1.1.Definirea relaţiilor economice internaţionale (REI).

O trăsătură a economiei contemporane constă în aceea că performanţa unei economii naţionale este condiţionată într-o mare măsură de participarea la circuitul economic mondial, de relaţiile economice internaţioale.

REI – constituie o formă de legătură între pieţele naţionale determinate de diviziunea internaţională a muncii.

Piaţa Mondială

PN1 PN2

PN3

PN – totalitatea mărfurilor şi serviciilor schimbate în cadrul unei ţări;Piaţa mondială – ansamblul pieţelor naţionale şi a legăturilor dintre ele determinate de diviziunea internaţională a

muncii. Diviziunea mondială a muncii – este un proces de specializare a economiei naţionale stabilit de-a lungul timpului, care reprezintă baza legaturilor economice internaţionale. Acest proces de specializare are ca scop adaptarea economiei naţionale la cerinţele în continuă schimbare ale pieţei mondiale şi e determinată de o serie de factori: condiţii naturale, mărimea teritorială şi populaţia fiecărei ţări, nivelul tehnic şi tradiţii economice, etc.Trendul evoluţiei REI ne arată că importanţa acestor relaţii în viitor va creşte şi va fi şi mai mare pentru economia mondială.

1.2. Formele de manifistare a REI

Formele de manifistare a REI sunt caracterizate printr-o diversificare continuă a componentelor sale. Cele mai importante forme a REI sunt următoarele:

comerţul internaţional cu mărfuri; comerţul cu servicii (tehnice, bancare, transport, turism, ş. a.); circulaţia internaţională a capitalului şi alte relaţii financiare; cooperarea economică internaţională; fluxurile monetar-valutare leasing frenchising

1.3. Caracteristica REI

Relaţiile economice internaţionale contemporane sunt caracterizate prin prăbuşirea sistemului colonial, destramarea URSS, Iugoslaviei, caderea regimurilor socialiste din ţările europene de Est care depun eforturi susţinute de a-şi găsi locul pe piaţa mondială.

Deasemenea progresul tehnico-ştiinţific determină mutaţii considerabile în evoluţia REI. Astfel, dacă ne referim la comerţul internaţional asistăm la o diversificare a comerţului prin apariţia de noi produse, precum şi creşterea fără precedent a comerţului cu servicii.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică a determinat o asemenea creştere a nivelului tehnic al mărfurilor, astfel încât organizarea în fiecare ţară a producţiei tuturor tipurilor de mărfuri să divină imposibilă sau ineficientă din punct de vedere economic. Ca urmare creşte importanţa cooperării economice internaţionale.

2.4. Necesitatea participării la schimburile economice internaţionale

Importanţa şi rolul REI în lumea contemporană e determinată de o dezvoltare mai ascendentă a economiilor naţionale prin accesul lor la resurse, tehnologii noi, know-how etc., prin diminuarea pericolelor unor conflicte militare, contracararea catastrofelor naturale.

În perioada actuală este imposibil de a susţine dezvoltarea sau chiar pur şi simplu existenţa normală a unui stat fără ca el să fie conectat la schimburile economice internaţionale.

Necesitatea economică a participării la relaţiile economice internaţionale este determinat de următoarele:a) resursele economice sunt distribuite foarte inegal (îndeosebi resursele naturale);

1

b) specializarea statelor de-a lungul unei perioade mari de timp, în producerea cu cheltuieli minime şi cu maximum de performanţe a unor bunuri şi servicii;

c) gama largă de produse existente şi imposibilitatea oricărei ţări de a le fabrica pe toate;d) prin schimburi se obţin elementele necesare (bunuri, servicii, idei) economiei naţionale pentru a impulsiona

progresul în multiple domenii;e) REI au lărgit şi diversificat mult piaţa pentru întreaga producţie mondială, prin penetrarea ei cu produse

exotice;f) ocuparea forţei de muncă în unităţile economice cu capitalul mixt şi strain.

Fără îndoială unele ţări beneficiază mai mult sau mai puţin cu urmare a REI. Totul depinde de modul în care fiecare stat participă la aceste schimburi de cea ce ea oferă şi ce primeşte. În privinţa avantajelor contează, dacă eşti un simplu furnizor de materii prime, produse agricole neprelucrate sau te-ai specializat în producerea mărfurilor industriale, produselor de înaltă tehnologie.

Deşi multe ţări stagnează şi situaţia economică a unora din ele a devenit şi mai precară, altele din aşa numită „Zona Tigrului” din Asia de Sud-Est (Malayesia,Thailanda, Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Brunei) si China au dovedit că integrarea eficientă în schimburile economiei internaţionale le asigură suportul unei ascensiuni economice.

2.5 Factorii ce impulsionează dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale

REI au apărut şi s-au extins în urma intereselor statelor naţionale şi întreprinderilor în vederea dezvoltării economiilor naţionale şi a căpătării profitului. Prin urmare expansiunea şi diversificarea relaţiilor economice internationale este susţinută de însăşi avantajele pe care le generează:

creşterea profitului; completează sau asigură necesarul de resurse; acces la pieţe avantajoase pentru desfacerea propriilor produse.

Deasemenea, exista si o serie de factori stimulatori determinat de:- descoperirile tehnico-ştiinţifice;- dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie;- adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;- globalizarea multora dintre probleme pe care trebuie să le rezolve în prezent statele lumii; ( poluarea, criza energetică s.a. ).

2.6 Principalele funcţii ale managementului în afacerile economice internaţionalea)Definirea şi delimitarea pieţelor de desfacere.

Determinarea de către întreprinderi a unei serii de factori de ordin cantitativi şi calitativi specifici pieţii.Capacitatea de absorbţie a pieţei, solvabilitatea firmelor care vor fi contactate, politicile şi reglamentările

referitoare la circulaţia internă şi internaţională a bunurilor, serviciilor şi a monedei, etc.;

b)Determinarea mobilurilor de achiziţie a cumpărătorilor.Oferind un produs sau servicii la export, orice întreprindere porneşte de la conceptul că la baza achiziţionării stau

anumite mobiluri ale cumpărătorilor (motivaţie reală);

c)Adaptarea produsului la cerinţele pieţei.Întreprinderea trebuie să se adapteze permanent şi operativ la condiţiile pieţii, ceea ce implică realizarea unei

concordanţe între sortimentele de produse oferite şi caracteristicile pieţei;

d)Distribuţia produsului.Mişcarea în timp şi spaţiu a produsului de la punctul de producţie la cel de consum. În selectarea unor canale de

distribuţie se eau decizii legate de gradul de acoperire a pieţei şi de intensitatea controlului asupra fenomenelor care au loc pe piaţă;

2

e) Asigurarea comunicării cu consumatorii. Întreprinderile trebuie să difuzeze informaţii permanente, care să ducă la crearea unei atitudini favorabile a consumatorilor faţă de produse sau servicii şi, care în ultima instanţă, să ducă la provocarea deciziei de cumpărare;

f) Organizarea procesului de productie sau de prestare de servicii peste hotare.

g)Negocierea şi semnarea tranzacţiilor ăn domeniul REI..Acesta include momentul în care se realizează un prim contact între cei doi parteneri şi până la transferul propriu-

zis al proprietăţii produsului (negocierea, semnarea contractului);

h) Desfăşurarea activităţilor post-tranzacţionale.Răspunderea întreprinderii exportatoare nu încetează o dată cu livrarea produsului. Exportatorul trebuie să

urmărească comportarea produselor, să intervină operativ pentru înlăturarea eventualelor dificienţe. Aici ne putem referi la îndeplinirea întocmai a condiţiilor stipulate prin contract, furnizarea promtă a pieselor de schimb, acordarea de servicii.

3.7 Factori care au determinat globalizarea economiei mondiale

Globalizarea economiei mondiale are loc ca rezultat al adâncirii interdependenţii dintre ţări. Astfel economia mondială de astăzi nu mai reprezintă o simplă sumă de economii naţionale, ci ca rezultat a divizării muncii, a amplificării şi diversificării relaţiilor internaţionale şi suprastatale într-un sistem global, unitar. Principala forţa-motrică a globalizării îl constituie căutarea de către firme a unui profit cît mai mare. Acest proces a fost facilitat de revoluţia tehnico-ştiinţifică şi în mod special datorită progreselor tehnologiilor de informaţii şi comunicaţii , de diminuarea costului transportului şi telecomunicaţiilor.

Comerţul electronic facilitează mondializarea afacerilor, asigurând comunicaţii on line şi reduce costul tranzacţiilor. Globalizarea este şi rezultatul liberalizării comerţului, investiţiilor străine, a integrării pieţei financiare si a migratiei.

