Religia egiptenilor din perioada antică a fost o religie politeistă prin excelență. Zeii

egiptenilor antici au fost numeroși, numărul exact n-a fost încă determinat. Mulți dintre zei

erau proslăviți doar într-o anumită zonă sau într-un anumit oraș.

Conform credinței, zeii fuseseră creați de către Demiurg, primul zeu. Paradoxal, se credea că

fiecare zeu a fost plăsmuit după chipul omului. Mitologia egipteană a conceput o teorie

complexă a componenței ființelor, fie că sunt ele oameni sau zei. Există trei elemente care îi

compun: ankh, ka și ba. Ankh-ul este forța divină, spiritul lui Ra, expresia deplină a luminii.

La origine numai zeii puteau să aibă akh-ul, însă, ulterior, și muritorii puteau să o

dobândească. Ka-ul este născut din răsuflarea creatorului și reprezintă caracterul,

personalitatea individului, chiar un alter-ego al acestuia. Într-un fel, acesta reprezintă

rezervorul forțelor sale vitale. Ka-ul nu dispare în momentul morții, având o existență

independentă de trup. El supraviețuiește mereu într-un suport terestru precum o statuie, o

pictură sau cadavrul mumificat. Un alt principiu spiritual este ba care semnifică energia

deplasării, o forță invizibilă ce trăiește independent în corp și poate călători în alte lumi.

Datorită sa-ului, morții își îndeplinesc transformarea în lumea de dincolo.

Zeii Egiptului Antic[modificare | modificare sursă]

Unele zeități se bucurau totuși de o înaltă considerație în întreg Egiptul: Ptah, zeul

creator, Ra, zeul Soarelui, Shu, zeul aerului, Nut,zeița cerului, Geb, zeul

Pământului, Hathor, zeița iubirii și a muzicii, Min, zeul fertilității, Isis, soția și mama care se

îngrijește cu credință, Montu, zeul victoriei, Thot, zeul științei și al

înțelepciunii, Horus, stăpânul cerului și zeu al monarhiei, Amon-Ra, zeul originar,

sau Osiris, stăpânul imperiului subpământean. Amon-Ra este cea mai renumită zeitate din

pleiada de zei a Egiptului. La început zeu al aerului, al vântului și al luntrașilor, Amon devine

zeu de stat la Teba și este asimilat cu Ra, zeul Soarelui la Heliopolis. Amon este zeul local

al Tebei, considerat divinitate a aerului sau a fecundității.

Egal cu zeul Amon-Ra, este zeul Osiris. Odată cu trecerea timpului, Osiris devine mult mai

iubit și mai venerat de către supușii egipteni, punându-l într-un con de umbră peAmon-Ra.

Osiris este zeul lumii de apoi, al tărâmului morților, dar este și zeul vegetației. Mai presus de

toate acestea, Osiris este zeul egiptean suprem, zeul zeilor, cel care impune toate obiceiurile și

legile de pe pământ, dar și în lumea de apoi. Îi are ca părinți pe zeița Nut(Cerul) și pe

zeul Geb (Pământul), iar ca frați pe Isis, Neftis și Seth.

Toți acești zei apăreau în diferite ipostaze: de om, de animal sau ca o plăsmuire cu trup de om

și cap de animal, ei erau recunoscuți și în ființele și obiectele acestei lumi. Astfel,Amon se

înfățișa și sub forma unui berbec sau a unei

gâște, Horus ca șoim, Thot ca ibis, Montu ca taur, Hathor ca vacă sau ca pom, Nut ca boltă

cerească sau Ra ca soare. Animalele care îi reprezentau pe zei deveneau și ele divine, într-un

anume fel. De aceea erau și acestea venerate, mumificate și îngropate în cimitirele pentru

animale, cu tot ceremonialul. Adorarea animalelor sacre a sporit tot mai mult în decursul

vremii.

Apis reprezintă unul dintre numeroasele animale venerate în Egiptul Antic. Apis este taurul

sacru al egiptenilor. Este zeul forței și al fecundității și apare sub forma unui taur căruia i se

acordă onoruri divine.

Și pisicile erau considerate animale sacre de către egipteni. Zeița cu cap de pisică a egiptenilor

era Bastet. Mai era supranumită și ochiul lui Ra, fiind considerată zeița muncii, a bucuriei,

stăpâna căminului și protectoarea nașterilor. Zeița întruchipează feminitatea, manifestând

blândețe, seninătate, dar, ca orice pisică, aceasta poate să fie și vicleană și combativă,

transformându-se într-o adevărată leoaică în fața dușmanilor săi.

Egiptenii antici venerau deci o mulțime de zeități, dar și un zeu atotputernic, unic. Zeii mai

puțin importanți erau reprezentați și venerați în tot Egiptul, dar zeul unic era invocat în mod

special în rugăciunile lor.

Reforme în religia egipteană[modificare | modificare sursă]

A fost o perioadă în timpul Egiptului Antic în care întreaga religie a fost reformată într-un

mod radical. Reformatorul a fost nimeni altul decât Akhenaton care a șocat la acea vreme

întregul popor egiptean prin introducerea unei religii monoteiste în locul venerării tuturor

zeilor de până atunci. Într-o perioadă în care omenirea era de religie politeistă,Aton este

primul zeu din istoria omenirii căruia i se închină toată lumea. El a fost un zeu unic suprem

prin excelență. Nu numai că mulți au renunțat la religia politeistă pentru a i se închina numai

lui, dar religia sa permitea ca oricine să o poată adopta, neexistând restricții. Este reprezentat

sub forma soarelui, însă nu a soarelui la care egiptenii se închinau până atunci. Acest soare

strălucea și îmbia cu razele lui pe absolut toți locuitorii regatului său, dar și pe locuitorii

regatelor ce se întindeau dincolo de granițele cetății.

Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Mesopotamienii credeau că

lumea este un disc plat, înconjurat de un spațiu uriaș, gol, și deasupra, raiul. Ei mai credeau că

apa se găsește peste tot, și că universul a apărut din această mare enormă. Religia

mesopotamiană era politeistă adică oamenii credeau în mai mulți zei. Deșicredințele descrise

mai sus erau comune tuturor mesopotamienilor, au existat și variații regionale. Cuvântul

sumerian pentru univers este an-ki, care face referire la zeul An și la zeița Ki. Fiul lor era

Enlil, zeul aerului. Ei credeau că Enlil este cel mai puternic zeu. El era stăpânul zeilor

din panteon, similar cu Zeus de la greci, sau cu Jupiter al romanilor. Sumerienii își puneau de

asemenea întrebări filozofice, cum ar fi: Cine suntem?, Unde suntem?, Cum am ajuns aici?. Ei

răspundeau acestor întrebări cu explicații din sferasupranaturalului. Dacă cineva era bolnav, ei

se rugau la zei pentru însănătoșirea persoanei respective. Cum s-a menționat mai sus, doctorii

meopotamieni nu erau foarte avansați din punct de vedere medical, așa că oamenii preferau să

ceară ajutor de la zei.

Zeitățile principale[modificare | modificare sursă]

An  era zeul sumerian al cerului, cunoscut mai târziu sub numele de Anu. El era căsătorit

cu Ki, însă în unele credințe mesopotamiene, soția sa se numea Uraš.

