11-12 continut jurnalul economic iulie 2003 - REJ · REI – ASE, Bucureşti The experiment of...

Jurnalul Economic

Anul VI, nr. 11 Iunie 2003

The Romanian

Economic Journal

LLUCRUCRĂĂRIRI PREZENTATEPREZENTATE LALA SIMPOZIONULSIMPOZIONUL ANIVERSARANIVERSAR ALAL FFACULTACULTĂŢĂŢIII I DEDE R RELAELAŢŢIII I E ECONOMICECONOMICE I INTERNANTERNAŢŢIONALEIONALE 1953 1953 -- 20032003

Jurnalul

Economic

Aspecte globale

Teorii economice privind tranziţia pentru ţările fost-comuniste Ana Bal 3

Some Factual Observations on the Interdependence between International Financial Flows and the World Trading System

Valentin Cojanu 13

România la confluenţa dintre UE şi NATO Liliana Grigore 27

Analiza strategică a firmei în contextul internaţionalizării Cosmin Joldeş 33

Tranziţie şi modernitate – dimensiuni contemporane. Câteva reflecţii. Maria Mureşan 51

Imaginea urbană. O nouă dimensiune în organizarea spaţiului urban Marius Neacşu 55

Euroregiunile – un pas necesar spre integrarea europeană Silviu Neguţ 63

Aspecte actuale ale cercetării în domeniul istoriei Corneliu Olaru 68

Relaţiile economice externe ale României: între structură şi conjunctură Ioan Popa 91

Sub zodia globalizării Rodica Zaharia 101

Mediu european

Politica comunitară a ajutoarelor de stat între constrângeri şi oportunităţi Gabriela Drăgan 110

Aspects of the fiscal policy in the European Union Oana Ghiga 122

Presiuni exercitate asupra Politicii Comerciale Comune. Nivelul şi evoluţia protecţionismului european

Andreea Vass 126

Provocări pentru companii şi lideri în condiţiile mediului european de afaceri Dumitru Miron 138

O analiză a avantajelor comparative relevante ale României faţă de Uniunea Europeană în comerţul cu produse agricole în perioada 1996-2000

Irina Râmniceanu 151

Politici economice

Strategia energetică naţională – factor fundamental al dezvoltării economice Ioan Bari Daniela Momete

169

Comerţul exterior românesc în contextul integrării economice europene Mirela Diaconescu 175

Premisele şi obiectivele strategiei de dezvoltare a industriei petroliere din România Anca Ionescu 184

Libertate economică şi deschidere internaţională. Experienţe româneşti Octavian Jora 194

Legislaţie economică

Liberalizarea pieţei funciare din România în condiţiile aderării la UE Gheorghe Hurduzeu 210

Noua legislaţie aplicabilă pieţei de capital din România Paul Miclăuş 224

Un secol şi jumătate de reforme agrare în România Ion Vorovenci 247

Jurnalul Economic

Anul VI, nr. 11-12 Iulie 2003

2

I. Aspecte globale

Jurnalul Economic


3

Teorii economice privind tranziţia pentru ţările fost-

comuniste

Prof. univ. dr. Ana Bal REI – ASE, Bucureşti

The experiment of transformation of centralized planned economies into market economies has challenged many economists to answer the question: ”what is the market and how does it work”. To answer these questions they were obliged to reconsider the various conceptions about the creation and functioning of the market economy. This paper will present some considerations about the transition of the two most important of these theoretical approaches: neoclassic and neoinstitutionalist approaches. We stressed the opinions concerning the market and the role of the state of the both theories, and their relevance for the real economic reform from the transition countries.

Key words: transition, market economy, economic reform

După 45 de ani, ţările din fostul lagăr socialist au fost supuse unui nou experiment istoric. Tranziţia de la o economie planificată centralizat la o economie de piaţă reprezintă al doilea mare experiment din istoria economiei mondiale, ambele procese fiind operaţiuni de « inginerie politică, economică şi socială » şi nu evoluţii organice ale respectivelor societăţi, ca cele din ţările dezvoltate. Acest proces inedit a necesitat o amplă reconstrucţie instituţională şi o ajustare structurală masivă într-un timp istoric concentrat. În plus, fiind desfăşurat într-o perioadă de extindere a globalizării economice, el a presupus înfăptuirea simultană a unei deschideri externe ample a economiilor acestor ţări. Societăţile şi economiile acestor ţări au fost confruntate cu două tipuri de şocuri: cele interne, produse de ajustarea economică şi cele externe, produse de liberalizarea relaţiilor externe. Drept urmare, reformele economice trebuiau să

găsească răspunsuri la numeroasele dileme sau contradicţii ale procesului de transformare sistemică iniţiale sau apărute în timpul procesului (A. Bal, 1997, 2001). Aceste contradicţii s-au constituit adeseori în cercuri vicioase obiective, ieşirea din ele fiind posibilă doar ca urmare a evoluţiei ferme şi consecvente în direcţia reformării sistemului şi pe seama unor compromisuri social-politice, prin acceptarea de sacrificii de către populaţiile acestor ţări. Tergiversarea reformelor economice a perpetuat manifestarea cercurilor vicioase, amplificând costurile (declinul P.I.B. ş.a.). Costurile economice şi sociale ale tranziţiei s-au dovedit a fi mult mai ridicate decât cele estimate iniţial, ceea ce a făcut imposibilă asigurarea creşterii nivelului de trai. Ele s-au exprimat în primul rând ca şi costuri individuale prin: reducerea veniturilor reale (ca urmare a inflaţiei şi a deprecierii monedelor naţionale), creşterea numărului

Jurnalul Economic


4

şomerilor, adâncirea inegalităţilor sociale. În plus, ele au avut şi o faţetă colectivă, manifestată prin: reducerea transferurilor sociale efectuate de la buget, reducerea accesului la surse publice de educaţie sau de servicii de sănătate. Ex-directorul general al F.M.I., Michel Camdessus, opina că « povara sacrificiilor » inevitabile transformării sistemelor economice în fostele ţări comuniste ar trebui să fie împărţită în mod « echitabil » (BIS Review nr.68 /1991), pentru ca procesele să fie sustenabile pe termen lung.

I. Abordările neoliberale (M. Friedman, F. von Hayek) şi neoclasice

Opinii privind piaţa

Potrivit acestora, tranziţia trebuia să debuteze cu liberalizarea activităţii agenţilor economici (intrare şi ieşire liberă în şi din activitatea economică, liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, liberalizarea comerţului exterior, liberalizarea fluxului de investiţii străine, liberalizarea cursului de schimb) şi instituirea proprietăţii private. Aceste reforme de liberalizare urmau să conducă la autocrearea economiei de piaţă. (Din perspectivă istorică, acesta a fost într-adevăr procesul de constituire a economiei de piaţă, dar el a fost un proces de lungă durată, parcurs în secole de economiile occidentale). Scopul cel mai important al măsurilor de liberalizare era: eficientizarea proceselor economice, în primul rând pe seama realizării unei alocări optime a resurselor prin mecanismele pieţelor concurenţiale, ca urmare a ajustărilor structurale operate de ele. În opinia reprezentanţilor acestui curent, ajustarea economică prin aceste măsuri în ţările în tranziţie trebuia să fie însoţită de aplicarea unor politici de macrostabilizare economică, menite să controleze evoluţia inflaţiei, a deficitelor bugetar şi de cont curent, în

primul rând prin politici de comprimare a cererii, considerată a fi în exces.

Reprezentanţii acestui curent de opinie recunoşteau totuşi că liberalizările aveau să fie eficiente în condiţiile existenţei unor premise precum:

a) agenţii economici sunt de puteri relativ egale şi sunt egali în faţa legii;

b) agenţii economici au un comportament raţional economic (urmăresc să-şi maximizeze câştigul şi să-şi minimizeze pierderile), acesta este previzibil şi permite prefigurarea acţiunilor viitoare ale acestora, fapt ce reduce incertitudinile din mediul economic ;

c) participanţii la piaţă au un egal acces la informaţie ;

d) sunt create simultan toate pieţele.

Opiniile neoclasice sunt viziuni consonante cu individualismul metodologic, potrivit căruia fenomenele globale, inclusiv piaţa, sunt rezultatul interacţiunii comportamentelor economice individuale raţionale.

Piaţa este considerată un mecanism care (prin competiţie) îl sileşte pe om să inoveze, să se organizeze, să-şi asume riscuri. Prin liberalizarea activităţilor economice sunt create şi constrângerile şi stimulentele ce orientează agenţii economici. Dar, totodată, piaţa distilează din mobilurile egoiste ale oamenilor armonia socială (potrivit lui A. Smith prin « mâna invizibilă »). Competiţia generalizată pentru câştig devine unul dintre lianţii societăţii (R. Heilbroner, 1996). Liberalismul economic afirmă că odată acordate libertăţile individuale, este suficient ca fiecare să-şi urmărească interesul individual pentru ca să se realizeze, la scară agregată, interesul general (piaţa pare singurul mod de a concilia autonomia individuală cu ordinea socială). Totuşi, unii economişti subliniau importanţa decisivă a atingerii unei mase critice a sectorului particular pentru funcţionarea eficientă a pieţelor în ţările în tranziţie (M. Friedman, 1990). De asemenea,

Jurnalul Economic


5

trebuie amintit şi faptul că reprezentanţi ai unor astfel de şcoli au evaluat şi ei importanţa deosebită a instituţiilor pentru funcţionarea economiei de piaţă ; în viziunea lor instituţiile sunt însă rezultatul spontan al interacţiunilor individuale, rezultate din liberalizare, sunt deci efecte ale acestora.

Reprezentanţii şcolilor neoclasice şi neoliberale recunosc că mecanismele de piaţă creează şi inegalitate socială (datorită imperfecţiunilor pieţei), dar afirmă că această inegalitate nu este direcţionată către anumite grupuri sociale în mod deliberat. Politicile economice de sorginte neoclasică nu au între obiective realizarea unui anumit nivel de echitate socială.

I. Opiniile privind rolul statului

Din punct de vedere economic, neoclasicismul pledează pentru un stat minimal, al cărui rol este de a corecta imperfecţiunile pieţelor, având drept funcţii principale :

a) stabilirea regulilor de joc, reguli care trebuie să se caracterizeze printr-un grad ridicat de neutralitate în raport cu diferitele grupuri de agenţi economici. Drept urmare, potrivit lui F. von Hayek (1943) :« economia de piaţă conduce la determinarea poziţiei individuale (a agentului economic) de către forţe impersonale, ca urmare a interacţiunii în cadrul unui proces competiţional care angrenează o mulţime de indivizi ».

b) asigurarea bunurilor publice « pure », precum ordinea publică ş.a.

c) asigurarea unui nivel de securitate economică minim, sau combaterea sărăciei absolute. Spune Hayek « Un anume grad de securitate este esenţial pentru a putea menţine libertatea, deoarece majoritatea oamenilor sunt dispuşi să suporte riscul presupus de libertate numai atâta timp cât acest risc nu este prea mare ».

Specific neoliberalilor ar fi, de asemenea, accentul pus pe inextricabila legătură dintre libertatea economică şi cea politică. Reprezentanţi ai unor curente precum şcoala austriacă (F. von Hayek), sau monetarismul (M.Friedman) – au subliniat astfel importanţa existenţei unui anumit cadru politic pentru o funcţionare eficientă a economiei de piaţă. Ei au pus în discuţie relaţia dintre liberalism economic şi statul de drept şi democraţie (vom reveni asupra ei ulterior).

Relevanţa opiniilor neoclasice, pentru politicile de reformă din ţările în tranziţie

Pentru toţi analiştii procesului de tranziţie a fost evident că în nici o ţară nu existau premisele pentru efectuarea proceselor de liberalizare (recunoscute ca necesare de teoriile standard). Inexistenţa acestor premise conducea la ideea manifestării atipice a mecanismelor create prin liberalizare, fapt adeverit de evoluţiile ulterioare aplicării măsurilor în toate ţările în tranziţie.

Adoptarea unor liberalizări de amploare se confrunta în toate ţările cu câteva limite importante :

-existenţa unor profunde rigidităţi structurale (de mecanism economic), cea mai importantă fiind, desigur, ponderea covârşitoare a proprietăţii de stat (alte exemple:dominarea pieţelor de către producători, prin structuri de monopol sau oligopol ; imposibilitatea aplicării sancţiunilor fireşti ale ineficienţei, anume ieşirea de pe piaţă (prin faliment) ca urmare a numărului uriaş de întreprinderi ineficiente existente în majoritatea economiilor în tranziţie şi a relaţiilor înterîntreprinderi – în Cehia specialiştii menţionau un astfel de lanţ format din 77 de firme de stat (J. Poschl, F. Levcik, Z. Lucas, 1994)) ;

-dezechilibre sectoriale şi regionale de mari dimensiuni (datoriile interîntreprinderi, dependenţa unor regiuni întregi de funcţionarea unor giganţi industriali - combinate siderurgice, mine de cărbuni);

Jurnalul Economic


6

-încordarea înaltă din sistem (D.Dăianu , 1996, 2000), datorată dimensiunii uriaşe a necesarului de realocare a resurselor din sistem,

-gradul înalt de incertitudine, specific unui sistem aflat într-o continuă transformare, într-un ritm nemaiîntâlnit în istorie.

-inegalitatea iniţială reală a şanselor ca urmare a inegalităţii de putere economică (între întreprinderi, indivizi şi grupuri de indivizi), a inegalităţii de capital de cunoştinţe şi de informare.

-existenţa doar a unor reminiscente sau abia înfiripate elemente de cultură de piaţă (handicap considerat major de Buchanan).

În pofida acestor constrângeri unele ţări au procedat în primii ani ai tranziţiei la liberalizări de mare amploare (în primul rând a preţurilor). Efectuate în intervale de timp comprimate (între 1990-1991) ele au fost aplicate în ţări (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria), care aveau unele caracteristici favorabile (A. Bal, 1997):

a)puteri politice orientate decis către liberalism economic (având ca figuri de marcă specialişti cu un nivel înalt de cunoaştere a economiei de piaţă : L. Balcerowicz, V. Klaus sau consilieri străini), beneficiind de un suport larg al populaţiei ;

b)reforme parţiale efectuate anterior (în Ungaria la începutul anului 1990 cca. 40% din preţuri erau deja liberalizate) ;

c)echilibre macroeconomice mai bune – în Cehia, o tradiţie de decenii de macrostabilitate a făcut ca, în urma liberalizării preţurilor în 1991, după un an de pregătire, creşterea anuală maximă a acestora să fie de cca.58%.

O liberalizare de mare amploare a efectuat şi Estonia, într-un interval de timp scurt, datorită voinţei reformatoare a decidenţilor săi politici, încă de la debutul procesului de tranziţie în această ţară, fără a avea şi alte premise favorabile.

Comparativ cu aceste ţări, indecizia politică a făcut ca în România procesele de liberalizare

să se desfăşoare neuniform, într-o abordare gradualistă (« patologică » C. Munteanu) ce a întârziat constituirea pieţelor. Astfel, instituirea liberului acces pe piaţă al agenţilor economice s-a realizat din 1990, dar liberalizarea preţurilor s-a derulat pe modelul « stop and go », de-a lungul perioadei 1990-1999.

Liberalizările economice interne din ţările în tranziţie s-au îmbinat cu cele externe, combinaţie cu efecte benefice (concurenţa externă a contracarat poziţiile monopoliste şi oligopoliste ale firmelor naţionale, investiţiile străine au suplinit lipsa capitalului intern), dar şi efecte negative (internalizarea preţurilor internaţionale relative s-a asociat cu creşterea presiunilor inflaţioniste). Liberalizările asociate cu politici restrictive de macrostabilizare au avut costuri economice şi sociale mari în prima perioadă de aplicare a lor (comprimarea amplă a P.I.B.; reducerea masivă a veniturilor reale, ca urmare a creşterii ratei inflaţiei, deprecierii monedelor şi a reducerii transferurilor de venituri de la buget ; creşterea şomajului), erodând uneori credibilitatea unor partide politice (al Solidarităţii în Polonia), datorită depăşirii unui prag de suportabilitate socială. Este cert însă că ele au avut un impact favorabil pentru evoluţia reformei. Ele au influenţat în mod decisiv procesele de descentralizare şi demonopolizare ale economiei, mai cu seamă acolo unde simultan cu aceste procese s-a procedat şi la o abordare decisă a reformei proprietăţii, tot în concordanţă cu concepţia neoclasică. Aceste ţări au reuşit într-o perioadă iniţială relativ scurtă să întemeieze rolul proprietăţii private prin restituirea sau privatizarea micilor întreprinderi de stat (Cehoslovacia, Polonia). Specialiştii Băncii Mondiale (1996) subliniau faptul că liberalizările rapide au presat în direcţia accelerării reformelor instituţionale şi structurale (au creat « cerere » de instituţii). De asemenea, ele au împiedicat consolidarea poziţiilor grupurilor de interese rezistente la ajustările dureroase.

Jurnalul Economic


7

Aplicarea recomandărilor economiştilor neoclasici avea să fie asimilată cu o « terapie de şoc » pentru ţările în tranziţie. Adepţii acestei terapii recunoşteau atât dificultatea aplicării sale practice cât şi amploarea efectelor ei negative. Aceste constrângeri se considera a putea fi depăşite prin atragerea a diferite forme de finanţare externă (în primul rând investiţii străine directe).

II.Abordările neoinstituţionaliste (Coase, Sgard) şi alte abordări consonante ( K. Arrow, J. Buchanan)

Acestea s-au dovedit relevante pentru explicarea tranziţiei mai târziu, după ce aplicarea recomandărilor neoclasice în ţările în tranziţie şi-au dovedit limitele, sintetic exprimate printr-o încredere excesivă în crearea rapidă a pieţelor şi în manifestarea automată a forţelor lor regulatoare.

Opinii despre piaţă

În viziunea reprezentanţilor acestui curent de opinii, economia de piaţa este rezultatul unui proces complex, în urma unei întregi evoluţii istorice şi instituţionale. Punând în centrul refacerii economiilor de piaţă în aceste ţări edificarea instituţiilor, reprezentanţii acestui curent atenţionează asupra faptului că durata istorică nu poate fi comprimată excesiv, datorită anumitor particularităţi ale acestora.

Sintetic, opiniile asimilate acestui curent au următoarele premise teoretice (W.A.Atkins, 1932, după A.Crăiuţu, 1995).

a) comportamentele economice şi nu preţurile trebuie să fie în centrul analizei economice; ele evoluează istoric şi se diferenţiază geografic, deci modelul standard de comportament economic raţional (al neoclasicilor) se regăseşte în realitate în variante foarte diferite;

b) cutumele şi alte norme extra- economice influenţează comportamentul economic;

c) conflictele de interese explică anumite procese şi fenomene economice.

În viziunea neoinstituţionaliştilor, piaţa este o instituţie complexă, a cărei bună funcţionare cere o instituţionalizare crescândă, deci o organizare a sa pe baza unor reguli cunoscute. Piaţa nu se dovedeşte mai eficientă decât sistemele planificate centralizat decât dacă este atent organizată (vezi şi funcţionarea pieţelor celor mai apropiate de piaţa cu concurenţă perfectă, pieţele bursiere, puternic reglementate).

Două direcţii erau indicate de aceşti economişti pentru a fi urmărite concomitent de decidenţii politici din economiile în tranziţie :

1)crearea cadrului economico-social în care vor funcţiona pieţele;

2)crearea pieţelor (prin liberalizare şi dereglementare) şi tranziţia mai rapidă, prin coordonare statală, de la « distrugere necreativă » (asociată îndeosebi cu măsurile de liberalizare) la « creaţie distructivă » (un termen simetric cu cel folosit de J. Schumpeter « distrugere creatoare »), ultimul fenomen indicând aplicarea unor politici economice care susţin o creştere economică sănătoasă, concomitent cu ajustarea structurală.

1.Cadrul economico-social influenţează în mod decisiv comportamentul economic al agenţilor economici, pentru că el impune agenţilor economici anumite limite şi constrângeri şi tot el oferă stimulente pentru folosirea eficientă a resurselor de producţie. Această viziune este caracterizată a fi consonantă cu holismul metodologic, conform căruia caracteristicile structurale ale sistemului influenţează evoluţia comportamentelor individuale.

Potrivit acestor economişti acest cadru are câteva componente esenţiale:

Jurnalul Economic


8

a) concepţia generală (a politicienilor, îndeosebi a celor de la putere, dar şi a populaţiei) privitoare la piaţă. Ilustrative sunt poziţiile a doi primi-miniştri din ţările cu reforme economice de succes. “Programul renaşterii naţionale” al primului guvern democratic al Ungariei, condus de J.Antall avea ca motto: “doar două cuvinte: libertate, proprietate”, iar primul-ministru ceh, V. Klaus la preluarea mandatului, în 1990, afirma tranşant decizia guvernului său de a construi: o “economie de piaţă fără adjective” (A. Bal, 1991).

b) instituţiile (ele creează deodată constrângeri şi limite pentru acţiunile individuale dar şi stimulente).

Vom detalia unele aspecte ale acestor componente:

a) Economiile vestice se caracterizează printr-o “cultură a schimbului”. Iată câteva trăsături ale ei.

Etosul general al economiei de piaţă poate fi caracterizat ca existenţa unei încrederi generalizate în beneficiile pe care le aduce schimbul voluntar de activităţi economice majorităţii participanţilor la el (în cadrul pieţelor). Spune J.Buchanan (1997): “Principiul elementar “există câştiguri reciproce din schimb” rămâne să fie asimilat de populaţia din fostele ţări comuniste”. Această încredere trebuie refăcută în ţările foste comuniste deoarece cooperarea în economia socialistă s-a realizat la ordin, nu din proprie iniţiativă şi deci nu este cunoscut avantajul schimbului voluntar.

O altă trăsătură a etosului capitalist este importanţa acordată iniţiativei, ca expresie a activizării şi valorizării libertăţii economice. Agentul principal al pieţei este antreprenorul (cel care acţionează creativ în condiţii de incertitudine economică, asumându-şi costuri şi riscuri). Lipsa acestei tradiţii antreprenoriale este un handicap serios pentru ţările în tranziţie – afirmă J.Buchanan (chiar dacă se creează normele juridice, constituirea acestei tradiţii cere timp).

Acest etos presupunea de asemenea asocierea unei valori deosebite muncii individuale, văzută ca sursă de producere a bogăţiei personale şi naţionale (vezi şi Weber), de afirmare socială şi împlinire personală.

Aceste moduri generale de valorizare erau absente în societăţile foste comuniste, ca urmare a dimensiunii reduse a sectorului particular, şi, în strânsă corelaţie cu acest aspect, a funcţionării distorsionate a sistemului de stimulente. Funcţiile stimulentelor au fost alterate în comunism de demagogia propagandei. Avertismentul lui F. von Hayek, exprimat în vizionara sa carte despre economia socialistă “Drumul către servitute”, scrisă la începutul anilor ‘40, s-a dovedit justificat: “Consecinţele morale ale propagandei totalitare... au totuşi un caracter mai profund. Ele distrug orice fel de morală, fiindcă subminează temelia oricărei morale, simţul şi respectul adevărului”.

În ţările în tranziţie, foarte important pentru crearea acestui etos general de încredere este procesul de reconstruire a instituţiilor statului (poliţie, justiţie) şi de recâştigare a respectului faţă de acestea, ca autorităţi legitime, nediscreţionare, ferme.

b) Într-o definire mai cuprinzătoare instituţiile sunt un ansamblu de reguli explicite şi implicite, create printr-o dezvoltare socială organică sau eventual impuse şi supravegheate de organisme colective (numite, de regulă, tot instituţii, dar să le spunem administrative), cu autoritate în acest domeniu (J.P.Delas, 2001). Deci prima lor componentă, extrem de importantă, o reprezintă “regulile de joc”, legislaţia specifică. Pentru ţările în tranziţie recomandările erau consonante între şcolile economice: legislaţia trebuia să fie transparentă şi cât mai neutră; nu trebuia să producă privilegii pentru anumite grupuri sau categorii sociale. Rolul regulilor explicite este acela de a reduce costurile de tranzacţionare asociate funcţionării pieţelor (Coase).

Jurnalul Economic


9

Comentând regulile implicite K.Arrow (J.P.Delas, 2001) consideră că există cutume sau convenţii de comportament, interiorizate şi implicite în acţiunea omului, care sunt decisive pentru funcţionarea cu succes a normelor explicite. De exemplu: un contract de muncă presupune ca lucrătorul să respecte implicit o convenţie privind productivitatea muncii, sau respectul proprietăţii private se face, pentru majoritatea oamenilor, fără intervenţia unei forţe coercitive, datorită respectului pentru celălalt şi implicit, pentru sine. Arrow numeşte aceste norme implicite “instituţii invizibile”. Codurile de comportament funcţionează nu doar datorită constrângerilor morale (care nu există totdeauna) ci şi datorită faptului că, actorii pieţelor întâlnindu-se în mod repetat, nerespectarea acestora antrenează sancţiuni –ieşirea de pe piaţă, ca urmare a pierderii încrederii celorlalţi (H.Brezinski, M.Fritsch, 1997).

Şcolile economice nu au aceeaşi perspectivă asupra mobilurilor interne ale comportamentelor economice. Mobilurile cele mai importante sunt considerate trebuinţele şi valorile (A. Iancu, 1993). Acestea sunt văzute de unii (neoclasicii) ca universale, în acord cu un model de “homo oeconomicus”, sau de către alţii (L. von Mises) ca foarte particulare, de un subiectivism relativ imprevizibil (A. Taşnadi, C. Doltu, 2000). Apreciem echilibrată opinia lui J.Buchanan (1997): “ Există o ştiinţă universală a economiei, compusă dintr-un set-nucleu de afirmaţii, care se aplică comportamentului uman, transcenzând limitele timpului şi spaţiului. Există totuşi şi explicaţii economice privind alternative de organizare care pot fi înţelese doar în anumite condiţii istorice şi culturale”. (Vezi corelaţia dintre “modelul economic paternalist” şi spiritul asiatic de grup şi “modelele” economice occidentale centrate pe libertatea personală).

Instituţiile implică deci existenţa simultană a două tipuri de norme : a) explicite, normele juridice - aduc

constrângeri şi stimulente - (cele privind proprietatea, concurenţa, contractul, creditul, fiscalitatea, dar şi normele contabile ş.a.) şi b) implicite - norme morale conştiente sau inconştiente.

Deformarea structurilor intime de gândire şi de comportament în perioada comunistă face dificilă reconstrucţia instituţiilor economiei pieţei şi pentru că nu există pentru acestea suportul normelor implicite.

Instituţia construită corect (normele juridice) şi supravegheată obligă la comportamente economice raţionale şi morale, dar aceste constrângeri nu sunt durabile decât dacă ele sunt consolidate de o modelare interioară a comportamentelor, pe seama interiorizării principiilor morale, cel menţionate indirect anterior, şi care au generat “cultura de piaţă”.

Eficienţa pieţei depinde în mod critic de construcţia instituţională, fără acesta liberalizarea economică conducând la anarhie economică. Rolul esenţial al ei este acela de a reduce gradul de incertitudine (foarte mare în economia în tranziţie), prin derularea activităţilor economice după reguli cunoscute şi respectate. Rolul instituţiilor în crearea încrederii, ca suport al acţiunii agenţilor economici, este decisiv. Spune un reputat economist francez, M. Aglietta, “încrederea nu este altceva decât coordonarea actorilor pieţei pe suportul unei reprezentări a viitorului previzibilă”. (Problemes economiques nr.2704-2705, 14-21 mars 2001).

2.Nu vom comenta aici şi măsurile de dereglementare necesare pentru crearea pieţelor, deoarece din acest punct de vedere nu există diferenţe semnificative faţă de neoclasici.

Dar, neoinstituţionaliştii pledau în plus pentru politici active de susţinere a creşterii economice în aceste ţări astfel încât costurile ajustării structurale (şomaj, falimente, reducerea veniturilor reale)

Jurnalul Economic


10

realizată prin realocarea resurselor prin pieţe să fie recuperate cât mai rapid.

Opinii despre rolul statului

Constructivismul de neevitat parţial al reformei economice din fostele ţări comuniste, datorită caracterului de « inginerie economică şi socială » rapidă a acestora, necesită o implicare mai mare a statului în structurarea economiei de piaţă. Potrivit acestora, pieţele concurenţiale sunt doar o componentă a economiilor de piaţă, ele funcţionând într-un cadru economico-social mai complex, care presupune coordonare şi organizare prin legi, prin intervenţie statală (politica economică). În plus, pieţele fiind create fără existenţa premiselor care asigură funcţionarea lor eficientă, costurile de tranzacţionare pentru agenţii economici care acţionează în cadrul acestora sunt şi mai mari în economiile în tranziţie, comparativ cu alte economii. Acest fapt necesită, încă o dată în plus, o intervenţie a statului, dar aceasta ar trebui să se realizeze preponderent pe căi indirecte. Structura complexă a instituţiilor (prezentată anterior) arată că :

a)ele pot fi construite - normele explicite sunt elaborate de către autorităţile politico-administrative, ele având şi rolul de a modela comportamentele economice.

b)există limite ale constructivismului - normele implicite, care pot fi absente (vezi anihilarea - cum este cazul iniţiativei individuale - sau alterarea lor în comunism – de pildă încrederea în valoarea asocierii voluntare). Ele se pot crea treptat ca urmare a unei repetate interacţiuni sociale (în acest caz este nevoie de timp) sau pot fi cultivate prin sistemele de educaţie (şcoală, biserică, mass-media). Crearea lor este în mod decisiv influenţată de modul de funcţionare a normelor explicite, corect elaborate şi aplicate de instituţiile statului. Normele implicite pot fi viciate de o proastă construcţie a celor explicite (de exemplu: un

nivel prea înalt al taxării conduce la fraudă fiscală, la lipsa de încredere în norma juridică, deoarece ea este considerată inechitabilă). Dată fiind această complexitate a instituţiilor este nevoie de un rol mai mare al statului în perioada de tranziţie. Astfel, în viziunea acestor economişti, statul nu trebuie să fie doar creator al regulilor de joc, ci şi să-şi asume anumite funcţii intermediare sau chiar active (prin diferite politici economice): furnizarea mai multor bunuri publice (precum ocrotirea sănătăţii, educaţia) şi reglementarea utilităţilor publice, supravegherea şi protejarea concurenţei, corectarea asimetriilor de informaţie, politici de protecţie socială ş.a.

Relevanţa opiniilor instituţionaliste pentru tranziţie

Experienţa diferitelor ţări a validat numeroase aspecte ale acestor opinii. În primul rând s-a dovedit că dereglementările şi macrostabilizarea nu sunt eficiente în lipsa reformelor instituţionale şi structurale. În fapt, introducerea lor trebuia făcută simultan, într-o construcţie contrapunctică, care are ca scop consolidarea eficienţei funcţionării mecanismelor de piaţă ca ansamblu. Liberalizările creau fundamentele pieţelor, care trebuiau însă “reglementate” (organizate, ca pieţele bursiere de pildă) prin construcţia instituţională, edificată consecvent şi coerent. Deoarece crearea instituţiilor cere timp, era necesară aplicarea unor politici de macrostabilizare, care să suplinească lipsa anumitor instituţii.

Reformele instituţionale erau, la rândul lor, cele care puneau temeliile reformelor structurale, dintre care mai importante erau reforma proprietăţii, reforma sistemului bancar şi reforma întreprinderii. Ele s-au derulat în mai multe etape, având în vedere complexitatea lor. Prima (anii 1990-1993) a fost cea a adoptării legilor esenţiale privind crearea instituţiilor şi mecanismelor specifice

Jurnalul Economic


11

economiilor capitaliste: iniţierea reformei proprietăţii, derularea privatizării micilor întreprinderi, crearea sistemului bancar pe două niveluri, crearea pieţelor de capital ş.a. Ţări precum Polonia, Ungaria şi Cehia au acţionat decis în acest sens în această perioadă. Comparativ cu acestea, în România reformele instituţionale şi structurale au debutat ezitant. Trecerea la “cea de-a doua generaţie de măsuri de reformă structurală”, a semnificat efectuarea altor paşi precum: accelerarea privatizării şi restructurarea firmelor de stat (cu viziuni diferite în ţările în tranziţie: restructurare prin privatizare, în Cehia şi Ungaria sau privatizare după restructurare, în Polonia şi România), restructurarea şi privatizarea băncilor, trecerea la armonizarea legilor cu cele din Uniunea Europeană în baza prevederilor din Acordurile europene, reformarea sistemului de protecţie socială (crearea de fonduri de pensii private), consolidarea pieţei de capital. ş.a.

Performanţele economice au depins în mod critic de construcţia instituţională din diferite ţări. Crearea unui sector particular puternic şi autonom faţă de puterea politică s-a dovedit decisivă pentru schimbarea etosului general, a mentalităţilor şi comportamentelor individuale.

Aceste evoluţii au arătat că o atentă şi corectă construcţie a instituţiilor economiei de piaţă (proprietatea privată, concurenţa, relaţiile contractuale, organizaţiile ş.a.), asociată cu supravegherea funcţionării lor de către instituţiile administrative abilitate şi generalizarea culturii de piaţă conduc treptat la o mai echitabilă repartiţie a costurilor tranziţiei şi la o reducere a acestora, ca urmare a reducerii costurilor de tranzacţionare (reguli cunoscute şi respectate, nediscriminatorii, sancţionarea comportamentului oportunistic ş.a.)

Abordările instituţionaliste au avut meritul de a sublinia importanţa reglementării pieţelor în economiile în tranziţie, aceasta fiind

modelatorul comportamentelor economice. Interpretate deformat, ele au fost suportul însă de legitimare a celor care au susţinut necesitatea menţinerii unei intervenţii statale masive şi directe în economiile în tranziţie (subvenţii şi credite preferenţiale orientate către anumite industrii sau sectoare economice ş.a.). În economiile în tranziţie astfel de intervenţii erau riscante deoarece ele puteau fi nevalidate ulterior de pieţele externe sau deturnate în interior în folosul unor grupuri de interese. În acest sens un exemplu îl constituie captarea de către administratorii I.A.S.- urilor din România a majorităţii creditelor preferenţiale acordate de stat, credite ce ar fi trebuit să ajungă la micii producători agricoli în primul rând.

De la neoinstituţionalişti s-au revendicat, de asemenea, susţinătorii “terapiei graduale”, care pledau pentru o dezvoltare organică a capitalismului în aceste ţări. Ei erau îndreptăţiţi să atenţioneze asupra faptului că unele reforme cereau timp, dar ignorau efectele perverse ale coexistenţei mecanismelor de piaţă cu mecanisme de comandă, manifestate atât asupra performanţelor economiei respective, cât şi asupra comportamentelor agenţilor economici, precum şi costurile mai mari ale tergiversării lor.

Bibliografie selectivă:

- Andreff W. (1999), Inerţiile economice ale tranziţiei, în Tranziţie şii reformă - coordonator I. Popa, Ed. Economică, Bucureşti, pag.42-48.

- Bal A. (1997), Economii în tranziţie, Ed. Oscar Print, Bucureşti.

- Brezinski H., Fritsch M. (1997), The Emergence and Evolution of Markets, European Association for Comparative Economic Studies.

- Buchanan J. (1997), Post- Socialist Political Economy: selected studies, Edward Elgar, Cheltenham, U.K.

Jurnalul Economic


12

- Crăiuţu A. (1995), Abordări instituţionaliste ale transformărilor economice, în Studii şi cercetări economice nr.4, C.I.D.E.

- Dăianu D. (1996), Transformarea ca proces real, Ed. IRLI, Bucureşti.

- Delas J. P. (2001), Economie contemporaine, Elipses.

- Friedman M. (1995), ‘’Capitalism şi libertate’’, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.

- Fudulu P. (2000), Handicapped societies, A Theory of Continuous Economic Failure, Ed. Expert, Bucureşti.

- Galbraith J. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Ed. Politică, Bucureşti.

- Hayek, F.A. (1993), Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti.

- Henry G. M.(1993), L’emergence de l’economie de marche en l’Europe de l’Est.

- Iancu A. (1993), Tratat de economie, Ed. Economica, Bucureşti.

- Milner H.(1990), Sweden, Social Democracy in practice, Oxford University Press.

- Sgard J. (1995), ”De la necessite du droit et de l’Etat dans le passage a l’economie de marche”, în Problemes economiques nr.2441, 11oct.

- Taşnadi A., Doltu C. (2000), Mirajul neoclasicismului, Ed. Economică, Bucureşti.

- Weber M.(1993), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti.

*** Raportul privind dezvoltarea în lume 1996, De la plan la piata, Banca Mondiala, Oxford University Press.

Jurnalul Economic


13

Some Factual Observations on the Interdependence between International Financial Flows and the World Trading System

Conf. univ. dr. Valentin Cojanu

REI – ASE, Bucureşti

The paper attempts to highlight the interdependence between international trade and finance in an ever unstable economic environment. An historical account is illustrative of the early resonance of the present problems. The main concern relates to the magnitude and volatility of financial flows which arguably obscure the real determinants of production and commerce.

The first part of analysis explores the origins of financial instability and provides explanations for its perceived economic impact. There are solid arguments that policy uncertainty has become a pervasive circumstance in the international economy. This fact not only casts doubts on the economic fundamentals, but also signals to the developing world a bleak prospect for future growth.

The second part sheds light on trade policy responses given the volatile context on the capital markets. The institutional effort, albeit significant, often seems ineffectual to come to terms with the virulence of financial crises in the world trading system.

The paper concludes that international coordination to mitigate the effects of global crises and pragmatism as a continuous process of responsiveness on behalf of the states could represent an appropriate reaction to instability and random economic difficulties.

Key words: World economy; international trade; financial instability; capital flows

1. Introduction

In spite of their obvious interdependence, the trade and financial flows seem to have been developed quite autonomously. The Bretton Woods arrangements agreed in 1945 just reinforced that historical fact, by imposing different institutional arrangements and approaches towards the world trade and financial systems.

This paper explores the various types of trade policy responses as they are induced by evolutions in international financial markets. While setting the perspective on the real side of the economy, that is commerce and production, most of the analysis explores two important issues arising from the monetary side: to what extent is the financial volatility, and the vulnerability associated with it, harmful to the economy?, and second, how

Jurnalul Economic


14

do governments respond to the challenges posed by the financial markets?

The findings are organized in the next four parts. Part 2 makes a brief foray into the historical evolution of the international financial system in relation with its interdependence with the growth of the real economy. Part 3 discusses the types of financial flows and the implications they have for the stability of the international exchanges. Part 4 brings in the likely trade policy responses to the challenges created by the modern capital flows. The final section summarizes and concludes with some remarks on the expected behavior of states, in terms of their commitment to the international trade system.

2. An historical glimpse.

International financial flows have been permanently associated with the real flows of commerce and production. The more the latter needed to expand, for instance through investments, or to protect against the foreseeable risks, the more direct and effective the impact of this relationship could be perceived. It is a commonly accepted opinion among economists that "finance derives most of its value from the real business operations it makes possible" (Lessard, D, R, 1980). Before being inferred from any abstract calculation, this judgment was first perceived as a conspicuous part of every day business.

Until the middle of the last century, the ordinary firm normally operated in small localized markets, and only seldom ventured into remote and riskier areas. Such an uncertain environment, coupled with the beginning of the industrial revolution, which spurred product innovations and dynamic commercial exchanges, brought into relief the need of a properly developed financial infrastructure, so that firms would be able to make decisions within a larger geographic area and time horizon.

Confined temporarily to their small-scale and current transactional demands, firms relied mostly on the private banks’ services of the issuance of short-term credits. The data available for the United States show an impressive increase in the number of banks over a short time interval, from approx. 300 by 1837, to more than 700 in 1920 (Besanko et al., 1996). An interesting detail of this evolution is given by the existence of important personal relationships underlying the process of credit granting (Besanko et al., 1996), a feature related to the insufficient development of the capital market. This remark may come as no surprise as finance, among other economic endeavors, affects in the most direct way the personal well-being.

Nonetheless, the subject needs more attention, as, on the one hand, it reveals the imperfect link between production and finance, in the sense that it is the market institutions, and not the market by itself, which finally regulate the economic flows. Brenda Spotton (1997) makes a thorough analysis on what she calls "the most important reason to understand the phenomenon of financial instability", that is, the institutional context within which it occurs. She refers, following Charles Kindleberger’s investigation, to the American market crash of October 1929, when the revelation of the fraudulent activity of an influential person, Clarence Harry, admittedly was one of the causes which triggered the panic.

From a different perspective, the powerful financier John Pierpont Morgan, acting as if he would have been America’s central banker, actually rescued the financial markets, both in 1895 and 1907, from an inevitable collapse. It is considered that never a private individual would play such a supervisory role in America’s economy any more1.

1 See Hardy Green, America’s last emperor of finance, a review of “Morgan.American Financier” by Jean

Jurnalul Economic


15

On the other hand, the "personal" factor proved to be an ingredient in the economic and financial system’s development, and not just an episode. The industrial revolution effervescence just brought into attention the case of the credit needs for the small firms, but for centuries the big firms had acted in no other manner but making the private connections a rule to conduct their businesses2. Since the 1300s, the world trade developed by means of the several large firms’ ability and prosperity. According to Neff (1990), they soon came to constitute "a transnational community of their own", and formed strong alliances with the states by attracting or simply requiring large amounts of money to finance their commercial expeditions.

In other instances, some countries, characterized by a fragile economic and political structure, had to act at the will of powerful private bankers. Neff (1990) refers to the case of Egypt, which in the 1870s, was practically ruled by Evelyn Baring, of Baring Brothers Bank, its creditor. The author mentions that a similar fate was also shared by other states, among which he includes Greece, Tunisia, Morocco, the Ottoman Empire and various small countries in the Caribbean and Central America.

The general, market-based demand for financial services would be far better met by the end of the 19th century, once the revolutionary energy also embraced transportation and communications, which shortened distance and made transactions more reliable and affordable. The new industries – steel, aluminum, automobiles, and chemicals – were based on mass-production and economies of scale, creating an economic pattern, which basically remained the same for the next 70 years. The Strouse (Random House), in Business Week, April 19, 1999. 2 Our remark bears no pejorative sense; it just aims at revealing the historical detail useful in our search to understand how monetary and real economies intertwine.

enlargement of manufacturing process and the expansion of commerce beyond the national borders resulted as a natural consequence.

Several advanced economies, as United Kingdom, France, Germany and Unites States, which together accounted for 78.4 % of the world exports in 1913 (Bairoch and Kozul-Wright, 1996), strengthened to a great extent the bilateral commercial links and gave rise to an unprecedented growth of international trade. The world trade as share of global production consequently reached a remarkable 33 % by 1913, compared to the present approx. 25 %, against only 3 % by the beginning of the century (Neff 1990, 217).

