Ecouri

I. În actualitate

Interviucu domnul Ion Pîrvuţ, directorul Liceului Pedagogic

„Ştefan Odobleja” din Drobeta-Turnu-Severin

Domnule director Ion Pîrvuţ, recent s-au finalizat, în superba locaţie, care este Liceul Pedagogic „Ştefan Odobleja”, lucrările Simpozionului Internaţional de anvergură sub genericul „De la viziunea dr. Ştefan Odobleja la priorităţi ale integrării europene”.

Fiţi amabil, acum, când ecourile manifestării mai persistă încă, puteţi să răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Numele patronului spiritual al liceului n-a fost cumva semnul şi semnalul nevoii acute de reidentificare şi de reafirmare de către contemporani a efectelor benefice determinate de gândirea sa, prin opera sa?

- Fiecare şcoală trebuie să-şi delimiteze clar locul şi rolul organizaţiei sale în sistemul de învăţământ. De altfel, misiunea şcolii noastre este de a forma tânăra generaţie prin valori generale - libertate, toleranţă, adevăr, dreptate - şi prin valori tradiţionale - identitate naţională, limbă, obiceiuri, valori ştiinţifice şi culturale. Ştefan Odobleja este şi trebuie să fie un model pentru elevii noştri, iar sublinierea identităţii noastre şcolare trebuie marcată în orice moment, mai cu seamă că simpozionul de care amintiţi a fost de talie internaţională.

2. Explicaţi, vă rugăm, impactul viziuni cibernetice asupra accelerării globalizării şi integrării României în Comunitatea Europeană. Până la urmă, cum se resimte şi ce forme a luat aceasta în liceul nostru?

- Instrucţia şi educaţia tind să aibă un caracter global, conjugând armonios şi eficient niveluri, structuri, tipuri educative/şcolare. În altă ordine de idei, se vorbeşte despre faptul că această acţiune educativă deşi trebuie să aibă caracteristici universale, asemănătoare ţărilor Uniunii Europene, totuşi nu poate să nu păstreze ceea ce îi este definitoriu, naţional. Este motivul pentru care atât elevii, cât şi profesorii liceului participă la un dialog intercultural prin parteneriate educaţionale (elevi şi cadre didactice din Elek – Ungaria, Slovacia), prin vizite de documentare (SUA; Bruxelles), prin burse de studiu în vederea formării continue(Franţa, Belgia, Spania, Italia).

3. Puteţi prezenta, succint, ce s-a făcut în şcoală, pe linia bazei materiale, dar şi a emancipării socio-culturale, prin efectul integrării europene în ultimii ani?

- Baza materială a fost diversificată, dar mai ales reabilitată şi îmbogăţită. Unitatea dispune de săli de clasă spaţioase, dotate cu mobilier şcolar nou, de laboratoare de fizică-chimie, biologie, informatică, iar pentru limbile moderne, laboratorul fonic vine în ajutorul desfăşurării orelor de curs.

Impactul pe care radioul şcolar îl are în formarea unor tineri ca viitori jurnalişti, dar şi petrecerea timpului liber din pauze se datorează câştigării unui proiect din categoria PGDS.

4. La nivelul concepţiei cadrelor didactice şi a elevilor noştri, noua poziţionare a României prezintă semne evidente de „schimbare la faţă”? - După revoluţia postdecembristă, schimbările în sistemul de învăţământ s-au succedat cu repeziciune, aducând lucruri noi, atitudini pro sau contra din partea beneficiarilor direcţi sau indirecţi ai actului instructiv-educativ şi implicit schimbări de fond. Cele mai importante schimbări au vizat structura planului de învăţământ, a programelor şcolare, a manualelor alternative, adică a curriculei şcolare. În prezent, aceste schimbări continuă, desfăşurându-se concomitent cu descentralizarea, alt obiectiv prioritar al reformei.

1

Ecouri5. Ce rezultate au obţinut elevii Liceului Pedagogic „Ştefan Odobleja” în acest sens? - Rezultatele obţinute de elevii liceului, îndrumaţi şi pregătiţi de cadrele didactice, nu au întârziat să

apară. Cele mai bune premii la olimpiadele şcolare, fazele judeţene şi naţionale, au fost obţinute la discipline precum: limba şi literatura română, pedagogie şi psihologie, religie, limbi moderne, istorie sau geografie; mai puţin numeroase, dar de aceeaşi valoare sunt şi premiile obţinute la disciplinele specifice profilului real: matematică, fizică, chimie, biologie.

În activităţile extracurriculare, echipajele de elevi au reprezentat şcoala noastră, cinstind-o prin locurile fruntaşe şi diplomele obţinute la concursuri precum: „Europa în şcoală”, „Sanitarii pricepuţi”etc.

6. Ce obiective imediate au de împlinit cadrele didactice şi elevii şcolii noastre?- Obiectivul principal care urmează să fie realizat atât de elevi, cât şi de cadre didactice este

asigurarea calităţii educaţiei, iar calitate înseamnă seriozitate, conştiinciozitate, muncă asiduă.7. Care este orientarea strategică a liceului şi ce întrevedeţi pentru viitorul absolvenţilor

noştri?- Încercăm să oferim o paletă largă de filiere, profiluri şi specializări, astfel încât să atragem în

unitatea noastră şcolară elevi cu aptitudini diferite care să se evidenţieze şi să facă cinste şcolii.8. Cum concepeţi aniversarea din acest an a zilelor liceului?- Încă nu au fost stabilite în detaliu toate acţiunile ce urmează să se desfăşoare cu ocazia Zilelor

Liceului Pedagogic. Încercăm, cu ajutorul elevilor şi cadrelor didactice, să punctăm această sărbătoare prin activităţi cultural-artistice şi sportive, lansare de reviste, întâlniri cu personalităţi, mese rotunde etc.

9. O amprentă definitorie a personalităţii creative a colectivului didactic şi a imprimării specificului local, prin lărgirea autonomiei locale, o constituie Curriculumul la Dispoziţia Şcolii (C.D.Ş.). Evidenţiaţi, vă rugăm, ponderea, tipologia şi aportul acestuia în cadrul Curricumului şcolar.

- Una din schimbările enumerate mai sus sunt CDS-urile. Menţionăm că ponderea lor este de 30% din curricula şcolară, că ele dau o identitate şcolii şi specializării la care elevul aderă. De cele mai multe ori, ele sunt alese ţinând cont de resursele umane şi materiale de care şcoala dispune, de nevoile comunităţii locale, de specializarea clasei şi, abia în ultimul rând, de opţiunea elevului. Există, în alte sisteme educaţionale, pe lângă curriculum-ul obligatoriu şi cel şcolar şi unul individual. Acesta din urmă oferă libertatea deplină a elevului să opteze pentru anumite cursuri.

Vă mulţumim pentru amabilitate şi cooperare, vă dorim multă sănătate, succese şi mai mari pentru onoarea şi demnitatea instituţiei noastre.

A consemnat prof. Dumitru Găman

,,Proiectul educaţional: De la viziunea dr. Ştefan Odobleja la priorităţi ale integrării europene’’

2

Ecouri

Liceul Pedagogic ,,Ştefan Odobleja’’ din Drobeta-Turnu- Severin reprezintă un factor important al demersului educaţional, de formare a elevilor ca viitori cetăţeni ai Europei de mâine.

Patronul spiritual al liceului şi-a legat pentru totdeauna numele de cibernetică, el fiind autorul primei variante elaborate a conceptului ciberneticii generalizate, cu un deceniu înainte de apariţia în 1948 a lucrării matematicianului american Norbert Wiener. Ştefan Odobleja a fost considerat de Iosif Constantin Drăgan ,,un al doilea Columb’’ pentru că a avut acelaşi destin: ,,să descopere America ştiinţei şi până la urmă această Americă să primeasă alt nume, nu pe al său.’’

Aşadar, Liceul Pedagogic ,,Ştefan Odobleja’’ este o emblemă spirituală care reclamă asumarea responsabilităţilor profesionale sporite, pe măsura numelui atribuit. Managementul participativ al liceului urmăreşte implicarea instituţiei în proiecte educaţionale, comunitare, sociale, local-regionale, naţionale şi internaţionale.

În acest temporar ,,axis mundi’’ durabil, sper în amintire, s-a desfăşurat în perioada 27-28 octombrie, prima ediţie a simpozionului internaţional ,,Proiectul educaţional: De la viziunea dr. Ştefan Odobleja la priorităţi ale integrării europene’’, organizat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Mehedinţi, Liceul Pedagogic ,,Ştefan Odobleja’’, Consiliul Local şi Primăria Municipiului Drobeta-Turnu-Severin, Casa Corpului Didactic Mehedinţi.

Simpozionul a urmărit creşterea vizibilităţii problematicii referitoare la proiecte educaţionale prin constituirea unei interfeţe funcţionale între cadrele didactice, coordonatorii de proiecte şi finanţatorii sistemului de învăţământ.

Secţiunile au fost următoarele:- Proiectul pentru Învăţământul Rural (PIR)- Programul de Granturi de Dezvoltare Resurse Umane (POSDRU)- Programe sectoriale Comenius, Gruntdving, Tineri în Acţiune - Proiectarea activităţii instructiv – educative- Alte tipuri de proiecte educaţionale

Acest simpozion a reprezentat o nouă experienţă pedagogică destinată dezvoltării cooperării transfrontaliere, contribuind la dobândire de cunoştinţe referitoare la identificarea oportunităţilor de finanţare, de realizare a proiectelor şi de implementare a lor, la eficientizarea activităţilor prin accentuarea caracterului practic-aplicativ, ca o posibilitate de a cunoaşte alte experienţe, la construirea unei baze materiale clare, la înlesnirea unor contacte profesionale cu metode de lucru eficiente, la identificarea unor noi direcţii de acţiune rezultate în urma propunerilor cadrelor didactice.

Am remarcat schimbul pasional şi liber de idei, emulaţia reciprocă, capacitaea de a crea atmosferă de comunicare.În acest sens , stăm de vorbă cu domnul inspector, Alin Tomoescu, expert în educaţie UJIP Mehedinţi,unul dintre organizatorii, aş putea spune iniţiatorul Simpozionului Internaţional ,,Proiectul educaţional: De la viziunea dr. Ştefan Odobleja la priorităţi ale integrării europene’’.Liliana Păunescu: -Domnule inspector, aportul ISJ Mehedinţi s-a dovedit unul esenţial, atât cantitativ, cât si calitativ prin dimensiunea la care s-a realizat.Beneficiul e vizibil, fapt datorat aplicabilităţii practice a competenţelor pe care profesorii le-au dobândit în cadrul acestei activităţi de formare.Cum s-a născut ideea unui asemenea simpozion?Alin Tomoescu: -ISJ Mehedinţi dezvoltă o serie de programe şi proiecte educaţionale menite să deschidă noi porţi de comunicare între culturi si civilizaţii, noi oportunităţi de studiu.Dorim să iniţiem profesorii în realizarea proiectelor, să le consolidăm cunoştinţele în vederea pregătirii pentru accesarea fondurilor structurale a granturilor.Profesorii pot intra în competiţie pentru proiectele de formare profesională, acestea fiind o oportunitate de dezvoltare în carieră a cadrelor didactice.La nivelul judeţului, reprezentanţii comunităţi locale sunt parte integrantă în viaţa şcolii, participând la soluţionarea problemelor ivite.

Tot ce se întreprinde privind modernizarea infrastructurii sau asigurarea condiţiilor propice realizării performanţelor implică o colaborare şi pot afirma că ISJ Mehedinţi colaborează foarte bine cu factorii de decizie locali.Liliana Păunescu: - Proiectele europene sunt esenţiale pentru dezvoltarea şi evoluţia şcolilor.Cum se implică ISJ Mehedinţi în realizarea acestora?

3

EcouriAlin Tomoescu: -O preocupare majoră a ISJ Mehedinţi este dezvoltarea dimensiunii europene a educaţiei prin promovarea cooperării între instituţiile educaţionale, a schimburilor de informaţii şi a exemplelor de bună practică, dobândirea abilităţiilor de comunicareLiliana Păunescu: -Care sunt cele mai importante acţiuni pe care le-aţi iniţiat?Alin Tomoescu: -Proiectul „La noi în şcoală” facilitează învăţarea participativă, constructivă, interactivă şi colaborativă, conducând la crearea şi dezvoltarea unor competenţe de lucru în echipă. Se va redacta o revistă şcolară, se va realiza o pagină web, se va constitui o echipă radiofonică la staţia radio, se vor famiiariza elevii cu tainele jurnalismului, deprinzând competenţe de utilizare a reportofonului, a aparatului de fotografiat si a camerei de luat vederi.De asemenea, se va realiza o excursie tematică „Bucureşti - centru cultural”.Liliana Păunescu:-Finalităţile acestor proiecte care se vor derula nu pot să aducă decât satisfacţii profesionale.Ce uraţi echipei Radio Ecouri?Alin Tomoescu: -Un public fidel, de foarte bună calitate, pe care Liceul Pedagogic „Ştefan Odobleja” să-l poată construi şi în anii care urmează. A consemnat prof. dr. Liliana Păunescu

“Bucureşti – centru cultural”

Alvin Tofler în cartea sa „Puterea în mişcare” afirmă că omenirea în decursul istoriei sale, a cunoscut trei perioade importante, în care puterea a fost generată de forţa fizică sau a armelor, apoi pe forţa banului, iar de vreo două decenii, puterea aparţine informaţiei. Altfel spus, „cine deţine informaţia, deţine puterea”.

Aflându-ne în plină epocă informaţională, când Pământul s-a transformat într-un sat global, iar informaţia circulă cu viteza luminii din Noua Zeelandă în Argentina sau din Zimbabwe în Spania, este firească preocuparea pentru lărgirea competenţelor de comunicare, de redactare sau recepţionare a unei ştiri. Pentru a fi actuali, profesori şi elevi din şcoala noastră au redactat şi implementează un proiect generos referitor tocmai la informaţie şi prezentarea ei.

Proiectul „La noi în şcoală” urmăreşte creşterea calităţii actului instructiv – educativ prin activităţi extracurriculare ce vizează dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare. Rezultatele aşteptate sunt concretizate în înfiinţarea şi funcţionarea la cote înalte a postului de radio Ecouri, redactarea unei reviste şcolăreşti, realizarea unei pagini WEB, participarea elevilor la un curs de iniţiere în tainele jurnalismului, crearea unui grup redacţional şi a unei echipe radiofonice, realizarea unor vizite de documentare.

„Bucureşti – centru cultural” este una dintre activităţile care poate fi caracterizată drept vizită de informare şi documentare şi va avea loc în zilele de 8 – 9 decembrie 2007 în capitală. Această activitate are mai multe obiective: lărgirea orizontului de cunoaştere a membrilor echipei radiofonice şi a grupului redacţional, exersarea competenţelor de comunicare şi de sesizare a esenţialului redactabil, perceperea directă a realităţii din Casa radio, îmbunătăţirea cunoştinţelor generale prin vizitarea unor obiective turistice, formarea unor competenţe de utilizare a reportofonului, aparatului de fotografiat şi a camerei de luat vederi. Elevii vor realiza interviuri, vor face fotografii, vor scrie articole despre fiecare obiectiv vizitat.

Paginile acestei reviste vor conţine impresii de călătorie şi materiale documentare, apropiind de cititori, prin intermediul cuvântului scris, informaţii şi emoţii.

Prof. Petru Iovescu & Prof. Ion Alin Tomoescu

II.Voci ale cancelariei

Singurătatea omului de la catedră

4

Ecouri

Cu ani în urmă, când am hotărât definitiv şi cu o linişte interioară aparte că vreau să fiu profesoară, drumul ales astfel mi-a adus mulţumirea şi echilibru, ceea ce era mare lucru printre adolescenţii generaţiei mele.Tot ceea ce am întreprins ulterior a fost în spiritul alegerii conştient asumate. Pregătirea pentru viaţă şi cea pentru profesie au mers mână în mână, prin ani, prin şi printre oamenii esenţiali pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Şi care mi-au reconfirmat alegerea făcută.

Am devenit profesor. Născut şi făcut, căci doar aşa este frumos. Să te naşti, „să te faci” şi să mori, dacă se poate, profesor…

Vă veţi fi întrebând, pe bună dreptate, ce urmăresc oare cu acest preambul, despre ce vreau să scriu, bănuindu-mă poate de oarece aplecare spre consiliere şi îndrumare profesională. Departe de mine gândul, doar avem destui specialişti în domeniu şi-i aşteptăm să-şi facă treaba cu osârdia necesară.

Nu, dragii mei, nu despre alegeri şi nici despre „atingerea idealurilor” nu voi scrie astăzi, nici măcar despre inerentele dezamăgiri ale profesiei noastre, asumate şi ele dintru început, în ciuda celor spuse de câţiva „binevoitori” care căutau să ne abată de la o alegere pe care-o socoteau neproductivă material, ignorând voit şi meschin îmbobocirile şi înfloririle unei profesii odinioară nobile.