Marduk  era zeul principal al Babilonului. Oamenii îl preamăreau, pentru ca el să permită

evoluția Babilonului de la un mic stat la un mare imperiu.

Gula , numit și Ninișina, era zeița vindecării. Când cineva era bolnav, ea era una dintre

zeițele la care se rugau.

Nanna  (numit și Suen, Nanna-Suen sau Sin) era zeul lunii. El era unul dintre fiii lui Enlil.

Utu  (numit și Šamaš sau Sahamash) era zeul soarelui.

Dumnezeu  - primul dumnezeu din prima religie mesopotamiană.

Enlil  era cel mai puternic zeu din religia mesopotamiană. Soția sa se numea Ninlil, iar

copiii săi erau Inanna, Iškur, Nanna-Suen, Nergal, Ninurta, Pabilsag, Nushu, Utu, Uraš

Zababa și Ennugi.

Nabu  era zeul mesopotamian al scrisului. Era foarte înțelept, și foarte lăudat pentru

abilitatea sa de a scrie. În unele locuri se credea că el controlează raiul și pământul.

Iškur  (sau Adad) era zeul furtunilor.

Ninurta  era zeul sumerian al războiului și al eroilor.

Inanna , zeița sumeriană a războiului, era și soția lui Ninurta.

Pazazu , numit și Zu, era o zeitate malefică, ce a furat tabletele destinului lui Enlil, și a fost

omorât din acest motiv. Tot el a adus și bolile nevindecabile.

Demonii[modificare | modificare sursă]

Credința în demoni era o parte importantă a religiei Mesopotamiei antice. Oamenii se temeau

de sufletele rele, și de aceea așezau statuete și picturi pentru a speria fantomele nedorite.

Asemenea zeilor, existau diferiți demoni, fiecare cu numele său propriu, specializați în diferite

acțiuni negative .

Ritualuri funerare[modificare | modificare sursă]

Arheologii au descoperit sute de morminte în unele părți ale Mesopotamiei. Aceste morminte

relevă multe informații legate de ritualurile funerare mesopotamiene. În orașul Ur, majoritatea

oamenilor erau îngropați în morminte familiale sub casă. Copiii erau puși în recipiente mari,

și duși la capela familiei. Alții erau pur și simplu îngropați în cimitireleorașului. Unii erau

înfășurați în covoare și giulgiuri. În majoritatea cazurilor, unele lucruri ale oamenilor

îngropați se aflau în morminte. Au fost de asemenea descoperite 17 morminte cu obiecte

foarte valoroase, și deci se presupune că aparțineau unor persoane de rang înalt, posibil regi.

Zigguratele[modificare | modificare sursă]

Zigguratele erau temple uriașe construite pentru venerarea zeilor. Erau construite

din lut și argilă și aveau trei sau patru secțiuni. Erau construite foarte înalte, pentru a rămâne

uscate în timpul inundațiilor. Era nevoie de munca multor oameni pentru a construi

un ziggurat. Trebuia săpat lutul, fabricate cărămizile iar aceste cărămizi trebuiau transportate

și îmbinate. Numai zigguratul din Ur a rămas în picioare, deoarece constructorii din epocile

mai târzii au învățat că arderea cărămizilor le va face mai rezistente.

Religia romei anticePeninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de

origine diversă, între care cei mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din

centru și etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau

vestiți, începând de la sfârșitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales,

interpretări de oracole și, mai ales, haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul

dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o

idee satisfăcătoare despre credința etruscilor.

Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită

de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-

europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta

funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul

sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines

maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex

maximus), funcție care, începând cuCaesar, va reveni împăratului.

Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul

pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și

pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.

Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea

pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde

puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante,

cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului.

Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus

Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și

sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.

Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este

înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei,

care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie

o nouă triadă peAventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore.

Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor.

Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce

va fi transferat pe Aventin.

Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate

strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile

zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal.

De două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau

pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr.

romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în

temple.

Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices -

cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines

minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în

momentul alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în

care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii.

O instituție similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.

Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și

grecești (oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele

faste și nefaste. Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii,

preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică)

desemnau sexualitatea dezlănțuită.

 Religia grecilor anticiCercetătorii religiei greceşti nu aveau la îndemână ca izvoare scrise pentru perioada mai veche decât celebrele poeme ale lui Homer, Iliada şi Odiseea. Însă,în1952 învăţaţii englezi M.Ventris şi J. Chadwick au izbutit să descifreze uneleinscripţii descoperite la Micene şi Pylos, aparţinând civilizaţiei greco-aheene.Aceste inscripţii au dat la iveală numirile principalelor divinităţi greceşti adorateîncă din perioada aheeană. Descoperire foarte importantă, dar pentru a cunoaştereligia grecilor antici în general, se folosesc numeroase alte izvoare: literare,epigrafice şi arheologice.a) Izvoare literare. Între acestea figurează lucrări poetice şi lucrări istorice sau deerudiţie. Cele mai importante lucrări poetice sunt celebrele pome ale lui Homer,Iliada şi Odiseea, care au avut o mare influenţă asupra religiei grecilor din perioada clasică. Operele lui Heriod ( sec.VIII-VII),”Theogonia” şi „Munci şizile”, la fel şi „Odele triumfale” ale poetului liric Pindar şi tragediile lui Eschil,Sofocle, Euripide, şi nu în ultimul rând istoriile lui Herodot, au servit ca izvoare pentru cunoaşterea religiei grecilor antici. b) Izvoare epigrafice. Acestea sunt de fapt tot izvoare scrise, dar şi arheologice,numeroase texte gravate pe piatră sau metal, legi sacre, oracole, calendare sacreetc.c) Izvoare arheologice. Aceste izvoare se pot împărţi în monumentele dearhitectură: ruine, altare, morminte, etc. şi monumente figurate: statui,ornamente sculptate ale edificiilor religioase (frontoane, frize),picturi pe vase.Cultul morţilor este atestat de numeroase descoperiri arheologice. Morţii erauîngropaţi în morminte de piatră. În apropierea mormintelor s-au găsit altare pentru oase, carne care atestă credinţa vechilor greci în supravieţuirea morţilor,cărora li se aduceau astfel de ofrande. În mormintele nobililor, adesea largicamere subterane, s-au găsit bărci şi căruţe pentru ultima călătorie. Înmormintele descoperite la Micene s-au găsit arme, podoabe, vase de bronz şi delut, puse acolo pentru uzul defunctului. Morţii erau aşezaţi în gropi pe spate şi cugenunchii strânşi. Pentru înmormântare exista un personal format din preoţi,cântăreţi, femei care săvârşeau ceremonia. Divinităţile feminine dominau prinnumăr şi importanţă, reprezentările antropomorfe, riturile agrare şi familialeerau împlinite numai de femei-preot.Cultul avea la greci o mare importanţă şi respectarea acestuia formaobligaţiunea esenţială a adoratorilor zeilor. Locurile de cult ale

religiei greceştidin această perioadă erau temple măreţe în stil doric, ionic-atic şi corintic, alcăror vestigii păstrează până astăzi urmele marii lor frumuseţi de odinioară, cum

 este de exemplu celebrul templu consacrat zeiţei Athena, Panteonul. Templeleconsacrate zeilor era aşezate cu faţa spre răsărit, iar ale eroilor cu faţa spre apus.Riturile erau fie ale vieţii de familii, fie ale vieţii publice. Centrul cultuluifamilial îl forma focul, socotit ca zeu suprem al casei şi întreţinut permanent.Capul familiei îi aducea libaţii şi ofrande. În faţa focului şi sub protecţia lui sedesfăşurau ceremonii religioase prilejuite de principalele evenimente ale vieţiide familie :naştere, căsătorie, etc. La naştere copilul era purtat în jurul focului.