The financing needs of an ever expanding production and commerce commenced however to find an appropriate market response. The emergence of some important investments firms made possible both profitable administration of savings through placements in the productive sectors, and capital augmentation by underwriting most stock transactions. Financial innovations, as forward and futures contracts, had been introduced by the end of the 19th century for such assets as currencies, bonds, equities and commodities (Larson et al., 1998).

Some authors doubt that a more settled environment for investments would have been very much favorable to a prevalence of the private entrepreneurs. Rather, as documented by Joseph Schumpeter in his "Business Cycles" (1939), founding an institutional mechanism able to induce growth "often involved close collaboration between the state and financial and industrial interests" (quoted in Bairoch and Kozul-Wright, 1996). The argument could be also substantiated observing that the state administration had significant influence in investment domains critical to the new industries, as railways, utilities and public works.

At the same time, the network of international contacts of the great powers,

Jurnalul Economic


16

whether states or firms, channeled the domestic savings towards lucrative opportunities abroad, in their colonies, or in liaison with their commercial affairs. In a study on globalization, The Economist (1998) estimated that, by some measures – i.e., the ratio of trade to output, the current-account imbalance relative to GDP, the labor and capital mobility – the international economic integration was much more consolidated by the beginning of the century than nowadays.

Nevertheless, the expansion of the world economy brought about the possibility only of a world-wide economic growth. The financial and commercial flows actually caught up in the system mainly the developed regions, which were capable of managing a virtuous circle: industrialization – domestic and foreign capital formation – cumulative growth dynamic. Although the beneficiaries of the capital inflows were the less developed countries as well, the weaknesses of the economy vitiated the virtuous links, and, as the case of Latin America fully exemplifies it, amplified the financial and production crises.

The sour lesson of the 1929 crisis led domestically to a more regulated financial market, and internationally to a more restricted one. On the contrary, with the exception of the Second World War period, the principle of free trade was invariably promoted by states and firms alike. The Bretton Woods system has represented a very clear reaction of the international community to the nature of the link between financial and commercial flows. It inaugurated in fact a double faceted international system of liberalized world trade, with decreasing barriers to trade, and managed financial flows, with capital controls and fixed exchange rates.

The end of post-war reconstruction period in the 1970s meant also the collapse of the Bretton Woods system and the return gradually to the unhindered expansion of the financial flows. As presumed, the questions

about the consequences of the financial instability have surfaced anew.

3. Exploring financial instability

There is little doubt that the present world economy has been experiencing an impressive dynamics of the financial flows [graph 1, Annex]. Although trade growth continues to outpace world GDP growth, and to remain in absolute terms, at approx. 7 trillion of dollars (including commercial services), the most important flow, it is accompanied by a superior evolution of the financial transfers it directly supports, whether as foreign direct investments (FDI), or as cross-borders mergers and acquisitions (M&A).

Nevertheless, what may appear as the most telling historical lesson is that the magnitude of the financial circulation is not explained wholly by the real sector’s developments. Events like the stock market crash of October 1987 have puzzled the economists and made them doubt the validity of the theoretical fundamentals. “There is no good economic reason why the nation’s corporate equity should have lost nearly a sixth of its value in less three hours”, remarks Nichols (1993) referring to that event. The critics of the present financial architecture do not miss to point to the increased power of financial markets as the principal reason for causing economic havoc, as in the European currency crises of 1992 and 1993, Mexico in 1994-95 and South-East Asia in 1997 (The Economist, 1998a).

Two of the most troubling issues lying at the core of this debate are related, on the one hand, to the massive circulation of finances and, on the other hand, to the instability associated with it. Each of them will be examined in greater depth in the remaining of this part.

The volume and structure of capital flows. Before any further consideration, attention should be paid to figures reflecting an impressive financial activity throughout the

Jurnalul Economic


17

world. Although part of them should be taken cautiously, due primarily to questionable underlying estimates and loose terminology, they make up a valuable point in understanding the present financial developments.

With the exception of trade credits and current account transactions one can easily notice that as decision moves away from the real economy, the level of transactions proportionally follows an upward path.

Foreign direct investments (FDI) have generally been seen to respond more appropriately to the needs of the international firm to expand and strengthen the production worldwide. In the recent years, FDI flows continued their growth, setting a record in 1998 to about $644 billion, against $424 billion in 1997. Although the most part of it is still sustained by transnational corporations from developed countries, developing countries have began to play a more important role, witnessing an increasing share in total FDI inflows from 26 percent in 1980 to 37 percent in 1997, and in total outflows from 3 percent in 1980 to 14 percent in 1997 (UNCTAD 1998).

The growth of transnational activity has brought about a basic reconsideration of firms’ competitive strategies, visible through a speeding up of M&A process. Underpinned by the dynamics of several branches as banking, insurance, chemicals, pharmaceuticals and telecommunications, total M&A transactions worldwide amounted to some $1.6 trillion in 1996, out of which $277 billion represented cross-border M&As (UNCTAD 1998). The merger frenzy was so impetuous, that deals worth more than $1 billion, so-called megadeals, accounted for about a half of global M&A transaction values in 1997, compared to one-quarter in 1995.

The fluidity of international financial flows is increased further by the four most important forms of capital: portfolio investment (involving equity and bonds), short- and long-term bank loans, and stock-market

exchanges. The payments associated with foreign trade pale beside the volume associated with these flows, which, according to even the general estimates, amounts daily to approx. 10% of the world’s annual GDP (Eatwell and Taylor, 1998). Specifically, in international currency markets alone, it was estimated that some $800 billion to $1 trillion changes hands each day, far in excess of the $20 billion to $25 billion required to cover daily trade in goods and services (Korten, 1995).

Data to cover the annual global volume in these cases can be hardly found, due primarily to much dispersed statistics3. Portfolio investments roughly imply a volume similar to FDI and display the same upward trend throughout the 1990s, at least for developing countries (IMF, 1999). Yet, it is the underlying investment reason which divides them. FDI are designed mainly for long-run operations, and, generally, are hard to reverse. As a matter of basic reasoning, they take into account the economic and political environment of the host country, and assess strategically the regional production capacities.

As for the former, the potential for expanding productive and commercial activities plays a negligible role. Because of their sole belief upon the assessment given by the market, equity investments induce, besides useful economic signals, euphoria and speculative behavior. Trailing interest rate differentials and currency fluctuations often seem to overwhelm the reasonable market expectations. A Bank of Japan study found that of the trading on the Tokyo Foreign Exchange Market in 1992 nearly 80 percent

3 As Duncan, J, W, an economist and statistician with the Dun&Bradstreet Corp. in New York, legitimately remarked, “there is a need for transnational banking authorities and national central banks to undertake a careful review of the types of financial flows occurring inside and outside current measurement systems”. (The statistics corner: issues in foreign trade data, in International Trade Journal, Spring 1998).

Jurnalul Economic


18

was speculative in nature, and only 20 percent was related to trade4.

Besides portfolio investments, short-term loans add a lot to the dynamics of the capital flows. They admittedly played the trigger factor behind the 1997 Asian turmoil5. In the 1990s, short-term foreign borrowing in the affected East Asian economies increased at impressive rates, ranging from 600%-800% for Thailand and Malaysia, to 140%-170% in Taiwan and Philippines (Moreno et al., 1998), and reached finally between 60% and 90% of total borrowings in these countries.

The previous part considered financial power a constant ingredient of the international relations. It is the capital flows’ swiftness and the increasing innovative financial instruments which are instead regarded as the new challenges for businesses and governments alike. They confer a high degree of freedom to the international finance, easily proved by the sheer magnitude of “money-seek-money” sort of transactions, and eventually by the unstable environment they determine.

The origins of financial instability. Financial instability is essentially described by the great volatility and high degree of reversals specific to several types of capital flows, namely, stock and commodity market operations, portfolio investments and short-term borrowings, as the most recent econometric studies certify (Drabek and Griffith-Jones, 1998).

In operational terms, market volatility is generated by short- or long-term swings in exchange rates and interest rates (Eatwell and Taylor, 1998)6, which in turn induce extremely variable capital movements. Ever bigger capital volumes result in ever bigger

4 See the paper of Blaine, M, in the Strategic Management Review, 1996. 5 Kuttner, R, What sank Asia? Money sloshing around the world, in Business Week, July 27, 1998. 6 An econometric calculus may be found in: Kono and Schuknecht (1998).

threats and opportunities, which countries and firms increasingly have to live up to.

For this reason, market volatility reveals itself contradictory, depending on the circumstances. A strong financier, George Soros, was able to find enough wealth-generating sources when the sterling pound was under pressure in the 1980s, despite the shocking effects his very speculation provoked for the British monetary policy.

In other cases, one can not find the needed competence to withstand large currency fluctuations. For instance, the large swings in the real value of the dollar from an index of 100 in 1980, to 135 in 1985, down to 94 in 1990, and up again to 134 in 1998 were felt worse in the emerging countries which pegged their exchange rates to the dollar, as a confidence-building measure, comparing to those which let their currencies float.

In these latter circumstances, the ability to react was impeded by the heavy and sudden flows entering and leaving the country, which rendered ineffective the monetary policy instruments. Jeffrey Sachs, an outspoken critic of the present international financial architecture, remarked the inability of the five Asian countries - Indonesia, South Korea, Malaysia, the Philippines, and Thailand - to face up to the short-term loans by mid-1997, which amounted to approx. 150% of the liquid foreign exchange reserves in those countries, a situation which admittedly framed the onset of the 1997 Asian crisis.

The vulnerability to large reversals of capital flows can generate an unstable growth environment as well. The implication is all the more valid these days as the capital flows represent an ever higher proportion of the domestic economy (graph 2, Annex).

The magnitude of the reversal, i.e. the sum of inflows and outflows, exerts considerable control on crucial issues as the exchange rate policy, current account deficit financing, long-term investments. Lopez-Maja (1998) provides reversals estimates for several

Jurnalul Economic


19

developing countries, and points to the difficulty of accommodating in these new conditions. Thus, between 10% and 18% of GDP accounted in the last two decades for capital swings in countries like Venezuela, Thailand, Mexico, and Malaysia, figures which, by any standards, imply tremendous efforts from their part in order to cope with these unexpected financial imbalances. Bhagwati (1998) recalls that the income loss imposed by the oil price increases of 1971 and 1973 on OECD countries was of the order of 3% of GNP and was sufficient to unsettle these advanced countries’ macroeconomics almost throughout the 1970s.

There are several reasons to conclude that these features of the present capital flows are to be experienced more pregnant. The emergence of capital flows from private sources at the expense of the official ones makes difficult searching for a coordinated solution in case of default. Feldstein (1999) compares the feeble total lending capacity of institutions such as the IMF, which has less than $200 billion to be extended to the countries in need, to the mighty American banks which alone have more than $5 trillion in outstanding loans and investments. And the diversity of the present financial players, ranging from mutual funds and hedge funds to corporations themselves, makes the opportunities to borrow ever more attractive and riskier.

In this respect, the recent Asian crisis may be regarded as a textbook case. Borrowing abroad in dollars at far lower interest rates than required at home, has led officials to take on far more foreign debt than they could assuredly handle. The currency appreciation become inevitable and happened suddenly, and so did the runs on the national currencies in the face of massive outflows of foreign exchanges rapidly leaving the country as a result.

The rapid capital fluctuations are further sustained by the diversity of financial instruments whose leverage is often hard to

estimate. The study of Raines and Leathers (1992) clearly delineates the pros and cons of innovations in the financial markets.

On the one side, they argue, the system becomes more vulnerable in the face of the product innovations, which have recently taken such forms as securitization, zero coupons, stock option futures, money market accounts, and interest rate swaps.

Also inherently to the market, it is the process innovations which brings consistency in the form of activities aiming at adding support to particular transactions. The creation of the Federal Reserve System in the midst of a chaotic financial development in the USA at the beginning of the 20th century or the development of the SWIFT system for international payments provides some examples for such stabilizing methods.

Obviously, against this background, the wave of global liberalization, which for the last two decades enfolded even the less prepared emerging countries, does nothing but sharpen the challenges to withstand the risk.

It is hard to find a study not blaming the poor supervision of capital flows or the feeble financial infrastructure for generating instability and determining mismanagement against short-term flows. For instance, both Moreno et al.(1998) and Drabek and Griffith-Jones (1998) found substantial evidence on inappropriate incentives for risky and imprudent lending in the East Asian countries, or ineffective institutional structures in the countries of Central and Eastern Europe, respectively.

More or less, all these factors are manageable and eventually suggest the right methods of overcoming an instability process, even if the disruptive social shifts should not be overlooked7. But it is the possibility of

7 Salehizadeh (1998) referred in his study to more than one million jobs vanished in the aftermath of the 1994-1995 Mexican peso crisis. Likewise, Business Week in his coverage “Global crisis. Time to act’ of September 14, 1998, points out to the prevalent uncertainty and dissuaded belief in free market

Jurnalul Economic


20

arbitrary occurrence of financial crisis which seems to concern mostly the economists. Is the stability of the world economy really doomed to the whims of the individuals and is it bound to happen frequently and erratically?

Krugman (1997) embarked on this kind of argumentation and made clear his support to the uncomfortable conclusion that "the complaints of countries that they are being unfairly or arbitrarily attacked [by market manipulation] have at least some potential merit." One reason stems from the herding behavior of most of the financial players, led by incomplete or distorted information. The evidence is that sheer imitation is strongly embedded in the market functioning, what may finally transform a possible rational move into an apparently inexplicable pressure on a country’s currency.

Another important explaining factor results from the speculative operations of important financiers, as the George Soros’ attack on the British pound in 1992 showed once again that it is possible. Similarly, the failed speculation, when carried out on a large scale, as the collapse of Long-Term Capital Management, the US hedge fund notably known for its Nobel Prize winners collaborators, creates panic and questions the validity of current economic orthodoxy.

What makes the financial instability all the more an alarming theme is the economists’ incapacity to present a common, or at least a similar opinion. Contrasting explanations offered by respectable theorists actually make more visible the vulnerable part of the international finances.

For instance, an appropriate management of currency reserves, and a better devised financial infrastructure could play decisively in reducing the likelihood of speculative attacks, advocate Feldstein (1999) and Stiglitz (1998), both leaving enough room for

economy after some 100 million middle-class people had been pushed into poverty as a result of the 1997-1998 Asian market collapse.

private initiative and free market operations. On the other hand, Krugman (1997) infers from his analysis on the ERM crises that one can only speak of "the near-irrelevance of foreign exchange reserves in a world of high capital mobility".

Irrespective of any conjecture one can make on the causes and consequences of the present highly liquid financial markets, the ongoing changes signal a different economic environment than we were used to even ten years ago. The next task is to identify the feasible trade policy responses to them.

4. Trade policy response to the capital flows' instability.

Next to the advances in technology, the liberalization of the capital flows after the 1970s have probably contributed mostly to the transformation of the commercial exchanges in the sense that the individual actor, increasingly uncoupled from its country of origin, has become the most important player in the world trade arena. The more mobile capital becomes internationally, the easier a company can locate its production and deliver its products from every part of the world. The famous Ricardian argument of free trade seemingly losses ground day after day.

The argument holds true for the most part of the international trade. Simple arithmetic emphasizes the dominance of the large and influential firm. Korten (1995), quoting The Economist, signals that only five companies control 70% of the consumer durables market, 50% of the automotive, airline, aerospace, electronic components, electrical and electronics, steel markets, respectively, and 40% of the oil, personal computer, and media industries markets, respectively. Other meaningful data show that 70% of world trade is controlled by 500 corporations, whereas only 1% of all multinationals own half the total stock of FDI.

However, this is not the whole picture. General prosperity is too much infused with

Jurnalul Economic


21

regional disturbances, which usually encompass firms or countries too feeble to defend themselves. In this respect, hearing from an authoritative source, as the IMF, that “sound management of fiscal and monetary policies provides no guarantee against major economic crises” is profoundly disconcerting8.

Against this background, trade policy is accordingly conducted more than ever depending on the sphere of transnational interests a country is willing and able to embrace. Foreign direct investments and M&A operations clearly set up anew the dominance of the large firms, capable of moving freely in the international context and inducing their own favorable rules of the game.

It was documented (World Trade Organization, 1998 and UNCTAD, 1998) that FDI dynamics underpin substantially world trade, by means of superior sales growth of the multinationals. At present, foreign affiliate exports account for one-third of world exports, and, more impressively, seem unaffected by the recent turmoil in the financial markets. At the same time, most developing countries have benefited from their presence by building and promoting competitive export industries.

At the same time, the possibility to undertake M&A transactions on a larger scale changes considerably the power balance within different industries and creates new opportunities for trade. Thus, it is obvious that the circular interdependence between investments and trade broke down and made room to a new causation implying a more active role for firms in determining the location of their production facilities and the origin of their exports and imports.

Consequently, the governments become more involved in influencing the “external appeal” of their economy and the new pattern of trade, rather than designing new instruments 8 Quotation in Business Week, Special report, October 12, 1998.

of industrial policy. While the classical, neutral determinants of investments and trade, such as geographic location, low costs and home market size are becoming less important (UNCTAD, 1998), it may be remarked that the present demands of multinationals, as access to technology, innovative environment, information-facilitating infrastructure, to name just the most important of them, require a more active government in order to attract the bulk of the outflows.

On the other hand, the recent megamergers remind some economists9 of the old times when just one company could exert considerable pressure in its relationship with some political entities, as discussed in part 2. While the official financial assistance gradually diminishes its importance, private lenders supplanted it on the grounds of more available financial potential. This trend considerably changes the balance of power in favor of the big, powerful company, leaving the governments the only alternative to accommodate accordingly their policies or to play passively a peripheral role.

World Trade Organization has taken on the meritorious role of coordinating the efforts in the field of commercial policy in order to have an appropriate answer to these challenges. Some of its mechanisms, for example dispute settlement, trade policy review, have been successful in bringing in under the same umbrella the countries’ interests, irrespective of their size.

Moreover, important steps have been taken toward addressing the financial aspects of trade through the conclusion of the General Agreement on Trade in Services (GATS). The agreement, which was warmly received by a trading community representing 95 per cent of the global financial service market, deals with liberalization of trade in banking, insurance and other financial services.

9 Jeffrey Garten, Megamergers are a clear and present danger, in Business Week, January 25, 1999.

Jurnalul Economic


22

On the contrary, in the field of international finance, it is still hard to reach the same denominator as to the approach to be pursued on behalf of the two great institutions, the International Monetary Fund and the World Bank Group. The contrasting views of their representatives have lately become notorious. As a result, some economists have recently taken into consideration a new financial global architecture, which would comprise a World Financial Authority, complementary and more similar in its responsibilities to the WTO (Eatwell and Taylor, 1998).

Somewhat surprisingly, recent overviews of world trade report no fundamental reversals in the direction of trade policy towards protectionism, including in those countries most directly affected by the crises. As Bhagwati (1998) remarked, this seems to be the only rational attitude in order to minimize the effects of financial instability.

Indeed, there is no prerequisite to suppose that a comeback to widespread protectionism could be still possible, and much credit for this comfortable conclusion is to be given to the WTO efforts. Nevertheless, the local disturbances and weakened positions brought about in the aftermath of most of the present financial crises will arrest for the time being the fervor for an unhindered liberalization of the capital flows. The examples of Chile and Malaysia, which successfully imposed capital controls in spite of the orthodoxy advocated by the IMF, stands for a turning point in the practice of international relations.

At the same time, the virulence of the financial crises, amplified by the impressive amount of circulating capital, undermine the efforts of less developed countries to fully integrate in the world trade system. The most considerable influence stems from the exchange rate instability and commodity prices volatility.

The large swings in the exchange rates constitute an issue of great concern, both for the government, and the businesses (Lessard, 1980). A sudden, large drop or increase in a currency’s value exerts its direct impact on

competitiveness, by ascribing an unreal value to imports and exports, and hence rendering erroneous signals as to the efficient allocation of resources.

The effect is amplified further by the

underdeveloped domestic financial system,

unable to undertake free capital mobility

without subsequent damaging consequences.

Under these circumstances, argues Liang,

(1993), the country may cease exporting the

good in which it has comparative advantage

if the uncertainty associated with its

production becomes large enough. Thus, the

undesirable effect of “export diversification”

will become a distinctive feature of that

economy.

Commodity markets’ volatility is a point

which deserves similar concern as well,

primarily because it constitutes a major

source of instability and uncertainty for

commodity-dependent developing countries.

The export dependence on several leading

commodities is pervasive among developing

countries, and in some cases quite vital. The

fall of petroleum prices to the level of $11.88

per barrel from approx. $20 per barrel in the

aftermath of the Gulf War put through an

ordeal some 25 countries dependent on this

product for 20 % or more of their foreign

exchange earnings (UNCTAD, 1999).

Larson et al. (1998) argues that hedging risk

by means of derivatives markets is not an

easy choice for most of the developing

countries for reasons ascribed mainly to the

Jurnalul Economic


23

particularities of commodity markets, and,

again, to the insufficient development of a

proper financial infrastructure.

5. Concluding remarks

The recent developments in the global

economy imply a rapid compliance with the

new rules in order for the states to reap fully

the benefits of the new economy and to

protect themselves as much as possible from

its destructive forces.

The key question is how a country could

minimize negative effects and maximize

positive effects of capital flows through

appropriate policies. The concepts of

equilibrium and natural movement of assets

prices are not supported by the present

economic context, characterized by frequent

episodes of instability. It is rather a

continuous process of responsiveness on

behalf of the states. It is the search for a

pragmatic approach that should guide the

governments' economic policies, rather than

a comfortable agreement with the

conventional wisdom.

Entering this path of argumentation is often

conducive to the plain rejection of the

orthodox theories, specifically, the principle

of free movement of goods and services in

international trade. Careful not to be trapped

so easy, this study's argumentation just

supplements it with some guiding tenets. The

commercial exchanges will develop in the

new context by resorting more often to the

market institutions and by exploiting the

viable opportunities. It will be a sort of more

attentive designed behavior, not in despise of

market rules, but intimately embracing them.

The trade patterns of individual

countries are now increasingly determined by

the strategies of individual companies rather

than national policies or comparative

advantages. The great financial power they

make use of enables them to move freely all

around the globe and to pay little attention to

some national goals. Co-ordination, as

regards the need to mitigate the negative

impact of the global capital, and pragmatism,

as regards the need to understand the new

rules of the game, seem to represent some

necessary concepts for competing

internationally today.

Jurnalul Economic


24

ANNEX

Graph 1: Trends in the International Economic Flows Annual growth rate

Source: Mallampally, P., & Sauvant, K., P. (1999).Foreign direct investment in developing countries, Finance & Development, 36(1): International Monetary Fund. Graph 2: The Economic Weight of the Financial Flows for the Developing Countries Annual capital net flows as percentage of GNP

Source: Lopez-Meja, A.(1999).Large capital flows: a survey of the causes, consequences, and policy responses, Working paper WP/99/17, International Monetary Fund.

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

1986/90 1991/95 1996 1997

Exports of goods and nonfactor services FDI inward stock

Cross-border merger&acquisitions GDP at factor cost

0

0.25

0.5

0.75

1

1.25

1.5

1.75

2

1978-82 1983-89 1990-97

Net Direct Investments Net Portfolio Investments Net Other Investments

Jurnalul Economic


25

REFERENCE LIST

Amram, M.,& Kulatilaka, N.(1999). "Disciplined decisions: Aligning Strategy with the financial markets." Harvard Business Review, Jan/Feb, 95-104.

Bairoch, P., Kozul-Wright, R. (1996). "Globalization myths: some historical reflections in integration, industrialization and growth in the world economy." UNCTAD Discussion Papers, 113, March.

Besanko, D., Dranove, D., Shanley, M. (1996).The economics of strategy. New York: John Wiley&Sons, Inc.

Bhagwati, J. (1998). "Why free capital mobility may be hazardous to your health: lessons from the latest financial crisis." Remarks prepared for the NBER Conference on Capital Controls in Cambridge, Mass., November 7, 1998. Available: www.columbia.edu/~jb38/papers/NBER_comments.pdf.

Brenda, S.(1997). "Financial instability reconsidered: orthodox theories vs. historical facts." Journal of Economic Issues, 31(1), 175-197.

Cuddington, J., T., Liang, H., & Lu, S.(1995). "Uncertainty, trade, and capital flows in Sub-Saharan Africa." Working Paper, Economics Department, Georgetown University, Washington, D.C.

Drabek, Z., Griffith-Jones, S.(1998). "Managing capital flows in transition economies with a case-study of Central and Eastern Europe.", Staff Working Paper ERAD-98-04, World Trade Organization, Geneva.

Eatwell, J., & Taylor, L.(1998). "International capital markets and the future of economic policy." Working Paper 9, New York School for Social Research: Center for Economic Policy Analysis.

The Economist.(1998a).Thinking about globalization: popular myths and economic facts. London.

The Economist.(1998b).Time for another round: World trade survey. London.

Feldstein, M.(1999). "A self-help guide for emerging markets." Foreign Affairs, 78(2), March/April.

Guitián, M.(1998). "The challenge of managing global capital flows." Finance & Development, 35(2): International Monetary Fund.

IMF.(1999). "Annual Report 1998 of the Executive Board for the Financial Year Ended April 30, 1998", available at: www.imf.org/external/pubs/ft/ar/98/index.html.

Kono, M.,& Schuknecht, L.(1998). "Financial services trade, capital flows, and financial stability." Staff Working paper ERAD-98-12, Economic Research and Analysis Division, Geneva: World Trade Organization.

Korten, D., C. (1995). When corporations rule the world. London: Earthscan.

Krugman,P.(1997). "Currency crises." Available: http://web.mit.edu/krugman/www/.

Larson, D., F., Varangis, P., Yabuki, N.(1998). "Commodity risk management and development." Development Research Group. Paper prepared for the Roundtable Discussion on new approaches to commodity price risk management in developing countries, Washington D.C., April 20.

Lessard, D., R.(1980). "Finance and global competition: exploiting financial scope and coping with volatile exchange rates." Porter, M., (ed.), Competition in global industries, Boston, Harvard Business School, 147-184.

Mishkin, F., S. "The causes and propagation of financial instability." [55-96].

Moreno, R., Pasadilla, G., Remolona, E.(1998). "Asia’s financial crisis: lessons and

Jurnalul Economic


26

policy responses.", in Asian Development Bank Institute, Asia: Responding to crisis, 1-27.

Neff, S., C.(1990). Friends but no allies. Economic liberalism and the law of nations. New York: Columbia University Press.

Nichols, N., A.(1993). "Efficient? Chaotic? What’s the New Finance?". Harvard Business Review, March/April.

Raines, J.,P., & Leathers, C., G.(1992). "Financial innovations and Veblen’ s theory of financial markets." Journal of Economic Issues, 26(2), 433-542.

Salehizadeh, M.(1998). "Financial flows to Mexico: implications for foreign investors." International Trade Journal, Spring, vol.12(1).

Stiglitz, J.(1998). "The role of the financial system in development." Presentation at the 4th Annual Bank Conference on Development in Latin America and the Caribbean, San Salvador, June.

United Nations Conference on Trade and Development.(1998).World investment report 1998: trends and determinants, Geneva and New York: United Nations.

United Nations Conference on Trade and Development.(1999). "Global economic conditions and prospects." Paper prepared for ASEAN by the UNCTAD Secretariat: Geneva.

World Trade Organization.(1998). Report of the working group on the relationship between trade and investment to the General Council, WT/WGTI/2, 8 December 1998: Geneva.

Jurnalul Economic


27

România la confluenţa dintre UE şi NATO

Conf. univ. dr. Liliana Grigore


Economia Mondială a cunoscut în acest nou mileniu o serie de probleme economice, şi politice din care, de importanţă majoră, cea a securităţii la nivel mondial.

De aceea, este foarte greu să realizăm o analiză macroeconomică fără a ţine cont de toate variabilele macroeconomice pe care aceasta le implică şi pe care acest nou început de mileniu le-a adus la nivel mondial. Nu putem să nu ţinem cont şi să analizăm noua contra-putere mondială apărută pe Piaţa Unică Europeană după 2000, şi anume Uniunea Europeană (cu toate implicaţiile pe care aceasta le va avea asupra tuturor statelor europene, mai ales asupra ţărilor Sud- Est Europene, inclusiv României) sau de puternica forţă N.A.T.O., condusă de numărul unu mondial S.U.A. Avem astfel, pe de o parte, Alianţa Nord- Atlantică, ca principal apărător al securităţii şi păcii în lume, şi totodată forţa militară cea mai importantă în acest moment în lume, după cea a S.U.A care deţine puterea de decizie în acest moment din punct de vedere militar şi politic la nivel mondial.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a fost înfiinţată din dorinţa de a se constitui într-o instituţie europeană care să deţină puterea decizională la nivel economic, cel puţin pentru statele membre, dar implicit şi asupra celorlalte state europene aflate în proces de aderare, cum este cazul României.

Noile alianţe ce au loc pe plan politic, economic şi militar se interpun şi creează o

serie de efecte radiare neprevăzute. Astfel de efecte pot fi considerate şi invitaţia României de aderare la NATO, precum şi propunerea UE făcută României de a deveni membră a acesteia începând cu 1 ianuarie 2007. Pentru ca reuşita să fie asigurată este de la sine înţeles că eforturile guvernului român vor fi orientate spre satisfacerea tuturor condiţiilor impuse, atât de Uniunea Europeană, cât şi de NATO.

În data de 21 noiembrie 2002, România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică, alături de Ţările Baltice, precum şi de Slovenia, Slovacia şi Bulgaria, ocazie cu care, în cadrul summit-ului de la Praga, secretarul general al NATO, George Robertson, a afirmat că "Alianţa se pregăteşte să primească noi membri, să îşi asume noi misiuni, şi să extindă relaţiile cu partenerii din zona euro-atlantică". "Această decizie confirmă aprecierea de către partenerii din Alianţă a progreselor importante obţinute de ţara noastră în ultimii doi ani în planul reformelor economice, instituţionale, a reformei armatei şi consolidării capacităţii noastre de acţiune solidară cu Alianţa Nord-Atlantică", se subliniază în comunicatul remis de către Guvernul României.

La Praga s-a subliniat ideea că România a demonstrat continuu că este un aliat de încredere în confruntarea cu ameninţările neconvenţionale, în lupta contra terorismului internaţional, având ca atuu principal poziţia sa geografică strategică.

Jurnalul Economic


28

Între timp permanenta confruntare dintre interesele Rusiei şi a Occidentului a devenit obiectul unei noi dispute subtile între cei trei mari eterni rivali, redimensionaţi în actuala conjunctură sub următoarea configuraţie: "Occidentul European" (Uniunea Europeană), "Occidentul Nord-Atlantic"( SUA, în calitate de lider) şi Rusia. Deşi încă nu se poate vorbi despre un conflict, sau de o divizare a lumii Occidentale, neconcordanţa de interese între Uniunea Europeană şi SUA, inclusiv în ceea ce priveşte zona Europei de Est, devine tot mai evidentă. Iar Rusia dă semne că nu va ezita să profite.

Totuşi alinierea forţelor militare europene abia începe, şi Preşedintele Comisiei Europene pentru Apărare şi Politică Externă, Javier Solana (ex-secretarul NATO) duce o activitate de-a dreptul fructuoasă în acest sens. Atât de reuşită, încât chiar şi "neutra" Austrie este pe punctul de a-şi revedea concepţia militară.

Toate aceste eforturi ale europenilor de a se transforma într-un pol adevărat de influenţă nu pot să nu deranjeze Statele Unite. Şi acestea îşi încep, pe mai multe fronturi, jocul de domolire a opiniilor entuziaste ale liderilor de opinie Prodi, Solana şi alţii.

Pe de altă parte există şi alte poziţii de frondă, şi în alte planuri, cum este cea a Marii Britanii, care se declară "neentuziasmată" de modul realizării şi funcţionării procesului de integrare europeană şi a celui de introducere şi consolidare a monedei "euro", neratând nici o ocazie în afirmarea opiniilor divergente. Însă pe noi ne interesează cum se manifestă acest început de "concurenţă" în Europa de Vest, zonă în care, în plus, Rusia are şi ea interese strategice majore. Acest conflict, în ultimă instanţă, pune într-o poziţie extrem de delicată şi ţările din zona ce încă este considerată, în opinia multor analişti, a fi sub influenţa Rusiei, inclusiv România.

1. Distanţarea în timp (destul de mică, deocamdată) a vectorilor de integrare "europeană" şi "euro-atlantică" va crea probleme statelor implicate în proces (noi

membri NATO şi candidaţii la ascensiunea în UE). Ţările Europei Centrale şi de Est (TECE) care au drept obiective aderarea la NATO şi UE, cu timpul, vor fi nevoite să-şi stabilească punctual priorităţile şi posibilităţile, pentru a determina momentul optimal aderării şi primordialitatea vectorului de integrare: SUA versus UE (acest fapt nu va exclude desigur integrarea în ambele organisme, nu simultan, dar la intervale de timp apropiate).

Probabil că statele care vor opta prioritar pentru relaţiile cu SUA, ar putea juca rolul de "căluţ troian" în viitoarea integrare în cadrul UE, poziţie care va reieşi luând în calcul nişte premize obiective - "cordialitatea" relaţiilor cu SUA, sau UE, şi interesul din partea acestor două forţe pentru respectiva ţară.

Una din ţările care deja se confruntă cu această problemă este Polonia, aşa cum s-a subînţeles şi în cadrul summit-ul de la Copenhaga.

Pentru România, ţară care se bucură de legături tradiţionale cu statele membre ale Uniunii Europene, prima şi singura din Europa de Est care, încă din anii '70, a avut un cadru juridic bine definit în relaţiile cu UE, iar în 1980 a procedat la recunoaşterea de facto a acestei grupări economice, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE, procesul decizional va trebui să ţină cont de o serie de variabile macroeconomice suplimentare. În acest sens, o serie de factori obiectivi fac din UE principalul partener comercial al României, respectiv: apropierea geografică, complementaritatea şi potenţialul economic, precum şi evoluţia în timp a cadrului juridic românesc după 1989, cum ar fi: construirea unei societăţi democratice şi instaurarea unei economii de piaţă.

Apoi trebuie luată în considerare şi existenţa "sfidării" dihotomice la nivelul Uniunii Europene, evidenţiată de necesitatea implementării unor reforme interne structurale care să-i permită acesteia să facă faţă inevitabilei sale extinderi asupra ţărilor

Jurnalul Economic


29

europene ce subscriu aceloraşi valori democratice, dar care aduc noi probleme, cu structuri diferite, cărora va trebui să le găsească o rezolvare viabilă într-o perioadă relativ scurtă şi implicit cu o serie de costuri imprevizibil de mari şi de neevitat.

Dificultatea derulării şi implementării cu succes a celor două procese distincte de integrare a României în structurile NATO, respectiv în UE, este sporită şi de factorii conjuncturali ce decurg din contextul istoric actual, marcat de schimbările profunde care au intervenit în această parte a Europei. De exemplu, strategia politico-economică a Rusiei vis-à-vis de ţările care s-au aflat nu de mult în zona sa de influenţă, strategie transpusă în prezent prin proiectul său de construire şi exploatare a magistralei de furnizare a gazului metan în UE, nu beneficiază de o poziţie favorabilă de opinie din partea SUA, care nu sunt încântate de ideea că Europa îşi va ameliora,poate chiar rezolva problemele energetice, acest fapt nemaifiind un impediment serios în calea stabilităţii monedei euro şi a dezvoltării dinamice a economiei în cadrul UE. Iar stabilirea şi creşterea economică susţinută a Europei înseamnă întărirea ei, a monedei sale, ceea ce ar conduce la reducerea scepticismului în privinţa unei integrări mai ample (din partea Danemarcăi, Marii Britanii, Austriei), la scăderea nemulţumirii opiniei publice occidentale privind acceptarea a noi membri din Europa Centrală şi de Est (ECE) şi, în ultimă instanţă, la scăderea influenţei SUA pe bătrânul continent.

Mai devreme sau mai târziu toate ţările din zonă vor fi puse în faţa sarcinii dificile, dar necesare, de a alege între "parteneriatul strategic cu SUA" sau "integrarea europeană" (un obiectiv nu îl exclude pe celălalt, însă aceşti vectori par să manifeste o tendinţă de îndepărtare). Teoretic vorbind alegerea ar trebui să fie clară: Europa este mai aproape, atât d.p.d.v. geografic cât şi ca mentalitate şi comunitate de interese.

În fapt, această alegere depinde foarte mult, paradoxal, chiar de poziţia adoptată de cei doi vectori de integrare. Interesele şi intenţiile UE au dus la definirea poziţiei sale faţă de zonele considerate prioritare. Acestea sunt cele 10 state europene invitate să negocieze aderarea (fără a lua în consideraţie Ciprul şi Malta) şi eventual Balcanii.

Pentru Balcani, dar în primul rând pentru TECE, UE va încerca să "lupte" cu SUA. Or UE, chiar dacă în etapa actuală este gata să accepte noi membri săraci, care trebuie susţinuţi din contul contribuabilului occidental, nu va tolera probabil situaţia în care aceştia, având şi alte interese vor “face jocul” altui centru de influenţă. Europa îşi va arăta puterea, însă nu va mişca un deget pentru a-şi extinde influenţa (mai departe de o anumită limită - convenabilă atât Rusiei, cât şi UE) şi asupra acelor ţări, a căror politică i-ar complica eventual relaţiile sale cu Rusia (mă refer în primul rând la Moldova, Ucraina, Belarus şi în dependenţă de evoluţia situaţiei - România, Bulgaria, Serbia, Macedonia).

În eventualitatea realizării unei alianţe între UE şi Rusia atunci se va pune şi problema poziţiei strategice a SUA în Europa şi, mai ales, problema poziţiei pe care o vor adopta ţările foste comuniste vis-à-vis de această “alianţă”.

Viitorul va dezvălui o confruntare susţinută de resurse economice şi/sau militare între SUA şi UE. Dacă UE nu îşi va sacrifica interesele economice de dragul unora din TECE, SUA dispune de resursele necesare pentru a-şi “plăti” influenţa politico-militară în zonă, şi a participa la o anumită confruntare de interese cu Rusia. Mai mult, UE ar putea accepta chiar un compromis cu Rusia în defavoarea României, Bulgariei, Serbiei şi (eventual) Ţărilor Baltice. SUA, ducând o politică dură şi având interese în toată lumea, va căuta să nu piardă nici influenţa în aceste state, susţinând politic şi financiar:

� eforturile de integrare euro-atlantică ale României, Bulgariei şi Statelor Baltice;

Jurnalul Economic


30

� consolidarea independenţei în aceleaşi Ţări Baltice, Ucraina;

� proiectul de transportare a hidrocarburilor din Marea Caspică şi Asia Centrală (ceea ce afecteaza enorm interesele economice ale Rusiei, dar convine Uzbekistanului, Azerbaidjanului, Turciei şi eventual Moldovei, României, Ucrainei).

2. În al doilea rând dificultatea alegerii între cei doi vectori ai integrării este particularizată la nivelul fiecărei ţări implicate în fiecare proces de strategia naţională proprie, influenţată de factorii interni: militari, economici, politici şi sociali.

În cazul României, putem discuta de factorii care se constitue în priorităţi ale anului 2003 în vederea îndeplinirii strategiei naţionale pe termen scurt şi mediu, respectiv consolidarea procesului de pregătire a aderării României la NATO şi Uniunea Europeană.

În acest sens, pe plan militar1 se va acţiona pe trei direcţii principale. În primul rând se va desfăşura un proces de demilitarizare a tuturor structurilor Aparatului Central ale Ministerului de Interne şi a structurilor subordonate acestuia, corespunzător cerinţelor de integrare europeană şi euro-atlantică. Procesul impune perfecţionarea cadrului juridic de organizare şi funcţionare a Ministerului de Interne, fapt ce se va realiza odată cu înnoirea şi aşezarea pe baze

1 Aderarea României la stucturile NATO presupune dezvoltarea de noi capacităţi adaptate necesităţilor NATO de după evenimentele din 11 septembrie 2001, generând astfel ca principale domenii de interes: restructurarea şi operaţionalizarea forţelor, sporirea interoperabilităţii cu NATO, gestionarea resurselor umane, gestionarea spaţiului aerian şi a apărării anti-aeriene, participarea la operaţiuni PfP sub comanda NATO, precum şi la formaţiuni multinaţionale. În calitate de ţară membră NATO, România va trebui să îşi asume anumite biective în domenii care se referă, în special, la: sprijinul ţării gazdă, instruirea personalului, lupta împotriva terorismului şi capacităţile de combatere a terorismului, capacităţi de apărare în domeniul NBC, logistica şi susţinerea forţelor în teatrul de operaţiuni.

democratice a activităţilor autorităţilor statului. Conform noii legislaţii, care va intra în vigoare în acest an, doar Jandarmeria română va rămâne ca instituţie militară, iar Corpul Pompierilor Militari şi Comandamentul Protecţiei Civile vor fi demilitarizate treptat, până în anul 2007.

În al doilea rând se va adopta şi implementa o nouă strategie de securizare a frontierei României ce va trebui să se deruleze în perioada 2003-2007. Prin această acţiune se doreşte perfecţionarea sistemului cooperării naţionale şi internaţionale, intensificarea cooperării bi şi multilaterale cu structurile de frontieră ale statelor vecine, precum şi cu cele ale Uniunii Europene. În conţinutul strategiei sunt prevăzute elemente legate de dezvoltarea unui sistem performant privind managementul resurselor umane, de etapele realizării sistemului integrat de securizare a frontierelor României, până în anul 2007, de coordonatele restaurării şi modernizării infrastructurii actuale, precum şi de efectele financiare ale acestui amplu proces până în anul 2007.

În al treilea rând se vor elabora şi implementa noi elemente strategice ale

Ministerului de Interne pe linia integrării

europene aşa cum sunt ele prevăzute în

"foaia de parcurs" transmisă României de către Comisia Uniunii Europene. Astfel, strategia pe termen scurt şi foarte scurt este structurată şi se axează pe următoarele componente prioritare: controlul frontierelor, politica în domeniul vizelor, combaterea criminalităţii organizate, combaterea traficului de droguri, cooperarea poliţienească, lupta împotriva terorismului, planul de acţiune Schengen, cooperarea judiciară şi azilul.

În plan economic România va trebui să-şi dovedească viabilitatea şi funcţionalitatea unei economii de piaţă, prin continuarea şi mai ales prin îmbunătăţirea politicilor macroeconomice implementate până acum în principal a celor referitoare la reducerea inflaţiei şi la menţinerea echilibrului balanţei

Jurnalul Economic


31

de plăţi externe2. Aceste politici macroeconomice vizează pe termen scurt şi mediu, în special, accelerarea privatizării, restructurarea, consolidarea reformelor în sectoarele financiar şi bancar, îmbunătăţirea mediului de afaceri, stimularea competiţiei şi atragerea mai multor investiţii străine, astfel încât România să ajungă până în 2005 la o rată medie anuală de creştere de peste 5%, prin reducerea decalajului faţă de statele dezvoltate.

