasca,
judeţul Vrancea.
TRADUCERI
Luca Cipolla (Italia)
Una vita sola
Sopra nuvole di gesso,
Īśvara mi regge dal sogno,
sono pura materia
oggi
ma sotto quale forma?
Ho guidato carri pieni di latta
o forse li ho trainati, il mio alito sull’erba
pesta,
la nebbia di māyā.
Ho fatto voto di silenzio,
ricordo
quando ancora energia sottile
leggevo le carte al mio futuro,
gioco questo ov'è difficile trovare
uno spiraglio.
Non importa più dove e quando
la mia statura proietti un'ombra..
Doar o viaţă
Peste nori de ghips,
Īśvara mă stăpânește din vis,
sunt materia pură
astăzi
dar sub ce formă?
Am condus care pline de tinichea
sau poate le-am tras, respiraţia mea pe
iarba strivită,
ceaţa mayei.
Am făcut jurământ de tăcere,
îmi amintesc
când încă o energie subtilă
ghiceam în cărţi viitorul meu,
jocul acesta unde e greu să vezi
luminiţa.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
67
Nu mai contează unde și când
statura mea să proiecteze o umbră..
Imperfetta
Vagoli spersa
tra coni di ginepro
e semi di luna tersa;
l'aroma di gelsomino
carezza i tuoi capelli,
sembri quasi seria
nella timidezza
e la gente ti confonde,
bella ed imperfetta.
Taci nel sorriso
d'aurora boreale,
è nuova vita grazie a te.
Imperfectă
Colinzi pierdută
printre boabele de ienupăr
și seminţe de lună curată;
mireasma iasomiei
mângâie părul tău,
parcă ești cam serioasă
în timiditate
și lumea te confundă,
frumoaso și imperfectă.
Taci în surâsul
aurorei boreale,
e viaţă nouă datorită ţie.
Si è soli nella malattia
Soli si è nella malattia,
c'è chi si diletta nel conto alla rovescia,
chi scommette
o fugge,
chi interpreta e sottolinea,
chi traduce
e racconta, novelli redattori..
e Dio veglia dall'alto,
sereno nel patto
siglato dall'uomo,
la morte che poi non esiste,
solo un nome
e
banale etichetta
da secoli applicata
sul diario del tempo
e quello dello spazio.
Suntem singuri în boală
Singuri suntem în boală,
cine se delectează cu numărătoarea
inversă,
cine pariază
ori fuge,
cine interpretează și subliniază,
cine traduce
și povestește, proaspeţi redactori..
și Dumnezeu veghează din înălțime,
senin în pactul
parafat de om,
moartea apoi ce nu există,
doar un nume
și
o etichetă banală
de secole aplicată
pe jurnalul timpului
și cel al spațiului.
Migrazioni
E ti perdevi nella terra promessa,
fuggendo a sentieri
d'infinito
fra le corde dell'oud;
amavi i boschi
e le forme di meditazione,
pietra d'angolo
del tempio di Gerusalemme.
Con quale impeto cadesti a riva...
Migrațiuni
Și te pierdeai în țara făgăduinței,
fugind la căi
fără sfârșit
prin coardele oudului;
iubeai pădurile
și formele meditației,
piatră de temelie
a templului din Ierusalim.
Cu ce avânt ajunseși la mal...
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
68
CRĂCIUNUL LA ROMÂNI
Crăciunul reprezintă o împortantă
sărbătoare creştină, este sărbătoarea
naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.
Această sărbătoare ne face să privim viaţa
altfel, pe semeni într-o lumină firească, să
ne deschidem sufletul şi inima mai mult şi
să primim, dărui, mai uşor, dragoste şi
afecţiune. Celebrarea Naşterii Domnului
este, deci prilej de mare sărbătoare pentru
întregul popor român. Începând cu 20
decembrie începe cu adevărat să miroase a
Crăciun. Tobele răsună mai tare, nu aşa ca
la începutul Postului Crăciunului.
Copiii repetă colindele, iar unii dintre ei
pregătesc “Steaua” si “Cântecul de Stea”.
Sărbătoarea Naşterii Pruncului Sfânt
începe în dimineaţa lui Moş Ajun cu
colinde care ţin până noaptea. Intre timp,
seara, se pregăteşte masa de Crăciun la
care vor participa toţi membrii familiei.