3.8Modalitatea de manifestare a globalizării şi formele acesteia

Procesul de globalizare se reflectă prin creşterea rolului comerţului, internaţionalizarea procesului de producţie, prin internaţionalizarea investiţiilor, prin integrarea pieţelor financiare, şi în creşterea importanţei institutiilor internaţionale:

a) Graţie reducerii barierilor tarifare şi netarifare şi diminuării în continuare a costului transportului, se aşteaptă ca schimburile comerciale vor spori de la 30% din PIB mondial (actual) până la 50% în 2020;

b) O altă formă a globalizării constituie internaţionalizarea investiţiilor şi a producţiei. În unele perioade ritmul de creştere a fluxului de investiţii străine a depăşit ritmul de creştere a comerţului internaţional. În prezent există circa 40.000 de societăţi multinaţionale având circa 300.000 de filiale. Veniturile filialelor străine ale societăţilor multinaţionale depăşesc comerţul internaţional;

Factorii care au determinat creşterea rapidă a investiţiilor străine sunt:- liberalizarea politicii în domeniu investiţiilor străine directe;- implementarea programelor de privatizare cu participarea investiţiilor străine;- achiziţionarea şi fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţii;- noile tehnologii care facilitează transportul şi comunicaţiile;- procesul tehnologic permite descompunerea şi dezagregarea procesului de producţie şi astfel e posibil de a alege locul care întruneşte cei mai favorabili factori de producţie.

c) Integrarea crescândă a pieţelor financiare, ca urmare a liberalizării tranzacţiilor financiare. Globalizarea activităţii financiare a fost facilitată de progresele din domeniul telecomunicaţiilor şi informaţiilor;

d) Globalizarea este reprezentată de organizaţii internaţionale, prin care s-a asigurat liberalizarea circulaţiei mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor între ţările membre (UE, NAFTA, ALADI, ASEAN);

3

e) Globalizării e determinată si de activitatea multor organizaţii şi instituţii specializate (FAO-ONU pentru Alimentarea şi Agricultură, BIRD, OIM, OMC, BERD, FMI, etc.)

3.9Transnaţionalizarea - suport al globalizării

Perioada contemporană este caracterizată de creşterea spectaculasă a numărului de firme transnaţionale ¾ din care sunt din SUA, Japonia, Germania, Anglia, Franţa. Cauza e determinată de deţinerea unor avantaje concurenţiale generate de superioritatea tehnologică, managerială, organizaţională, inclusiv resursele financiare. Trebuie de notat că procesul de transnaţionalizare a economiei mondiale şi efectiv, globalizarea este un fenomen contradictictoriu.

Avantajele ţărilor de origine a Companiilor Transnaţionale: asigurarea controlului surselor de aprovizionare cu materii prime; economii de salarii; penetrarea unor noi pieţe de desfacere; posibilitatea ocolirii obstacolelor tarifare şi netarifare specifice comerţului extern; perspectivele recuperării rapide a investiţiilor.

Dezavantajele : diminuarea investiţiilor interne; se reduce exportul; somaj.

Avantajele ţărilor gazdă: aport de investiţii directe; crearea a noi locuri de munca; integrarea ţărilor în sistemul REI; oferta produselor de calitate; atenuarea decalajului de dezvoltare; perfecţionarea managementului.

Dezavantajele : pierderea controlului asupra unor ramuri; dependenţa economică şi politică.

3.10 Consecinţele globalizării mondiale

Procesul de globalizare are implicaţii importante pentru economia mondială:- progresul economic depinde tot mai mult de participarea ţărilor la REI;- globalizarea măreşte sensibil dependenţa economiilor naţionale faţă de conjuctura externă, accelerând

transmiterea impulsurilor economice pozitive, dar şi a celor negative;- globalizarea atrage după sine creşterea puternică a concurenţei internaţionale, ceea ce stimulează inovaţia;- creşte importanţa reglamentării multilaterale şi a instituţiilor internaţionale (OMC, FMI, ş.a.);

Deasemenea trebuie să evidenţiem că globalizarea este extrem de avantajoasă pentru ţările dezvoltate în timp ce ţările în curs de dezvoltare sunt marginalizate, iar discrepanţa dintre nivelul de dezvoltare creşte în continuare, generând tensiuni internationale.

4.11. Activitatea economică internaţională a firmelor

Întreprinderea (agent economic) este o unitate economică organizată în care are loc o combinare a factorilor de producţie cu scopul de a produce bunuri şi a oferi servicii.

Întreprinderile se pot clasifica din punct de vedere al domeniului de activitate:1) întreprinderile producătoare – de mărfuri tangibile;2) întreprinderile de comerţ – comerţul cu bunuri materiale;3) întreprinderile prestatoare de servicii ;

4

4) instituţii de cercetări, consulting şi inginerie.

Activitatea agenţilor economice frecvent necesită stabilirea REI. Acest proces de internaţionalizare ca rezultat al specificului sau se poate desfăşura pe mai multe categorii:

a) exportul de bunuri şi servicii;b) importul de bunuri şi servicii;c) cooperarea de diferite feluri;d) crearea de asocieri şi filiale în străinătate;e) vânzarea dreptului de folosinţă a unor descoperiri sau tehnologiif) leasingg) franchising

Activitatea de internaţionalizare are o motivaţie bine determinată – de majorare a profitului, accesul la alte pieţe, avantaje fiscale, creşterea rentabilităţii, etc.

Implicarea întreprinderilor în REI poate fi directă sau indirectă. Dacă în ce priveşte activitatea de colaborare – cooperare economică şi tehnică întreprinderea este direct implicată prin natura acestor operaţii, în ce priveşte activitatea de comerţ exterior aceasta poate fi efectuată cu implicarea nemijlocită a producătorului sau cu implicarea indirectă a unei întreprinderi specializate în operaţiile de export-import

4.12Participarea directă a firmelor la REI.

Participarea directă a întreprinderilor producătoare la activitatea de comerţ exterior fie de export, fie de import prezintă o serie de avantaje:

a) implicarea directă permite producătorului să-şi prezinte şi să-şi promoveze marfa în deplină cunoaştere a tuturor particularităţilor tehnice, calitative şi de exploatare a produsului;

b) dă posibilitatea producătorului de a obţine în întregime profitului comercial;c) producătorul are prilejul de a ţine o legătură directă cu piaţa, de a cunoaşte mai bine evoluţia cererii şi

pretenţiile pieţei, putând lua măsuri operative de adaptare la cerinţele de piaţă;d) în cazul importului întreprinderea are avantajul în a cunoaşte nemijlocit performanţele şi comportamentul

în exploatare a produselor importate, de a putea negocia preţul de import şi eventual de a propune anumite combinaţii care ar permite un import mai eficient şi mai bine corelat cu cerinţele sale;

e) are loc o promovare a întreprinderii cu orientarea spre crearea şi afirmarea unui nume a acesteia, a mărcii de fabricaţie cu impact favorabil asupra situaţiei pe piaţă şi a profitului realizat;

f) creează condiţiile unei extensii de activitate (pieţe noi, oportunităţi noi).

Cu toate aceste implicarea nemijlocită în REI determină şi o serie de dezavantaje:a) cheltuieli determinate de organizarea pe cont propriu a operaţiilor economice internaţionale;b) impune firmei organizarea unui comportiment cu personal adecvat, care numai la o anumită cifră de afaceri

va fi asigurat conform capacităţii cu sarcini de serviciu. c) riscuri determinate de cursul valutar, financiar s.a.

4.13Participarea indirectă a firmelor la REI.

Activitatea economică indirectă a întreprinderii prin intermediul unor întreprinderi specializate are o serie de avantaje pentru producător:

facilitează activitatea firmei de sarcini privind studierea pieţei străine, negocierea şi derularea contractelor cu parteneri străini (mai ales dacă cifra de afaceri e redusă);

delimitează firma de anumite riscuri, care sunt preluate de alte firme; dată fiind specializarea firmelor export-import, costurile lor specifice sunt mai mici; dată fiind multiplele legături de comerţ a întreprinderii specializate se pot asigura condiţii de export – import

mai favorabile.

Există şi anumite dezavantaje cum ar fi: distanţarea producătorului de piaţă; slabă cunoaştere a evoluţiei cererii pe piaţă; profitul comercial nu este obtinut.

Din cele relatate putem evidenţia că există unele firme care se specializează în REI, ele acţionează în nume şi pe cont propriu şi risc propriu pe piaţă mondială, încheind contracte şi derulând operaţii în domeniul REI. Avantajele

5

acestor tipuri de firme decurg din gradul lor de cunoaştere a pieţei. Ele pot elabora şi aplica strategii ample, privind un segment al pieţei sau altul. Specializarea contribuie la succesul operaţiilor în REI.

Prin urmare implicarea mijlocită sau nemijlocită în REI trebuie să fie constituită într-o decizie managerială care are loc pe baza unei analize temeinice.

