Ministerul Educaţiei Republicii Moldova

Universitatea de stat „Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Ştiinţe Reale, Psihologie si Arte.

Religia în Egiptul antic

Realizat : Sprincean Doina

Bălţi,2015

Cuprins:

1. Date generale despre Egiptul antic

2. Zeii în Egiptul antic

3. Viaţa de apoi în Egiptul antic

4. Noţiunea de suflet şi trup în Egiptul antic 

Date generale despre Egiptul antic

Preliminarii:

Tara Egiptului este numita de Herodot "un dar al Nilului", fara Nil, Egiptul nu ar fi decat un colt

din imensul pustiu al Saharei.

 

Parerea cea mai acreditata este aceea ca poporul egiptean s-a nascut din amestecul unui sir de

triburi diferite care faceau parte din populatiile indigene ale Africii de Nord si de Est.

 

Ca organizare politica, Egiptul a avut la inceput un regim patriarhal, adica populatia era impartita

pe ginti, apoi s-a impartit pe comunitati teritoriale numite de catre greci nome si care erau in

numar de circa 42. Pe la mijlocul mileniului al IV-lea i. Hr., se formeaza doua state: Egiptul de

Sus, in regiunea izvoarelor Nilului, cu Teba cetate principala, si Egiptul de Jos, in Delta Nilului,

cu Memfis cetate principala. Pe la sfirsitul mileniului al IV-lea i. Hr., cele doua state egiptene au

fost reunite sub un singur rege, sub un faraon, Menes conform traditiei, luind astfel nastere prima

dinastie a faraonilor egipteni.

 

Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut urmatoarele perioade: Regatul timpuriu (3000-2

778 i. Hr.), cu capitala la Thinis,; Regatul vechi (2 778-2 263), cu capitala la Memfis, in care

timp se construiesc marile piramide; perioada "regalitatilor multiple" (2263-2 050); Regatul

mijlociu (2 040-1 730); cu capitala la Teba; anarhia si invazia hicsosilor (1730-1562),

hicsosii  fiind triburi nomade asiatice ; Regatul nou (1562-1085), cu capitala la Teba, perioada

care constituie apogeul politic si cultural alEgiptului antic; Regatul tirziu (1085-525), cu capitala

la Sais .In anul 525 i. Hr., Egiptul a incetat de a mai fi un stat liber.

 

Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominind intreaga lor istorie. Herodot

scria despre egipteni ca sunt "cei mai religiosi dintre toti oamenii" (Istorii, II, 37). Privita in

general, religia egipteana consta din adorarea sub diferite forme a naturii si in special a soarelui.

Este deci o religie a naturii. Aceasta religie nu se prezinta insa ca fiind ceva unitar, ci ca un

complex format din elemente eterogene, uneori chiar contrare.

 

Inainte de anul 4000 i Hr., deci inainte ca Menes sa fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era

independent, avand zei proprii, temple, preoti, rituri si credinte specifice. Dupa unificare, fiecare

trib a pastrat o oarecare autonomie religioasa, care a fuzionat intr-o structura religioasa; au fost

pastrati zeii fiecarui trib, formandu-se un panteon, insa fiecare zeitate locala isi avea cultul ei

aparte. Trebuie spus ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau si

nu zeilor. Zeul creator suprem era numit Atum la Heliopolis, Ptah la Memphis, Thoth la

Hermopolis in Egiptul de Mijloc, Amon la Theba, Horus la Edfu si Khnum la Elephantina. Toate

aceste zeitati au acelasi atribute, aceeasi natura si aceleasi functii. Diferenta lor consta doar in

reprezentarea externa si in cateva trasaturi accidentale.

 

Religia egipteana este considerata ca fiind cea mai veche si aceea care a avut cea mai lunga

perioada de existenta dintre toate religiile lumii. In lunga sa existenta, aceasta religie a suferit o

serie de transformari, cunoscand forme inalte de spiritualitate, dar si aspecte din cele mai

grosolane. Cu toata aparenta de unitate, religia egipteana a fost de fapt un adevarat mozaic de

credinte si rituri, care gravitau in jurul catorva idei principale, intre care cultul solar si credinta in

nemurirea sufletului.

 

Cultul solar, cu numeroasele lui variante, reprezenta ideea de unitate divina, soarele fiind zeul

suprem caruia i se subordonau toti ceilalti zei. Teologia egipteana s-a ridicat la un inalt nivel de

speculatie, atingand, prin fuzionarea zeilor, un monoteism sui generis, mai ales prin cultul

discului solar, al lui Aton. Dar aceasta nu inseamna nicidecum, asa cum s-a pretins uneori, ca

religia egipteana a fost cumva monoteista in adevaratul inteles al cuvantului si cu atat mai putin

universalista. Poporul nu i-a urmat pe teologi in speculatiile lor si teologii insisi au cultivat un

politeism traditional de parca nici n-ar fi existat acele speculatii teologice. Structura insasi a

religiei egiptene era politeista si cultul insusi al acestei religii era de asa natura incat nici o

speculatie monoteista nu putea fi in stare sa schimbe caracterul politeist al acestei religii.

 

In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect principal al religiei egiptene antice pe care l-am

mentionat, credinta in viata viitoare, putem spune ca aceasta credinta a facut ca pamAntul

Egiptului sa fie presarat cu monumente funerare ca nici o alta tara din lume, egipteanul  antic

considerind viata aceasta ca o simpla anticamera a vietii celeilalte.