În dimineaţa zilei de 25 decembrie
majoritatea oamenilor participă la Sfânta
Liturghie de Crăciun şi apoi la masa de
Crăciun asta dacă nu au făcut-o deja de cu
seara. Copiiii vin cu “Steaua”, vestind
faptul că Iisus S-a născut şi povestesc
despre închinarea Magilor şi faptul ca
aceştia au dus daruri Pruncului Sfânt au
generat obiceiul cadourilor de Crăciun.
A fost creat şi un personaj mitic Moş
Crăciun care împarte cadouri copiilor şi
adulţilor. În satele românesti copiii găsesc
cadourile sub bradul împodobit în Ajun şi
li se spune că Moşul a venit când ei
dormeau sau când erau la colindat. La oraş
şi în familiile mai bogate există o persoană
care îmbrăcată în haine roşii joacă rolul
Moşului şi oferă darurile pe măsura
meritelor din timpul anului.
În calendarul ortodox cele trei zile de
Crăciun se încheie cu sărbătoarea Sfântului
Ştefan. Toate zilele de Crăciun sunt sortite
revederii părinţilor, neamurilor şi
prietenilor aşa ca lumea “cu mic cu mare”
merge în vizită şi aşteaptă oaspeţi.
Moşul, să vă găsească cu masa bogată si
inima curată! Naşterea Domnului să vă
lumineze sufletele, casa şi rudele. Să
aveţi parte de sănătate, belşug şi voie
bună! Sărbători fericite cu multe
bucurii alături de cei dragi! LA MULŢI
ANI!!!
Redacţia revistei BOGDANIA
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
69
ARTĂ
Doina Lemny despre „ moştenirea lui
Brâncuşi”
Istoricul de artă cu
renume european
Doina Lemny, originară din Focşani
este cercetător român care, la Paris, se
îngrijeşte de Atelierul marelui sculptor
român Constantin Brâncuşi. A petrecut multă vreme în arhivele Franţei
şi din alte ţări în căutarea şi cercetarea
vieţii şi operei lui Brâncuşi,
întemeietorului sculpturii moderne.
Desigur Constantin Brâncuşi nu este
numai cel mai important artist român, el
aparţine patrimoniului întregii umanităţi.
Domnia sa a „reconstruit” Atelierul lui
Brâncuşi la Centrul Georges Pompidou. Acesta reprezintă sanctuarul lăsat
moştenire statului francez de cel mai mare
artist român. De subliniat faptul că doamna
Doina Lemny a susţinut doctoratul despre
Brâncuşi la Sorbona şi în prezent îşi
desfăşoară activitatea în cadrul Muzeului
Naţional de Artă Modernă al Franţei,
locuind la Paris. A scris cărţi şi articole
de istoria artei, a organizat expoziţii
internaţionale, fiind considerat şi un
valoros istoric de artă. Dintre cărţile
scrise despre sculptor amintesc:
„Constantin Brâncuşi”; „Brâncuşi, artistul
care transgresează toate hotarele”
Uneori s-au răspândit, în ţară, şi unele
neadevăruri despre artist şi unele
exagerări, dar cu siguranţă, „Brâncuşi a
revoluţionat sculptura secolului XX,
devenind arhetip al artei moderne”
Imaginile reprezintă opere de artă ale
marelui artist aflate în Atelierul
Brâncuşi de la Centrul Georges
Pompidou din Paris, restaurat de
vrânceanca Doina LEMNY.
(va urma)
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
70
Evenimente culturale
Prof. Tatiana VALEA: Săptămâna
Bibliotecii Adjudene – porţi deschise
spre cunoaştere şi cultură
Maratonul cultural organizat de
Biblioteca Municipală Adjud, cu prilejul
celei de-a XXXI-a ediții a „Săptămânii
Bibliotecii Adjudene”, între 20-26
octombrie 2014, sub egida Anul
Brâncoveanu, ne-a încălzit inimile cu un
evantai de activităţi scenice, care ne-au
unit într-o sărbătoare a spiritului, a cărţii şi
a cuvântului.
După deschiderea oficială cu prezentarea
programului a avut loc vernisajul
expoziţiei de pictură realizată de
preşcolarii şi elevii adjudeni, îndrumaţi de
doamnele prof. Irina Vasilache, Răuţă
Aurica, Florentina Costache, Alexandrina
Ghimpu şi vernisajul expoziţiei de
gravură a pictorului adjudean Vasile
Anghelache, membru al Uniunii Artiștilor
Plastici din Romania.
