INTRODUCERE

Mântuitorul Hristos a spus Apostolilor Săi: ”Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele

Mele nu vor trece”. Şi într-adevăr aşa este, pentru că învăţătura Fiului lui Dumnezeu este sfântă,

este comoara cea mai de preţ pe care adevăratul credincios o preţuieşte la adevărata ei valoare. În

zilele noastre această învăţătură sfântă este predată şi în şcoli. Astfel, oamenii au posibilitatea să-

şi însuşească tezaurul cel nepreţuit al învăţăturii dumnezeieşti. De aceea religia este disciplina

care dă posibilitatea oamenilor să cunoască cele necesare, astfel încât să poată dobândi

mântuirea. Religia în viaţa elevilor are o importanţă capitală. Ea este cea care îi ajută pe aceştia

să conştientizeze că fiecare om are datoria de a-şi iubi aproapele, de a-l ajuta ori de câte ori

acesta are nevoie, de a trăi în comuniune pentru că acesta este singurul mod de a fi plăcuţi lui

Dumnezeu. Îi ajută să înţeleagă că sensul vieţii este acela de a ne jertfi pentru binele semenilor

noştri, aşa cum, odinioară, Hristos S-a jertfit pentru neamul omenesc.1

Datorită religiei, oamenii pot canaliza învăţătura Evangheliei şi, transpunându-o în viaţa

de zi cu zi, să devină exemple grăitoare şi demne de urmat de către toţi ceilalţi. În cadrul orelor

de religie, oamenii primesc sămânţa cuvântului dumnezeiesc care poate da rod însutit dacă

pământul unde a căzut este bun. Iată deci că religia are o importanţă majoră în formarea

duhovnicească a lor, în pregătirea unor oameni de nădejde, gata oricând să vină în ajutorul celor

nevoiaşi şi în formarea unor moştenitori ai Împărăţiei celei veşnice.2

1 Pr. Conf. Univ. Dr. Octavian Pop, Misiunea sociala a Bisericii, Ed. Tradiţie, Bucureşti, 2003, p. 366

2 Pr. Conf. Dr. Miron Erdei, Preocupări privind predarea Religiei în scoală, în Revista Teologică, Sibiu, nr.2-3,

1998, p.132

3

CAPITOLUL I

MISIUNEA DE A PASTRA TRADITIA SI ADEVARURILE DE CREDINTA

După revoluţia din decembrie 1989 au avut loc schimbări majore în societatea

românească. O dată cu aceste schimbări Biserica şi-a redobândit acele drepturi pe care în anii de

comunism şi le pierduse aproape în totalitate.

Anii de dictatură au pus numeroase piedici Bisericii lui Hristos. Din această cauză,

aceasta a fost nevoită să se limiteze la răspândirea mesajului evanghelic.

Una din modalităţile prin care Bisericii i s-au ştirbit din drepturi au fost excluderea

religiei din instituţiile statului : armată. Şcoală, spitale şi penitenciare. Cu toate acestea, Biserica

nu a încetat nici o clipă să-L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu. După evenimentele din

decembrie 1989, Biserica şi-a redobândit dreptul de a-L face cunoscut pe Domnul Hristos tuturor

credincioşilor. Cea mai mare bucurie a fost însă cea a introducerii religiei în şcoală care a dus

multă bucurie sufletească copiilor dar şi părinţilor.3

Cei dintâi se bucură că pot auzi întâmplări frumoase din viaţa Mântuitorului a Maicii

Domnului, a sfinţilor şi pot învăţa rugăciuni, colinde şi multe alte lucruri care le umplu sufletele

gingaşe de fericire; iar părinţii se bucură pentru că odraslele lor au posibilitatea să-şi însuşească

învăţătura cea ziditoare de suflete de care ei au fost o perioadă de timp privaţi.4

Importanţa religiei în şcoală este una covârşitoare pentru că ea îl ajută pe copil să devină

pământul roditor în care să cadă sămânţa cuvântului dumnezeiesc. Religia îl mai ajută de devină

un bun creştin şi un fiu devotat al patriei străbune, dar în acelaşi timp să devină şi cetăţean al

Raiului.