Indifirent de gradul de implicare în REI a întreprinderii trebuie să fie realizate anumite măsuri promoţionale:- contacte directe cu consumători sau cumpărători potenţiali;- prezenţa la diferite acţiuni publicitare (târguri, expoziţii, conferinţe, demonstraţii);- spoturi publicitare, afişe, panouri publicitare, colante, etc.;- articole şi reportaje în reviste de specialitate, publicaţii periodice, etc.;- emiterea de cataloage.

5.14 Mercantilismul şi REI

Ideea centrală a acestei doctrine constă in aprecierea ca formă principală şi ideală a bogăţiei a metalelor preţioase, şi ca izvorul profitului s-ar găsi în circuitul mărfurilor, mai concret în comerţul exterior.

În perioada mercantilismului timpuriu se pune accentul pe afluxul de metale preţioase spre interiorul statului, reţinerea lor pe orice cale, recurgând la cele mai drastice metode. Concluzia practică a constituit necesitatea stimulării comerţului exterior şi a protejării negustorilor autohtoni de concurenţa străină printr-un ansamblu de măsuri luate de stat, atât pe plan intern prin dezvoltarea ramurilor de producţie destinate cu precădere exportului, cât şi pe plan extern, prin fixarea unor taxe vamale de descurajare a importului.

În perioada mercantilismului dezvoltat se au în vedere metode şi măsuri mai flexibile, cu condiţia, că diferenţa dintre volumul şi valoarea exportului să fie mai mare ca volumul şi valoarea importului ( balanţa comercială pozitivă)

Brandel evocă rolul comerţului ca factor de progres ce îşi pune amprenta pe toate laturile existenţei sociale. Se face distincţie dintre comerţul de rutină (intern) bazat pe câştiguri modeste şi comerţ speculativ (exterior) însoţit de riscuri mari, dar şi pe câştiguri mari. Această particularitate a comerţului exterior e determinată de de transparenţă insuficienta în ce priveşte relaţia dintre costuri şi preţuri, ca şi cea riscuri şi câştiguri.

Bodin a pus bazele teoriei cantitative asupra banilor – există un raport invers proporţional între cantitatea de bani şi valoarea lor, precum şi un raport direct proporţional între cantitatea de bani şi nivelul preţurilor de pe piaţă.

5.15 Liberalismul clasic şi REI

A. Smith combate exagerarea importanţei reale a aurului. Promovează ideea conform căreia e necesară deplina libertate a agenţilor economici, întemeiată pe individualism, libera concurenţa şi respingând intervenţia statului (laisser – faire) interesul propriu aduce la realizarea binelui general, indiferent de intenţiile subiective ale agenţilor economici (mîina invizibilă).

A. Smith recunoaşte importanţa REI şi consideră că la baza acestor relaţii stă principiul avantajului absolut. Acest principiu constă în diferenţa de cost, respectiv preţ pentru aceiaşi marfă produsă în ţări diferite înzestrate cu condiţii diferite de producţie sau care au dobândit o pricepere mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea factorilor de producţie.

Ricardo în lucrarea sa „Despre principiile economiei politice” (1817) a elaborat un concept cunoscut sub denumirea teoria costurilor comparative şi principiul avantajului relativ în comerţul extern.

Teoria ricardiană a costurilor comparate de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional constă din următoarele idei.

a) nu este posibil şi nici necesar ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie;b) mai raţional este ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri pentru care

dispune de anumite avantaje fie naturale, fie dobândite;c) criteriul acestei specializări trebuie să fie avantajul relativ. Avantajul relativ constă în posibilitatea de

a produce o marfă cu o cheltuială de timp de muncă relativ mai mică în comparaţie cu altă marfă din aceiaşi ţară, chiar dacă pentru această marfă s-a cheltuit mai mult timp de muncă decât în alte ţări.

Modelul Ricardian de comerţ internaţional

6

(înainte de specializare)

Ţara

Produsul

Portugalia Marea Britanie

Unităţi de muncă pentru producerea unei unităţi de produs

Vin 80 120

Stofă 90 100

Total 170 220

Total mondial 390

În această situaţie Portugalia are avantaj absolut în producerea ambelor tipuri de mărfuri. Însă ambele ţări aveau un avantaj relativ pe baza căruia se impunea specializarea lor în producerea uneia din cele 2 mărfuri şi anume: Portugalia producerea de vin (80 < 90) şi Marea Britanie în producţia de stofă (100 < 120).

după specializare

Ţara

Produsul

Portugalia Marea Britanie

Unităţi de muncă pentru producerea unei unităţi de produs

Vin 2 x 80 = 160 -

Stofă - 2 x 100 = 200

Total 160 200

Total mondial 360

Din acest tabel rezultă, că avantajul reciproc al specializării celor 2 ţări se manifestă în economia de timp de muncă cheltuit pentru producerea aceleiaşi cantităţi de mărfuri, comparativ cu perioada de până la specializare în sensul că Portugalia economisea 10 u.m.

(170-160=10), iar Marea Britanie 20 u.m. (220-200 = 20). În total la nivel mondial = 30.

Condiţiile asigurării unui avantaj relativ în comerţul internaţional sunt determinate după părerea lui Ricardo în practicarea unei politici externe liberschimbiste, asigurând avantajul reciproc a tuturor partenerilor.

5.16Teorii şi concepte moderne referitor REI

a) Concepţia lui Mainolescu. Munca în industrie este mult mai productivă decât munca în agricultură. Productivitatea medie a muncii din ţările industriale este de 10 ori mai mare decât productivitatea în ţările agrare. Este perfect indiferent pentru o ţară să ştie dacă o marfă e produsă mai uşor sau mai greu

7

în străinătate sau în interior. Singurul lucru important este de a şti ce grad de productivitate comportă producerea mărfii în interior şi în cazul în care ea ar trebui importată, ce grad de productivitate aferentă comportă marfa pe care ar trebui să o propună în locul ei pentru a servi ca obiect de schimb. Este avantajos de a exporta mărfuri ce au o productivitate medie a muncii mai mare decât media naţională şi de a importa mărfurile ce sunt caracterizate de o productivitate mai mică decât media naţională.

b) Concepţia lui Keynes. Keynes denunţa imaginea idealizată a comerţului internaţional. În realitate se desfăşoară o luptă acerbă dintre cele mai dezvoltate ţări a lumii, prin forţarea vânzărilor pe pieţele externe şi restrângerea importului, ceea ce face să deplaseze problema şomajului către ţara importatoare. Politica în domeniul REI trebuie să fie bazată pe moderaţie (nici liberschimbism nici protecţionism).

c) Modelul Heckcher-Ohlin-Samuelson. Avantajul relativ al fiecărei ţări depinde de acea combinaţie de factori de producţie (capital, muncă, natură) care asigură o proporţie comparativ mai mare din factorul mai ambudent şi deci mai ieftin.Obiectul comerţului internaţional îl constituie atât bunurile finale, destinate consumului, cât şi factorii de producţie. Ca urmare are loc omogenizarea preţurilor la resurse.Avantajul reciproc al partenerilor e determinat de economiile de resurse, obţinerea mărfurilor la un preţ mai mic, satisfacerea a unor gusturi diverse. Comerţul exterior au un efect multiplicator şi de propagare a dezvoltării. Politica economică externă trebuie să fie liberschimbistă, admiţind protecţionismul ca o rară excepţie (industria de apărare, industriile emergente).

d) Paradoxul lui Leontiev. Conform modelului H-O-S, SUA trebuia sa se specializeze in exportul marfurilor ce necesita capital considerabil, fapt ce nu a fost confirmat in realitate. Explicatia fiind datorata ca resursele nu sunt omogene si pot fi substituite.

e) Teoria ciclului de viata. Lansarea produsului se realizeaza in tarile dezvoltate, cind factorul cel mai important este know how, tehnologiile avansate si personalul calificat. La etapa de maturitate producerea va fi amplasata pe teritoriul tarilor dezvoltate, fiind determinat de importanta costurilor cit mai reduse.

f) Teoria neotehnologiilor. Ţările care fac cheltuieli mai mari în cercetare au un caracter mai pronunţat al procesului de inovaţie, fapt ce le permit să menţină un decalaj faţă de restul lumii. Se asigură o poziţie de monopol în privinţa exportului acestui tip de produse.

6.17Politica economică internaţională

1. Politica economică internaţională este o parte componentă a politicii economice a unui stat şi vizează sfera relaţiilor economice internaţionale.

Pot fi menţionate următoarele sarcini ale statului referitor la activităţile economice externe: reglamentarea comerţului internaţional negocierea şi încheierea de tratate şi acorduri comerciale, de cooperare, acorduri în domeniul relaţiilor

financiar-valutare, participarea în cadrul instituţiilor sau organizaţiilor economice internaţionale; participarea la programe economice internaţionale şi de cercetare

Obiectivele ţărilor dezvoltate este ocuparea a noilor pieţe de desfacere, utilizarea mai eficientă a capitalului, pentru ţările în curs de dezvoltare sunt programe naţionale de dezvoltare economică, crearea unei industrii de prelucrare proprie, valorificarea resurselor naturale, specializarea în anumite domenii pentri export. Politica comercială este o componentă a politicii economice internaţionale Aceasta include totalitatea reglamentărilor adoptate de către stat cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc în scopul promovării exportului, protejarea economiei naţionale de concurenţa străină.