Zeii în Egiptul antic.

Panteonul egiptean era format din foarte multi zei; cercetatorii intampinand dificultati nu numai

din cauza numarului de divinitati egiptene, ci si din cauza ca, in timp, zeii locali au fuzionat

necontenit intre ei. Apoi, este greu de deosebit zeitatile cultivate realmente de poporul egiptean

de creatiile artificiale ale teologiei egiptene.

 

Primul loc intre zeii egipteni il ocupau zeii solari. Cel mai vechi si mai cunoscut zeu solar era

Ra, adorat in special la Heliopolis. Acest zeu, credeau egiptenii, se plimba cu barca pe oceanul

cerului intr-o nesfarsita calatorie cereasca, insotit de suita zeilor, a zeitelor si a sufletelor celor

morti. Calatoria sa de la rasarit la apus era socotita ca plina de peripetii si lupte totdeauna

victorioase impotriva puterilor intunericului, reprezentate uneori printr-un sarpe.

 

Tot un zeu solar era si Horus, unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt. Fiind pus in

legatura cu Ra, zeul principal al soarelui, a fost considerat ca sufletul sau copilul acestuia si

luptand ca si Ra impotriva puterilor intunericului. Era reprezentat cu cap de uliu. Grecii au facut

din Horus un zeu al tacerii, din pricina gresitei interpretari date de ei reprezentarii egiptene a lui

Horus ca un copil care duce degetul la gura.

 

Un alt zeu solar era Turn, reprezentat totdeauna sub forma omeneasca.

Cu vremea, aceste trei personificari ale soarelui  Ra, Horus si Turn, au primit semnificatii

deosebite din partea teologiei egiptene, Horus simbolizand soarele rasarind, Ra soarele la amiaza

si Turn soarele apunand.

 

Un alt zeu principal al egiptenilor, adorat in special la Memfis, era Ptah. Acesta a fost la inceput

un zeu al pamantului. Apoi a fost asociat cu alti zei ai mortii, luand forma unui om mumificat.

Forma sa vie era reprezentata prin faimosul taur Apis.

 

In credinta populara egipteana si in doctrinele privitoare la morti, ocupa un loc foarte important

Osiris, marele si puternicul prieten al mortilor, reprezentat printr-un om infasurat in panglicile

mumiei. Legenda perechii divine Osiris si Isis ne-a fost transmisa de Plutarh si confirmata de

textele egiptene. Aceasta legenda, foarte populara in Egiptul antic, arata pe Osiris ca fiu

al cerului si al pamantului. El era rege al Egiptului, intreprinzand o mare opera civilizatoare si

invatand pe oameni practicarea binelui si a virtutii. Seth, fratele sau, gelos pe popularitatea

acestuia, l-a ademenit la un banchet sa intre intr-o lada, pe care inchizand-o a dus-o si a aruncat-o

in mare. Isis, indurerata, si-a cautat sotul pana cand l-a gasit in sfarsit, dus de apa in orasul

fenician Byblos. Aducandu-l inapoi si lipsind un moment de acasa, Seth da peste lada cu

cadavrul lui Osiris, taie cadavrul in bucati si le risipeste in delta Nilului. Isis cauta indurerata

aceste bucati, le aduna si, cu ajutorul zeului Anubis, imbalsameaza pe Osiris si-i da o noua viata,

divina. Acum Osiris devine stapan si judecator al mortilor. Horus, fiul lui Osiris si al Isidei,

animat de dragoste filiala, isi razbuna tatal, izbutind sa detroneze pe Seth si sa ia el tronul

Egiptului.

 

S-au dat diferite interpretari acestui mit. Unii vad in el o incercare de a se explica intrarea mortii

in lume, deoarece Osiris era primul om si in acelasi timp si primul mort. Altii considera lupta

dintre Osiris, Isis si Horus, de o parte, si Seth, de alta parte, ca o reprezentare a vesnicei lupte

dintre Nil, impreuna cu tinuturile fertilizate de el, si desert.

Zeiţa egipteană Aset, pictură de pe un mormânt, cca. 1360 î.Hr.

Credințele timpurii se pot împărți în cinci grupuri distincte:

Eneada  de la Heliopolis, a cărui zeu suprem era Atum - Ra

Ogdoada  de la Hermopolis, unde zeul suprem era Ra

Triada Khnum-Satet-Anuket de la Elephantine, unde zeul suprem era Khnum

Triada Amon-Mut-Khonsu de la Teba, unde zeul suprem era Amon

Triada Ptah-Sekhmet-Nefertem de la Memphis, neobișnuită pentru că zeii nu erau înrudiți

înainte ca triada să fie formată; unde zeul suprem era Ptah

În întreaga istorie a Egiptului Antic, credințele dominante ale oamenilor s-au contopit, s-au

schimbat și s-au impus în funcție de puterea câștigată de liderii diferitelor grupuri. Acest proces a

continuat chiar și după sfârșitul civilizației egiptene antice. Ca un exemplu, în timpul Noului

Regat, zeii [[Ra (zeu egiptean)]Ra]] și Amon s-au unit într-o singură divinitate, Amon-Ra.