Fiecare popor are datinile şi tradiţiile sale la care ţine foarte mult şi care reprezintă

tezaurul cel mai de preţ al acestuia având datoria sfântă de a le transmite şi urmaşilor. Datinile şi

tradiţiile poporului nostru au fost şi sunt cele care ne-au bucurat fiinţa şi ne-au făcut să uitam de

necazurile ce s-au abătut asupra noastră în decursul istoriei. Un rol deosebit de însemnat în

păstrarea şi transmiterea tradiţiilor şi a datinilor strămoşeşti, îl are profesorul de religie. El are

3 Ibidem

4 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 110

4

posibilitatea să insufle elevilor nu numai dragostea faţă de Dumnezeu, de aproapele şi de cele

sfinte, ci şi dragostea faţă de datinile şi tradiţiile strămoşeşti ale acestui popor.5

Profesorul de religie este cel care îi poate face pe elevi să înţeleagă importanţa acestor

tradiţii şi datini strămoşeşti în viaţa acestui popor. Colindele,urările de iarnă, pluguşorul,

umblatul cu capra, cu steaua şi multe altele sunt cele pe care profesorul de religie trebuie să le

transmită prin viu grai şi elevilor săi. El mai este dator să-i înveţe pe elevi şi nu numai pe ei că a

fi român înseamnă a fi şi un bun creştin ce păstrează cu multă sfinţenie datinile şi tradiţiile

strămoşeşti, fiindcă ele conţin multă încărcătură religioasă , şi în acelaşi timp aduc şi multă

bucurie sufletească.6

Toată învăţătura dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie este

tezaurul cel mai de preţ al Sfintei noastre Biserici. Tocmai de aceea adevăraţii creştini au datoria

sfântă de a o preţui şi de a-i da cinstea cuvenită, iar acest deziderat îl pot îndeplini numai atunci

când aceste adevăruri de credinţă sunt mărturisirile nu numai prin cuvinte ci mai ales prin fapte.

Adevărurile de credinţă sunt cele care ne asigură mântuirea, însă pentru acest lucru este necesar

ca ele să fie mărturisite atâta timp cât trăim şi vieţuim pe acest pământ.

Un rol deosebit în păstrarea şi transmiterea acestor adevăruri mântuitoare de credinţă îl

are pe lângă slujitorii Bisericii şi profesorul de religie. În primul rând contribuţia lui se manifestă

prin acea că se străduieşte să semene în sufletele tinerelor vlăstare cuvântul cel dumnezeiesc.

Odată ce la semănat, va trebui să aibă grijă ca pământul unde a căzut sămânţa să aibă cele

necesare pentru a o ajuta să crească şi să dea rod.7

Profesorul de religie are un rol decisiv la păstrarea acestor adevăruri de credinţă prin tot

ceea ce face ca dascăl în activitatea sa didactică, dar mai ales prin pilda vieţii sale. Fiind un bun

exemplu pentru elevi şi celelalte cadre, dar şi pentru semenii săi, profesorul de religie va putea să

demonstreze tuturor că adevărurile de credinţă pe care el le predă elevilor şi pe care le aplică în

viaţa sa sunt cele care asigură tuturor intrarea în Împărăţia Cerurilor.