Vreau să scriu, cu încrâncenare şi dureroasă revoltă, despre lipsa de reacţie a profesorilor la atacurile repetate din mass-media scrisă şi audio-vizuală la adresa noastră, atacuri de o vehemenţă inexplicabilă în contextul unei societăţi a mileniului trei - „mileniul viitorului” (sic!), cum îl denumeam noi, adolescenţii de odinioară. Urmăresc de ceva vreme linia sinuoasă, dar încăpăţânată, a unei pronunţate adversităţi pe care mass-media o promovează cu o consecvenţă înspăimântătoare: profesori „corigenţi” la examenul de titularizare, profesori „de ocazie” (cei care „acostează” temporar în sistem până la ivirea alte oportunităţi sau pentru că nu pot accesa un altul), elevi agresaţi de un dascăl pe care l-au exasperat premeditat cu zâmbetele şi cuvintele lor impertinente; scene naturaliste filmate cu telefonul mobil de către elevi, în pauze sau de cele mai multe ori în timpul orelor de curs, postate ulterior pe Internet sau vândute presei şi televiziunilor care încurajează făţiş această practică, scene care prezintă fete bătându-se prosteşte pentru un băiat sau în care profesorul şi elevul întreţin „relaţii nepotrivite”, scene cu profesoare agresate verbal, şi nu numai, de elevii care provoacă şi întreţin un veritabil scenariu al destructurării psihice şi fizice a omului de la catedră, care are fireştile sale limite pedagogice şi umane…

Scene, scene, scene, o multitudine de imagini filmate de elevi cu o personalitate incertă prin natura vârstei şi a educaţiei, dar periculos avizi de a-şi arăta iluzoria putere la care un sistem permisiv-păgubos le înlesneşte accesul. Le vedem aproape săptămânal la televizor, le citim în ziare, le auzim comentate diferit pe stradă, dar ne-am pus oare problema între noi, ca membri practicanţi ai acestei profesii pe care guvernanţii şi în general societatea civilă o denigrează?! Am făcut, din această imagine şifonată, obiectul unei şedinţe serioase şi aplicate? Am discutat-o oare între noi mai mult decât cele câteva minute ale unei pauze dintre ore?! Am încercat sau ne-a fost teamă să provocăm o discuţie cu elevii proprii, la orele de dirigenţie, pentru a intui atitudinea lor faţă de cele scrise, văzute sau auzite?! Vă provoc şi vă rog s-o faceţi, căci din nefericire, temerile multora dintre noi se opresc undeva la suprafaţa problemei, ca o „deranjare” epidermică supărătoare, dar temperată. Din păcate, vorbind în nume propriu acum, mărturisesc o singurătate zilnică sporită, o însingurare în propriile-mi temeri, în neputinţa de a învăţa cum să provoc o reacţie firească unor colegi absorbiţi cel mai adesea de relaţiile cu vârfurile ierarhice sau preocupaţi ei înşişi de accesul la compartimentele ierarhice…

Nu-mi mai fac demult iluzii legate de solidaritatea de breaslă, mai mult trâmbiţată decât aplicată, dar nu mi-aş fi imaginat vreodată că problema viziunii eronate pe care o au ceilalţi despre noi ar putea fi trecută cu vederea atât de uşor şi de nedrept. Cum de nu ne pasă?! Nu putem pune la nesfârşit, drept scuză pentru inerentele greşeli şi „scăpări” ale unora dintre noi, placa uzată a salarizării de mizerie sau cea a proverbului „nu există pădure fără uscături”, căci ştiam (sau se presupune măcar că ştiam!) toate acestea când am intrat benevol în sistem. Dacă nu ne apărăm curând imaginea tot mai degradată de la an la an este ca şi cum am accepta tacit o vinovăţie pe care presa şi televiziunile oricum o întreţin cu voluptate.

Lăsăm astfel să ne înstrăinăm de la sine de profesie, unii de alţii, de elevii noştri şi să locuim doar în noi înşine, în frica de realitate, ceea ce este contraproductiv în profesia noastră.

Ce mai rămâne din profesorul de azi dacă nu fie imaginea unui salariat timorat şi anacronic, fie a unui ins oportunist, cinic şi versat întru rotunjirea venitului salarial? Căci, din nefericire, aşa stau lucrurile acum. Şi, ca să-mi validez afirmaţia, vă voi relata ce am văzut recent la un post de televiziune care şi-a făcut o practică din a încuraja denigrarea unei părţi a dăscălimii actuale: la un grup şcolar din Capitală, o clasa a

5

EcouriXII-a cu elevi îmbrăcaţi după moda de azi, cu piercing-uri extravagante (dacă-mi scuzaţi evidentul pleonasm!), la o oră de fizică, îşi agresau verbal profesoara, ajunsă la o vârstă venerabilă altfel, ceea ce mi-a mărit oroarea; femeia şi-a susţinut lecţia în ciuda comportamentului golănesc al clasei, justificând astfel ţinuta demnă a profesorului adevărat – credeam eu! Căci reporteriţa de teren, inclusiv crainica, au trecut-o pe biata profesoară la rubrica „Aşa nu!” (prietenii ştiu de ce!). La „Aşa da!” au arătat imediat un profesoraş de limba română, grăsunel şi îmblugit, cu părul legat în coadă de cal (piercing-ul cred că-l lăsase totuşi acasă), care a declarat zâmbitor că trebuie să învăţăm să comunicăm cu elevii de azi dacă vrem să rezistăm în sistem; dumnealui propunea şi o soluţie de ultimă oră – încheiase un „troc” (chiar aşa a spus!) cu elevii săi, aceeaşi clasă care se purtase ireverenţios cu profesoara de fizică, iar trocul presupunea ca profesorul să se asigure că, dacă le vorbeşte în argoul specific generaţiei lor, elevii vor citi cu siguranţă textele din programa şcolară. El zâmbea şi glumea, elevii răcneau că-l iubesc şi echipa de filmare exulta că l-a găsit în sfârşit pe dascălul viitorului. Rezultatul acestei mascarade care a ocupat ecranul televizorului preţ de câteva minute? Crainica avertiza profesorimea că a trecut vremea ţinutei şi a alegerii academice! Dacă vrem să fi profesori, trebuie să ne adaptăm, adică să ne ajustăm vocabularul la nevoile de comunicare ale elevului de azi! Să-i respectăm valorile şi trebuinţele! Dacă nu – afară din sistem!

Dincolo de relatarea mea pe alocuri ironică, nu-mi pot stăpâni un tremur interior care cumulează în sine teamă, oroare, revoltă, instincte primare pe care mă străduiesc să le disciplinez într-o atitudine coerentă, demnă de profesorul care sunt. Şi mă descopăr brusc şi inacceptabil singură. Singură la o catedră, singură pe culoarele şcolii, singură în pasiunea mea pentru scriitorul x sau y, singură printre colegii mei cu care de altfel întreţin inerentele relaţii zilnice. Am făcut de una singură reguli de autoapărare: le-am interzis elevilor mei să ţină deschise celularele la ora mea, deşi nu am nimic de ascuns, dar mă tem de reacţiile imprevizibile ale omului care sunt, nu suport pâra şi incorectitudinea, nu întreţin atitudinile subiective în acordarea notelor, nu-mi las, pe cât posibil, preferinţele la vedere, etc. Am discutat cu elevii ceea ce am scris aici, aşa că ei îmi cunosc atitudinea. Le-am mai spus că vreau să acord şi să mi se acorde respect la oră şi în afara ei şi fac tot ce pot pentru aceasta. Din nefericire, am renunţat deja să mă aştept la iubirea lor şi am devenit excesiv de restrictivă cu iubirea mea pentru ei. Nu mi-e uşor să mă văd şi să simt aşa. Iubesc doar ceea ce am vrut să fiu dintotdeauna: profesor de literatură. Fie şi un profesor frisonat de propria-i singurătate…

Prof. Viorica Stăvaru

Atitudinea profesorului contemporan

Profesorul trebuie să aibă relaţii prietenoase cu elevii, să-i încurajeze să pună întrebări, să-i îndrume să-şi exprime opiniile fără niciun fel de reţinere, fără să-i ironizeze când fac greşeli. Întotdeauna profesorii trebuie să motiveze elevii să înveţe, să-i stimuleze să soluţioneze problemele şi, cel mai important lucru, să fie creativi.

În principiu, elevii trebuie să ia iniţiativa în punerea problemelor, să-şi manifeste interesul pentru materia respectivă. Acest lucru implică eforturi de observare şi de gândire independentă. Cultivarea creativităţii se poate face prin lectură, dar şi prin activităţi extraşcolare organizate în şedinte de brainstorming sau “salt de idei”. Sursa cunoaşterii pentru un elev o constituie demonstraţia şi explicaţiile date de către profesor la lecţie pentru a urmări un scop, o finalitate. De cele mai multe ori, informaţiile se pot sistematiza.

Expunerea profesorului este folosită mai ales în scop de sistematizare şi sinteză sau intervine în cazul în care e vorba de un conţinut bazat pe memorare. De obicei, însă, se întâmplă ca elevii să asiste pasiv la lecţie şi, de aceea, profesorul trebuie să adopte mijloace care să motiveze atenţia elevilor, să-i atragă să gândească singuri. Aşadar, şcoala trebuie să creeze noi interese pentru ştiinţă, pentru viaţa socială, iar elevului trebuie să-i dezvoltăm capacitatea de a înţelege, de a studia, astfel încât să avem performanţe şcolare. În concluzie, profesorul trebuie să utilizeze toate metodele, dar trebuie să cultive şi motivaţia intrinsecă, interesul pentru cultură, pentru cunoaştere, pentru frumos.

Prof. Mihaela Elena Ghighilicea

Pledoarie pentru literatură

A avea vitală nevoie de literatură înseamnă a nu putea trăi fără iluzie, fără utopie. „Asta face parte din condiţia umană, din imaginaţia cu care suntem dotaţi, respectiv acea facultate de a ieşi din noi înşine, di

6

Ecourirealitatea în care trăim şi să ne imaginăm alte realităţi şi alte vieţi, mai bune, mai bogate decât viaţa pe care o avem” (Mario Vargas Llosa, Chipuri ale răului în lumea de astăzi). A evada din realitatea cotidiană şi prozaică în lumea cărţilor înseamnă a naviga, cu toate pânzele sufletului, spre un tărâm ideal, unde este cu putinţă exorcizarea răului şi a urâtului existenţial prin arta cuvântului.

Nu putem trăi fără visuri, fără utopii… Unii dintre tinerii noştri le caută in lumea virtuală a jocurilor pe calculator, alţii, tot mai puţini, îşi înalţă aripile spre universul mirific al ficţiunii, acolo unde perfecţiunea, absolutul prind viaţă. Pentru aceştia, literatura devine o adevărată gură de oxigen - vitală pentru a nu se sufoca în aerul fetid al realităţii - sau un narcotic, un anestezic puternic.

Literatura, muzica, pictura reprezintă, fără-ndoială, „utopii benigne”. În volumul Chipuri ale răului în lumea de astăzi (Ed. Humanitas, 2007), scriitorul Mario Vargas Llosa argumenta ideea că literatura „este un mod de a trăi utopia, fără ca ea să devină distructivă”. (p.71) Referindu-se le universul liric imaginat de Gongora, afirma că acesta reprezintă „o lume care ne face să trăim paradisul, un paradis laic de frumuseţe, eleganţă, coerenţă, raţionalitate(…) Aceasta este o utopie, o lume perfectă, iar această lume perfectă ne îmbogăţeşte într-un fel anume sensibilitatea, ne predispune la frumuseţe”(p.76). Orice capodoperă literară sporeşte în noi dorul de ideal.

Trăind într-o societate bolnavă de atâtea forme maligne ale răului şi urâtului moral, social şi politic, tinerii noştri au nevoie de un antidot împotriva acestui cancer contemporan, ei trebuie să se conecteze la cerul artei şi al credinţei în Dumnezeu. Pentru a nu-şi pierde identitatea umană, trebuie să-şi înalţe privirea spre Idealul frumuseţii spirituale şi estetice.

Literatura reprezintă un univers al perfecţiunii, în care adevăratele valori morale nu şi-au pierdut vigoarea şi strălucirea „Literatura influenţează, fără-ndoială, viaţa, ajunge să facă parte din realitate şi din comportamentul uman”(p. 76). Deşi trăim într-o lume imperfectă, supusă destrămării şi deşertăciunii, a trăi doar pe orizontala fiinţei, înrobiţi materialităţii şi instinctualităţii vieţii, fără a spori acea combustie sufletească spre Ideal, înseamnă a abdica de la rostul nostru de fiinţe divine, a rămâne prizonierii pseudovalorilor care guvernează „astă lume de noroi”.

Prof. Viorica Marioara Cîlţaru

Dimensiunea europeană a şcolii noastre:Parteneriat internaţional  

„Perspective multiple în liceu”

Întâlnirea de la Liceul Pedagogic „ Ştefan Odobleja”, din perioada 16-18 noiembrie 2007, a reunit un număr de cinci şcoli partenere, precum : Liceul Pedagogic „Ştefan Odobleja„ din Dr. Tr.-Severin, „ Harrukern Janos Kozoktatasi Intezmeny „ din Elek, Ungaria, „ Mezogazdasagi Kozepiskola” din Vel`ke

7

EcouriKapusany, Slovacia, Liceul Teoretic „Traian Vuia” din Făget, Timiş şi Grupul Şcolar Industrial din Sebiş, Arad.

Aşadar, am avut onoarea de a-i avea alături pe cei 30 de invitaţi (20 de profesori, dintre care 6 directori şi 10 elevi), în cele trei zile, în care am încercat să le oferim momente de neuitat, printr-o planificare din timp şi corespunzătoare a activităţilor.

Mai întâi, este de menţionat deplasarea efectuată în comuna Şişeşti, cu scopul de a se vizita Muzeul de Istorie şi Etnografie, „Dragoş Ebetiuc”, prilej pentru profesorul Titu Dinuţ, cadru didactic al Liceului Teoretic „Gh. Ionescu Şişeşti”, de a oferi informaţii despre însemnătatea exponatelor, reprezentative pentru specificul etno - cultural al zonei.

De asemenea, inspirată a fost şi iniţiativa primarului, Marian Răducan, de a oferi oaspeţilor noştri, la secţia de ceramică de pe lângă primăria Şişeşti, o demonstraţie de confecţionare a obiectelor atât de apreciate şi pe plan internaţional, moment catalogat de toţi invitaţii ca inedit şi relevant pentru unul dintre scopurile acestor întâlniri, acela de promovare a specificului zonal.

Un alt moment, la fel de profitabil pentru toţi participanţii, şi cu atât mai mult pentru noi, l-a constituit masa-rotundă cu tema „Sistemele educaţionale ale şcolilor partenere”, în cadrul căreia, oaspeţii noştri din Ungaria şi Slovacia au prezentat aspecte inedite, deja implementate în şcolile din care fac parte, conforme cu cerinţele învăţământului de talie europeană, răspunzând astfel curiozităţilor noastre.

Tot în categoria beneficiilor se înscrie şi noua propunere ce ne-a venit din partea invitaţilor din Făget, de-a colabora şi în realizarea unui alt proiect, de data aceasta, având ca parteneri şcoli din Franţa şi din Ungaria, proiect recent început, cu scopul evidenţierii aspectelor de tradiţie locală, specifice sărbătorilor de iarnă. Desigur, angajamentul făcut în acest sens nu ne va împiedica să continuăm etapele parteneriatului iniţial, care ne-a adus reale beneficii.

Mulţumirile şi aprecierile rostite de partenerii noştri în momentul plecării, ne-au făcut să conştientizăm şi mai mult faptul că astfel de oportunităţi trebuie valorificate la maximum, în folosul beneficiarilor direcţi, elevi, respectiv, cadre didactice.

De asemenea, la rândul nostru, le mulţumim şi pe această cale tuturor invitaţilor, dar mai ales celor care ne-au sprijinit, menţionându-i: Restaurantul LONDON, Firma A.C. Sistem, Primăria Tr. Severin, Consiliul Judeţean Mehedinţi, Primăria comunei Şişeşti şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mehedinţi.