Copii de la Charta Adjud-Fundaţia
Pro Armonia Focşani au realizat lucrări
artizanale.
Au expus icoane elevii de la cercul
parohial Rugineşti, îndrumaţi de preot
prof. Ion Ciobotea.
În prima zi a Săptămânii Bibliotecii
Adjudene au sosit personalităţi de seamă
în urbea de pe Trotuş. După conferinţa
,,Terapia prin poezie’’ a domnului
Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei de
Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România
şi expunerile ,,De la plagiat la autoplagiat”
(scriitorul adjudean Liviu Ioan Stoiciu),
,,Noul limbaj de lemn” (poetul Paul
Spirescu) şi-au lansat volume de poezii
poeţi şi scriitori de notorietate ca: Liviu
Ioan Stoiciu (,,Vrăjmaş’’), Adrian Botez
(,,Dosofei-vestitorul lui Eminescu’’,
,,Cavalerii apocaliptici: psalmodieri în
vârful peniţei), Tudor Cicu („Alergând
după o himeră” şi „Azaplar”); Culiţă Ioan
Uşurelu („Opera OMNIA), urmate de
recitări exemplificative de către elevii de
la Colegiului ,,Gheorghe Balş’’.
Intervenţii şi comentarii au avut Marin
Moscu, Culiţă Ioan Uşurelu, George
Pătrăşcanu şi Ion Croitoru.
Corul de elevi „Speranţa” de la
Şcoala Gimnazială Ploscuţeni, îndrumaţi
de prof. Monica Benedic au susţinut un
colaj de „Cântece de toamnă”. Elevii cls. a
IV-a de la Şcoala „Principele Radu”
Adjud, coordonaţi de prof. Florentina
Costache au prezentat momentul artistic
„În lumea poveştilor”.
De asemenea, elevii de la cercul parohial
Rugineşti, îndrumaţi de preot prof. Ion
Ciobotea au intrepretat sceneta ,,Lăcomia
strică omenia’’.
Scriitorul adjudean Ion Croitoru a lansat
volumul „IQ oscilant: catrene umoristice”.
Gheorghe Stroia a lansat cărţile: „Albastru
glas de înger” şi „Zodia luminii”.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
71
Renumitul om de ştiinţă Alexandru
Mironov, însoţit de prof. Alexandra
Tătaru a lansat volumele: „Lumea-după-
Google” şi Almanah Anticipaţia 2014
Prezenta domnului Alexandru
Mironov, a constituit un bun prilej de
dialog interactiv între omul de ştiinţă şi
utilizatorii bibliotecii.
Poetul vrâncean Ionel MARIN,
ataşat sufleteşte de acest minunat spaţiu
românesc, şi-a lansat volumul antologic
“În constelaţia fiinţei”, Editura Emma,
2014 şi Revista de Creaţie şi Cultură
Bogdania.
Alte activităţi înserate în bogatul
program al bibliotecii adjudene au fost:
campania de promovare a lecturii ,,Un
balon de cultură” cu participarea eleviilor
de la Liceul ,,Emil Botta” şi Clubul
Copiilor Adjud, coordonaţi de prof. Ionel
Avram, Luminiţa Lungu şi Petre Valea,
simpozionul ,,Fitoterapia medicina
omului” cu participarea dr. ing. Iuliana
Barbu.
Membrii Clubului de pictură al
Bibliotecii, îndrumaţi de bibliotecar C-tin
Apostol, au expus picturi sub genericul
,,Biblioteca copiilor’’. S-au evidenţiat
utilizatorii: Eftimie Ema, Balica Dean,
Corcoz Mădălin şi Petrea George.
Dintre activităţile practice cu cei
mici se pot aminti: ,,Pe calculator lucrăm,
circulaţie să-nvăţam” - teste de circulaţie
rutieră pe calculatoarele Biblionet
susţinute de elevii de la Clubul Copiilor
Adjud, coordonaţi de prof. PetreValea.
În parteneriat cu Palatul Copiilor
Focşani - Clubul Copiilor Adjud s-a
desfăşurat Simpozionul Interjudeţean
,,Valenţele educaţiei rutiere’’, coordonator
prof. Petre Valea.
Programul cultural al Săptămânii
Bibliotecii Adjudene s-a încheiat cu
vizionarea expoziţiei de icoane realizate de
elevii Colegiului Tehnic „Gheorghe Balş”,
îndrumaţi de prof. Alina Albeiu.