Această "contopire" într-o singură divinitate poartă numele de sincretism religios. Sincretismul

trebuie să fie deosebit de grupările simple de zei, numite uneori și "familii", ca în cazul

zeilor Amon, Mut și Khonsu (Teba), care nu s-au unit. Peste timp, zeitățile au luat parte în

multipe relații sincretice, de exemplu, Ra s-a unit cu Heru pentru a deveni Ra-Heruakhety. Cu

toate acestea, chiar dacă au luat parte la aceste relații sincretice divinitățile originale nu au fost

complet absorbite în divinitatea combinată, deși individualitatea celor care o formează a fost cu

mult redusă. Relațiile sincretice pot include și mai mult de doi zei. De

exemplu, Ptah, Sokar și Wesir au devenit Ptah-Sokar-Wesir. Zeițele au urmat un model

asemănător. De asemenea, important de știut este că uneori caracteristicile unei zeități sunt

asociate cu cele ale altei zeități, fără să aibă loc un sincretism. De exemplu, asocierea

zeiței Hethert cu Aset.

Un aspect interesant al mitologiei egiptene este că zeitățile joacă uneori roluri de-a dreptul

antagonice. Ca exemplu, leoaica Sekhmet a fost trimisă de Ra ca să îi devoreze pe oamenii care

s-au revoltat împotriva zeului, iar mai târziu a devenit o îndârjită protectoare a regatului și a

vieții. Chiar mai complexe sunt rolurile jucate de Seth. Dacă îl judecăm după o perspectivă

modernă, în special în legătură cu relațiile acestuia cu Wesir, Seth este o sursă a răului, un zeu

diabolic. Această părere este greșită deoarece Seth juca în același timp și rolul de însoțitor și

apărător al lui Ra împotriva lui Apep, șarpele gigantic din lumea subterană. Fără Seth, Ra, lipsit

de apărare, nu ar mai putea să își facă zilnicul drum în barca sa solară, deci lumea ar fi lipsită de

lumina soarelui

Creația lumii

Mitul genezei lumii are diferite variante în mitologia egipteană. Cea mai cunoscută din ele

provine din Heliopolis. Se spune că la începuturi exista doar o mare întunecată, trupul zeului Nu.

Nu făcea parte dintr-un grup de opt zei primordiali, numit Ogdoad. Din adâncul apelor a ieșit la

un moment dat un munte, iar în vârful lui a strălucit în întreaga lui splendoare Atum, zeul

soarelui, un alt membru al grupului Ogdoad și creatorul lumii. El scuipă și o creează pe Tefnut,

zeița umidității, apoi tușește aducîndu-l pe lume pe zeulShu , zeul aerului (Herodot spune că cei

doi s-au născut din sperma zeului). Shu este văzut de obicei ca un om, deși unii îi atribuie

înfățișare de leu. Tefnut are corp de om și cap de leoaică, sau este în întegime leoaică. Shu și

Tefnut devin amanți și în urma relației lor se nasc Geb, zeul pământului și Nut, zeița cerului. Geb

se așază pe sol, iar Nut se arcuiește deasupra lui, împingându-l la o parte pe bunicul lor, Nu.

Apoi, Atum creează toate celelalte forțe ale universului și îi poruncește lui Shu, să îi separe pe

Geb și Nut, așezându-se între ei. De aceea, de acum încolo cerul va fi separat de pământ de aer.

În multe reprezentări egiptene însă, Nut continuă să fie legată de Geb prin privirea ei și prin

vârful mâinilor și al picioarelor cu care unește estul de vest.

Alte versiuni ale mitului creației sunt mai puțin cunoscute. Una din ele spune că Atum s-a născut

dintr-o uriașă floare de lotus și avea înfățișarea unui prunc. Din gura lui au țâșnit zeii iar din

ochii lui oamenii. La Theba, zeul creator este Amon, un zeu al vântului, care suflă pe suprafața

oceanului primordial, Nu și scoate un strigăt de gâscă, pasăre inteligentă la egipteni, apoi ia

forma soarelui. La Memphis, zeul înțelepciunii, Ptah, făurește lumea. El aduce la viață fiecare

zeu și ființă rostindu-i numele.

Apariția omului

Se spune că zeul Khnum, o divinitate cu trup de om și cap de berbec, este responsabil pentru

apariția omului. Răbdător și priceput el îi modelează pe roata sa de olar, apoi le dă viață.

Conform mitologiei egiptene, oamenii sunt indispensabili zeilor care se hrănesc cu ofrande.

Desăvârșirea creației

După geneză urmează o perioadă de pace și înțelegere pentru zei. Atum (Ra) devine

conducătorul celorlalți zei. Zeul Nu, reușește să se împace cu ideea că nu mai stăpânește întregul

univers. El transformă ce a mai rămas din apele lui în fluviul Nil, indispensabil civilizației

egiptene, și în ploi binefăcătoare.

Lui Ra nu i-a plăcut ideea ca Nut și Geb s-ar putea căsători, chiar dacă era ceva permis atunci, și

i-a ordonat lui Shu să-i separe. Astfel între cer și pământ a intrat aerul. Dar la adopostul noptii

cei doi se apropiau, organelelor lor genitale atingandu-se. Nut își păstrează poziția arcuită

deasupra lui Geb, însă în timpul nopții ea se apleacă puțin asupra fratelui ei astfel încât să se

poată atinge unul pe celălalt. Atum nu observă acest lucru. Astfel, Nut rămâne însărcinată cu

cinci copii. Aflând despre acestea, Atum se înfurie și îi poruncește lui Nut să nu nască.