Prof. Cristina Olaru

Profesorul de limbi străine-protagonistul profesionist al şcolii actuale în schimbare

Motto: '' Asemănările şi deosebirile umane sunt bogaţia acestei lumi''

Acest articol este o prezentare succintă a lucrării ''Discurs autobiografic.Perspective interculturale'', lucrare pe care am redactat-o în cadrul programului Didactica interculturalităţii desfăşurat în anul 2006-2007 la Facultatea de Litere a Universităţii Catolice -U.C.L.- din Belgia. Prin această cercetare, mi-am propus să reflectez la universul autobiografic în perspectivă interculturală,discurs studiat în literatura franceză-A.Gide, literatura italiană-S.Aleramo şi în literatura

8

Ecouriromână-M.Eliade.Lucrarea este centrată pe un discurs comparativ între operele repertoriate, care au fost scrise la persoana întâi de autori europeni, aflaţi la rândul lor, într-o experienţă de viaţă interculturală (Gide in Africa, Aleramo in Europa, Eliade in Asia şi America). A studia o limbă şi o cultură străină înseamnă o intrare într-o altă lume, o deschidere spre alte mentalităţi ceea ce implică în primul rând, o relativizare a propriilor sisteme de interpretare a realităţii. Această conştientizare a devenit indispensabila într-un univers care se reduce în fiecare zi datorită mijloacelor de comunicare în masă şi globalizării economiei.În acest context, instituţia şcolară dobăndeşte un rol esenţial din punct de vedere etic (combaterea discriminării, etnocentrismului şi stereotipurilor), juridic (cetăţenia, respectul drepturilor omului), psihologic (însuşirea unor sisteme de gândire flexibile) şi social (achiziţia unui model incluzând multiple coduri interpretative). Aceste constatări ne determină să înţelegem necesitatea unui model de construire a competenţei culturale, care ar lua forma unei mişcări în spirală, plecând de la sine (chestiunea autobiografică), proiectăndu-se spre celălalt (chestiunea interculturală) pentru a reveni la un sine modificat în urma interacţiunii. Pedagogia interculturala reprezintă un răspuns posibil la sfidarea lansată de scenariile socioculturale actuale, mai precis de multiculturalismul care caracterizează societatea contemporană. Diversitatea etnică, lingvistică şi culturală din cadrul instituţiilor şcolare aduce o dimensiune nouă pedagogiei, determinând cadrele didactice să revizuiască practicile, conţinuturile şi materialele didactice utilizate. Pe de altă parte, în contextul deschiderii actuale a frontierelor şi deci, a mobilităţii internaţionale, chiar şi în instituţiile unde populaţia şcolară este relativ omogenă, este important ca elevii să se deschidă acestei diversităţi etnice şi culturale pentru a dezvolta competenţe relaţionale şi interculturale. Elevii aparţin unei societăţi unde schimburile internaţionale sunt tot mai prezente, au părinţi care trăiesc interculturalitatea în cotidian şi vor intra ei înşişi pe o piaţă a muncii caracterizată de multiculturalism. În prima parte a lucrării, am prezentat principiile pedagogiei interculturale, consacrând un spaţiu important reprezentărilor şi stereotipurilor, am definit competenţa culturală şi componentele sale, axându-mă în special pe competenţa interculturală şi pe rolul acesteia într-un curs de limbi străine şi am expus în cele din urmă, practicile inovante în predarea elementelor de cultură cu ajutorul literaturii. Am dedicat un capitol special termenilor de multicultural şi intercultural şi conceptelor de identitate şi şoc cultural. Mulţi vor spune că nu acesta este rolul unei ore de limbi străine, dar pentru mine ca şi pentru Luc Colles, specialist în FLE şi coordonatorul principal al tezei mele, scopul unui curs de limbi este şi acela de ''a învăţa în mod nuanţat ceea ce echivalează cu capacitatea de a te distanţa de schemele de gândire preconcepute''. Îndrăznesc să merg chiar mai departe şi afirm că profesorii de limbi străine sunt mai mult decât profesori de gramatică sau de literatură, sunt de fapt, adevaraţi ''maitres d'humanisme'', studiul limbilor străine înscriindu-se de altfel, în proiectul unei societăţi democratice, libere, pluraliste. Abordarea discursului autobiografic în perpectiva interculturală înseamnă şi necesitatea de a reflecta la cei trei piloni pe care se sprijină autobiografia:stilul, adevărul, destinatarul. Aceste trei aspecte se află în centrul unei alte parţi din lucrare, pentru că ele subliniază trecerea unei frontiere delicate, aceea care distinge interiorul eului de exteriorul lumii. Am dorit ca prin această lucrare sa încerc un alt mod de abordare a problematicii culturale, aducând în prim plan, prin dezbaterea de idei, dialogul dintre culturi şi valorizarea acestora. Problematica aleasă mi-a permis şi trecerea în revistă a altor întrebări care au adus piste noi de explorat pentru capitolele următoare: care este rolul unei instituţii de învăţământ în contextul actual?care este rolul unui profesor de limbi străine într-o instituţie de învăţământ?, dar al unui curs de limbi moderne?şi mai ales, care sunt mizele unui astfel de învăţământ?

Ultima parte a lucrării prezintă mai multe propuneri didactice pentru ora de limbi străine.În dispozitivul pedagogic pe care l-am construit, punctul de plecare îl reprezintă identitatea elevului. Prin mărturiile lor şi povestirea la persoana întâi, ei propun celorlalţi o reconstruire a propriei identităţi.Acest gen de activitate începe cu o iniţiere în genul autobiografic, trecănd prin lectura textelor reţinute (extrase din Jurnalul lui Gide, din romanul autobiografic al scriitoarei italiene, respectiv din memoriile lui Eliade). Apoi, în cadrul atelierelor de scriere, elevii dezvolta propriile poveşti pe care le prezintă prin corespondenţa electronică, colegilor lor din alte ţări (eventual şcoli partenere la un proiect educativ). Prin aceste activităţi, elevii noştri pot descoperi că şi colegii lor străini au punctele lor de vedere, au gănduri de împărtăşit, sentimente de exprimat, care pot să corespundă sau nu, imaginii pe care au avut-o iniţial despre ei. A-i cunoaşte pe ceilalţi şi a-i accepta pentru ceea ce sunt, într-o mişcare reciprocă de deschidere şi disponibilitate, păstrându-ne în acelaşi timp apartenenţa şi originile culturale. Aceasta este finalitatea unui proces educativ complex din care eu am imaginat aici, numai o etapa, care s-ar putea dovedi însă, un proiect interdisciplinar motivant, întrând iniţial în structura unui curs opţional pe care aş dori să-l testez cu elevii de

9

Ecourila profilul filologie, care studiază limbile franceză şi italiană şi cunosc opera lui Eliade de la orele de literatura română

Prof. Alina Muşat

Stage de methodologie pour professeurs de FLE

J’ai effectué ce stage en juillet, 2005 à L’Institut d’Etudes Francaises de La Rochelle-France.4 modules ont été proposé dans ce stage   :   JOUER AVEC L’IMAGE POUR UN SUPPORT DE L’ENSEIGNEMENT DE LA

CIVILISATION : travail SUR LA PUB et sur tous les autres supports de la civilisation.JOUER AVEC LE SENS ET LES MOTS : approche ludique de l’enseignement de la langue,

présentation de la langue familière de l’argot. SUSCITER L’EXPRESSION ORALE : comment favoriser l’expression orale en classe par le jeu et les

activités en groupe. La chanson en classe de langue. La phonétique, savoir libérer la parole.SUSCITER L’EXPRESSION ECRITE : savoir faire écrire les étudiants, création de documents,

travaux d’écriture, activité poétiques.

La Rochelle, ville historique située au bord de la mer, offre un cadre idéal pour étudier le français. En effet, la beauté architecturale du centre-ville, la qualité de la gastronomie et la proximité de célèbres sites tels que Bordeaux, Cognac ou le Mont Saint-Michel font de La Rochelle une ville touristique très attrayante.

De plus, l’Institut d’Etudes Françaises situé dans les locaux du Groupe Sup de Co La Rochelle (Ecole de

Commerce) et proche du centre-ville, est spécialisé depuis plus de 70 ans dans l’enseignement aux étudiants internationaux du Français Langue Etrangère (il a été fondé en 1931 par la Chambre de Commerce et d’Industrie de La Rochelle).

Le centre, ouvert toute l’année, dispose de moyens modernes de communication (accès libre et gratuit à Internet, laboratoire de langues, centre multi-média, bibliothèque) et les stagiaires sont encadrés par une équipe pédagogique professionnelle et dynamique.

Dans une région belle et riche d’histoire, lEF propose également des activités touristiques culturelles et sportives durant l’été et sur demande en cours d’année. Description des activités durant le stage

Les thèmes du programme ont été centrés sur lexique, grammaire, argo, langue familier, etc. Parmi ceux-ci j’en cite quelques’uns :

-Pour une grammaire „senti-mentale”-Conjugaison sentimentale-Les adjectifs de caractère

10

Ecouri-La grammaire autrement-A la recherche d’un ordre perdu-Technique du „cadavre exquis”-Travail sentimental sur l’infinitif-L’accord du participe passé-Propositions d’aborder un texte d’une autre manière-Approche d’un texte par un paysage sonore-paysage graphique-Le Miroir des idées-Quand la poésie provoque la parole et soutient l’écriture-Développer l’usage méthaphorique de la langue-Jouns aves les mots, jouns avec les lettres-Un Poème Pour Libérer L’Expression Et L’Imagination-Une certaine modernité à la vision d’un passé baroque au charme irresistible-Quand chat et soleil entrent en poésie-Avec les mots, entrez dans l’aventure-La charade en classe de langue-La chanson en class de langue-Travail su la PUB et sur tous les autres supports de la civilisation-La phonétique, savoir libérer la parole-Savoir faire écrire les étudiants, création de documents, travaux d’écriture, activités poétiques-Enseigner la civilisation par des chiffres En ce qui concerne la grammaire, on nous a relevé de diverses manières d’enseigner le futur, le subjonctif, l’opposition imparfait-passé composé, le discours indirect, la concordance des temps , l’impératif.

Les cours théoriques alternaient avec les loisirs. Ainsi on a visionné le film Les Choristes. A la fin de cette activité on a fait une analyse pertinente du scénario, des dialogues et de la mise en scène.

La visite de la librairie Caligramme nous a donné lieu d’apprendre les dernières productions éditoriales.Le déplacement dans L’Ile de Ré reste un souvenir inoubliable. Là-bas on a eu l’occasion de voir de

divers points d’attraction de l’île : Sablanceaux, Rivedoux Plage, La Flotte, Saint Martin de Ré, Saint Clément de Baleines, La corde sur mer, Le bois plage en Ré, Sainte Marie de Ré, une distillerie de cognac, une ferme ostréicole et un marais salant.

Une excursion intéressante dans la Touraine nous a donné l’occasion de visiter les châteaux de la Loire : Amboise, Chenonceau, Clos-Lucé , Azay-le-Rideau.

Le dernier jour du stage on a participé à un repas organisé par le Lions Club de la Rochelle en l’honneur ds étudiants internationaux.

Cette activité de formation continue m’a permis de développer mes connaissances professionnelles, d’améliorer mes aptitudes pratiques, d’acquérir les compétences nécessaires à faire une éducation de qualité

Prof . Ion-Ştefan Kemenski

Lecţii de viaţă-proiect de voluntariat

Unul dintre obiectivele educaţiei europene este :„ Să învăţăm să facem … să învăţăm să acţionăm

ajungând la o competenţă pragmatică într-un anumit orizont de activitate, să învăţăm să facem faţă diverselor şi complexelor situaţii sociale în care tindem să ne integrăm”.

11

Ecouri Sunt momente care se subscriu inefabilului.Mai sunt mentori, precum domnii directori, Ion Pîrvuţ şi Nicolae Mîţu care, oprindu-se în faţa unui gând frumos duc până la capăt gesturi care luminează.

Aşa s-a născut proiectul de voluntariat „Lecţii de viaţă”, realizat în parteneriat educaţional de Liceul Pedagogic „Ştefan Odobleja” din Drobeta-Turnu-Severin şi de Şcoala Specială „Constantin Pufan”, coordonat de domnul inspector, Gheorghe Popescu.

Acest proiect vizează implicarea tineretului în acţiuni comunitare, formarea capacităţilor de a gândi global şi de a acţiona local atât în rândul cadrelor didactice cât şi în cel al elevilor, dezvoltarea abilităţilor de utilizare a tuturor modalităţilor de comunicare ( verbală, nonverbală ) şi de promovare a imaginii proprii, dezvoltarea capacităţilor de autoevaluare şi de autoanaliză a acţiunilor, încurajarea dreptului la opinie şi autonomie comportamentală, capacitatea de a exemplifica situaţii de comunicare empatică valorificarea şi popularizarea rezultatelor comune, încurajarea dreptului la opinie şi autonomie comportamentală, ca relaţie între „ a opta”, „a propune”, „a impune” promovarea valorilor, formarea conduitei participative la viaţa socială.

Prima acţiune, dedicată Zilei Toleranţei s-a desfăşurat în perioada 15-16 octombrie 2007 la Casa Tineretului,fiind organizată de Catedra de Limba şi literatura română ( prof. Viorica Cîlţaru, prof. dr. Marius Arbănaşi, prof. Diana Arbănaşi prof. Viorica Stăvaru, prof. dr. Liliana Păunescu, prof. Georgeta Munteanu,prof. Cristina Olaru, prof. Dumitru Găman, prof. Mihaela Ghighilicea , prof. Valentina Agăinoaie ) ,prof. Alina Muşat, prof.Ninela Bălăşoiu, prof. Rodica Enache, prof. Lucsiţa Mănescu, prof.Monica Grecu, prof. Simona Cilibia, prof. Adelina Partenie, prof. Mirela Opriţa, prof Laura Butaru, director adjunct, prof. Paula Dobroiu, consilier educativ, doamna secretară Ileana Lungoci si doamna bibliotecară Veronica Andrei, elevii Şchiopu Bianca,Ţeca Ana Florentina,Dănoiu Roxana,Piţigoi Alexandra,Popescu Sabin,Imbrea Valentin.

Activităţile au fost următoarele : Un univers emoţional;Dăruind vei dobândi;Invitaţie la … toleranţă;Aritmetica adolescentină : 15,16,17,18;Omul şi neomul la Kipling si Costas Varnalis.

Talent, imaginaţie, căutare, interes, „lecţii de devenire întru fiinţă” cum spunea Constantin Noica, suflete deschise, dorinţa de a schimba inchistata mentalitate conform căreia ,,nu sunt vremurile supt om , ci bietul om supt vremuri’’, licăr argintiu în ochii elevilor.

Aşa s-ar putea traduce, în „cuvinte potrivite”,INVITAŢIA LA...TOLERANŢÃ care a adunat laolaltă profesori şi elevi care au puterea de a crea, de a dărui, de a spera.

Prof. dr. Liliana Păunescu

Tradiţie şi frumuseţe

Nu demult, cu ocazia vizitei în localitatea Sviniţa, la marginea Mehedinţiului, între munte şi apă, între sârbi şi români, în cadrul Proiectului educaţional – “De la viziunea dr. Ştefan Odobleja la priorităţi ale integrării europene”, am întâlnit un fapt remarcabil, concretizat în artă. Frumuseţea solemnă a peisajului, în perfectă armonie cu sufletele oamenilor, este pitoresc realizată prin îmbinarea mai multor culturi: cea

12

Ecourioltenească, cea bănăţeană şi cea sârbească, căci de la o generaţie la alta oamenii de acolo îşi fraternizează cântecul, jocul, graiul şi portul.

De la spiţurile poalelor olteneşti, dantelăria camăşilor bănăţene la catifeaua cu motive aurii sârbeşti nu e decât un pas, aşa cum un pas modifică sârba oltenească, transformând-o într-una sârbească. Ipostaze ale oamenilor de acolo ce trăiesc o viaţa bogată spiritual, ipostaze ale vlăstarilor lor ce-şi cunosc şi îşi respectă tradiţia, ipostaze ale dascălilor ce îmbină şi tranzmit belşugul ancestral, făcându-l cunoscut privirii. Astfel de oameni ne-a fost dat să întâlnim acolo la poalele Mehedinţiului, oameni uimitori prin simplitate şi profunzime, două capete antagonice ale frumuseţii. Faptul ce m-a uimit cel mai mult este că ei nu o ştiau sau nu doreau să se vadă c-o ştiu. Rămâneau mereu modeşti în simplitatea lor captivant de profundă, prin etalarea unei culturi complexe, egal cunoscută si împărtăşită, complet reuşită şi respectată, a unei convieţuiri între români şi sârbi.

Spectacolul oferit ne-a încântat sufletul printr-o demonstraţie artistică, adevărat “duel al generaţiilor”. Într-o confruntare amplă, periplu printre cantece şi jocuri, micii şi mai marii artişti ne-au demontrat că ritmul şi muzica sunt limbajele universale, capabile să descreţească frunţi, să încălzească inimi, să descifreze suflete, urmărindu-şi menirea şi povara tradiţiei în frumuseţe.Şi cum omul sfinţeşte locul, frumuseţea acestor locuri îmi pare, oarecum, sanctificată de Dumnezeu, pentru că acolo sunt oameni.

Prof. Diana Arbanaşi

Cum bine zis – a Caragiale : „Din primăvară până-n toamnă”

S-a împlinit anul acesta o sută de ani de la evenimentul sângeros, de dimensiuni epopeice, Răscoala ţăranilor din 1907. Peste o mie de ţărani au fost ucişi pentru cutezanţa lor de a pune capăt unei vieţi mizere ce i-a adus în pragul disperării. Atunci au căzut mulţi români. Cum s-a ajuns la sânge!? După parlamentări îndelungi, mereu eşuate, „din primăvară până-n toamnă”, cei aflaţi la guvernare, conservatori şi liberali ( vezi I.L. Caragiale – articolul mai sus citat) şi-au dat mâna în găsirea soluţiei finale - reprimarea răsculaţilor cu ajutorul gloanţelor armatei ( fiii, fraţii şi nepoţii răsculaţilor fiind obligaţi să ucidă ce aveau mai scump ). Români contra români ! Au învins românii! Au pierdut românii! Au învins îmbuibaţii, români şi venetici, putrezi de bogaţi prin munca celor mulţi. A fost năclăită în sânge talpa ţării ( ţăranii, cei mulţi şi obidiţi), cea care a rămas în continuarea ca , în durere, mizerie şi speranţe, să spele „deşărtăciunea unui vis” cu râuri de lacrimi.

Scriitorii timpului şi cei de mai târziu ( chiar fii ai răsculaţilor ucişi, aşa cum a fost Zaharia Stancu ), profund indignaţi de monstruoasa rezolvare a problemei ţăranilor de odinioară, şi-au pus cu vibraţie pana în slujba celui mai tragic eveniment intern din istoria românilor. George Coşbuc, „poetul ţărănimii”, trage ultimul semnal de alarmă, avertizându-i deschis „pe stăpâni şi pe ciocoi” de iminenţa unei reacţii violente şi justiţiare a celor ajunşi la capătul răbdării ( „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/ Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!” – Noi vrem pământ! ).

Epilogul răscoalei consumă multă cerneală în ţară, dar şi peste hotare. În literatură, atrag atenţia poemul lui Alexandru Vlahuţă, „1907”, şi luarea de atitudine a celui mai realist scriitor al timpului , I.L. Caragiale, stabilit la Berlin, în articolul 1907, din primăvară până-n toamnă. De o deosebită originalitate şi valoare artistică se dovedeşte romanul lui Liviu Rebreanu, Răscoala ( 1932 ). Este romanul înfruntării dramatice între da şi nu, dorinţa de schimbare a răsculaţilor se confruntă violent cu opoziţia proprietarilor de pământ. Geometria cercului şi maniera dantescă în construcţia romanului fac din Rebreanu un ctitor al

13

Ecouriromanului realist modern. Mult apropiat adevărului istoric, autorul se dovedeşte un dialectician al tragismului . Dimensiunea conflictului şi derularea gradată a acestuia induc imanenţa morţii, din finalul confruntării, în sfera logicului.