Pe timpul celor şapte zile de
evenimente culturale sute de vizitatori au
participat la manifestările organizate,
făcând din această ediţie a XXXI-a, cea
mai importantă ediţie de la înfiinţarea
acesteia în 1983, şi până astăzi.
Bilanţul Săptămânii Bibliotecii
Adjudene este la superlativ, a fost un regal.
Ca de fiecare dată şi această ediţie a reuşit
să confirme că această manifestare, merită
să continue.
În general, Săptămâna Bibliotecii
Adjudene, a dovedit că viaţa culturală
palpită în permanenţă şi că prin ea,
adjudenii trăiesc momente de înălţare
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
72
spirituală, cei tonifică şi îi alină în
preocupările lor cotidiene.
Promovarea activităţiilor şi a
proiectelor se fac în mass-media locală şi
pe pagina web a instituţiei:
www.bibliotecaadjud.ro.
Biblioteca Municipală Adjud, lăcaş
de cultură ce s-a distins prin timp cu
numeroase activităti culturale şi
profesionale este sprijinită permanent de
autoritatea finanţatoare. Interesul pentru
lectură, studiu şi cultură este bine
întreţinut, biblioteca se bucură de
prestigiu în comunitatea locală prin sfera
serviciilor oferite, care se dezvoltă
constant, conform noilor tehnologii.
,,Marele Premiu al Vrancei’’
la Concursul Regional/Interjudeean
Interdisciplinar
organizat de Palatul Copiilor Focsani,
Clubul Copiilor Adjud
Foto 1:La start
Sâmbătă 25 octombrie 2014 s-a
desfășurat concursul regional,
interjudețean, interdisciplinar de karting,
educație rutieră și aeromodele, parte
componentă a Proiectului Marele Premiu
al Vrancei, avizat de MEN în CAERI 2014
cu nr.1319.
Parteneri: Colegiul Tehnic ,,Gh.Balș’’
Adjud
Colegiul Tehnic Auto ,,Traian
Vuia’’Focșani
Primăria Municipiului Adjud,
Poliția Adjud,
Poliția Rutieră Vrancea,
A.C.R. Vrancea, Biblioteca
Municipală Adjud
Sponsor principal: S.C. Vrancart S.A.
Adjud
În deschiderea manifestării, din partea
autorităților locale domnul viceprimar ec.
Claudiu Cristea a urat succes micilor piloți
Participanți la competiția de la Adjud.
Cum temperatura a fost destul de scăzută
la Adjud, motoarele în doi timpi au fost
încinse la maxim. Cei 45 de piloți au dat
dovadă de mult curaj și pasiune în
conducera karturilor la circuitul de viteză
cât și la cel de îndemânare.
Între manșe și probele cronometrate piloții
s-au încalzit în mașini sau cu un ceai cald
oferit de Primaria Adjud și Biblioteca
municipală Adjud care a fost gazda
Simpozionului de educație rutieră
,,Valențele educației rutiere’’.
În Biblioteca Adjud s-a desfășurat proba
teoretică de teste de circulație rutieră și
festivitatea de premiere a tuturor
participanților la proiectul interdisciplinar.
La competiția de karting secțiunile viteză,
îndemânare și teste de circulație rutieră au
participat echipaje din:
Palatul Copiilor Bacău, Palatul Copiilor
Brăila, Palatul Copiilor Sf.Gheorghe,
Covasna, Palatul Copiilor Ploiești,
Filiala Breaza, Palatul Copiilor Piatra
Neamț, Filiala Bicaz, Clubul Copiilor
Bârlad, județul Vaslui, Palatul Copiilor
Focșani, Filiala Adjud. La secțiunea aeromodele s-a prezentat
echipajul de la Palatul Copiilor Focșani
coordonați de pilot Popa Vasile.
Echipajul de karting din Adjud a fost
format din elevii:
Toma Alexandru și Petrea Teodor
categoria Bambini, Mitrofan Cezar,
categoria Pufo, Rotaru Onisim, Valea
Mario, categoria Mini, Mitrofan
Teodora, Rotaru Petru, Feraru
Alexandru, Grapă Mihai categoria
Kadet. Evoluții încununate cu locurile I
au avut Mitrofan Cezar, viteza kart,
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
73
Feraru Alexandru, îndemânare kart,
Mitrofan Teodora și Valea Mario, teste
de circulație rutieră.