Pe de altă parte, România va trebui din punct de vedere economic să-şi adapteze infrastructura şi strategia economică la cele ale UE. Acest fapt va genera implicit pe plan intern, o accelerare a procesului legislativ de preluare a acquis-ului comunitar ale cărui linii directoare incluse de către Comisia UE pe foaia de parcurs pentru România, ar fi: crearea unei politici anti-corupţie coerente la nivel naţional precum şi asigurarea conformităţii depline cu Acquis-ul comunitar şi cu standardele internaţionale în domeniul luptei împotriva abuzurilor în sistemul financiar şi a finanţării terorismului. Aceste procese presupun în primul rând elaborarea unor pachete legislative şi a unor documente programatice coerente, dublate de planuri de acţiune articulate, care să includă estimările bugetare minimale şi structurile necesare în procesul de accelerare a pregătirilor României de aderare la Uniunea Europeană.

În consonanţă cu demersurile susţinute ale României vizând apropierea graduală de instituţiile comunitare, s-au stabilit priorităţile, ale căror rezultantă firească o vor constitui ajustările structurale ale economiei româneşti la cerinţele Pieţei Interne ale Uniunii şi la politicile comune ale UE. Astfel, vor avea loc acţiuni de atingere şi consolidare a stabilităţii macroeconomice care să asigure condiţiile unei dezvoltări economice durabile.

2 Se doreşte promovarea unei politici fiscale raţionale care să ducă la o scădere a deficitului bugetar până la 2,65% pentru anul 2003 şi o scădere a ratei inflaţiei sub 10% până în anul 2004.

Accelerarea ajustării structurale a economiei în vederea recuperării întârzierilor înregistrate în domeniul transformărilor economico-sociale se poate realiza prin aplicarea unei politici monetare ferme, neinflaţioniste şi a unei politici fiscale capabile să corecteze deficitul bugetar şi să impulsioneze activitatea economică, orientată în principal spre export, prin sprijinirea dezvoltării regionale şi locale şi nu în ultimul rând prin creşterea solidarităţii şi a coeziunii economico-sociale. Îndeplinirea, graduală, a criteriilor de convergenţă necesare pentru participarea subsecventă la Uniunea Economică şi Monetară necesită şi preluarea şi implementarea <<acquis communautaire>> care să se bazeze pe o legislaţie naţională armonizată cu cea a UE, ştiind că Uniunea Europeană constituie un cadru destinat să faciliteze statelor membre, realizarea obiectivelor de politică internă şi externă, cu respectarea şi aplicarea consecventă a principiului statului de drept şi al respectării legii, cu stabilirea unui sistem legislativ uniform şi asigurarea protecţiei drepturilor derivate din reglementările comunitare.

Pe plan politic, acţiunile României trebuie să coreleze şi să împletească eficient interesele politice proprii cu interesele politice externe astfel încât opţiunile pentru cei doi vectori de integrare să fie cele reale, fiabile şi să ofere României în mod cert o poziţie favorabilă în cadrul celor două structuri: NATO şi UE. În plus, în luarea acestor decizii politice, România, la fel şi Bulgaria, va trebui să ţină seama de importanţa poziţiei sale geopolitice strategice în rândul noilor membri UE, datorită rolului lor cheie în asigurarea stabilităţii în sud-estul Europei. De aceea, România cunoaşte în acest moment un paradox: existenţa unei opţiuni economice care nu este convergentă cu opţiunea politică.

Citând surse diplomatice din UE, publicaţia ‘The Wall Street Journal-Europe’ vorbeşte despre un posibil compromis: admiterea României şi Bulgariei în NATO, pentru stabilizarea Balcanilor, contra acordării

Jurnalul Economic


32

rapide Ţărilor Baltice a statutului de membre ale Uniunii Europene, cu garanţii de securitate din partea Comunităţii.

Analiştii politici arată că România ar crea mai multe probleme în UE (datorită situaţiei economice precare, care necesită importante investiţii din partea UE în vederea redresării sale), decât în NATO (unde poate oferi sprijin militar imediat şi competent la standardele cerute de SUA) şi ar fi mai utilă acesteia din urmă, în timp ce pentru Ţările Baltice situaţia este inversă. Recent însă, Ţările Baltice şi-au redresat problema economică, fiind acceptaţi ca membrii în UE şi dorind acum soluţionarea problemei securităţii, în timp ce România se pare că se confruntă cu o conjunctură exact inversă, deşi, în mod normal, ar fi avut mare nevoie de o revigorare economică rapidă în primul rând.

Pe plan social România va trebui să pornească dezvoltarea unui proces de informare a opiniei publice româneşti în privinţa Uniunii Europene, a structurii şi funcţionării sale, în vederea prezentării beneficiilor şi costurilor alinierii la cerinţele integrării României în UE, precum şi a demersurilor şi acţiunilor ce le vor întreprinde autorităţile române în acest sens.

Acest proces presupune stimularea consolidării şi dezvoltării în continuare a societăţii civile, obiectiv care se poate realiza, printre altele, şi prin acţiuni de atenuare a consecinţelor defavorabile în plan social ale reformelor economice, cu precădere pentru categoriile vulnerabile, precum şi a unor acţiuni de relansare a dialogului social, la nivel central şi local.

Astfel, se va reuşi adoparea şi respectarea unor principii fundamentale ale UE şi anume: principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului -norma juridică având valoare universală, principiul statului-social şi nu în ultimul rând, principiul pluralismului cultural.

Soluţia optimă va fi oferită, cel mai probabil, de viitor. Până în prezent, opiniile analiştilor

politici sunt împărţite vis-a-vis de opţiunile asupra vectorilor de integrare, atât ale României, cât şi cele ale celorlalte state Balcanice şi Baltice. Este greu, poate chiar dificil, de apreciat care ar fi decizia cea mai bună pe care România o poate lua în acest moment, mai ales că, în lumina acestei succinte analize economico-politice, se pare că decizia, de fapt, ţine mai mult de conjunctură, adică atât de interesele economice sau/şi politice ale UE şi NATO (luate separat dar şi în corelaţie), cât şi de deciziile celorlate state aflate într-o poziţie similară faţă de decident. A adopta o strategie la nivel macroeconomic, stabilă, viabilă pe termen scurt şi mediu, reprezintă un obiectiv foarte dificil de atins atâta vreme cât ea se fundamentează pe nişte variabile instabile, incerte, aflate într-o continuă mişcare. Şi dacă mai adăugăm şi alte variabile macroeconomice, strâns legate de evoluţia economiei mondiale, cum ar fi, de exemplu, fenomenul dezvoltării durabile, sau fenomenul globalizării, atunci …opţiunile vor fi greu de previzionat, cu atât mai mult rezultatele.

Vom fi membri NATO şi mai apoi membri UE, sau invers? Istoria va fi singura care va oferi răspunsul la această întrebare ce preocupă societatea românească contemporană şi, îmi exprim speranţa, că va oferi şi şansa de a ne bucura de avantajele unor decizii de integrare implementate cu succes.

Bibliografie:

1.www.mi.ro

2.www.infoeuropa.ro

3.www.mie.ro

Jurnalul Economic


33

Analiza strategică a firmei în contextul internaţionalizării

Asist. univ. drd. Cosmin Joldeş


During the growing process, firms tend to pass over the local, national or regional limits of the business environment, extending their activity in the global business field. The strategic analysis of the firm, as a preliminary stage in the internationalization process, is crucial for the further succes on the international markets.

The analysis of domestic, international and foreign environments and the analysis of corporate controllable variables, with the purpose of the definition of the corporate business and mission, will contribute both in setting the corporate objectives and in formulating short and long- term strategies.

Key words: business internationalization, strategic analysis, business environment, corporate variables, corporate strategies

Proces obiectiv, internaţionalizarea

afacerilor, are la bază expansionismul

iminent al forţelor pieţei şi tendinţa acestora

de a invada mediul înconjurător, neexploatat

încă, şi de a-l include într-un sistem

economic bazat pe mecanismul pieţei.

Procesul internaţionalizării firmei se

realizează, de regulă, în mod gradual, prin

parcurgerea mai multor stadii, care definesc

tot atâtea tipuri de firme cu activitate

internaţională şi exprimă motivaţii specifice

ale participării la piaţa mondială. Evoluţia

unei firme de la stadiul de export

(internaţionalizare primară a afacerilor) până

la cel de firmă multinaţională sau, mai mult,

de firmă globală este lung şi sinuos, după

cum o arată istoria multor „actori” principali

ai pieţei mondiale de astăzi.

În luarea deciziei de extindere în afara

graniţelor naţionale, evaluarea obiectivelor şi

resurselor unei firme este crucială. Fiecare

nouă piaţă pe care firma intră poate cere o

evaluare completă în ceea ce priveşte

obiectivele şi resursele companiei-mamă. Pe

măsură ce pieţele devin din ce în ce mai

competitive, pe măsură ce companiile

identifică noi oportunităţi şi pe măsură ce

Jurnalul Economic


34

costul intrării pe pieţele externe creşte,

companiile au nevoie de această evaluare.

Oportunităţile oferite de pieţele externe nu

sunt întotdeauna în concordanţă cu

obiectivele companiei, de aceea poate deveni

necesară modificarea acestora, modificarea

dimensiunilor planurilor de extindere sau

abandonarea lor. O piaţă poate să ofere un

profit imediat, dar pe termen lung să aibă

perspective nesatisfăcătoare, în timp ce o pe

altă piaţă poate oferi situaţia inversă. Doar

atunci când obiectivele companiei sunt clar

definite, astfel de diferenţe pot fi reconciliate

în mod eficient.

După identificarea obiectivelor companiei,

managementul firmei trebuie să determine

dacă este pregatită să-şi asume obligaţiile

necesare pentru derularea cu succes a unor

operaţiuni internaţionale, obligaţii în ceea ce

priveşte sumele care trebuie investite,

personalul care trebuie angajat pentru

conducerea operaţiunilor şi hotărârea de a

rămâne pe piaţă o perioadă suficient de lungă

pentru a obţine profituri de pe urma

investiţiilor făcute.

Factorii deciziei de internaţionalizare, din

punctul de vedere al situaţiei firmei, pot

favoriza expansiunea acesteia pe plan extern,

dar nu sunt necesari să se regăsească în

fiecare dintre cazuri, situaţie, de altfel,

întâlnită doar pe plan teoretic. Nu putem

nega însă că de cele mai multe ori deţinerea

de înaltă tehnologie şi know-how,

apartenenţa la un grup de ţări între care au

fost încheiate diverse acorduri vizând

promovarea afacerilor şi schimbul reciproc,

exploatarea pe termen scurt, dar intens a

avantajelor comparative de pe anumite pieţe

(ca de exemplu mâna de lucru ieftină, dar

calificată), toate contribuie la luarea deciziei

de internaţionalizare a afacerilor firmei. În

acelaşi timp, inexistenţa factorilor care

defavorizează, sau mai mult interzic,

formularea unei strategii de internaţionalizare

este iar o situaţie pur teoretică. În realitate,

firma trebuie să analizeze factorii

conjuncturali (interni sau externi - din mediul

extern general sau concurenţial) şi în funcţie

de riscurile pe care îşi permite să şi le asume,

de oportunităţile identificate şi de importanţa

lor pentru dezvoltarea corporaţiei, în funcţie

de punctele ei forte sau slabe, decide dacă

decizia de internaţionalizare va fi luată sau

nu, sau va fi amânată pentru o perioadă

ulterioară.

1. Analiza strategică a firmei - etapă

preliminară formulării strategiei de

internaţionalizare a afacerilor

Managementul strategic multinaţional este un

proces secvenţial şi de perspectivă. În

vederea formulării strategiei de

internaţionalizare a firmei sunt parcurse mai

multe etape: analiza datelor externe şi a

Jurnalul Economic


35

potenţialului firmei, determinarea

obiectivelor internaţionale ale firmei, studiul

alternativelor strategice, elaborarea şi

realizarea programului de internaţionalizare.

Managementul internaţional este influenţat

de factorii conjuncturali în multe moduri, de

aceea se impune analiza contextului în care

sunt obţinute şi prelucrate informaţiile

necesare pentru luarea deciziilor şi a

măsurilor de management strategic

multinaţional. Relaţia dintre această analiză

şi procesul managementului strategic este

evidenţiată de figura 1. Datorită gamei largi

de situaţii implicate, acest proceseste general

şi selectiv, dar este unica posibilitate de a

include în aceeaşi schemă o analiză

secvenţială. Prezentarea generală a acestei

analize conţine formularea cadrului strategic

al firmei (prin strategii, planuri şi programe

la nivel organizaţional, al unităţii de afaceri

şi funcţional/operativ), punerea în practică,

activarea, mobilizarea şi monitorizarea

sistemelor, conducerea unei firme într-un

mod echilibrat, integrat într-un mediu

dinamic, global.

După etapa de definire a coordonatelor

managementului strategic, înainte de

formularea strategiilor, se impune analiza

contextului (a mediului extern şi intern),

fiind luaţi în calcul factorii externi generali,

factorii privind mediul concurenţial şi

poziţia concurenţială de pe o piaţă şi

factorii interni, din cadul firmei. Aceşti

factori influenţează opţiunile strategice ale

firmei pe termen lung, stimulând sau, din

contră, descurajând implicarea sa

internaţională. Prin compararea factorilor

identificaţi şi prin luarea în considerare a

obiectivelor şi resurselor firmei se face

ulterior planificarea strategică internaţională.

După identificarea aspectelor cheie, acestea

vor fi aplicate în faza de implementare a

deciziei de internaţionalizare.

O analiză corectă a factorilor externi şi

interni este esenţială în vederea dezvoltării cu

succes a firmei pe plan internaţional,

premisele strategiei de internaţionalizare a

firmei, cadrul strategic iniţial construit pe

competenţele identificabile, au ca efect

succesul sau eşecul de mai târziu.

Înainte de a formula strategia de

internaţionalizare a firmei sunt identificate

oportunităţile şi sunt evaluate riscurile

internaţionale, iar pe de altă parte sunt

evaluate resursele interne ale firmei.

Parcurgerea acestor etape reprezintă premisa

pentru definirea strategiei de

internaţionalizare în concordanţă cu care vor

fi luate deciziile cheie ale firmei şi va fi

asigurat suportul tehnic, comercial şi

financiar al operaţiunilor. În acest proces va

fi stabilit gradul de implicare, tipurile de

pieţe ţintă, condiţiile transferului de

tehnologie, etc.

Jurnalul Economic


DEFINIREA NATURII SITUAŢIEI PRIVIND MANAGEMENTUL STRATEGIC

ANALIZA CONTEXTULUI

Factori externi generali � climat politic � teoria comercială generală � politici protecţioniste/bariere � economia naţională a ţărilor străine � cursuri valutare şi controale � sisteme legale � factori culturali � educaţia şi calificarea forţei de muncă şi costurile muncii � orientări tehnice � acorduri intra-naţionale � materii prime/infrastructură

Factori privind poziţia concurenţială pe o piaţă

� industria şi atractivitatea poziţiei concurenţiale � piaţă-ţintă specifică/ clienţi � structura industriei/ pieţei � mediul competitiv de pe pieţă � oportunităţi privind poziţia concurenţială � poziţia concurenţială – determinanţii succesului

Factori interni privind firma

� strategiile şi politicile firmei � marketingul şi produsele firmei � producţia şi activităţile economice � sistemele informatice � resursele financiare şi contabile � administraţia, conducerea şi alte resurse umane � acţionari, proprietari şi manageri � competenţele de bază ale firmei valorificate pe piaţă (punctele forte şi punctele slabe ale firmei comparate cu cele ale competitorilor)

FACTORI EXTERNI FACTORI INTERNI

Compararea punctelor forte şi a punctelor slabe ale firmei şi ale competitorilor cu privire la oportunităţi şi abilităţi

FORMULAREA DE STRATEGII

Domeniile cheie şi care implică obiective la nivelurile

întreprinderii, unităţii de afaceri şi opraţional – funcţional � fundaţia / cadrul strategic total � problema intrării pe pieţele internaţionale � zona pieţei � produse / servicii, promovare, distribuţie, preţ � metoda intrării pe piaţa externă � localizarea şi tipul locaţiilor firmei � procese de transformare producţie / operaţii � managementul canalelor de aprovizionare � operaţiunile organizatorice � resursele umane � finanţare � control � contabilitate şi impozitare � alianţe strategice

IMPLEMENTAREA STRATEGIEI

Aplicarea sistemelor permisive şi a factorilor cheie

Figura 1: Procesul managementului strategic multinaţional: o prezentare generală secvenţială lineară

(Sursa: Mockler 2001,

p.132)

Jurnalul Economic


37

2. Analiza mediului EXTERN al firmei:

Analiza firmei începe, de regulă, cu mediul extern al acesteia, deoarece orientarea exterior -> interior (axată pe clienţi şi pe concurenţi) este mult mai avantajoasă pentru păstrarea legăturii cu pieţele dinamice, fiind astfel opusă perspectivei interior -> exterior, care deseori pune accentul doar pe ceea ce face firma în prezent. În cadrul analizei contextuale a mediului extern voi evalua în primul rând oportunităţile şi riscurile externe ale firmei, după care mă voi axa pe principalii factori critici externi generali şi pe cei cei care privesc poziţia concurenţială pe o piaţă, factori care afectează deciziile şi acţiunile firmei.

Oportunităţile şi riscurile externe firmei

Determinarea oportunităţilor şi a riscurilor implicate de dezvoltarea firmei pe plan internaţional este importantă în vederea stabilirii criteriilor de determinare a activităţilor internaţionale potenţiale şi a localizării acestora. Analiza are drept punct de pornire evaluarea în termeni de oportunitate a activităţilor potenţiale şi localizarea internaţională acestora, pe baza unei largi informări cu privire la mediul de afaceri. Studierea caracteristicilor mediului de afaceri are loc prin analiza nevoilor şi a cererii solvabile (structura, potenţialul, capacitatea şi volumul pieţei), prin analiza concurenţei (natura concurenţei, firmele dominante pe piaţă, etc), prin determinarea restricţiilor privind accesul pe piaţă.

Riscurile legate de internaţionalizare care sunt evaluate sunt cele politice, inclusiv cele determinate de modificările cadrului instituţional; riscurile economice, legate de accesul la factori de producţie, infrastructură, calitatea forţei de muncă şi a managerilor, instabilitatea economică, şi riscurile financiare, respectiv riscul valutar, riscul de credit, solvabilitatea firmelor, etc.

Sistemul de supraveghere a mediului internaţional de afaceri, printr-o abordare sistemică cu caracter permanent, asociază

sursele de informaţii interne şi externe, datele cantitative şi calitative, analiza statică şi dinamică, informaţiile primare, rezultate din munca de cercetare de birou, şi cele secundare, care provin de pe teren, informaţiile anterioare formulării strategiei şi cele care rezultă în procesul aplicării acesteia. Acest sistem are calitatea de a oferi în permanenţă managementului firmei informaţii cât mai complete şi actualizate în baza cărora să se formuleze deciziile strategice, tactice şi operaţionale.

Factorii critici din mediul extern al firmei care afectează deciziile şi acţiunile

Factorii critici externi care afectează deciziile şi acţiunile firmei sunt de două categorii - factori externi generali şi cei cei care privesc piaţa concurenţială a acesteia – factori prezentaţi distinct în cele ce urmează:

A. Factorii externi generali:

Factorii din mediul general extern care rezultă din analiza contextuală cu infulenţă asupra firmei sunt: climatul politic interaţional şi dintr-o anumită zonă/ţară; economia naţională a diferitor ţări străine vizate pentru internaţionalizarea afacerilor; politicile şi barierele guvernamentale protecţioniste pe care le practică diferite state sau organizaţii; acordurile internaţionale bilaterale sau multilaterale; sistemele de drept întâlnite pe plan internaţional; disponibilitatea de capital, pericolul deflaţiei; cursurile valutare (diferenţele de curs valutar, fluctuaţiile, etc); factorii culturali şi diferenţele de ordin cultural; formarea şi calificarea forţei de muncă şi costurile implicate de aceasta; materiile prime disponibile, furnizorii şi infrastructura resurselor fizice; orientările tehnologice.

Climatul politic

Sistemul de guvernare şi practicile întâlnite în cadrul diferitelor sisteme politice sunt coordonatele care definesc climatul politic dintr-o ţară. În unele ţări, ca Norvegia, spre

Jurnalul Economic


38

exemplu, climatul politic este relativ calm şi stabil. Din contrast, în altele, cum ar fi Sudan sau Libia, dominaţia mulţimii, terorismul şi anarhia sunt predominante.

Afacerile pot fi afectate de sistemele politice în multe feluri. În multe ţări este nevoie de o aprobare de la guvern pentru a putea iniţia o afacere. În unele ţări, cum ar fi Germania, procesul acesta de aprobare este transparent, clar stabilit şi poate fi urmat într-un mod ordonat. În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, procesul de obţinere a aprobărilor poate fi neclar şi deseori cere cunoaşterea profundă a practicilor locale şi a oamenilor, exercitarea sferelor de infuenţă la diversele niveluri din ierarhia politică, ca şi efectuarea de „comisioane” în beneficiul persoanelor cu putere de decizie.

Democraţia şi totalitarismul sunt cele mai întâlnite sisteme politice. Din punct de vedere al centralizării, societăţile democratice pot varia de la sisteme descentralizate, cum este cazul Canadei, unde provinciile au o putere considerabilă (spre exemplu, în privinţa negocierii tratatelor comerciale), la ţări ca SUA, unde guvernul central menţine un control mai mare asupra statelor (care sunt deseori scutite de impozitarea veniturilor obţinute din străinătate), la sisteme de guvernare puternic centralizate, cum este cazul Franţei sau al Japoniei. Fiecare tip de sistem democratic are o anume formă de economie de piaţă liberă, gradul de libertate fiind însă limitat şi direcţionat sub o supraveghere atentă, în unele cazuri. Sistemele totalitare pot să varieze de la cele care sunt dominate de religie, aşa cum este cazul ţărilor din Orientul Mijlociu dominate de Islam (ex. Iran), la cele dominate de puterea militară, aşa cum este cazul Cambodgiei, al statului Haiti sau aşa cum a fost Irakul până acum câteva zile.

Pe lângă tendinţa de adaptare a firmelor la coordonatele impuse de diverse climate politice, ele devin deseori şi activiste, iniţiind programe pentru promovarea schimbării.

Economia naţională a ţărilor străine

Între economiile controlate (în care proprietatea este publică şi alocarea resurselor controlată) şi economiile orientate spre piaţă (în care proprietatea este privată şi există un grad de control mai redus) există diferenţe majore. Într-o economie orientată spre piaţă, salariile şi preţurile sunt în general stabilite de forţele pieţei – disponibilitatea forţei de muncă şi a produselor, alocarea resurselor sunt stabilite de raportul dintre cerere şi ofertă. În majoritatea cazurilor tipul de sistem economic se aproprie de tipul de sistem politic existent.

Factorii economici luaţi în considerare atunci când se decide implantul într-un anumit stat sunt foarte diverşi, în funcţie de interesele specifice ale fiecărei firme multinaţionale în parte. Printre aceştia includem: nivelul inflaţiei, convertibilitatea monedei, şomajul, cheltuielile şi datoriile bugetare (interne şi externe), creşterea economică totală (nivelul PIB-ului), gradul şi nivelul privatizării din respectiva economie, infrastructurile existente (de transport, telecomunicaţii şi alte servicii, învăţământ, sănătate, etc), balanţa de plăţi, restricţiile de ordin ecologic, etc

Politicile şi barierele guvernamentale protecţioniste

Pe plan internaţional, pentru a restricţiona comerţul în scopul promovării producătorilor naţionali, guvernele pot ridica o serie largă de bariere netarifare, cum ar fi:

contingentele la importuri;

subvenţiile, inclusiv împrumuturile cu dobândă redusă şi regim preferenţial pentru procurarea de resurse financiare;

regimurile preferenţiale acordate achiziţiilor de la intern, incluzând cumpărarea exclusivă a unor bunuri produse în ţară, transportul mărfurilor doar cu nave aflate sub pavilionul ţării respective, oferirea unui tratament preferenţial la negocierea şi încheierea de contracte cu diverse grupuri de interese din respectivul stat;

Jurnalul Economic


39

procedurile vamale sau administrative specifice, incluzând obligativitatea marcării diverselor produse ce fac obiectul schimburilor comerciale internaţionale, încadrarea şi respectiv evaluarea vamală făcându-se diferenţiat;

diversele bariere tehnice şi de reglementare, incluzând condiţiile privind acordarea licenţelor de export – import, a facilităţilor privind efectuarea diverselor tranzacţii şi operaţiuni comerciale, standardele şi procedurile de testare şi inspecţie excesive, condiţiile impuse privind distribuţia bunurilor, etc.

Barierele anterior menţionate sunt deseori create din motive economice şi politice, guvernele dorind în multe dintre cazuri să îşi protejeze diverse domenii de activitate în dezvoltare pe plan intern sau monopolurile. De asemenea, guvernele pot avea intenţia de a-şi rezolva problemele legate de balanţa de plăţi, să îşi menţină oferta internă de bunuri, să asigure un nivel maximal al produselor destinate consumului populaţiei, să îşi protejeze consumatorul sau chiar să favorizeze diferite grupuri politice sau sociale.

Acordurile internaţionale

Influenţa acordurilor internaţionale asupra afacerilor se realizează sub diverse aspecte, aceste acorduri controlând şi reglementând comerţul dintre diversele state. Printre cele mai cunoscute acorduri internaţionale sunt cel privind Uniunea Europeană (UE), Acordul Comercial al Americii de Nord (NAFTA), Acordul Central European de Liber-Schimb (CEFTA), etc. Acordurile menţionate au un caracter general. Există şi acorduri intra-sectoriale, ca de exemplu Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC).

Câteva dintre obiectivele UE care au avut influenţă asupra afacerilor sunt: abolirea restricţiilor intrazonale privind mişcarea de bunuri, de capital, servicii şi forţă de muncă; stabilirea unui tarif vamal extern comun; realizarea unei politici agricole comune;

armonizarea sistemelor legale şi de impozitare; instituirea unei politici uniforme privind politica antitrust, introducerea monedei unice europene EURO, etc.

NAFTA a avut de la început scopul de a elimina barierele tarifare şi de a liberaliza oportunităţile investiţionale în America de Nord. Includerea în perspectivă a altor state din America Centrală şi din America Latină, mai ales, ar putea face din NAFTA un bloc economic şi mai puternic.

Principalul obiectiv al CEFTA a fost impulsionarea relaţiilor comerciale, prin instituirea liber-schimbului la diverse categorii de produse, dintre unele state central europene, aflate în negocieri de aderare la UE. Odată cu admiterea unora dintre acestea în mai 2004 (ex. Ungaria, Republica Cehă, Polonia, Slovacia) importanţa acordului va scădea. La fel s-a întâmplat şi în cazul Acordului European de Liber-Schimb (AELS), majoritatea statelor membre intrând ulterior în UE.

OPEC-ul, fiind o alianţă a producătorilor de petrol, a avut o mare influenţă asupra dinamicii afacerilor internaţionale, în anii ’70 forţând efectiv creşterea dramatică a preţurilor. Scăderea la scară globală a cererii de petrol şi creşterea ofertei din partea producătorilor care nu făceau parte din OPEC a redus drastic influenţa OPEC pentru o perioadă, dar un nou cartel, incluzând Norvegia şi Mexic-ul, înfiinţat în 1999, a contribuit la dublarea preţurilor petrolului, alături de alţi factori conjuncturali (ex. zonele de conflict).

Sistemele de drept

Majoritatea activităţilor comerciale pe plan internaţional implică contracte explicite sau implicite, contracte tip sau negociabile, ce ţin de dreptul comerţului internaţional, de aceea înţelegerea diverselor sisteme de drept de pe plan internaţional este o necesitate.

Majoritatea statelor au la baza sistemului de drept, dreptul civil – un sistem codificat explicit, numit şi sistemul de drept continental – opus dreptului cutumiar -

Jurnalul Economic


40

sistemul common-law - bazat pe jurisprudenţă, pe tradiţie, pe practici, obiceiuri şi pe interpretarea dată de diversele instanţe de judecată. În cel de-al doilea caz, precedentul judiciar are o importanţă deosebită. Diferenţele care pot să apară între cele două sisteme de drept sunt majore: astfel în sistemul de drept continental cel care înregistrează mai întâi numele de marcă este mai important, în temeiul legii, decât cel care foloseşte mai întâi numele de marcă (mai important în sistemul common-law).

Un al treilea sistem de drept, bazat pe religie, este sistemul de drept islamic. El se bazează pe Coran, Sunnah, scrierile savanţilor islamici şi pe consensul comunităţilor juridice din ţările musulmane. Astfel de legi pot să influenţeze modul în care se plăteşte dobânda, în diversele tranzacţii comerciale. Sub legea islamică, de exemplu, nu se poate plăti dobândă. În consecinţă, ea trebuie colectată sau plătită indirect prin distribuirea profitului.

Un factor semnificativ de planificare multinaţională este şi dreptul muncii. Multe ţări au legi stricte care guvernează problemele legate de forţa de muncă (ex: Franţa şi Italia), cum ar fi angajarea sau concedierea muncitorilor, situaţie care limitează cu severitate flexibilitatea managemetului unei firme implantate în respectiva ţară.

Aplicarea legii, corupţia - darea şi luarea de mită, exercitarea sferelor de influenţă - instabilitatea legislativă sunt alte probleme de ordin legal care apar în diverse ţări de implant. Problemele cheie ale managementului afacerilor internaţionale afectate de diversele sisteme de drept sau de cadrul legal dintr-o ţară sunt: reglementarea comerţului şi a investiţiilor; protecţia proprietăţii intelectuale; reglementarea fluxurilor financiare; impozitarea; condiţiile de raportare a diverselor date; reglementarea proprietăţii; relaţiile contractuale; tratatele internaţionale şi soluţionarea litigiilor.

Factorii culturali şi diferenţele de ordin cultural

Obiceiurile, valorile, credinţele şi normele de comportament specifice diverselor naţiuni, precum şi alţi factori culturali, pot avea o importanţă decisivă în managementul internaţional. Ignorarea diferenţelor de ordin cultural poate fi startul unui eşec ireversibil, aşa cum arată istoria multor firme multinaţionale. Tocmai de aceea, un manager de succes este un manager cu vaste cunoştiinţe şi cu experienţă de management multicultural.

Factorii culturali pot afecta o gamă largă de decizii economice, cum ar fi modul în care au loc întâlnirile de afaceri şi negocierile internaţionale, modul de abordare a piaţei şi a concurenţei, modul în care sunt remuneraţi şi motivaţi angajaţii, proiectarea şi caracteristicile produselor, culorile folosite în reclame, sistemele de distribuţie folosite, etc. Protocoalele de ordin cultural stabilesc dispunerea la o masă de şedinţe, modul în care participanţii sunt trataţi, modul în care sunt făcute prezentările, eticheta în afaceri în genere. În lumea musulmană, şi mai ales în peninsula arabă, cu toate progresele şi înnoirile la care s-a ajuns, femeile nu au reuşit să obţină recunoaşterea unei poziţii în lumea afacerilor. Tocmai de aceea, mulţi oameni de afaceri din Arabia Saudită – dar nu numai – pot fi refractari la a negocia şi face afaceri cu o femeie manager, reprezentând o firmă exportatoare din străinătate.

Formarea şi calificarea forţei de muncă

Alegerea strategică a unei ţări pentru implant, este dictată în mare măsură de formarea, calificarea şi costul forţei de muncă. Acest factor este deosebit de important în domenii de activitate unde sunt necesari angajaţi calificaţi (ex. industria IT). Acolo unde intrarea pe piaţă implică producerea sau livrarea de produse şi servicii simple, munca calificată nu reprezintă un factor critic. Nivelul de formare şi calificare a forţei de muncă poate varia pe plan internaţional de la unul foarte înalt (ex. în Germania) la unul

Jurnalul Economic


41

foarte scăzut (în ţări în curs de dezvoltare, ca Bangladesh).

Studiul lui Porter, apărut în 1990, a ajuns la concluzia că nivelul de calificare al forţei de muncă dintr-o ţară este critic pentru succes în comerţul internaţional, deoarece afectează abilitatea acelei ţări de a câştiga şi menţine un avantaj competitiv prin inovaţie şi schimbare.

Costurile legate de forţa de muncă afectează de asemenea planificarea strategică a firmei, industria lohn-ului exploatând tocmai acest avantaj competitiv pe unele pieţe în curs de dezvoltare.

Materiile prime, furnizori şi infrastructura resurselor fizice

Resursele fizice sunt evidenţiate de abundenţa, accesibilitatea, calitatea şi costul terenurilor, a apelor, mineralelor sau a materialului lemnos dint-o ţară, de existenţa surselor de energie, a zonelor piscicole, precum şi de alte elemente. În acelaşi timp, elemente de amplasare geografică (deschidere la mare, navigabilitatea râurilor şi alte ape interioare, etc) precum şi existenţa sau inexistenţa de diferenţe de fus orar sunt alte coordonate în funcţie de care se face planificarea strategică. Avantajele de această natură a dus la dezvoltarea anumitor ramuri economice în diverse puncte de pe glob: Londra (pentru industria serviciilor financiare, datorită posibilităţii tranzacţionării cu Japonia şi cu SUA în cursul unei zile normale de lucru), Istanbul (pentru dezvoltarea comerţului, dată fiind aşezarea geostrategică între Europa şi Asia), etc.

Factorii de infrastructură care afectează competitivitatea anumitor locaţii includ tipul, calitatea şi costul sistemelor de transport, a sistemelor de comunicaţii, a serviciilor poştale, a serviciilor de transfer monetar şi de fonduri, a serviciilor de îngrijire a sănătăţii, etc. Infrastructura mai include şi fondul de locuinţe şi instituţiile comerciale, factorii care afectează calitatea vieţii şi atractivitatea unei ţări ca loc de rezidenţă şi muncă.

Disponibilitatea reţelelor de aprovizionare din domeniile economice legate de firma studiată, precum şi disponibilitatea resurselor de capital şi a materiilor prime de pe plan local sunt alţi factori luaţi în calcul în momentul stabilirii locaţiei.

Orientările tehnologice

Impactul noilor tehnologii asupra oportunităţilor şi ameninţărilor viitoare este evident în majoritatea domeniilor economice. Exploatarea avantajelor de ordin tehnologic este unul dintre promotorii afacerilor pe plan internaţional. Introducerea Internetului (prin sistemul World Wide Web) a revoluţionat diverse sectoare economice, permiţând o mai bună coordonare a acţiunilor, a îmbunătăţit eficienţa şi comunicarea în afaceri, creând în plus oportunităţi strategice şi oportunităţi pentru perfecţionarea sistemului operaţional.

Se preconizează că progresele din domeniile telecomunicaţiilor vor produce schimbări majore în modul oamenilor de a gândi şi de a acţiona. Progresele din domeniul ingineriei genetice creează noi oportunităţi, cum sunt: dezvoltarea domeniului sănătăţii, a transporturilor, tehnologiei fibrei optice, a micromaşinilor, superconductorilor, etc.

Progresele tehnologice pot, de asemenea, ameninţa produsele existente (ex. apariţia de CD-uri a dus la dispariţia altor produse cum ar fi discurile de vinilin). De asemenea, Internetul a avut un impact major asupra modificării obişnuinţelor de cumpărare a populaţiei, influenţând major distribuţia produselor la nivel internaţional.

Pe lângă apariţia de oportunităţi pentru crearea noilor produse şi de ameninţări pentru produselor existente, progresele de ordin tehnologic pot afecta şi derularea cursului afacerilor. Astfel, în domeniul bancar, crearea de sisteme informatice performante a dus la lansarea de noi servicii şi produse bancare internaţionale 24 din 24 de ore pe zi, prin intermediul automatelor. La fel, progresele din domeniul telefoniei mobile a dus la crearea unei industrii de un

Jurnalul Economic


42

miliard de dolari şi la un nou impuls dat afacerilor internaţionale.

B. Factorii privind poziţia concurenţială pe o piaţă:

Pe lângă factorii externi generali anterior prezentaţi, o analiză secvenţială ia în calcul şi domeniul specific de activitate al firmei cu elementele lui şi forţele pieţei. În analiza mediului concurenţial includem factorii următori: domeniul de activitate şi atractivitatea competitivă a pieţei; piaţa ţintă, domeniul de activitate, structura pieţei şi oportunităţile de pe aceasta; mediul competitiv de pe piaţă (analiza celor cinci forţe ale lui Porter); determinanţii succesului şi poziţia concurenţială în domeniile cu oportunităţi; concurenţa existentă şi cea anticipată.

Domeniul de activitate şi atractivitatea competitivă a pieţei

Analizarea unui domeniu de activitate în mod integral şi a pieţei competitive este importantă, dar de foarte multe ori dificil de realizat la scară multinaţională, mai ales atunci când firma activează într-o ţară cu care încă nu este pe deplin familiarizată. În acest sens, se pot realiza studii comparative privind intrarea unei firme pe pieţe noi.

Analiza domeniului economic şi a pieţei examinează în primul rând factorii mediului extern general, anterior prezentaţi. Sunt luaţi astfel în discuţie: factorii economici, sociali legali şi de afaceri pe plan global sau din zonele geografice respective, tendinţele tehnologice, structura, segmentele şi tendinţele pieţei. Pe lângă aceşti factori, oportunităţile de pe piaţa concurenţială, mediul pieţei concurenţiale, structura domeniului economic şi a pieţei sunt alte aspecte analizate, asupra cărora vom insista mai ales în cele ce urmează.

Oportunităţile privind poziţia concurenţială

Analiza atractivităţii domeniului economic şi a pieţei identifică profilul oportunităţilor din diverse domenii economice, oportunităţi care

ajută firma să obţină o poziţie bună comparativ cu concurenţa de pe o piaţă:

domeniile emergente: oportunităţi pentru intrarea timpurie pe piaţă;

domeniile ajunse la un grad înalt de maturitate: rafinarea produselor, servicii şi procese inovative;

industriile aflate în declin: dominare, atacarea segmentelor înguste de piaţă, strategii de culegere şi ieşire de pe piaţă;

domeniile fragmentate: consolidarea poziţiei.

Neutralizarea şi depăşirea pericolelor generate de forţele pieţei pot asigura alte oportunităţi, în vederea ocupării unei poziţii bune comparativ cu concurenţa. Drept o reacţie la pericolele de pe anumite pieţe a fost constituirea de firme mixte între diversele corporaţii cu furnizorii şi clienţii lor.

Ideile despre oportunităţile de afaceri pot veni din diverse surse. Sunt folosite în acest sens datele brute, analiza segmentelor înguste de piaţă, necesităţile ecologice şi sociale, tendinţele tehnologice, schimbarea stilurilor de viaţă, analiza pieţelor în plină dezvoltare.

Mediul competitiv de pe piaţă: cele cinci forţe ale lui Porter

Michael Porter a studiat piaţa concurenţială a unei firme şi a identificat mai mulţi factori care pot influenţa concurenţa viitoare sau rivalitatea într-un domeniu economic, în formularea unei strategii. Pentru o firmă multinaţională sau aflată pentru prima dată faţă în faţă cu provocarea internaţionalizării afacerilor, analiza acestor factori şi a impactului lor o poate ajuta să anticipeze tipul şi dimensiunea concurenţei viitoare, preconizate, şi uneori putând fi o metodă utilă pentru pentru reperarea pericolelor şi a oportunităţilor mai puţin evidente. Autorul a identificat cinci caracteristici importante ale mediului concurenţial, numite şi cele cinci forţe concurenţiale (sau ale lui Porter): barierele de intrare pe o piaţă, rivalitatea, pericolul produselor concurenţiale din alte

Jurnalul Economic


43

domenii economice, puterea furnizorilor şi a clienţilor.

Barierele pentru intrarea pe piaţă a noilor concurenţi. Din experienţa firmelor internaţionale reiese că de cele mai multe ori, cu cât este mai greu să pătrunzi pe o anumită piaţă, cu atât este mai puţin probabil să întâlneşti concurenţi noi pe acea piaţă. Intrarea pe o anumită piaţă este influenţată de numeroşi factori:

� loialitatea şi preferinţele clientului faţă de numele de marcă, are loc mai ales când produsele se diferenţiază suficient pentru a crea ataşamentul clentului faţă de mărcile existente;

� economiile de scară pot crea bariere la intrarea pe piaţă în sensul că pot urca preţurile iniţiale, pot reduec profiturile şi în general, pot duce la crearea de supracapacitate pe piaţă;

� accesul limitat la canalele de distibuţie, poate crea bariere în sensul că dezvoltarea unui nou concurent poate fi încetinită sau costurile pot să crească, din cauza acestei cauze.

Necesarul mare de capital poate limita intrarea pe o anumită piaţă a unui nou concurent. În acelaşi timp, avantajul experienţei pentru firmele existente poate descuraja competitorii potenţiali, cunoştiinţele de know-how conferind avantaje specifice. Reglementările guvernamentale pot crea bariere prin limitarea concurenţei, mai ales în ţările dezvoltate.

Reacţiile anticipate ale firmelor existente pe o piaţă pot limita intrarea de noi concurenţi. Ele pot astfel să îşi apere piaţa în diverse moduri - având resursele necesare pentru a reduce preţurile şi stimula cumpărarea – prin sporirea publicităţii, limitarea accesului la canalele de aprovizionare şi comercializare, prin luarea diferitor măsuri care ar putea compromite şansele de succes ala noilor veniţi.

Porter susţine ideea potrivit căreia, cu cât sunt barierele mai mari, cu atât este mai mică

probabilitatea unor presiuni concurenţiale din afară.

Rivalitatea între firmele concurente. Au fost identificate mai multe condiţii care pot creşte potenţialul rivalităţii competitive intense pe o anumită piaţă. Astfel:

� este mai costisitor să ieşi dintr-o afacere decât să te menţii;

� numărul de concurenţi este în creştere, apropiindu-se în putere şi dimensiune;

� este posibilă creşterea volumului companiei, prin reducerea preţurilor sau folosirea altor strategii concurenţiale;

� Concurenţa este diversă;

� Cererea pentru un anumit produs creşte încet.

� Pericolul produselor concurenţiale din alte domenii economice. În acest sens, Porter consideră că produsele substitut din alte domenii economice sunt o potenţială concurenţă. Costurile de schimbare a clienţilor a unui produs cu altul sunt relativ scăzute, tocmai de aceea produsele concurente din diferite domenii sunt considerate că fac parte din mediul concurenţial, putând afecta concurenţa viitoare.