„ Bildungsroman” , „roman liric” , Desculţ de Zaharia Stancu, apărut în 1948, impresionează cititorul şi ca „roman memorialistic”. Incluzând şi problematica răscoalei ţăranilor din 1907, romanul îmbină, aşa cum precizează marele critic literar contemporan Nicolae Manolescu (Arca lui Noe), „două perspective într-o unică voce: aceea a copilului de odinioară ( emoţionată, limitată, autentică) şi aceea a adultului de azi”. Darie, protagonistul romanului, este un copil „însemnat de destin” („şchiopârlea”, „Dinţosul”), receptiv la impactul cu lumea, sensibil şi dispus să lupte cu viaţa. Copil fiind, priveşte cu ochi nevinovaţi masacrarea celor dragi . Mama îl imploră să nu uite ce a văzut : „ – Să nu uiţi, Darie! Nimic să nu uiţi!”. Şi n-a uitat. Ne-a spus-o nouă, celor care am citit romanul, vă va spune-o şi vouă, dragi elevi, când îl veţi citi. Este un roman splendid, cu un lirism aparte, nemaiîntâlnit. Şi Arghezi, marele Tudor Arghezi, abordează crudul eveniment într-un volum de poezii, 1907 – Pizaje ( 1955). Forţa expresivă a limbajului este dublată de o virulentă forţă a evocării şi incriminării. Sunt opere cu o ţinută artistică specială; faptul istoric (răscoala) se condensează în demersuri ficţionale emoţionante. Istoria este rescrisă artistic, transfigurată la timpul prezent, prezentul etern, poate pentru a ne reaminti şi ceea ce „ responsabilii” cu istoria neamului uită uneori s-o facă, uită chiar şi de neam, disipaţi în marea diversitate a evenimentelor mărunte în care îi implică prezentul.

Am aşteptat aproape întregul an 2007 ( „din primăvară până-n toamnă” – ca să-l parafrazez pe Caragiale ), am tânjit după un semn, un semn că istoria nu se uită, de la televiziunile centrale, de la cele locale, în presă, în vreo iniţiativă culturală. Nimic ! Nimic despre 1907! Nimic despre „ centenarul ruşinii”. Oare, chiar au fost ţăranii talpa ţării? Au fost ei singurul adevăr din România în noianul de falsuri şi minciuni ce năpădeau cultura română la 1868, aşa cum afirmă unul dintre marii clasici români, Titu Maiorescu ?! Marii intelectuali ai neamului i-au venerat pe ţărani de-a lungul timpului prin discursuri în Academia Română ( O. Goga, N. Iorga, M. Sadoveanu, L. Blaga, L. Rebreanu etc.) sau în Parlamentul ţării. Scriitorii, aşa cum am arătat mai sus , au înfierat genocidul din 1907, iar în alte opere, multe la număr, ţăranii

sunt protagoniştii ce ne poartă neamul prin timp în curgerea lui implicabilă din mit şi legendă spre prezentul cotidian, relevând cititorului obiceiuri, datini şi istorisiri cu profund specific naţional.

Iată, dragi elevi, câteva argumente în a vă invita la lectura cărţilor sus – menţionate, şi nu numai, pentru a ne asuma trecutul, trecutul istoric, trecutul artistic, căci este al nostru, aşa cum ne-a fost lăsat. Fără trecut suntem anonimi, fără identitate, şi trebuie să-l cunoaştem. Poetul naţional atrăgea atenţia că „limba şi istoria” sunt constantele devenirii unei naţii. Noi le avem. Ne rămâne să le cunoaştem şi să le păstrăm. Cu orice preţ.

Prof. dr. Marius Arbănaşi

Actualitatea lui Mihail Sebastian

La 18 octombrie s-au implinit o suta de ani de la naşterea lui Mihail Sebastian, cel care a făcut parte, alături de Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Ionel Jianu, Jeni Acterian, Haig Acterian sau Arşavir Acterian, din cea mai controversată generaţie din cultura romană – Generaţia ’27, cunoscută şi sub numele de noua generaţie sau generaţia spiritualistă. Este o generaţie polemică, contestatară, care a dominat, din punct de vedere intelectual, perioada interbelică, provocând în epocă un efervescent fenomen de revigorare a dezbaterilor intelectuale, numele generaţiei fiind legat de anul 1927, an în care Mircea Eliade a publicat volumul de eseuri Itinerariu spiritual, fixând crezul mişcării din care făcea parte.

Mort prematur într-un stupid accident de circulaţie în 1945, Mihail Sebastian s-a născut într-o familie de evrei, cu numele de Iosif Hechter, fiind cunoscut în cultura romană în special ca romancier (Oraşul cu salcâmi, Accidentul, De două mii de ani) şi dramaturg ( Steaua fără nume, Jocul de-a vacanţa, Ultima oră), dar numele său s-a impus mult mai puternic atenţiei publice, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, o dată cu publicarea în 1996, a Jurnalului care a fost tradus în numeroase limbi, cel mai important succes fiind înregistrat în 2006 când i s-a acordat postum premiul Geschwister School, la München în memoria studenţilor Sophie şi Hans School, executaţi de regimul nazist în 1943, pentru ediţia în limba germană a Jurnalului. Jurnalul său intim a fost ţinut între anii 1935-1944, într-o perioadă în care

14

Ecouriantisemitismul a făcut în ţara noastră numeroase victime (au fost masacraţi aproximativ 200000 de evrei). Este perioada în care evreii suferă cea mai puternică discriminare, nici familia lui Sebastian nefiind menajată. Sebastian nu va mai avea drept de semnătură, fiind nevoit să-şi publice piesele sub pseudonim, dar cel mai greu de îndurat a fost atitudinea prietenilor săi, care aderă la fascism şi îi întorc spatele doar pentru că era evreu. Mărturie lucidă şi amară a acelor ani, conturând în acelaşi timp profilul intelectual şi moral al omului de cultură Mihail Sebastian, Jurnalul a mai fost publicat şi în Franţa, SUA, Olanda, constituind punctul de plecare a numeroase conferinţe şi simpozioane internationale, chiar în lunile octombrie şi noiembrie ale acestui an, având loc două asemenea manifestări publice la Ierusalim (unde se află manuscrisul Jurnalului) şi la Paris.

În ciuda acestui succes al receptării Jurnalului, nu trebuie ignorate celelalte laturi ale activităţii sale creatoare, Mihail Sebastian fiind şi unul dintre cei mai importanţi publicişti din perioada interbelică, colaborator la numeroase publicaţii (Cuvântul, România literară, Viaţa românească, Revista Fundaţiilor Regale, etc), articolele sale conturând, pe de o parte atitudinea social-politică, iar pe de altă parte, calităţile sale de critic literar, ce se mişca cu uşurinţă prin literatura scrisă şi tradusă nu numai în limba romană, dar şi în franceză sau engleză. Din păcate, articolele sale sunt încă risipite în presa vremii. În euforia cvasigenerală a anilor ’30, Sebastian a fost o figură aparte şi prin sinceritate, luciditate, coerenţă, moderaţie şi toleranţă.

Prof. Daniela Jenaru

Universul ştiinţei:

Robert Koch şi bacteriologia

Robert Koch s-a născut la 11 decembrie 1843 în Clausthal-Zellerfeld, unul din cei treisprezece copii ai lui Herman şi Mathilde Koch. Tatăl lui era inginer minier, iar bunicul şi unchiul său au fost geologi amatori, aşa că tânărul Koch a devenit un colecţionar de minerale, dar şi de insecte, muşchi şi licheni. Când a intrat la Universitate în anul 1862, el a studiat iniţial ştiinţele naturii. Mai târziu a hotărât să urmeze medicina, fiind îndrumat de Jacob Henle, un anatomist care, cu aproape 20 de ani înaintea lui Pasteur, a prefigurat ideea contaminării prin intermediul microbilor.

În anul 1871 Koch a primit un microscop de la soţia sa la aniversarea zilei de naştere, şi a început să studieze microorganismele în timpul liber. La mijlocul anilor 1870, Koch cerceta antraxul, o boală răspândită în Silezia. Maladia, care afecta mai ales vitele şi oile, producea plăgi ulcerate, leziuni ale plămânilor şi moartea, fiind transmisibilă şi la om. În 1881 a aplicat metoda folosirii gelatinei ca mediu de cultură; aceasta a devenit un element de bază al cercetării vreme de mai mulţi ani. A publicat, de asemenea, lucrarea „ Metode pentru studiul organismelor patogene”.

Descoperirea de către Koch a bacteriei tuberculozei este povestea unei înfăptuiri de excepţie şi în acelaşi timp a unei erori nemaipomenite. Numit consilier în Departamentul Imperial al Sănătăţii din Berlin, Kuch şi-a orientat eforturile în direcţia descoperirii agentului microbian al tuberculozei. Temuta şi adesea fatala boală a plămânilor fusese studiată pe scară largă, dar fără succes la începutul secolului al XIX-lea – un număr de cercetători au murit din cauza ei – şi era incurabilă, cu excepţia cazurilor uşoare, care se tratau prin odihnă în sanatorii. La 24 martie 1882, într-o scurtă prelegere la Societatea de Fiziologie din Berlin, Koch a anunţat că a reuşit să izoleze bacteria care provoacă tuberculoza.

Cu această descoperire, Koch a deschis calea bacteriologiei moderne, elaborând un set de principii, cunoscute de atunci drept postulatele lui Koch, care asigură o structură de bază cercetării medicale.

Mânat de dorinţa de a învinge o boală infecţioasă aşa cum făcuse Pasteur cu antraxul şi rabia, Koch a fost încredinţat că a realizat un tratament al bolii din bacili de tuberculoză atenuaţi. El a făcut anunţul pe

15

Ecourineaşteptate, aproape intempestiv, pe 4 august 1890, înainte de a efectua un număr suficient de teste. În realitate, tratamentul său, numit tuberculină, s-a dovedit a fi mai rău decât boala însăşi.

„Anunţul lui Koch că a descoperit un remediu pentru tuberculoză”, scrie Victor Robinson, „a încălzit pieptul Mamei Pământ de o speranţă neobişnuită şi pretutindeni copiii ei îndureraţi şi-au întins mâinile pentru a primi fiolele aducătoare de sănătate”. În consecinţă, mii de bolnavi de tuberculoză au asaltat Berlinul spre a obţine tuberculina, care le-a adus moartea multora dintre ei. Raportul lui Koch asupra tratamentului său, prezentat în urma acestei situaţii, cuprindea formulări vagi şi neconforme cu realitatea. Deşi a rămas o personalitate incontestabilă în domeniul cercetării medicale, curând a părăsit Berlinul pentru un concediu îndelungat. Acest dezastru medical a avut totuşi şi o consecinţă pozitivă, atunci când s-a înţeles că „tratamentul” lui Koch putea fi folosit ca test pentru diagnosticarea bolii. Bacteriile atenuate au devenit baza pentru aşa-numitul test al „petei” pe care şcolarii din Statele Unite îl fac şi astăzi.

Ultima parte a vieţii lui Koch este concludentă pentru stima de care s-a bucurat şi pentru marea sa influenţă. În 1891 a fost numit director al Institutului de boli infecţioase din Berlin, unde a rămas până la pensionarea sa, în 1904. În 1905 i s-a decernat Premiul Nobel pentru realizările sale în studiul tuberculozei. Totodată, Koch a fost promotorul cercetărilor asupra numeroaselor boli infecţioase care constituiau factorul major al morţii premature la sfârşitul secolului al XIX – lea. Koch a studiat holera, malaria, dizenteria, tifosul, ciuma bubonică şi numeroase boli ale vitelor, inclusiv pesta bovină şi febra de Texas.

Koch a continuat să lucreze pină pe 7 aprilie 1910, când s-a îmbolnăvit şi a fost dus pentru îngrijiri la staţiunea balneoclimaterică Baden – Baden. Acolo a murit la 27 mai 1910.

BIBLIOGRAFIE1. John Sommons – 100 cei mai mari savanti ai lumii – Editura Lider – cartea pentru toti.

Prof. Paula Dobroiu

140 de ani de la apariţia dinamitei

Alfred Nobel s-a născut la Stockholm pe 21 octombrie 1833. Immanuel Nobel, tatăl său, a fost inginer de profesie confruntându-se frecvent cu aruncarea în aer a blocurilor de piatră pentru a construi poduri şi clădiri în Stockholm. Chiar în anul naşterii lui Alfred tatăl dă faliment şi pleacă în Rusia pentru a porni o nouă afacere. In anul 1842 Immanuel Nobel îşi permite să aducă familia în St. Petersburg. Aici fii săi sunt instruiţi în ştiintele naturii, limbi străine şi literatură. La 17 ani Alfred vorbea fluent suedeza, rusa , franceza engleza şi germana. Era atras de fizică şi chimie. La Paris are şansa să lucreze într-un laborator de chimie, unde întâlneşte chimistul suedez Ascanio Sobrero care cu 3 ani mai devreme inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic şi de instabil.

Alfred Nobel era interesat de posibilitatea folosirii ei în construcţii şi începe să lucreze la elaborarea unor metode de controlare a exploziei nitroglicerinei. Tatăl său dă faliment şi îsi ia fii Alfred şi Emil şi se întoarce în Stockholm. In oraşul natal Alfred îşi continuă cercetările însă acestea au urmări tragice determinând moartea fratelui său în anul 1864. Autorităţile îi interzic experimentele în interiorul oraşului , acesta mutându-se pe un vas. Alfred amesteca nitroglicerina cu cuarţ formându-se o pastă care poate fi modelată în diferite forme şi dimensiuni. In 1867 îşi brevetează invenţia sub denumirea de DINAMITĂ. Alfred Nobel a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Germania începe să exporte produsele în alte ţări ale Europei şi chiar în America şi Australia .Apoi şi-a deschis laboratoare şi fabrici în peste 20 de ţări. Pana la moartea sa a brevetat peste 355 invenţii printre care: cauciucul sintetic, pielea artificiala şi mătasea sintetica .

Celibatar , mizantrop, dar generos inventatorul dinamitei a murit în 1896 fără să aibă moştenitori lăsând în urma sa indicaţii cu privire la gestionarea averii sale. Astfel el a fixat 5 domenii la care sa fie acordate premiile care îi poartă numele: medicina, fizica, literatura, chimia şi pacea. Testamentul sau redactat la Paris cu un an înaintea morţii, dispune ca premiile sa fie repartizate astfel: ,, o parte celui care a făcut descoperirea sau invenţia cea mai importanta în domeniul fizicii, alta celui care a făcut descoperirea sau a înregistrat progresul cel mai remarcabil în chimie, alta celui care a făcut descoperirea cea mai importanta în domeniul fiziologiei sau medicinei, alta celui care a produs în domeniul literar lucrarea cea mai remarcabila de o tendinţă idealista si o alta parte celui care a acţionat cel mai bine sau mai vizibil pentru fraternitatea

16

Ecouripopoarelor, abolirea sau reducerea numărului armelor permanente, ca şi pentru organizarea şi difuzarea congreselor de pace.”

Bibliografie : Revista Evrika nr. 4 , aprilie 2001

Prof. Violeta Achimescu

Lecţia de Internet Tendinţe ale internetului de mâine

  Noile tehnologii vã vor permite sã interacţionaţi cu calculatoarele aproape la fel cum o faceţi cu o altã persoanã, fãcând mult mai natural lucrul la calculator. Când spunem "calculatoarele vor deveni mai umane", nu ne gândim cã ele vor deveni brusc la fel de mobile sau inteligente precum Data, androidul din serialul Star Trek. De fapt, înţelegem prin aceasta cã vor avea atribute umane, cum ar fi posibilitatea de a reacţiona la vorbire sau la instrucţiunile scrise şi de a rãspunde cât mai natural. Rezultatul: o interfaţã utilizator care va pãrea mult mai umanã chiar dacã programul respectiv nu foloseşte "inteligenţa artificialã". Consecinţa dorinţei normale de a face o interfaţã umanã, este aceea de a-i conferi acesteia un pic de personalitate. Fãcutã prost, ea poate însemna o interfaţã arãtoasã dar inutilã. Realizatã corect, ea poate contribui la folosirea cu mai multã uşurinţã a calculatoarelor şi a Internetului. REŢELELE VOR FI OMNIPREZENTE 

În viitor, conexiunile rapide în reţea şi Internetul se vor standardiza afectând tot ceea ce faceţi.