Religia vechilor germani si a vechilor scandinavi

A) Istoria evidentiaza ca scandinavii erau: norvegienii, islandezii,

finlandezii, suedezii si danezii, iar vechii germani: vizigotii, ostrogotii,

gotii, burgunzii, turingienii, bavarezii si saxonii etc. În marea lor majoritate

acestia toti erau barbati înalti, blonzi si îmbracati în piei de animale. Se 535f55f

ocupau cu pastoritul, vânatul si agricultura. Îsi fabricau unelte de os, piatra

sau metal. Erau monogami. Doar capeteniile erau poligame. Erau viteji, dar

totusi se descurajau usor atunci când erau învinsi. Pastrarea fecioriei

reprezenta o mare lauda printre ei, caci astfel îsi sporeau puterile si-si

pastrau tineretea trupului. Adeseori ei beau bere si hidromel (vin din miere).

B) Izvoarele de baza ale religiei la vechii germani si vechii

scandinavi sunt: De bello gallico (Razboiul cu galii), scrisa de Cæsar,

Germania lui Tacitus si poemul Völuspa (Prezicerea vizionarei).

Totodata, importante surse mai sunt: Edda (Arta poetica), numeroase

cântece ale norvegienilor în Islanda si sagas, povestiri despre regi si eroi,

iar la germani Cântecul Nibelungilor si la anglo-saxoni poemulBeowulf.

C) Cosmogonia avea mai multe variante la vechii germani si la

vechii scandinavi: a) creatia din gigantul Ymir ucis. Din sângele lui apar

marea, din oase - muntii, din craniu - cerul, din par - arborii si din creieri -

norii; b) creatia din haosul primordial si c) creatia din copacul Yggdrasil

cu frunzele mereu verzi. Avea radacinile înfipte adânc în lumea

subpamânteana si ramurile în cer. În nordul haosului era regiunea negurii

si a înghetului numita Niflheim, iar la sud se gasea un tinut al focului si al

luminii numit Muspellsheim. Potrivit poemului Völuspa (Prezicerea

vizionarei), la început exista o genune uriasa, Ginungagap. În nord se

întindea Niflheimr, un tinut friguros, identificat cu Lumea mortilor. În sud

se afla Muspell, Ţara arzatoare. Ca urmare a întâlnirii focului cu gheata,

la mijlocul universului s-a nascut Ymir, o fiinta antropomorfa. Din

sudoarea lui s-au nascut un barbat si o femeie. Din gheata care se topea

s-a nascut vaca Audhumbla, cu al carei lapte s-a hranit Ymir. Vaca a

modelat din gheata un om numit Buri. Casatorit cu fiica unui urias, acesta

a avut trei copii: Odhinn, Vili si Ve. Cei trei s-au hotarât sa-l omoare pe

Ymir. Din trupul lui, cei trei frati au faurit lumea: din carne - pamântul,

din oase - stâncile, din sânge - marea, din parul lui - norii, iar din craniu -

cerul.

D) Eshatologia avea un rol foarte important în religia vechilor

germani si a vechilor scandinavi. Aceste popoare traiau mereu cu teama

de sfârsitul cosmic. Lumea era vazuta ca opera zeilor si ea urma sa fie

distrusa si sa piara împreuna cu zeii în ziua fatala anuntata de trei ani de

razboaie si cataclisme. Heimdall, paznicul zeilor, va sufla din corn si va

anunta sfârsitul. Lupul Fenrir, cel care împreuna cu câinele Garmr pusese

în primejdie soarele aducând eclipsele, va scapa din lanturi si va arunca

flacari asupra pamântului. sarpele Midgard se va ridica din ape si va

împrastia venin. Sfârsitul lumii, reprezentat de amurgul zeilor numit

ragnarök, ilustrat în poemul cosmogonic si eshatologic Völuspa, este

urmat, însa, de o renastere a lumii fondate pe puteri morale si având ca

stapân suprem pe zeul dreptatii si al pacii - Balder.

E) Doctrina religioasa definitorie era politeismul.

F) Pantheonul zeilor era bogat. Ovidiu Drimba împarte zeii

vechilor germani si scandinavi în doua clase: Asii, zeii aristocratiei

razboinice si Wanii, divinitati impersonale374. Zeul Ziu sau Tiuz, era

ceresc si al razboiului, reprezentat în mâna cu spada. Avea doar mâna

stânga, caci dreapta o pierduse în lupta. Donar sau Thor (la scandinavi)

era zeul tunetului, protectorul familiei, casei si al poporului, reprezentat în

mâna cu toporul sau cu ciocanul. El i-a ajutat pe oameni în lupta lor cu

gigantii si cu demonii. În limba germana denumirea zilei de joi

(Donnerstag) vine de la acest zeu. Odin (Odhinn), deopotriva zeu

suveran, asimilat lui Lugh de la celti si magician, asimilat lui VaruΝa de

la inzi, era un zeu foarte popular la vechii germani. El fusese initial

demon. Era stapânul vietii spirituale si al civilizatiei. El aduna în Walhalla

sufletele celor ucisi în razboaie si ale celor alesi. Totodata, Odhinn era si

stapânul vietii si al mortii. Ca zeu al razboiului, era iute, violent si iscusit.

Adesea îsi schimba înfatisarea. Era reprezentat ca om batrân, cu barba si

cu o caciula pe frunte sau un coif, iar uneori cu o lance. Frey era domnul,

stapânul, un zeu al fecunditatii si al ploii. Era venerat în special la

Uppsala. Frija sau Freyja era zeita iubirii senzuale si a frumusetii la

norvegieni si islandezi. Ea zbura prin vazduh ca soim si patrona iubirea.

Balder era blând si drept, fiind zeul curatiei si al nevinovatiei. El

simboliza lumina. Loki era viclean, personificarea rautatii, iar Hel era

stapâna mortii si a lumii subterane. Vechii germani si vechii scandinavi

credeau în existenta piticilor harnici si buni, ca si a gigantilor vazuti ca

personificari ale fortelor naturale. Existau, de asemenea, elfi, elfe, silfi si

silfide, toate fiind spirite binevoitoare ce traiau în munti, paduri sau ape.

Cântecul fermecat al silfidelor îi vrajea pe oameni. Nornir stabileau

destinul omului la nastere, pe când frumoasele walkyrii aduceau moartea

pe cai iuti si duceau sufletele în Walhalla.

G) Cultul se desfasura în temple. Cel mai cunoscut era templul de

la Uppsala, ridicat în aer liber. Copacul era sacru. Jertfa era numita Blot.

374 Ovidiu Drimba, op. cit., vol. II, p. 109.

Se practica sacrificiul animalelor. Sângele era amestecat într-o bautura si

baut apoi, dupa care se ungea cu sânge altarul. Regele era sacrificat în caz

de nenorociri pentru a se implora îndurarea zeilor fata de oameni. Dintre

oameni erau sacrificati sclavii si prizonierii de razboi. Sacrificiile era

aduse zeului Wodan sau Odhinn. Popoarele nordice cunosteau si zidirea

unui om sau a unui animal de viu în ritualurile de constructie pentru a se

asigura trainicia edificiului.