6.18 Politica comercială: a) Politica tarifară, b) Politica netarifară c) Politica de promovare şi stimulare

2.Politica comercialăInstrumentele de politică comercială constă din 3 componente:

a. tarifarăb. netarifarăc. de promovare şi stimulare a exportului.

A.Politica tarifară este o componentă a politicii comerciale a unui stat cuprinzând totalitatea dispoziţiilor legate cu întrarea şi ieşirea din ţară a mărfurilor şi care implică: controlul mărfurilor şi mijloacelor de transport cu ocazia trecerii

8

frontierii, îndeplinirii formalalităţilor vamale, plata taxelor vamale. Instrumentul principal de reglamentare este tariful vamal. Tariful vamal este un registru ce cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa (taxele) vamale asupra fiecărui produs sau grupă de produse în parte.I. Impunerea vamală îndeplineşte 3 funcţii:

a) fiscală (sursă de venit la bugetul de stat)b) protecţionistă (protejarea economiei naţionale de concurenţa străină)c) de negociere (statele pot negocia concesii reciproce sau nereciproce care ar stimula schimurile comerciale).

Prin urmare, taxele vamale pot fi considerate ca impozite indirecte percepute asupra mărfurilor, atunci când acestea trec hotarele ţării respective.II. Taxele vamale pot fi clasificate având în vedere:

a) obiectul impunerii vamale b) modul de percepere a taxei vamalec) modul de fixare de către stat a taxei vamale

.În ce priveşte obiectul impunerii taxele vamale vizează importurile, exporturile sau fluxurile de tranzit. Taxe vamale de import constituie un important mijloc de protejare a produselor naţionale de concurenţă străină, contribuind direct la ridicarea preţurilor mărfurilor importate. Are cea mai largă răspândire.Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor autohtone la exportul acestora. Acestea au o răspândire limitată, fiind percepute la un nomenclator redus de mărfuri şi pe timp limitat, cu scopul de venit la bugetul statului, limitarea exportului a materiei prime.Taxele vamale de tranzit se percep de către stat asupra mărfurilor străine ce tranzitează teritoriul statului. Importanţa lor e diminuată, deoarece transportul este o sursă de venituri (ca urmare a utilizării mijloacelor de transport, depozit, servicii hoteliere, etc.)

Dupa modul de percepere sunt de 3 feluri:a) taxe vamale specifice – pe unitate de măsură fizică a mărfurilor (lei-tonă)b) ad-valorem-cotă procentuală din valoarea mărfiic) taxe vamale mixte – adaos la cele „ad valorem”

După modul de fixare de către stat, taxele vamale se import în 4 categorii: taxe vamale autonome, contractuale, preferenţiale şi de retorsiune. TV autonome – sunt stabilite de stat în mod independent şi nu pe baza de acorduri încheiate cu alte state. De regulă, se percep asupra mărfii care provin din ţările cu care statul importator nu are convenţii.TV convenţionale (contractuale) – se fixează de către stat prin îngelegere cu alte state, conform unor acorduri comerciale încheiate între statele respective.TV preferenţiale – au un nivel redus (uneori 0) comparativ cu restul taxelor vamale, fiind aplicate tuturor mărfurilor sau numai unora,ce se referă la importul din unele ţări (relaţii dintre metropole – colonii).TV de retorsiune se aplică drept răspuns la politica discriminatorie al altui stat (2 forme taxe antidumping şi compensatorii).TV antidumping – suplimentare percepute de către stat, peste taxele vamale obişnuite cu scopul de a anihila dumpingul.TV compensatorii – sunt taxe vamale percepute de către stat asupra importului din ţările care subvenţionează exportul, sau acordă prime de export.

B. Politica comercială netarifarăI. Definirea politicii comerciale netarifare II. Bariere care implică o limitare cantitativă directăIII. Bariere care implică indirect limitarea importului prin mecanismul preţurilor IV. Bariere determinate de participarea statului la activităţile comerciale si de

formalităţile vamale, administrative, de standardele aplicate.I. Definirea politicii netarifare Instrumentele netarifare de politică comercială reprezintă un complex de măsuri şi reglementări, altele decât

cele tarifare, menite să apere piaţa internă de concurenţă străină şi (sau) echilibrarea balanţei comerciale.În prezent reglamentările cu caracter netarifar şi-au sporit considerabil importanţa, ajungând la peste 2000 de

mecanisme. Barierele netarifare pot fi clasificate în 4 mari grupe:1. Bariere care implică o limitare cantitativă directă2. Bariere care implică indirect limitarea importului prin mecanismul preţurilor

9

3. Bariere care decurg din participarea statului la activitatea comercială1. Barierele care decurg din formalităţile vamale şi administrative de standardele aplicate.

II. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă pot fi clasificate în felul următor:a) Interdicţiile la import – constituie mijlocul radical de interdicţie interzicând total sau parţial, pe o perioadă

dată sau nelimitată a importului unor produse. Interdicţiile pot interveni fie din motive economice fie politice.b) Contingente de import – plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la importul unor produse pentru

o perioadă concretă de timp. Contingentele de import sunt de 2 feluri: globale şi bilaterale. Contingentele globale se stabilesc fără o repartizare a acesteia pe ţara de provienenţă iar contingentele bilaterale se referă la o ţară concretă şi sunt de regulă înscrise în anexele acordurilor comerciale.

c) Licenţe de import sunt autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare pentru un anumit produs sau grupe de produse, pe o anumită perioadă de timp.

d) Limitări voluntare de export – se aplică pe baza unor acorduri de cele mai multe ori neoficiale, potrivit cărora ţara exportatoare la cererea ţării importatoare se obligă să reducă până la un anumit nivel volumul exportului.

e) Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor – reprezintă o altă restricţie cantitativă convenită pe baza de negocieri bi sau multilaterale în care participarea guvernelor este oficială (textile).

III. Bariere netarifare care implică limitarea importului prin mecanismul preţurilor.Principalele instrumente ale acestei politici comerciale sunt:

a) Preţuri minime şi maxime la import. Preţurile minime la import se stabilesc când pe piaţa internaţională, preţurile la anumite produse scad. Preţurile maxime la import se stabilesc când careva ţări majorează artificial preţurile la anumite mărfuri (2-6% mai mare ca preţurile de pe piaţa internă).

b) Ajustarea fiscală la frontieră reprezintă un regim fiscal potrivit căruia produsele exportat sunt scutite de impozitele indirecte (TVA), iar produsele de import sunt impozitate ca şi cele autohtone realizate pe piaţa internă.

c) Depunerile prealabile pentru import . Importatorii sunt obligaţi să depună în contul organelor vamale o anumită plată în valută din contrvaloarea viitorului import cu cel puţin 6 luni înaintea efectuării importului. Resursele financiare depuse nu sunt purtătoare de dobânzi. Importatorul va controla să-şi recupereze pierderea dobânzii, fie prin solicitarea unei reduceri de preţ din partea exportatorului sau includerea dobânzii aferente în preţ.

IV. Bariere netarifare determinate de participarea statului la activitateai de comerţ exterior si de formalităţile vamale, administrative, de standardele aplicate. Achiziţiile guvernamentale urmăresc să dea prioritate deplină firmelor naţionale faţă de cele străine. Unităţile economice de stat adesea beneficiază de avantajul în activitatea comercială. Monopolul de stat asupra importului unor produse.

Importatorii trebuie să prezinte numeroase documente, e necesară îndeplinirea unor formalităţi vamale greoaie şi complicate. Se aplică norme sanitare, de securitate foarte severe. Cerinţele faţă de ambalaj, etichetare determină cheltuieli suplimentare. Astfel, toate aceste măsuri limitează importul mărfurilor.

C. Politica promoţională şi de stimulare a exportuluiPolitica promoţională şi de stimulare constă din totalitatea instrumentelor şi măsurilor menite să dezvolte

exporturile.I. Măsurile promoţionale au drept obiectiv influenţarea clienţilor externi potenţiali pentru a procura anumite

produse. Aceste măsuri sunt la nivel macroeconomic şi au o multitudine de forme: Negocierea şi încheierea acordurilor comerciale, acorduri de cooperare economică internaţională sau alte

convenţii economice. Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale Reprezentanţă comercială în ţările importatoare Prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi Diverse modalităţi de publicitate externă.