Decizia zeului a revoltat multe divinități. Nut a cerut ajutorul unui alt zeu, Thot, zeul

înțelepciunii si al Lunii. Thot stia ca Ra are control asupra a 360 de zile. El a jucat senet cuLuna.

Miza jocului era timpul. Thot a castigat partida si a primit 5 zile in stapanire. Aceste zile au fost

create de Thot și nu de Atum, deci puteau fi folosite așa cum voia zeul inteligenței. Nut poate să

nască fără să încalce porunca lui Atum. In acest timp Nut a putut naste cei cinci copii ai

sai:Osiris, Isis, Seth, Nepthis si Horus cel batran. Cele 5 zile erau considarate imprevizibile.

În prima zi ea l-a născut pe Osiris, moștenitorul tatălui său, Geb. Osiris a devenit primul faraon.

În a doua zi, s-a născut Horus cel Bătrân, zeul cu cap de șoim, divinitatea războiului. În a treia zi,

Nut vrea să se odihnească într-o oază, însă din ea țâșnește zeul Seth, zeu al fulgerelor, al

deșerturilor și al răzbunărilor. În a patra zi, zeița cerului a născut-o pe Isis, protectoarea culturii,

a căminului, a nașterii. În a cincea zi, este adusă pe lume zeița Nephtys, una din protectoarele

morților.

Regele și regina

Zeul Osiris, Muzeul Egiptean Cairo

Dintre cei cinci copii, patru se căsătoresc: Isis se căsătorește cu Osiris, iar Seth cu Nephthys. Se

spune că iubirea dintre Osiris și soția lui era imensă, cei doi fiind înlănțuiți în pântecele mamei,

înainte de a se naște. Într-o zi însă, Osiris o confundă pe Isis cu sora ei, Nephthys (cele două erau

gemene) și o lasă însărcinată. În urma acestei confuzii se naște zeul Anubis, cel cu cap de șacal.

Isis află peste puțin timp de acest accident, dar nu vrea să se răzbune, ci dimpotrivă îl adoptă pe

Anubis și îl crește ca pe propriul copil. Însă la rândul ei își dorește un copil de la Osiris, copil

care avea să moștenească tronul Egiptului.

Gelozia lui Seth

Seth află de relația dintre Nephthys și Osiris și devine gelos cu atât mai mult cu cât el domnea

peste deșerturi, în timp ce fratele său domina pământurile fertile de la Nil. De aceea el pune la

cale un plan pentru a se răzbuna. Seth pune să se construiască un minunat cufăr de lemn

parfumat, încrustat, pictat și înfrumusețat. În timpul unui banchet la care se adunaseră toți zeii,

Seth arată cufărul și anunță că îl va oferi celui care va atinge exact marginile cu capul și cu

picioarele. Toți zeii acceptă să încerce. După unele surse, cufărul era foarte mare, având în

lungime aproape cinci metri. Singurul care a încăput exact în cufăr era chiar Osiris (se spune că

însuși Seth a luat măsurile fratelui său în timp ce acesta dormea). Când Osiris s-a culcat în cufăr,

Seth l-a acoperit repede cu capacul. Complicii de complot au sosit imediat, au îndepărtat toți zeii,

au bătut cuie în cufăr, ca să nu poată fi deschis și l-au dus cu ei. O confuzie de nedescris

domnește printre zei. Geb se rănește și din picăturile sale de sânge se nasc pinul și rășina, Atum

plânge, iar din lacrimile lui apar albinele. Seth și acoliții lui au aruncat cufarul bine ferecat în

fluviu.

Tristețe

Isis și Nephtys pleacă în căutarea lui Osiris. Îl găsesc pe malul orașului Tyr. Acolo îl mumifică și

îl ascund in delta Nilului. Regele Seth, venit la vânătoare în delta Nilului, găsește trupul

lui Osiris, pe care îl taie în bucăți și îl aruncă în Nil. Când Isis și Nephtys văd asta, încep să il

jelească pe Osiris și lacrimile lor fac fluviul să se reverse. De atunci Revărsarea Nilului este ceva

obisnuit în fiecare an în Egipt. Cele două zeițe îl cheamă pe Anubis, zeul mumificării, cu cap de

șacal. Toți trei contribuie la refacerea și mumificarea lui Osiris. Apoi Isis îi dă viață soțului ei și

concep un fiu: Horus.

Prima mumificare

Zeiţa Isis împreună cu fiul ei,Horus.

Isis îl cheamă în ajutor pe Anubis, zeul cu cap negru (culoare ce simboliza renașterea în Egiptul

Antic). Cu răbdare acesta adună la un loc membrele, le freacă cu ulei, le înfășoară în bucăți de

pânză, confecționând prima mumie. Când își termină treaba, Osiris deschide ochii și începe din

nou să respire. Isis se transformă într-un erete și se așază pe trupul soțului ei. Astfel, cei doi au

conceput un copil, care va putea deveni rege ca tatăl său. Acest copil a fost Horus cel Tânăr.

Pentru a-și proteja iubitul, Isis ascunde cufărul devenit sarcofag, printre trestiile Nilului, unde

zeițele apelor îi erau prietene.

Seth, zeul răului

După ce a săvârșit această faptă, Seth a devenit cunoscut ca zeul egiptean al răului, dar a devenit

și un zeu al forței. Pe o piramidă stă scris că regele mort avea „forța lui Seth”. Seth a fost

zeul Egiptului Superior și tovarăș al lui Horus (fiul lui Osiris), zeul Egiptului Inferior. În

dinastiile a XIX-a și a XX-a (1567-1085 î.Hr.), Seth a fost principalul zeu și

patronul ramessizilor, de aici, numele regal Seti.