5 Ion Bria, Ortodoxia in Europa, Ed. Trinitas, Iasi, 1995, p. 4

6 Episcop de Ekaterinburg şi Irbit Irineu, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 113

7 Antonie Plămădeală, Biserica în mers, vol. I, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999, p. 303

5

CAPITOLUL II

RELIGIE ŞI SOCIETATE

Omul este o fiinţă naturală, socială si spirituală. Nicolae Berdiaevsusţine că omul este de asemenea o fiinţă liberă, înclinată ,,spre sacrificiu desine, spre iubire dar şi spre o atitudine egoistă; o fiinţă josnică şi sublimă,purtând în sine chipul lui Dumnezeu şi imaginea lumii naturale si sociale.De aceea, omul se defineşte deopotriva prin raportul său cu Dumnezeu, cunatura şi societatea”8. Uneori, omul resimte într-o mult mai mare masurarelatia sa cu societatea decît puterea naturii. Ceea ce ,,confera o deosebitaacuitate problemei limitelor puterii societatii asupra omului”9.Orice transformare socială majoră şi cu atât mai mult schimbările desistem social-politic generează stări anomice. Etimologic termenulanomie,care provine din greaca veche înseamnăfără lege. Prezenţa legii reprezintăastfel singura posibilitate de depăşire a stării anomice. Concluzia se impunede la sine : existenţa funcţională a statului de drept şi respectul valorilor morale autentice sunt cu siguranţă elementele care permit o depăşire aacestei stăriTrebuie refăcută astfel scara valorilor morale. În contemporaneitate nuse mai pune accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acestaspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptăca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educaţia dinmass-media şi pe cea a străzii.În fapt, creştinismul, aşa cum este prezentat de Sfîntul Pavel ainaugurat doua cai: calea ascetică de ieşire din lume - cale care îndreptaţeşteconcepţia ascetico-metafizică asupra lumii -, si calea de adaptare la forţeledominante în lume. Creştinismul si-a definit mereu atitudinea faţă de structurile sociale instituite de alţii, dar nu a dezvăluit dinlauntrul sauadevărul privind rânduiala sociala.Adevarul creştin asupra societatii nu a fost încă revelat fiindca nu i-avenit înca vremea. De aceea trebuie să afirmăm deocamdata dualismul"Dumnezeu"-"cezar",  dualismul  natural-social,  precum  si  dualismulsocietate-stat. Aici este sursa libertatii, ne spune Nikolai Berdiaev. Acestdualism nu este, însa definitiv, el este dinamic, temporar. Deschiderea finalătrebuie sa fie o deschidere către împărăţia lui Dumnezeu, în care sedepaşeşte orice gen de dualism.Este necesar, de asemenea, să stabilim diferenţa între societate sicomunitate: ,,Structura societatii în care primeaza întotdeauna necesitatea nuconstituie opera comunitarismului. Finalitatea vieţii umane nu este de ordinsocial, ci de natură spirituală. Pe de altă parte însă, ar fi cu totul eronat să sefaca o discriminare între actul individual-moral şi cel social-moral. Nu poţisă fii un om moral şi un bun creştin în viaţa personală şi să fii, în acelasitimp, un nemilos exploatator si un om amoral în viata sociala ca reprezentantal puterii, ca patron sau cap de familie. Este fals si inuman să deosebeştiomul ca atare de rangul său ierarhic, cu care să- înlocuieşti. Cauza principalăa crizei creştinismului şi societăţii precum şi a declinului credinţei rezidă înînţelegerea crestinismului exclusiv sub forma mîntuirii personale”10

8 Nikolai Berdiaev,SPIRIT SI LIBERTATE , Īncercare de filosofie creştină, Editura PAIDEIA, 1996, p. 87

9 ibidem

6

Să ne mai gândim că societatea însăşi, ca o comunitate largă aoamenilor implică persoana celui de lângă noi, mai exact persoanele celor delângă noi, ca o comunitate existenţială pentru apariţia şi existenţa persoaneide lângă noi, a semenilor noştri ca persoane legate de noi prin însăşi şiaceiaşi fire umană care există în toţi şi care este conţinutul fiecărei persoaneîn parte, prin care ne simţim legaţi şi cu care ne afirmăm ca existenţepersonale şi subiecte de dialog, conştiente de necesitatea dialogului între ele.Deci persoana este subiect de relaţie cu o altă persoană şi cu altemulte persoane, însetată şi însetate de cunoaştere reciprocă şi de îmbogăţirereciprocă. Persoana simte ,,nevoia cunoaşterii celui de lângă ea şi simtenevoia relaţiilor cu mai mulţi alţii, spre cunoaştere şi îmbogăţire reciprocă depe urma acestor relaţii mai mult sau mai puţin organizate”11. Experienţa efectelor distructive pe care libertatea omului, manifestatăîn sensul dominării şi exploatării iresponsabile a lumii şi chiar a proprieivieţi în numele progresului material şi  al ştiinţei, le-a generat în societateamodernă şi postmodernă, a dus treptat la formarea unei conştiinţe a responsabilităţii umane faţă de viaţă în general, faţă de viaţa umana înspecial şi chiar faţă de viaţa întregii planete care nu trebuie sacrificate sauinstrumentalizate în numele progresului ştinţific şi tehnic. Aşa s-a născutbioetica  laică  ce rămâne  totuşi  circumscrisă  dimesiunilor  biologice,contextuale şi spaţio-temporale imanente şi reducţioniste cu privire la viaţăşi  etica  ei.  De  aceea,  în  bioetica  contemporană  apare  şi necesitateaconlucrării tuturor ştiinţelor vieţii cu teologia care abordează problemele şidin perspectiva  trandscendentă  pentru  a  putea  deveni  astfel  o  ştiinţăintegrativă.În societatea contemporană, începe să se manifeste şi conştiinţacreştină care ,,vede în om chipul lui Dumnezeu şi înţelege viaţa persoanei umane cu valorile ei ca dar sacru al lui Dumnezeu, din perspectivasoteriologico-eshatologică  a  transcendentului  şi  deci  nu  numai  dinperspectiva valorilor utilitariste şi hedoniste sau pur biologice care nu pot fiscopuri în sine pentru creştini”12