Puterea de negociere a furnizorilor şi puterea de negociere a clienţilor sunt studiate din punct de vedere al impactului pe care îl au asupra succesului pe piaţa analizată şi se evaluează impactul lor asupra condiţiilor concurenţei viitoare. Spre exemplu, pe pieţele unde produsele sunt relativ nediferenţiate şi există mulţi furnizori, puterea de negociere a furnizorilor nu este foarte mare. În alte cazuri furnizorii pot fi o nouă sursă de concurenţă. Situaţia este asemănătoare şi în ceea ce priveşte clienţii, mai ales acolo unde numărul acestora este restrâns pe o anumită piaţă sau importanţa lor este majoră.

Cele cinci forţe concurenţiale identificate de Porter asigură o modalitate structurată de a privi mediul concurenţial. În acest sens, estimarea tipurilor şi a gradului de

Jurnalul Economic


44

concurenţă preconizat este importantă pentru identificarea oportunităţilor aflate la dispoziţia noilor firme, care îşi doresc afirmarea pe o anumită piaţă şi la dispoziţia firmelor existente, cu experienţă pe o anumită piaţă.

Structura domeniului economic şi a pieţei

Atunci când se realizează un studiu de piaţă, acesta acoperă toate componentele lanţului valoric al domeniului de activitate respectiv, cum ar fi: canalele de distribuţie şi de vânzări, caracteristicile clienţilor; canalele media folosite pentru publicitate; furnizorii şi aprovizionarea (incluzând piesele şi materiile prime utilizate); concurenţa şi produsele concurente. Astfel de studii oferă informaţii privind oportunităţile şi factorii de succes pe o piaţă, identificându-se un nivel minim al acestora, avantajos pentru firmă, fiins un punct de plecare pentru identificarea strategiei pe termen mediu şi lung. Un studiu descriptiv al structurii domeniului economic şi al pieţei acoperă informaţii cum ar fi:

� un rezumat al domeniului economic analizat, inclusiv prezentarea sa generală;

� majoritatea orientărilor, forţelor şi evenimentelor din domeniul respectiv, preconizate a avea un impact major asupra managementului strategic, precum şi analiza factorilor care stau la baza acestor forţe şi raţionamentul care a dus la reperarea acestor orientări;

� fiecare componentă a domeniului economic şi a pieţei, inclusiv caracteristicile fiecărei componente (de la resursa materială utilizată până la client, începând de la fiecare capăt al lanţului valoric) şi relaţiile dintre ele, orientările trecute şi viitoare care afectează oportunităţile (concretizate adesea în zone de profit), factorii determinanţi ai succesului (adesea numite „creatoare de valoare”) corespunzători fiecărei componente sau domeniului economic, pieţei în ansamblu, indicaţii privind evoluţiile ulterioare şi factorii pe care se bazează previziunile făcute;

� factorii pieţei, cum ar fi cumpărătorii, produsele şi particularităţile lor, structura pieţei, mediul concurenţial de piaţă (cele cinci forţe ale lui Porter), oportunităţile concurenţiale, factorii prezenţi şi viitori care influenţează succesul, structura costurilor, modalităţile de fixare a preţurilor, echipamentul şi tehnologia disponibile, serviciile auxiliare (ex. electricitatea, alimentarea cu gaz, transportul, comunicaţiile);

� concurenţii majori existenţi şi anticipaţi, inclusiv dimensiunea, numărul şi importanţa lor, fixarea preţurilor pentru diversele produse, cercetarea şi dezvoltarea, publicitatea, investiţiile în fabrici şi utilaje, oportunităţile legate de nişe de piaţă neglijate, punctele slabe şi forte în domenii de succes sau cu oportunităţi şi indicaţii privind raţionamentul care stă la baza acestor evaluări;

� sursele utilizate pentru obţinerea de informaţii despre afacerea vizată.

Aceste studii structurale dezvăluie adeseori şi accentuează relaţiile dintre componente, asigurând cunoaşterea în profunzime a pericolelor şi oportunităţilor actuale şi viitoare pe piaţă.

Analiza pieţei – ţintă specifice

Pe lângă identificarea numărului total de clienţi actuali şi potenţiali, analiza pieţei ţintă specifice determină caracteristicile clienţilor, evidenţiate prin valorile culturale dominante, obiceiurile de cumpărare şi consum, motivaţia, etc; cantitatea şi tipurile de cumpărături făcute; gradul de penetrare al pieţei; modelele de cumpărare; normele legale privind standardele ce trebuie îndeplinite la fabricarea şi comercializarea produsului; fixarea preţului şi reglementările corespunzătoare; progresele tehnologice anticipate; nişele de piaţă, localizarea geografică, climatul, etc. Toţi aceşti factori, analizaţi prin prisma pieţei afectează programele de marketing, tipul şi localizarea unităţilor de producţie, modul în care se iau

Jurnalul Economic


45

deciziile şi acţiunile la nivel organizaţional, al unităţii strategice de afaceri şi operaţional.

Determinanţii succesului şi poziţia concurenţială în domeniile cu oportunităţi (zonele de profit)

Analiza factorilor determinanţi pentru succesul unei firme pe o piaţă, în domeniul oportun de activitate, ales pentru dezvoltarea afacerilor, încearcă să determine competenţele necesare pentru ca iniţiativele firmei să se dovedească, ulterior implantului, a fi un succes. Această analiză încearcă să determine şi limitele minime acceptate de firmă în vederea luării deciziei de internaţionalizare a afacerilor. Este determinat astfel un nivel minim sau de supravieţuire (de intrare), cât şi un nivel optim pentru diferenţierea concurenţială pe piaţă.

Sunt identificate domeniile în care o firmă are sau poate dezvolta competenţe de bază necesare pentru intrarea sau concurarea pe o piaţă dată şi pentru asigurarea unei calităţi distinctive a produselor sau serviciilor comercializate, recunoscută şi apreciată de către clienţi.

Concurenţa existentă şi cea anticipată

Analiza grupurilor concurenţiale (alianţele), cât şi a altor concurenţi principali de pe o piaţă sau la nivel internaţional, este deosebit de utilă, pe lângă studierea generală a pieţei. Dintre competenţele concurenţilor care sunt studiate fac parte: poziţia pe piaţă; profilul strategic; acţiunile managementului şi modelele conceptuale; toate aspectele lanţului valorilor clienţilor lor, a pieţei lor; produsele, serviciile, acţiunile şi operaţiunile lor; aspectele financiare; sistemele informatice şi nivelul tehnologic atins; relaţiile între acţionari, etc.

Competiţia mondială creşte în ţările în curs de dezvoltare şi în cele dezvoltate. De exemplu producătorii chinezi de calculatoare, în genere la fel de sofisticate, dar mai iefine decât modelele IBM sau Compaq, sunt concurenţii principali în China pentru firmele americane. Concurenţii locali au aproape

întotdeauna avantaje asupra concurenţilor internaţionali, printre cele mai importante finnd: familiarizarea cu piaţa, datorită experienţei câştigate în timp, şi protecţia guvernamentală (mai mult sau mai puţin evidentă). Aceşti factori pot crea bariere majore pentru împiedicarea pătrunderii pe piaţă şi, de cele ai multe ori, determină firmele care doresc să intre pe aceste piaţe să caute un partener local pentru constituirea unei firme mixte.

3. Analiza mediului INTERN al firmei

Pe lângă analiza mediului extern al firmei, în urma căreia sunt identificate oportunităţile şi riscurile asociate dezvoltării pe plan extern a firmei, diagnosticul atuurilor şi slăbiciunilor firmei are ca scop evaluarea resurselor şi restricţiilor firmei în perspectiva internaţionalizării.

Analiza diagnostic a firmei

Într-o abordare comună, cele două direcţii de analiză, puctele slabe şi punctele tari pe de o parte şi oportunităţile şi pericolele pe de altă parte constituie componentele unei analize de tip SWOT (strengths, weaknesses, opportunities, threats). Corporaţia se poate afla în faze diferite ale procesului de internaţionalizare, de aceea şi analiza diagnostic poate sa aibă finalităţi şi cerinţe diferite, corespunzătoare stadiului de expansiune în care se află firma la un moment dat. Întâlnim astfel trei mari stadii de internaţionalizare, analiza putându-se face astfel la trei niveluri: diagnosticul internaţionalizării iniţiale, diagnosticul implatării şi diagnosticul multinaţionalizării.

În cadrul diagnosticului internaţionalizării iniţiale, efectuat în cazul corporaţiei cu o deschidere redusă spre exterior sau fără experienţă internaţională, care încearcă să pătrundă pe piaţa externă, este evaluat potenţialul de dezvoltare ocazională sau de durată a afacerilor internaţionale în scopul adaptării ofertelor, a metodelor şi tehnicilor

Jurnalul Economic


46

de operare în raport cu condiţiile specifice ale pieţei externe.

Corporaţiilor care au în vedere implantarea pe un termen mai lung, de durată, pe una sau mai multe pieţe externe li se aplică diagnosticul implantării, asemănător cu cel practicat în cazul internaţionalizării iniţiale, dar la alte dimensiuni şi cu un grad de implicare superior. Sunt puse astfel bazele elaborării unei strategii de dezvoltare internaţională în perspectiva cuceririi unei poziţii de durată în mai multe medii de afaceri diferite. Diagnosticul implantării vizează: capacitatea firmei de a aprecia riscurile şi nevoile în resurse asociate pieţelor selectate şi formelor de internaţionalizare avute în vedere; capacitatea de a mobiliza resursele necesare, resurse de ordin tehnologic, financiare şi manageriale; capacitatea de a defini şi de a dezvolta o strategie internaţională în funcţie de valorile culturale ale firmei, de cerinţele competitivităţii globale, de gradul de experienţă pe plan internaţional.

Firma care este deja prezentă pe mai multe pieţe externe este supusă diagnosticului multinaţionalizării, care evaluează capacitatea firmei de a integra într-un sistem global diferitele sale forme de prezenţă în străinătate. Sunt identificate astfel sinergiile potenţiale între diferitele filiale străine, între ele şi firma mamă, punerea în evidenţă a domeniilor sau funcţiilor unde pot fi obţinute avantaje printr-o mai bună coordonare sau organizare, evaluarea resurselor disponibile în vederea valorificării lor superioare în noul context. Această analiză diagnostic contribuie la luarea deciziilor în ceea ce priveşte structura organizatorică, sistemele de informaţii şi control, dezvoltarea unei culturi corporaţionale şi al unui management al resurselor umane la nivel internaţional.

Factori critici din mediul intern al firmei care afectează deciziile şi acţiunile - în faza de corporaţie multinaţională

Analiza contextuală ia în calcul o multitudine de factori interni, atât din cadrul firmei mamă, cât şi din cel al filialelor multinaţionale, care funcţionează în alte ţări (aşa cum reiese şi din figura 1). În cele ce urmează vom analiza nouă dintre aceştia şi anume: strategiile şi politicile firmei; marketingul; producţia şi activităţile economice; sistemele informatice; resursele financiare şi contabile; administraţia, conducerea şi resursele umane; acţionarii, proprietarii şi managerii; competenţele de bază valorificate de firmă pe piaţă (punctele forte şi punctele slabe ale firmei comparate cu cele ale competitorilor).

Strategiile şi politicile firmei

Strategiile prezente ale firmei care afectează operaţiunile sale internaţionale stau în centrul atenţiei atunci când se iau decizii de management multinaţional. Sunt luate în considerare modul în care sunt formulate strategiile, precum şi impactul pe care acestea le au la toate nivelurile – organizaţional, al unităţii de afaceri şi operaţional.

De exemplu, dacă ne referim la acţionariatul firmei, aceasta poate avea politica de a-şi deţine filialele în proprietate de 100%, aşa cum a făcut Borden pentru a-şi proteja tehnologia la expansiunea în China. Schimbarea circumstanţelor iniţiale poate face necesară constituirea ulterioară a unei firme mixte. Politica iniţială a General Motors, de a avea în proprietate 100% filialele sale, a fost abandonată ulterior în favoarea unor serii de firme mixte ce au fost constituite. În cazul de mai sus, politica firmei cu privire la acţionariat este un factor intern firmei. În alte cazuri, constituirea unei firme mixte este impusă de legislaţia specifică a unei ţări. Spre exemplu, firma austriacă de asigurări Merkur Versieherung când a abordat piaţa românească, datorită legislaţiei româneşti, a fost nevoită să se asocieze cu o firmă românească (Sara), luând astfel naştere compania Sara Merkur. Allianz a preluat firma românească ASIT, devenind astfel Allianz – Ţiriac.

Jurnalul Economic


47

Marketingul şi produsele firmei

Factorii de marketing care sunt luaţi în considerare sunt clienţii firmei, vânzările, serviciile şi distribuţia în ţara de origine a firmei, precum şi operaţiunile din ţările străine. În acest sens pot fi exemplificate diverse firme multinaţionale din sectorul producătorilor mondiali de automobile, din cel al companiilor de transport aerian, a firmelor de produse de cosum, de produse farmaceutice, etc.

Producţia şi activităţile economice

Capacităţile de producţie şi activităţile economice a firmei includ factori precum: unităţile de producţie, forţa de muncă, calitatea, flexibilitatea, cercetarea şi dezvoltarea, gestiunea stocurilor – toate resursele posibile de competenţe de bază care pot asigura avantaje competiţionale majore.

De exemplu, Southern Company, o societate de servicii publice americană, şi-a stabilit ca obiectiv principal producerea şi furnizarea de electricitate la preţuri reduse, ceea ce a constituit un avantaj competiţional major. În acest sens, compania a exploatat acest avantaj, cumpărând servicii publice de electricitate din alte ţări. Pe pieţele asiatice, Citibank a avut un avantaj competiţional datorat competenţei corporaţiei în ceea ce priveşte serviciile bancare automate. Referindu-ne la piaţa siderurgică europeană Siderurgica Hunedoara şi-a axat activitatea pe fabricarea profilelor laminate lungi, şi-a ajustat astfel producţia în acest sens în procesul restucturării, devenind ulterior lider al pieţei româneşti în acest sector, şi unul din principalii exportatori din zonă.

Factori precum: disponibilitatea produsului, costurile de transport, costurile cu materiile prime, riscul ratei de schimb a devizelor, taxele vamale, tarifele şi economiile de scară pot varia semnificativ de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta. Astfel sunt influenţate deciziile privind aprovizionarea cu materii prime, semifabricate sau alte componente care vor intra în componenţa produsului finit, locul unde acestea vor fi fabricate, unde

trebuie asamblate sau fabricate produsele, deciziile privind asigurarea serviciilor post – vânzare sau care însoţesc vânzarea, deciziile privind stabilirea mix-ului adecvat de funcţii productive şi operative. Pentru a găsi cele mai avantajoase alternative, trebuie combinate sursele de aprovizionare şi unităţile de producţie ale firmei cu sursele şi unităţile de producţie externe.

Sistemele informatice

Includerea sistemelor informatice în cadrul analizelor interne ale firmelor se datorează importanţei lor în supravieţuirea şi dezvoltarea de avantaje competitive majore. Astfel, telecomunicaţiile şi sistemele informatice corespunzătoare sunt importante datorită problemelor implicate în gestionarea organizaţiilor diversificate şi răspândite pe arii geografice mari, transferând rapid informaţia la sectoare diferite, reconciliind diferenţele, îndeplinind necesităţile locale şi realizând rentabilizarea pe plan global a unităţiilor de afaceri.

Spre exemplu, pentru o firmă de expediţii internaţionale ca Dacoda sau Edy Spedition, sistemele informatice, alături de bazele de date privind potenţialii clienţi şi transportatorii utilizaţi, schimbul rapid de informaţii între unităţile de afaceri sunt esenţiale în cazul unor operaţiuni cum ar fi tehnica grupajului de mărfuri sau a expediţiilor în circuit la nivel zonal şi european. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre sistemele informatice şi de comunicare dintre agenţiile de ticketing, marii touroperatori şi companiile de transport internaţional aerian în ceea ce priveşte sistemul de rezervare a locurilor.

Resursele financiare şi contabile

Factorii luaţi în calcul în cazul analizării situaţiei financiare a unei firme sunt situaţia veniturilor, bilanţul contabil şi capitalul curent. Utilizând simulări pe calculator ale scenariilor proiectate, ale indicatorilor financiari şi ale altor instrumente analitice, analizele asigură o bază pentru estimarea resurselor financiare disponibile pentru

Jurnalul Economic


48

operaţiunile în străinătate, estimare integrală, în funcţie de ţară sau în funcţie de piaţa ţintă.

În spatele indicatorilor şi a instrumentelor se află resurse şi oportunităţi specifice. Scenariile cu privire la aranjamentele financiare, mai ales cele care implică sursele financiare locare, sunt deosebit de importante în ţările unde nivelul inflaţiei este ridicat. Factorii luaţi în calcul în această etapă sunt aplicabilitatea sistemelor şi practicilor de contabilitate a firmei pe piaţa ţintă din străinătate, identificarea şi dezvoltarea de noi tipuri de sisteme şi practici necesare. În acest sens, din ce în ce mai multe firme din România aplealează la normele internaţionale de contabilitate, ceea ce le perimte o adaptare mai bună la pieţele ţintă, în cazul internaţionalizării afacerilor.

Administraţia, conducerea şi alte resurse umane

Aspectele organizaţionale şi resursele umane în cazul managementului strategic multinaţional sunt factori cheie de succes pentru firmă. În acest sens, deţinerea de personal cu experienţă în operaţiuni multinaţionale reprezintă un avantaj major pentru firmă, deoarece operaţiunile internaţionale diferă de operaţiunile realizate de o firmă pe plan naţional. Rezolvarea problemelor politice, juridice, vamale, culturale, personale şi de ordin comportament care pot afecta succesul pe o anumită piaţă presupun un nivel de cunoştiinţe ridicat şi experienţă în domeniu. Elementele anterior enumerate sunt necesare şi pentru stabilirea contactelor pentru explorarea şi exploatarea oportunităţilor de pe pieţele ţintă.

Spre exemplu, firma Gillette dispunea în anul 2000 de un grup de cadre de conducere format din peste 300 de expatriaţi, fiind astfel un exemplu de competenţă de bază în resurse umane, ceea ce acordă firmei un mare avantaj competitiv. Managerul executiv Jack Welch, un conducător dinamic care a pus bazele unei culturi adaptative de firmă la General Electric, reprezintă un avantaj competitiv şi – împreună cu ceilalţi manageri

– o competenţă de bază a firmei. Mediul de afaceri internaţional de astăzi, caracterizat prin dinamicitate, orientare spre schimbare şi inovaţie presupune existenţa unor abilităţi de conducere deosebite în cazul firmelor multinaţionale.

Acţionarii, proprietarii şi managerii

Asupra conducerii firmei strategice multinaţionale acţionează mai multe grupuri de interese, care cuprind proprietarii (acţionarii firmei), clienţii, furnizorii, instituţiile creditoare şi de împrumut, sindicatele, deţinătorii de francize, agenţiile guvernamentale, societăţile (de pe plan local sau nu) şi managerii, personalul specializat, lucrătorii necalificaţi.

Grupurile de interese pot să aibă un impact important asupra strategiei firmei, aşa cum putem exemplifica cu diverse firme care şi-au vândut unităţile din Africa de Sud între anii 1970 şi 1980, ca urmare a presiunii acţionarilor. Sindicatele pot avea, de asemenea, un impact major asupra deciziilor din cadrul firmei, aşa cum pot fi semnalate cazurile din anii 1997 şi 1998, când în întreaga Europă au fost probleme sindicale. Managerii grupului Dacia Renault Piteşti s-au confruntat cu ample proteste sindicale în martie 2003, ceea ce a dus la decizia de a disloca o parte din producţia de autoturisme Dacia spre alte locaţii din Ucraina sau din alte ţări învecinate.

În cazul în care apar disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte relaţiile dintre acţionari, în urma studiilor care se pot efectua, pot fi găsite noi oportunităţi pentru parteneriate şi alianţe.

Competenţele de bază valorificate de firmă pe piaţă (punctele forte şi punctele slabe ale firmei comparate cu cele ale competitorilor)

Identificarea punctelor slabe şi tari ale unei firme îşi găseşte utilitatea dacă competenţele firmei sunt percepute şi apreciate pe piaţă, aşa cum sunt apreciate şi în cadrul firmei. În plus, aceste competenţe de bază nu pot fi susţinute fără inovare. De exemplu, imaginea de marcă a firmei Gillette este constant întărită şi reînnoită prin promovarea

Jurnalul Economic


49

produsului, penetrarea pieţei, continua îmbunătăţire a serviciilor oferite clienţilor şi un flux continuu de produse noi sau îmbunătăţite, care să corespundă nevoilor crescânde ale clienţilor mărcii Gillette. Pe măsură ce piaţa se dezvoltă, într-o lume caracterizată prin dinamism, noi competenţe sunt dezvoltate pentru a înlocui şi suplimenta pe cele existente şi pentru a reacţiona la acţiunile concurenţei.

Modul în care competenţele de bază ale unei firme se raportează la cele ale competiţiei, în prezent şi în perspectivă, afectează abilitatea unei firme de a depăşi concurenţa pe piaţa ţintă. Astfel dacă ele sunt diferite sau superioare concurenţei, dacă sunt uşor de imitat, pot fi realizate produse noi care să ţină cont de experienţa trecută, prin maximizarea avantajelor şi modificarea neajunsurilor. În domeniul tehnologiilor produsele sunt adesea uşor de imitat. Cu această problemă s-a confruntat şi afacerea telefoniei mobile a firmei Motorola în 1996 şi 1997, concurenţa imitând şi îmbunătăţind produsele sale (de exemplu serviciile de comunicaţii personale de către diverse firme sau aparatele de telefon mobil de către Nokia).

Atunci când se realizează un studiu comparativ între două firme, nu sunt atât de importante valorile date (folosite doar pentru stimularea şi orientarea gândirii, neindicând ce decizii trebuie luate), ci mai degrabă definirea precisă a acelor factori care influenţează succesul şi relaţiile relative dintre aceştia într-un mediu concurenţial şi formularea şi evaluarea alternativelor în lumina acestor factori şi oportunităţi. Un astfel de studiu încearcă să identifice şi apoi să exploateze strategic competenţele de bază ale firmei ţinând cont de caracteristicile

pieţei şi de competenţele de bază ale concurenţei. Spre exemplu, firma Mitsubishi Motors a efectuat o astfel de analiză şi a construit o strategie pentru exploatarea avantajelor potenţiale de pe noile pieţe, evaluându-şi în acelaşi timp punctele slabe de pe piaţa de origine, Japonia.

Ideea de a face ceva diferit şi mai bine decât concurenţa sau altfel spus diferenţierea produselor sau a serviciilor firmei este una din condiţiile succesului pe pieţele concurenţiale. În acest sens, o firmă trebuie să fie în permanenţă la curent cu produsele sau serviciile pe care concurenţa le-a creat sau le poate crea. Astfel de informaţii permit axarea pe cele mai importante domenii ale pieţei, cu cel mai mare impact asupra profiturilor (luând în calcul lanţul de valori), domenii în care sunt formulate strategiile specifice de succes pentru viitorul imediat sau de perspectivă.

Proces deosebit de important în cadrul strategiei de internaţionalizare a firmei, analiza strategică a firmei în contextul internaţionalizării, prin identificarea oportunităţilor şi evaluarea riscurilor internaţionale, iar pe de altă parte prin evaluarea resurselor interne ale firmei, este o etapă obligatorie, deoarece parcurgerea acestor etape reprezintă premisa pentru definirea strategiei de internaţionalizare în concordanţă cu care vor fi luate deciziile cheie ale firmei şi va fi asigurat suportul tehnic, comercial şi financiar al operaţiunilor. În acest proces vor fi stabilite aspecte precum: gradul de implicare, tipurile de pieţe ţintă, condiţiile transferului de tehnologie, în vederea internaţionalizării afacerilor.

Bibliografie:

1. BALL, Donald A; McCULLOCH, Jr., WendeLL H. – International Business.

The Challenge of Global Competition, IRWIN, McGraw-Hill, 1996

2. GARRETTE, Bernard; DUSSANGE, Pierre – Les strategies d’alliance, Les Editions d’organisation, Paris 1995

3. HODGETTS, Richard; LUTHANS, Fred – International Management (third edition), Ed. McGraw Hill, 1997

Jurnalul Economic


50

4. JOFFRE, Patrick; KOENIG, Gerard – Strategie de l’entreprise, Ed. Economique, Paris 1985

5. LEMAIRE , Jean Paul – Developpement international de

l’entreprise. Strategies d’internationalisation, Ed. Dunod, 1997

6. MOCKLER, Robert J – Multinational strategic management, Strategic Management Research Group (SMRG) – 2001

7. POPA, Ioan; FILIP, Radu – Management Internaţional, Editura Economică 1999

8. PORTER, Michael – The

Competitive Advantage of Nations, Free Press, New York, 1990

9. PORTER, Michael – Competitive

Strategy, Free Press, New York, 1980

10. RUE, Leslie; HOLLAND, Phyllis - Strategic Management – Concepts & Experiences, Ed. McGraw-Hill, 1986

11. URBAN, Sabine – Management

international, Litec, Paris, 1993

12. XXX – Financial Times, colecţia 1999 – 2003

13. XXX – Capital, colecţia 2000 - 2003

Jurnalul Economic


51

Tranziţie şi modernitate – dimensiuni contemporane.

Câteva reflecţii.

Prof. univ. dr. Maria Mureşan REI – ASE, Bucureşti

Through the social, economical and political evolutions worldwide, the last decade of the 20-th century proved a new tendency of historical development. The informational society caught contour where information is of prior importance and, especially, its speed and impact in all the spheres of human activity and existence.

For some of the countries in Central and East Europe, la last decade of the last century has a mutual trait “the wind of change” which means that they are in full transition. The vast literature from and about the transition countries underline three levels of their economical development: economical, political and mental.

By rapport to the contemporary rhythm of economy worldwide, the present transition of the Romanian economy has to be postindustrial and postcapitalist and oriented towards the information society.

Romania, where to? is a question still waiting for an answer and still looking for the solutions to gain access to such a society.

Key words: creativity, innovation, information society, “wind of change”, transition, shock therapy, gradual therapy, democracy, enterprising spirit, social cohesion, stability, economic growth, normality

Prin evoluţiile economico-sociale şi politice mondiale, ultimul deceniu al secolului al XX-lea a evidenţiat o nouă tendinţă a devenirii istorice. Capitalul, cunoaşterea şi tehnologia, în sine, nu mai sunt suficiente pentru a asigura, în plan economic, triada creştere – dezvoltare – progres. Propulsarea societăţii este condiţionată de creativitate, inovaţie, experiment, descoperire şi nu în ultimul rând de asumarea riscului. Procesul creativ este o parte inalienabilă a ordinii economice şi

sociale occidentale, implicit a celei mondiale şi, mai mult, este fundamentul şi în acelaşi timp cheia înţelegerii lor. În zilele noastre, poziţia ocupată de procesul de creativitate şi inovaţie conturează societatea informaţională în care primordială este informaţia, dar mai ales viteza şi impactul acesteia în toate sferele activităţii şi existenţei umane.

O anume parte a economiei mondiale, respectiv aceea care generic o numim Occident, evoluează către altceva, principial

Jurnalul Economic


52

diferit şi înţeles ca o reconsiderare a modalităţii de combinare a factorilor de producţie. Informaţia produce valoare adăugată cu mult mai mult decât factorii de producţie numiţi, adesea, tradiţionali. “Când valoarea la bursă a lui Microsoft a depăşit-o pe cea a firmei General Motors în 1998, s-a marcat începutul unei noi ere, trecându-se de la o perioadă dominată de industria grea, la cea dominată de informaţie”. Această apreciere, a lui Lester R. Brown, reprezintă una din provocările secolului actual, care constituie sensul major al evoluţiei economice.

Pentru unele din ţările Europei Centrale şi de Est, ultimul deceniu al secolului al XX-lea are cu totul altă semnificaţie. Numitorul comun pentru acestea îl constituie “vântul schimbării”. Modelul socialist de dezvoltare economică, aplicat diferit şi cu rezultate diferite în ţările care au format “lumea socialistă”, vădeşte incapacitatea de a gestiona mecanismul economico-social. Iar Moscova, privită drept centru de putere, frământată de propriile probleme şi slăbiciuni, acceptă ideea că menţinerea controlului asupra unor ţări europene impune costuri care îi depăşesc posibilităţile economice, politice şi militare.

Începutul anilor ’90 le surprinde pe unele din ţările central şi est europene în plin proces de tranziţie. Acest proces generează o vie dezbatere atât sub aspect conceptual, cât şi sub cel al practicilor şi modalităţilor de înfăptuire a tranziţiei, se concretizează într-o vastă literatură, din şi/sau despre ţările în tranziţie. Fără intenţia de a minimaliza nuanţele teoretice subliniate ori numai amintite de diverşi autori, se cuvine a preciza faptul că înlocuirea structurilor instituţionale şi economice specifice modelului socialist de dezvoltare cu altele, specifice – fie şi numai conceptual – economiei moderne de piaţă reprezintă un sens inedit al devenirii unei părţi a continentului european. La Conferinţa anuală a Băncii Mondiale din 28-30 aprilie 1999, Joseph Stiglitz, economist proeminent, îşi exprima opinia că procesul de tranziţie sus

amintit “…este unul din cele mai mari experimente din toate timpurile”.

Finalitatea tranziţiei, respectiv noua configuraţie instituţională şi economică spre care se îndreaptă ţările ex-comuniste, cunoaşte numeroase accepţiuni: economie de piaţă socială, economie de piaţă concurenţială sau concurenţial-funcţională ş.a. La rândul ei, modalitatea de realizare a acestui deziderat cunoaşte şi ea, în literatura de specialitate numeroase soluţii, care, în esenţă, pot fi grupate în două categorii: terapie “de şoc” sau terapie “graduală”.

Indiferent de nuanţele prezentate mai sus, fără pretenţia unei enumerări exhaustive, sunt evidente trei planuri ale devenirii economiei de piaţă în ţările respective. Economic, este indispensabilă preponderenţa proprietăţii private în raport cu proprietatea publică. Politic, este indispensabilă democraţia, respectiv statul de drept. Iar mental este indispensabil spiritul de întreprinzător, libera iniţiativă şi asumarea riscului.

Explozia socială, care marchează începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, mersul faptelor, evenimentelor şi proceselor desfăşurate ulterior, particularizează tranziţia din România în raport cu celelalte ţări ex-socialiste.

Ruptura brutală a ordinii preexistente evenimentelor din decembrie ’89 a generat confuzie în rândul populaţiei şi numeroase contradicţii între forţele politice insuficient constituite, încropite chiar în timpul evenimentelor şi angajate tot atât de rapid în lupta pentru putere. Necesitatea tranziţiei este înţeleasă şi acceptată de toată lumea, dar derularea ei este marcată de o adâncă încrâncenare politică, măsurile adoptate având cadenţa calendarului electoral şi un mare dezavantaj pentru că ele nu erau rezultatul unui consens general. Numeroasele măsuri economice şi/sau politice, adoptate sub presiunea străzii, populiste, pasionale sau interesate, au fost, în mare măsură, antieconomice pe termen lung şi lipsite de pragmatism. Ca urmare, ele au impus costuri sociale şi economice suplimentare, care se

Jurnalul Economic


53

adaugă celor inerente tranziţiei. Pentru exemplificare, arătăm că numai pentru privatizare, înţeleasă ca fundament al reformei, în perioada 1991-2000, au fost elaborate şi au intrat în vigoare 301 acte normative, sub formă de legi, hotărâri de guvern sau ordonanţe de urgenţă. Frenezia legislativă a condus adesea la subiectivisme, echivocuri şi lipsă de responsabilitate în administrarea proprietăţii. Proaspătul proprietar, rezultat al privatizării româneşti – atât cât s-a făcut aceasta – a înţeles că are în exclusivitate numai drepturi, nu şi obligaţii sociale.

Urmare a politicii voluntariste din anii ’80, societatea românească a acumulat imense frustrări care au determinat aşteptări deosebite la cetăţeni pentru epoca post-decembristă. Populaţia, în cea mai mare parte lipsită de cunoştinţe elementare privind mecanismul de funcţionare al economiei de piaţă, marcată psihologic de planificarea şi cooperativizarea socialistă nu a oferit, în toate situaţiile, suportul social necesar pentru înfăptuirea reformelor, s-a manifestat haotic, inconsecvent şi, în mare parte, a fost folosită, direct sau implicit drept câmp de manevră electorală în cadenţa ciclului electoral.

La scara ansamblului societăţii româneşti se agravează criza morală deja existentă în momentul decembrie ’89. Aceasta complică mersul tranziţiei în care regăsirea de sine a comunităţii necesită recuperarea sau întărirea unor valori fundamentale ce ţin de etică. Asemenea valori sunt esenţiale în perioade de rupturi şi de incertitudine, când dificultăţile materiale pot induce comportamente antisociale care se manifestă adesea pe scară largă.

Marea provocare pentru politica economică a ţărilor ex-socialiste aflate în tranziţie, ar fi aceea, credem, a concilierii cerinţelor de eficienţă economică cu cele izvorâte din nevoia de realizare a unui grad acceptabil de coeziune socială. Instabilitatea socială devine o noxă periculoasă într-un mediu care produce sistematic “excluşi sociali”, respectiv indivizi marginalizaţi.

Calea spre economia de piaţă nu poate fi decât una liberală, dar nu cu preţul marginalizării unei pari părţi a membrilor societăţii. Se impune deci, atât pentru oamenii politici cât şi pentru factorii de decizie, găsirea acelui “pasaj de trecere” între cerinţele economice şi sociale, fără de care nu poate fi asigurată stabilitatea economico-socială, şi creşterea economică pe termen lung.

Ştiinţa economică este definită adeseori ca ştiinţa alegerii alternativelor. Creşterea economică rapidă, susţinută şi durabilă, este un deziderat al ţărilor în tranziţie, dar şi o provocare pentru faptul că nu există un panaceu universal.

O privire retrospectivă a primului deceniu de după decembrie ’89 ne conduce la ideea că politica economică românească, prin măsurile adoptate a fost, în general, de tip reactiv, operând rezolvări ad-hoc, în absenţa unei strategii viabile, realiste şi consensuale. Ceea ce a lipsit a fost în primul rând un “plan” articulat al priorităţilor economice ce trebuiau respectate de toate guvernele perindate la cârma ţării, care să exprime interesul general, acesta din urmă fiind reflectat de logica economiei de piaţă. El ar modela interacţiunile dintre principalii actori ai vieţii economice, cu efectele scontate şi în relaţiile economice ale ţării cu partenerii externi.

Comparând evoluţia şi implicit performanţele ţărilor ex-socialiste în tranziţie nu credem că procedăm, în toate cazurile în mod obiectiv. Subestimăm astfel rolul factorilor structurali, dar şi al istoriei mai vechi sau mai recente în explicarea performanţelor diferite. Este cunoscut faptul că unele ţări – Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria ş.a., au un relativ avans faţă de România, sub aspect instituţional, economic şi funcţional în privinţa ritmului înnoirilor către normalitatea economiei de piaţă. De exemplu, în cazul Poloniei s-a aplicat “terapia de şoc” în domeniul liberalizării preţurilor, dar şi a altor reforme radicale. Ungaria este un caz tipic de “terapie graduală”, întrucât performanţele

Jurnalul Economic


54

sale se datorează – în mare măsură – rezultatului reformelor parţiale cu mult înainte de 1989. În Cehia s-a aplicat tot o “terapie de şoc”, axată însă, în principal, pe privatizarea de masă, aceasta însă având ca suport o deosebită “cultură industrială şi politică”. Referindu-se la modalităţi de înfăptuire a reformelor în ţările menţionate, un cunoscut ziarist român, la un nocturn talk-show, spunea că până şi “…comuniştii lor au fost mai deştepţi decât ai noştri”.

Desigur, cele câteva reflecţii referitoare la tranziţie şi dimensiunile ei contemporane nu epuizează aspectele şi/sau faţelele acesteia. Cu toate acestea, în loc de concluzii, se impune întrebarea, fie ea şi retorică, “România – încotro?”. Dacă ne propunem un raţionament asemănător lui Alvin Töffler, potrivit căruia lumea de astăzi se află în etapa de trecere de la al doilea val, reprezentat de industrialism, la cel de-al treilea, care este societatea informaţională nu este prea greu de întrevăzut răspunsul. Cu alte cuvinte, tranziţia actuală a economiei româneşti trebuie sau ar trebui să fie postindustrială şi postcapitalistă. Pare a se repeta, în alt plan şi cu alte ţinte, ordiseea economiei româneşti din secolul al XIX-lea. Atunci, cu lumini şi umbre, a reuşit: “a ars etapele”. Acum este doar o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul şi îşi caută soluţiile de a accede la viitor.

Bibliografie:

Aligică, Dragoş, Paul, Tranziţii economice. Convorbiri cu Nicolas Spulber, Editura IRLI, Bucureşti, 2002

Anghelache, Constantin România 2001. După unsprezece ani de tranziţie, Editura Economică, Bucureşti, 2001

Belli, Nicolae, Tranziţia mai grea decât un război. România 1990-2000, Editura Expert, Bucureşti, 2001

Brown, Lester Starea lumii 2000, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002

Chavance, Basil, Quelle transition vers quelle économie de marché pour les pays de l’Est, în “Revue Française d’Économie”, nr. 4, 1990

Daianu, Daniel, Transformarea ca proces real, Editura IRLI, Bucureşti, 1996

Marin, Dinu, Economie contemporană. Ce este tranziţia?, Editura Economică, Bucureşti, 2000

North, Douglass, Cecil, Structure and Change in Economic History, Norton, New York, 1981

Stiglitz, Joseph, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Jurnalul Economic


55

Imaginea urbană. O nouă dimensiune în organizarea

spaţiului urban

Asist. univ. drd. Marius Neacşu REI – ASE, Bucureşti

City Image. A New Dimension In Urban Planning. In 1985, Von Foerster has calculated that a system which has only four inputs and four outputs can have 102466 different configurations. A city is a system more complex with more inputs and outputs, therefore an analytical description of it cannot be given. This obviously makes its behaviour incalculable.

On the other hand the urban planner and the public authority which legitimizes his action are not a system of control distinct from the city, but a component of it.

This fact require a different approach of urban planning. City image which represents the mental perception of the city could be the solution. The paper examines inner and outer image of Ploieşti city, identifying “attractive” and “repulsive” areas.

Key words: city, urban planning, identity, image, configuration

1. Oraşul – identitate, imagine şi organizare

Fiecare oraş de pe harta lumii este identificabil printr-o serie de atribute, calitative sau cantitative, ce-i conferă individualitate în ,,ţesutul” urban mondial. Astfel, coordonatele geografice, mărimea demografică, aşezarea, forma, constituie tot atâtea ,,dimensiuni” exterioare ce oferă posibilitatea unei identificări indubitabile.

Deşi toate oraşele pot fi identificate în mod precis, nu toate au o identitate ,,clară”; dimpotrivă, multe dintre oraşele contemporane traversează o adevărată criză de identitate.

Identitatea urbană reprezintă acel set unitar de caracteristici, capabil să poarte aceeaşi semnificaţie pentru fiecare locuitor al

oraşului (Brunet şi Ferras, 1992), reflectându-se la nivel mental printr-un simbol, adoptat şi ,,construit” în timp de fiecare generaţie în parte, simbol ce asigură coerenţa şi continuitatea vieţii acelei comunităţi urbane (G. Dematteis, 1994).

De asemenea, identitatea unui oraş este expresia modurilor de organizare a spaţiului urban din trecut, concretizate prin intervenţii externe, voluntariste, ale căror efecte au fost amplificate, diminuate sau chiar anulate de organizarea proprie, internă a oraşului – autoorganizarea – care este dominantă şi permanentă. Astfel, identitatea devine o expresie a autoorganizării, a oraşului privit la ,,trecut”. Dacă abordăm oraşul ,,prezent” sau ,,viitor”, identitatea sa se transpune în imagine – imaginea urbană. Aceasta nu este altceva decât reprezentarea mentală a

Jurnalul Economic


56

oraşului la nivel de individ/comunitate urbană.

În principiu există ,,două” realităţi:

a) realitatea obiectivă, rezultată dintr-un complex de condiţii geografice, ce acţionează independent de voinţa umană şi care se supune legilor cosmice;

b) realitatea percepută, în funcţie de diverse variabile dependente sau independente (sex, vârstă, studii, venituri, stare de sănătate etc.) şi de scara de percepţie.

Ca atare, imaginea urbană reprezintă percepţia realităţii urbane actuale, prezente – ,,prima realitate” (cea obiectivă) –, practic o reprezentare mentală a acesteia, o ,,a doua realitate” (Racine, 1994) sau un ,,al doilea oraş”, cel identificabil prin intermediul anchetelor sociale.

Se scindează mai multe direcţii. Astfel, pentru orice oraş, există o imagine colectivă, un produs mental al comunităţii umane ce-l populează şi îl reprezintă, dar şi imagini individuale ale actorilor urbani, imagini unice, reprezentări mentale ale oraşului, cartierelor, străzilor, prin prisma unor repere fizice perceptibile în mod direct, care uneori sunt personificate, mai mult sau mai puţin, prin diverse semnificaţii sociale a unor obiective, areale, prin funcţiile, istoria sau chiar numele lor (K. Lynch, 1976).

De regulă, sunt vizate câteva elemente distincte:

� Străzile. Sunt căi de acces în lungul cărora observatorul (simplul locuitor sau vizitator al

oraşului) se deplasează în mod obişnuit, ocazional sau potenţial, în scopul atingerii diverselor obiective, fie pe jos (interesantă devenind aici calitatea trotuarelor şi a pasajelor pietonale), fie cu un autovehicul (caz în care dominanta percepţiei este dată de calitatea suprafeţei carosabile).

Pentru cei mai mulţi dintre locuitori străzile sunt elementele predominante ale imaginii oraşului. Oamenii observă oraşul când

circulă şi unele elemente ale peisajului urban sunt repartizate în spaţiu şi reperate în funcţie de poziţia şi aşezarea lor de-a lungul unei străzi, bulevard etc.