Reţelele vor fi prezente pretutindeni fãrã sã fie vizibile. Vor fi reţele cablate incredibil de rapide, acasã şi la lucru, iar serviciile de înaltã vitezã ne vor conecta oriunde am fi. Noutãţile începutului de mileniu privesc modul în care aceste reţele omniprezente vã vor influenţa activitatea şi calitatea vieţii. Beneficiile de a fi conectat universal sunt un comerţ mult mai eficient şi o viaţã mai confortabilã. Automobilul oferã un excelent exemplu. industria automobilelor desfãşoarã cea mai mare reţea virtualã particularã mondialã, un numãr în creştere având loc pe Internet.WEB-ul VA FI MAI DEŞTEPT

Internetul este o imensã magazie de informaţii dar web-ul va fi în curând în stare sã anticipeze şi sã livreze informaţia precisã de care aveţi nevoie. Web-ul de astãzi este destul de modest. Lucrul acesta nu este surprinzãtor dacã ne gândim cã a fost proiectat sã afişeze text şi graficã pe orice calculator. În urmãtorii ani aceastã reţea are sã se schimbe radical. Se va trece de la html la xml. Pentru ca web-ul sã vã dea informaţia cerutã, siturile trebuie sã înţeleagã conţinutul altor situri. În prezent, XML este tehnologia care realizeazã acest deziderat. HTML oferã limbajul de definire a modului de aşezare a textului şi graficii într-o paginã. XML, pe de altã parte, nu este un limbaj de prezentare ci o cale de a descrie datele. Acesta va permite nu numai o cãutare mai precisã ci şi o distribuire a informaţiilor mult mai eficientã. Pe scurt web-ul a fost construit în HTML şi se reconstruieşte acum în XML. Ca şi HTML, XML se dezvoltã din SGML. De reţinut este faptul cã XML a fost deja propus sã fie baza tag-urilor standard din sectoarele tranzacţiilor financiare, graficã vectorilalã şi multimedia. Aceste tag-uri conferã o cãutare mai bunã a documentelor deoarece conţin descrierea lor. ECONOMIA VA FI PE INTERNET

Economia viitorului va fi mai globalã, electronicã şi se va baza pe Internet. În ziua de azi, jocul de bursã online gestioneazã în mod curent 400 de miliarde de dolari şi operaţiunile bancare aferente. Internetul se dovedeşte a fi atât de plin de succes copiind şi îmbunãtãţind  modul de cumpãrare şi cãile de a face afaceri, încât în curând, mai repede decât orice previziune a oricãrui expert, economia pe Internet va reprezenta cea mai mare parte a infrastructurii economiei globale. Cea mai importantã schimbare este cã tu, clientul, vei avea acces la mult mai multã informaţie despre bunuri şi servicii decât ţi-ai imaginat vreodatã. Accesul în timp real la informaţia despre preţuri conduce la o mai mare eficienţã a pieţelor, preţul reflectând mai bine cererea. Dacã Internetul este bun la ceva, este bun pentru organizarea bazelor de date şi distribuţia informaţiei. DISTRACŢIA VA FI VIRTUALĂ

17

EcouriPersonajele digitale devin mai pline de viaţã, atrãgându-vã mai mult spre jocuri şi filme decât

atunci când erau bidimensionale. Internetul   oferã deja posibilitãţi nelimitate de distracţie. Datoritã ultimelor tehnologii, se pot urmãri filme în timp real iar cu timpul, calitatea acestora va creşte considerabil. O mare amploare a luat-o deja fenomenul MP3. Artiştii ale cãror filme nu vãd sãlile de spectacol pot folosi Internetul ca mediu de distribuţie. Filmele vor deveni chiar interactive, dumneavoastrã având posibilitatea de a decide cursul acţiunii la un moment dat doar apãsând un buton de maus sau o tastã. Cuvânt, imagine şi sunet, într-un cuvânt: SPECTACOL. Astfel are sã fie Internetul în câţiva ani. IDENTITATEA VA FI DIGITALĂ

Cum lumea devine din ce în ce mai digitalã, aşa vom fi şi noi, impunându-ne sã restricţionãm şi sã controlãm informaţiile personale în spaţiul virtual.

   Tu Digitalul Biometrica poate mãsura caracteristicile voastre unice precum amprentele. 1. Atributele individuale ale feţei voastre sunt mãsurate şi în relaţie una cu alta dau un model

matematic complex digitizat. 2. Fiecare iris sau retinã au motive unice ce pot fi citite ca un cod de bare. 3. Un cuvânt spus poate fi verificat prin telefon cu o înregistrare digitalã pentru accesul la o

bazã de date. 4. Geometria mâinii, schema vaselor de sânge ale braţului şi harta porilor voştri pot fi folosite ca

identificare unicã. 5. Chiar gemenii identici au amprente diferite, dar şi forma pumnului este unicã.

Prof. Rodica Enache, Prof. Lucsiţa Elena Mănescu

Securitatea datelor

Securitatea datelor este un concept legat, de obicei, de reţelele de calculatoare şi de Internet şi are trei aspecte distincte:

protecţia datelor, autentificarea datelor identificarea utilizatorilor.

Criptarea mesajelor este folosită ca mijloc de protecţie împotriva accesului neautorizat la date, dar şi pentru a determina situaţiile în care acest acces a avut loc. Modelul clasic de criptare presupune transformarea unui text sursa ("plain text") printr-o funcţie dependentă de o cheie ("key"), transformare în urma careia rezultă textul cifrat ("ciphertext"). Înainte de apariţia reţelelor de calculatoare, acesta era transmis printr-un curier sau prin radio. În cazul interceptării mesajelor cifrate, ele nu puteau fi decodificate prea uşor în absenţa cheii de criptare. Uneori, "intruşii" puteau nu numai să asculte canalele de comunicatie (intruşi pasivi), ci şi să înregistreze mesajele şi să le retransmită mai târziu, să introducă propriile mesaje sau să modifice mesajele legitime înainte ca ele să ajungă la receptor (intrus activ).

Dezvoltarea tehnologică aduce sistemelor de protectie a datelor o noua provocare. Viteza de lucru! Este nevoie de tehnici de viteză mare atât pentru protejarea datelor cât şi pentru accesarea lor. De-a lungul timpului au fost dezvoltate o serie de tehnici, algoritmi, mijloace fizice şi legale de protecţie a informatiei. Epoca modernă a adus în discuţie nu numai concepte de protecţie strictă a datelor ci şi acelea de verificare a integrităţii (pentru a detecta eventuala alterare a datelor) şi autentificare (verificarea sursei datelor dar şi a entităţii - persoana sau program software - care accesează datele).

Cifrurile sunt tehnici de criptare care se aplica asupra unităţilor de text (biţi, caractere, blocuri de caractere), independent de semantica lor sau întelesul lingvistic. Rezultatul este un text cifrat. Prin contrast, codurile criptografice operează asupra unităţilor lingvistice: cuvinte, grupuri de cuvinte, fraze, substituindu-le (înlocuindu-le) cu cuvinte anume, grupuri de litere sau numere numite grupuri de cod. O cheie este un grup de biti, caractere, numere utilizate pentru criptarea / decriptarea unui mesaj. Poate fi, de asemenea şi o carte de coduri utilizată în acelaşi scop, de codificare / decodificare a unui mesaj. In practică este acordată o atenţie deosebită criptării asimetrice, în care o cheie este făcută publică pentru criptarea oricărui mesaj şi trimiterea lui la un destinatar A, în timp ce numai A ştie cheia privată utilizată la decriptarea mesajului.

18

Ecouri La proiectarea unui algoritm de cifrare se doreşte ca spargerea unui cod sa devina cel puţin o

problemă computaţională.

Prof. Ninela Bălăşoiu

Mituri, legende şi credinţe populare

Curcubeul

Curcubeul este unul din cele mai frumoase şi mai spectaculoase fenomene din natură. Nu exista om care să nu fi văzut măcar odată un curcubeu şi să nu fi fost impresionat de coloritul său viu, de mlădiera arcuirii sale. De aceea de-a lungul zbuciumatei istorii a speciei umane, nu de puţine ori el s-a constituit într-o simbolică punte de legătură intre artă si ştiinţa, intre senzorial si raţional.

Întrebându-ne din curiozitate, “când a văzut omul pentru prima dată un curcubeu?” vom fi nevoiţi să patrundem cu imaginaţia şi raţionamentul destul de adânc în istoria şi preistoria umanităţii deoarece nu există suficiente mărturii, scrise sau de altă natură, din care să putem degaja un răspuns clar si precis la această întrebare.

Unul din primele documente scrise de care dispunem “Poemul lui Ghilgameş” (mileniul III i.e.n) este o creaţie epică celebră în care sunt relatate intâmplări fantastice în timpul unui mare potop căruia i-a supravieţuit bunicul lui Ghilgameş. Majoritatea cercetărilor sunt de acord că Noe este numele biblic al bunicului lui Ghilgameş. Această carte nu aminteşte insă de curcubeu. In capitolul 9 al primei cărţi (Facerea) se spune că la încetarea potopului, Creatorul a făcut un legământ cu Noe şi, ca semn al legământului “veşnic” a aşezat curcubeul în nori pentru a-şi reaminti mereu de promisiunea făcuta, că nu va mai fi aşa potop spre pierzarea a toata făptură.

O alta sursă literara istorica referitoare la curcubeu este Iliada lui Homer, scrisă in secolul VIII-VII i.e.n.. Relatând legenda războiului Troian Homer scrie că la un moment dat, fiind rănita de soldatul Diomede, Afrodita a fugit de pe câmpul de luptă în Olimp pe arcele curcubeului, purtată iute ca vantul de zeiţa Iris. La vechii greci, Iris – una din zeiţele elementelor naturii, era un simbol personificat al curcubeului. Ea era considerată o mesageră intre zei şi oameni.

Ţăranii din Grecia antică cinsteau curcubeul, deoarece ei vedeau în manifestările sale, semne ale prosperităţii lor: predominanta culorii roşii semnifica un an bun pentru struguri, verdele dădea indicaţii asupra recoltei de măsline pentru ulei, abundenta albului prognostica o recoltă bogată de grâu.

În China, curcubeul servea ca tălmăcitor în afacerile politicienilor şi in fidelitatea conjugală. În mitologia africană, curcubeul este asemănat cu un şarpe care atacă turmele de animale ale triburilor. Printre europeni, şarpele-curcubeu aspira cu lăcomie apa din lacuri, râuri şi mări, pulverizand-o apoi sub formă de ploaie.

In Australia centrală, aborigenii din tribul Katish credeau că fiul ploii – curcubeul – se aşează cu spatele spre cer şi cu respect filial, îl sprijinea pe tatăl său pentru a nu cădea spre Pământ. De aceea dacă vremea era secetoasă şi ploaia era evident dorită, ei incercau să-l vrăjească prin farmece, pe fiul – curcubeu, pentru ca el să plece şi ploaia să cadă abundent.

La finlandezi şi japonezi se consideră că “spiritul pădurilor” sălăsluieşte prin copaci iar “zeul tunetului” arcaş neintrecut îl căuta pentru a-l provoca la luptă şi pentru a-l provoca la lupta si pentru a-l omorî. In acestă legendă, curcubeul este dâra săgeţilor pe care le aruncă zeul.

In Asia Centrală şi de nord se spune că curcubeul este cămilă mare pe care o călăresc trei persoane: prima persoană bate o tobă (tunetul), a doua persoană flutura o eşarfă (fulgerul), iar a treia persoană trage cămila de căpăstru făcând ca ploaia să curga şiroaie din gura ei.

In Evul mediu, la popoarele germanice a apărut o concepţie interesantă, conform căreia, cu 40 de ani înainte de sfârşitul lumii, pe cer nu se va mai arăta nici un curcubeu.Această credinţă, insufla oamenilor optimism şi o mare încredere în viitor, căci observarea unui curcubeu însemna ca înca cel puţin 40 de ani de viaţă sigură.

19

EcouriMultă lume credea că, dacă la naşterea unui copil, apare un curcubeu pe cer, aceasta este o

circumstanţa favorabilă: se zice că din acel copil va creşte “un om însemnat”. La români în limbaj popular, pentru curcubeu întâlnim urmatoarele denumiri: cearcăn, cununa cerului, brâul cerului, brâul lui D-zeu, brâul popii, brâul Maicii Domnului, brâul Cosânzenii etc..

De fapt în orice epocă, mitul şi ştiinţa au existat în paralel, omul desprinzându-se treptat de mit şi îmbrăţişând din ce în ce mai afectuos şi mai consistent rezultatele pe care le-a oferit ştiinţa, gândirea raţională.

Prof. Elena Brucă

Revoluţia vestimentară

Secolul al XIX-lea a reprezentat categoric un secol al schimbării. S-a modificat harta Europei după revoluţiile din 1848, s-au schimbat tehnologiile, au avut loc mutaţii socio-economice în urma generalizării revoluţiei industriale. Nu aceste schimbări vor fi urmărite în cadrul acestui articol, ci o revoluţie la fel de importantă, cu efecte care continuă şi azi, cu implicaţii sociale şi culturale esenţiale; crearea pantalonilor din denim sau a blugilor. Loeb Strauss, supranumit Levi, un evreu emigrat în 1845 din Europa în New York, a stat la baza revoluţiei vestimentare.La mijlocul secolului al XIX-lea, a început în America ceea ce a rămas în istorie sub numele de Goana după aur. Realizând profitul pe care îl putea obţine, Levi părăseşte N.Y. plecând la San Francisco. El nu dorea neapărat să devină un căutător, ci mai mult un furnizor de materiale pentru mineri. În colaborare cu fraţii Strauss, a deschis aici primul magazin . În acest magazine, el a adus şi un material foarte rezistent pe care dorea să îl vândă pentru confecţionarea de corturi şi coviltire. Acest material era bleu de genes, material dur din care erau confecţionate velele navelor sau era acoperită marfa în Genova. La sugestia unui căutător, creează primii pantaloni din acest material. Considerat părintele blugilor , Levi prelua un material folosit anterior deceniului 8 al sec. al XIX-lea. Încă din sec. al XVIII-lea, muncitorii negri de pe plantaţiile de bumbac din sudul coloniilor americane purtau pantaloni din acest material. Giuseppe Garibaldi, în lupta de la Marsala, purta o pereche de pantaloni fabricaţi din acest material, blugii reprezentau uniforma marinarilor genovezi. Ceea ce îi justifică paternitatea lui Levy asupra acestui articol vestimentar este înlocuirea pânzei genoveze cu un material din bumbac mai moale adus din Franţa „serge de Nimes” de aici numele materialului din care sunt produşi pantalonii,

20

Ecouridenim. Din 1873 blugilor lui , Strauss le adaugă buzunare, însă căutătorii se plângeau că acestea se desfac prea uşor. A fost nevoie de o nouă idée, patentată de Levi şi de croitorul din Nevada, David Jacobs, buzunarele fiind prinse la colţuri cu capse din cupru. În 1886 este realizată emblema Levi’s, formată din doi cai care trag în părţi diferite de o pereche de blugi. În 1938, pe produsele Levi’s, a fost adăugată o bucată de material roşu pe buzunarul stâng, ca semn distinctiv al mărcii. Materialul de blugi a fost iniţial albastru, fiind vopsit cu substanţă obţinută din plante. După încheierea febrei aurului, blugii căpătaseră deja o anumită popularitate. La începutul secolului al XX-lea, ei făceau parte din uniforma lucrătorilor în construcţia de căi ferate.

În perioada interbelică, cinematografele devin tot mai populare şi mai populate. Ca gen cinematografic, filmele western erau preferate în majoritate. De la cowboys, care erau personaje principale si care purtau blugi, s-a ajuns ca acest tip de material sa fie purtat către vârful piramidei vestimentare. Al doilea Razboi Mondial a adus blugii pe tot globul, ei fiind purtaţi în timpul liber de către soldaţii americani cantonaţi în diverse părţi ale globului.

După război, prin “mondializarea” portului blugilor, au apărut concurenţii firmei Levi’s, adică Wrangler şi Lee. Aceasta din urmă introduce pe piaţă primii blugi prespălaţi. Anii ’50 popularizează şi mai mult blugii. Actori precum James Dean, Marlon Brandon şi regele Rock’n roll-ului, Elvis, apar pe ecrane în blugi. Tinerii purtau tot mai mult blugi, ca semn al nonconformismului vestimentar. Reacţia conservatorilor vestimentari nu întârzie; şcolile, restaurantele, cinematografele refuză să mai accepte persoane îmbrăcate în denim. Din deceniul şapte al secolului trecut, blugii au devenit o uniformă pentru tânăra generaţie. Anii 60-70 au reprezentat, în America şi în vestul Europei, anii hippy. Blugii pictaţi erau un element definitoriu al hipioţilor, la fel cum erau iile viu colorate sau dubiţele VW. De-a lungul anilor 70, blugii sunt tot mai acceptaţi, chiar şi de persoane respectabile, pentru că aceştia reprezentau tinereţea, şi cu toţii dorim să rămânem tineri. Primul designer cunoscut, care si-a scos pe piaţă propria marcă de blugi, a fost Calvin Klein în 1970. Toţi ceilalţi, desigur, l-au urmat. Dar în tot acest timp, în ţara noastră, istoria blugilor este strâns legată de realităţile social-politice. Procurarea acestui articol de îmbrăcăminte seamănă cu un roman de aventuri. În anii 60-70, amatorii acestor pantaloni erau chemaţi la secţiile de poliţie, unde erau anchetaţi, deoarece blugii erau simbolul capitalismului decadent. În anii 80, intrarea în posesie a unor astfel de lucruri era un vis al multor admiratori; copiii, ai căror părinţi le cumpărau blugi, se considerau din familii înstărite. Blugii au încetat demult să mai fie o ţinută sport. În plus, au devenit apanajul tuturor locuitorilor planetei, de la tineri la maturi, de la sărmani la bogătaşi. Şi nu sunt semne că vor ieşi din modă. Tendinţele modei contemporane dictează purtarea celebrilor pantaloni din denim la orice ţinută. În ultima vreme, cu precădere la toalete de seară. Tocurile înalte, micile inserţii de paiete sau sclipici fac din blugii de toată ziua o elegantă ţinută de seară. Trecuţi peste zeci şi zeci de ani, peste două războaie mondiale şi unul rece, blugii şi revoluţia acestora îşi lasă amprenta şi în zilele noastre, când devine uniforma de zi cu zi, articolul vestimentar purtat de nou-născuţi, copii, adolescenţi şi de către toţi ceilalţi, până la bătrânii care poartă discuţii savante în parcurile oraşelor.

Prof. Dan Zamfir

III. Atitudini-Sondaj de opinie -

Vocea ta la zeci de difuzoare

E mai plăcută pauza? E prea multă gălăgie ? Nu te mai poţi relaxa? O fi bine? O fi rău? Nu pot eu să răspund la toate aceste întrebări? Pot, însă, să spun că este altceva în Liceul Pedagogic “Ştefan Odobleja”. Este altceva de când s-a început implementarea Proiectului pentru estetica pauzelor şcolare, adică din 17 septembrie 2007. Pentru ca toate acestea să poată deveni realitate, a fost nevoie de o echipă care să realizeze acest proiect, formată din domnul Ion Pârvuţ, doamna Laura Butaru, reprezentând direcţiunea liceului, de domnul Petre Iovescu, cel care conduce departamentul de proiecte al liceului şi nu în ultimul rând de Alin Tomoescu, expert în educatie UJIP - ISJ Mehedinti.