H) Ritul funerar cunostea practica înhumarii si ulterior a incinerarii.

Sacrul era legat de victorie si de biruinta la vechii germani si vechii

scandinavi. Nevoile si morala razboiului au trecut în prima functie din

cele trei specifice indo-europenilor, dupa cum arata Georges Dumézil,

care evidentia un caracter tragic, nelinistit si pesimist în aceste religii, spre

deosebire de majoritatea celorlalte din familia indo-europeana375. Cel mai

evident argument ar fi, desigur, eshatologia. Se remarca, totodata,

exaltarea violentei eroice. Mortii de vaza primeau onoruri.

I) Sufletul era nemuritor. Vechii germani si vechii scandinavi

credeau în renastere.

Slavii au trăit în teritorii unde mlaştinile, cu mirosul lor greu, cu miasmele lor şi, mai ales, cu primejdiile lor au înspăimântat pe cei slabi dar şi pe cei voinici. Totuşi, cerul a impresionat şi pe slavi, ca şi pe toate celelalte popoare vechi – fără excepţie – şi era firesc, desigur, ca privirile şi nădejdile cele dintâi ale credincioşilor să se îndrepte spre cer.      a)  Perun. Pare să fi fost divinitatea principală a slavilor. Era stăpânul tunetului, ca Jupiter la romani şi ca Diaus Pitar la indo-europeni. Era adorat îndeosebi în locurile unde, mai târziu, s-au ridicat cetăţile Kievului şi Novgorodului. Comunica voia sa oamenilor prin stejarul sfânt. În Cronica lui Igor se descrie cum Perun (la baltici Perkun) era reprezentat printr-o statuie de lemn cu chip omenesc, în care zeul avea cap de argint şi mustăţi de aur. O astfel de statuie a existat la Kiev până în anul 998, când cneazul Vladimir cel Mare a distrus-o. Se pare că numele de Perun ar fi înrudit cu acela de Parjanava (Indra) din vechea mitologie hindusă. Prinţesa Olga a condus războinicii în luptă. Războinicii au jurat pe Perun, iar prinţul Igor al Kievului a urcat înălţimea unde se afla Perun, depunând la picioarele statuii zeului armele sale. Deci Perun era şi zeu al puterii războinice, învingătorul vrăjmaşilor.         b)  Zariá (Aurora) era fiica lui Perun. Zeiţă fecioară, ea a rămas până astăzi un simbol literar al retrezirii la viaţă, la realitate, la renaştere.         c) Pământul-Mamă: Máteri-Zemliá. A rămas până astăzi cea mai sacră realitate a tuturor slavilor, oriunde s-ar afla ei. După bâline, pământul are o anumită putere, mai presus de aceea a oamenilor. Viteazul Sviatogor (Muntele Sfânt), crezându-se a fi atotputernic, a zărit în faţa sa un brâu strălucitor, ce strălucea pe pământ. Era brâul pământului. A încercat să-l smulgă, dar s-a înfundat atât de mult în pământ încât acolo şi-a aflat moartea. Pentru a şti voia Pământului-mamă cu privire la noua recoltă, credincioşii slavi aveau doar să-şi lipească urechea de ţărână şi să audă prezicerea: dacă se auzea un fâşâit de sanie plină, recolta avea să fie bogată;dacă sunetul era ca al unei sănii goale, urma să fie o secetă cumplită. Pământul-mamă era luat ca martor la jurăminte, pentru că nimeni altul nu putea fi atât de drept şi tăcut, ca pământul. Duhul Pământului-mamă era invocat în rituri de apărare.         d) Svarog. Divinitate a uscăciunii şi a secetei. Era temut de locuitorii stepelor. Cuvântul s-a păstrat, ca împrumut, chiar şi în limba română, unde «sfarogit» înseamnă atât de uscat încât nu mai există nici cea mai mică nădejde de umezeală. Ca zeu al cerului (poate cerul fără pic de nori), Svarog, de la rădăcina «svar = luminos, senin», a dat naştere la doi fii: Daibog(Dătătorul de belşug) sau Soarele, şi Svaroghici (fiul lui Svarog), Focul sau Ogoni, care impunea tăcere. După Afanasiev,Daibog avea însuşiri cu totul speciale: Svarog, personificare a cerului, uneori înseninat de razele soarelui, alteori acoperit de nori şi brăzdat de fulgere, era considerat drept părinte al Soarelui şi al Focului. La umbra norilor, aprindea flacăra fulgerului şi astfel apărea ca un creator al focului ceresc. Cât priveşte focul pământesc, acesta era darul divin adus pe pământ din fulger. De aici se înţelege de ce slavii cinsteau Focul drept fiu al lui Svarog. Mai târziu, Svarog, despicând norii cu săgeţile fulgerelor, lăsa să apară soarele sau, în limbajul metaforic al antichităţii, aprindea torţa soarelui, stinsă de demonii de dimineaţă, care ieşea de sub vălurile nopţii. Odată cu răsăritul soarelui şi cu reînnoirea flăcării sale, se născu şi ideea de renaştere a Soarelui. Astfel, Svarog era divinitatea care năştea Soarele şi pe Daibog. Soarele însă era mereu tânăr, chipeş. Avea 12 palate – cele 12 luni ale anului – şi semne ale zodiacului, prin care se perinda.

      e)  Alte divinităţi. Divinităţile secundare erau: Veleş (Voloş) – zeul turmelor şi al păstorilor (volos – păr, blană);Mokoş – zeitate feminină, lentă în mişcări, patroană a tunsului oilor şi a torsului lânii. Radgost – zeul echivalent cu Svaroghici la luticieni unde, la Retra, îşi avea un templu măreţ; Svantevit – zeu al războiului –, iniţial zeu solar, avea un idol uriaş la Ankonaşi era reprezentat cu patru capete, câte unul spre fiecare direcţie cardinală;Txiglavsau zeul cu trei capete de argint, zeu al războiului, avea templu la Scecin, la vărsarea Oderului; Rugievit –zeu al războiului şi al fertilităţii, având şapte feţe;  Gerovitm sau Jarovit – tot divinitate războinică.         f) Geniile sau duhurile. Între acestea se numără: Pereplutu (un fel de zeu al băuturii şi veseliei), Bereghinele(zânele apelor; bereg = mal); Rusalcele, sufletele fecioarelor moarte înainte de căsătorie, răzbunătoare asupra flăcăilor sau bărbaţilor; Vilile – zânele primejdioase pentru răufăcători, dar milostive faţă de oamenii cu gânduri bune. Mai erau alte duhuri: al pădurii (Lesovoi, Ies = pădure), al casei (Domovoi, dom = casa), al naşterii (Rojdancele, de la rojdenie = naştere), al curţii (Dvorovoi), al cîmpului (Polevoi) etc.             Două divinităţi – duhuri au jucat un rol important în viaţa religioasă a slavilor: Bielobog (Zeul Alb) şi Cernobog (Zeul Negru). Se înţelege că este vorba de patronul zilei şi patronul nopţii, de patronul binefacerilor şi cel al răutăţilor. Aceştia se vrăjmăşeau unul cu altul. Se înţelege că unul putea fi stăpânul magiei albe, iar celălalt al magiei negre.