Indiferent de modul cum apreciem noi calitatea vieţii, să nu uităm căea e destinată învierii. Finalitatea ei nu este moartea, ci învierea, deciînveşnicirea şi nu nimicirea ca să ne pară rău că viţa a fost prea scurtă, tristă,insuportabilă câteodată şi n-am trăit-o după bunul plac.În ultima instanţă, stilul de viaţă şi calitatea vieţii omului ar trebui săfie determinate de conştiinţa învierii, indiferent de societatea şi tradiţiareligioasă din care face parte.Având această conştiinţă trează, cu ajutorul lui Dumnezeu, nestrăduim să facem ,,în viaţă, pe cât putem, ce trebuie, pentru realizareasfinţeniei şi a progresului vieţii, a transfigurării ei. Lipsindu-ne aceastăconştiinţă, facem în viaţă, pe cât putem, numai ce vrem şi ce ne place ,pentru a realiza aşa numita „calitate a vieţii” prin: comoditate şi consumnelimitat de materie, de energie şi de plăcere , dar spre regresul

10 ibidem

11 Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, Asist. Drd. DANIELA RADU,Viaţa şi perosana umană din perspectivesocietăţii

şi a religiei, în Mărturie Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul III, 2007, P. 78

12 Pr. Conf. Dr. ION STOICA,  Pr. Lect. Drd. SORIN BUTE, Adevăr şi cunoaştere în cercetarea ştiinţifică şi

teologică privind începutul vieţii umane,  în Mărturie Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul IV,NR1, 2008, p

132

7

vieţii şidesfigurarea ei. Care din aceştia sunt oamenii liberi în adevăratul sens alcuvântului? Răspunsul, deşi nu este atât de simplu pe cât se pare, trebuie să- caute fiecare în propria sa tradiţie cultural-spirituală şi religioasă, sau de ce nu, chiar în propria sa specializare”13

O analiză teologică a istoriei umanităţii arată că atunci cândslăbeşte credinţa oamenilor în Dumnezeu-Creatorul, cultura lor se umple de idoli sau dumnezei falşi.14

Religia ca relaţie a omului cu Dumnezeu-Creatorul, distinct de lume dar nu absent din ea, ajută pe om să-şipăstreze atât conştiinţa sa de fiinţă  liberă şi superioară în raport cucelelalte creaturi,  cât  şi  conştiinţa  de  fiinţă  responsabilă  în  faţaCreatorului, a lui Dumnezeu.Întrucât prin Religie omul cultivă relaţia cu Dumnezeu-Creatorul,cultul  religios reprezintă forma esenţială a culturii sufletului. De aceea, „sufletul culturii este cultura sufletului”15.

CAPITOLUL III

RELIGIA IN INSTITUTIILE DE INVATAMANT

Profesorul de religie are datoria morală de a fi un exemplu demn de urmat de toţi oamenii

săi şi nu numai. Aşa cum Domnul Iisus Hristos a fost o pildă vie pentru sfinţii săi Apostoli,

pentru cei din vremea Sa şi pentru noi toţi, tot astfel şi profesorul de religie trebuie să fie acel

model şi pildă pe care oamenii trebuie să-l urmeze şi să-l imite. Domnul Hristos i-a chemat cu

multă blândeţea pe toţi oamenii la pocăinţă dar mai cu seama pe cei păcătoşi şi pe cei care urmau

învăţături greşite.