II. Măsurile de stimulare au drept scop sporirea competitivităţii mărfurilor destinate exporturilor şi creşterea gradului de cointeresare a producătorilor în vederea impulsionării exportului.Măsurile de stimulare se împart în patru mari grupe: bugetare, fiscale, financiar-bancare şi valutare.

a) Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

10

subvenţiile la export sunt bani acordaţi de stat unităţilor economice direct sau indirect, pentru a le face rentabilă activitatea de export. Subvenţiile se acordă selectiv: pentru industriile în declin ce ar determina probleme sociale, pentru industriile strategice.

prime de export se acordă de către stat exportatorilor ce realizează volume considerabile de vânzări pe pieţele externe sau exportă produse ale unor industrii de mare importanţă. alte instrumente bugetare – acordarea unor facilităţi exportatorilor pe seama cheltuielilor de stat, în domeniul informaţional, al transporturilor, în efectuarea unor studii ori cercetări asupra pieţei externe, în organizarea sau participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, acordarea de asistenţă.

b) Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate – se acordă în funcţie de anumite criterii. cum ar fi importanţa exportului pentru perfecţionarea produselor naţionale sau crearea a noi locuri de muncă. Cele mai frecvente facilităţi fiscale sunt scutirea, reducerea impozitului pe circulaţie, TVA. facilităţi fiscale acordate exportatorilor – exportatorul se bucură de scutiri ori reduceri ale impozitului pe venit provenit de pe urma exportului facilităţi fiscale la mărfurile importate – reduceri, scutiri din taxe vamale la import, acordate materiei prime pentru a fi prelucrată în vederea exportului ulterior

c) Măsuri financiar-bancare creditele la export – este acordat direct clientului extern sau exportatorului pentru a plăti importurile în primul caz sau pentru a-şi desfăşura activitatea normală în cazul al doilea (până la încasarea de la importator a contrvalorii mărfii livrate pe credit) asigurarea şi garantarea creditelor de export – asigurarea se face pentru credite şi acoperă riscul exportatorului de a nu incasa contrvaloarea mărfii exportate pentru credit, iar garantarea rambursării creditelor de export se face pentru creditele cumpărătorilor şi reprezintă obligaţia asumată de instituţiile specializate din ţara importatorului faţă de banca creditoare din ţara exportatorului de a achita contrvaloarea mărfii în proporţie ridicată în cazul când clientul său va deveni insolvabil. Asigurările se fac atât faţă de riscurile comerciale cât şi ne comerciale.

d) Măsuri valutare de stimulare a exportului prime valutare se acordă la convertirea valutei obţinute de exportator în monedă naţională la cursuri de schimb mai avantajoase decât cel oficial; deprecierea monedei naţionale stimulează exporturile atunci când scăderea cursului monedei naţionale se produce într-un ritm mai accelerat decât scăderea puterii de cumparare a acesteia.

7.19Conţinutul şi importanţa cooperării economice internaţionale

Cooperarea – ca o modalitate de parteneriat economic si implică combinarea unor resurse economice a doi sau mai multe parti pentru realizarea interesului fiecăruia într-o proporţie mai mare decât în varianta acţiunii singulare, soluţie care stimulează REI, ajută la diminuarea decalajelor ştiinţifice şi tehnologice.Cooperarea internaţională este conlucrarea sub cele mai diverse forme cu scopul de a realiza anumite obiective agricole, industriale, comerciale, tehnico-turistice sau de altă natură Cooperarea economică internaţională poate fi realizată la nivelul economiilor naţionale, fiind numită cooperarea macroeconomică, sau la nivelul unităţilor economice fiind numită cooperarea microeconomică. .

Avantajele pe care le creează cooperarea economică sunt: relaţia de cooperare exprimă mai bine convergenta intereselor partenerilor decât relaţia de comerţ; relaţia de cooperare impulsionează direct producţia, poate influenţa modificarea locului unei ţări în diviziunea

mondială a muncii, oferă elementele de producţie care lipsesc unei ţări sau unui agent economic pentru a se putea dezvolta;

relaţiile de cooperare îndepărtează barierile şi oferă partenerilor facilităţile pe care ţările gazdă le acordă producătorilor lor;

relaţiile de cooperare facilitează expansiunea noilor tehnologii (patente, licente, frenchising etc); Relaţia de cooperare generează stabilitate în raporturile economice internaţionale, fixează obiectivele pe

termen lung prin adoptarea deciziilor în domeniul investiţiilor, a specializării, al progresului tehnic.

7.20 Formele cooperării economice internaţionale

Experţii Organizaţiei Naţionale Unite pentru dezvoltarea industriei menţionează următoarele forme ale cooperării: a) Înţelegeri, acorduri de specializare, care pot fi împărţite în două grupe:

11

- aranjamente privind livrarea de părţi componente;- aranjamente privind producerea în formă finală a unor produse specifice.

b. Livrări de mărfuri, echipamente sau fabrici întregi, acordarea de Know-how;c. Aranjamente tehnologice, de la schimbul de Know-how până la cercetări în comun şi proiecte de dezvoltare

în diferite domenii.d. Acord pentru realizarea produselor prin utilizarea de către întreprindere a reţelei de servicii şi vânzare a

altei întreprinderi sau pentru stabilirea unei reţele comune.În practică apar noi unităţi economice cu capital străin sau mixt, sunt cumpărate noi unităţi economice de către

capitalul străin, este efectuată retehnologizarea unităţilor existente, oferirea de echipamente şi piese de schimb pentru un partener străin, transferul de tehnologii avansate, crearea în comun de noi tehnologii. Cooperarea după obiect pot fi:

cooperare în producţie şi servicii; cooperarea tehnologică şi ştiinţifică cooperarea financiară cooperarea ecologică cooperarea comercială cooperarea în management (organizaţii şi conducere).

7.21Cooperarea in productie

Cooperarea în producţie şi servicii are efecte favorabile pentru ambele părţi, astfel pe de o parte stimulează creşterea economică şi diversificarea economiilor prin crearea unor noi obiective în diferite ramuri ale economiei, sau extinderea celor existente, pe de altă parte partenerul care furnizează echipamente, tehnologii, materii prime şi materiale, îşi dezvoltă producţia, permite valorificarea superioară a resurselor naţionale şi umane cu ajutorul mijloacelor oferite de partener.

Cooperarea internaţională în producţie este o cerinţă majoră pentru creşterea economică, pentru atenuarea asimetriilor şi disproporţiilor din economia mondială.Această cooperare poate îmbrăca următoarele forme:

a) construirea de către partenerul străin a unei unităţi economice completeb) livrarea de echipamente complexe de către partenerul externc) asistenţa tehnică la construirea obiectivelor economiced) coproducţia bazată pe specializaree) subproducţiaf) producţia la comandă g) leasing.

8.22Fenomenul şi formele integrării economice

Integrarea este o realitate dominantă a economiei mondiale contemporane. Structura geo-economică a economiei mondiale s-a schimbat prin formarea unor grupări de economii naţionale cu diferite scopuri şi diferite grade de coeziune.

Din punct de vedere economic integrarea este un proces datorită căruia două sau mai multe pieţe naţionale, anterior separate, se unesc pentru a forma o singură piaţă.

Pentru a se atinge acest obiectiv este necesar a se realiza o serie de acţiuni de ajustare a structurilor naţionale. Procesul de integrare economică poate avea diferite forme:

a) Zona liberului schimb – asociaţia de comerţ liber, unde ţările membre înlătură dintre ele barierele comerciale, dar fiecare le păstrează în modul său pentru ţările nemembre. Exemple de blocuri regionale de ţări: NAFTA (Canada, SUA, Mexic), CEFTA Păstrarea controlului vamal de către o ţară din zonă în raport cu alta din zonă este necesară, dat fiind faptului necesităţii protejării pieţei domestice de pătrunderea mărfurilor din exteriorul zonei prin teritoriul altei ţări membre cu taxe vamale mai joase.

b) Uniune vamală - în care ţările membre nu numai că înlătura toate restricţiile în comerţ între ele, dar şi stabilesc un tarif vamal comun la hotarele uniunii şi astfel dispare necesitatea de a efectua control vamal la hotarele interne între ţările membre.

MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay )Uniunea Europeană până la 01.01.1993.

c) Piaţa Comună în care ţările membre de rând cu liberalizarea comerţului se liberalizează şi mişcarea factorilor de producţie (capital, muncă).

12

Uniunea Europeană de la 1.01.1993-1.01.99d) Uniunea economică (şi monetară) în care ţările crează o piaţă unică prin unificarea politicilor economice,

comerciale, fiscale, legislative, inclusiv moneda unică.(Euro în a. 1999)Iacob Viner a întrodus (1950) noţiunile de creare şi deturnare de comerţ. Prin creare de comerţ se înţelege

apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunii vamale, care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente cu sursele mai avantajoase din punct de vedere a costului de producţie. Devierea (deturnarea) de comerţ presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare a mărfurilor din afara uniunii vamale cu surse interne ale uniunii vamale mai puţin avantajoase din punct de vedere a costului de producţie dar devenite mai competitive datorită neaplicării taxelor.