Lăcaşurile de cult

           Sunt atestate urme ale unor temple slavone, ca şi unele statui-altare, unde se aduceau jertfe divinităţilor. Desigur ca cerul liber era adeseori locul de rugăciune sau de invocare a divinităţilor. Acolo, sub cerul liber, puteau să se desfăşoare în voie ceremoniile cultice. Sunt totuşi menţiuni cu privire la temple. Astfel, Svantevit (Svetovit), patronul insulei Riigen, avea un sanctuar la Ankona, unde se adăpostea statuia zeului, înaltă de 8 metri. La fel ca şi sanctuarul de la Rethra (dealul Riedegost), acest sanctuar s-ar fi dărâmat în sec. al XII-lea în urma încreştinării populaţiei. De asemenea, la Perini, lângă Novgorod, s-au descoperit urmele unui templu dedicat lui Perun. Acest templu avea formă rotundă, cu opt abside în formă de arc. Templul avea formă de floare cu opt petale întrucât absidele erau dispuse circular şi erau simetrice, având aceleaşi dimensiuni. Statuia zeului Perun era situată în centru.

Sacerdoţiul

         Ştirile despre existenţa unui sacerdoţiu anume la slavi sunt puţine. Că putea fi un sacerdoţiu nu este însă imposibil, deoarece existau jertfe, sanctuare şi temple. Probabil că îndeosebi căpeteniile aveau obligaţii sacerdotale ocazionale, în timp ce bărbaţii îndeplineau riturile privind viaţa religioasă din familiile lor. Totuşi, puţinele ştiri pe care le avem despre aşa numiţii volhvi(oameni îmbrăcaţi în piei de lup şi care se pricepeau la magie), precum şi vracii(medicii) sau vindecătorii, arată că aceste două categorii puteau să deţină funcţii sacerdotale.

Jertfele

           De obicei jertfa (sacrificiul) se aducea în cadrul unui ritual: triata (obligaţia sacră) sau îndatorirea faţă de zei. Cuvîntul «trebnic» de mai târziu s-a dat unei cărţi de cult din creştinism, cuprinzând slujbe. Se susţine că au existat jertfe umane în special de

prizonieri, aleşi prin tragere la sorţi. Aşa, de exemplu, se istoriseşte de către Adam din Bremen că episcopul misionar Ioan din Mecklemburg a fost prins şi sacrificat zeilor. Se pare că zeului Svantevit de la Ankona i se aducea ca jertfă anuală un creştin, desigur înainte de încreştinarea în masă a populaţiei slave de acolo. Tot lui Svantevit i se aducea ca jertfă o plăcintă (pirojka) preparată cu miere, de formă rotundă şi înaltă cât un om. Se spera ca înălţimea deosebită a acestei plăcinte să îmbuneze pe zeu pentru creşterea înaltă a roadelor pământului, astfel încât să se asigure hrană tuturor.

                     Sărbătorile

           Se spune că slavii aveau un număr mare de sărbători, legate de anul agricol şi de schimbarea anotimpurilor. O mare sărbătoare de primăvară se celebra în legătură cu reînvierea vegetaţiei. Ea era dedicată sufletelor morţilor şi avea loc la echinocţiul de primăvară (21 martie). La solstiţiul de vară se sărbătorea moartea şi înmormântarea simbolică a unei păpuşi făcute din pământ. Această păpuşă poartă diverse nume, după popoarele slave la care se practică acest ritual de către tinerele fete: kupalo (la ruşi), sobotka (la polonezi), kupadlo (în Boemia şi Slovacia),kres (la sloveni), kaloian (la bulgari, ritul trecînd şi la românii din sud). Dar în mitologiile mari se vorbeşte de sărbătorile în cinstea lui Iarilo (iar = primăvară, în latineşte «ver»). Iarilo venea odată cu însămânţările de primăvară şi «murea» înainte de seceriş : «La aceste sărbători, bărbaţii, femeile şi fetele se adunau împreună la ospăţ, la băutură şi la joc. Când apunea soarele, se aducea un idol de paie, reprezentând pe Iarilo, la locul unde se ţinea serbarea lui. Era chipul zeului mort. Femeile, ameţite de băutură şi înfierbântate de joc, se apropiau de idol şi îl boceau : «A murit! A murit!». Bărbaţii alergau spre idol să-l apuce. Scuturându-l strigau : «Da, femeile nu mint. Ele îl cunosc bine şi ştiu că e mai dulce decât mierea». Urmau bocete (lamentaţii) şi rugăciuni, după care idolul, purtat de femei, era dus la locul de îngropare. Apoi începeau din nou ospăţul, băutura şi jocul»

Eroii

          Erau cunoscuţi ca viteji extraordinari (bogatiri). Între aceştia se numărau, de pildă, Sviatogor, Mikula, Volga, Ilia din Murom (sau Muromeţ). Deja, aceste figuri legendare capătă trăsături creştine. Faptul denotă un transfer al vechilor legende necreştine în atmosfera spirituală a slavilor încreştinaţi, îndeosebi în atmosfera spirituală a ruşilor. De exemplu, Ilia Muromeţ, deşi se născuse firav şi bolnăvicios, primind o picătură de miere de la nişte trecători, s-a înzdrăvenit la vârsta de 33 de ani şi a dobândit o putere extraordinară. El puse această putere în serviciul credinţei creştine. înainte de moarte a zidit o catedrală în Kiev. La moartea sa, el şi-a răsturnat singur o piatră uriaşă deasupra propriului mormânt, iar trupul său mai dăinuie şi astăzi

Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare

            În vechime slavii şi-au incinerat morţii. Apoi au deprins înhumarea. Ambele rituri au durat în paralel până în secolul XIII, după care, sub influenţa puternică a ritualului creştin, incinerarea a fost abandonată. Exista credinţa că mortul nu va mai putea reveni în casă (şi să-i chinuiască pe cei vii), dacă era scos din casă printr-o gaură făcută anume în perete şi care se astupa după aceea. Dacă mortul ar fi fost scos pe uşă, atunci duhul lui ar fi reintrat pe acolo la cei rămaşi după el. Corpul se aşeza pe o sanie, indiferent de anotimp (fapt care dovedeşte «coborârea» de odinioară a slavilor spre sud). În perioada anterioară încreştinării lor, slavii sacrificau persoane apropiate, care

să urmeze pe lumea cealaltă pe bărbaţii răposaţi. Se crede că erau sacrificate soţiile pentru bărbaţii căsătoriţi, iar pentru flăcăi, fetele ce le-ar fi fost logodnice. Nu sunt însă dovezi clare în această privinţă. Doar povestea morţii soţiei bogatîrului Potoc-Mihailo Ivanovici relatează că eroul ar fi intrat împreună cu soţia sa în mormânt, dar călare şi înarmat. El ar fi ucis uriaşele jivine-reptile ce ar îi venit la miezul nopţii să devoreze trupul moartei, Potoc a ucis marele balaur aruncător de flăcări, a uns cu sângele balaurului trupul soţiei, redându-i viaţa. Împreună s-au reîntors printre oameni trăind îndestul. A murit apoi Potoc, dar de data aceasta soţia lui a fost îngropată de vie lângă el. (Potoc = Izvor).

Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor. Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci. Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.         Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice. Astfel, se vorbeşte astăzi despre pregeto-daci (mil. III - II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII - XII î.Hr.), de geto-dacii vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II - III d.Hr.).         La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor. Dat fiind însă faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă trăsături cu totul specifice.

Izvoarele

         Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus Pompeius şi alţii. Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor sunt întemeiate pe numeroase descoperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani. Se poate vorbi deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la geto-daci,  cu mai multă precizie decât în trecut,  chiar, decât acum  30-40 de ani.

Divinităţile

         Marele Zeu şi Marea Zeiţă. Tot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii credeau într-un zeu suprem, reprezentat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu. În unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stingă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure. Acest zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El

putea avea însă atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea grecească.         Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de Gebeleizis. Putem reţine însă ca oricare va fi fost mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în perioada mai nouă, monoteistă.        Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea Zeiţă. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei „cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –, sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri, ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stingă, un vas cu două toarte, de forma unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două pă-sări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.         Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în domeniul religiei geto-dacilor, trebuie reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui Zeu.De exemplu, existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.         Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţă, patroana fertilităţii. Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate pururea biruitoare.         Informaţiile greceşti privitoare la Zalmoxis sunt oscilante. Religia geto-dacilor era strâns legată de cultivarea sănătăţii şi de aceea orice lucru divin trebuia să aibă efect moral şi asupra vieţii oamenilor. De aici – după obiceiul antic de a nu scoate prea mult în evidenţă pe străini – scriitorii greci consideră pe Zalmoxis ca pe o fiinţă umană modestă, tributară înţelepciunii greceşti, dar care s-a folosit de această înţelepciune atât pentru a reînnoi viaţa spirituală a poporului propriu, cât şi pentru a fi divinizat de popor. Aşa ni-l prezintă şi Herodot şi Strabo. Iată, de pildă, ce spune Herodot: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samoş, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pythagoras, un însemnat gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jeluindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu

vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.                 În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine” (Herodot, Istorii, IV, 94, 95).         Lucruri asemănătoare sunt relatate de Hellanicos din Mitilene, de Platon, de Mnaseas (acesta îl aseamănă pe Zalmoxis cu Cronos), de Diodor din Sicilia, de Strabo mai ales, de Apuleius, de Lucian de Samosata, de Origen, de Porphyrius (232 - 304), Iamblichos, Iulian Apostatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria. Acesta din urmă spunea cu privire la Zalmoxis : „Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos (nemuritor)”.         Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile stau aşa, atunci el a sistematizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.         Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.

Taoismul (sau Daoism; în limba chineză Daojiao 道教, în traducere "învățătura lui Tao") este

o religie originară în China, instituționalizată ca atare aproximativ în secolul II î. Hr. S-a

desprins dintr-o mișcare filozofică născută din îmbinarea religiei chinezești antice și operele

filozofice și spirituale ale lui Lao Zi.

Cea mai bună definiție a taoismului provine din pana lui Alan Watts. Redăm și noi cîteva

fraze:

"Diverși filozofi chinezi, scriind probabil în secolele 5-4 î.C, au expus o sumă de idei și un

mod de viață care au ajuns să fie cunoscute sub numele de taoism, calea cooperării dintre om

și tendința sau cursul lumii naturale; principiile acestei tendințe pot fi descoperite în ritmurile

regulate ale apei, gazelor și focului, ritmuri care sînt ulterior întipărite sau reproduse în cele

din piatră și lemn și, mai tîrziu, în multe dintre formele artei."[1]

După cum vedem, taoismul este un mod de viață inspirat din ritmurile fenomenelor naturale.

Dar, oare, cum se poate inspira un mod de viață omenesc din natură?

Exemplul cel mai bun ni-l oferă artele marțiale, care au împrumutat la origine elemente

esențiale - atac, apărare, eschivă etc. - din imitarea mișcărilor corespunzătoare ale animalelor

sălbatice. Avem astfel “școli” de arte marțiale care poartă nume pitorești ca “școala tigrului”,

“școala maimuței” etc. La fel și în viața domestică de fiecare zi există posibilitatea de a te

inspira din evenimentele lumii naturale. Dacă acorzi studiului acestor fenomene un interes

constant, descoperi indicații prețioase privind conduita cea mai potrivită pentru diferite situații

de viață.

De pildă, taoiștii au luat imaginea apei ca simbol al acțiunii consecvente care străpunge toate

obstacolele nu în mod direct, prin forță, ci indirect, prin maleabilitate și fluiditate. În I-ching

simbolismul apei este folosit în mod pregnant în hexagrama 29 - Abisul, apa - una ea este

simbolul atitudinii umane care se adaptează condițiilor sau împrejurărilor de viață într-o

manieră fluidă și fără a-și denatura substanța, autenticitatea interioară.[2]

Sursele taoismului[modificare | modificare sursă]

Sursele principale ale acestui mod de viață numit "taoism" sînt lucrările clasice ale corifeilor

taoismului ca de pildă: Tao Te Ching, Chuang-tzu și Lieh-tzu.

Temele care abundă în aceste cărți se pot grupa în jurul cîtorva idei de bază: tao, vidul (wu),

nonacțiunea (wu-wei), adaptarea la condițiile exterioare. Am văzut deja că taoismul se axează

pe concordanța dintre activitățile umane și ritmurile cosmosului. În Scriptura vidului perfect,

autorul, Lieh-tzu, descrie relativitatea punctelor noastre de vedere, a regulilor de viață, a

prejudecăților care se doresc absolute, într-o mică povestioară care rezumă o întîmplare de

viață.

Adaptarea la condițiile exterioare[modificare | modificare sursă]

Este vorba de o familie al cărui fiu talentat și instruit s-a prezentat la curtea suveranului pentru

a-i solicita un post. Suveranul și-a zis: “este timp de pace, iar iscusința acestui tînăr mi-ar

putea fi de folos, așa că îl voi angaja”. Desigur că un asemenea privilegiu, de a face parte din

suita suveranului, aducea multe avantaje atît materiale, cît și sociale. Un alt tînăr, din altă

familie, dotat cu aceleași calități ca și primul, s-a gîndit să procedeze și el la fel. Numai că

situația se schimbase. Suveranul și-a zis de astă data: “trăim vremuri grele, războiul bate la

ușă, iscusința acestui aspirant mi-ar aduce numai pagubă, așa că să i se taie capul!” Morala

întîmplării este concentrată în cîteva cuvinte: nu există în această lume un principiu de acțiune

care să fie valabil în toate împrejurările. Activitatea umană trebuie să țină cont de “jocul”

circumstanțelor. De aici accentul pus pe fler, mai degrabă decît pe o activitate intelectuală

riguroasă îndreptată spre scop.[3]

Punctul de vedere surprins aici trimite la unul din conceptele centrale ale taoismului, citat mai

sus, acela de adaptare la condițiile temporale. Înclinația noastră naturală de a adopta o ținută

corespunzătoare condițiilor meteorologice exterioare este, fără îndoială, exemplul cel mai

elocvent al acestui principiu tradus în viața cotidiană.