Între timp, deoarece Osiris dispăruse, Seth reclamă tronul în locul lui și îl și primește,

deoarece Atum avea o slăbiciune pentru acest zeu. Isis care se afla încă în căutarea cufărului nu

se poate opune acestui fapt. Se presupune că Seth a fost un rege rău și lacom. Într-o zi însă,

aflându-se la vânătoare, el descoperă printre trestii sarcofagul lui Osiris. Cuprins de furie, el

ciopârțește sicriul, scoate mumia, desface pânzele, face bucăți trupul și aruncă aceste bucăți în

cele patru colțuri ale fluviului. Aflând acestea, Isis pornește din nou în căutarea soțului ei,

trecând cu o barcă de-a lungul fluviului. Pe fiecare mal unde găsește o bucată din Osiris

construiește un templu în onoarea lui. În cele din urmă strânge toate bucățile, în afară de

organele genitale (în amintirea acestui lucru, multe mumii nu vor avea la rândul lor). Osiris este

din nou îmbălsămat și mumificat și devine regele lumii de dincolo. Se spune însă, că vocea lui

poate fi auzită uneori într-un loc aflat în apropierea Nilului, numit „Gura lui Osiris”.

Răzbunare

Detaliu din mormântul faraonului Horemheb,cu zeiiOsiris, Anubis și Horus.

Între timp, Horus ajunge la vârsta maturității și revendică tronul lui Seth. Atum este plictisit și

supărat de aceste certuri. Isis și zeița Neith îl susțin pe Horus, spunând că el este moștenitorul

legitim al lui Osiris. Deoarece lui Atum i se reproșează că nu ia nici o hotărâre, acesta se supărăr

atât de tare, încât refuză să își continue drumul zilnic pe cer. Văzând că vor rămâne fără lumina

solară, zeii încearcă să-l convingă să renunțe la această hotărâre, dar fără folos. Până la

urmă, Hathor, zeița bucuriei și a dragostei reușește să îl înveselească și să îl readucă la normal.

Isis pretinde din nou tronul pentru fiul său. Seth sugerează ca zeii să se întrunească pe o insulă și

să discute despre această problemă. Dar el spune ca zeiței Isis să i se interzică să vină pe insulă.

Dar Isis vine sub înfățișarea unei femei muritoare foarte frumoase, și îl atrage pe Seth la o

discuție, făcându-l să recunoască că este necinstit ca unui fiu legitim să i se refuze dreptul la tron.

După aceasta Isis își arată adevăratul chip spunându-i lui Seth că l-a prins în cursă.

Atum ezită din nou să aleagă un conducător. Seth propune o întrecere: el și Horus să stea sub apă

sub înfățișarea unorhipopotami, iar cel care stă mai mult să câștige întrecerea. Isis însă se teme

că Seth va trișa și fabrică un harpon pentru a-l amenința pe fratele ei. Înduioșată însă de gemetele

lui renunță să-l mai atace. Horus se înfurie și își ceartă mama. Dintr-un exces de furie chiar o

decapitează. Thot sosește însă imediat și pune pe umerii lui Isis un frumos cap de vacă, ceea ce îi

va servi uneori să apară astfel în alte legende. Epuizat, Horus adoarme. Seth îl caută, și găsindu-l

adormit îi smulge ochii care vor deveni doi lotuși. Orb, Horus se retrage în deșert. Zeiței Hathor i

se face milă de el și îl vindecă cu o picătură de lapte de gazelă. Horus își recapătă vederea.

Seth propune o nouă întrecere: cei doi să facă o cursă cu bărcile, însă bărcile lolr să fie de piatră.

Horus însă pregătește cu viclenie o barcă de lemn pe care o mânjește cu cretă ca să pară ca făcută

din piatră. Astfel, când începe cursa, barca lui Seth, fiind foarte grea, s-a scufundat, iar cea a lui

Horus a rămas la suprafață. Înfuriat, Seth se transformă în hipopotam, cu gând să răstoarne și

barca adverasrului său. Horus se apără cu harponul și îl ține la distanță pe Seth. Văzând că nu s-a

ajuns la vreo concluzie, Thot hotărăște atunci să ceară și opinia lui Osiris. Acesta cere să-l pună

pe Horus pe tronul Egiptului, în amintirea faptelor bune pe care el le-a făcut și pe care urmează

să le mai facă.

Decizia lui Atum

Atum consideră că el este cel mai în măsură să decidă cine va prelua tronul. El hotărăște să se

întâlnească pentru ultima oară cu toți ceilalți zei. Isis îl aduce pe Seth legat pentru a nu mai pune

la cale o lovitură murdară. Atum îl desemnează pe Horus regele Egiptului, după el urmând la

conducere un bărbat demn să-l succeadă, adică un faraon. Astfel toțifaraonii vor fi Horuși și vor

transmite zeilor rugămințile oamenilor. Conform mitologiei egiptene, dinastiile se întemeiau

atunci când un zeu îi făcea un copil unei regine. Cât despre Seth, el va sta de acum înainte lângă

zeul soarelui. Forța lui Seth îl va proteja pe Atum, zeul deșertului având sarcina de a sta în partea

din față a bărcii solare și de a-l ucide în fiecare noapte pe șarpele Apophis. Grație lui, soarele va

lumina în fiecare dimineață, iar noaptea va fi păzit de pericole.