Asemenea Domnului Hristos, şi profesorul de religie trebuie să-i înveţe cu multă

delicateţe pe toţi oamenii săi Cuvântul Domnului, dar mai cum seamă pe cei ce aparţin altor

confesiuni.16

13 Pr. Conf. Dr. Ion Stoica, Repere de antropologie ortodoxă şi reflexii pentru bioetică  în Psalmul 138,   ,în Mărturie

Comună – Credinţă şi ştiinţă în dialog, anul IV, NR1, 2008, p 211

14 Daniel Ciobotea, Dăruire şi dăinuire. Editura Trinitas, Iaşi, 2005, p. 36

15 Ibidem, p. 39

16 Pr. Conf. Univ. Dr. Octavian Pop, op. cit., p. 368

8

Între profesorul de religie şi oamenii ce aparţin altor culte nu trebuie să existe o relaţia

tensionată bazată pe discuţii în contradictoriu; ci, dimpotrivă , ea trebuie să

aibă la bază dragostea creştină. Profesorul de religie trebuie să dea dovadă de multă înţelepciune

şi de mult tact pedagogic pentru a-l putea face pe elevul aparţinător altui cult să-şi dea seama că a

fi ortodox înseamnă a fi, în primul rând, un om cu suflet larg şi iubitor de semeni.17

De asemenea, se cuvine ca profesorul de religie să nu facă nici un fel de diferenţiere între

oamenii de credinţă ortodoxă şi cei care aparţin altor culte tocmai pentru a nu-i face pe aceştia să

se simtă că sunt nedreptăţiţi sau desconsideraţi. Profesorul de religie mai trebuie să arate elevilor

săi ,prin exemple convingătoare, că pe toţi îi consideră egali, neexistând nici o diferenţă între ei.

Profesorul de religie are datoria de a-i respecta pe aceştia nu numai ca elevi dar şi ca

semeni ai săi, pentru a putea dovedi că este un bun creştin. Nu trebuie să le vorbească pe un ton

de superioritate sau să-i jignească pentru apartenenţa lor religioasă. În tot ceea ce face şi prin tot

ceea ce spune, profesorul de religie este dator să păstreze bunele relaţii dintre el şi oamenii ce

aparţin altor confesiuni; iar prin exemplul său personal să-i facă pe aceşti elevi să iubească

ortodoxia şi să înţeleagă că ea este singura cale prin care se garantează în mod sigur mântuirea.18

Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli în Predica de pe

munte următoarele cuvinte: ”Voi sunteţi lumina lumii!”(Matei V,14), tocmai pentru a-i face să

conştientizeze importanţa lor în această lume. Aşa cum lumina este indispensabilă pentru viaţa

oamenilor, tot astfel şi menirea lor este una de o importanţă covârşitoare. Aceste cuvinte rostite

de Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie şi pentru profesorul de religie un şablon după care să se

ghideze la locul unde trebuie să-şi desfăşoare activitatea cotidiană, iar acest loc nu este altul

decât şcoala. Relaţia profesorului de religie cu celelalte cadre este una cu totul specială, pentru că

în şcoala unde îşi desfăşoară activitatea, el are datoria de a-i privi pe ceilalţi colegi profesori nu

doar ca pe nişte oameni, ci ca pe nişte adevăraţi fraţi întru Hristos Domnul.19

Privindu-i astfel, va reuşi să-i înţeleagă mult mai bine şi va putea mai uşor să le fie de

ajutor ori de câte ori aceştia au nevoie. Profesorul de religie va trebui să îşi clădească relaţia sa

cu celelalte cadre didactice pe sinceritate, devotament şi dragoste nefăţarnică, dar în acelaşi timp,

să-i povăţuiască şi pe ceilalţi pentru că numai aşa poate forma un adevărat colectiv.

17 Ibidem

18 Anastasios Yannoulatos, op. cit., p. 114

19 Pr. Prof. Dr. Vasile Nechita, Misiune şi ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi, 2005, p. 174

9

Profesorul de religie va fi nevoit să îi ajute pe ceilalţi colegi când aceştia îl solicită, fie cu

un sfat, fie cu o vorbă bună sau chiar şi material. Făcând acest lucru va dovedi că este o persoană

de nădejde, de încredere şi gata oricând să fie de folos celor care au nevoie de un adevărat

prieten. Astfel va reuşi să consolideze relaţia sa

cu celelalte cadre şi treptat-treptat o va transforma dintr-o relaţie colegială într-una frăţească.20