Este evident că adaptarea la condiții exclude normele de conduită impuse dinainte,

prestabilite, valabile în orice împrejurare. Într-adevăr, taoismul pune accentul pe suplețe, la fel

ca în parabola pinului și a salciei acoperiți de zăpadă. Ramura de pin, pentru că este rigidă, se

rupe sub greutatea zăpezii. Ramura de salcie se îndoaie și zăpada cade de pe ea fără a-i

pricinui nici un neajuns.

Protestantismul este unul dintre cele trei mari curente existente în prezent în creștinism.

Termenul „protestant” reprezintă o noțiune generică pentru diverse confesiuni, organizate

după ideologii creștine și având structuri ecleziastice proprii. În general, prin confesiuni

protestante se înțeleg acele culte care își au rădăcina istorică în reforma religiei romano-

catolice, inițiată de Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea. Una din definițiile sale

cel mai frecvent repetate este următoarea: „Protestantismul reprezintă toate confesiunile

creștine care nu sunt nici catolice, nici creștin-ortodoxe”. Teologia protestantă a dus la

importante diviziuni interne, caracterizate în comun prin separarea acestora de catolicism și

Papalitate. În cadrul protestantismului există diferite biserici, printre

care luteranismul, calvinismul, unitarianismul, anglicanismul, prezbiterianismul, dar și

bisericile neoprotestante cum sunt baptismul, adventismul, penticostalismul și altele.

Cuprins

  [ascunde] 

1 Etimologia termenului

2 Evoluția termenului „protestantism”

3 Confesiuni neoprotestante

4 Protestanții liber-gânditori din Olanda

5 Figuri dominante ale protestantismului

6 Referințe

7 Bibliografie suplimentară

8 Legături externe

Etimologia termenului[modificare | modificare sursă]

Denumirea protestantismului își are originea în acțiunea de frondă a unei facțiuni a Adunării

Generale din Imperiul Germano-Roman. În anul 1529 Dieta de la Speyer a adoptat o serie de

măsuri care discriminau adepții reformei lui Luther, în sensul că dispunea ca statele care au

adoptat hotărârile de la Worms, să aibă dreptul de a-și menține confesiunea reformată, în timp

ce statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri până la 1529, să fie obligate să renunțe la orice

formă de înnoire a religiei și să păstreze vechea liturghie catolică. Împotriva acestei hotărâri,

Principele Elector Saxon, împreună cu alți cinci principi germani și delegațiile a 14 orașe

imperiale au protestat solemn, solicitând convocarea unui Sinod Universal sau German care să

dezbată cauza lor în fața unui judecător neutru. Actul solemn, adresat Împăratului, purta

numele de „Protestatio”.

Evoluția termenului „protestantism”[modificare | modificare sursă]

Odată cu evoluția istorică a curentelor reformatoare, sensul termenului de protestantism a fost

extins la toate acele confesiuni care, într-o formă sau alta, împărtășeau principiile formale și

materiale ale reformei lui Luther, adică au acceptat, pe de o parte, teza potrivit căreia unicul

fundament al oricărei credințe creștine o reprezintă exclusiv interpretarea Sfintei Scripturi,

independent de orice dogmă și autoritate, și, pe de altă parte, susțin teza mântuirii numai prin

credință, adică ideea că izvorul mântuirii provine direct de la Dumnezeu, în afara oricărui

merit, fără mijlocirea preotului și fără vreo condiționare materială. Unele teze ale

protestantismului, în special cea referitoare la împărtășanie și predestinație au stârnit

controverse în rândul adepților confesiunii înnoite, care au dus în cele din urmă la scindarea în

două confesiuni, și anume: luterană și reformată (calvinistă). Sciziunea a devenit definitivă în

urma hotărârilor sinodului de la Dortrecht, și a condus la formarea a două structuri

ecleziastice diferite.

Începând din secolul al XVII-lea, din sânul celor două confesiuni s-au desprins alte grupuri

care, în funcție de specificitățile naționale, respectiv de diferitele interpretări ale unor teze, au

înființat noi confesiuni. O latură comună a tuturor confesiunilor protestante și neoprotestante

constă în negarea și respingerea totală a principiilor teologice și teozofice ale catolicismului.

Protestantismul consideră, ca falsă teza infailibilității și caracterul de unic mântuitor al

Bisericii Catolice, de asemenea neagă importanța invocării și cultul Fecioarei Maria și al

sfinților, infailibilitatea papei și autoritatea supremă a episcopilor, consideră ca fără valoare

jurămintele preoților și călugărilor - în acest sens nu recunosc caracterul sacerdotal al

organizațiilor monahale. Protestantismul nu recunoaște sistemul celor șapte sacramente ale

confesiunilor catolice și ortodoxe, considerând că există numai două sacramente: Botezul și

Împărtășania. Neagă învățăturile despre purgatoriu, valoarea sacrificiului, al hramurilor și

pomenelilor, al absolvirii generale, al meritului faptelor bune.

Cele 5 „sola” protestante sunt:

Sola gratia (mântuirea doar prin har),

Sola fide (mântuirea numai prin credință),

Sola scriptura (mântuirea numai prin Scriptură),

Solus Christus (numai Hristos),

Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).

Confesiuni neoprotestante[modificare | modificare sursă]

Confesiunile neoprotestante creștine pe actualul teritoriu al României au luat naștere în marea

lor majoritate în secolul XIX provenind dinspre SUA și Europa Occidentală, fiind

inițial curente religioase în cadrul marilor culte protestante, apoi biserici protestante de sine

stătătoare. Ele s-au răspândit apoi cu repeziciune în toată lumea, având evident un oarecare

succes în mediile creștine, dar mai ales în cele necreștine, reușind să creștineze un mare

număr de păgâni din lumea budistă, din lumea musulmană sau din Africa subsahariană.

Adepții acestor culte creștine pun accentul, ca și întemeietorul protestantismului, Luther,

pe biblie (Sola Biblia), repudiind aproape in corpore tradițiile nebiblice și precreștine,

caracteristice bisericilor tradiționaliste catolice și ortodoxe. Pe de altă parte aceste culte au

introdus și elemente noi de ritual preluate din textul biblic, pentru a le înlocui pe cele

tradiționale. Aproape toate aceste biserici practică botezul la maturitate, deoarece conform

neoprotestanților Isus Hristos a acceptat să fie botezați doar adulții aflați în deplină conștiință

a credinței în Dumnezeu. Pe copii doar i-a binecuvântat, afirmând că Împărăția Cerurilor este

rezervată celor ca ei .

Câteva denumiri ale acestor culte (organizate de obicei sub forma unor biserici), sunt:

adepții Bisericii creștine după Evanghelie (a nu se confunda cu evanghelicii

luterani),baptiștii,[1] penticostalii,[1] Frăția Plymouth,[1] congregaționaliștii,[1] mormonii,[1] adventiștii de ziua a șaptea,[1] nazarinenii,[1] Martorii lui Iehova [1] , etc. Conform altor grupuri

neoprotestante, unele din aceste grupuri religioase ar avea o dogmă proprie bazată doar parțial

pe textul biblic. Conform lui Bart Ehrman, o multitudine de grupuri de creștini contemporane

își refuză unul altuia epitetul de „creștini”.[2] Campania de negare a caracterului creștin al unor

culte care se consideră creștine[3][4] afirmă ideea conform căreia ar fi vorba de niște religii

distincte (deci nu confesiuni creștine, cum sunt bisericile protestante) care ar fi preluat doar în

parte elemente creștine, ca și în cazul cultului Bahá'í. Dar conform definiției generale

menționate mai sus, ele nu sunt nici catolice, nici ortodoxe, deci sunt protestante. În plus, în

creștinism nu există o autoritate supremă care să decidă dacă un cult este creștin sau nu, așa că

fiecare se poate numi creștin dacă așa îi place. Conform lui Elaine Pagels, gnosticii creștini se

numeau pe ei înșiși creștini, fiind denumiți „gnostici” de către dușmanii lor.[5][6][7] Scientologia

nu se revendică a fi exclusiv creștină, ci este deschisă adepților tuturor religiilor, de aceea nu

poate fi considerată neoprotestantă.