Astfel, atât pentru locuitorii intervievaţi din Ploieşti, cât şi pentu cei din exteriorul acestuia, care vin în oraş, B-dul Republicii domină imaginea lor asupra municipiului, atât prin exprimarea clară în peisajul urban şi prin faptul că, punctul de plecare, ca şi destinaţia bulevardului, sunt clare şi bine cunoscute, ceea ce-i conferă o identitate mai puternică, cu accente mai percutante în percepţia cetăţenilor, cât şi prin caracteristica funcţională asociată acestuia, B-dul Republicii reprezentând o veritabilă arteră comercială a oraşului, nefiind neglijabile nici valenţele recreative concretizate prin spaţiul verde existent în Piaţa Mihai Viteazul, al cărei simbol dominant îl constituie, desigur, statuia domnitorului. De asemenea, asociate bulevardului sunt şi alte elemente ale peisajului urban, bine impregnate în memoria locuitorilor – sediul CONEL, identificat prin culoarea sa, fiind supranumit ,,Casa Roşie", Cimitirul Soldaţilor Ruşi etc. În acelaşi sens, B-dul Independenţei (ce merge spre Gara de Sud a oraşului) se constituie, pentru cei mai mulţi dintre intervievaţi, într-un areal atractiv, în special, pe considerentul particularităţii sale – prezenţa unui aliniament stradal deosebit, artera fiind cunoscută de locuitori ca ,,B-dul

Castanilor”, cu valenţe recreative, plusul său de identitate fiind dat de faptul, că, la sfârşit de săptămână, circulaţia rutieră este interzisă pe bulevard, acesta transformându-se într-un spaţiu recreativ de week-end.

� Intersecţiile (pieţele civice). Sunt puncte sau locuri ,,strategice” într-un oraş, penetrabile

de către un observator, spre şi dinspre care el se îndreaptă. Unele dintre aceste ,,noduri” reprezintă nucleele unor cartiere, în jurul cărora îşi manifestă influenţa şi care constituie simboluri pentru zona respectivă.

Bine marcate în peisaj prin squaruri şi sensuri giratorii (semnalate de Kevin Lynch

Jurnalul Economic


57

ca reale ,,rupturi” în comunicaţie, unde se schimbă sensibil ritmul sau direcţia) sunt intersecţiile situate de-a lungul bulevardelor Republicii şi Independenţei ce traversează de la N la S oraşul – P-ţa Mihai Viteazul, P-ţa Eroilor, P-ţa Victoriei, P-ţa 1 Decembrie –, la care se adugă şi alte ,,noduri” secundare de importanţă locală.

� Punctele de reper. Sunt un alt tip de elemente de referinţă ale imaginii urbane, cu o

tipologie aparte; ele sunt externe, nepenetrabile de observator.

Această categorie este constituită din elemente de referinţă ce cunosc o anumită utilitate locală, când nu pot fi ,,zărite” decât din anumite locuri sau din diverse unghiuri. Astfel sunt diversele indicatoare, vitrinele magazinelor (Omnia, Galeriile Comerciale etc.), unele instituţii (Palatul Culturii, Palatul Administrativ, Tribunalul etc.) sau lăcaşurile de cult (Catedrala Sf. Ioan), diverse elemente (,,Ceasul” din Centrul Civic, Halele Centrale) sau alte detalii ale peisajului urban care ,,umplu” imaginea locuitorilor.

Aceste detalii sunt frecvent utilizate pentru a identifica şi chiar pentru a împărţi o zonă, devenind cu atât mai ,,credibile”, cu cât un anumit traseu devine din ce în ce mai familiar.

� Cartierele. Sunt ,,celule” fundamentale ale spaţiului social urban, cu o deosebită coeziune

internă, prin prisma cărora, comunitatea urbană respectivă percepe întregul oraş. Deci, în cele mai multe cazuri, imaginea cartierului se resfrânge asupra calităţii imaginii generale a oraşului, având în vedere timpul petrecut în interiorul cartierului respectiv. Totodată, cartierul poate imprima un anumit comportament social locuitorilor săi.

Cartierul este recunoscut printr-o anumită caracteristică (textură, spaţiu, forme, detalii, simboluri, tipul şi culoarea construcţiilor, semnificaţii sociale cu o anumită încărcătură emoţională, tipul de activitate, funcţii, locuitori, grad de

întreţinere/uzură, topografie etc. – Kevin Lynch, 1967), care-i permite observatorului să-l identifice, dacă acesta este în interior (percepţie endogenă), caracteristică ce se transformă într-o referinţă de bază, dacă subiectul se află în exterior (percepţie exogenă). Ca atare, cartierele sunt zone relativ întinse ale oraşului, ce pot fi identificate mental de observator şi care au o anumită calitate internă care le este proprie. Practic, la nivel perceptiv, fiecare cartier este unic, imprimând un anumit spirit de apartenenţă locuitorilor săi, ce pot fi, uneori, identificaţi cu o puternică comunitate urbană, menţinută de o strânsă coeziune internă.

Sub aceste aspecte, oraşul Ploieşti, ca majoritatea oraşelor din România, de altfel, cunoscând sistematizarea comunistă, pare un oraş fără istorie, cu un aspect aproape haotic, cu spaţii funcţionale ce se întrepătrund, cartierele, în majoritatea lor păstrând monotonia blocurilor de tip serie, cu faţade de un cenuşiu fără personalitate, specifică cartierelor muncitoreşti, răspândite în cea mai mare parte a oraşului, în mod deosebit în zona vestică, pentru mulţi intervievaţi aceste cartiere neprezentând o diferenţiere internă precisă.

� Limitele (discontinuităţile). Sunt elemente liniare cu o identitate aparte pentru

observator, diametral opuse căilor de acces. Acestea sunt frontiere între două tipuri de zone. Astfel, menţionabilă este calea ferată din S Ploieştiului, inserată ,,brutal” în spaţiul rezidenţial al oraşului, separând periferia urbană în care se încorsetează zonele industriale (Zona Industrială Sud, Upetrom),

Locuinţă

%

StradăCartier

Oraş

Bun/ă

Rău/rea

Nu-mi dau seama

Fig. nr. 1 - Percepţia calitativă depinde de scara de observaţie

Jurnalul Economic


58

de transport (calea ferată, D.N. 1) cu cele rezidenţiale, acestea din urmă fiind indicate de intervievaţi ca areale repulsive (cartierele Mimiu, Petrolului, Râfov, Moţoi).

Aceeaşi valenţă repulsivă o capătă şi cartierul Bereasca, separat printr-o limită dublă de ,,corpul” oraşului – pârâul Dâmbu şi calea ferată din NE.

Elementele mai sus prezentate constituie ,,materia primă” ce stă la baza alcătuirii imaginii urbane. Acestea nu apar ca nişte ,,singularităţi”, ci sunt puse într-o schemă, capătă valoare şi semnificaţii prin prisma relaţiilor dintre ele. În acest sens, esenţială pentru conturarea de ansamblu a imaginii urbane o constituie scara de percepţie (,,rezoluţia geografică”). Astfel, un punct de reper nu înseamnă nimic dacă nu este mărită rezoluţia (micşorată scara de percepţie), dacă nu este pus ,,în schemă” pe o stradă, într-o intersecţie, într-un cartier, într-o zonă a oraşului, oraş reflectat într-un număr de imagini mentale individuale proporţional cu numărul locuitorilor.

Ca atare, dacă 86 % dintre intervievaţii din oraşul Ploieşti apreciază ca ,,bună” locuinţa personală, numai 74 % apreciază la un nivel similar strada pe care locuiesc, procentul scăzând până aproape de jumătatea eşantionului (57 %) în cazul celor care apreciază drept ,,bun” cartierul de rezidenţă (vezi fig. nr. 1).

În ceea ce priveşte oraşul, ponderea intervievaţilor care sunt mulţumiţi de imaginea de ansamblu a acestuia, continuă curba descendentă, atingând valoarea de 41 %.

Se observă, că aprecierea calităţii scade de la o scară mare de observaţie (locuinţa) la o scară mai mică (oraşul), explicaţia acestui fapt rezidând în cunoaşterea mult mai profundă şi acuitatea mult mai mare a percepţiei la o scară mare de observaţie. Astfel, fiecare om îşi cunoaşte mai bine propria locuinţă decât strada sau cartierul în care locuieşte, percepţia imaginii acestora, cât şi a întregului oraş scăzând în intensitate,

ponderea celor nehotărâţi (,,nu-mi dau seama”) înscriindu-se pe o curbă ascendentă, de la 7 % în cazul imaginii străzii la 21 % în cazul oraşului.

Kevin Lynch (1976) aminteşte de ,,cupluri de elemente”, în cadrul cărora detaliile se pun în

valoare reciproc, intră în rezonanţă, astfel încât se amplifică puterea unuia sau altuia dintre elemente sau pot intra în conflict şi distruge reciproc.

Pe de altă parte, imaginea urbană este un ,,barometru” al habitatului urban, reflectând disfuncţionalităţile din modul actual de organizare. Ca atare, aceasta capătă valenţe deosebite, fiind atât produsul unei realităţi teritoriale prezente, cât şi premiza ce ar putea sta la baza unor intervenţii viitoare. Populaţia oraşului se constituie, deci, ca un factor de presiune, atât prin dimensiunea sa cantitativă, cât, mai ales, prin cea calitativă, comunitatea locală respectivă fiind promovatoarea imaginii urbane (ca produs al modului actual de organizare tertorială), dar şi beneficiară al modelului prognozat.

Astfel, imaginea urbană poate deveni un ,,instrument” indispensabil în schema modelului de analiză a oraganizării spaţiului urban, în condiţiile stabilirii unei metodologii coerente şi corecte (vezi fig. nr. 2).

2. Ploieşti – analiză secvenţială a mediului urban românesc

Model ideal

Imaginea urbană

Diagnoză Prognoză

Fig. nr. 2 - Schemă teoretică privind metodologia analizei modului de organizare a spaţiului

Jurnalul Economic


59

Pentru a surprinde imaginea oraşului Ploieşti

(endogenă şi exogenă) s-a constituit un

eşantion experimental (350 de persoane),

eşantion ce marchează o secvenţă spaţio-

temporală a stării de fapt cercetate la nivelul

municipiului, obiectivul sondajului de opinie

rezidând în semnalarea unor probleme şi

zonarea acestora pentru o identificare

primară a percepţiei oraşului, atât de către

proprii locuitori, cât şi de către cei din

proximitate.

Ca atare, eşantionul s-a construit pe două

segmente principale:

• locuitorii din interiorul oraşului

(percepţia endogenă);

• locuitorii din exteriorul oraşului

(percepţia exogenă), atât din oraşele din

împrejurimi (Băicoi, Plopeni, Boldeşti-

Scăieni, Urlaţi, Mizil), cât şi din mediul rural

aflat sub influenţa directă a Ploieştiului, dar

şi a altor oraşe mai mici (comunele: Plopu,

Ceptura, Ploieştiori, Blejoi, Puchenii Mari,

Puchenii Moşneni, Filipeştii de Pădure,

Bucov, Gornet-Cricov, Gorgota, Filipeştii de

Târg, Cocorăştii Mislii, Pleaşa, Găgeni,

Vărbilău).

Neinsistând asupra metodologiei specifice de

eşantionare şi prelucrare statistică a datelor

din chestionar (vezi T. Rotariu, 1999),

amintim, totuşi, utilizarea testului de

semnificaţie hi square.

O secţiune importantă a chestionarului

vizează imaginea cartierelor, a acestor

veritabile ,,celule” ale ,,ţesutului” urban,

locuitorii fiind intervievaţi asupra aspectului

general al acestora, fiind vizate: calitatea

străzilor (aspect, salubrizare, iluminat public,

alimentare cu apă, canalizare etc.), probleme

legate de accesibilitate şi securitatea publică

în interiorul cartierelor etc. Toate aceste

,,probleme” au fost sintetizate prin

identificarea şi localizarea ,,arealelor de

atractivitate” şi ,,de repulsivitate”,

individualizate la nivelul oraşului Ploieşti

(vezi fig. nr. 3).

Fig. nr. 3 - Areale ,,atractive” (stânga) şi areale ,,repulsive” (dreapta) identificate la nivelul oraşului Ploieşti (2001)

NordA. Mureşanu

Transilvaniei

M. RoşuI. Văcărescu TraianCantacuzino

P. CurcanulVest I

Vest II9 Mai

EroilorA. Ipătescu

Rudului

Mimiu

EminescuDemocraţiei

B.Bucureşti

PetroluluiRâfov

MoţoiRosenthalLupeni

M. BravuBucov

Bereasca

Centrul Civic

Republicii

NordA. Mureşanu

Gh. DojaTransilvaniei

RepubliciiM. RoşuI. Văcărescu Traian

CantacuzinoP. CurcanulVest II

9 Mai

EroilorA. Ipătescu

Rudului EminescuDemocraţiei

B.Bucureşti

PetroluluiRâfov

MoţoiRosenthalLupeni

M. BravuBucovCentrul

Civic

Bereasca

Mimiu

Vest I

Jurnalul Economic


1. Zona Centrală

� ,,inima oraşului”, către care converg toate fluxurile urbane;

� spaţiu administrativ (sediul Primăriei şi Consiliile Local şi Judeţean);

� spaţiu cultural (Palatul Culturii care adăposteşte cea mai mare bibliotecă publică din Ploieşti – Nicolae Iorga, Teatrul Toma Caragiu, Filarmonica, Colegiile Naţionale I.L. Caragiale şi Mihai Viteazul, Muzeele Ceasului, Petrolului etc.);

� spaţiu ,,terţiar” (filialele băncilor importante, agenţiile de turism, centrele comerciale);

� spaţiu rezidenţial (majoritar locuitori la bloc, proprietari, căsătoriţi, cu studii superioare etc.)

1. Bereasca

� zona ,,veche” a oraşului, situată dincolo de pârâul Dâmbu şi calea ferată (dublă discontinuitate);

� predomină casele; � stare deficitară a serviciilor urbane

publice (calitatea străzilor, starea de curăţenie, iluminatul public etc.);

� segregare etnică accentuată; � 60% dintre intervievaţi s-ar muta,

având în vedere aspectul general al cartierului.

2. B-dul Republicii

� spaţiu verde, cu valenţe recreative (Parcul Mihai Viteazul, al cărui simbol dominant este, desigur, statuia domnitorului);

� spaţiu comercial; � domină imaginea locuitorilor prin

exprimarea clară în peisajul urban; � punctul de plecare ca şi destinaţia

bulevardului sunt clare şi bine cunoscute.

2. Mimiu

� situat dincolo de calea ferată din S, ce-l separă de ,,corpul” oraşului;

� periferie încastrată în spaţiile industriale din S oraşului;

� cartier cu aspect rural; � hazard ,,behaviorist” accentuat; � numeroase probleme legate de

infrastructura urbană (salubritate ineficientă, canalizare inexistentă pe unele străzi-Brădetului de pildă, iluminat deficitar, accesibilitate puternic diminuată etc.);

� 50% dintre intervievaţi s-ar muta, cei care nu ar face-o având drept motivaţie legăturile afective (,,acolo s-au născut”, ,,obişnuinţa” etc.).

3. B-dul Independenţei

� spaţiu verde (supranumit B-dul Castanilor; în week-end traficul auto este interzis), cu valenţe recreative.

� axa vitală a oraşului (N-S).

3. Vest I

� cartier periferic, tipic ,,muncitoresc”;

O altă secţiune a chestionarului vizează imaginea de ansamblu a oraşului Ploieşti, alcătuită din întrebări deschise şi semideschise (vezi anexa), intervievaţii fiind solicitaţi să-şi spună părerea şi să semnaleze

problemele majore ale oraşului sau să indice trăsătura cea mai potrivită/ce este reprezentativ pentru municipiu, toate acestea culminând cu întrebarea - ,,Sunteţi mulţumit

Jurnalul Economic


61

de imaginea oraşului Ploieşti ?” (vezi fig. nr. 4).

Astfel, printre priorităţile ce trebuie avute în vedere de autorităţile locale se numără: atenuarea problemelor sociale (şomajul, eradicarea ,,modelelor de cartier”, diminuarea segregării etnice etc.), îmbunătăţirea infrastructurii urbane (repararea străzilor, eficientizarea spaţiilor de parcare, fluidizarea traficului în scopul reducerii zgomotului şi a noxelor) etc.

Şi în ceea ce priveşte trăsătura cea mai potrivită ce denotă aspectul general al oraşlui, părerile sunt împărţite, reliefând de altfel complexitatea funcţională şi peisagistică a Ploieştiului (se remarcă, totuşi, dominanta socială care marchează imaginea asupra oraşului, influenţa tranziţiei economice fiind puternic resimţită), individualizându-se însă funcţia dominant industrială de prelucrare a petrolului, dar şi poluarea aferentă, o parte a intervievaţilor amintind şi tradiţia în acest domeniu, starea precară de curăţenie şi câinii de pe străzile oraşului. Deşi dimensiunea negativă domină percepţia endogenă a imaginii urbane, apar însă şi câteva aspecte pozitive, intervievaţi din Bereasca menţionând muzeele ca fiind caracteristice pentru imaginea Ploieştiului, nefiind uitată nici imaginea de ,,oraş al lui Caragiale”, unele aspecte arhitecturale deosebite sau diverse instituţii (Palatul Culturii) din zona centrală.

Paralel cu sondajul de opinie desfăşurat în perimetrul oraşului Ploieşti, au fost intervievaţi şi locuitori din oraşele şi comunele din proximitatea municipiului, toţi ajungând în reşedinţa judeţului Prahova cel puţin o dată pe lună (20 % din mediul urban şi 38 % din comunele din apropiere înscriindu-se în fluxurile navetiştilor ce converg spre Ploieşti, iar jumătate dintre cei intervievaţi anjung de mai multe ori pe lună).

Cea mai mare parte a celor intervievaţi (53% din mediul urban şi 49 % din mediul rural)

merg, în virtutea împrejurărilor, în partea centrală a Ploieştiului, o altă pondere însemnată (30 %, respectiv 26 %) îndreptându-se spre diferite zone ale municipiului (Nord, Malu Roşu, 9 Mai etc.), pe considerentul unor motive subiective.

Prima impresie pe care o lasă oraşul Ploieşti unui observator extern este deosebit de complexă, primând însă cea rezultată direct din nesatisfacerea unei nevoi obiective. Astfel, o bună parte a intervievaţilor din comunele din apropierea oraşului evidenţiază lipsa spaţiilor de parcare, având în vedere că 58 % dinre ei folosesc autoturismul personal, pentru că: ,,este mai comod”, ,,economiseşti timp şi bani”, ,,serviciile nesatisfăcătoare ale RATA”, ,,este mai rapid”, 15 % preferând ,,ocazia”, deoarece ,,nu există alte modalităţi” (Gorgota). De asemenea, nu sunt omise nici ,,aglomeraţia”, ,,zgomotul” şi ,,poluarea” specifice unui oraş mare cum este Ploieştiul, ponderi destul de reduse (2-5 %) menţionând însă, şi valenţele culturale asociate unui centru, reşedinţă de judeţ.

Răspunsurile la întrebarea - ,,Dacă aţi avea posibilitatea v-aţi muta în oraşul Ploieşti?” -

NORD

BUCOVPO TEIŞ

PICTORROSENTHAL

LUPENIDEMOCRA IEIŢ

MO OIŢ

RÂFOV

MIMIU

MĂRĂŞEŞTI

VEST II

MALURO UŞ

VEST I

CANTACUZINO

ANAIP TESCUĂ

TRAIAN

PENECURCANUL

Ş

9 MAI

PLOIESTI

VEST

ZONADESEMIINDUSTRIESIDEPOZITECRÂNG

ZONAINDUSTRIALÃVEST

ZONAINDUSTRIALÃSUD

UPETROM

ZONAINDUSTRIALÃTELEAJEN

ZONAINDUSTRIALÃNORDVEGA

TRANSILVANIEI

ANDREIMURE ANUŞ

IENĂCHIŢĂVĂCĂRESCU

EROILORRUDULUI

PETROLULUI

EMINESCU

GHEORGHE DOJA

BEREASCA

RELATIV MULŢUMIT

NU SUNT MULŢUMIT

DA, SUNT MULŢUMIT

0 0,5 1 km

B - DUL

BUCURETIŞ

MIHAI BRAVU

ZONACENTRALÃ

100

50

50

50

50

100

100

67

33

67

33

50

25

25

42

42

16

43

43

14

54

31

15

17

66

67

33

70

30 25

50

25

20

60

20

100

66

1717

53

15

32

Fig. nr. 4 - Percepţia locuitorilor asupra oraşului (%)

Jurnalul Economic


62

, scindează eşantionul în două segmente distincte, comparabile ca mărime. Astfel, numai 46 % dintre intervievaţii din oraşele prahovene surprinse în eşantion s-ar muta în municipiul Ploieşti, cea mai mare parte (70 %), datorită facilităţilor şi diversificării serviciilor. În schimb, 54 % nu s-ar muta, iar dintre aceştia 36 % considerână oraşele mici ,,mai liniştite”, ,,mai curate”, ,,mai puţin aglomerate” (Mizil, Plopeni, Boldeşti-Scăieni), o rezistenţă deosebită opunând şi ,,obişnuinţa” (Urlaţi), iar locuitorii din Băicoi refuză pur şi simplu oraşele mari.

În ceea ce priveşte mediul rural, tendinţa migratorie este mult micşorată, 63 % dintre intervievaţi nedorind să se mute în Ploieşti, cea mai mare parte (53 %) fiind puternic legaţi de spaţiul rural, atât prin sentimentul de ,,libertate” pe care îl conferă şi neacceptarea ,,stresului” urban, cât şi prin valenţele unui mediu mai puţin afectat de poluare.

Concluzii

Pe baza interpretării rezultatelor sondajului de opinie s-a formulat ideea că locuitorii din oraşele şi satele din proximitatea municipiului Ploieşti cunosc bine oraşul, fapt reliefat şi de concordanţa percepţiei imaginii acestuia în cele două cazuri (endogen şi exogen). Ca atare s-au conturat aceleaşi arii de atractivitate – Zona Centrală (funcţia complexă administrativ-culturală şi comercială atrăgând jumătate din cei intervievaţi, indiferent de mediu), B-dul Republicii şi B-dul Independenţei, în mare parte, pe aceleaşi considerente ca şi la percepţia endogenă, în timp ce arealele repulsive se conturează în mod deosebit în proximitatea Gărilor de Sud şi Nord, evidenţiindu-se însă în topul ierarhiei, tot cartierul Bereasca. Este evident faptul că arealele identificate de intervievaţi în dimensiunea negativă a percepţiei au un caracter ,,insular”, fiind cvasiizolate de

,,corpul” oraşului, puternic încorsetate în spaţiile industriale şi de transport.

Spre deosebire de percepţia endogenă, intervievaţii din exteriorul oraşului evidenţiază în mod deosebit, ca elemente reprezentative ale municipiului, diverse simboluri ce se înscriu în dimensiunea pozitivă a percepţiei – Universitea şi Colegiile Naţionale, muzeele, Palatul Culturii etc. –, printre problemele ce prejudiciază imaginea oraşului Ploieşti dominante fiind: poluarea, starea de curăţenie şi securitatea publică în oraş, traficul intens etc, în timp ce imaginea endogenă este conturată îndeosebi în jurul unor elemente ce vizează funcţia industrială tradiţională de prelucrare a petrolului (,,petrolul”, ,,aurul negru”, ,,poluarea”, ,,mirosul de benzină”, ,,rafinăriile” sunt pentru cea mai mare parte a intervievaţilor din ,,interior” caracteristica reprezentativă a oraşului), omogenitatea spaţiilor rezidenţiale, lipsite de personalitate (,,culoarea <<sinistră>> a blocurilor”) sau a fenomenelor sociale, care de cele mai multe ori, distorsionează percepţia de ansamblu asupra oraşului.

Bibliografie:

Armaş I., Damian R. (2001), Cartarea şi cartografierea elementelor de mediu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.

Dematteis G. (1994), Urban Identity, City Image and Urban Marketing, Institut fűr Geographische Wissenschaften, Berlin.

Ianoş I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Ed. Tehnică, Bucureşti.

Lynch K. (1976), Image de la cité, Paris.

Rotariu, Traian şi colab. (1999), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Ed. Polirom, Iaşi.

Jurnalul Economic


63

Euroregiunile – un pas necesar spre integrarea europeană

Prof. univ. dr. Silviu Neguţ


Încă de la început trebuie să fac o precizare: deşi aparent, toată lumea are aceeaşi percepţie în privinţa euroregiunilor, în fapt există şi unele nuanţe, chiar diferenţe aş putea spune. De pildă, unii cercetători apreciază că regiunile transfrontaliere sunt la fel oriunde în lume, că diferă doar spaţiul geografic şi nu esenţa lor şi, prin urmare, termenul de euroregiuni nu este necesar. Personal - şi am făcut publică această poziţie atât verbal, cu ocazia unor conferinţe, simpozioane etc., cât şi în scris – consider că euroregiunile constituie un tip aparte de regiuni transfrontaliere, şi aceasta nu graţie marelui număr caracteristic continentului nostru, cum susţin anumiţi cercetători, ci datorită însăşi esenţei constituirii lor: au luat şi iau naştere prin voinţa colectivă a administraţiilor locale şi naţionale din două sau mai multe ţări vecine, funcţionează graţie unor statute adoptate prin consens şi sunt coordonate de organisme abilitate în acest sens. Spre exemplu, în afara Europei, regiunile transfrontaliere au luat naştere, e adevărat, tot ca urmare a unor imperative de cooperare transfrontalieră, cel mai adesea cooperare economică (sau nu neapărat cooperare, ci pur şi simplu necesitatea schimburilor comerciale – determinate de complementaritate), dar de cele mai multe ori fără un cadru legal şi chiar fără acordul oficial (pentru că acordul tacit exista!) al statelor ale căror părţi sunt implicate.

Un caz tipic, edificator în acest ultim sens, este cel al regiunii transfrontaliere americane

Rio Grande, care funcţionează de decenii fără a fi oficilizată: în esenţă, zilnic, numeroşi mexicani, aşa-numiţii maquiladores (potrivit anumitor surse în jur de un milion) trec graniţa în S.U.A. unde lucrează, primind însă salarii mai mici decât americanii, iar la rândul lor aceştia din urmă trec graniţa în sens invers pentru a face cumpărături în Mexic, unde preţurile sunt mai reduse.

„Euroregiunile reprezintă – aşa cum sublinia în urmă cu câţiva ani, un membru al Delegaţiei Comisiei Europene (dr. Sabathil), cu ocazia întâlnirii de la Praga din 1998 pe tema formulelor de cooperare regională în Europa Centrală şi de Sud-Est – forma cea mai tradiţională şi mai eficace pentru cooperarea din regiunile de frontieră şi reprezintă un instrument un instrument relativ flexibil al colaborării în aceste zone de graniţă.”

In afara faptului că pun în mişcare energii umane şi resurse materiale care, altfel nu ar fi fost valorificate la adevărata lor valoare, euroregiunile sunt importante, potrivit multor analişti între care îmi permit să mă număr şi eu, prin prisma devenirii europene. Incercăm, în continuare, să schiţăm câteva elemente care vin în sprijinul unei atari aserţiuni:

a) In primul rând, şi acesta este un lucru cu adevărat esenţial, euroregiunile contribuie la reducerea încordării şi la menţinerea stabilităţii în zonă. In ceea ce priveşte reducerea încordării aş menţiona

Jurnalul Economic


64

euroregiunile mai noi (înfiinţate după 1990) din spaţiul Oder-Neisse care, privite iniţial cu ostilitate, sunt astăzi un model de organizare şi eficacitate. Legat de ostilitatea iniţială, aş aminti că aceasta a fost întreţinută din plin de mass-media din Polonia şi Cehia, care a vehiculat trecutul dominator al Germaniei, susţinând că are loc o noua modalitate de „regermanizare” a teritoriilor de la est de Oder, de data aceasta pe cale economică; ulterior tot mass-media va fi cea care va sublinia realizările.

b) Euroregiunile contribuie la surmontarea moştenirii istorice negative. Să nu uităm, de pildă, că spre deosebire de regiunile transfrontaliere din Europa de Vest, noile regiuni transfrontaliere din Europa Centrală şi de Est prezintă unele caracteristici destul de diferite, şi aceasta întrucât, în virtutea vicisitudinilor istoriei, frontierele s-au aflat adeseori în mişcare, fie spre est, fie spre vest, marcând profund structurile demografice, sociale, economice. Urmare acestor translatări frontaliere, fiecare ţară din această parte a Europei are minorităţi pe teritoriul statelor vecine, care nu întotdeauna acţionează congruent cu statul naţional majoritar.

c) Euroregiunile duc la surmontarea dificultăţilor economice, chiar a incertitudinilor economice am putea spune, contribuind la atenuarea dezechilibrelor economice regionale. De altfel, proiectele iniţiate sunt mai ales din domeniul economic şi vizează tocmai reducerea sau chiar ştergerea decalajelor amintite.

d) Integrarea europeană trece, în mod evident, prin cooperarea regională şi, în consecinţă, regiunile tranfrontaliere contribuie la pregătirea ţărilor care vor să-şi lege destinul de viitorul Europei, respectiv de Uniunea Europeană. Ne întrebăm, în acest sens, retoric, oare ce reprezentau în urmă cu câteva decenii, micile părţi, zone, ce aveau să devină componente ale euroregiunilor de pe Rhinul Superior şi ce sunt astăzi. Şi aş aminti doar Regio Basilensis, regiune transfrontalieră de la a cărei înfiinţare se

împlinesc, în 2003, 40 de ani şi care constituie un fel de model european în domeniu.

Rezolvarea în plan local/regional a aspectelor menţionate – reducerea încordării, menţinerea stabilităţii, precum şi buna funcţionare a cooperării economice şi de altă natură – reprezintă, desigur, condiţii sine qua non ale reuşitei euroregiunilor. Să nu uităm că, de pildă, în ceea ce priveşte primul aspect (încordarea), chiar şi unele regiuni tranfrontaliere vest-europene, între care Strasbourg-Karlsruhe, s-au constituit în zone în care, în mod tradiţional, au existat tensiuni, cu motivaţie istorică în principal. Şi iată că s-a reuşit depăşirea cu succes a acestui prag cu tentă naţionalistă. In fond, colaborarea transfrontalieră „şi-a propus să ajute echilibrarea diferenţelor de dezvoltare apărute în ţinuturile de frontieră, să depăşească, pas cu pas, situaţia precară a acestor zone şi să îmbunătăţească condiţiile de viaţă ale oamenilor care trăiesc pe aceste teritorii” (M.S. Sucha, 1998). Sau, cum se afirmă în Declaraţia de constituire a Euroregiunii Elba (Elbe în germană, Labe în cehă), „prin aceasta se doreşte cuprinderea tuturor domeniilor: cultural, social, economic şi de infrastructură ale vieţii cotidiene”. Şi tot privitor la aceasta euroregiune (a Elbei), dar cu valabilitate generală, pentru toate euroregiunile, este următoarea aserţiune programatică: „puţine obiective grandioase, dar numeroase măsuri individuale ce totalizează un întreg foarte util”. Aşadar să se acţioneze nu pentru realizarea unui proiect deosebit, dar foarte costisitor, care ar antrena un mare efort financiar într-o singură direcţie, ci punerea în mişcare a cât mai multor elemente ale activităţii economico-sociale, şi în primul rând a infrastructurii, care facilitează legăturile absolut necesare unei bune cooperări. De pildă, în aceeaşi euroregiune amintită (cea a Elbei), s-a pornit de la îmbunătăţirea infrastructurii transporturilor, acţionându-se, printre altele, pentru descongestionarea unui drum european foarte solicitat (E 55) prin oferte alternative privind transportul de mare

Jurnalul Economic


65

capacitate, reintroducerea legăturilor cu bacul între Schöna/Reinhardtsdorf (Germania) şi Hrensko (Cehia), sincronizarea orarelor transportului public, german şi ceh, la început pentru cel de mică distanţă etc.

Cooperarea în cadrul euroregiunilor înseamnă, printre altele, şi găsirea unui limbaj comun, exprimat în programe coerente economice, turistice, culturale, artistice etc. A se vedea, în acest sens, succesul obţinut de Euroregiunea Bayerische Wald (Pădurea bavareză)/Šumava, de asemenea germno-cehă, care a pus accentul pe revalorizarea atuurilor regiunii: peisajul extrem de frumos, care include şi cel mai mare ţinut compact împădurit din Europa Centrală, activităţile tradiţionale (între care prelucrarea sticlei) etc. Drept urmare, măsurile adoptate au vizat, între altele, realizarea de şosele comune pentru uzul bicicliştilor şi poteci pentru drumeţie, transformarea vechilor şuri de fân în „hoteluri de fân” (pentru turişti, în primul rând biciclişti), lansarea proiectului „Sticla fără graniţe”, respectiv sprijinirea reînvierii acestei vechi tradiţii artizanale, realizarea unui ghid bilingv al istoriei artei sticlăriei în zonă, precum şi proiectul „Acoperişul verde al Europei” cu măsuri privind prezervarea naturii, dar şi pentru valorificarea turistică prin promovarea ofertei în comun (inclusiv acelaşi pavilion) la manifestările internaţionale specifice (târguri).

Am insistat pe aceste aspecte întrucât, personal, consider că găsirea limbajului comun este un element esenţial al colaborării şi cooperări internaţionale în ansamblu, şi în cadrul euroregiunilor în particular. De altfel, acolo unde acest limbaj lipseşte, rezultatele se văd. Aş fi bucuros să fiu contrazis, prin date concrete, de alţi participanţi la această conferinţă, dar la nivelul percepţiei mele, euroregiunile din partea de est a ţării noastre se află în dificultate, tocmai datorită absenţei limbajului comun (nu şi de a limbii comune!).

In fond, principalul obiectiv al euroregiunilor îl constituie încurajarea încrederii şi colaborării locuitorilor din zonele de

frontieră. Ceea ce nu este deloc uşor de realizat, având în vedere faptul că, în cele mai multe cazuri, lipseşte infrastructura comună pentru colaborare, la care se adaugă, de la caz la caz, nenumăratele piedici legislative, juridice, disparităţile între sistemele financiare şi nu în ultimul rând, cele psihologice, mentalităţile fiind, după cum se ştie, foarte greu de modificat. Aş aminti în acest sens că, în ţara noastră, datorită lipsei multă vreme a informaţiei necesare şi a cvasiabsenţei temei din mass-media, euroregiunile au fost percepute de unii concetăţeni – şi unii încă o mai fac! – la nivelul „ne iau ungurii Transilvania!”. Nu este mai puţin adevărat că, la crearea unei asemenea reacţii, a contribuit din plin, pe lângă necunoaştere, şi modul, neinspirat să zic, de constituire şi prezentare a unor asemenea regiuni transfrontaliere (mă refer la Euroregiunea Carpatică). Sau, în cazul celor mai puţin tineri, anunţarea tentativei modelului sovietic Valev din anii ’60, care încerca, practic, nu stimularea dezvoltării economice şi cooperării, cum susţinea, ci includerea, treptată şi voalată, în Uniunea Sovietică, a altor teritorii, în baza principiului proximităţii geografice şi, respectiv, a celui al diviziunii muncii (specializării economice în speţă).

Revenind la tema în discuţie, euroregiunile – pas necesar spre integrarea europeană, aş aminti că unele forme de cooperare regională din Europa îşi au originea în cooperarea tranfrontalieră. De pildă, Iniţiativa Central Europeană îşi are rădăcinile într-un experiment de cooperare tranfrontalieră, desfăşurat în condiţiile Războiului Rece, experiment ce a implicat la început (în 1978) nordul Italiei, Austria, Bavaria şi judeţele de nord ale Ungariei, aşadar o cooperare la nivel subnaţional. Nu-i mai puţin adevărat că n-a dat roade şi, ca urmare, la iniţiativa Italiei s-a trecut la cooperarea la nivel naţional (în 1989) în cadrul aşa-numitei Quadrilaterale, care reunea o ţară membră AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb), Austria, o ţară membră a NATO şi a C.E.E. (astăzi UE), Italia, o ţară neutră, Iugoslavia, şi o ţară

Jurnalul Economic


66

membră a Tratatului de la Varşovia, Ungaria. Apoi, în contextul evenimentelor din Europa Centrală şi de Est, s-au adăugat Cehoslovacia (1990) şi Polonia (1991). „Declanşarea crizei iugoslave – remarcă un analist în domeniu – a însemnat, în acelaşi timp, o lovitură şi un nou început pentru această grupare. Schimbându-şi denumirea (în decembrie 1991) în Iniţiativa Central Europeană (Central European Initiative), a suplinit eliminarea din sânul său a fostei Federaţii Iugoslave prin state desprinse din aceasta, extinzându-se totodată în două rânduri (iunie şi noiembrie) pe parcursul anului 1996, către noi state din Europa Răsăriteană şi de Sud-Est” (A. Pop, 1998).

In concluzie, pe baza a ceea ce am încercat să argumentez în cele prezentate, afirm şi eu – şi am credinţa că nu greşesc – că această cooperare multilaterală la nivel local, transfrontalier, reprezintă în egală măsură, şi o cale de integrare europeană, un pas firesc şi necesar pentru aderarea la Uniunea Europeană. Şi acest lucru este extrem de important întrucât Uniune Europeană constituie viitorul Europei. Iar cine nu intră în Uniunea Europeană, evident nu are viitor.

Bibliografie:

1. Crozet, Michel, La cohésion européenne et la politique régional, workshop-ul „Agricultural Politics in European Union, 15-18 aprilie 1997;

2. Deică, Petre; Alexandrescu, Valeria, Euroregiunea carpatică şi himera hungaristă, cotidianul „Timpul”, nr.63, 1994;

3. Foucher, Michel, Fragments d’Europe. Atlas de l’Europe medianne et oerientale, Fayard, 1993 (îndeosebi capitolul „Europe des regions et desequilibres internes’, pag.308-311);

4. Neguţ, Silviu, Euroregiunile – un punct de vedere, în „The Roumanian Economic Journal”, no.2, July 1998;

5. Neguţ, Silviu, Les Euroregions, în „Revue Roumaine de Geographie”, 1999;

6. Pop, Adrian, Formule de cooperare regională în Europa Centrală şi de Sud-Est, în cotidianul „Curentul”, 3 dec., 1998;

7. Sucha, Marian, Euroregiunile sau cum promovează frontiereledezvoltarea în comun, în cotidianul „Curentul”, 3 dec., 1998;

8. Vasile, Alina, Cooperare peste graniţe, în cotidianul „Curentul”, 3 dec., 1998.

Jurnalul Economic


67

Aspecte actuale ale cercetării în domeniul istoriei

Prof. univ. dr. Corneliu Olaru


In all domains, there is a continuous tendency to renew communication. Alongside with this phenomenon, especially in public and didactic communication, there is a great degree of conservatism. Romania historiography is rather tributary to the latter tendency, from which the Romanian society can hardly benefit.

A theoretical approach starts from the purpose of history, as a science, to explain the present, attempt which means the permanent reconstruction of historiography. The ideological traps are identified which distort the historiographic discourse according to political interests.

Recent research produced a real upside-down turn of the “traditional” image in connection with very many problems of history. Out of these, the author has selected: the origin of the human species, the historical division into periods, the cradle of old Europe, the Latin origin of the Romanians, the great wars of the 20-th century.

Substantial re-evaluations offered by historical research bring the need for the effort of decoding the scientific text in school text books, so that the beneficiary should have access to that package of ideas with which they could identify themselves, in a world whose dynamism hardly imposes the memorization of historical dates, but rather the understanding of the direction in which society evolves.

Key words: theory, history, ideology, historical research

În toate domeniile există o tendinţă permanentă de înnoire a comunicării, care valorifică cercetări reorientate adesea prin reconsiderarea unor ipoteze, iar uneori chiar a întregului ansamblu teoretic. Fizica cuantică - unul dintre iluştrii săi reprezentanţi aprecia istoria ca fiind un exemplu de exactitate în raport cu aceasta - pe parcursul secolului al XX-lea şi-a schimbat în câteva rânduri ansamblul teoretic. Pe această permanentă deschidere a gândirii umane s-a ajuns de la telegrafia electromagnetică la Internet şi de la baloane la aselenizare. De

asemenea există şi servilismul faţă de antecesori, iar lenevia intelectuală şi talmudismul făcând întotdeauna casă bună.

Între cele două tendinţe, ambele la fel de omeneşti, istoriografia românească este mai degrabă tributară celei de a doua, iar abordarea discursului istoric a devenit un soi de biblie. În stufoasele noastre cărţi şcolare, pline de te-miri-ce-uri, pătrund cu mare dificultate, dacă nu chiar de fel, cele mai recente sintetizări ale cercetării istorice actuale, fiind însă pline de meschină

Jurnalul Economic


68

factologie, de mirările şi reţinerile autorilor, de frazeologie patriotardă la temele de istorie naţională şi de ascunse ranchiune la temele de istorie universală. Sigur, orice generalizare suferă, însă cantonarea obstinată în canoanele amestecate ale abordării semănătoriste îmbinate cu propaganda comunistă aduce un imens deserviciu societăţii româneşti.

1). O minimă abordare teoretică

Istoria este devenirea diversităţii umane, dinamica înlănţuirii într-un anumit loc şi moment, respectiv succesiunea în timp a actelor sociale, fiind studiată de istoriografie.1) Istoria este o sumă a comportamentului uman, unde totul se leagă de tot, abordarea istoriografică fiind în mod necesar holografică.

Menirea socială a ştiinţei istorice este de a explica prezentul, certificând prin actele trecute identitatea societăţilor. Datorită abordării "politice" - în sensul indicat de

1) Obiectul şi metodologia domeniului cercetării istoriei sunt mai pe larg analizate în capitolele introductive ale manualelor de istoria economiei şi istorie europeană (v. Olaru, Corneliu, Istoria economiei. Ediţie revăzută, Ed. Newa, Bucureşti, 2001, p.9-24, Olaru, Corneliu, Istorie europeană şi a Uniunii Europene, Ed. Newa, Bucureşti, 2002, p.5-14).

Pentru acurateţea înţelegerii precizez câteva lucruri. Scena istoriei este tridimensională (societatea umană, timpul şi spaţiul), fiecare dimensiune fiind complex dedublată (având o existenţă obiectivă/reală şi o percepţie/imagine socială). Ceea ce a avut loc în societate într-un anume loc şi timp reprezintă actele istorice, ale căror urme existente în izvoarele (sursele) istorice permit cercetării istorice (istoriografiei) abstragerea faptelor istorice. Actele istoriei sunt dezordonate şi ilogice, ca atare istoria nu suportă experimentul şi nu permite demonstraţia. Istoriografia este produsul reflectării mentale a unor informaţii asupra trecutului societăţii, ordonând răspunsurile la întrebările "Ce? Cine? Unde? Când? Cum?" potrivit cu profesionalismul şi conştiinţa investigatorului. Adevărul istoric este tendinţa de a avea răspunsuri cât mai complete la amintitele întrebări, fără a desconsidera eventualitatea ca, în anumite situaţii, el să nu poată fi nici măcar întrezărit.

valenţele primordiale ale conceptului care îndrumă către ceea ce aparţine "polisului", societăţii aşadar – dacă istoria este în permanentă reconstrucţie, istoriografia este în continuă reconstituire. Întrucât prin cunoaşterea trecutului societatea umană îşi întregeşte imaginea asupra propriei existenţe, percepând măsura în care evoluţia anterioară îi determină prezentul, efortul de reflectare asupra traiectului evoluţiei până la propriul palier temporal este în permanenţă reluat.