Relaţie profesorului de religie cu celelalte cadre didactice se va transforma în bine şi

atunci când acesta îi va sfătui pe colegii săi să nu mai greşească şi nici să persiste în păcat. Însă

acest lucru va trebui să-l facă cu mult tact pedagogic pentru a nu jigni pe nimeni, cu multă

delicateţe sufletească pentru a-i face pe cei care sunt povăţuiţi să înţeleagă purtarea sa de grijă

pentru mântuirea sufletelor lor. În relaţia cu celelalte cadre, profesorul de religie mai trebuie să

fie şi cel care urmăreşte întotdeauna menţinerea unui climat de armonie şi bună înţelegere prin

aplicare poruncii iubirii faţă de aproapele.21

Viaţa fiecărui om trebuie să fie o ofrandă adusă lui Dumnezeu adică o viaţă plină de trăire

în Hristos şi cu Hristos. Numai cei care prin exemplul lor personal îl trăiesc cu adevărat pe

Mântuitorul lumii vor putea cu siguranţă moşteni Împărăţia Cerurilor.

Trăirea profesorului de religie trebuie să fie aşa cum am arătat, una cu totul deosebită,

pentru că numai printr-o astfel de trăire va putea deveni pildă pentru toţi ceilalţi: cadre şi elevi.

Profesorul de religie este cel care trebuie să-şi modeleze viaţa după exemplul de trăire al

Mântuitorului Hristos şi al tuturor sfinţilor, cei aleşi şi bine plăcuţi Domnului, care prin pilda

vieţii lor au dovedit în permanenţă că sunt ucenici adevăraţi ai Domnului Iisus Hristos.

Adevărata trăire a profesorului de religie se concretizează prin fiecare faptă săvârşită, prin fiecare

gest manifestat; deci prin tot ceea ce face şi zice. A trăi cu Hristos şi în Hristos înseamnă a fi un

om cu multă delicateţe sufletească, cu virtuţi alese şi a mărturisi nu prin cuvinte ci prin fapte că

eşti un adevărat ucenic al Domnului.22

Trăirea profesorului de religie trebuie să fie un imbold pentru toţi cei care îl privesc,

pentru toţi cei care sunt în preajma lui şi pentru toţi cei care îl cunosc.

Viaţa lui trebuie să fie un nesfârşit lanţ de fapte bune, fiindcă numai aşa vor avea

conştiinţa împăcată.23

20 Anastasios Yannoulatos, op. cit., p. 115

21 Pr. Prof. Dr. Vasile Nechita, op. cit., p. 175

22 Antonie Plămădeală, op. cit., p. 305

23 Ion Bria, op. cit., p. 6

10

Viaţa profesorului de religie trebuie să fie ca o lumină strălucitoare, ce va lumina calea

celor faţă de care este dator să le sădească în suflete sămânţa Evangheliei. Numai o trăire în

Hristos a profesorului de religie concretizată prin fapte îi va da siguranţa reuşitei atât pe plan

profesional cât şi pe plan spiritual.

Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi înainte de a fi prins în gradina

Ghetsimani următoarele cuvinte:”Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă

veţi avea dragoste unii faţă de alţii”(Ioan XIII,35).

Cugetând mai adânc asupra acestor cuvinte dumnezeieşti putem trage concluzia că

ucenicii Domnului se deosebesc de ceilalţi printr-o viaţă trăită în dragoste unul faţă de celălalt.

Dar putem afirma că ucenicii Domnului, adică toţi credincioşii se deosebesc de ceilalţi prin

moralitatea vieţii lor încununată şi de faptele cele bune. Moralitatea este unul din elementele

care-l ajută pe orice creştin să se distingă de oamenii lipsiţi de virtuţi şi de fapte bune.24

Moralitatea este cea care îl ajută întotdeauna pe profesorul de religie să fie un bun cadru

didactic dar în acelaşi timp să fie şi un bun creştin, un bun exemplu pentru oamenii săi. Religia

fiind disciplina la care se predau numeroase noţiuni religios-morale cel care predă o astfel de

materie trebuie să fie o persoană cu o moralitate ireproşabilă, care să-şi identifice faptele şi

întreaga viaţă cu noţiunile pe care le predă.

De aceea, moralitatea profesorului de religie este indispensabilă în activitatea sa

didactică. Este cunoscut faptul că întotdeauna exemplul personal este elementul care îi face pe

oameni să îşi însuşească anumite noţiuni teoretice. Aşa stau lucrurile şi în cazul profesorului de

religie.25

Noţiunile pe care acesta le face cunoscute elevilor pot fi cel mai uşor însuşite de aceştia

atunci când ele sunt concretizate în viaţa cotidiană a celui care le predă.