8.23 Avantajele si dezavantajele integrării economice

Avantajele integrarii economice: a) Economiile determinate din producţia de serie mare, astfel costurile medii unitare sunt mai mici şi prin aceasta

contribuie la creşterea competivităţii pe piaţa internaţională. b) Intensificarea concurenţei în cadrul unei pieţe mărite .c) Cheltuieli de tranzactii mai mici.d) Riscuri valutare mai reduse.e) Atenuare problemelor balanţelor de plăţi prin economisirea de devize convertibile.f) Posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate în mod eficient de către ţări în mod

individual datorita limitarii unei pieţe mai mici .g) Creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupări regionale.Dezavantajele integrarii economice:a) Falimentarea a unor intreprinderi neperformante.b) Crestererea somajului. c) Transferul problemelor de la o tara la alta. d) Neluarea in consideratie a specificului fiecarei tari.

8.24 Procesul de integrare europeană

Procesul de integrare europeană capătă o nouă dimensiune după cel de-al II război mondial. Prima dintre instituţiile integraţioniste este „Comunitatea Europeană a cărbunelui şi oţelului” care a apărut la 25 iulie 1952.

Ulterior în 1957 a fost semnat Tratatul de la Roma de către 6 state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) care a creat Piaţa Comună, denumită oficial Comunitatea Economică Europeană.

Pe parcursul anilor 1973-1995 la această organizaţie au mai aderat (MB, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia).

La 11 decembrie 1991 tratatul de la Maastricht a impulsionat procesul de integrare a ţărilor vest-europene având ca scop crearea unei unităţi economice, monetare şi politice. Este creată Uniunea Europeană.

De la 1 ianuarie 1993 între statele UE nu mai există frontiere, persoanele nu sunt controlate la trecerea frontierilor dintre ţările membre. În decembrie 1991 a fost creată CSI formată din 12 ţări foste republici unionale.Din anul 1999 este întrodusă moneda unica – Euro, iar din anul 2002 este prevăzută apariţia banilor în numerar. În 2004 aderă la această organiyaţie 10 ţări est-europene ( Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Malta si Cipru) in 2007 au aderat Romania şi Bulgaria, ca in 2013 sa adere Croatia, astfel la moment, UE este reprezentata de 28 tari membre. Procesul de extindere nu se limiteaza aici, fiind duse negocieri cu unele ţări din Balcani.

9.25 Evoluţia sistemului monetareste împărţită în două etape:

a) perioada etalonului aurb) perioada după cel de-al II război mondial etalon aur-devize.

Prima etapă a fost determinată de faptul că finanţele internaţionale se reglamentau prin ajustări automate, prin etalonul aur. Acesta deţinea valoarea unităţii monetare şi fiecare ţară era gata să transfere altei ţări aur în schimbul devizei sale.

Acest sistem s-a prăbuşit o dată cu marea criză economică (1929-1933).

13

Prin urmare în 1944 a fost convocată o Conferinţă la Bretton Woods unde ţările participante au convenit la organizarea sistemului monetar internaţional conform unor noi principii. În acest cadru s-au creat două structuri organizaţionale FMI şi BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) cu scopul de a reglamenta decontările internaţionale şi a crea stabilitate monetară.

În această perioadă poziţia dolarului e deosebit de puternică. Ea reprezintă moneda cu cea mai mare acoperire în aur. Astfel a fost firesc ca participanţii la conferinţă să accepte alături de aur şi dolarul ca mijloc de plată şi de monedă de rezervă, astfel etalonul de aur a fost înlocuit cu aur-devize.

Ca monedă – cheie dolarul era convertibil în aur. Băncile centrale ale statelor care recunoscuseră acest sistem aveau dreptul să obţină aur pentru dolari şi invers. În acest cadru raportul de schimb dintre monede era stabilit în funcţie de dolar şi era fix. Se permitea doar o oscilaţie a cursului în limita de 1% în raport cu paritatea oficială faţă de dolar.

După câteva decenii când economia mondială a devenit multipolară singura monedă pe care se bazează întreaga organizare a relaţiilor valutare este declarată necorespunzătoare. În schimb alte monede sunt utilizate tot mai frecvent pentru efectuarea plăţilor între state şi pentru constituirea de rezerve. De asemenea s-a trecut de la cursuri fixe la cele flotante.

9.26 Teoria monetară. Cursul valutar şi convertibilitatea

Fluxuri de bunuri servicii şi capital generează fluxul de valută pentru plata lor. Interacţiunea dintre cele două fluxuri şi modul cum se determină preţul valutei străine constituie esenţa teoriei monetare.

Preţul cu care se cumpăra şi se vinde valuta străină în valuta naţională constituie cursul de schimb valutar. Valuta străină permite accesul pe pieţele externe. Dacă preţul la valuta străină este mare, atunci importurile sunt scumpe şi invers când preţul la valuta străină este redusă atunci importurile sunt ieftine şi vor creşte.

Există două modele specifice pe piaţa valutară: sistemul fluctuaţiei libere şi sistemul de menţinere a cursului valutar relativ stabil. În primul caz schimbările în cerere şi ofertă sunt permise pentru a modifica cursul valutar până ce un nou echilibru este stabilit. Ajustarea este determinată de rata de schimb şi nu este făcută nici o încercare din partea autorităţii monetare a ţării de a influenţa asupra cererii şi ofertei pentru a stabiliza cursul de schimb.

Al doilea sistem de asemenea este bazată pe cumpărarea şi vânzarea liberă de valută, dar autoritatea monetară adoptă măsuri de intervenţie în cazuri de perturbări majore.

9.27 Balanţa de plăţi

Balanţa de plăţi este un registru statistico-economic al tranzacţiilor economice dintre agenţii economici dintr-o ţară şi agenţii din celelalte ţări pe o perioadă de timp de obicei un an.Balanţa de plăţi arată ca un bilanţ cu „încasări” sau credit şi „plăţi” sau debit.Balanţa de plăţi cuprinde încasările şi plăţile din:

- schimbul de mărfuri;- schimbul de servicii (navlu , fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii, televiune, brevete, asigurări tehnice,

juridice, turism, etc.);- dobânzi;- dividende;- transferuri de valută rezultată din migraţia forţei de muncă;- donaţii, încasări şi plăţi din reparaţii (formă bănească); - aur;- credite- investiţii.În activitatea economică sunt utilizate 3 balanţe:- balanţa comercială (încasări din export şi plăţi pentru import a marfurilor tangibile);- balanţa contului curent – balanţa comercială + , încasările din exportul din servicii, plăţile pentru importul de

servicii, întrările fără compensaţii, plăţi fără compensaţii.- Balanţa de plăţi- balanţa contului curent+tranferturi capitale.

10.28 Conceptul de relaţii financiare internaţionale

Fenomenul financiar exprimă un transfer de valoare, în formă bănească.

14

Fondurile financiare publice se realizează îndeosebi prin prelevări fiscale – impozite, taxe şi într-o măsură mai mică din prelevări cu caracter nefiscal – chirii, amenzi, dividende etc.

Prelevările fiscale se bazează pe dreptul statului – autoritate de a obliga persoanele fizice şi juridice, ce sunt sub jurisdicţia sa, să participe la constituirea fondurilor financiare publice cu o parte din veniturile sale (proprietate) cu titlu definitiv, nerambursabil şi fără contra prestaţie directă. Statul, la rândul său, distribuie aceste resurse către diverşi beneficiari.

În cazul în care veniturile statului din anul financiar considerat, nu acoperă totalitatea cheltuielilor publice din acel an, se face apel şi la alte resurse financiare. Este vorba de împrumuturi contractate de la persoane fizice şi juridice care au sume de bani temporar disponibile, ori la banca centrală a statului.

Nu arareori resursele financiare publice de provenienţă internă, nu acoperă integral necesităţile sociale şi atunci statul apelează la resurse externe. Relaţiile financiare care apar în procesul procurării unor resurse financiare externe sau al onorării unor obligaţii financiare faţă de străinătate, determină relaţiile financiare internaţionale.10.29 Caracteristicile relaţiilor financiare internaţionale

Relaţiile financiare internaţionale (RFI) exprimă transferuri băneşti către străinătate cu titlu de contribuţii (cotizaţii) la organizaţiile internaţionale, către (din) străinătate cu titlu de ajutoare nerambursabile, donaţii, împrumuturi (credite) ş.a.m.d. Astfel transferul de resurse financiare, pe plan internaţional, se realizează în unele cazuri cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă, iar în alte cazuri în condiţii de rambursabilitate.