Călătoria lui Atum și metamorfozele soarelui

În mitologia egipteană, soarele a căpătat un rol foarte important și de aceea, s-au dezvoltat și o

mulțime de mituri legate de acesta. Se spune că zeul soarelui, Atum, călătorește tot timpul zilei

într-o barcă, traversând cerul de la est la vest până la așa-numita „poartă a serii”, aflată în

apropierea gurii zeiței cerului, Nut. Acolo îl așteaptă o nouă ambarcațiune, cu ajutorul căreia va

putea trece pe Nilul subteran, un fluviu de nisip, lipsit de apă, aflat într-o regiune umbroasă.

Atum călătorește prin lumea subterană împreună cu Seth, care stă în fața lui, Uadjet zeița-

cobră, Ochiul lui Ra, zeița adevărului, Maat și o sumedenie de mici genii bine înarmate. De

asemenea, li se pot alătura și sufletele unor morți care vor să iasă dimineața la suprafață, să-și

revadă locurile natale, dar aceasta putându-se face numai cu o autorizație scrisă de zeul Thot. Tot

morții au rolul de a trage barca zeului pe fluviu, uneori această sarcină fiind atribuită stelelor.

Atum are de traversat douăsprezece peșteri, apărate de douăsprezece porți, timp de douăsprezece

ore. La prima poartă, barca este întâmpinată de o zeiță. În acest timp, Atum denumește toate

divinitățile și toate ființele care se află pe mal, paralizându-le astfel cu cuvântul său și

împiedicându-le să-i facă vreun rău.

Zeitate egipteană cu înfăţişare de iepure, luptându-se cu șarpeleApophis; Luxor, Egipt

În timpul fiecărei călătorii nocturne, barca lui Atum este atacată de un șarpe gigantic, Apophis,

care este de fiecare dată răpus de zeul Sethsau Bastet și de geniile aflate sub comanda lui. În cea

de-a cincea oră, Atum și însoțitorii lui ajung în peștera lui Osiris, stăpânul lumii morților. În ce-a

de-a douăsprezecea oră Atum se metamorfozează în scarabeu și își schimbă numele în Khepri.

Aceasta este ipostaza răsăritului pe care o are soarele, la fel cum Atum, zeul cu cap de berbec,

este ipostaza apusului. Mai mult, numele Khepri înseamnă „a deveni”. Acum, Apophis încearcă

din nou să atace barca, Seth luptându-se cu el încă o dată, și pentru ultima oară înaintea

răsăritului. Kephri trece peste vârfurile picioarelor zeiței Nut și se arată în est. Însoțitorii lui nu îl

părăsesc, deoarece mai există încă multe pericole pentru soare: furtuni, ploi și Apophis, care la

prânz vine să bea apă din fluviul celest. Spre amiază, Khepri se metamorfozează în Ra, zeul cu

trup de om și cap deșoim, personificarea soarelui la zenit. Seara, Ra redevine Atum. Astfel,

drumul soarelui în mitologia egipteană presupune o permanentă metamorfoză Atum – Khepri –

Ra.

Alți zei din mitologia egipteană

Alături de zeii pe care se bazează mitologia egipteană și care fac parte din eneadă (gruparea celor

9 zei importanți), există alte divinități auxiliare - Anubis (zeu funerar și îmbălsămător), Nehbet

(ocrotitoarea nașterilor), Min (zeu falic fecundator), Thot (zeul înțelepciunii), Min (zeița

justiției). În altă categorie intră zeii menținerii existenței cosmice - Hathor (mama universală),

Hnum (creatorul de viață și dătătorul apelor din Nil), Neith (zeiță solară și războinică), Ptah

(inima și limba lui Ra, adică ideea și verbul).

Ramurile panteonului coboară la zei secundari ca Bes (patronul familiei și al veseliei), Bastet

(pisica sfântă protejând graviditatea femeiască).

Devenit important mai târziu, Aton fusese o veche divinitate personificând discul solar; apoi,

contopindu-se cu Ra, ajunge obiectul reformei religioase efectuate în sec. XIV-lea de Akhenaton

(Amenophis al IV -lea, soțul celebrei regine Nefertiti), în încercarea sa de realizare a

monoteismului, dezmembrat, însă după moartea faraonului reformator.

Viaţa de apoi în Egiptul antic

Viata de dupa moarte

 

Dupa parerea lui Herodot , egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea

sufletului. Dar, chiar daca nu se poate acorda o valoare absoluta unei astfel de afirmatii, este

sigur ca egiptenii au avut o credinta neobisnuit de puternica in nemurirea sufletului, aceasta

credinta constituind una dintre caracteristicile esentiale ale vietii si religiei lor. Sapaturile

arheologice facute in Egipt au dat la iveala urmele unui intens cult al mortilor inca din epoca

preistorica, iar documentele scrise si cele nescrise de mai tirziu dovedesc ca pentru egipteni

cultul soarelui si cultul mortilor formau preocuparile de capetenie ale vietii lor.