Popular, credincioșii cultelor religioase neoprotestante sunt numiți uneori în sens peiorativ de

către ortodocși drept pocăiți.

În România, cei mai mulți adepți ale confesiunilor neoprotestante trăiesc preponderent în

fostele teritorii Austro-Ungare (Banat, Ardeal și Bucovina), regiuni care au avut în trecut

legături mai strânse cu Occidentul, inclusiv cu Statele Unite (înainte de 1918, când emigrările

sezoniere sau permanente către acest stat erau mai lesne pentru cetățenii austro-ungari decât

pentru cetățenii din Vechiul Regat).

Protestanții liber-gânditori din Olanda[modificare | modificare sursă]

În Olanda bisericile care se auto-denumesc în mod explicit drept liber-gânditoare sunt biserici

protestante. Bisericile liber-gânditoare au apărut în secolul al XIX-lea ca urmare a

influențelor umanismului și Epocii Luminilor. Asociația Reformaților Liber-gânditori

din Frizia a fost fondată în 1904 de către pastorul Niemeyer din Bolsward. În 1913 a apărut o

asociație națională, VVH. VVH-ul a fost un opozant al Ligii Reformate, care a fost fondată pe

18 aprilie 106 ca asociație din cadrul Bisericii Olandeze Reformate (Hervormd). VVH-ul a

rămas parte a Bisericii Olandeze Reformate (Hervormd), deși a durat în unele locuri zeci de

ani până când VVH a fost recunoscut drept parte a Bisericii Reformate (Hervormd). În

prezent protestanții liber-gânditori formează Asociația Protestanților Liber-gânditori din

Olanda (în cadrul Bisericii Protestante Olandeze). Alte asociații bisericești liber-gânditoare

sunt Frăția Remonstrantă, Comunitatea religioasă liber-gânditoare NPB, Societatea Generală

Menonită și Liga Zwingli.

Protestantismul liber-gânditor modern prezintă similitudini cu umanismul religios.

În 2008 protestantismul liber-gânditor a ieșit mult în evidență prin cartea pastorului din

Middelburg Klaas Hendrikse, care se revendică în același timp „ateu convins” și „credincios”.

În bisericile liber-gânditoare se oferă mult mai multă libertate experimentării credinței în mod

individual decât în bisericile protestantismului ortodox, lăsând loc întrebărilor critice și

fiecare tradiție sau dogmă religioasă poate fi pusă la îndoială. Libera gândire este opusul

ortodoxiei religioase, în care se respectă cu strictețe tradiții și dogme vechi. În bisericile

ortodoxe din punct de vedere religios „ce și cum” trebuie crezut este impus de sus în jos, fie

de către liderii religioși, fie de către Biblie. Bisericile liber-gânditoare urmează principiul

conform căruia omul judecă al lui Dumnezeu cuvânt, în timp ce în cercurile religios ortodoxe

se consideră că a lui Dumnezeu cuvânt judecă omul.

Comunitățile bisericești liber-gânditoare se distanțează de tradiția protestantă în ce privește:

Sola scriptura  nu mai este univocă: Biblia nu este o carte sfântă și de neatacat, ea trebuind

citită in contextul timpului și locului în care au fost scrise povestirile;

Scriptura  trebuie să răspundă nevoilor individuale mai degrabă decât viceversa: „Ce

înseamnă asta pentru mine și viata mea, acum și aici?”;

În locul neechivoc al unui Dumnezeu personal este o „putere”

impersonală: Dumnezeu este al vieții mister insondabil;

Isus  este doar un exemplu de comportare etică: Isus din Nazaret nu a fost divin, ci doar un

om, care a trăit conform unei asemănări lui Dumnezeu. Isus i-a învățat pe oameni să-l

cunoască pe Dumnezeu prin a le explica lor cuvintele sale și prin a exemplifica modelul

de viață;

Lipsa de echivoc a Sfântului Duh din Sfânta Treime este redusă la o „forță”: Sfântul

Duh este simbolul înnoirii vieții și se dezvăluie în viata omului drept o forță, fiind

dumnezeiescul din om.

Islamul (Arabă:إسالم) este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în

lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al

cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor.[1] Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual

al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut

sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspîndit pe un larg teritoriu care se

întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele

sfinte Mecca și Medina.

Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea,

că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah;[2] ei cred și în toți profeții și

apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum

Kalnba Avraam și Iosif și Moise și Isaia ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu

menționați în Coran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru

a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.

Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți.[3] A doua sectie, Șiia, aprox.

10-20%.[4] Cea mai mare țara cu populația musulmană este Indonezia 12.7% din

musulmani, urmată de Pakistan 11.0%, India 10.9% și Bangladesh 9.2%.[5] comunitați

mari se mai găsesc în China, Rusia și parțial în Europa. și cu 1.57 la 1.65 miliard de

adepți sau 22 la 24% din populația globului,[6][7][8] Islamul este a doua și una din

religiile cele mai rapide în creștere după numărul adepțiilor din lume

Coranul[modificare | modificare sursă]

Coranul (în araba : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și

înseamnă "recitare". Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă

la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin

memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției

islamice, profetului Muhammad  de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase

ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau

revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de

cămilă.

Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după

moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin

Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau

păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de

văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în

vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui

exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest

exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate

provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate

de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel

prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici

aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de

un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman")

organizeazărevelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la

începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea

capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în

ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind impărțirea capitolelor în

cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-

Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda

încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau

tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau

la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au

dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa

Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în

textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante

canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului -

scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să

afecteze textul.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-

Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă

subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut creareaCoranului de-a

lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și

perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să

fie revelat lui Muhammad. Teologiaaș'arită (care a devenit predominantă) susține

eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul

islamului se apropie de poziția mu'tazilită.

Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată,

păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi dinCoran.

Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în

cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea

personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități

moderne.

Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică יהודה, Yehudah, „Iuda”; în

ebraică: דּות iה jי, Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele

de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu.

Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam.

Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda—descendenții

celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (sec. XVIII - finele sec. XVII î.Hr.) -- cu capitala

la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.

Istoria iudaismului este împărțită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2.

Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI pînă în prezent). Iudaismul ortodox

contemporan s-a format pe baza mișcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.

Iudaismul contemporan nu are o instituție sau personalitate, acceptată universal, care ar avea

autoritatea dreptului, învățăturii sau puterii. Sursele dreptului (Halaha) a iudaismului

contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) și Talmudul (Tora orală). Halahareglementează

aspectele vieții evreilor care nu sunt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul

secular.