RFI prezintă următoarele caracteristici:a) apar între 2 sau mai multe state, sau dintre un stat şi diverse organizaţii internaţionale;b) reflectă transferuri de resurse financiare publice peste hotare în favoarea unor state, a unor organizaţii

internaţionale;c) reflectă primirea de resurse financiare din străinătate de către stat, ori cu garanţia acestuia, de la guvernele

altor state, de la organizaţiile internaţionale etc;d) se exprimă într-o monedă cu largă circulaţie internaţională.

10.30 Investiţiile străine şi creditul internaţional

Investiţiile străine de capital constituie una din formele cele mai răspândite ale fluxurilor financiare internaţionale. Alături de plusul de capital investit cu efecte corespunzătoare asupra creşterii economice, investiţiile străine de capital stimulează transferul de tehnologie modernă.

Capitalul extern apare în condiţiile în care capitalul intern nu satisface cerinţele creşterii şi dezvoltării economice. Investiţiile directe de capital îmbracă forma dintre cele mai variate şi pot acoperi toate sferele vieţii economice: producţie, servicii, comerţ, ştiinţă şi tehnologie, bănci, asigurări etc. Caracteristicile actuale ale investiţiilor străine directe de capital sunt următoarele:

- rolul investiţiilor străine de capital creşte. Dinamica acestor investiţii este mai mare decât cea a producţiei şi a exporturilor mondiale;

- investiţii străine directe provin în majoritatea lor covârşitoare din ţările dezvoltate şi foarte puţine din ţările în curs de dezvoltare;

- direcţiile principale ale acestui flux sunt îndreptate către ţările dezvoltate (chiar şi unele ţări exportatoare de petrol).Fluxurile financiare internaţionale sunt determinate în mare măsură de credite. Creditul internaţional exprimă

un raport între doua părţi, unul care dă bani cu împrumut (creditorul) şi cel de-al doilea, care ia banii cu împrumut (debitorul) aparţinând unor ţări diferite.

Rata dobânzii – constituie un indicator important al RFI, reflectând nu numai condiţiile în care se pot obţine creditele externe dar şi situaţia conjuncturală din economia mondială.

Pe piaţa internaţională există mai multe tipuri de credit, în funcţie de caracterul operaţiunii:a) împrumuturi pe termen lung, mediu, scurt;b) împrumuturi ale instituţiilor financiare – guvern sau private;c) împrumuturi ale instituţiilor internaţionale.

11.31 Zona economică liberă

Prin această noţiune înţelegem un teritoriu bine delimitat pentru care se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. De obicei se prevede dreptul de a întroduce mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor în principiu, pe terţe pieţe, fără aplicarea restricţiilor tarifare şi netarifare în comparaţie cu teritoriul naţional. În practica internaţională, facilităţilor de natură vamală le sunt asociate facilităţi de natură fiscală.

15

Scopul înfiinţării unei zone economice libere este de a favoriza dezvoltarea economică prin atragerea de investiţii cu capital străin. Amplasamentul zonei este de regulă restrâns la o suprafaţă de teren limitată de frontierele naturale sau artificiale şi situată în apropierea sau în interiorul unei căi de transport (port maritim, fluvial, aeroport, cale ferată) prin care tranzitează un volum mare de mărfuri de export şi import.

Statutul juridic al zonei este reglamentat prin legi şi diferite acte normative care permit accesul mărfurilor în regim vamal liberalizat şi fără restricţii de cantitate cu condiţia ca acestea să nu fie interzise de legislaţia ţării respective. Obiectul de lucru a zonei îl constituie mărfurile, care pot fi întroduse în cadrul acesteia destinate fie reexportului, fie în scopul unei prelucrări din care să rezulte alte mărfuri pentru export. Activitatea zonei include o gamă variată de operaţiuni la care sunt supuse mărfurile în cadrul acesteia: cântărire, sortare, combinare, depozitare, ambalare, marcare, neutralizare, prelucrare etc.11.32 Clasificarea zonelor libere

Zonele libere sunt una dintre cele mai semnificative inovaţii instituţionale care s-au răspândit cu precădere în ultimii 20 de ani.

În funcţie de natura operaţiunilor realizate, localizarea geografică şi destinaţia mărfurilor avem următoarele tipuri de zone libere:

a) Porturi libere (porturi franco) sunt zone libere ce includ anumite părţi ale porturilor unde se permite întrarea şi ieşirea mărfurilor în cadrul unui regim vamal liberalizat şi unde mărfurile pot fi supuse unor diferite operaţiuni;

b) Perimetrele libere (free perimeter) sunt similare porturilor libere şi se înfiinţează în interiorul unei ţări mai slab dezvoltate având ca scop principal satisfacerea cererii consumului local;

c) Antrepozite vamale libere – sunt depozite în care se pot depune şi păstra mărfurile importate pe o anumită perioadă fără a se plăti taxe vamale, dar cu plata taxelor de antrepozitare şi unde se efectuează anumite operaţiuni de producţie;

d) Zona de tranzit sunt acele zone libere situate în porturi care prevăd facilitării traficului în tranzit al statelor fără litoral;

e) Zona liberă comercială – aceste zone au ca scop aprovizionarea cu mărfuri de import a pieţelor de consum;f) Aeroporturi libere;g) Zona de prelucrare pentru export sau „zona de export”;h) Zona de promovare a investiţiilor „zona industrială”.

Răspândirea şi varietatea acestor zone pe plan global demonstrează utilitatea lor în tendinţa statelor de a-şi intensifica REI şi mai ales de a îmbunătăţi performanţele în plan economic.

În Republica Moldova sunt cunoscute ZEL „Moldexpo”, Vulcăneşti, Ungheni, Otaci, Tvardita, Taraclia, Balti care au perspective mari pentru dezvoltarea economiei naţionale.12.33 ONU şi economia mondială

Modul de organizare a componentelor sistemului economiei mondiale, ca şi natura relaţiilor reciproce ce se stabilesc între aceste componente definesc ordinea economică mondială.

Ordinea economică mondială continuă să fie marcată de câteva caracteristici ne soluţionările căruia aduc disfuncţionalităţi în sistemul mondoeconomic. Printre acestea pot fi evidenţiate starea insuficientă de dezvoltare a multor state şi creşterea decalajelor în dezvoltarea economică a lumii, scăderea rolului unor organizaţii internaţionale de largă deschidere în favoare unor organizaţii restrânse sau închise, necesitatea ameliorării a diviziunii internaţionale a muncii, necesitatea unor reglementări internaţionale a unor fenomene economice importante cum ar fi problema investiţiilor străine directe.

Un rol deosebit de important îi revine ONU, Carta ONU adoptată la San Fransisco în 1945 prevede în art. 1, că unul din obiectivele acestei organizaţii constă în realizarea cooperării internaţionale în scopul rezolvării problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar.

Prin multiplele organisme create de către şi în cadrul ONU, putem evidenţia Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1945, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) care are ca obiectiv găsirea mijloacelor necesare prin care ţările în curs de dezvoltare să fie sprijinite de ţările dezvoltate pentru a impulsiona creşterea lor economică şi a micşora decalajul ce le separă. Sunt căutate căile şi mijloacele potrivite de reglamentare a comerţului internaţional de elaborare a unor principii, ale dreptului internaţional care ar înlătura fenomenul subdezvoltării.

12.34 OMC şi FMI

16

Organizaţia căreia îi revine o poziţie deosebit de importantă în relaţiile de comerţ internaţional este Organizaţia Mondială de Comerţ. Aceasta a fost preconizată şi iniţiată sub auspiciile ONU în 1947, denumindu-se iniţial GATT. Acord General de Tarif şi Comerţ ca la 1 ianuarie 1995 să-şi schimbe denumirea în OMC.

Scopul creării acestei organizaţii este elaborarea unor acorduri multilaterale interguvernamentale prin care ţările membre se angajează să respecte anumite principii, reguli în domeniul Relaţiilor Comerciale Internaţionale, având ca obiectiv strategic reducerea, eliminarea sau consolidarea taxelor vamale şi înlăturarea restricţiilor cantitative sau de altă natură din calea comerţului internaţional, într-un proces de trecere treptată la liberalizarea comerţului dintre statele semnatare.

Prin urmare, funcţiile principale ale acestei organizaţii sunt:- realizarea unor acorduri comerciale multilaterale şi controlul lor;- efectuarea tratativelor multilaterale;- controlul politicii comerciale a ţărilor – membre;- cooperarea cu alte organizaţii internaţionale în domeniul elaborării politicii economice internaţionale.

Organul care coordonează cu sistemul valutar internaţional este Fondul Monetar Internaţional, creat în 1944 de către participanţii de la Conferinţa de la Bretton Woods. Aici au fost acceptat principiul etalonului aur devize, sistem bazat pe unele reguli şi aranjamente internaţionale, ce constă în recunoaşterea şi acceptarea de către statele lumii a dolarului ca monedă universală şi de schimb în alte monede sau chiar în aur, prin garanţia dată de SUA.