 

Este foarte probabil ca la inceputurile civilizatiei egiptene sa fi existat o conceptie destul de

grosolana despre viata viitoare. Descoperirile arheologice au aratat cum in epoca preistorica

egiptenii isi ingropau mortii culcati pe o parte, in pozitia numita "chircita" si avand in preajma

lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor trebuie sa fi fost

deci la egipteni in acea vreme mormantul insusi. Acolo i se aducea mortului hrana. Acolo, la

mormant, se desfasura cultul datorat mortilor de catre cei vii. Pe timpul dinastiei a IV-a apare

insa credinta ca sufletul mortului poate pleca din mormant pe un timp mai mult sau mai putin

lung sau ca isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum s-a putut forma si credintadespre o

lume indepartata a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii.

Pentru a sfatui si calauzi sufletul in timpul acestei calatorii postume, s-au compus acele Carti ale

mortilor, adevarate ghiduri ale lumii de dincolo. In aceste carti sufletul mortului gasea indicii

despre tot ce trebuia sa faca si sa spuna pentru a izbuti sa ajunga in fericita lume a mortilor. Ceva

mai mult, pretiosul ghid cuprindea si planuri amanuntite ale locurilor mai incurcate din lumea

subterana, ca si portretele personajelor de seama, bune sau rele, pe care mortul trebuia sa le

cheme in ajutor sau sa se fereasca de ele.

 

Dar unde era pentru egipteni acea fericita sau poate nefericita  lume a mortilor este greu de

precizat. Nu fiindca n-ar fi indicatii in textele egiptene, ci fiindca aceste indicatii se deosebesc

foarte mult unele de altele. Aceasta probabil pentru ca in epoca preistorica a Egiptului au fost

mai multe doctrine locale cu privire la destinul sufletului; doctrine care apoi, chiar in Textele din

piramide si in Cartea mortilor, apar revizuite si sintetizate.

 

Izvoarele provenite din diferitele centre principale ale Egiptului relateaza felurite variante ale

temei eshatologice, in functie de caracterul special al zeitatii locale. Astfel, la Memfis se credea

ca sufletele mortilor merg intr-un loc trist, spre apus, in desertul Libiei, unde isi avea resedinta

Sokoris, zeul funerar al Memfisului. La Heliopolis se credea ca sufletele calatoresc fericite,

impreuna cu zeul Ra, pe barca acestuia, care noaptea trecea printr-un loc intunecos numit Duat,

situat undeva, afara din Egipt, spre apus. Pentru locuitorii din Abydos, intrarea in lumea cealalta

era situata la apus de acel oras, acolo unde barca soarelui se strecura in fiecare seara in imparatia

mortilor printr-o crapatura a muntelui.

 

Cea mai raspandita versiune eshatologica si care a predominat in tot Egiptul a fost desigur cea

osiriana. Potrivit legendei osiriene, zeul civilizator Osiris a fost omorat de fratele sau Seth si apoi

a fost inviat prin procedee magice de catre Isis, Nephtys, Anubis etc. Aceste procedee magice nu

erau insa decat vechile rituri egiptene ale mumificarii, carora mitul osirian a venit sa le dea un

anumit sens, o anumita explicatie: aceea ca riturile inmormantarii transforma pe mort intr-un

Osiris si-l fac sa invie si sa traiasca viata vesnica si fericita a zeului, putand chiar sa poarte

numele de Osiris pe langa numele sau. Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia

lui Osiris, campiile lui Iaru unde sufletele duceau o viata fericita, servind pe Osiris asa cum au

servit pe faraon, dar in conditii mult mai favorabile, deoarece fertilitatea campiilor lui Iaru era

mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului.

 

Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasa vale a Nilului, cu canale de

irigatie, cu inundatii fertilizatoare, cu recolte foarte imbelsugate si chiar cu posibilitatea pentru

suflete de a pune pe altii sa lucreze in locul lor, asa cum lucrau in Egipt sclavii. Este vorba de

"Raspunzatori" (usabtu), statuete de pamant smaltuite, care se puneau de catre rude in mormant

si aveau rolul sa raspunda prezent in momentul cand mortul, pus la munci grele de noul sau

stapan, Osiris, va avea nevoie sa fie inlocuit de cineva.

 

Judecata lui Osiris. Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru.

Totusi, inca din timpuri foarte vechi apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al

eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui Osiris.

 

In capitolul 125 al Cartii mortilor este prezentat un tribunal, in fata caruia mortul trebuie sa se

infatiseze pentru a-si sustine cauza, marturisindu-si curatia morala. Imaginile cuprinse in acest

capitol arata pe Osiris asezat pe un tron maret si prezidand ceremonia. El este asistat de 42 de

judecatori, numar care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de zeul

Horus in marea sala a judecatii. De fata este si Anubis. Impreuna fac cantarirea sufletului

mortului pe o balanta. Pe un taler al balantei este asezata inima mortului, iar pe celalalt o pana,

simbol al zeitei adevarului, Maat. Deoparte sta un animal hidos, jumatate crocodil, jumatate

hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteapta rezultatul cantaririi inimii, pentru ca, in

cazul ca balanta nu ramane fixa si se inclina intr-o parte, sa devoreze imediat inima mortului.