Sunt sigur că v-aţi întrebat cu toţii, în prima zi, ce este cu atâtea difuzoare în şcoală, până când, unora dintre voi, le –a venit în minte ideea care s-a tot vehiculat de câţiva ani buni încoace: un radio al liceului. Într-adevăr, pentru ca voi să vă simţiţi mai mândri pe zi ce trece de faptul că sunteţi în acest liceu, cei de dincolo de uşa cancelariei s-au gândit să vă ofere un cadou, iar cum asta nu era destul, aţi fost lăsaţi voi să vă faceţi propriul program, să gândiţi liber, să vă bucuraţi sau să protestaţi într-un stil aparte, v-au lăsat spiritul liber.

Au fost selecţii şi preselecţii, au fost idei şi idealuri puse pe hârtie, argumente muzicale şi de nu ştiu ce altă natură, până ce 12 dintre voi au fost aleşi să muncească, să se distreze, să vă facă vouă pauzele

21

Ecourimai frumoase. Pentru asta, s-au antrenat cu profesioniştii, au fost filmaţi de posturile tv locale, difuzaţi în eter, iar liceul nostru a început să capete o imagine tot mai bună.

Aveţi cu toţii întrebări legate de acest post, de genul: Cum a început totul pentru elevii radio?

Totul a început cu un anunţ, a urmat o foaie de hârtie, mi-am aşezat pe acea foaie tot ceea ce eu credeam că-mi va fi de folos pentru a fi selectată. (Irina cls. a X a A);

Cum priveau ei un realizator radio înainte?…o voce prietenoasă şi impunătoare ce încerca să ne transmită o stare de bunădispoziţie şi de optimism, prin melodii prin comentarii, încercând să înlăture monotonul vieţii cotidiene. (Isabela cls. a XI a G);

Cum te simţi înainte să intrii în direct?Imagineaza-ţi că, înainte de a face un anunţ, de a prezenta o ştire sau de a face un comentariu, îţi tremură mâna pe microfon, inima îţi bate atât de tare, de ajungi să o auzi, în schimb, vocea şi buna dispoziţie nu trebuie să îţi dispară.(Denisa cls. a X a F);

Ce simt aceşti elevi atunci când, în timpul pauzelor, sunt în clasă ?Radioul este bun pentru a ne relaxa, după o oră obositoare , ascultând o muzică plăcută. (Deea cls. a X a F);

Ce cred ei că reprezintă munca lor pentru imaginea Liceului? “Radio Ecouri” a ridicat standardele şcolii noastre , aceasta devenind pe zi ce trece o şcoală european ;însă mai este mult de mers pe acest drum nu tocmai uşor. (Andreea cls. a XI a G);Un pas înainte pentru liceul nostru.(Andreea cls. a X a F);

Care este atmosfera în camera 109?…nici muncă fără distracţie, nici distracţie fără muncă! (Betty cls. a X a H);

Deci, ce reprezintă radioul pentru ei?Un radio în şcoală este un mod paşnic de a rupe rigidele bariere dintre elevi şi profesori; generaţiile trecute şi generaţiile actuale, formând un mediu optim pentru dezvoltarea relaţiilor interumane.( Vlad cls. a XII a I);

Şi atunci stau, privesc şi mă intreb: O fi rău? O fi bine? Te mai poţi relaxa? E mai plăcută pauza? E prea multă gălăgie? NU E VOCEA TA LA ZECI DE DIFUZOARE?

-Echipa Radio Ecouri-

Interviu cu Raluca Morjan

Reporter : Să începem cum se obişnuieşte: locul naşterii, anul şi ziua.Raluca Morjan : Oraşul Baia de Aramă, 14 septembrie 1990.Reporter : Cine a descoperit talentul tău în atletism şi în ce împrejurare?R.M. : Talentul meu pentru atletism a fost descoperit de domnul profesor Fota Adrian în

2005. Dumnealui m-a recomandat antrenorului, Tacotă Gheorghe, căruia îi mulţumesc şi pe această cale, oferindu-i întregul prinos de recunoştinţă.

Reporter : Cine se ocupă de antrenamentul tău ? R.M. : La antrenamente, se ocupă de mine domnul Tacotă Gheorghe, un om deosebit,

antrenorul ideal pe care mi l-am dorit. O persoană excepţională, care are grijă de mine, cât şi de ceilalţi colegi de antrenament, oferindu-ne diferite recompense.

Reporter : Ce părere au părinţii tăi despre pasiunea pentru atletism?R.M. : Părinţii m-au susţinut întotdeauna, m-au îndemnat să particip la antrenamente, să nu

abandonez niciodată ceea ce am început. Ei sunt un sprijin important pentru mine în această activitate care îmi cere efort, disciplină sportivă, un consum mare de energie …

Reporter : Vorbeşte-mi despre o împrejurare sportivă frumoasă pe care ai trăit-o, … un concurs …

22

EcouriR.M. : Cea mai frumoasă amintire a mea este cea de la Botoşani. Când am fost să vedem

traseul concursului, am alunecat cu toţii, căzând pe pământul umed, murdărindu-ne, fiindcă seara plouase, iar terenul era umed şi foarte alunecos.

Reporter : Cel mai recent concurs la care ai participat ?R.M. : Cel mai recent concurs la care am participat a fost cel de la Botoşani, care s-a

desfăşurat pe data de 3 noiembrie 2007. Olimpiada Naţională de Atletism, desfăşurată la Botoşani, a avut o mare importanţă pentru mine; am ocupat locul al patrulea la echipe şi locul al nouăsprezecelea la individual. Am avut mari emoţii, dar şi primele satisfacţii.

Reporter : Care este obiectul de învăţământ, din programa şcolii, care îţi place cel mai mult ?R.M. : Obiectul de învăţământ care-mi place cel mai mult este pedagogia, pentru că-mi

trebuie la bacalaureat, pentru că prin ea înţeleg mai bine viitoarea mea profesiune.O înţeleg, îmi trezeşte interes. D-na Butaru Laura îmi trezeşte admiraţie pentru viitoarea mea profesie, prin faptul că este o persoană corectă, are un temperament puternic şi simţul datoriei.

Reporter : Ai prieteni ?R.M. : Da, prietenii de antrenament sportiv.Reporter : Ce apreciezi la ei ? R.M. : Sunt comunicativi, înţelegători, distractivi, prietenoşi prin felul lor de a fi. Reporter : Ce îţi propui pentru anii următori ? R.M. : În viitor, îmi propun să ajung olimpică, să obţin rezultate cât mai bune şi chiar să

iau o medalie la concursurile naţionale. Apoi, evident, să particip la concursuri internaţionale, unde, evident, să obţin o medalie.

A consemnat prof. Nicolae Calomfirescu

Provocarea adoleşcenţei şi iubirea dintre tineri-pseudointerviu-

Această vârstă presupune o perioadă de creştere, de formare, este o vârsta a crizei de identitate, o perioadă de formare care presupune aspecte, precum: conflictul dintre generaţii ( vrem să ne facem înţeleşi de către cei din jur ), mediul social etc...Iată câteva întrebări la care pot răspunde tinerii, mai precis adoleşcenţii :

1. Ce este identitatea ?Identitatea este definită ca sentimentul pe care îl ai faţă de propria persoană sau

conştientizarea trăsăturile personalităţii cuiva. Una din "sarcinile" majore ale adolescentului este să dobândească un sens al identităţii personale şi un sentiment de siguranţă de sine.

2. Care sunt consecinţele acceptării propriei persoane?Te simţi confortabil cu corpul tău, înveţi să iei propriile decizii şi să îţi foloseşti propriul

sistem de judecată, să vorbeşti despre problemele tale, să încerci să îţi dezvolţi propria concepţie despre tine şi propria individualitate. Dificultăţile în formarea unei concepţii despre sine apar în situaţiile în care adolescentul se luptă cu imaginea lui fizică, sexuala şi de persoană independentă .

3. Cum se pot depăşi aceste dificultăţi ?Învăţând din experienţă, dar mai ales cerând sprijin de la cei din jur în momentele de impas

23

Ecouri.Vreau să vă spun că această creştere a noastră nu este cel mai uşor lucru care ne priveşte. Întotdeauna este greu să creşti, fiindcă viaţa aduce cu ea multe cerinţe noi. Adoleşcenţa ne familiarizează cu judecata noastră şi cu sentimentele noastre. 4. Credeţi ca adolescenţii sunt mai capabili de un sentiment profund şi autentic decât oamenii mai in vârstă ?

Eu vă spun că nu sunt, deoarece dragostea autentică are nevoie de o anumită maturitate, lucru ce se întâmplă abia după ce parcurgem anii furtunoşi ai adolescenţei. De fapt, acesta este si motivul pentru care multe căsătorii între adolescenţi sfârşesc prin divorţ, nu la mult timp după luna de miere.

5. Credeţi că oamenii care se iubesc cu adevărat nu se vor certa şi nu vor avea conflicte niciodată ?

Greşim dacă răspundem la această întrebare cu DA, deoarece oamenii pot avea opinii diferite şi nu sunt întotdeauna de acord unul cu celălalt.

6. Credeţi că Dumnezeu alege un partener special pentru fiecare din noi şi apoi ne călăuzeşte unul spre celălalt ?

Nu, deoarece Dumnezeu doar ne-a înzestrat cu capacitatea de a judeca şi se aşteaptă s-o folosim când ne confruntăm cu decizii importante. Alţii cred că prima persoană de care se simt legaţi emoţional este trimisă de Dumnezeu şi se vor îndrepta spre 40 de ani de conflicte , care îi vor măcina. 7. Credeţi că dacă un cuplu iubeşte cu adevărat, dragostea lui va dura întreaga viaţă ?

În primul rând, dragostea trebuie s-o menţii, altfel se va stinge; dragostea trebuie îngrijită, hrănită şi protejată, asemenea unui copil mic.....

Marin Bianca, clasa a XII-a H

IV. Atelier de creaţie: Proză

Creanga sufletului meu

Ne-am născut o dată şi de fiecare dată murim la fel. O moarte lentă ce ne desprinde de altă viaţă. Murim în viaţă doar ca să ne naştem. Chinul meu devine agonie în această lume plină de eroare. În această stare mă găsesc eu şi vreau să scap, aşa cum am scăpat mereu. Mi-e dor de mine, dar şi de aceasta dată am să mai mor o dată. E plăcut, dar în acelaşi timp se simte agonia şi efortul depus pentru a susţine această lume.

Când eşti copil şi eşti dat în leagăn, nu eşti conştient de accidentele care pot avea loc în orice secundă. Inconştient, dar plin de speranţă că vei fi mai sus de cel care te dă, şi mai sus… având impresia că zbori. De fapt nu zbori fizic, dar imaginaţia infantilă duce până la cele mai largi orizonturi. Zâmbeşti şi râzi cu inocenţă. Nimic nu poate fi falsificat ca mai târziu. Ştii de ce? Pentru că, atunci când eşti copil, vezi viaţa la superlativ. Trăieşti fără să fii reţinut de vreo primejdie şi te întrebi de ce. Toţi încearcă să-ţi explice, dar niciunul pe înţelesul tău. Apoi, când devii adult şi ai deja copii, vezi altfel „viaţa din leagăn.” Când îţi vei da copilul în leagăn, vei dori ca acesta să nu cadă şi să fie în siguranţă. Copilul va fi protejat de imaginea fizică a ochilor tăi, de bătăile încordate ale inimii tale şi este la fel de bucuros ca tine, altădată. Ştii de ce? Pentru că el are încredere în iubirea ta, în tine, ca persoană importantă pentru el. O responsabilitate destul de mare şi totuşi cu multe sacrificii şi satisfacţii totodată. Nu vei dori să-ţi laşi copilul singur pentru că ştii că are nevoie de tine. El aşteaptă de la tine să îl iubeşti necondiţionat. El nu vrea bomboanele promise cum nu le doreai nici tu altă dată. Nu vrea jucăriile cele mai scumpe. Vrea doar acea privire caldă pe care i-o poţi oferi doar tu, părintele lui.

24

EcouriAcest vis, pentru unii, este imposibil. Dacă oamenii ar renunţa la ei înşişi, ar realiza că nu trăiesc o

realitate, ci visul omenirii, un vis fără sfârşit, amar, dur, sfâşietor şi cumplit. Nimeni n-a reuşit să-şi ducă visul până la capăt. Majoritatea se sufocă în vis, doar o mică parte rătăcesc prin el, sperând că se vor trezi, că vor putea trăi viaţa pe care doar o visează, dar pleoapele le atârnă din ce în ce mai greu…

Alexandra Piţigoi, clasa a XI-a G

Negurile luminoase ale timpului

Gândul îmi zboară rebel pe aripile diafane ale visului călător, pe corăbii şi pe pământ. Zboară, zboară mereu. Chipul din oglindă mi-e străin.

Nu-mi răspunde la întrebările strigate într-un întuneric de cleştare sparte, ea doar le repetă, la nesfârşit. Acum, numai în lacrima izvorului mă mai pot oglindi; doar el îmi răspunde. Ador să îmi zăresc privirea în apă.

O clipită, şi mă întorc cu mult în urmă: eram copilaş! Închideam ochii cum închid norii câmpia, mă înălţam, mă înălţam în picioare cum se înalţă piramida în nisip şi culegeam trandafirii albi ai vieţii.

În orice spin, îmi vedeam viitorul chinuit. Mă înţepau, dar n-am voit să-i rup...., credeam că-s muguri şi, cândva, îşi vor deschide corola sub razele ocheanului de lună.... . Eram copil....! Aripile, ascuţite până la cer, mă purtau într-un joc de-a Icar, până în ţara de carton şi vată.

Atunci n-am mai suportat să văd fericirea clipelor îngropată în deşertul timpului, şi m-am dus într-un spaţiu nesfârşit, în care bucuram pentru tristeţea mea. Acum, îmi văd viitorul în zare. Deşert. Cât deşert!

Uneori, sufletul îmi este cuprins de o teamă imensă, teamă de necunoscut, teamă de schimbare.Alteori mă compar cu ciclurile naturii. Primăvara renasc şi mă bucur, vara hoinăresc şi cresc, toamna

fac planuri şi socot, iarna cercetez şi reflectez.An de an....Mă simt prinsă în capcana negurilor luminoase ale timpului...

Diaconu Paula - Luiza, clasa a VII-a A

Ce-ar fi?

Era o zi liniştită, cu cerul înalt şi adânc. În nări îi veni un miros cald de sulfină proaspăt cosită şi în suflet i se declanşară amintiri din copilărie. După zile mohorâte, venise această după – amiază liniştită. Copacii cafenii erau plini de muguri şi pământul avea un miros fraged. După un timp, se stârni un vânt de la miazăzi. Cântau în pomii din grădină, aproape de urechea sa, nişte strune în nemărginite chemări. Cu ochii în cadrul albastru al ferestrei, tânărul căzu deodată într-un somn fără vise. Se deşteptă în lumină de lună bătându-i în pleoape. I se părea că dormise o veşnicie. Din parc, veneau fluierături sonore. Se ridică în coate pe aşternut, ascuţindu-şi urechea. Nu se mai auzea nimic; era linişte profundă. Odaia se umplu de un fum luminos, cu mireasmă înţepătoare. Avu o tresărire parcă s-ar fi născut în el o coardă fină, din alţi ani şi din altă vârstă; îşi aminti numele păsării care-i şopti înflorirea primăverii…

Privi pe fereastră şi văzu la stânga, în răsărit, geamă de zori rătăcită în florile grădinii.Uitat demult pe noptieră, un gând sta aşternut pe hârtia albă: Ce-ar fi dacă? În încăperea

înfricoşătoare, ecouri ale răspunsului la întrebări îţi gâdilau subtil auzul, dar nimeni nu se obosea să le asculte. Rămâneau doar întrebările: „Ce –ar fi dacă am avea aripi? Dacă am visa fără să ne trezim? Dacă ar muri speranţa? Ce-ar fi dacă florile ar uita să înflorească? Sau dacă primăvara s-ar rătăci în univers?”

O ultimă întrebare a rămas ascunsă în drumul ei spre infinit: „Ce-ar fi dacă am iubi fără să iscodim misterul?”

Carmen – Alexandra Vasiloiu,clasa a IX –a G

Furtuna

25

Ecouri

Suntem la poalele muntelui Tâmpa. Soarele se topeşte şi curge în stropi arzători pe frunze, pe flori, pe gene. Poate vietăţile s-au ascuns. Moleşită de căldură, de-abia îmi ridic ochii spre cer. Câţiva nori îşi conturează siluetele. O uşoară adiere de vânt îmi mângâie obrazul … Dar ce-i?

Aşa, deodată, cerul devine de plumb şi suliţe de foc brăzdându-l. O bubuitură sparge liniştea. Vântul se înteţeşte, copacii se închină sub biciul năprasnic al lui. Frunzele se risipesc unele pe jos, altele tresar, purtate cu forţă. Ropot de ploaie izbeşte în faţa casei. Stropii, uriaşe lacrimi, fluidizează faţă pământului pe un ritm îngrozitor! Valea geme sub mânia cerească. Este o simfonie unică: avalanşa stropilor de apă acompaniată de vuietul văilor.

Natura este un tablou gigantic cu scene apocaliptice. Verdele-închis, griul şi violetul norilor îmi răvăşesc sufletul. Intru în panică. Să fie sfârşitul lumii?! Doamne, nu acum! Şi mă aude vântul devenind domestic, şi se ruşinează norii, ascunzându-se. E bine.