Ulterior, însă, dolarul SUA nu îşi menţine poziţiile şi se depreciază. În schimb alte monede şi îndeosebi marca germană şi yena japoneză îşi îmbunătăţesc performanţele pe piaţa internaţională, iar ulterior Euro, în aşa mod a apărut o etapă nouă de dezvoltare a sistemului valutar internaţional, care a căpătat o formă juridică în convenţia de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. A avut loc trecerea de la cursuri fixe la cele flotante. Politicile monetare au fost reorientate în direcţia creării condiţiilor pentru manifestarea liberă a forţei pieţei.

Obiectivele fundamentale ale FMI sunt următoarele:1. Să promoveze cooperarea monetară internaţională între statele membre, prin asigurarea unui mecanism de

consultare şi de colaborare în ceia ce priveşte problemele monetare internaţionale.2. Să faciliteze expansiunea şi creşterea a comerţului internaţional, al ocupării forţei de muncă.3. Să promoveze stabilitatea schimburilor.4. Să ofere statelor membre, prin punerea la dispoziţia lor temporar a unor resurse în schimbul unor garanţii

adecvate, oferindu-le astfel posibilitatea de a-şi corecta dezechilibrele balanţelor de plăţi.

12.35 Banca Mondială şi Banca Europeană de Reconstrucţie şi DezvoltareAlături de FMI, un rol important în domeniul financiar-valutar îi revine unei alte instituţii -Banca Mondială, sistem bancar format din Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare BIRD înfiinţată în 1945 şi cele două filiale ale acestuia – Corporaţia Financiară Internaţională, ce activează din 1956 şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare AID, înfiinţată în anul 1960.

BIRD este un organism interstatal, care funcţionează complementar cu FMI şi face parte din sistemul ONU, având un rol special în finanţarea strategiilor de dezvoltare economică a statelor membre. Aceasta acordă împrumuturi pe termen lung pentru proiecte de finanţare a investiţiilor cu precădere în statele în curs de dezvoltare.

La iniţiativa Franţei, la nivel european, în 1989 a fost înfiinţată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – BERD cu sediul la Londra. BERD este o bancă specializată în acordarea de împrumuturi, asistenţa tehnică pentru privatizări, fuzionări, achiziţii şi crearea de societăţi mixte, ceea ce reflectă un interes major pentru stimularea cooperării şi investiţiile directe străine. Împrumuturile se acordau ţărilor foste socialiste pentru sprijinirea proceselor de tranziţie ale acestora la economia de piaţă, actualmente se acorda si altor state inclusiv13.36 Conceptul de eficienţă în analiza REI

Raportul dintre eforturile depuse materiale şi nemateriale şi rezultatele obţinute reprezintă eficienţa activităţii depuse. Criteriul esenţial al determinării oricărei eficiente este dat în măsură în care efectele în ansamblul lor sunt superioare eforturilor implicate pentru obţinerea acestora.

REI ca activitate economică sunt supuse aceleiaşi concepţii de a ocaziona rezultatele favorabile în raport cu eforturile depuse.

De aceea, atât comerţul exterior, cât şi cooperarea economică internaţională, relaţiile valutar-financiare, sau cele turistice şi de servicii trebuie să fie apreciate sub prisma eficientei.

De regulă, eficienţa nu poate fi exprimată întotdeauna direct matematic, deoarece nu toate efectele pot fi cuantificate, fapt ce presupune necesitatea combinării ale unor laturi cantitative şi calitative. Baza teoretică a eficienţei comerţului exterior derivă de la avantajul absolut elaborat de A.Smith şi mai cu seamă avantajul relativ elaborat de Ricardo şi ulterior efectuându-se noi abordări de către Heckscher şi Ohlin, Mainolescu etc.

17

13.37 Indicatorii microeconomici de eficienţa a operaţiunilor de comerţ extern

Eficienţa comerţului poate fi abordată la nivelul agentului economic şi o altă la nivel macroeconomic, unde pe baza rezultatelor de analiză se pot stabili politici de stat în REI.La nivel microeconomic, eficienţa unei operaţii de comerţ exterior poate fi făcută pe seama următorilor indicatori:cursul de revenire, aportul valutar, gradul de valorificare a materiei prime.

Cursul de revenire al produsului exportat sau importat, reprezintă costul în lei al unei unităţi valutare încasate sau cheltuite pe o unitate dintr-un produs sau o grupă de produse. Acest indicator se calculează ca un raport între cheltuielile totale în monedă naţională determinate de producerea şi pregătirea unui produs până la momentul schimbului de proprietate asupra acestuia şi volumul de monedă străină obţinută de la cumpărătorul străin, adică între costul intern în moneda naţională şi preţul extern în valută (la stabilirea costului intern sunt incluse şi cheltuielile suplimentare, ambalaje speciale, etichete etc.).

Cr= Ci/PeCi – cost intern, PE – preţ de export (cel din contract de export)

Cr-curs de revenire

Aport valutar reprezintă valoarea nou creată, exprimată în valută străină obţinută pe produsul exportat. Se calculă ca diferenţa dintre preţul extern obţinut PE şi cheltuielile materiale efectuate în producerea acestui produs M la preţurile de export al acestora. Formula de calcul este următoarea:

AV = PE – MCheltuielile materiale pot fi considerate şi cele de import la costul lor de procurare.Acest indicator mai poate fi calculat şi ca rata a aportului valutar.

RAV = (PE – M) / PE x 100

Gradul de valorificare a materiei prime exprimă nivelul de valorificare a materiei prime încorporate într-un produs exportat, indicator ce exprimă măsura în care materia primă, calculată pe baza preţurilor mondiale, aduc un venit real prin prelucrare şi export. Se determină ca raport între preţul extern (PE) diminuat cu cheltuielile nemateriale (CN) şi toate utilităţile consumate (UC) şi preţul pe piaţa mondială a materiei prime încorporate în produsul exportat: GV = (PE – CN – UC)/M.

În ce priveşte operaţiile de import, eficienţa se poate calcula după indicatorii de mai sus, cu condiţia ca cursul de revenire, trebuie efectuat în lei pe care importatorul îl va obţine pe marfa importată care trebuie să fie superior cursului de schimb al valutei folosite la plata importului.

13.38 Eficienţa macroeconomică a operaţiilor de comerţ extern si indicatorii ai eficienţei macroeconomice pentru comerţul extern.

La nivel macroeconomic, eficienţa activităţii de comerţ exterior implică alte criterii având prioritate interesul naţional, strategiile statului în conformitate cu programele proprii economice şi comerciale.Efectele activităţii de comerţ exterior ca şi celelalte forme a REI determină schimbări ale structurii ofertei generale de bunuri şi servicii pe piaţa internaţională, specializarea internaţională, folosirea eficienţa a unor factori interni, accelerarea şi implementarea în propria economie a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei. Trebuie de notat că nu toate efectele pot fi cuantificate, mai ales dacă luăm în vedere, că unele din ele se manifestă mai târziu.Eficienţa macroeconomică a operaţiilor de comerţ exterior :

a) rentabilitatea comerţului extern – aceasta este expresia acoperiri cheltuielilor determinate de comerţul extern prin venituri realizate din această activitate şi asigurarea unui profit (asigură unui avantaj absolut sau relativ).

b) eficienţa schimbărilor structurale, ca urmare a dispersiei neuniforme a resurselor naturale, gradul diferit de dezvoltare tehnologică, evoluţia diferită a dezvoltării activităţii tehnico-ştiinţifice, astfel se asigură accesul la noi factori de producţie, noi tehnologii, cunoştinţe, valorificarea superioară a factorilor mai abundenţi.

c) eficienţa determinată de acumulare se manifestă prin efectul de adaos de bogăţie prin schimbul internaţional de mărfuri şi e determinată de faptul dacă raportul dintre productivitatea medie naţională şi cea mondială la mărfurile exportate este mai ridicată decât raportul corespunzător specific mărfurilor importate. Indicatorii eficienţei macroeconomice în comerţul exterior:

18

a) Indicele, gradul de acoperire a importului cu export se calculează ca raport între volumul valoric al exportului realizat într-o perioadă şi cel al importului

ICA = IV (exp) / IV (imp)

b) Cursul de revenire la export este un indicator care se calculează ca raport între valoarea în monedă naţională a întregului export realizat şi valoarea în valută a încasărilor din acest export (suma a valorii în vamă la export comparat cu suma valorii în valută, rezultate din declaraţia de încasare) C RE = VEMN / VEVS

c) Cursul de revenire la import se poate calcula pentru a reflecta câtă monedă naţională se obţine de pe piaţa la o unitate de valută cheltuită pentru import.Între cei 2 indicatori există o relaţie de efect invers, la export – cu cât preţul în lei al unei unităţi valutare încasate e mai mic, cu atât operaţia este mai eficientă, la import cu cît e mai mare valoarea acestui indicator cu atît e mai bine.

19