La nivel individual, cunoaşterea istoriei are capacitatea de a permite acceptarea diversităţii, de a preîntâmpina pervertirea gândirii şi ruptura de realitate. Necunoaşterea istoriei duce la rezultate diametral opuse. Aşadar, în funcţie de posibilităţi şi preferinţe, fiecare individ este în măsură să utilizeze, sau nu, datele oferite prin discursul istoriografic spre a se identifica în cadrul social. Iar pentru individ în propagarea discursului istoric (expresia comună a rezultatelor cercetării istorice) rolul şcolii este adesea determinant. De aici şi importanţa acordată în societatea modernă existenţei materiei şcolare respective – cu rostul de a fixa la nivelul conştiinţei comune pachetul minim de idei considerat necesar societăţii pentru a-i asigura identitatea, deci coeziunea, iar individului datele generale propriei identificări sociale.

Dacă, pe de o parte, în timp, (a) istoriografia şi-a perfecţionat permanent instrumentarul, pe de altă parte (b) conştiinţa cercetătorului domeniului istoriei a avut de evitat diversele şi surprinzătoarele capcane ale ideologiei. Acestea sunt de altfel întinse, desigur nu în egală măsură, oricui intră în contact cu discursul istoriografic, atât cercetătorului avizat cât şi beneficiarului profan.

Legat de primul aspect, în ultimele decenii este de semnalat lărgirea paletei izvoarelor istorice, analiza interdisciplinară oferind posibilitatea extragerii unor cantităţi sporite de informaţii istorice. Acest context permite istoriografiei să producă noi fapte istorice şi noi revelaţii chiar şi asupra unor fapte considerate clarificate, butada potrivit căreia

Jurnalul Economic


69

“cel mai greu lucru de prevăzut este trecutul” având astfel o bază obiectivă.

În legătură cu amintitele capcane ideologice, este de menţionat faptul că scrierea istoriei şi discursul istoriografic - fenomenul căpătând în lumea modernă şi contemporană o deosebită amploare – are capacitatea de a potenţa acţiunea politică. Mai ales discursul istoriografic a fost utilizat, prin distorsionarea mesajului informaţional al istoriei şi amplu repetat propagandistic, pentru a corespunde unor interese partizane.

Există trei ideologii majore ale ultimelor două secole care şi-au pus amprenta asupra mersului societăţii: liberalismul, naţionalismul şi socialismul.2) Ordinea propusă nu este una de valorizare, iar în diferite societăţi şi în diferite momente le găsim nu în stare pură, ci amestecate în diferite proporţii, pentru a asigura aspiranţilor la putere sau beneficiarilor acesteia legitimitatea care, în ultimă instanţă, este căutată în însăşi evoluţia istoriei. Cu alte cuvinte, pentru a-şi afirma legitimitatea acţiunii politice, propagandiştii ideologiilor respective se adresează populaţiei cu un discurs în care este adusă ca argument însăşi “Istoria”. Argumentaţia “istorică” a ideologiilor îşi propune, aparent, răspunsul la întrebarea “De ce?”, care fiind deja dat, este un “Pentru că”, la care utilizează din rezultatele cercetării istorice numai “exemplele grăitoare”.

Datorită participării la permanenta reconstrucţie socială a unor existenţe umane unice într-un timp ireversibil mersul istoriei nu se supune unui singur traiect, unor legităţi ce presupun regularitatea, repetabilitatea, reproductibilitatea şi constanţa fenomenelor. În istorie lucrurile sunt clare, nu există nimic de demonstrat decât dacă ideologia îşi propune să susţină că realitatea prezentă este 2) O pertinentă şi nuanţată evaluare a acţiunii şi consecinţelor naţionalismului şi socialismului asupra mersului istoriei – şi a mistificării istoriografiei - în spaţiul românesc la: Fruntaşu, Iulian, Istoria etnopolitică a Basarabiei. 1812-2002, Ed.Cartier, Bucureşti, Chişinău, 2002.

“inevitabil” produsul unui traseu prestabilit. Interpretarea realităţii trecute prin scheme preconcepute induce “prezenteismul”, viciind evaluarea trecutului prin impunerea unei norme anistorice.

Prefăcându-se a nu şti (“ignoranţa nu este niciodată inocentă”) că istoriografia operează cu fapte istorice şi nu cu acte istorice, pentru a-şi asigura coerenţa afirmaţiilor, cei care impun teorii şi ipoteze în câmpul explicaţiei istorice ajung să respingă faptele, prin omitere sau distorsiune. Răspunsul la întrebarea "De ce?" transcende cauzalitatea, presupunând o logică a mersului istoriei, iar generalizarea faptelor empirice este un răspuns anticipat la o întrebare imposibil de clarificat. Iar răspunsul la întrebare fiind presupus, analiza “istorică” devine servitoarea ideologiei, iar scrierea istorică este mistificată. Restul este treaba propagandei.

Din considerente diferite, mistificarea însoţeşte permanent istoriografia. În ultimele decenii însă, mistificarea amplă şi minuţioasă a scrierii istoriei practicată în sistemul comunist a ajuns să inoculeze la nivel social neîncrederea în cercetarea istorică şi în adevărul istoric. Dificultatea analizei comunismului constă în faptul că tot ce poate reprezenta document istoric este exprimat în termenii metarealităţii oficiale, “istoria” fiind deopotrivă falsificată încă înainte de a avea loc şi “rescrisă” după ce s-a consumat. Situaţia este îndeosebi agravată de faptul că pentru a fi utilizată istoriografic orice informaţie oficială provenită din sistem comportă o operaţie de decantare a realităţii de propagandă. Cele două aspecte coexistând, societatea ajunge să trăiască o dublă realitate, una oficială în care ideologia impune minciuna programată (metarealitate), alta intimă (cotidiană), în care, cu mai mult sau mai puţin succes, individul caută să se păstreze în limitele bunului simţ. Istoria comunismului ridică în mod deosebit probleme de înţelegere pentru cei care se limitează la “o singură carte” sau la aceea pe care o au la îndemână.

Jurnalul Economic


70

Este un lucru ştiut că, în domeniul istoriei ca şi în alte domenii ale cercetării socialului – şi nu numai - cunoaşterea este influenţată de natura extrem de complexă a fenomenelor analizate, ca şi de împrejurările extrem de complicate în care se realizează investigarea ştiinţifică. Oricât de teoretician s-ar voi şi orice teorie ar emite, cercetătorul în câmpul ştiinţelor sociale nu are cum să fie neutru. Istoria este o forţă asupra gândirii politice, asupra conştiinţei sociale prin influenţa ideologică pe care o potenţează din câmpul ştiinţific. În aceste condiţii, ştiinţifică poate fi estompată, ajungându-se, prin teorii, la însăşi negarea realităţii, la contrazicerea adevărului ştiinţific, chiar dacă, personal, cercetătorul de ştiinţă nu realizează această situaţie, chiar dacă, în calitatea sa de subiect finit acţionând într-un proces infinit, personal este convins de adevărul spuselor proprii.

Cel care aspiră să înţeleagă istoria, istoriografia şi discursul istoriografic are:

a) de evitat subordonarea explicaţiei devenirii sociale unei singure idei;

b) de înţeles faptul că nimeni nu este deţinător al adevărului absolut;

c) de clarificat faptul că o prostie nu este mai adevărată prin nenumărate repetări.

2). Invitaţie la reflecţie

În ultimii ani există numeroase semnale că în analiza palierelor mai vechi sau mai noi ale istoriei se produc reevaluări de substanţă. Aceasta este desigur treaba cercetătorilor, însă ceea ce se impune pentru propagatorii discursului istoriografic – primii implicaţi fiind autorii de manuale şi profesorii – este de a face necesarul efort de decodificare a textului ştiinţific pentru a pune la îndemâna beneficiarului – elev sau student – acel pachet de idei cu care să se identifice într-o lume al cărei dinamism impune nu atât memorarea de date istorice cât înţelegerea unui sens generos al devenirii societăţii, în pofida contradicţiilor, a conflictelor, a clivajelor şi - de ce nu? – a posibilelor resuscitări făţişe sau mascate a unor

manifestări considerate revolute. Istoria nu se repetă, dar necunoaşterea trecutului face posibilă reluarea greşelilor acestuia. Pe un plan superior, desigur.

Fiecare dintre subiectele supuse atenţiei are în spate munţi de cărţi, mai vechi şi mai noi. Chiar dacă unii dintre cei vor citi acest text au un alt punct de vedere – nici nu este bine ca toată lumea să aibă aceiaşi părere, altfel nu ar mai exista progres - problematica este reală, iar actul reflecţiei se impune.

2.1. Originea speciei umane

Toată lumea are în memorie o schemă din manualele de biologie, în care un desen de maimuţă se tot ridică în picioare şi, prin ajustări succesive, ajunge Homo sapiens sapiens de astăzi. Charles Darwin ne-a învăţat cum, din aproape în aproape, prin evoluţie, o specie de maimuţă s-a transformat în Om. Pe parcursul a milioane de ani, desigur. Natura nu face salturi.

Că după “secolul luminilor”, al contestării ateiste şi al mecanicii, din cercetarea (extrem de) puţinelor resturi de oase maimuţoide sau humanoide s-a ajuns la această soluţie a explicării originii speciei umane, nu are de ce să ne mire. În ultima vreme însă, teoria aceasta este serios pusă la îndoială, de data aceasta nu cu argumentele Bibliei – care sunt adevăruri revelate nu adevăruri experimentate. Iar la baza acestei contestări stau rezultatele geneticii, acea ştiinţă care, în ultimii ani, a ajuns să cloneze oiţe şi să propună, dacă nu cumva a şi făcut deja, tot felul de lucruri biologic înspăimântătoare. Dar care a ajuns să facă pentru că ştie.

Nu voi reproduce argumentaţia (în care

termeni precum “studiu mitocondrial”, “medicină forensică”, “X-lineage” pot încurca pe necunoscători, între care mă număr) care poate fi găsită şi în limba română.3) Reţinem 3) Săvescu, Napoleon, Originea rasei umane: cei zece Adami şi cele optsprezece Eve, în: www.dacia.org El însuşi medic, citează pe înţelesul tuturor pe Nicholas Wade, "Science Time", New York Time, din 2 mai

Jurnalul Economic


71

că participanţii la găsirea unei alte soluţii a originii speciei umane au pornit de la

căutarea răspunsului la întrebarea “când şi de

unde a fost populată America?” şi au ajuns la concluzia exprimată de biologul Edward O. Wilson, care într-un interviu acordat în The Wall Street Journal, vorbind despre istoria originii rasei umane, afirmă că "trebuie sa rescriem epopeea originii rasei umane", la care adăuga : "Homo Sapiens a avut şi are o istorie dată naibii! şi când spun asta, mă refer la acea istorie îndepărtată, la istoria evoluţiei, la istoria lui genetică, la care trebuie să adăugam şi istoria culturală şi religioasă a ultimilor 10.000 de ani".

Căutând răspunsul la întrebarea “când şi de unde a fost populată America” geneticienii au urmărit până la origine traseul cromozomial al speciei umane, fiind în măsură să determine, prin analiza legăturilor dintre indivizi, mărimea unei populaţii antice şi ramurile ei în cazul răspândirii acesteia în diferite grupuri. Cercetarea acestora a ajuns la concluzia că prima populaţie umană a apărut în sud-estul Africii, în urmă cu 144.000 de ani, iar populaţia de bază ("The ancestral human population") a fost de circa 2.000 de indivizi. Când primii oameni "moderni" au început sa părăsească Africa, acum 50.000 de ani, au făcut-o probabil în grupuri mici, de câteva sute, aventurându-se ca vânători în căutarea hranei. Europenii moderni au sosit în Europa în urmă cu 39.000-51.000 de ani, (corespunzând cu datele arheologice care apreciază vechimea europenilor postneanderthalieni la 35.000 de ani în urmă), venind în contact cu populaţia de Neanderthal, care i-a precedat. Vechimea

2000, Norman Davies, "The Isles" - Oxford University Press, dr. Douglas C. Wallace şi colaboratorii acestuia de la Emory University School of Medicine din Atlanta, Georgia, SUA, în "The American Journal of Human Genetics”, dr. Peter A. Underhill şi dr. Peter J. Oefner de la Stanford University, CT, SUA, dr. Luca Cavalli-Sforza, "Genes, people and language", dr.Joseph Greenberg, lingvist la Stanford University, Edward O. Wilson (interviu în The Wall Street Journal).

populaţiei de bază americane este apreciată 15.000-30.000 de ani, avînd două căi de a ajunge în America: una trans-siberiană şi alta trans-Atlantică. Importantă pentru propria noastră istorie este constatarea, subsidiară dar ciudată pentru cercetătorii americani, că în America de nord a parvenit în urmă cu 20.000 de ani un genom feminin provenit din nordul spaţiului Carpato-Dunărean, a cărui singură rută posibilă este direct calea transatlantică.

Geneticienii sunt circumspecţi în a face vreo corelaţie între ramurile mitocondriale ADN şi limbile principale vorbite în lume şi consideră că sosirea primelor grupuri umane în America a fost mult mai complexă decât o simplă migrare de populaţie.

Tocmai pentru că şi-au propus un obiectiv clar, cei care au studiat corelaţia dintre comportamentul uman şi evoluţia climei – pentru istoricii români clima este veşnic aceiaşi şi unică pe întreaga planetă – au ajuns la concluzii asemănătoare.4)

2.2. Despre “periodizări” sau de la Stalin citire…

În mod curent, istoriografia împarte evoluţia istorică a omenirii în preistorie (considerată în general ca perioada până la apariţia scrierii), antichitate (până la marile mişcări de populaţie din a doua parte a mileniului 1 e.n.), evul mediu (până la Marile Descoperiri Geografice, Renaştere şi Reformă), perioada modernă (până la primul/al doilea război mondial) şi perioada contemporană.

Alvin Toffler explică ritmicităţile istoriei ţinând seama concomitent de diversitatea spaţiului, de momentele de trecere de la o epocă la alta şi de diversitatea civilizaţiilor, pornind de resursele de bază gestionate de societate, constatând marile salturi locale în

4) Deosebit de instructivă în acest sens este cercetarea efectuată de Nicoleta Ionac de la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti (v. Ionac, Nicoleta, Clima şi comportamentul uman, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Jurnalul Economic


72

sporirea capacităţii umane de satisfacere a trebuinţelor fundamentale şi efectele de propagare la scară planetară.

Potrivit acestei percepţii a evoluţiei istoriei umanităţii, un prim salt îl reprezintă revoluţia neolitică: în diferite puncte ale planetei, independent unele de altele şi într-o relativă concomitenţă, omenirea îşi deschide, prin inventarea agriculturii, posibilitatea de a-şi asigura constant rezervele de hrană. Acestui prim val îi succede, la scara istoriei, revoluţia industrială, în urma căreia umanitatea îşi multiplică, la o scară anterior nebănuită, posibilităţile energetice, prin utilizarea combustibililor fosili. Al treilea val, contemporan, bazat pe cibernetică şi tehnica de calcul, multiplică exponenţial capacitatea umană de utilizare a informaţiei, concomitent cu utilizarea a noi surse de energie şi depăşirea spaţiului planetar.

Nu cunosc modul cum sunt alcătuite manualele din alte ţări, însă presupun că manualele româneşti au rămas singurele care mai utilizează teoria stalinistă a “magistralei” istoriei şi a “modurilor de producţie”, o manieră de abordare a ritmurilor istoriei ce presupune finalismul, extrapolează aspecte locale şi procedează reducţionist asupra determinismelor. Impusă istoriografiei comuniste de către Stalin, larg propagată prin repetare propagandistică, amintita “periodizare” consideră activitatea economică şi organizarea socială ca omogenă pe o "magistrală" a istoriei ce străbate "comunismul primitiv", "sclavagismul", "feudalismul", "capitalismul" şi "comunismul" (a cărui primă etapă este "socialismul"). Unii au adăugat între "comunismul primitiv" şi "sclavagism" un mod de producţie “tributar (asiatic)".

2.3. Vatra vechii Europe

Analize mai vechi (Nicolae Densuşianu cercetează protoistoria românilor coroborând textele antice şi tradiţia folclorică, Vasile Pârvan aduce probe arheologice şi interpretări ulterior confirmate), cercetări mai

noi (deosebit de semnificative prin implicaţii fiind cele privitoare la limba daco-getă – Cicerone Poghirc, Hariton Vraciu, C.B.Stefanoski, Aurel Berinde, Simion Lugojan, Gabriel Gheorghe ş.a. – şi la scrierea dacică - Viorica Enăchiuc 5)), ca şi descoperiri recente (precum “omul din Tirol” – complet echipat la nivelul neolitic - sau aşezarea urbană Porţie de Fier locuită timp de secole, anterioară ca vechime aşezărilor sumeriene) răstoarnă spectaculos imaginea limitată a manualelor “tradiţionale”. Ciudata propagare, prin propriile noastre manuale, a unei imagini distorsionate a istoriei propriului nostru popor - constituit ca atare cu o vechime cel puţin “de patru ori milenară” (Nicolae Iorga) şi unul dintre făuritorii istoriei vechii Europe - se datorează lipsei de orizont filozofic, comodităţii intelectuale şi obedienţei faţă de cercetarea “oficială”.

Contaminarea ideologică şi-a jucat fără îndoială rolul, deloc neglijabil, în propagarea unei imagini în ansamblu şi în amănunt falsificate a istoriei românilor. Nu este mai puţin adevărat că reflectarea inexactă a situării poporului nostru, constituit ca atare, cu o vechime cel puţin “de patru ori milenară” (Nicolae Iorga), ca unul dintre făuritorii istoriei vechii Europe, se datorează şi lipsei de orizont filosofic, comodităţii intelectuale şi obedienţei cercetătorilor “oficiali” faţă de “şcoli”, “grupuri” sau “clanuri” – orice idee novatoare fiind taxată

5) Bibliografia problemei este deosebit de amplă. Vinereanu, Mihai, Originea traco-dacă a limbii române, Ed. Pontos, Chişinău, 2002, într-o convingătoare pledoarie pentru “adevărata etnogeneză a limbii române” sintetizează stadiul actual al discuţiei. Lingviştii au dat soluţii, dar manualele noastre de istorie când vor trece de “concluziile” lui Iorgu Iordan? În privinţa scrierii dacice, îmi exprim pe această cale consideraţia deplină faţă de efortul de-a dreptul eroic de a o descifra, efort susţinut în pofida tuturor vicisitudinilor imaginabile timp de o viaţă de d-na Viorica Enăchiuc. După publicarea impunătoarei transcrieri, descifrări şi traduceri a lui “Codex Rohoncy” (2002) câtă apă va mai curge pe Dunăre până când manualele noastre vor depăşi etapa lui “Decebalus per Scorilo”?

Jurnalul Economic


73

ca “tracism”, “dacism”, “impostură”, autorii fiind reprimaţi până la scoaterea din circuitul ştiinţific, chiar din serviciu, obligaţi să se expatrieze sau să îşi autoimpună un “exil intern”.

"România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă. (…) Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii "vechi europene", o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche cultură europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie pe glob (...) Trebuie de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor. Trebuie să recunoaştem realităţile strămoşilor noştri "vechi europeni" aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi figurine reprezentând divinităţi într-o mare varietate de tipuri, organizatori de şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri. Aceşti oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului al VI-lea îen. Trebuie de acum să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre".6)

6) Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989. Un secol înaintea acesteia, Theodor Momsen avea aprecieri la fel de elogioase, cu referinţă la spiritualitatea, morala şi organizarea dacilor. "... în întinsele câmpii dacice de dincolo de Dunăre începu să se consolideze din punct de vedere statal un popor care părea a fi destinat să joace un alt rol istoric decât bessi şi denteleţii. La geţi sau daci regelui ţării i se alăturase în timpuri străvechi un bărbat sfânt numit

Zamolxis care, după ce iscodise căile şi miracolele zeilor în timpul unor îndepărtate călătorii în străinătate şi aprofundase îndeosebi înţelepciunea preoţilor egipteni şi a pitagoreicilor greci, se întorsese în patria sa, pentru a-şi încheia viaţa ca pustnic într-o peşteră a "Muntelui sacru". Numai regele şi servitorii lui aveau acces la el, Zamolxis oferindu-i regelui şi prin acesta poporului, oracole pentru orice întreprindere importantă. Concetăţenii săi îl considerau la început a fi preotul zeului suprem şi până la urmă zeul însuşi, asemenea lui Moise şi Aaron, afirmându-se că Dumnezeu l-ar fi aşezat pe Aaron ca profet, iar ca zeu al profetului pe Moise. Din aceasta se născuse o instituţie permanentă, alături de regele geţilor se afla de drept un asemenea zeu, din a cărui gură veneau sau păreau să vină toate cele poruncite de către rege. Această constituţie ciudată, în care ideea teocratică pare să se fi pus în serviciul puterii regale absolute, a oferit poate regilor geţi, faţă de supuşii lor, o poziţie asemănătoare cu cea a califilor faţă de arabi; şi o urmare acestui fapt a fost miraculoasa reformă politico-religioasă a naţiunii pe care o impusese în această perioadă regele geţilor Burebista şi zeul Dikaeneos. Poporul, datorită unei vieţi de desfrâu, decăzuse cu totul din punct de vedere moral şi politic, fu parcă metamorfozat prin noua evanghelie a moderaţiei şi a curajului; cu cetele sale, într-un anumit sens disciplinate în mod puritan şi entuziaste, regele Burebista întemeie în câţiva ani un regat puternic care se întindea pe ambele maluri ale Dunării şi ajungea spre sud până în interiorul Traciei, Iliriei şi în Ţara Norică. Încă nu avusese un contact nemijlocit cu romanii şi nimeni nu ştia cum va evolua acest stat deosebit, care amintea de începuturile islamismului; dar nu trebuia să fii profet pentru a prevedea că proconsulii precum Antonius şi Piso nu erau predestinaţi să lupte cu zeii." (Momsen, Theodor, Istoria Romană, III).

Cercetătorii occidentali, după cum o demonstrează Enciclopedia britanică încă din anii 20 ai secolului trecut, ori hărţile lui E.Renfrew reproduse de Marija Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe, 6500-3500 BC, Myths and Cult Images, Thames and Hudson, London, 1990, lucrare recenzată în revista Getica, tom 1, nr.3-4/1992, p.117-138 (mai la îndemână în Olaru Corneliu, Istoria economiei. Prelegeri, Ed. ASE, Bucureşti, 1999, 42-45) şi-au văzut de treabă, uitând de mult de “indoeuropenizare” şi de alte mistificări ideologizante ale istoriei, sau poate nici nu le-au băgat în seamă. Afirmaţiile lor, perfect probate ştiinţific, converg către sublinierea poziţiei centrale a strămoşilor românilor în geografia şi istoria vechii Europe şi atestă, odată în plus, dacă mai era nevoie, că între cercetarea istorică europeană şi cea românească există un imens decalaj de concepţie şi rezultate, foarte dificil de recuperat fără interes, inteligenţă şi muncă.

Jurnalul Economic


74

2.4. Latinitatea românilor şi câteva “aspecte colaterale”

“Formarea poporului şi a limbii române”, este o temă prezentă în toate tratatele şi manualele de istorie publicate în România în ultimele decenii. Alcătuită ca atare din considerente ideologice în anii 50 ai secolului trecut aceasta este o problemă falsă, ilogic abordată, cu urmări profund negative în constituirea conştiinţei istorice a cel puţin două generaţii de români.

Perioada formării popoarelor este perioada neolitică, astfel încât nu trebuia sa vină sfârşitul antichităţii pentru ca noi să devenim un popor. Toate popoarele ştiu că se trag dintr-o vechime ancestrală, de la Adam şi Eva, numai noi românii ne propunem să ne tragem din Traian şi Decebal, ceea ce, pentru a mă exprima academic, din multe puncte de vedere este imposibil.

În istoriografia românească se poartă, de la mijlocul secolului 19, o amplă discuţie privitoare la originea latinităţii poporului român, argumentele şi autorităţile ştiinţifice fiind canalizate pe două direcţii, aparent ireductibile. Una dintre direcţii - în prelungirea Şcolii Ardelene - priveşte latinitatea românilor ca fiind exclusiv urmare a cuceririi Daciei de către Imperiul Roman (ceea ce pune serioase probleme legate de rapida dispariţie a limbii dacice şi difuziunea actuală a limbii române exact pe spaţiul vechii Dacii). O a doua direcţie consideră, cu argumente lingvistice şi etnografice, că românii aparţin unei latinităţi ancestrale, larg răspândită în Europa anterior expansiunii Imperiului roman. Discuţia, chiar disputa, va mai continua, fiind de dorit părăsirea desconsiderării argumentelor adverse, cu atât mai puţin a faptelor istorice.

La timpul său, teza “romanizării” dacilor, a receptării integrale a Romei însăşi în spaţiul Daciei a izvorât dintr-o necesitate. În secolele XVIII-XIX era răspunsul, fondat pe suficiente analogii lingvistice, la aprecierile nobilimii maghiare ce îşi susţinea, pe baza

aşa-zisului drept al primului ocupant, calitatea de stăpân politic în Transilvania. Românilor le era contestat dreptul la existenţă politică, deci şi trecutul istoric era falsificat pentru a se potrivi unei îndoielnice priorităţi. Situându-se pe acelaşi palier cu amintitul principiu, răspunsul “Şcolii Ardelene” a orientat vreme de peste un secol istoriografia românească.

Răspunsul era logic, întrucât problema fiind pusă în termenii priorităţii, romanitatea românilor ca urmare a însuşirii totale a Romei de către daci spulbera logica opresorilor. Istoriografia naţionalistă maghiară a plusat, ajungând treptat la susţinerea unei duble “vidări” a Daciei şi la explicarea preponderenţei numerice a românilor prin treptata infiltrare dinspre sud şi a unei mai consistente alimentaţii.

Fără a dispărea în “secolul naţionalităţilor”, justificarea menţinerii dominaţiei asupra unui teritoriu pornind de la dreptul “primului ocupant” îşi pierde treptat din forţă. În acest context, către sfârşitul secolului al XIX-lea teza romanizării dacilor îşi trăise traiul. Începând de la formularea de către Bogdan Petriceicu Hasdeu a întrebării “Perit-au dacii?”, inutilitatea pedalării în gol pe această teză în câmpul cunoaşterii ştiinţifice a trecutului istoric a fost sesizată de personalităţi de mare valoare ştiinţifică.

În 1911, Nicolae Iorga atrăgea atenţia că “popor are astăzi alt înţeles decât odinioară”, criticând “vechile rădăcini ale Şcolii Ardelene” şi subliniind ce reprezintă pentru români “atotputernicul substrat daco-tracic”. Acelaşi Nicolae Iorga a formulat “formarea poporului român” – dar, lucru de remarcat, acesta este primul capitol al istoriei românilor, nu al treilea.

Chiar dacă optica respectivilor a fost mai nuanţată, aş menţiona contribuţia la discuţie a lui A.D.Xenopol şi Vasile Pârvan. Atunci când A.D.Xenopol a atras atenţia asupra consecinţelor dezastruoase pentru daci a cuceririi romane, comparând dislocarea statului dac cu “retezarea coroanei arborelui”, continuitatea românească în

Jurnalul Economic


75

timpul migraţiilor şi după migraţii o vede tocmai ca o refacere a aceluiaşi arbore din rădăcina sa adâncă şi perenă. Iar în cazul lui Vasile Pârvan, cu toată reţinerea pe care a manifestat-o, pe nedrept, faţă de Nicolae Densuşianu, nu putea să nu constate consistenta prezenţă arheologică a dacilor.

Până aici lucrurile păreau să se înscrie pe calea cea bună. Chiar dacă metodologia nu era perfectă, chiar dacă mai era nevoie de argumente, concluzia lui Nicolae Iorga din 1939 este fără echivoc: prin strămoşii noştri avem o vechime de patru ori milenară, pe asta ne bazăm forţa şi mândria. Mai rămânea de adăugat că prin aceiaşi strămoşi, românii sunt cel mai vechi popor al Europei. Însă la această concluzie au ajuns alţii, nu istoricii români, pentru că, între timp, peste “rătăcirea” iniţială – care era, ca sa spunem aşa, rezultatul propriului nostru interes, s-a suprapus un interes străin.

Teza “formării poporului român” s-a impus în anii 1950 pentru a include în acelaşi concept şi “slavizarea” românilor. În acest caz, “formarea” poporului român încorporează mecanic trei straturi succesive: dac, roman şi slav, iar sinteza (dacă “sinteză” poate fi numită însumarea succesivă) este apoi plimbată în timp după cum bate vântul politic. Teza “formării” românilor, şi implicit conceptul de “formare”, a fost aşadar utilă în ideea încorporării “elementului” slav în “mecanismul” românesc. Teza a fost utilă mistificatorilor istoriei naţionale şi pentru a inocula ideea labilităţii, plasticităţii neamului – după două “-izări”, a vorbi apoi de “fanariotizare” sau de oricare altă “-izare” devine un loc comun şi pare firesc.

Ciudat, şi pervers, acest concept a deschis calea formulării tezei “formării limbii şi poporului moldovenesc”, despre care nimeni nu auzise până în anii 1960, ale cărei implicaţii prezente şi viitoare încă nu sunt îndeajuns evaluate de către istoriografia românească. A fost relativ simplu pentru “savanţii” rusofili de la Chişinău să speculeze pe paralelismul între "romanizarea dacilor” (adică ceea ce istoriografia din

România susţine obstinat) şi “slavizarea geţilor” pentru a rupe – mental – poporul român în două şi pentru a încerca inocularea, pe această cale, a unei false conştiinţe populaţiei româneşti de la Prut până dincolo de Nistru.

În răstimp de două secole, istoriografia românească a trecut de la dramă la farsă. Drama s-a consumat în vâltoarea luptei pentru afirmare naţională. Teoria “romanizării” venea să sprijine lupta politică cu mijloacele care îi stăteau la îndemână, oscilaţiile teoretice aveau un caracter dramatic, dar pendulau între limitele raţionalului. Farsa este iraţională, este renghiul, şotia pe care şi-o joacă viaţa atunci când confunzi realităţile ca urmare a suprasolicitării potenţelor ideologiei asupra istoriografiei.

Ce nevoie avem în istoriografie de asemenea teoretizare, mai ales că suntem atât de singulari în a o susţine? Am renunţat la “elementul slav” în “formarea” românilor, pentru că nu este nevoie de prea multă experienţă pentru a-i constata inconsistenţa, dar am rămas cu un concept, cel de “formare”, la care nu se renunţă, deşi, evident, ne deserveşte ştiinţific şi nu numai.

Care ar fi cauzele pentru care nu se renunţă la teza “formării” poporului român?

Una dintre deformaţiile profesionale intelectuale, ale istoricilor în cazul de faţă, este considerarea domeniului propriu de lucru, specialitatea în feluritele ei înţelesuri, ca pe un fel de feud, pe care orice intrus cu drepturi egale este nedorit şi orice serv căutat. O asemenea abordare, de mentalitate feudală, exclude discuţia, o transformă în mintea respectivilor într-o punere la îndoială a competenţei. Constituită ca un şablon schematic pentru a include anumite afirmaţii, teza “formării” a rămas o unealtă inutilă după ce raţiunea pentru care a fost formulată a dispărut, păstrându-se însă întrucât aparţine feudei ştiinţifice a alcătuitorilor de tratate şi manuale de pe urma cărora au mâncat şi mănâncă o pâine ei şi familiile lor.

Jurnalul Economic


76

Pentru a fi acceptată, orice teorie trebuie să prezinte coerenţă. Or, tocmai în această latură, istoriografia românească este deficitară, ajungând a susţine teorii care, la un anumit grad de generalitate, sunt incoerente, iar în disputa ideologică din câmpul istoriei se manifestă defensiv.

Atrag atenţia numai asupra câtorva manifestări ale incoerenţei teoriei “formării” poporului român.

a) Lesne de observat, pur şi simplu hilară, este incapacitatea de a fixa, pentru ceea ce este evident un proces de largă respiraţie istorică, o dată a trecerii de la ceea ce “a fost” la ceea ce “va fi”. Propriile nedumeriri au început atunci când din şcoala generală în facultate, apoi tot citind diferite texte care abordează problema, este “stabilită” ca dată a “formării” ba secolul XI, ba secolul IX, ba secolul VI. Să fim serioşi. Ca o manifestare a consecvenţei, cred că bine procedează, de exemplu, Jacques Madaule, când afirmă, fără multe argumente, că Vercingetorix este erou naţional francez. Îmi imaginez ce tevatură ar stârni afirmaţia că Decebal este erou naţional român!

b) Pentru istoriografia românească pare a fi greu de observat că un popor nu renunţă la limba lui. Totuşi, în logica istoriografiei româneşti “oficiale” devine posibil ca să dispară limba dacică, prin ocupaţie vremelnică (165 de ani pentru că aşa s-a convenit, dar “retragerea” a început cu vreo două decenii mai devreme de 275) şi parţială (pe circa 1/3 din spaţiul dacic). În pedalarea pe “latinizarea” românei s-a ajuns însă până ciudăţenia unui dicţionar unde la mii de cuvinte se “presupun” etimologii latine, iar alte mii care sunt declarate pur şi simplu cu etimologie “necunoscută”. Dicţionarul “explicativ” al limbii române, operă patronată de Academia Română, acceptă ideea că limba română este un amalgam de cuvinte provenite din toate limbile înconjurătoare, mai învecinate sau nu, fără a ţine cont de semnalările lingviştilor din ţările respective care constată că multe din propriile lor cuvinte provin din română.

Sigur, pot fi date exemple şi în sensul celălalt, pentru că în istorie există de toate, însă dispariţia unor limbi este de regulă rezultatul unor cataclisme. Este posibil să se fi produs în spaţiul românesc asemenea cataclisme? Un secol şi jumătate de dură dominaţie rusească în Basarabia a dus la dispariţia limbii române? Opt sute de ani de vieţuire a saşilor în Transilvania a dus la dispariţia limbii acestora? Îndelungata convieţuire cu populaţia maghiară a dus la vreo română-ungară.

c) Se repetă că romanizarea (“uitarea limbii dacice”) s-a produs prin colonizarea cu veterani romani a Daciei. Era aceasta posibilă? Posibilitatea colonizării cu veterani, ca agricultori, a Daciei reiese clar din practica militară, prevederile legilor romane şi afirmaţiile autorilor latini. Unităţile militare romane erau frecvent redislocate în diferite părţi ale vastului imperiu, pierderile impunând completarea prin noi recrutări. Până în vremea lui Septimiu Sever (193-211), soldaţii romani nu aveau dreptul de a se căsători. Iar la “pensionare” – limita de vârstă fiind rareori atinsă - Tacitus constata că "...ei [veteranii] nefiind deprinşi să-şi închege căsnicii şi să-şi hrănească copiii, îşi lăsau casele pustii şi fără urmaşi." Absenţa cadastrării romane în Dacia - perfect vizibilă prin fotografie aeriană acolo unde a existat – indică faptul că nu a avut loc o colonizare a Daciei cu agricultori (Henry Stahl).

Chiar aşa să fi fost, cei care se stabilesc într-un anumit spaţiu lingvistic se autohtonizează, îşi însuşesc limba locală. Menţionez două situaţii din insulele engleze. Normanzii cuceritori, vorbitori de limbă franceză în secolul al XI-lea, în secolul al XIV-lea învaţă limba franceză ca o limbă străină. Iar soldaţii englezii colonizaţi în Irlanda pe timpul lui Cromwell şi-au uitat limba după prima generaţie, devenind irlandezi, aceasta pentru că nu fusese respectat ordinul de a-şi aduce neveste cu ei şi se căsătoriseră cu irlandeze. La aceste observaţii ar fi de adăugat că limba este maternă, nu paternă. Cine a mai auzit de “limbă paternă”? Orice comentariu este de

Jurnalul Economic


77

prisos în faţa acestei mostre de inteligenţă. Şi chiar paternă să fi fost, vorbitorii lor nu şi-ar fi putut puteau depăşi condiţia de militari de profesie, recrutaţi de pe unde o arată numele legiunilor în care erau încadraţi.7)

d) Obiectivul războaielor şi ulterioara configuraţie a hărţii politice sunt clare: obiectivul cuceririi Daciei este aurul acesteia, de pe urma căruia, după cum afirmă Edward Gibbon, imperiul şi-a prelungit existenţa cu încă un secol.8)

Nu este cazul a “emenda” cifre care – fără echivoc – indică apetitul Romei. Prada de război a lui Traian se cifrează la 5.000.000 libre de aur şi 10.000.000 libre de argint (1 libră romană = 327,1873 g, în timpul lui Domiţian raportul aur-argint fiind de 1/11,303). Pentru comparare Plinius precizează că tezaurul public roman nu a depăşit în vremea sa 1.620.829 libre de aur. În afară de aceasta au mai fost capturate "bogăţii nenumărate", arme, turme şi 500.000 de oameni. Urmare a acestei prăzi, 7) Unul dintre personajele din Bravul soldat Sveijk, colonelul Muler – iritat de faptul că ofiţerii batalionului ceh vorbesc între ei ceheşte – le atrage atenţia că “nici în armata romană comenzile nu se dădeau în etruscă” şi, mai bine, să înveţe germana. Sau, dacă reţinem morala, în armatele imperiilor comanda se dă în limba oficială a imperiului, care este şi limba maternă a ofiţerilor superiori, iar combatanţii de rând, chiar mai răsăriţi în grad, nu catadixesc să înveţe ca lumea nici măcar comenzile. Din nenumăratele scrijelituri făcute de soldaţii Imperiului Roman de-a lungul secolelor,, în diferite locuri pe unde au fost dislocaţi, lingviştii constată gradul redus de cultură al acestora şi proasta stăpânire a limbii latine. 8) Pliniu Caecilius Secundus (cel Tânăr, 61-114), avea toate motivele să devină liric atunci când îl îndemna pe Caninus Rufus: "Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat şi mai vast, în sfârşit mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără să-şi fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea două triumfuri, din care unul a fost cel dintâi împotriva unui popor ("gente") învins, iar celălalt cel din urmă".

statul a scutit pe contribuabili de impozitul pe un an, acordând fiecărui contribuabil suma de 600 denari (preţul câtorva sclavi calificaţi). Triumfurile şi jocurile ("panem et circensis") au durat la Roma 123 zile. "Ex manubiis" ("din vânzarea prăzii") a fost construit forul lui Traian (arcul de triumf, basilica Ulpia, bibliotecile Ulpia, templul împăratului, columna lui Traian - cu rostul de a indica înălţimea dealului care a fost nivelat, statui, însemne militare) şi au fost secate mlaştinile din jurul Romei.

Capturarea tezaurului lui Decebal (echivalentul a 3.000 de tone de aur) şi monetizarea acestuia are urmări notabile pentru economia imperiului roman. Anterior capturării tezaurului dac imperiul suferea de o criză de numerar, însă în timpul lui Traian şi Hadrian, sporirea cantităţii de numerar a provocat în Italia şi Egipt creşterea preţurilor (la grâu, vin, arenda pământului), apreciată la 140%. Întrucât faţă de situaţia anterioară aurul a devenit relativ mai abundent decât argintul, în 107 Traian a efectuat o reformă monetară – devalorizând monedele de aur şi de argint cu 5% şi retrăgând din circulaţie denarii emişi anterior devalorizării lui Nero (64 e.n.) -, iar prefectul Egiptului a procedat, tot în 107, la modificarea raportului oficial dintre cele două metale, fixând cursul aureus-ului la 11 drahme de argint, faţă de 15 drahme anterior.

e) Organizarea administrativă urmează practica imperiului, prin păstrarea autonomiilor provinciale şi în respectul tradiţiilor locale – în principiu imperiul fiind o federaţie a cărei unitate este asigurată de persoana împăratului şi de armată al cărei comandant suprem este. Exploatarea sistematică bogăţiilor a inclus Dacia ca zonă semnificativă în circuitul economic al imperiului, cea mai atractivă pentru imperiu fiind exploatarea aurului şi argintului din Munţii Apuseni - fie direct de către stat, fie prin arendare. De asemenea este constatată intensificarea extragerii sării, iar legat de construcţia drumurilor (din necesităţi militare) precum şi de dezvoltarea urbană

Jurnalul Economic


78

(care cuprinde construcţii monumentale cum sunt cele de la Sarmisegetuza Ulpia Traiana ş.a.) şi întreţinerea castrelor (“cazărmi” fortificate situate în puncte strategice) sunt intens exploatate carierele de piatră şi marmură.

Este normal ca în respectiva evoluţie să se constate fenomenul aculturaţiei, peste tot în istorie urmările acţiunii cuceritorilor asupra cuceriţilor nefiind de neglijat. După cum se poate, de asemenea, constata că manifestările aculturaţiei sunt prezente – inclusiv asupra limbii – fără a exista acte de cucerire. Avem în jur suficiente exemple de “anglo-saxonisme”, după cum – lingvistic vorbind - am trecut şi prin slavisme, turcisme, grecisme, franţuzisme, germanisme, rusisme. Fiecare situaţie în parte poate fi explicată, i se pot constata urmările, însă ele nu duc la dispariţia limbii proprii.

Pentru a justifica ideea “romanizării dacilor” istoriografia română susţine caracterul presupus înapoiat al civilizaţiei dacice, în pofida constatărilor lipsite de echivoc ale anticilor, care au referinţe mai mult decât consistente cu privire la nivelul performant al societăţii dacice, ca şi al datelor arheologice care îl confirmă din plin.

Personal sunt nedumerit, pur şi simplu nu înţeleg, cum poate fi afirmată constituirea statului centralizat în timpul lui Burebista prin unificarea unor “triburi”. Pentru cine nu este convins de existenţa anterioară a statalităţii prin menţionarea cu secole înainte a instituţiei regalităţii şi, mai ales, de cele două succese militare ale lui Dromihete împotriva falangei macedonene (Plutarh, în “Vieţi paralele”, menţionează de patru ori episodul, ca un exemplu de diplomaţie), atrag atenţia asupra unui aspect deosebit de semnificativ şi anume moneda. Economic vorbind, moneda reprezintă un instrument de schimb a cărui calitate este garantată de emitent, iar emiterea de monedă este un act de autoritate statală: tipurile monetare dacice indică, înainte de Burebista, patru emitenţi.