Pornesc desculţă prin apa umblătoare, năvalnică, ce îmi gâdilă picioarele. Într-un copac alături, o pasăre, scăpată de spasmele urgiei, îşi regăseşte trilul. Plecăm spre furtuni mai cuminţi. Numai copacii, sfâşiaţi de stihii, bătuţi de Dumnezeu, rămân să-şi oblojească crengile holbate spre lume.

Alexandra Daniela Drăghici, clasa a IX-a G

Bogăţia sau sărăcia

Noaptea unei duminici de decembrie. Un băiat pe nume Alexandru, singur la părinţi şi foarte visător, trăia intr-o cămăruţă mica, cu geamurile sparte, pereţii decojiţi. Deşi era foarte sărac, la şcoală era cel mai bun şi totuşi, abia putea merge o dată pe săptămână: drumul era lung, rechizitele scumpe, iar familia lui trăia de pe-o zi pe alta.

Intr-o zi, când se îndrepta spre şcoală, găsi o monedă. În loc să-şi cumpere dulciuri, şi-a luat un caiet. Când a ajuns acasă, se gândi să scrie o poveste unde să-şi poată vedea visele împlinite. Deşi nu ştia cum să înceapă, ştia sigur ce va scrie. Pe primele două pagini va prezenta o casă mare, cu terase imense şi cu o biblioteca cât şcoala. Pe următoarele două pagini, bucătăria cu toate bunătăţile ei: friptură, lapte, fructe, legume si brânză… Apoi, i-ar fi prezentat pe părinţii săi drept oameni distinşi, dar totuşi modeşti. Cu fiecare noapte care trecea, visele lui erau tot mai reale, iar el nici nu-si mai dădea seama că era un băiat foarte sărac. In noaptea de Crăciun, el primise de la părinţii săi o haină neagră şi groasă, pentru a putea merge la şcoală, fără a-i fi teamă că frigul îl va doborî. A doua zi, la şcoală, când era gata să înceapă povestea, îi urmări pe colegii săi mai bogaţi. Fiecare se plângea că, în loc să primească dulciuri si jucării, ei au primit, de Crăciun, haine groase si cărţi cu poveşti. Alexandru, furios, o luă la goană prin zăpadă, plângând si întrebându-se: „- De ce colegii mei nu apreciază iubirea părinţilor? De ce materialismul este mai important pentru ei? De ce?” Ajungând în sfârşit acasă, se închise-n cămăruţa rece si umedă şi se întinse pe salteaua prăfuită. Atunci, fără să ştie cum, şi-a dat seama că săracii se bucură mult mai mult de viată decât bogaţii şi apreciază mult mai mult iubirea celor din jurul lor. În următoarea duminică, după ce trecuse peste o săptămână de întrebări, s-a decis să înceapă povestirea „Oamenii din jurul nostru”, deoarece aşa putea scrie despre realitatea vieţii şi putea compara fericirea lui cu cea a copiilor care, deşi aveau totul, nu zâmbeau recunoscători. La sfârşitul povestirii, Alexandru a scris cu litere mari şi groase: „Banii nu aduc fericirea”

Popa Ioana,Clasa a IX-a B

Fabulă

26

EcouriMunca şi lenea

Într-o zi, de dimineaţă,Asistai la o ceartă.Cine era cu pricina?Era munca si cu lenea.Lenea zice:- Eu-s făloasăCa ţin fetele frumoase,Nu la soare, doar in casă.- Taci, zise munca strigândCă o sa te văd plângând.Tot mai de preţ e munca.Fără a munci, n-ai cu ce trăi!Nu vezi vara, câtu-i anul,Oamenii lucrând prin lanuri?Ei trudesc şi prin grădiniPrin coteţe, la găini!- Hei, zise lenea cam posomorâtăDin cauza ta, toata lumea e urâtăCă ai pus-o la grea muncă.Munca începe-a hohoti:

Ciovică Adelina, clasa a X-a A

- Ha, ha, ha,cine vorbi?... lenea,Ea, Măria Sa,Care n-are ce mânca,Căci îmi sta toată ziua.Hai nu te mai lăuda,Nimeni nu-i de partea ta,Toata lumea te urăşte,Dar, pe mine, mă iubeşte.Eu le dau la toţi de toateTu le pui doar beţe-n roate.Lenea pleacă-ncet…Dar cu munca nu se-apucă,Pentru c-ar avea de furcă!

Morala: Şi, de asta, dragii mei,Cele două, împreună,Nu fac o echipa buna!

27

Scrisoare către Laura

Offfff, începe din nou şcoala!... Mă îndrept către şcoală cu mai puţine emoţii decât în alti ani fiindcă ştiu că nu mă aşteaptă nimic nou: aceiaşi colegi, aceiaşi profesori, aceiaşi festivitate obositoare... Şi totuşi,nu pot fi indiferentă la privirea de smarald a doamnei diriginte, care ne întâmpină zâmbitoare şi iubitoare pentru a ne conduce spre noi aventuri...

Clasa ne aşteaptă imaculată, cu mobilier modern şi cu un nou prieten de recreaţii, care ne binedispune.Radioul a fost un proiect care a prins viaţă şi acum răsună din perete, anunţând ceea ce cu toţii aşteptăm: pauzele...

Acestea sunt lucruri care ne plac tuturor, dar cum suntem adolescenţi şi încercăm să ne formăm un caracter, sunt lucruri care nu ne plac la şcoală şi eu voi da glas gândurilor tuturor colegilor mei, care poate nu au curajul să le spună tare şi clar, în scrisoarea asta pentru tine:primul lucru ar fi orele puse prea de dimineaţă, când toată vacanţa am stat în pat până târziu şi ne este greu să ne trezim la 6 pentru a merge la şcoală.

De ce nu pot orele să înceapă la 9 sau la 10??!!Ar fi mult mai comod pentru toţi. De asemenea, cărţile....pffff....prea multe şi prea grele, pe care trebuie să le cărăm în cap şi în ghiozdan. Mi-ar plăcea să nu am teme şi să las unele cărţi la şcoală, în dulapuri personalizate, aşa cum o fac mai toţi elevii din şcolile altor ţări(Legea minimului efort pentru a fi mai relaxaţi la şcoală).

Cred, totuşi, că orele în aer liber ar fi mai antrenante şi mai plăcute.Ar trebui, cel puţin o dată la două săptămâni, să facem o oră după alte tipare.

Un alt subiect dureros:tezele unice! Imediata lor apropiere mă face să mă gândesc că acesta este ultimul an pe care îl petrec alături de colegii mei şi că o banală foaie de hârtie va rupe prietenii şi va destrăma clase. Dar nu am uitat ce m-ai învăţat tu, să lupt până în ultima clipă pentru ceea ce imi doresc...

P.S. Nu mă cenzura,fiindcă tu m-ai învăţat să gândesc liber şi să spun mereu ceea ce am de spus!

Lavinia

Écris-moi

Écris-moi une autre histoireEmmène-moi quelque partJe garde les yeux ouverts

Je n`arrive plus à comprendre ni à aimer mon universJe me méfie de tous ceux qui m`entourent, m`empoisonnent mon air

… eh, eh, il faut que tu m`aidesÉcris-moi une autre histoire

T`es le seul à me comprendreEmmène-moi quelque part

Je me laisserai surprendre…Le pardon a ses limites, je dirai à mon cœur d`être méfiantEmmène-moi vite pour que je respire mieux qu`avant…

Emmène-moi, rêver, aide-moi à oublier

Dosanu Romina, clasa a XI-a G

Poezie Zâmbet de copil

Cu surâsul tău curat,in roua dimineţii,Spui bună dimineaţa zorilor şi vieţii.Îşi scutură salcâmul podoaba-i parfumatăLa zâmbetul tău inocent-copilărie, iată!

Surâsul tău candid aduce primăvară,Şi ciocârlia cânta cu bucurie-afară.Mângâierea ta gingaşă, în lăsatul serii,Încălzeşte-inimi zdrobite din cauza durerii.

Vă rog să nu distrugeţi surâsul de copil,Ce e ca primăvara in luna lui april.Lăsaţi-l să cunoască mereu doar tihna păcii,Să zboare lin spre soare, în trilurile vieţii.

Milosovici Larisa cls.a X-a A

Lumea sufletului meu

O noapte înstelată se lasă peste sate,Când fluiere-adormite îngâna doine moarteNici vântul nu se-aude din aripi greu bătând,Dar florile pălite se scutură pe rând.

Privesc de la fereastră cărarea neumblată.Tăcând, ascult salcâmii ce vor o alta soartăSi simt fiorul rece cum bântuie tot trupul,Născut din amintirea ce ne-a furat-o timpul.

E târziu şi miezul nopţii s-a grăbit să batăSingură, aştept să treacă clipa cea întunecatăŞi mă rog la o icoană aşezată lângă foc Să-mi aline suferinţa cu o boabă de noroc

Ecoul unor şoapte stinse şi lacrimile ce-am vărsatLe-am adunat într-un potir de crin, dar s-au uscat;Pământul pe care-am călcat si ploile ce m-au udat,Le-am rupt din locul lor firesc, cu vise le-am amestecat.

Şi rătăcind pe drumuri arse mă gândeamSă strâng cuvinte fără de-nţeles, iar când le-aveam,Mi-as fi sculptat o lume cu demoni ori cu zâneTărâm făcut din umbre sau din rugăciune.

O negura opacă mi-a inundat privireaSi am uitat ce-nseamnă iubirea, fericirea;Doar florile rupestre crescute in nisipMi-au colorat coşmarul de vreme prăfuit.

Pădurea ce s-a vestejit, plângându-şi tinereţeaSi luna ce-şi acoperă cu nori de fum tristeţeaŞi aştrii ce se sting încet, uitaţi de Dumnezeu,Sunt tot ce am, sunt lumea sufletului meu

Pădurea ce s-a vestejit, plângându-şi tinereţeaSi luna ce-şi acoperă cu nori de fum tristeţeaŞi aştrii ce se sting încet, uitaţi de Dumnezeu,Sunt tot ce am, sunt lumea sufletului meu.

Marciu Andreea, clasa a lX - a B

Toamna

Schimbate-s parcă toate-n lume,Nici zilele nu le mai ştiu!Dar ce-a fost ieri, ce-i azi ori mâine ?E toamnă şi-i deja târziu!

E frig, şi-n sufletu-mi pustiu,Nimic parcă nu arde!Doar amintiri mai trec târziu Când somnu-n ochi îmi bate.

Şi simt că-s dusă, ori nu-s eu!Ori toamna e de vinăŞi totu-mi pare aşa de greu!Că nu mai am odihnă.

Iubire n-am şi nimic bun,Doar cuget în tăcere. De s-ar schimba ceva acum !Deşartă mângâiere.

Pe cer doar nori de plumb rămân, Ce mică-i zarea cu tonuri fumurii !Şi plânge cerul ca un om nebun !Şi plâng şi eu şi … De ce m-aş opri !?

Şi totuşi – Lumina!

Şi ce-ar fi, dacă n-aş mai fi ?Ce ! frunzele din pom n-o să mai cadă ?Cu-n om mai puţin printre cei vii !Ori apa-n piatră n-are să mai roadă ?Ori soarele n-ar răsări ?Ori stele-n cer nu ar mai fi ?Sau florile n-ar înflori ?Sunt doar iluzii, doar deşertăciuni !In astă lume plină de minuni,Cu oameni buni şi oameni răi,Copii flămânzi, desculţi şi goi,Cu gânduri, vise spulberate, Cu luptă, viaţă şi cu moarte, Cu dor, cu lacrimi, cu amar,Cu dragoste fără hotar, Cu flori albastre pe câmpii, Cu jocul gingaş de copii. Cu rost sunt toate pe pământ ?Sau doar amestecate sunt ?Cu cântec, zâmbet şi plăcere,Cu ură, jale şi durere,Cu tunet, ploaie şi furtună, Cu soare-n zi şi-n noapte lună !Si câte-s oare pe pământ ?Şi toate, chiar de n-aş fi, SUNT !Si nu se vor schimba nicicând !Cât e LUMINĂ pe pământ !

Elena Ghimiş, clasa a IX-a G

Te ador, frumoasă floare ! Orhidee de ai fi,Ape eu ţi-aş dărui,Ape dulci, mereu bogate, În săruturi fermecate,Pretutindeni luminate, De parfum înconjurate.Pentru mine dragă eşti,Precum zâna din poveşti,Pură şi fermecătoare …Te ador, frumoasă floare!

Popescu Adrian Alin, clasa a X-a D

Focul din inimă

Se simtea străină,Şi asta simţea şi el,O ploaie se abătuseAsupra focului din inimă.

Căci prea multe zile au trecutDe când nu s-a mai spusO vorbă de alint,O mângâiere tandră.

Acum vor încercaSă aprindă focul,Ca să simtă pulsulCum le vibrează-n suflet.

Ioana Giorgiana,clasa a XII a H

Visul…

Nu vreau să simt cumSufletu-mi tresare-n rime grele,Cum cerul se-nspăimântăDe gândurile mele.

Trec, netezindu-şi fruntea,Fiori uşori ai nopţii.Să imi urmez destinul?Să mă supun eu sorţii?

Azi scriu cuvinte grele,Îmi scriu nemulţumirea.Nu pot a mă supune,Revolta-mi este firea.

Eu nu ascult destinul,La vise nu cedez.Nu-mi poate spune nimeniCe cale să urmez!...

Mădălina Epuran, clasa a VII-a A

Mama

În noaptea receFrunzele cad la geam.Aud şi mă-nspăimânt usor,Mi-e teamă, frig,Şi sunt atât de mic !Te strig, te chem,Tu pleci…Şi iar te chem…Singur în noapteMă trezesc…A fost un visÎn mâna ta, E mâna mea,Tu eşti aici, mamico,M-alinţi şi mă săruţi mereuC-n fiecare zi,Surâzi şi mă întrebi:Ce ai visat, copilul meu?

Gutuleanu Ionut Ovidiu,clasa a XI-a E

Mihai Eminescu

Răsărit-a ca-n poveştiDin neamul lui Escu,Originar din Ipoteşti,Mihai Eminescu.

Şi era mândru-ntre româniŞi codrului frateColindând cu cerbii bruniIerburile înalte

Iubiri în taină, nostalgiiPrin inimi ne străbatDe ce-ai plecat? Când o să vii?Căci cornu-ţi ne-a chemat!

Am plâns de dor, ne-am închinat,În Ceruri să fii teafărŞi tot de dor, te-am botezatAl stelelor luceafăr

Căci nu-i pe românesc pământ,În neamul lui Escu,Să nu iubească-un nume sfânt, Mihai Eminescu .

Alexandra Daniela Dumitru,

clasa a VII – a A

Rugă

Ce vară fierbinte!Ce vară seacă!Nu-i iarbă, nu-i nor,E numai pârjol.Şi plânge pădurea Că frunza-i se trece aiureaFără de vreme e umbră, că-n razele urii,Soarele sălbatic ucide verdele naturii.La Cerna, în munte cu piatră seacă,Vulturii beau sângele animalelor care n-au mai găsit apă.Piciorul s-afundă în pământul care crapă.De câteva luniFăcu Dumnezeu văgăuniPe vale, pe uliţi, pe dealŞi-n fântână Uscat e nămolul de-o lună.Şoprul în ogradă E bântuit de sfadă.De-atâta dogoare, Zac vite flămânde şi pasărea moare.Ne iartă, Doamne, ajunge atâta prăpăd!De ne mai iubeşti, Şi de mai eşti, Scoate – mă - n ploaie, să te văd.Şi-n seara din urmă,Desculţ, în curtea bunicului meu, Fără lună, fără stele, Îl văzui pe Dumnezeu.

Ramona Cristina Voicu, clasa a VII–a A

Jocul meu

Alerg ca vântul,Vorbesc cu gândul,Mă joc cu Luna,Visez într-una,Când raza de soare mă ia în poală,Dorul mă doare, o dulce boală.Ca o mireasă,Ca o vedere,Argintie năframă peste tăcere.

Aud cuvinte închise în lucruri,Vin să m-alinte De ele mă bucur...Şi-mi spun o poveste niciodată sfârşită,Când noaptea creştePeste noi adormită.

Forăscu Victor-Mihai, clasa a IX-a C

Din lumea celor mici

Rilă

Este vară! O lume măruntă de gâze se vede peste tot, pomii stau drepţi ca nişte făclii aprinse, cerul este albastru, norii albi de vată îşi plimbă corăbiile argintii pe întinderea nemărginită, soarele îşi trimite suliţele pe pământ, întinderea este lucie, iar câmpul de cristal. Foşnetul obosit al unor păsări se aude câteodată peste pădurea înverzită, zumzetul albinelor harnice ne încântă, iar florile înmiresmate ne îmbată cu mirosul lor.Într-o casă de la ţară trăia un bătrân care avea şase iepuraşi. Toţi erau albi ca spuma laptelui, numai unul era negru ca abanosul. Toţi îl dispreţuiau, deorece ziceau că el nu este fratele lor. Într-o zi, se întâmplă la fel. Rilă se ferea să dea ochii cu celialţi pentru că nu-i plăcea să fie batjocorit.Seara veni val-vârtej. Luna se ridicase şi câmpiile se lămureau drepte până cine ştie unde, ca nişte ape liniştite, sub păienjenişul de lumină. Iepurele negru nu putea să doarmă. El se gândea cum să scape şi să fugă departe de gurile rele ale celorlalţi. Dimineaţa veni şi ea repede. Zarea se crapă, lăsând să pătrundă focul zorilor, soarele răsări ca o lumină prietenoasă, negura se risipi curând şi văzduhul se umplu de strălucire. Bătrânul veni la iepuraşi cu nişte crenguţe pe care atârnau funze. Când deschise uşiţa iepurelui negru acesta o zbughi afară şi fugi până când ajunse departe de casă, pe un deal. Apoi , merse încet. Pe-aproape de seară, lui îi veni foame. În faţa lui se întindea o pătură de iarbă ca mătasea. A mâncat până şi-a potolit foamea. Deodată, pe cer se zăriră nişte nori grei şi cenuşii iar ploaia începu să curgă .