Mortul nu ramane pasiv fata de cele ce se intampla cu sine, ci se agita, se apara, isi sustine

nevinovatia printr-o ,,marturisire negativa", in care arata faptele rele pe care ar fi putut sa le faca

dar nu le-a facut. Adresandu-se lui Osiris, il saluta ca pe un zeu al dreptatii, asigurindu-l ca n-a

facut nici o fapta rea, nu si-a omorat rudele, n-a mintit, n-a tradat, n-a parit, n-a barfit, n-a facut

pe nimeni sa sufere de foame, n-a facut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a

micsorat banita de grau, n-a falsificat masura cotului, n-a apasat pe varga de fier a balantei si asa

mai departe, sfarsind prin a repeta: "Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !" Adresandu-se

apoi judecatorilor, le cere sa aduca in fata zeului marturie favorabila, sa nu spuna nimic rau

despre el, pentru ca a dat paine celui infometat, apa celui caruia ii era sete, vesminte celui care

era gol etc. In urma acestei duble recomandari, zeul Toth, scribul zeilor, care statuse cu condeiul

in mana si asteptase cantarirea, isi face raportul catre Osiris spunand: "Cutare a fost cantarit pe

balanta, nu i s-a gasit nici o vina, inima sa e dreapta, mainile sale sunt curate, trupul sau este

lipsit de orice rau; acul balantei este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta". Atunci

judecatorul suprem pronunta hotararea, dandu-se voie mortului sa mearga unde vrea in lumea

spiritelor si a zeilor, fara sa fie oprit de pazitorii portilor raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris ii

este deschis.

 

Ideea de sanctiune nu apare destul de limpede in eshatologia egipteana. Totusi, in textele de

origine tebana se intalneste ideea de un loc lugubru, cu suferinte atroce, iar din alte texte s-ar

parea oaacei care ieseau rau la judecata lui Osiris erau devorati indata de judecatori sau de

animalul hidos de care am amintit, se intorceau pe pamant la o viata mizerabila sau se intrupau in

animale necurate.

Noţiunea de suflet şi trup în Egiptul antic 

Gandirea religioasa egipteana nu s-a preocupat in mod deosebit deoriginea omului. Unele mituri

il prezinta pe zeul soarelui, Ra ca fiind creator al omului, deoarece el este considerat creator

pentru tot ceea ce exista. In teologia memfitica, creatorul omului este Ptah si apoi Khunm, acesta

din urma fiind creatorul doar al individului ce se naste, nu al rasei umane. Impreuna cu Heket,

zeita nasterilor, Khnum ajuta sa se nasca copilul din pantecele mamei.

 

In evaluarea naturii umane, nu exista o distinctie clara intre parte spirituala si cea materiala a

omului; prin urmare centrul personalitatii sale nu se gaseste nici in suflet si nici in trup. Fiinta

umana este o sinteza a mai multor potente spirituale carora omul le este dator cu viata dupa

moarte. Aceste potente au semnificatia unor dimensiuni alefiintei umane care depind insa de

integritatea trupeasca a omului. De aici vine si ideea imbalsamarii cadavrelor si punerea in

mormant a unor obiecte folositoare trupului. In ceea ce priveste sufletul, egiptenii credeau despre

acesta ca salasluieste in trup si ca este o entitate invizibila dar concreta in timpul vietii de pe

pamant. Aceasta entitate avea numele de ba, dar ea nu seminifica viata. Pentru viata egiptenii

intrebuintau un alt cuvant: ankh. Nu avem detalii despre natura lui ba, dar stim ca aceasta

parasea trupul o data cu moartea individului. Egiptenii vorbesc si despre Ka, care reprezinta o

entitate invizibila, practic o dublura a lui ba. Ka insoteste in viata omul, ca un fel de pazitor, de

inger si intra in trup la moarte.

 

Este imposibil sa spunem in mod exact care a fost elementul preponderent in conceptia egipteana

despre om. Acest lucru este posibil din cauza lipsei unei prezentari unitare a conceptiei religioase

egiptene; insa nu putem nega ca aceasta religie a constituit de-a lungul timpului o adevarata forta

a unei traditii si civilizatii care rezista peste veacuri.

 

Este incontestabil ca pentru egipteni ceva din fiinta omului continua sa existe si dupa moarte.

Altfel n-am mai intelege nimic din giganticele piramide si din faimoasele mumii egiptene. Dar

cum isi reprezentau egiptenii sufletul ? Lucrul acesta este aproape imposibil de spus. Din

cercetarile care s-au facut ar reiesi ca, pentru egipteni, sufletul n-ar fi avut unitatea si

personalitatea pe care noi obisnuim sa le atribuim sufletului nemuritor. Pentru ei sufletul ar fi

fost scindat, specificat intr-o serie de suflete, care n-ar fi fost altceva decat diferite aspecte sau

subdiviziuni ale activitatii spirituale.

 

Ba ar fi fost sufletul propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul iar dupa moarte trece intr-o

alta viata. Era reprezentat printr-un cocor, caruia mai tarziu i s-a dat un cap de om. Reprezentarea

sufletului sub forma de pasare ar putea fi un indiciu asupra destinului acestuia. Sufletul urma sa-

si ia zborul dupa moartea trupului si sa traiasca sus in cer printre zei. Sufletul putea sa ia si forma

unei lacuste, care dupa conceptia egiptenilor era tot o pasare.

 

Asupra cuvantului ka s-au produs cele mai multe discutii intre cercetatori si nu putem spune ca

lucrurile s-au lamurit depun. Probabil cea mai indreptatita parere este aceea care considera pe ka

drept un principiu vital strans legat de corp, care nu-si ia zborul dupa moarte, ca ba, ci coboara in

mormant, pastrandu-se atat cat se pastreaza trupul. Este conceptia primitiva egipteana despre

suflet, anterioara conceptiei superioare reprezentate prin ba. Din credinta ca soarta sufletului, a