În texte de mare răspândire (de la nivel academic la modeste lucrări de popularizare)

au căpătat “drept de cetate” afirmaţii care, sub cuvânt că ar reprezenta suma cunoştinţelor despre istoria veche a poporului român, colportează lucruri care sunt ilogice.9)

Puţini mai au capacitatea, răbdarea sau interesul de a regândi afirmaţii care, fiind de milioane de ori repetate, dau impresia de adevăr. Este însă momentul şi avem posibilitatea de a face acest efort de reevaluare şi de a-l propaga. Pentru că, dacă vorbim de manuale alternative, atunci alternativa nu este între corpurile de literă ori numărul de reproduceri color, ci tocmai în punerea în balanţă a argumentelor pentru comunicarea unei concepţii asupra trecutului care să fie folositoare prezentului şi viitorului. Aceasta pentru că, în pofida neîncrederii cu care este privită, cunoaşterea istoriei este fundamentală în constituirea conştiinţei de sine a neamului românesc. Iar în condiţiile în care aspirăm către integrarea noastră politică şi economică în Europa, aceasta nu se poate face fără a ne defini identitatea. Actul este deosebit de necesar, contrariul acestuia însemnând că ne pregătim singuri, după expresia lui Friederich A.Hayek, “drumul către servitute”. Nu către vest, ci către est.

O întrebare: cum ar arăta o carte de istorie a românilor care să topească într-un tot amplele relatări antice cu tradiţia, obiceiurile, toponimia, vestigiile, scrierea începând de la tăbliţele de la Tărtăria (5000 î.e.n.) - scrierea sumeriană (3000 î.e.n.) fiind bazată pe

9) O doamnă, româncă, arhitectă, expatriată în Germania, a încercat să explice cunoştinţelor sale din Germania, pe baza a ce a învăţat în liceu, cum s-a “format” poporul român din contopirea dacilor cu romanii. Nemţii, oameni cu cap, au râs pur şi simplu şi i-au replicat că Germania a fost în mare parte şi cu mult mai mult timp ocupată decât Dacia de către armatele Imperiului Roman, că există şi acum vestigii impunătoare ale ocupaţiei (numele oraşului Koln vine de la Colonia), că în străinătate sunt cunoscuţi sub numele dat de romani, dar că ei au fost dintodeauna “Deutschen” şi au întrebat-o dacă nu cumva există o legătură cu “Dacia”. Pe loc a rămas fără replică, dar s-a hotărât să adune materialele necesare pentru a scrie o carte despre istoria românilor pe care să o înţeleagă şi germanii.

Jurnalul Economic


79

aceleaşi principii -, faptul că neoliticul italian este construit pe “pământul viu” iar civilizaţia etruscă nu are nici un precedent local, că Romanii înşişi aveau ca simbol lupoaica şi ştiau că strămoşii lor sunt troenii (traci şi ei ca şi dacii), că în întreaga Europă, până în Spania, s-a perpetuat cultul lui Zalmoxis, că limba portugheză ori cea acvitană seamănă extrem de mult cu româna, dar nici limba engleză nu este lipsită de unele afinităţi, că goţii nomazi sunt înrudiţi cu cei sedentari (“geţi”), iar suedezii şi danezii ştiu acest lucru la nivel academic încă din secolul al XVII-lea (Carolus Lundius, Zamolxis. Primus Getarum Legislator, Upsala, 1687, tradusă recent în româneşte de Maria Crişan) etc. etc.

Desigur că o asemenea carte de istorie a românilor nu mai poate începe cu versetul “Pe teritoriul de azi al Românei…” 9)

2.5. Cui foloseşte o “distanţă respectuoasă de actualitate”?

Istoria este tot ce s-a întâmplat în trecut, până în momentul numit prezent (limita instantanee între trecut şi viitor care, la nivel individual, durează 3,3 secunde). Odată consemnat, actul social prezent devine istorie. Urmează viitorul, care la rândul său devine prezent, apoi istorie - totul devenind istorie. Afirmaţia lui Fernand Braudel, ca şi întrebarea sa retorică, ne atenţionează: "A înţelege ziua de ieri şi a înţelege ziua de astăzi, înseamnă pentru istoric una şi aceiaşi operaţie. Ne putem oare închipui pasiunea

9) Lundius, Carolus, Zamolxis. Primus Getarum Legislator, Upsala, 1687 (lucrare monumentală, tradusă recent în româneşte de Maria Crişan). Carolus Lundius (1638-1725), jurist, preşedinte al Societăţii de ştiinţe a Suediei, a mai scris De legibus Hyperboreis (1686), Collatio jures Sueonici cum Romano (1699), De justitia et jure Suenorum (1708). Lucrarea asupra lui Zalmoxis este dedicată “Prea strălucitorului şi prea puternicului principe şi stăpân Carol al XI-lea, rege al Sueoilor, Goţilor şi Vandalilor.” Cine a greşit: Iordanes făcând “confuzie” între Geţi şi Goţi (De rebus actibusque Getarum sive Gotarum”) sau cei care îl “corectează”?

istoricului încremenită brusc, la o distanţă respectuoasă de actualitate, în care ar fi indecent, ba chiar periculos, să înaintezi măcar un pas?"

Celor care, pentru a evita prezentarea istoriei contemporane, invocă cu sfială metodologică lipsa perspectivei şi incompleta informaţie istorică, li se pot semnala două aspecte: a) acurateţea percepţiei istorice a evenimentelor nu va spori cu timpul, trecerea a sute sau mii de ani de la evenimente neoferind, în sine, garanţia obţinerii unei perspective mai clare asupra istoriei, comparativ cu evenimente petrecute în urmă cu o săptămână să zicem; b) descoperirea şi valorificarea izvoarelor - mergând până la răsturnarea imaginii asupra unor aspecte ale evoluţiei istorice – este o activitate curentă a cercetătorii mai vechi sau mai noi, iar butada potrivit căreia cel mai greu de prevăzut este trecutul va fi mereu reconfirmată, fie că este vorba de prezentarea unor timpuri mai vechi, fie că este vorba de situaţii foarte recente.

Desigur, cu cât suntem mai în contemporaneitate descrierea istorică este tot mai dificilă. Documentarea publică este mai bogată – chiar debordantă – însă informaţii esenţiale pentru analiza şi judecarea dovezilor este îngreunată de faptul că acestea au fost deja selectate pentru a li se interzice accesul, chiar în statele democratice pe timp de decenii, iar in sistemele totalitare – atunci când nu au fost distruse - atâta timp cât durează sistemul. Aşadar, alături de datele obiective, există şi manifestări subiective, chiar voluntariste, care, fac necesară reluarea analizei istorice şi a discursului istoriografic.

La începutul secolului 20, nu fără poticneli, societatea industrială părea a deschide un drum neabătut progresului material şi spiritual al unei însemnate părţi a omenirii, cu perspectiva propagării la nivel planetar. Europa occidentală, secondată de America de Nord, la care se adaugă Japonia, dădeau imaginea posibilei prosperităţi generalizate. O sumară inventariere a celor mai semnificative aspecte ale evoluţiei umanităţii în secolul 20 indică un rapid şi imprevizibil

Jurnalul Economic


80

mers al istoriei. Marcat de marele război mondial de 30 de ani, de totalitarisme, de dispariţia colonialismului, de amplul progres tehnologic care pune la îndemâna speciei umane capacitatea de a se autodistruge ca şi cea de a depăşi matricea planetară, secolul 20 este deopotrivă timpul imenselor decalaje în spaţiul economic mondial şi al constatării limitelor resurselor utilizabile ale planetei.

a) “Primul” şi “al doilea” război mondial reprezintă un singur conflict

La scurt timp după încheierea războiului din 1939-1945, cunoscut deja sub numele de “al doilea război mondial” Winston Churchill, aprecia că vor trece decenii şi istoricii viitorului îşi vor da seama că cele două mari catastrofe prin care a trecut omenirea între 1914 şi 1945 reprezintă de fapt un unic război. Recent, Joseph Rothschild afirmă: “S-a argumentat în mod provocator că în contextul istoriei politice a Europei, Al Doilea Război Mondial nu a reprezentat o criză de sine stătătoare, ci a fost al treilea act al unei tragedii continue ale cărei prime două acte precedente constaseră în primul război mondial şi în lipsa interbelică de voinţă pentru a apăra instituţiile democratice şi umaniste împotriva sfidărilor totalitare. Prin urmare, conform acestei argumentaţii, perioada dintre anii 1914 şi 1945 ar putea fi desemnată adecvat ca al doilea Război de 30 de ani al Europei – evident cu un deznodământ global complet diferit de cel al primului Război de 30 de ani, din secolul al XVII-lea. Din acea criză anterioară, Europa ieşise complet stăpână pe propriul ei destin politic, în ciuda tuturor fragmentărilor şi fricţiunilor politice interne. (…) Primul Război Mondial însă nu a generat altceva decât o remiză europeană internă, a cărei întrerupere a necesitat hotărâta intervenţie economică şi militară a Statelor Unite şi a dominioanelor extraeuropene ale Imperiului Britanic. Neputinţa din perioada interbelică de a restabili o eficientă balanţă europeană a puterii şi, în continuare, Al Doilea Război Mondial, n-au făcut decât să ratifice

irevocabil acest colaps politic al Europei, ca actor autonom, precum şi transferul controlului asupra destinului său în mâinile superputerilor non-europene.”10)

“Primul război mondial” a dislocat piaţa mondială, eforturile de reorganizare ale acesteia continuând după al doilea război mondial care i-a dat încă o lovitură. Refacerea economică, plasamentul milioanelor de foşti combatanţi, refacerea monedei, a schimburilor internaţionale sunt doar câteva dintre problemele presante ale momentului. Anii interbelici reprezintă ochiul uraganului istoric ce a zguduit lumea secolului al XX-lea, plasând-o în contemporaneitate. Se afirmă că perioada interbelică ar fi durat 20 de ani. Însă numeroase conflicte locale au făcut-o mai scurtă, iar problemele epocii sunt cu mult mai complicate decât îndeobşte se acceptă.

Cea mai importantă dintre consecinţele primului război mondial este că a creat condiţiile pentru cel de al doilea. Sunt destule argumente în acest sens, fiecare dintre acestea cerând o amplă dezvoltare a explicaţiei. “Punţile” dintre cele două etape ale marii conflagraţii sunt felurite.

a) Viaţa economică interbelică prelungeşte mentalităţi şi constrângeri specifice războiului: pentru a supune economia efortului militar, statul a învăţat să utilizeze instrumente de constrângere; odată subordonată, economia este mai greu de destins în condiţiile păcii; distrugerile, dezorganizarea şi deruta se resimt nu doar în punctele nevralgice ale conflictului ci şi în cele mai îndepărtate zone ale planetei; moneda şi finanţele au fost profund dereglate (fineţea mecanismelor acestora nu a rezistat constrângerilor dirijiste ale războiului şi realităţilor economice ale decontractării postbelice); ca soluţii particulare proliferează autarhismul, accentuând dislocarea pieţei mondiale; se modifică geometria spaţiilor

10) Rothschild, Joseph, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al doilea război mondial, Ediţia a doua, Ed. Antet, 1997.

Jurnalul Economic


81

economice, cu implicaţii în domeniul comerţului; Învingătorii din “primul război mondial” au tratat problemele economice în spiritul secolului 19, fără a sesiza uriaşa diferenţă de situaţie, de amploare şi de consecinţe ale războiului faţă de oricare conflict anterior. Germania a fost tratată după principiile dreptului civil, urmând ca în postura de declanşator al războiului să plătească, în multiple forme, pagubele produse. Este evident că “geamurile sparte” erau multe, iar sarcina economică impusă Germaniei - dincolo de prelevarea fizică de moment – urma să fie rezolvată, în perspectiva deceniilor următoare, prin forţarea comerţului exterior german la un permanent excedent, ceea ce, din punct de vedere economic era o aberaţie. În primul deceniu postbelic, între principalele puteri economice ale lumii se configurează circuite financiare în mare măsură pornite de la ideile “abstracte” ale justeţei reparării materiale a pagubelor (Franţa, Anglia), prin impunerea problemei datoriilor contractate ca o problemă “de afaceri” (SUA) şi soluţia găsită prin aplicarea planurilor SUA de revigorare a economiei germane – în care capitaluri americane pe termen scurt au fost mobilizate în investiţii germane pe termen lung, ceea ce reprezintă o altă aberaţie economică.

Caracterul artificial al amplelor circuite financiare internaţionale, create din considerente morale sau politice, dar care urmează a fi suportate de economia reală atât la nivelul statelor direct implicate cât şi prin forţarea comerţului mondial, explică mondializarea crizei financiare americane.11)

11) În explicarea de către istoriografia românească a “crizei economice mondiale” încă mai persistă osatura explicaţiei formulată ad-hoc de către economiştii sovietici pentru a corespunde imaginii leniniste asupra mersului economiei lumii, care – tratând lucrurile în maniera lui Marx – ajungea la inevitabilitatea pieririi capitalismului “aflat pe marginea prăpastiei”. Ca argument al “putrefacţiei” acestuia era invocată o aşa-zisă criză de “supraproducţie” pentru care presa sovietică inventa “ştiri” de genul “aruncatului grâului în mare”, “arderii cafelei în cazanele locomotivelor” ş.a., al căror ridicol este semnalat de Friedrich Hayek (Drumul către servitute, Ed.Humanitas, Bucureşti,

Criza creditului declanşată în toamna anului 1929 a determinat băncile din SUA să retragă capitalurile avansate în vestul Europei, acestea la rândul lor retrăgând capitalurile plasate în Europa centrală şi sud-estică. Începând cu luna mai 1931 criză monetară devine mondială. Restrângerea comerţului internaţional duce la penuria de devize, provocând dificultăţi în plăţile externe. Repercusiunile se manifestă în lanţ asupra monedelor, criza creditului antrenând o criză valutară generală. În sectorul privat criza are ca efecte îngheţarea circulaţiei, rarefierea creditului, deficitele întreprinderilor, iar în domeniul public scăderea veniturilor statului, dezechilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi - în toate cazurile barometrul fiind moneda.

Depresiunea economică a generat un adevărat război monetar, purtat concomitent cu războiul vamal, pe fundalul dificultăţilor economice şi sociale proprii fiecărei ţări. Indiferent dacă problema monetară este considerată cauză sau efect al crizei, după ce o vreme discutarea internaţională a acesteia părea inutilă, în condiţiile crizei devine explicabil largul interes pe care îl prezintă. Pe plan intern fiecare guvern se străduieşte să facă faţă situaţiei prin politica pe care o consideră adecvată, însă în domeniile comercial şi monetar toată lumea era de acord asupra necesităţii concertării internaţionale.

Deosebit de puternic se fac simţite efectele interdependenţelor stabilite anterior între economie şi finanţe, între finanţe şi monedă care sunt atât de stricte încât răstoarnă datele teoretice şi practica tradiţională. Pe plan mondial, interdependenţele vor fi resimţite la începutul deceniului patru, când relativ comuna mişcare speculativă bursieră americană, din toamna anului 1929, are efecte de antrenare asupra finanţelor private americane, cu repercusiuni economice interne de ansamblu – credit, bănci,

1993). Şi mai ridicol este să găsim la început de secol XXI în materiale didactice româneşti fraza: “criza economică mondială, declanşată în 1929, îşi face primele semne în România încă din 1928.”!

Jurnalul Economic


82

economia reală - dar mai ales internaţionale, fără precedent în istorie.

Impactul evidenţiază faptul că se afirmase la nivel planetar o superputere economică - SUA. Aceiaşi perioadă interbelică zămisleşte o superputere militară - URSS, cu pretenţia de dominaţie mondială. Corespunzător potenţialului acumulat, gigantica bătălie dintre ele va avea loc în a doua jumătate a secolului 20, materializând lupta libertăţii economice împotriva comunismului totalitar, disputa istorică între economie – în care, în Statele Unite ale Americii, reconfirmându-l pe J.B.Say la scara unui continent, marfa tot mai abundentă şi de calitate aleargă după client şi antieconomie – în care, pentru a face pe plac lui K.Marx, pe a şasea parte a planetei sunt dislocate proprietatea şi piaţa, iar indivizii aleargă disperaţi după produse tot mai greu de găsit.

Pentru explicarea situaţiei din U.R.S.S. există o vastă literatură şi a fost inventată chiar o nouă ramură a ştiinţei politice, kremlinogia. Cu toate acestea, analiza sistemului este departe de a fi terminată. Oricum, doi uriaşi paşi înainte au fost făcuţi în ultimii ani de către doi militari sovietici care, fiecare în felul său pregătit pentru a sluji sistemul, au ajuns pe căi diferite la concluzia că pentru boala de care suferă societatea rusească virusată de comunism cel mai bun medicament este adevărul istoric.12)

12) Istoricul Dmitri Volkogonov, general în Armata Roşie, director al Institutului de istorie militară, consilier al preşedintelui Boris Elţîn, coordonator al comisiei pentru examinarea arhivelor secrete sovietice, a decedat în 1995. Este autor al biografiilor neretuşate ale lui Lenin, Troţki şi Stalin, prin care, valorificând numeroase documente cândva inaccesibile, demolează miturile istoriografiei sovietice. Vladimir Rezun – cunoscut ca autor cu pseudonimul Viktor Suvorov – fost ofiţer al Direcţiei generale de informaţii al Ministerului Apărării al U.R.S.S., a publicat după “defectarea” în Occident un mare număr de lucrări prin care dezvăluie rolul activ al Uniunii Sovietice în declanşarea celui de “al doilea război mondial”. Dacă prezenţa pe Internet poate fi un argument asupra popularităţii unei persoane, atunci puteţi verifica: pe Google la numele lui sunt semnalate

b) “Revoluţia din Octombrie”

În condiţiile războiului mondial ce părea a nu avea sfârşit, în februarie 1917 ţarul Nikolae II este răsturnat. Confruntaţi cu teribilele realităţi ale războiului, foametei şi dorinţei de schimbare, ruşii au ca principale revendicări politice instituirea republicii democratice, întrunirea Adunării Constituante şi încheierea păcii. În plan economic, muncitorii cer limitarea zilei de lucru la opt ore şi sporirea salariilor, iar ţăranii pretind preluarea pământurilor statului şi ale marilor proprietari. Autorităţile nu mai sunt capabile să asigure hrana oraşelor. Numeroase greve şi ocupări de uzine indică starea de spirit agitată a muncitorilor. Cu mici excepţii, armata este în debandadă: soldaţii refuză executare ordinelor, iar dezertările se înmulţesc.

La scurt timp după abdicarea ţarului Nikolae al II-lea, Lenin împreună cu alţi camarazi bolşevici (Kamenev, Zinoviev, Radek ş.a.) erau transportaţi în secret de către germani din exilul elveţian, fiind introduşi în Rusia prin Suedia. Misiunea lor era destabilizarea internă a Rusiei, astfel ca Germania să obţină pacea separată în est. Fondurile cheltuite în acest scop de către guvernul german s-au ridicat la peste 40.000.000 mărci aur.

Imediat ce ajunge la Petrograd, în Tezele din aprilie Lenin pune pe primul plan "caracterul imperialist" al războiului dus de Rusia împotriva Germaniei. În cursul anului 1917 Germania finanţează pe Lenin şi pe bolşevici, ziarul Pravda, introduce în Rusia câteva sute de agitatori comunişti. În cursul verii bolşevicii organizează Garda roşie, organizaţie paramilitară ce depăşeşte numeric

peste 1.300 de adrese! Menţionând capacitatea lucrărilor lui Viktor Suvorov de a bulversa istoria, Ziarul Times mai atrage atenţia asupra faptului că “de acum încolo nu se mai poate lua nici o decizie politică în ce priveşte Europa de Est” fără a-i consulta lucrările. Este considerat ca unul dintre importanţii actori ai destrămării comunismului.

Jurnalul Economic


83

puţinele trupe disciplinate existente în Petrograd.

Aspiraţiile populare au fost exploatate de Lenin şi bolşevici pentru a obţine puterea într-un stat în curs de destrămare. În iunie 1917 înăbuşirea manifestaţiilor bolşevice de la Petrograd a arătat că sovietele nu puteau fi utilizate pentru a cuceri puterea, iar în august puciul nereuşit al lui Kornilov indică faptul că nu existau alte forţe capabile de a prelua guvernarea. Lenin a lansat ideea insurecţiei bolşevice, ce urma să aibă loc înaintea întrunirii la 25 octombrie a celui de al doilea congres panrus al sovietelor, locul optim de promovare a demagogiei care să îi permită menţinerea puterii, exprimată prin lozinci nebuloase despre pace, pământ, muncă, pâine şi eliberarea popoarelor.

Lovitura de stat bolşevică de la Petrograd din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, prin care a fost anihilat guvernul Republicii Ruse condus de Kerenski şi a fost proclamată autoritatea Consiliului Comisarilor Poporului (Sovnarkom) condus de Lenin, va fi numită de către istoriografia comunistă "marea revoluţie socialistă din octombrie". Primul lucru pe care Lenin îl anunţă prin radio "către toţi" este încetarea operaţiilor militare între Rusia şi Germania.

Manevrând propaganda sloganurilor economice, puterea sovietică a semnalat de la bun început deopotrivă atât principala direcţie de acţiune în plan economic - desfiinţarea proprietăţii ca fundament al viitoarei organizări sociale, cât şi metoda - violenţa neîngrădită exercitată asupra oricui s-ar împotrivi acestei intenţii. Concomitent cu emiterea decretelor economice are loc constituirea tribunalelor revoluţionare, în 7 decembrie 1917 fiind organizată instituţia "represiunii revoluţionare" (expresia aparţine lui F.E.Dzerjinski, întemeietorul acesteia): Comisia panrusă extraordinară de luptă împotriva contrarevoluţiei şi sabotajului (VECEKA). Poliţia secretă având drept de viaţă şi de moarte asupra populaţiei - fiecare dintre măsurile economice fiind prevăzută cu cele mai drastice pedepse în caz de

neaplicare - este subordonată preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului (Sovnarkom), Lenin. Prima mare operaţie a CEKA 13) a fost în 1918 lichidarea a 100.000 de oameni, în cea mai mare parte foşti proprietari de întreprinderi industriale, bancare şi comerciale. În 29 august 1918 este înfiinţat Directoratul central pentru lagăre corecţionale de muncă (Glavna Upravlenia Lagerei -GULAG).

“Utopia” se instalase la putere.

c) Capitalismul şi duşmanii săi

“Moscova sfidează lumea” este titlul unei lucrări a lui Ion Raţiu care descrie pe larg metodele prin care, după 1945, U.R.S.S. caută să îşi extindă puterea la nivel global.

13) Pentru a corespunde scopului propus, instituţia a fost permanent reorganizată în decursul timpului: GPU (OGPU) în 1922, din iulie 1934 transformat în NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne), ulterior KGB (Comitetul pentru securitatea de stat). Eficienţa sa reiese din faptul că, în istoria umanităţii, comunismul este fără corespondent ca număr de victime umane.

KGB a recunoscut 4,2 milioane de reprimaţi (închişi, deportaţi, ucişi). Roy Medvedev şi alţi istorici sovietici semnalează peste 40 de milioane de victime. Jacques de Launay apreciază că bolşevismul a făcut peste 60.000.000 de victime. Se apreciază la 14.000.000 victimele războiului civil din 1917-1921 [alte surse indică 25.000.000 ca urmare a războiului mondial, revoluţiei, foametei, epidemiilor], între 5 şi 7 milioane de ţărani omorâţi în anii 1929-1933 în timpul colectivizării (dintre care între 4 şi 6 milioane pieriţi prin foametea din 1932 din Ucraina), lichidarea în lagăre a 7.000.000 de oameni, împuşcarea a 1.800.000 de oameni în timpul marilor represiuni din deceniul patru, internarea şi lichidarea a milioane de foşti prizonieri sovietici din Germania etc.

În fiecare ţară în care a fost instituit, comunismul a practicat aceleaşi metode de intimidare şi supunere a populaţiei: foamete, represiune, lagăre, execuţii. În China cifre oficiale estimează victimele perioadei 1949-1976 la 15-25 milioane; foametea din 1959-1961 a provocat 40 milioane de victime; totalul victimelor “revoluţiei culturale” este evaluat la 60-80 milioane de oameni. Cifre oficiale constată scăderea populaţiei Cambodgiei de la 5,73 milioane de locuitori în 1962 la 5,5 milioane în 1979, regimul comunist provocând între 1975-1990 moartea a 3,3 milioane oameni.

Jurnalul Economic


84

a) În permanenţă, prin propagandă, comunismul a inoculat popoarelor supuse o falsă imagine asupra occidentului, escamotând realitatea, în primul rând cea economică. Impactul vizual fiind mai puternic, prin utilizarea producţiilor cinematografice occidentale se dădea un aer de autenticitate şi o aparenţă de mişcare liberă a informaţiilor. Filmele neorealiste occidentale ale anilor 50 (produse de artiştii comunişti locali), cu ţărani costelivi şi muncitori revoltaţi, ori ficţiunile de două parale ale anilor 60-70, cât mai sumbre şi incredibile, fie ele ştiinţifico-fantastice sau poliţiste, prezentau imaginea unei lumi haotice şi necontrolate. Spectatorul de cinematograf, apoi telespectatorul din est recepţiona din abundenţă aspectele periferice, economic aproape nesemnificative - opulenţa vedetelor, crima organizată, meandrele politicii - subiecte exploatate de producători tocmai prin faptul că sunt ieşite din comun.

Acestei imagini 14) i-a declarat război fantoma comunismului.

14) Intensa propagandă comunistă de “demascare” a inamicului, de defăimare a “lumii occidentale” are în societăţile post-comuniste, ca rezultat actual, imaginea falsă a mecanismelor pieţei, neîncrederea faţă de organizarea democratică a vieţii politice şi suspiciunea faţă de deciziile luate, mai ales a celor cu caracter extern. Cei care îşi imaginează realitatea americană după serialul Dallas, să îşi reamintească genericul care, înainte de story-ul familiei cu pricina, ne arată, în primul rând, că America munceşte. Pentru oamenii din est care iau contact cu occidentul, şocul cultural este evident atunci când constată la faţa locului care este atitudinea faţă de muncă şi rezultatele acestei munci într-o autentică economie de piaţă.

Propaganda deceniilor anterioare revine înnoită ca manifestare împotriva globalizării, al cărei promotor este inamicul “tradiţional” – capitalismul şi în special cel american. Un consistent studiu consacrat problemei de Carmen Pavel constată în concluzie: “Lupta împotriva globalizării este deci o luptă nouă cu arme vechi. Susţinătorii anumitor atitudini ideologice, ca şi cei implicaţi în diferite controverse intelectuale, au găsit un domeniu nou şi prielnic pentru a face spectacol. Surprinzătoare este iluzia noutăţii acestui fenomen. Globalizarea este la fel de veche ca şi barterul. Cu trei sute de ani în urmă, acceptând particularităţile de rigoare, pieţele erau la fel de integrate. Diferită era doar intensitatea şi

b). Analiza sistemului instaurat în Rusia în 1917 în forma sa matricială sovietică, care ulterior a fost extins pe o mare parte a planetei, este deosebit de dificilă, începând chiar cu definirea. Dificilă, dar necesar de reluat cu fiecare generaţie, datorită minciunii pe care o propagă, versatilităţii, plasticităţii şi cameleonismului ce îi sunt specifice. De la terminologia specifică (“limbajul de lemn”) şi până la cea mai măruntă cifră statistică oficială, în fiecare caz în parte datele epocii trebuiesc transpuse în termenii realităţii. Chiar în asemenea condiţii, evaluarea istorică a comunismului se impune, poate în primul rând tocmai prin proporţiile dezastrului economic şi social pe care l-a provocat la nivel planetar.

După contactul cu realitatea sovietică, Panait Istrati constata: "Nu-i deloc vorba aici de socialism, ci de o teroare care tratează fiinţa umană ca material bun pentru război social". La A.S.Serafimovici (Popov), scriitor (1863-1949), cunoscut pentru Torentul de fier, “Comunismul se apropie răzbind prin vâltoare războaielor, trecând uneori prin foamete, prin frig, prin chinuri de moarte. Dar, cu o putere de neînfrânt, comunismul sfarmă vechile obiceiuri ale vieţii, vechile raporturi dintre oameni, croind drumuri noi”. Ce ar fi de tradus?

În organizarea sovietică, domeniul economic este, mai mult decât în orice loc şi timp istoric, subordonat obiectivului menţinerii şi extinderii puterii politice a nucleului său conducător, numit cu un termen generic Partid. Lenin însuşi a definit comunismul ca

volumul schimburilor care aveau loc între pieţe situate geografic la distanţă unele de altele. Cei care atacă globalizarea vorbesc de victimele care sunt create în proces. Ei sunt însă oamenii care, pentru a exista, au nevoie de victime. Şi pentru că victimele sunt din ce în ce mai puţine, le reinventează.” (Pavel, Carmen Elena, Ph.D. candidate Department of Political Science, Brown University USA, Cine este împotriva globalizării şi de ce?, în: Dimensiunea istorică a globalizării Editura NEWA, Bucureşti, 2001, p. 72).

Jurnalul Economic


85

o îmbinare a puterii sovietice cu economia de război germană.15)

Prin pârghiile de putere pe care le deţine, grupul conducător provoacă permanent destabilizarea societăţii, urmărind modificări ireversibile: orice reacţie de apărare este considerată un act ostil, la care puterea comunistă răspunde prin intensificarea represiunii şi reaccelerarea propriilor măsuri. Fără luarea în atenţie a acestei situaţii, devine inexplicabilă exercitarea generalizată a violenţei, inclusiv asupra muncitorilor şi ţăranilor, de la care puterea pretindea că îşi trage autoritatea socială, mergând până la lichidarea celor care anterior o susţinuseră activ.

Oportunismul politic are prioritate în faţa teoriei pe care conducătorii comunişti pretind că o exprimă ştiinţific. Presiunea momentului justifică orice schimbare de atitudine, iar deciziile încorporează periodic concepţiile adverse. Practica a dominat constant teoria: comunism de război, noua politică economică, perestroika ş.a. sunt înainte de toate rodul împrejurărilor, teoretizarea febrilă urmată de febrila punere în practică indicând că singurul lucru urmărit a fost menţinerea cu orice preţ a puterii. Dincoace de teorie, istoria sovietică reprezintă o succesiune de priorităţi de moment ale nucleului conducător

15) Până a se materializa prin putere, comunismul era o fantomă. Expresia îi aparţine lui Marx, găsindu-se chiar la începutul Manifestului Comunist din 1848. Fantoma se arătase încă din timpul revoluţiei franceze din 1789. Preţurile maximale, economia dirijată, naţionalizarea fie şi parţială a proprietăţilor industriale – experimente economice ale anului II – sunt, pentru Grachus Babeuf, iniţiatorul “conspiraţiei egalilor”, bazele “administraţiei comune”; acesta scria în Manifestul Plebeilor: “Faptul că acest mod de guvernare este aplicabil rezultă din însăşi experienţa noastră, din moment ce este aplicat celor 1.200.000 de oameni, ai celor 12 armate ale noastre (ceea ce este cu putinţă în mic, trebuie să fie posibil şi în mare)”. În esenţă nici unul dintre “gânditorii” comunişti nu a mai inventat nimic de atunci încoace: pentru acapararea puterii “conspiraţia”, pentru menţinerea acesteia “teroarea”, iar pentru “aplicabilitatea” economică şi politică structurile militare.

al ţării, iar istoria economiei sovietice este o goană disperată după resursele care să îi materializeze ambiţiile.

b). Prezent în societate din neolitic (în paleolitic arheologia nu constată conflicte între colectivităţile umane), războiul este o activitate prin natura sa este antieconomică – însă care adaugă la resursele colectivităţii victorioase munca forţată (sclavia) şi produsele însuşite prin jaf (prada) sau prin prelevarea periodică a produselor altei colectivităţi prin ameninţarea cu războiul (tributul). Aceste forme de furt - uneori numit economie prădalnică - sunt larg răspândite din antichitate până în contemporaneiate.

Războiul a avut totdeauna nevoie de suport economic, dar economia de război a secolului al XX-lea a provocat economiei distorsiuni care încă se mai cer explicate. Industrializarea a făcut ca, că în caz de conflict, factorii de decizie politică (statul) să dirijeze ansamblul economiei unei ţări. Primul război mondial a evidenţiat această situaţie, mobilizarea economică devenind o componentă a mobilizării generale, iar de atunci încoace, o parte din deciziile economice ale autorităţilor sunt de la bun început concepute pentru ca economia unei ţări să se integreze rapid la starea de război.

Excepţie făcând sistemele totalitare, guvernele şi populaţia privesc economia de război ca o situaţie tranzitorie, un răspuns de excepţie la o situaţie de excepţie. Comunismul a venit cu o inovaţie: considerând U.R.S.S. ca fiind în război permanent cu restul statelor lumii burgheze, economia socialistă este concepută, constituită şi condusă ca o economie de război. În URSS şi în toate ţările socialiste, economia este subordonată printr-un complex militaro-industrial întreţinerii unui puternic instrument militar, iar întreaga structură socială este organizată potrivit criteriilor militare.

c). Marele război din 1914-1918 arătase că o armată puternică nu poate exista fără o industrie puternică, îndeosebi una

Jurnalul Economic


86

constructoare de maşini. Planificare industriei urma să stabilească priorităţile. Industria nu se putea dezvolta în URSS decât prin transferul forţat de resurse umane şi materiale din alte sectoare - iar cel vizat nu putea fi decât agricultura. Se impunea deci subordonarea strictă a acesteia - calea fiind colectivizarea. Un instrument puternic de control al societăţii putea stopa orice tendinţă de insubordonare, iar acest instrument exista. Triumful concepţiei edificării socialismului într-o singură ţară, pe calea industrializării, prin utilizarea planificării şi colectivizării, sub aparenta revenire la matca utopiei îşi propune pragmaticul scop de a face din URSS o putere militară de prim rang, în măsură să acţioneze pentru atingerea obiectivului înscris în declaraţia de constituire din 1922 şi pe stema de stat: cucerirea planetei.

În acest scop U.R.S.S. alocă permanent armatei o parte importantă a resurselor bugetare, iar în afara cheltuielilor oficiale, disimulată în diferite moduri, o mare parte a produsului intern brut este îndreptată către complexul militar. Statistica S.D.N.permite compararea datelor oficiale.

Cheltuieli militare la 1932 la 1938 (miliarde franci francezi)

URSS

Germania

Japonia

Marea Britanie

Franţa

SUA

Italia

10,6 205,0

9,6 167,2

7,5 66,5

16,1 64,6

19,3 41,8

25,0 40,6

10,2 19,7

Sursa: Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939, Bucureşti, 1985

c) Cine a declanşat “al doilea război mondial”?

Încercaţi un sondaj. Puneţi una dintre aceste două întrebări oricărei persoane sau colectivităţi din România: care era cea mai puternică armată din lume înainte de “al doilea război mondial”? Cine a declanşat “al doilea război mondial”? În proporţie de 99,9% răspunsurile vor fi: armata germană, Germania fascistă.

O amplă suită de lucrări ale lui Victor Suvorov au aceiaşi temă - al doilea război mondial şi participarea URSS la acesta. Chiar înainte de a le face prezentarea semnalez faptul că autorul menţionează foarte des numele României.

Încă din primul volum Spărgătorul de gheaţă, autorul aruncă o nouă lumină asupra istoriei oficiale a rolului jucat de statul sovietic şi de Stalin în marea conflagraţie. Spărgătorul de gheaţă a produs mare vâlvă la momentul apariţiei, prin faptul că Victor Suvorov demonstra că istoria oficială a războiului e falsificată de către comunişti. Astfel al arată Stalin l-a adus la putere pe Hitler, cu intenţia ca acesta să fie "spărgătorul de gheaţă" al Europei, cel care va declanşa războiul urmând ca, după ce va cuceri întreaga Europă, slăbit fiind, să fie prada uşoară a liderului sovietic, care urmărea instaurarea în întreaga lume a "revoluţiei mondiale".

Ultima republică aduce clarificări şi noi argumente în favoarea acestei idei. Conform celor scrise de Suvorov, Hitler a înţeles planul lui Stalin şi a declanşat în disperare de cauză şi nepregătit fiind (în comparaţie cu Armata Roşie) planul Barbarossa. Astfel Germania se afla încă din iunie 1941 în situaţia de ţară învinsă. De fapt, autorul afirmă că marele succes al lui Stalin a fost pactul Ribentropp-Molotov, prin care Germania devenea ţară agresoare, fiind în acelaşi timp nevoită să lupte şi pe două fronturi. URSS avea în faţă posibilitatea declanşării "revoluţiei mondiale" În acelaşi timp, marea greşală a lui Stalin a fost subaprecierea situaţiei lui Hitler care, anticipând intenţiile sovietice a declanşat atacul împotriva U.R.S.S. cu două săptămâni

Jurnalul Economic


87

înaintea datei prevăzute de Stalin pentru invadarea Europei.

Documentele la care fostul agent GRU a avut acces, mărturiile combatanţilor, analiza tehnicii militare utilizate şi a pregătirilor din spatele frontului, şi nu în ultimul rând articolele din Pravda şi alte ziare sovietice din acea vreme, vin să confirme afirmaţiile lui Suvorov.

I s-a reproşat adesea autorului accentul pus pe partea ideologică a motivaţiilor liderilor U.R.S.S. Suvorov afirmă este că punerea în practică a ideologiei imperialiste a U.R.S.S. era singura şansă pentru supravieţuirea statului sovietic. Numai o revoluţie mondială garanta existenţa statului comunist şi, înţelegând acest lucru, Marx, Engels şi Lenin au inclus în programele lor necesitatea acesteia.

În Ultima republică, Suvorov analizează comunismul. Celor care cred că eşecul comunismului se datorează neînţelegerii corecte a lui Marx, autorul le demonstrează că Stalin a înţeles şi a încercat să aplice punct cu punct ideile acestuia din Manifestul partidului comunist: 1) lichidarea în totalitate a proprietăţii private; 2) lichidarea familiei, introducerea unei "comunităţi deschise a soţiilor"; 3) luarea tuturor copiilor pentru educaţia în comun; 4) instituirea "armatelor industriale" îndeosebi pentru agricultură.

Marx a intuit, iar apoi Stalin a încercat să realizeze tocmai durabilitatea statului de tip comunist prin cuprinderea în graniţele sale a întregului glob pământesc. De ce? Deoarece realizarea în practică a comunismului marxist însemna de fapt un imens lagăr de concentrare, o închisoare din care oamenii vor încerca să evadeze. În U.R.S.S. s-a instituit controlul totalitar al economiei prin stat, prin birocraţie. Conducătorii sovietici au realizat că cei care se vor opune cel mai vehement vor fi ţăranii ruşi, cei deposedaţi de mijloacele de producţie. De aceea a fost dezlănţuită în 1930 colectivizarea sângeroasă, în timpul căreia au murit mai mulţi "mujici" ruşi decât în timpul primului

război mondial în toate ţările participante luate la un loc.

Spărgătorul de gheaţă prezintă cronologic politica economică stalinistă. În 1927 a început supraindustrializarea, planificată pe cincinale. La începutul primului cincinal URSS avea 92 de tancuri, iar la sfârşitul acestuia peste 4.000. Totuşi, în aceşti primi cinci ani nu s-a acordat atenţia principală înarmării, ci creării unei baze industriale, care apoi să permită înarmarea. Al doilea cincinal a continuat dezvoltarea complexului militar-industrial sovietic. S-au construit cocserii, cuptoare Martin, hidrocentrale gigantice, laminoare, mine pentru cărbune şi minereu. Producţia militară nu era încă în centru atenţiei, deşi în primele două cincinale au fost fabricate 24.708 avioane de luptă. Al treilea cincinal, care s-a încheiat în 1942, a însemnat un avânt al producţiei de război. O producţie de o calitate deosebită şi în cantităţi gigantice. Toate acestea cereau fonduri. Au fost vândute pe piaţa externă enorme cantităţi de aur, platină, diamante, icoane şi bucoavne naţionale ruseşti, tablouri ale marilor maeştri ai Renaşterii, colecţii de briliante, tezaurele muzeelor şi bibliotecilor. Economia sovietică a exportat lemn, cărbune, nichel, mangan, petrol, bumbac, icre, ţesături, peşte, grâne - orice.

Populaţia era menţinută într-o mare mizerie materială. Colectivizarea a permis prelevarea pe de geaba a pâinii de la ţărani. Procesul numit "a pompa mijloace din agricultură în industria grea". Rezultatul colectivizării şi al foametei care i-a urmat a fost cele 10-16 milioane de morţi. În acest timp U.R.S.S. vindea peste graniţă 5 milioane de tone de grâu anual.

Se pune întrebarea de ce acest proces de industrializare-înarmare şi colectivizare nu a început mai devreme - de exemplu în 1920. Ba chiar, în 1921 Lenin introducea Noua politică economică (NEP) - care, aparent, era vechiul capitalism. Suvorov susţine că respectivul compromis nu a fost făcut la presiunea moderaţilor, ci deoarece Lenin înţelesese că primul război mondial nu a

Jurnalul Economic


88

provocat, după cum spera, revoluţia mondială. Rusia şi comuniştii aveau nevoie de un răgaz, de o pauză înainte de un nou război. Comuniştii trebuiau să pună ordine în ţară, să-şi consolideze puterea, să dezvolte o industrie de armament puternică

Referitor la producţia de război, Suvorov susţine că aceasta era făcută cu un singur scop - atacul. Conducerea sovietică nici nu concepea războiul de apărare. Uniunea Sovietică a fost singura ţară din lume care a produs mari cantităţi de tancuri plutitoare, care într-un război de apărare aşa cum a fost dus de URSS după 1941, a trebuit să fie abandonate datorită faptului că erau concepute pentru atac. În 1933 uzina de locomotive din Harkov avea ca producţie secundară tancurile. Producţia zilnică pe timp de pace: 22 de bucăţi. În 1939 Hitler a început războiul cu 3.195 de tancuri, mai puţin decât putea produce uzina din Harkov în şase luni. SUA aveau în 1940 circa 400 de tancuri. Tancurile sovietice de tipul BT erau construite după o licenţă americană având, pentru acea vreme, o calitate excepţională. BT era un tanc de atac, a cărui folosire era imposibilă pe teritoriul sovietic datorită drumurilor proaste. De asemenea, calitatea avioanelor sovietice era excelentă. I-16 depăşea de ori puterea de foc a avionului Messerschmidt 109E şi de aproape trei ori a lui Spitfire 1. Avioanele de luptă sovietice foloseau rachete în 1939 pentru prima oară în lume, iar Il-2 era unicul avion din lume cu carcasă blindată. Atunci de ce a fost atât de uşor învinsă aviaţia sovietică după declanşarea operaţiunii Barbarossa? Din trei motive: cele mai bune avioane sovietice nu erau cele de luptă aeriană ci cele de bombardament, piloţii nu erau antrenaţi pentru luptele aeriene întrucât fuseseră pregătiţi pentru un atac surpriză asupra germanilor, iar majoritatea aparatelor erau foarte aproape de graniţă în 22 iunie 1941.