- Ce mă fac acum! Dacă ştiam că va ploua nu plecam azi! Dar stai puţin, de acum încolo trebuie să învăţ să mă descurc singur!

După aceea o luă la fugă. Se opri sub un pom mare şi stufos. Acolo s-a adăpostit toată noaptea. Dimineaţa veni pe nesimţite. Iepurele negru se trezi devreme. Se duse să mănânce nişte iarbă fragedă.

- Ce bine mă simt! Deja m-am obişnuit cu mediul acesta de viaţă.Nu apucă bine să vorbească, că auzi o puşcă. Inima îi bătea aşa de tare încât mai avea puţin şi-i sărea

din pieptul lui pufos şi negru. Se ascunse printre nişte ierburi înalte. Ghinionul lui a fost că vânatorul avea cu el şi un câine care-i prinse urma. Deodată simţi că deasupra lui se afla o umbră. Gata! Ştia că-I venise sfârşitul. Aşa a şi fost. Când l-a văzut, vânătorul l-a şi împuşcat. A murit pe loc, dar, înainte de asta, o lacrimă cristalină a cuprins pământul secetos. Rilă nu ar fi vrut să moară aşa, dar nimeni nu ştie dinainte ce se va întâmpla.

Stanciu Georgia, clasa a V-a

BradulAm în curtea casei meleUn copac falnic,măreţ,Veşnic verde,plin de ace,Dacă ştii cum se numeşte,Spune-mi repede,Ghiceşte!Este mândru si semeţ,E puternic şi-ndrăzneţ.Dacă îl atingi,Te-nţeapă,Iar coroana lui frumoasăIarna o iei in casă,O împodobeşti frumosŞi colinde-i cânţi duios.

Cioancă Ramona, clasa a V-a B

V. Impresii de lectură

Cartea sufletului meu

Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade pare a fi scris pentru mine… Încă din primele rânduri m-am regăsit in trăirile si sentimentele protagonistului. Deoarece mă aflu in perioada adolescentei, perioadă a regăsirii de mine însămi,la fel ca şi Mircea, atunci când a scris romanul, mă simt de parcă eu aş fi protagonista întâmplărilor prin care a trecut acesta.

Nu mă simt atipică si nici nu dovedesc asta prin comportamentul sau atitudinea mea, însă, pentru mine, sunt unică. Nimeni nu se asemăna in totalitate cu mine. La fel ca si protagonistul, mă simt uneori prizoniera mie însămi, o închisoare din care scapi cel mai greu. De multe ori remuşcările sunt imposibil de controlat. In momentul acela, mă simt ca şi cum aş fi ultimul om, unul care nu ştie decât să greşească şi să facă totul pe dos.

Nu mă plâng, cum obişnuieşte naratorul atunci când îşi dă seama că este un adolescent obişnuit. Mă simt bine atunci când visez, când evadez din lumea de zi cu zi si mă regăsesc apoi intr-o lume imaginara, lumea mea, aşa cum îmi doresc eu sa fie. Sunt însă momente in care lupt împotriva propriei limite si slăbiciuni si devin lipsită de sensibilităţi

excesive, capabilă să înfrunt problemele care există.Acest roman este o carte a cunoaşterii, a regăsirii de sine, în care eroul îşi descoperă lumea

interioară, parcurgând astfel un drum iniţiatic. Citind-o, am aflat despre mine însămi cum sunt şi câtă nevoie am să mă privesc în oglinda sufletului…

Ţînică Daniela Mihaela,clasa a IX-a B

***Lectura Romanului adolescentului miop mi-a trezit un sentiment foarte straniu, acela al nevoii de

autocunoaştere şi autoanaliză. Pagină după pagină, am reuşit să descopăr prototipul adolescentului chinuit de o vârstă dificilă şi confuză, în care m-am regăsit eu însumi, mai mult sau mai puţin. Nu mă identific cu Mircea, cel pasionat de universul cărţilor, dar stările lui interioare, sentimentale, melancolice şi triste, însingurările şi evadările lui din realitate sunt şi ale mele. Asemenea lui, şi eu lupt să depăşesc aceste bariere psihologice specifice adolescenţei. Uneori reuşesc, alteori nu, astfel rămânând blocat undeva între realitate şi aspiraţie.

Sunt solidar cu protagonistul acestui roman scris de Mircea Eliade, prin nevoia de a rămâne fidel mie însumi, de a nu renunţa la ceea ce simt că mă reprezintă, chiar dacă sunt privit ca un anacronic de colegii mei de generaţie. Valorile mele sunt receptate ca inactuale şi eu însumi par atipic, deseori. Nu mă deranjează prea tare asta, deşi, în răstimpuri, asemenea adolescentului din roman, mă simt stingher printre ceilalţi şi, parcă, aş vrea să le semăn…

Cîlţaru Cristian,clasa a IX-a B

VI. Universul credinţei

Un Dumnezeu in fiecare

De cele mai multe ori in viaţă, lăsăm aparenţele să ne ghideze existenţa şi devenim astfel victime ale propriului nostru destin. De-a lungul vieţii, întâlnim numeroase obstacole care de cele mai multe ori ne destramă sufletul şi ne distrug speranţa. În acele momente, refugiul nostru spiritual rămâne credinţa in Dumnezeu, singura cale de a evada din haosul cotidian, unicul mod de a ne găsi pacea sufletească de care avem atâta nevoie. Prin simpla rugăciune către Divinitate se deschid porţile sufletului si dobândim atunci forţa spirituală de a comunica cu Dumnezeu, de a primi binecuvântarea Sa şi, mai ales, de a ne umple inimile cu bucurie şi lumina interioară. Este remarcabil acest sentiment prin complexitatea şi esenţialitatea sa pentru existenţa noastră, pentru că doar credinţa rămâne ultima şansă de a ne readuce speranţa si optimismul in cele mai cumplite momente ale destinului. Ceea ce cu siguranţa uită unii oameni este imensa iubire pe care Dumnezeu le-o poartă. Ei îşi amintesc faptul că El exista doar când au nevoie de sprijin moral şi de ajutor. Oamenii uită să-I mulţumească pentru tot ceea ce El le-a dăruit şi, mai ales, pentru însăşi viata pe care o trăiesc.

Dumnezeu a creat omul după chipul si asemănarea Lui si a revărsat dragostea si harul Său peste întreaga creaţie divină. Se poate afirma faptul că în fiecare dintre noi stăruieşte o fărâmă de divinitate. Trebuie doar să dispunem de forţa spirituală necesară şi de suficienta credinţă pentru a dărâma barierele realităţii orbitoare si pentru a pătrunde in conştiinţa noastră interioară. Omul poate ierta si poate iubi la fel de mult ca Dumnezeu. De asta nu ar trebui să ne îndoim. Atunci de ce să nu învăţăm şi noi din faptele şi sentimentele divinităţii? De ce să nu încercam să iubim la fel de mult? Consider că nu exista imposibil, doar limite absurde pe care omul şi le impune, fără a-şi analiza voinţa interioară. Credinţa rămâne, în cele din urmă, adevărata bogăţie spirituală a fiinţei, izvorul nesecat de fericire şi dragoste pură pentru tot ceea ce ne-a fost dăruit şi pentru tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie să privim in sufletul nostru, să căutam dincolo de banalitatea vieţii cotidiene şi mai presus de limita raţiunii, pentru că singura legătură dintre creaţie şi Creator rămâne, fără nicio îndoială, credinţa. Să oprim pentru o clipă timpul in loc, să ne deschidem inimile şi să încercăm să vorbim cu propria noastră conştiinţă. Astfel ne vom analiza propriile valori şi adevăratele scopuri in viata si vom reuşi, cu siguranţă, să privim realitatea, crudă si nedreaptă, uneori, prin prisma sentimentului nobil al iubirii curate pentru Dumnezeu. Fără îndoială că, după Dumnezeu, omul este fiinţa cea mai tainică din toate creaturile cunoscute. Pentru binele şi echilibrul nostru fiinţial este necesar să ne sfătuim cu acea fărâmă de divinitate din adâncul sufletului nostru în alegerile şi deciziile pe care le facem pe parcursul vieţii.

Lulea Ioana,clasa a XII-a C

VII. Jurnal de bord

O experienţă de 3 zile

După cum bine ştim, România este una dintre cele mai bogate ţări din Europa, dacă ne referim la frumuseţea mediului înconjurător, a tradiţiilor şi obiceiurilor şi nu în ultimul rând a istoriei. De-a lungul timpului foarte mulţi exploratori, muzicieni, pictori şi scriitori au încercat şi au reuşit de cele mai multe ori să transpună, cu atâta măiestrie şi talent, această frumuseţe în operele şi scrierile lor.

Aşa cum curiozitatea a împins şi marii învăţaţi ai vremurilor trecute, la fel s-a întâmplat şi cu un grup de exploratori ai Liceului Pedagogic „Ştefan Odobleja”, format din clasele a X-a B şi a XI-a A.

Pe data de 11 mai 2007, din curtea Liceul Pedagogic, înarmat cu hotărâre şi dornici de cunoaştere, grupul porneşte într-o călătorie care avea să se dovedească una foarte reuşită şi plăcută.

Primul obiectiv, oraşul Târgu-Jiu, nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Am fost primiţi cu porţile deschise într-o lume a artei, ne-am reunit în jurul mesei rotunde asemenea cavalerilor medievali şi am urcat până pe culmile infinite ale frumuseţii. Dar oricât de copleşiţi am fi fost de frumuseţea acestor locuri, nu era timp de zăbavă … multe locuri şi ţinuturi abia aşteptau să le călcăm pragul. Deci, ne-am avântat tot mai mult în sânul Patriei-mamă. Următoarea oprire a fost la Mânăstirea Cozia, care (alături de Olt) a fost martoră „vitejiilor trecute” (Gr. Alexandrescu – „Umbra lui

Mircea. La Cozia”). Ne-am bucurat de împrejurimile locului, am făcut poze, după care ne-am continuat drumul… Itinerarul celor mai curajoşi exploratori încă nu se încheiase ...

Următorul loc în care am poposit a fost Capitala Culturală a Europei, Sibiul ... Am coborât pe scările istoriei până în vremea cetăţilor medievale ... am „salutat” politicos timpul, am vizitat Catedrala Evanghelică şi ne-am bucurat de peisajul şi de lacul din Dumbrava Sibiului.

Dar, după cum bine ştim, până şi marii cercetaşi au nevoie de odihnă, mai cu seamă când noaptea natura îşi coboară vălul, ascunzând totodată şi frumuseţile sale. Am poposit peste noapte la Alba – Iulia.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ca nişte adevăraţi cercetaşi, am pornit în cea de-a doua aventură a călătoriei noastre spre locuri despre care doar auzisem. Nu era vreme de pierdut, mai cu seamă că timpul se grăbea asemeni unei păsări urmărite de prădătorul ei.

Pentru această zi aveam ca obiectiv Salina Turda. Deci ne-am întors iarăşi în Evul Mediu... la ocnaşii care îşi câştigau existenţa sfărâmând de zor bulgării mari de sare... Aici, la 300 de metri sub pământ, fără lumină sau căldură, timpul parcă a stat în loc... scările de lemn acoperite cu un covor de sare, pereţii care luceau la cea mai mică fărâmă de lumină a lămpilor, utilajele rudimentare par neatinse... Pe pereţi se poate distinge chiar şi cea mai mică însemnare sau cea mai mică urmă de osteneală... totul păstrat în stare perfectă.

Dar, aşa cum am păşit între pereţii amorţiţi de greutatea fulgilor de sare... la fel am şi plecat, în cea mai mare linişte, să nu cumva să deranjăm ceea ce timpul a păstrat cu grijă şi trudă. Am purces, deci, spre următorul obiectiv, Oradea, oraş în care am şi rămas peste noapte.

Ultima zi a acestui itinerar trebuia să aibă un sfârşit pe măsură: un loc în care natura este ridicată la rangul de stăpână absolută, titlu pe care, de asemenea, îl merită pe bună dreptate. Am păşit timid în Raiul Verde (Grădina Botanică din Cluj). Ne-am plimbat pe aleile parcului, am admirat mozaicul de culori şi ne-am îmbătat cu mirosul plăcut al florilor. Era ca-ntr-un vis ... Dar, deodată, la un semnal, se anunţă plecarea şi tot visul de mai devreme rămâne pierdut undeva printre alte amintiri plăcute din această călătorie ...

Am ajuns acasă, trişti pentru că părăsisem nişte locuri aşa frumoase, fără a reuşi să luăm măcar o bucăţică din frumuseţea lor, dar şi bucuroşi deoarece văzusem ce alţii nu reuşiseră încă să-şi imagineze. Am rămas, însă, cu o nelămurire: marii exploratori au avut acelaşi sentiment când au părăsit Raiul pe care pentru o secundă l-au avut în mâini? Oare ei mai simt atingerea blândă a noului în palmele lor?

Oniga Oana – Liliana, clasa a XII-a A

VIII. Ştiaţi că...Curiozităţi

Plante carnivore în RomâniaUnica plantă carnivoră din România, specie care datează din perioada Glaciaţiunii a înflorit în Harghita.

Fenomenul a fost aşteptat de botaniştii din toată lumea, care au parcurs mii de kilometrii pentru a o studia.Mica plantă carnivoră “Drosera Rotundifolia” se găseşte la Tinovul Mohos, în cel mai sudic punct de pe glob. Planta ademeneşte insectele cu seva otrăvitoare. Tentaculele de pe marginea plantelor se închid, iar seva plantei înveleşte insecta şi o dizolvă complet, până nu mai rămâne nimic decât chitina. Primul oraş din România dotat cu toalete pentru câini

Hârşova este primul oraş din România dotat cu toalete publice pentru…câini.Primarul a cumpărat patru astfel de toalete, spre mirarea locuitorilor, care, la început, le-au confundat cu nişte căsuţe de joacă…pentru copii. A fost realizat aurul comestibil

La ediţia a 20-a Interphex, cea mai mare expoziţie farmaceutică din Asia, desfăşurată în Japonia, compania Tsukioka a prezentat un produs inedit: aurul comestibil. Acesta poate fi aplicat pe limbă sau direct în cafea. Potrivit producătorilor, aurul ajută la revigorarea trupului uman.

Suport de hârtie igienică făcut din aur,cu diamanteO companie din Portugalia, producătoare de accesorii pentru baie, a pus în vânzare un suport de hârtie

igienică, încrustat cu diamante, la preţul de 100.000 de euro.Suportul realizat din aur, a fost lucrat manual, fiind ornat cu 148 de diamante şi cântareşte aproape un kilogram. Are 2,53 metri şi continuă să crească

Cel mai înalt om din Ucraina, Leonid Stadnik, care măsoară 2,53 metri şi la 33 de ani continuă să crească, a avut onoarea de a fi vizitat de însuşi preşedintele ţarii,Viktor Iuscenko, în spitalul din Kiev. La vârsta de 14 ani, în urma unei intervenţii chirurgicale pe creier, glanda hipofiză a lui Stadnik a fost dereglată, provocând creşterea excesivă în înălţime.

Cel mai înalt câine din lumeAcesta este un dog danez, pe nume Gibson şi are 1,10 metri înălţime, iar când se ridică în două labe

măsoară cam 2, 20 metri, şi este un câine folosit pentru terapia bolnavilor.

Pisica domestică leopard de 22.000$Este un minileopard, Ashera- o rasă creaţă prin contribuţia a două rase de feline exotice cu o

pisică domestică. Noua rasă are blana cu pete, asemenea unui leopard şi cu linii contrastante şi ajunge la o greutate de 14 kilograme. Firma care a creat rasa de felină a încucişat servalul african (Leptailurus serval) şi pisica- leopard africană cu o rasă de pisică domestică. Doritorii de pisicuţe Ashera pot primi un exemplar de 4 luni, în maxim un an de la comandă şi plătesc 22.000$.

Ursuleţul koala- cel mai leneş animalDintre toate animalele leneşe, doar ursuleţul koala nu are rival, căci acest mamifer mic

doarme cam 22 de ore/zi.

Inteligenţa unui papagalV-aţi întrebat vreodată cam câte cuvinte poate reţine un papagal? Ei bine, papagalul Jaco african are un

talent aparte în “arta” vorbitului, având un vocabular de vreo 800 de cuvinte.Producţia anuală a creioanelor colorate

Anual se produc peste 5 miliarde de creioane colorate, iar studiile arată că procentul producţiei de creioane se va mări.

Culese de Dragomir Adelina Monalisa, clasa a XI – a H

Colectivul redacţional

Acest număr al revistei Ecouri a apărut cu sprijinul Catedrei de limba şi literatura română şi a fost sponsorizat prin Proiectul Educaţional „La noi în şcoală”, responsabil Alin Tomoescu – expert în educaţie al ISJ Mehedinţi, coordonator director Ion Pîrvuţ.

Redactor-şef:prof. Viorica Marioara Cîlţaru Redactori: prof. Viorica Stăvaru prof. Cristina Olaru

prof. dr. Liliana Păunescu prof. Diana Arbănaşi

prof. dr. Marius ArbanaşiSecretar de redacţie: prof. Dumitru Găman

Tehnoredactare computerizată: Coordonator: prof. Ninela BălăşoiuElevii: Cristian Cîlţaru, clasa a IX-a B

Robert Ureche, clasa a XI-a C Bogdan Knall, clasa a XI-a C Bianca Şchiopu, clasa a XI-a H Ana Florentina Ţeca, clasa a XI-a H