Un sprijin deosebit pentru buna
desfășurare a concursului a fost a fost dat
de Poliția din Adjud prin agenții de la
circulație rutieră și ordine coordonați de
domnul inspector Auraș Blidaru.
Jandarmii, Pompierii și Ambulanța au
oferit un plus de securitate piloților
participanți la competiție. Fiecare echipaj
participant a primit câte un trofeu, kart
stilizat și medalie, iar piloții la individual
diplome, toate acestea fiind sponsorizate
de S.C. Vrancart S.A Adjud.
Foto 2: Festivitatea de premiere
,,Proiectul a fost o reușita atât la secțiunea
simpozion partea teoretică cât și la partea
tehnico-aplicativă karting-aeromodele.’’
Prof. ing. Petre Valea
Ateneul Popular „Mr. Gh. Pastia” din
Focşani a găzduit un triplu eveniment
cultural în data de 16 oct. 2014
*Elevii Școlii Gimnaziale „Regina
Maria” din Vintileasca începând cu ora
17.00, au pus în scenă piesa de teatru
„Pălărierul”, scrisă de Vasile Groza,
membru al Uniunii Scriitorilor din
România.
Piesa este o poveste cu personaje din
lumea animalelor, pe muzica îndrăgitului
artist Mihai Constantinescu, coregrafia
fiind semnată de Petruța Lalu, iar regia de
profesoara Elena Fântâneru.
Foto: Scriitorii V-le Groza şi Ionel
Marin în mijlocul elevilor artişti
din Vintileasca.
*Dramaturgul Vasile Groza a lansat cartea
„Teatru pentru copii”, Editura Destine,
Bucureşti, 2014.
*Scriitorul vrâncean Ionel Marin a
prezentat revista de creaţie şi
cultură „Bogdania” şi a vorbit despre
valorosul scriitor Vasile Groza, vrâncean
la origine. A fost o seară minunată, cu un
public minunat şi mai ales elevi din toate
Şcolile din municipiul Focşani.
Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014
74
Lansarea proiectului “Muzeul Şcolii
Suraia”
În cadrul proiectului „Muzeul Şcolii”,
ajutată de prof. Ariton George, directorul
Şcolii nr. 1 Suraia, de bibliotecara Neculai
Săndica dar şi de Prof. Violeta Grigorică
din Bilieşti, am demarat prima activitate
culturală, în data de 17 octombrie 2014. Ca
fiu al satului, invitat de onoare a fost
scriitorul Ionel Marin. Colectivul de
profesori şi numeroşi elevi au întâmpinat
cu mare drag oaspeţii, oferindu-le „fluturi
cu urarea: Bine aţi venit!”.
A urmat prezentarea pe scurt a
monografiei comunei Suraia. S-au
evidenţiat: Biciu Roxana, Croitoru Daria,
Bacău Alina şi Lazăr Alessia.
A urmat o piesă de teatru susţinută de elevi
ai Şcolii Nr. 1, în colaborare cu elevi de la
Şcoala generală din Bilieşti, îndrumaţi de
Prof. Violeta Grigorică. Mai mulţi tineri
au recitat din cărţile poetului Ionel Marin.
Elevul Puflea Daniel, clasa a VII, a recitat
şi în limba italiană. Eleva Andreea Grosu
din Bilieşti a recitat poezia sa „Soarele,
lumina sufletului”. Elevul Popa Robert,
cls. a VI-a, ne-a încântat cu câteva cântece
din saxofon.
Au fost puse întrebări interesante, legate
mai ales de: ce înseamnă a fi scriitor, când
se scrie poezie, dacă este greu de scos o
carte şi altele.
Domnul Marin a răspuns cu multă
sinceritate şi afecţiune. A prezentat
antologia „Aripi spre zbor. Antologia
Bogdania vol. I” şi revista Bogdania, nr. 6.
A recitat câteva poezii proprii, aplaudate
de profesori cât şi de întreaga asistenţă.
Atmosfera a fost una deosebit de plăcută.
Cu certitudine vor urma şi alte invitaţii.
Merită felicitări toţi cei implicaţi în acest
proiect şi trebuie remarcat faptul că elevii
din comuna Suraia sunt talentaţi,
respectuoşi şi disciplinaţi. Directorul
Şcolii, Prof. Ariton George dar şi toţi cei
implicaţi în educaţia elevilor sunt
competenţi, exigenţi şi cu multă dăruire
profesională. Felicitări şi La mulţi ani
tuturor!
Prof. Mariana Pârvu