24 Episcop de Ekaterinburg şi Irbit Irineu, op. cit., p. 114

25 Ibidem, p. 115

11

CONCLUZII

Potrivit invataturii de credinta ortodoxa, familia este asezamantul divin, creat de Insusi

Dumnezeu in rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc si pentru

cultivarea si dezvoltarea darurilor cu care fiecare sot este inzestrat, in atmosfera de comuniune si

de dragoste, luminati si calauziti de harul Duhului Sfant, care binecuvanteaza si sfinteste legatura

dintre barbat si femeie. Familia se bazeaza pe dorinta lui Dumnezeu de a-l crea pe om barbat si

femeie, deci pereche, pentru a se completa sau intregi reciproc. Conform referatului biblic din

cartea Facerii, dupa ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, si-a dat seama ca "nu este bine sa fie omul

singur pe pamant" (Facere 2, 18) si a creat-o pe Eva, pe care vazandu-o Adam a zis: "Iata acesta-

i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, caci din barbatul ei este luata.

De aceea, va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un

trup" (Facere 2, 23-24). Cuvintele acestea ne arata indisolubilitatea familiei, caci trupul devenit

unic, nu poate fi impartit, decat prin taiere, iar aceasta unitate o creeaza puterea harului Duhului

Sfant care se da prin Sfanta Taina a Cununiei. De aceea, Mantuitorul, referindu-se atat la

momentul creatiei, cat si la puterea Duhului Sfant, a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu

desparta" (Matei 19, 4-6), iar Sfantul Apostol Pavel ridica legatura dintre barbat si femeie la

inaltimea legaturii dintre Hristos si Biserica, socotind-o pe drept "taina mare" (Efeseni 5, 23-32).

Cea de-a doua intentie cu care Dumnezeu a creat familia este cea a procrearii sau

inmultirii neamului omenesc, asa cum arata cuvantul Scripturii: "Si a facut Dumnezeu pe om

barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: "Cresteti si va inmultiti si umpleti

pamantul si-l supuneti" (Facere 1, 28). In porunca lui Dumnezeu este cuprins tot rostul sau

12

scopul familiei, adica nasterea de prunci. De aceea, familia a fost socotita mereu sanctuar si

leagan al vietii.

Cu aceste doua scopuri, pentru care a fost creata, familia si-a avut rolul ei bine definit in

societate, stand la baza acesteia si oferind, de-a lungul istoriei, roadele sale binefacatoare prin

cresterea si educarea mai ales a membrilor societatii. De aceea, a existat pretutindeni si

intotdeauna, un cult al familiei, ca loc de sfintenie a legaturii dintre cei doi soti, izvor de viata

pentru pruncii care se nasc, din dragostrea impartasita reciproc de cei doi soti, si mai ales scoala

si pepiniera de educatie si virtuti. Atata timp cat familia s-a bazat pe aceste principii sanatoase,

adica dragoste reciproca, sfintenia vetii sotilor, credinciosia, indisolubilitatea, ajutorul

dezinteresat si resonsabilitatea fata de societate, prin educarea corecta a copiilor, ea a jucat un rol

fundamental in societate si in viata omenirii.26 Cand aceste principii au inceput sa nu mai fie

respectate, schimbadu-se, in decursul istoriei, conceptia despre familie, ea a incetat sa mai fie

izvor de viata, sanctuar de sfintenie si mediu de educatie pentru viitoarele vlastare ale societatii,

iar rolul ei s-a diminuat tot mai mult. Acest lucru a adus dupa sine si decaderea morala a

membrilor insisi ai familiei, dar si pe cea a societatii.27 Nu vom face aici o istorie exemplificata a

acestui fenomen, pentru ca roadele sau consecintele s-au cules de-a lungul timpului, ci ne vom

referi la situatia de azi a familiei, in societatea romaneasca si in lume, de unde vom vedea ca ea

s-a instrainat mult de scopul pentru care a fost intemeiata, fiind amenintata de pericolele tot mai

mari care aduc dupa sine slabirea si dezintegrarea ei in societatea contemporana.

26 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula., Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. III, Editura Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 2001, p. 23127 Mladin, Nicolae, „Familia creştină”, în Biserica şi problemele vremii, Editura Dacia Traiana, Sibiu, 1947, p. 42

13