Pentru economia sovietică, petrolul românesc era de importanţă strategică. Stalin a înţeles la fel de bine ca şi Hitler expresia "petrolul este sângele războiului". De aceea a fost

Basarabia răpită României, pentru ca de aici să organizeze ofensiva asupra câmpurilor petrolifere româneşti.

Economia sovietică interbelică a devenit un imens complex industrial-militar. Sacrificând bunăstarea şi vieţile a milioane de locuitori ai U.R.S.S., Stalin a pregătit şi întreţinut o enormă armată gata să atace la primul ordin. Victor Suvorov arată falsitatea afirmaţiei istoriografiei sovietice "nepregătirea Uniunii Sovietice de război". Mai mult, el arată cum Stalin a pompat enorme resurse financiare în partidele comuniste şi fasciste din ţările Europei, în scopul pregătirii "eliberării" acesteia de "jugul capitalist". Iar liderii ţărilor occidentale nu reuşeau să depăşească prejudecata "Rusiei înapoiate" şi se lăsau înşelaţi de propaganda şi perdeaua de fum a diplomaţiei sovietice care pedala pe tema “construcţiei socialismului într-o singură ţară” şi lansa proiecte de dezarmare şi securitate colectivă.19)

Ziua M completează dezvăluirile uluitoare despre cel de-al doilea război mondial. Dezvăluiri care răstoarnă tot ceea ce am fost învăţaţi, tot ceea ce am citit sau aflat până acum despre această perioadă din istoria omenirii. Cartea este rodul unei cercetări care a durat ani de zile. În ea sunt prezentate multe date şi documente care vin să probeze unul şi acelaşi lucru: pe data de 19 august 1939 “Stalin luase deja o hotărâre şi pusese în mişcare maşina mobilizării într-o direcţie fără întoarcere, care în orice situaţie internaţională făcea inevitabil cel de-al doilea război mondial”.

Mulţi istorici au crezut că la început Stalin s-a hotărât să semneze un acord de pace cu Hitler, iar apoi s-a decis să pregătească un atac asupra Germaniei pentru anul 1942. Autorul însă demonstrează că nu au existat două hotărâri, ci au fost două părţi, două 19) Într-o discuţie avută la Bucureşti în vara anului 2001 cu reputatul specialist în probleme ale Europei de Est, profesorul Nicolae Spulber de la Universitatea Indiana, am fost surprins să constat cât de convins părea de faptul că Stalin a renunţat în anii 1930 la teza “revoluţiei mondiale”.

Jurnalul Economic


89

etape ale unui singur plan, care îl instrumenta în 1939 pe Hitler ca “agresor”, după a cărui acţiune urma cea de “eliberator” a lui Stalin în 1941. Ce ştim noi este că la 1 septembrie 1939 Hitler a atacat Polonia şi că această dată este socotită începutul celui de-al doilea război mondial. Aceasta este, după cum spune Victor Suvorov, ziua “oficială” a începerii războiului.

Pactul semnat pe 23 august 1939 a fost pentru Hitler o capcană: a fost născocit de Stalin pentru a începe cel de-al doilea război mondial cu mâinile lui Hitler, pentru a ruina şi slăbi Europa, inclusiv Germania. Pentru a demonstra acestea Victor Suvorov apelează la o serie de date şi documente, la statistici din anii dinainte şi de după război. Aceste documente arată că Stalin îşi pregătea ţara pentru război. Un exemplu ar fi faptul că la 21 iunie 1939 Stalin avea 94 divizii de infanterie şi vânători de munte. Exact peste doi ani, la 21 iunie 1941, avea 198 divizii de infanterie şi de vânători de munte (!).

Autorul demonstrează că mobilizarea secretă a început la 19 august 1939. Ziua M nu înseamnă – cum se credea - începerea mobilizării, ci momentul când mobilizarea devenea publică, începutul etapei sale finale. Comuniştii afirmă că în Ziua M se planifica începerea mobilizării, dar autorul arată că Armata Roşie avea în acel moment peste cinci milioane de soldaţi, o armată cum nu mai existase vreodată în lume pentru timp de pace, temeinic pregătită pentru atac. În deceniul anterior s-a pus bază în principal pe trupele şi armele cele mai complexe şi moderne din punct de vedere tehnic, destinate exclusiv atacului şi mai puţin apte într-un război de apărare: tancuri, desant aerian, artilerie, aviaţie. În doi ani de mobilizare secretă, Armata Roşie s-a dublat ca mărime, iar efectivul trupelor de tancuri a crescut de opt ori. S-au creat structurile viitoarelor divizii, corpuri de armată şi armate. Acestea aveau constituite corpurile de comandă, în Ziua M urmând a fi completate cu carnea de tun. În iunie 1941 întreaga activitate pregătitoare a mobilizării

secrete era încheiată, urmând să se facă pe faţă ceea ce cu nici un chip nu se putea face în secret – războiul însuşi.

A doua mare idee a cărţii este că în Ziua M, în momentul trecerii de la mobilizarea secretă la cea deschisă, diviziile active ale Armatei Roşii nu intenţionau să se constituie într-o barieră la graniţă şi să aştepte. Acţiunea mobilizării viza un atac nimicitor dat prin surprindere.

Documentarea minuţioasă demonstrează că 19 august 1939 este data la care Stalin a hotărât începerea războiului, atac pregătit timp de 15 ani prin organizarea economiei sovietice ca o economie de război. Un război de talie mondială, dar de a cărui anvergură nu au ştiut cei care au fost ulterior implicaţi în el, gândit ca modalitate de extindere a Uniunii Mondiale a Republicilor Sovietice. Cel mai bun mijloc de a controla evenimentele este să le provoci.

Există şi alte dovezi care duc la concluzia că Stalin a hotărât să înceapă războiul înainte de a se şti chiar că va fi un asemenea război. La sfârşitul anului 1940 a introdus sistemul “rezervelor de muncă”, principiul completării coercitive a şcolilor de aviaţie; a trecut industria la producţie în regim de război etc. Mobilizarea secretă începută la 19 august 1939 urma să se încheie la 6 iulie 1941 prin atacarea Germaniei şi României. Mobilizarea secretă făcută în sensul pregătirii agresiunii, a fost atât de amplă încât nu s-a izbutit ascunderea existenţei sale. Lui Hitler i-a mai rămas o singură şansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă, disperată, fără a dispune de capacitatea militară necesară. Acţionând cu două săptămâni mai repede decât Stalin, armata germană a capturat tot materialul ce se afla la graniţă pregătit de Armata Roşie pentru ofensivă, iar pregătirea stalinistă de război a fost dată peste cap, transformându-se, pentru moment, într-o catastrofă prin pierderea părţii celei mai bune a Armatei Roşii. Războiul a fost câştigat cu rezervişti şi cu doar o parte a potenţialului militar anterior anului 1941. Ca rezultat, Stalin s-a ales “doar” cu Polonia, Germania de Est, Ungaria,

Jurnalul Economic


90

Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, China, jumătate din Coreea şi jumătate din Vietnam. Avea deci motive de nemulţumire în 1945 – fapt pentru care nici nu a primit parada Victoriei din 25 iunie; el

pregătise minuţios acapararea întregii Europe şi nu cucerise decât jumătate. Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni. Iată de ce Ziua M nu a mai avut loc.

Jurnalul Economic


91

Relaţiile economice externe ale României: între structură şi

conjunctură

Prof. univ. dr. Ioan Popa REI – ASE, Bucureşti

1. Tradiţie şi modernizare

Spaţiul românesc a avut de-a lungul secolelor un important rol în relaţiile internaţionale. Aceasta ţine, mai întâi, de „o fericită fatalitate istorică” [(1), p. 5], care i-a aşezat pe români la intersecţia marilor drumuri ale comerţului mondial: de la Vest la Est, de la Nord la Sud. Apoi, este vorba de manifestarea timpurie a spiritului negustoresc, atât în aşezările din Transilvania, care au cunoscut o mai mare dezvoltare a meşteşugurilor, cât şi în Ţara Românească şi Moldova, cu o economie bazată pe cultura pământului şi creşterea animalelor.

Vocaţia comercială – expresie a capacităţii de comunicare şi a „firii blânde” în procesul modernizării economice a României, începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Dar ea continuă să rămână marginală în raport cu puternica legătură economică şi afectivă a omului acestor locuri cu pământul, şi negutorul nu-l va putea substitui pe ţăran, „acest unic şi adevărat popor românesc” [(2), p. 19]. Iar caracterul de „ţară eminamente agrară” şi structurile patriarhale din economie împiedică pentru mult timp o implicare mai profundă şi echilibrată a ţării în schimburile internaţionale.

După volumul valoric total al comerţului exterior, România ocupa în preajma izbucnirii primului război mondial locul 13 în Europa, iar în 1910 deţinea 0,61% din comerţul mondial, respectiv 0,77% la export şi o,46 % la import. [Date din (3)]. După Unirea Principatelor, balanţa comercială a cunoscut o perioadă strict excedentară (1901-1913). În schimb balanţa de plăţi curente a fost continuu deficitară, România confruntându-se permanent cu problema datoriei externe. (În 1900/1901 datoria publică, din care o cotă ridicată revenea celei externe, a ajuns la un record de 41% din veniturile bugetului de stat).

Caracteristic pentru comerţul exterior este discrepanţa structurală dintre exporturi şi importuri. Timp de mai multe decenii cerealele au dominat exporturile româneşti, acestea deţinând 75-80% din total în intervalul 1880-1910 („România – grânarul Europei”). În schimb, la import predomină produsele industriale semifabricate şi finite într-o gamă diversificată: în 1910, 70 % din importuri erau bunuri manufacturate, în special produse textile, metale şi produse ale industriei mecanice. Este aceasta o expresie a necesităţilor dezvoltării pieţei interne şi ale modernizării instituţiilor şi ramurilor industriei, în condiţiile lipsei de experienţă industrială şi penuriei de capital autohton. În 1914 peste 80% din capitalul din industrie

Jurnalul Economic


92

era străin, ca şi 60% din capitalul primelor opt bănci din Regat.

Pe de altă parte, discrepanţa structurală dintre exporturi şi importuri s-a reflectat în înrăutăţirea raportului de schimb: în 1901-1913 valoarea unitară a importurilor întrecea de 5-6 ori pe cea a exporturilor. Pierderea din „foarfecele preţurilor” la produsele agricole se adaugă poverii datoriei externe pentru a accentua vulnerabilitatea României în raport cu pieţele străine.

Orientarea geografică a schimburilor relevă avatarurile poziţionării României în comerţul mondial în raport nu întotdeauna cu determinările economice şi afinităţile culturale, ci de multe ori cu imperativul politic conjunctural sau de durată. Dacă în perioada imediat următoare Unirii, Turcia continua să deţină o pondere majoră în exporturile româneşti (47-48% în 1861-1865) în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea cota acesteia s-a redus la sub 5%. În schimb, a crescut vertiginos ponderea Angliei, care a devenit timp de două decenii principalul partener al României (peste 36% în 1881-1900, dar numai ceva peste 65 în 1912), ca şi ponderea Belgiei (28% în 1891-1900 şi 24% în 1912) şi a altor ţări europene (Italia, aproape 18%, Franţa, circa 9%, în 1912).

La import principalul partener în ultimile două decenii ale secolului trecut a fost Austro-Ungaria, dar ponderea acesteia a scăzut continuu (de la 48% în 1861-1865 şi 52% în 1876-1880 la 25-26% în 1891-1900, pentru a ajunge la circa 21% în 1912). În contrast, a crescut rolul unor ţări europene (Anglia, Franţa), dar cota acestora a cunoscut mari variaţii de la o perioadă la alta. O tendinţă constantă a fost creşterea ponderii Germaniei, cota acesteia în importuri trecând de la 8-9% în a doua jumătate a anilor '80, la peste 28% în perioada 1891-1900 şi atingând circa 38% în 1912; în acelaşi interval de timp, Germania a reprezentat un debuşeu relativ puţin important pentru exporturile româneşti (12,5% în 1891-1900, peste 6% în 1912).

Înainte de primul război mondial România era, prin urmare, ferm angajată în comerţul mondial, principalii săi parteneri fiind, atât la import, cât şi la export, ţări europene. Tendinţele de fon amorsate la sfârşitul secolului al XIX-lea se consacră după Marea Unire, în etapa consolidării şi dezvoltării economiei româneşti (1919-1939) [Cf. (4)].

În această perioadă România îşi valorifică vocaţia comercială afirmându-se ca un important exportator european şi ca un lider economic şi politic regional. De la sub 0,5% în 1912, ponderea ţării în exportul mondial ajunge în 1937 la un record de 1,23% (de la sub 0,4% la 0,75% în importul mondial); cota medie în comerţul mondial în anii '30 este de circa 0,605, peste „constanta istorică” de 0,50% [Vezi (5), p. 384].

În 1938 exporturile României nu mai au caracterul preponderent agrar tradiţional; ele constau din produse petroliere (circa 40%), cereale şi legume (30%), cherestea (10%), animale şi produse animaliere (7%). Pe de altă parte, ponderea produselor finite în importuri scade la circa 75% în favoarea materiilor prime şi semifabricate pentru industrie. Dezvoltarea industriei naţionale se reflectă, prin urmare, deşi încă în mod limitat, în structura comerţului exterior.

Totuşi, raportul de schimb, care cunoscuse o anumită ameliorare la începutul anilor '20, acuză o serioasă deteriorare în deceniul următor: în 1929 valoarea unitară a importului o întrecea pe cea a exportului de 6 ori, în 1934 de 13 ori (record istoric), iar în 1938 de aproape 8 ori. Totodată, deşi balanţa comercială a fost, în general excedentară, deficitul mare al balanţei de plăţi a continuat să afecteze relaţiile noastre cu străinătatea.

Aceste evoluţii nu pot fi înţelese fără o raportare la conjunctura internaţională în care s-a realizat dezvoltarea economico-socială a României Mari (urmările primului război mondial, criza economică din 1929-1933), precum şi la influenţa sistemului politic intern, în procesul de consolidare a unei societăţi democratice, asupra creşterii economice şi integrării în comerţul mondial.

Jurnalul Economic


93

O tendinţă fundamentală caracterizează însă evoluţia socităţii româneşti în această perioadă: tranziţia, complexă şi dificilă, de la o economie închisă şi eminamente agrară, la o economie deschisă, pe cale de dezvoltare industrială. Cu evoluţii contradictorii, în plan intern, acest proces s-a reflectat în mod inegal în comerţul exterior.

Deşi exporturile au cunoscut importante modificări structurale, ele continuausă se bazeze pe produse cu un grad redus de prelucrare, precum şi pe producţia agricolă. Or, nivelul redus al productivităţii muncii în România, ponderea mare a ramurilor extractive în industrie şi caracterul „extensiv” şi „cerealist” al agriculturii româneşti [(6), pp. 43, 63, 65] au facut ca gradul de valorificare a resurselor naţionale pe piaţa externă să se menţină la nivele scăzute, „foarfecele preţurilor” acţionând în continuare în defavoarea ţării.

Industria naţională se bazează în măsură importantă pe tehnologia din ţările occidentale, atât pe calea importurilor, cât, mai ales, pe cea a investiţiilor străine. În anii '30 capitalul străin reprezenta în economia românească circa 60%, cu cele mai mari valori în industrie (66% în 1937), asigurări (peste 80%), transporturi şi telecomunicaţii (aproape 80%), comerţ (47%), bănci (39%) [(17), p. 44]. O caracteristică evidenţiată în literatură, a fost profitabilitatea ridicată a investiţiilor străine în România: în perioada 1934-1938 profiturile nete declarate reprezentau peste 43% din totalul capitalurilor străine în România, în 1938, iar 80% din profituri se realizau în industrie [Idem, pp. 103, 213].

În planul orientării geografice s-au întărit relaţiile cu partenerii europeni pe măsura adâncirii diviziunii muncii în cadrul intr-continental. Germania consolidează poziţia de principal partener comercial al României, ajungând în 1938 la aproape 37% din importuri şi peste 26% din exporturi. După declanşarea celui de-al doilea război mondial, Germania devine centrul de gravitaţie al comerţului românesc: în 1943 ea

deţinea 63,3% din exporturi şi 73,7% din importuri.

În concluzie, dezvoltarea modernă a economiei româneşti, rămânând în sensibil decalaj în raport cu ţările avansate din Europa, a manifestat şi un ecart între progresul intern (anul 1938 fiind anul de vârf al economiei interbelice) şi modul de integrare a României în diviziunea internaţională a muncii. Specializarea pe ramuri intensive în resurse şi în producţia agricolă a menţinut competitivitatea producţiei naţionale la niveluri reduse ca, şi dependenţa economiei de pieţele externe pentru tehnologie şi capital, ceea ce s-a reflectat în situaţia tensionată a balanţei de plăţi. Totuşi, progresul intern realizat după depăşirea crizei interbelice crea premisele unei mai eficiente angajări în schimburile internaţionale.

2. Perioada economiei de comandă

Evoluţia economiei şi societăţii româneşti în perioada postbelică a fost determinată de intervenţia unor forţe istorice care şi-au pus puternic amprenta asupra destinului României: în plan politic, s-a adoptat un nou regim, cel comunist; s-au demolat vechile structuri şi instituţii pentru a pune bazele economiei de comandă; în plan cultural, s-a optat pentru un nou set de valori în vederea creării unei „noi societăţi” şi a „omului nou”.

Noua opţiune politică a dus la reorientarea radicală a relaţiilor economice: dinspre „ţările capitaliste” înspre „lagărul socialist”, de la Vest la Est. Dacă în 1934 aproape 2/3 din exporturi şi ¾ din importuri se derulau cu Germania, în 1945 peste 95% din exporturi şi peste jumătate din importuri se derulau cu URSS (cifrele pentru ţările socialiste europene erau de, respectiv, circa 98% şi aproape 63%).

Instaurarea economiei de comandă s-a transpus în planul relaţiilor economice cu străinătatea, în principal, prin:

Jurnalul Economic


94

- instaurarea monopolului de stat asupra comerţului exterior şi concentrarea în mâna statului condus de partidul unic a deciziei în acest domeniu;

- instituirea monopolului valutar al statului şi separarea, în plan financiar, a sectorului extern de ansamblul economiei naţionale;

- utilizarea cvasiexclusivă în managementul comerţului exterior a pârghiilor administrative, bazate pe planul central de stat.

În cei peste 40 de ani de aplicare, experimentul „socialismului real” a cunoscut mai multe faze evolutive.

O primă perioadă, care a durat de la sfârşitul războiului până în primii ani ai deceniului şapte, s-a caracterizat prin alinierea politică la modelul stalinist şi dependenţa economică de URSS şi sateliţii săi. Între anii 1950 şi 1960 ţările socialiste, în speţă ţările CAER, au deţinut, în medie, circa trei pătrimi din comerţul exterior românesc iar, ritmul producţiei industriale devansează ritmul comerţului exterior. Aceasta ilustrează o politică de industrializare rapidă, orientată prioritar spre piaţa internă, în condiţiile unei economii angrenate în modelul de autarhie colectivă CAER.

În structura exportului domină produsele neprelucrate (în 1960, 60% era constituit din combustibili şi materii prime alimentare şi nealimentare); la import, preponderente sunt maşinile şi utilajele (circa 34%) şi combustibili şi materiile prime minerale (34%). În perioada 1950-1964 balanţa comercială a fost (cu excepţia a trei ani) deficitară.

Pe scurt: o economie dependentă de importuri industriale manufacturate (inclusiv din Vest) şi exportatoare de produse neprelucrate, agricole.

O a doua perioadă a început la mijlocul anilor '60 şi a durat circa un deceniu, născând speranţe pe plan intern şi creând României o nouă imagine pe plan internaţional.

În continuarea unei orientări mai vechi de reducere a dependenţei faţă de URSS şi în contextul manifestării unor tendinţe reformatoare într-o serie de ţări socialiste, puterea politică din România a optat programatic pentru un model desocialism naţional, considerat capabil de a asigura avansul economic rapid al ţării şi o integrare avantajoasă în economia mondială.

Economia cunoaşte o anumită deschidere spre schimburile internaţionale şi o netă reorientare dinspre Est spre Vest (ţările occidentale) şi Sud (ţările în curs de dezvoltare) ambele determinate de scopuri economice (nevoia de resurse primare tehnologice şi finanţare externă pentru susţinerea procesului dezvoltării industriale), politice (manifestarea independenţei puterii de la Bucureşti), dar şi ideologice („liberalismul” noii garnituri politice).

În 1971 România aderă la GATT, în 1972 devine membră a FMI şi BIRD, iar relaţiile economice externe cunosc o dinamică şi o diversificare fără precedent. Totodată, între 1965 şi 1975 ponderea ţărilor socialiste în comerţul exterior al României scade de la 65% la circa 45% (ţările CAER de la aproape 61% la 38%). În aceeaşi perioadă, ponderea, ţărilor occidentale creşte de la 24% la aproape 36%, Germania devenind primul partener din Vest, iar cea a ţărilor în curs de dezvoltare de la 6% la 18,5%.

O nouă politică, de tip reformist, este proclamată în domeniul comerţului exterior, iar acte normative din anii 1971 şi 1972 stabilesc, în principal:

- descentralizarea procesului decizional, fără însă a punde în discuţie principiul monopolului de stat;

- stimularea implicării directe a producătorilor în activitatea de comeţ exterior;

- promovarea unor forme diversificate de schimburi internaţionale şi admiterea, în condiţii restrictive, a investiţiilor străine în economia românească (societăţile mixte);

Jurnalul Economic


95

- crearea unui mecanism economic în care să poată fi utilizate pe lângă instrumentele administrative şi „pârghiile economico-financiare”, inspirate de piaţă.

Orientarea de bază a politicii economice rămâne dezvoltarea industrială rapidă („factorul hotărâtor al reducerii decalajului faţă de ţările dezvoltate dim punct de vedere economic [Cf. (8), p. 431]. Conform statisticilor oficiale, ponderea industriei în venitul naţional a crescut de la aproape 49% în 1965 la circa 62% în 1975, în cadrul industriei crescând contribuţia construcţiilor de maşini (de la sub 9% la peste 32%) şi a chimiei (de la aproape 7% la peste 11%).

La export, grupa de maşini, utilaje şi mijloace de transport creşte de la 19% la 25% în perioada 1965-1975, iar cea de produse chimice de la peste 6% la aproape 11%. Totuşi, exporturile continuă să se bazeze pe produse cu grad redus de prelucrare, iar producţia industriei grele este destinată în special satisfacerii necesităţilor interne şi a desfacerii pe pieţe mai puţin competitive (zona CAER, lumea a treia).

Pe de altă parte, creşterea economică accelerată şi politica de creare a unor mari complexe industriale în siderurgie, construcţii de maşini şi petrochimie au impus recurgerea la importuri masive de tehnologie, îndeosebi din Occident (ponderea grupei de maşini în totalul importului, s-a menţiut ridicată: aproape 40% în 1965 şi circa 35% în 1975) şi, mai ales, la creşterea dependenţei de resursele primare din străinătate (grupa de combustibili, materii prime minerale şi metale creşte de la circa 31% la peste 38%).

Cu excepţia a doi ani, balanţa comercială a înregistrat, în această perioadă, o situaţie deficitară.

A treia perioadă, de la mijlocul anilor '70 până la sfârşitul deceniului nouă marchează – în contextul general al deteriorării vieţii economico-sociale şi înăspririi totalitarismului politic – falimentul modelului economiei de comandă în varianta sa ceuşistă.

În anii '70 politica dezvoltării accelerate pe baza industriei grele a continuat cu şi mai mare intensitate. Accesul relativ facil la resurse minerale şi energetice (prin relaţiile cu lumea a treia), precum şi condiţiile avantajoase de finanţare (anii creditului ieftin) au alimentat procesul de creştere extensivă, fără preocupare fermă pentru productivitate şi competitivitate. Într-o perioadă în care, la semnalul dat de criza petrolieră, industriile energofage, îndeosebi petrochimia şi siderurgia, sufereau o „revizuire sfâşietoare” în Vest, România a continuat să dezvolte capacităţi de producţie energointensive pe bază de inputuri din import. Ca atare, în cursul anilor '80 ponderea grupei de combustibili şi materii prime în totalul importurilor a evoluat între 50% şi aproape 57%. Numai industria petrochimică a indus importuri de ţiţei care u crescut de la 2,3 milioane de tone în 1970, la 16 milioane tone în 1980 şi la peste 20 milioane tone în deceniul nouă.

Imensul efort investiţional, care a dus la extrema comprimare a fondului de consum şi la deteriorarea gravă a nivelului de trai, s-a realizat în bună măsură prin angajarea de împrumuturi externe, în condiţiile în care investiţiile străine în cele câteva societăţi mixte create în România au avut mai degrabă un caracter experimental. La sfârşitul anilor '80 România acumulase o datorie externă de circa 11 miliarde de dolari.

Pe de altă parte, capacitatea de desfacere pe piaţa externă a produselor industriei grele s-a dovedit limitată, în 1980 maşinile, utilajele şi mijloacele de transport deţinând o cotă sub 25% din totalul exporturilor, produsele chimice, îngrăşămintele şi cauciucul plafonându-se la sub 10 %, în timp ce combustibili şi materiile prime reprezentau aproape 35%, iar mărfurile alimentare şi cele industriale de larg consum ajungeau la aproape 23%. Balanţa comercială a continuat să se deterioreze, deficitul reprezentând circa 16% din valoarea exporturilor, după cifrele oficiale.

Jurnalul Economic


96

În aceste condiţii, la începutul anilor '80, nu numai că nu s-a recunoscut imperativul restructurării economiei şi, în primul rând, a industriei şi al punerii pe baze sănătoase a mecanismului economic, ci – în ciuda realităţilor şi în contrast cu discursul ideologic – s-a trecut la forţarea creşterii extensive şi impunerea, sub lozinca „independenţei economice”, a unui obiectiv de volutarism politic: plata datoriei externe înainte de scadenţă.

Pe planul comerţului exterior aceasta a însemnat restrângerea severă a importurilor, între care cele de tehnologie avansată (cu efecte profunde asupra capacităţii productive a economiei naţionale), şi la forţarea exporturilor prin abandonarea cerinţelor de eficienţă (cu consecinţe directe asupra resurselor economice şi a nivelului de trei). În 1989 excedentul balanţei comerciale reprezenta circa 20% dintr-un export record de 10,5 miliarde de dolari şi România nu mai era, practic angajată în piaţa financiară internaţională.

Noua direcţie politică s-a reflectat şi în orientarea geografică a comerţului exterior. Până la sfârşitul anilor ’70 s-a menţinut orientarea spre Vest şi ud (în 1980 ţările occidentale deţineau 33% din total, iar cele în curs de dezvoltare 26%), pe fondul unei tendinţe de diversificare extremă a partenerilor (în 1980 România întreţinea relaţii comerciale cu 152 de ări, un titlu de glorie pentru propaganda comunistă). În schimb, în 1989, România a revenit în sfera economică a „socialismului real”: ţările socialiste deţineau aproape 625 (ţările CAER 54%), ţările occidentale au ajuns la sub 25%, iar cele în curs de dezvoltare la circa 13%.

Ramurile economice supradimensionate – construcţiile de maşini şi chimia – au fost reorientate spre ţările socialiste (peste 55% din exporturile de maşini, utilaje şi mijloace de transport erau absorbite de „piaţa socialistă”), în timp ce la import predominau bunurile din sectorul primar, precum şi maşinile şi utilajele necesare industriei româneşti atât pe relaţia devize convertibile

(aproape 80-90% în 1988-1989), cât şi pe relaţia cliring ţări socialiste (81-86%). [(9), pp. 84-85].

În a doua jumătate a anilor ’80 recurgerea la importuri pentru menţinerea ramurilor producătoare de energie şi a ramurilor energointensive la limita funcţionabilităţii (ponderea importurilor în producţia internă de resurse energetice a crescut de la 18% în 1985 la aproape 40% în 1989) şi secătuirea resurselor interne prin forţarea exporturilor (în 1985-1989 balanţa comercială a înregistrat un excedent mediu anual de circa 37 miliarde de lei, în condiţiile unui export de 168 miliarde de lei în 1989) au marcat „etapa explozivă a crizei de sistem a economiei de comandă” [(9), p. 79].

Câteva concluzii:

• Modelul economic adoptat de la început de regimul comunist şi adus la forma dogmatică a „dezvoltării rapide şi multilaterala” în anii ’70 s-a bazat pe o creştere extensivă, caracterizată prin risipă de resurse şi lipsă de preocupare pentru productivitate (valorificare superioară în producţie) şi competitivitate (valorificare comercială). Aceasta s-a materializat prin crearea unor mari unităţi industriale, dependente de resurse energetice şi materiale şi fără capacitate de adaptare la condiţiile pieţei internaţionale.

• Tendinţa firavă de liberalizare în anii ’60, s-a confruntat încă de la debut cu rigiditatea mecanismului economic şi, progresiv, cu caracterul tot mai arbitrar al politicii economice. La sfârşitul anilor ’80 economia românească era cea mai centralizată din fostul bloc sovietic [(19), p. 112]; iar între discursul ideologic (rapoartele triumfaliste) şi realitatea economico-socială (economia de pauperitate) s-a creat o prăpastie.

• Modelul de specializare internaţională impus de opţiunea politică a orientat economia spre producerea de bunuri cu grad redus de prelucrare şi intensive în resurse energetice şi materiale, cu valoare adăugată redusă, ceea ce a afectat puternic capacitatea

Jurnalul Economic


97

de valorificare a forţelor productive naţionale. În linii generale, s-au importat combustibili şi materii prime din ţările socialiste (URSS) şi ţările în curs de dezvoltare şi s-au exportat produse intermedire şi bunuri de consum şi manoperă (producţia în lohn) în Occident, debuşeul principal al industriei grele rămânând lumea socialistă şi, în parte, lumea a treia.

• Marile proiecte investiţionale angajate în principal în lumea a treia (exporturi complexe, cooperări în producţie) au reprezentat, o anumită perioadă, o importantă piaţă pentru industria românească, dar ele s-au dovedit nesustenabile, atât datorită unor aspecte tehnologice şi economie, cât mai ales din cauze cu caracter financiar (în 1990 România avea importante creanţe nerecuperate faţă de ţări în curs de dezvoltare). Iar diversificarea extremă a partenerilor a dus la costuri de tranzacţie foarte ridicate şi a descurajat profilarea necesară pe domenii economice şi zone geografice cu perspective bune de afaceri.

3. Tranziţia

Strategia relaţiilor economice externe după 1990 a stat sub semnul realităţilor trecerii la economia de piaţă. Teoretic, comerţul exterior avea menirea să contribuie la realizarea stabilităţii macroeconmice (aprovizionarea pieţei interne prin importuri, asigurarea realităţii preţurilor prin alinierea la preţurile internaţionale, impulsionarea creşterii economice prin multiplicatorul exportului, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi şi a stabilităţii cursului de schimb), precum şi la favorizarea procesului de transformare (restructurare) a economiei (importul de tehnologie, ca sursă de retehnologizare a producţiei naţionale; investiţia externă, ca mijloc de sporire a capacităţii tehnologice, manageriale şi financiare a economiei; reorientarea specializării internaţionale în raport cu avantajele comparative).

În practică, măsurile s-au concentrat în plan legislativ şi instituţional, precum şi în domeniul politicii comerciale, valutare şi fiscale, cu avansuri şi reculuri determinate de factori de natură complexă (economici, sociali, politici).

În primul rând, a avut loc, în 1990-1991, demonopolizarea comerţului exterior şi redefinirea rolului statului în acest domeniu. Multiplicarea rapidă a numărului agenţilor economici şi inexistenţa unor reglementări cuprinzătoare şi consistente au avut drept consecinţă o tendinţă de dezvoltare a tranzacţiilor internaţionale mai ales în raport cu oportunităţile temporare de afaceri, ignorându-se cerinţele unei strategii de ansamblu a comerţului exterior.

În al doilea rând, a fost promovată o liberalizare rapidă a schimburilor internaţionale, prin abolirea măsurilor administrative şi introducerea unui sistem bazat pe instrumente tarifare şi pârghii economice (la 1 ianuarie 1992 a intrat în vigoare un nou tarif vamal, care a suferit amendamente ulterioare).

Acest proces s-a produs concomitent cu liberalizarea preţurilor pe piaţa internă (cu mari puseuri inflaţioniste în perioada 1991-1993, precum şi în 1997), în încercarea de a asigura realismul preţurilor interne şi alinierea acestora la preţurile pieţei mondiale. În contextul lipsei unei politici industriale şi ale slăbiciunilor politicii comerciale, această orientare a indus o serie de dezechilibre în economie, precum şi în relaţiile cu străinătatea.

Astfel, în perioada 1990-2002, balanţa comercială a României a cunoscut deficite importante (gradul de acoperire a importului prin export a fost de 63% în 1990, 94% în 1994 şi 77% în 2002) şi a crescut nivelul de îndatorare externă a ţării (datoria externă a sporit de la circa 3 miliarde de dolari în 1992 la 13 miliarde în 2002, faţă de un excedent al balanţei de plăţi la circa 2,4 miliarde de dolari, în 1984) [Date BNR].

Jurnalul Economic


98

În al treilea rând, o componentă importantă a politicii de macrostabilizare a reprezentat-o politica cursului de schimb, aflată sub autoritatea BNR. Unul din obiectivele principale l-a constituit trecerea la un curs valutar realist, de piaţă şi, în acest sens, în 1994 a fost lansată piaţa valutară interbancară.

Efectele combinate ale liberalizării preţurilor (inflaţia) şi dezechilibrul extern (deficitul conturilor curente) s-au materializat în deprecierea masivă a monedei naţionale: de la un curs mediu de circa 300 lei/$ în 1992, s-a ajuns la peste 1 600 lei/$ în 1994, la peste 3 000 lei/$ în 1996, la 18 500 lei/$ în 2000 şi la aproape 36 000 lei/$ în 2002.

În domeniul orientării şi structurii comerţului exterior, după 1990 s-au produs modificări semnificative.

Astfel, a avut loc o reorientare geografică majoră, dinspre ţările fostului CAER, înspre ţările din Uniunea Europeană: de la o pondere de circa 34% în 1990, UE a ajuns în 2002 la 67% din exporturile româneşti şi de la 22% la peste 58% în importuri. Această direcţie este considerată ca politica României de integrare în structurile europene, dar ea exprimă şi cerinţele readaptării ofertei româneşti la condiţiile pieţelor concurenţiale.

Structura pe mărfuri a exportului este dominată (produse minerale, metale şi articole de metal) de produsele industriei uşoare (ciraca 35% în 2002) şi produse metalurgice (21%), în timp ce construcţiile de maşini(inclusiuv electrotehnice) cunosc o scădere accentuată a cotei de piaţă (circa 14%, în 1997) urmată de o reducere semnificativă în ultimii ani (21,8% în 2002) iar exporturile de produse chimice înregistrează mari variaţii anuale (cotă de sub 8% în 1997 şi de la 6% în 2002). [(11)]

Prin urmare, industria grea, marile unităţi create în deceniile anterioare, întâmpină mari dificultăţi în găsirea de debuşeuri externe, în condiţiile prăbuşirii CAER şi ale îngustării pieţei în lumea a treia. Oferta românească se concentrează pe domeniile intensive în

manoperă şi resurse, cu efecte directe asupra gradului de valorificare comercială. De altfel, o mare parte a întreprinderilor româneşti din industria uşoară lucrează în sistemul producţiei în lohn (vânzare de manoperă), fiind separate, practic, de acivitatea de distrubuţie internaţională.

În ceea ce priveşte structura importului, ea continuă să reflecte dependenţa economiei naţionale de resursele primare (produsele minerale deţin, în 1997, 22% din total, dar, în 2002, ajunge la numai 12,7%) [iar carburanţii şi lubrefianţii circa 17%] şi de importul de bunuri de echipament (grupa de maşini, aparate electrice şi mijloace de transport reprezintă peste 31 % în 20029. datorită unor restricţii financiare – penuria de resurse valutare în condiţiile deficitului balanţei de plăţi şi ale poverii tot mai mari a datoriei externe, dar şi din cauza neimplementării unei politici industriale coerente se menţine una din tarele anilor ’80: restrângerea importului de tehnologie avansată pentru modernizarea industriei grele. Gradul de acoperire al exporturilor cu importuri de numai 40% în domeniul utilajelor şi mijloacelor de transport şi de 60% în chimie (1977).

Anumite schimbări de fond se remarcă însă în domeniul relaţiilor economice externe.

În primul rând, exportul este dinamizat în măsură tot mai importantă de sectorul privat, cu o pondere de aproape 605 la formarea PIB, dar de numai circa o treime în industrie (cifre 1997) acest sector dovedeşte o capacitate sensibil mai ridicată de schimbare decât outputul total din economie.

În al doilea rând, se produce o relansare a investiţiilor străine din România. Practic inexistent înainte de 1990, capitalul străin a ajuns în 2002 la un stoc de circa5,5 miliarde de dolari, principalii investitori fiind Franţa, Germania, Olanda, Regatul Unit şi Italia. Acest nivel rămâne însă modest dacă îl raportăm la rezultatele din alte ţări în tranziţie (Ungaria, Polonia, Cehia), dar mai ale, dacă avem în vedere nevoile de

Jurnalul Economic


99

tehnologie, expertiză managerială şi finanţare ale economiei româneşti.

Avantajele economiei româneşti pentru investiţia străină – dimensiunile pieţei interne, baza tehnico-materială, calificarea forţei de muncă, accesul la pieţe de export etc., par a fi fost contracarate în mare parte de factorii descurajanţi: percepţia externă asupra climatului de afaceri în ţară, inconsecvenţele şi confuzia legislativă, dificultăţile de operare pe piaţa locală (fiscalitate, birocraţie etc.) [(12), pp. 34-40]

Nici importanta ofertă de privatizare din anii 1997-1998 nu a revitalizat semnificativ fluxul de investiţii în România, deşi în perioada respectivă rolul capitalului străin în economia româneacă s-a consolidat. În 1997 valoarea capitalului privatizat a fost de circa 2 200 miliarde de lei, faţă de 1 340 miliarde în 1996 şi numai 45 miliarde în 1993.

Dezvoltarea comerţului exterior în anii ’90 exprimă în mod specific evoluţia economică de ansamblu în condiţiile tranziţiei, reuşitele şi eşecurile reformei, fiind un „barometru pentru capacitatea economiei de a se adapta la exigenţele pieţei internaţionale, ca şi trendul dezvoltării pe plan european şi mondial [Cf. (5), p. 385]

După cum se arată în literatură activitatea de comerţ exterior în anii ’90 reflectă starea generală a economiei şi evidenţiază „limitele racordării României la cerinţele pieţei mondiale” [Cf. (13), pp. 284-285]: caracterul energointensiv al producţiei industriale; gradul avansat de uzură morală a tehnologiilor şi, uneori, uzura fizică a echipamentelor de producţie; slaba dezvoltare a activităţilor de marketing şi distribuţie internaţională; cadrul juridic necorespunzător şi insuficienta implicare a producătorilor în piaţa externă şi existenţa a numeroşi intermediari; diluarea autorităţii şi reglementarea ineficientă, paralel cu rigiditatea administrativă în acest domeniu etc.

O problemă majoră rămâne conceperea şi aplicarea unei politici economic-industriale şi

comerciale capabile să asigure transformarea reală a economiei româneşti şi poziţionarea sa corectă în comerţul mondial. După cum se arată în literatură, într-o lume a informaţiilor şi concurenţei imperfecte, ţările în tranziţie, în care pieţele se află abiaa în forma incipientă, au nevoie de o politică industrială care să asigure promovarea restructurării conform semnalelor pieţei şi să asigure valorificarea resurselor economice, în principal umane, ale acestor ţări. [(10), p. 126]

În ultimă instanţă, piatra de încercare a reformei o reprezintă procesul de restructurare; politica de stabilizare macroeconomică are sens doar în măsura în care poate induce şi întreţine acest proces.

Note bibliografice:

[1] Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca veche. Ediţia a II-a, Tiparul românesc, Bucureşti, 1937

[2] Miahai Eminescu, Opera politică, Ed. Cugetarea – Georgecu Delafras, Bucureşti, apud Vasile C. Nichit, Meditaţii economice eminesciene, Ed. Junimea, Iaşi, 1989

[3] Nicolae Sută (coordonator), Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti, Ed. Economică, Bucureşti, 1998

[4] N.N. Constantinescu (Editor), Romania’s Economic Hitory. From the beginning to the World War II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994

[5] Dan Voiculescu, Cezar Mereuţă (coordonatori), Analiza de competitivitate a economiei româneşti. Orizont 2000-2005-2010. soluţii strategice alternative, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998

[6] Lucreţiu Pătăşcanu, Problemele de bază ale României, Ed. Socec, SAR, 1944

[7] Constanţa Bogdan, Adrian Platon, Capitalul străin în societăţile anonime din România în perioada interbelică, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1981

Jurnalul Economic


100

[8] Ioan V. Totu (coordonator), Progresul economic în România, 1877-1977, Ed. Politică, Bucureşti, 1977

[9] Constantin Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă în etapa sa explozivă, Ed. Expert, Bucureşti, 1993

[10] Daniel Dăianu, Transformarea ca proces real, IRLI, Bucureşti, 1996

[11] Nicolae Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale, Vol. II, Ed. Independenţa Economică, Brăila, 1999

[12] Ioan Popa (coordonator), Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

[13] Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Tranziţia prin criză, Ed. Eficient, Bucureşti, 1995.

Jurnalul Economic


101

Sub zodia globalizării

Lect. univ. dr. Rodica Zaharia REI – ASE, Bucureşti

Globalization is probably one of the most discussed phenomena today. Economists, politicians, general public, everybody is preoccupied both about the origins of globalization and the consequences of this process, about the effects over the nations and people.

Key words: globalization, transnational corporations, internationalization of production, international trade, globalization of finance, information technology, poverty, global governance, human development.

Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, ale interdependenţelor şi interacţiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale.

Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea pieţelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 1997, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,5%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,5%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,9%. Eficienţa finanţării private în pocesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 1999. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de

ani, faţă de 57 în anii ‘70. În aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.

Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „... trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naţionale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii, care vor compune naţiunile...”1. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de activitatea economică va aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiaşi specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.

Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale,

1 Robert Reich – „The Work of Nations”, în Mark Lewis, Robert Fitzgerald, Charles Harvey „The growth of nations. Culture, competitiveness and the problem of globalization”, Bristol Academic Press, 1996, p. 11

Jurnalul Economic


102

regulatorul activităţii economice naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale.

Cu toate acestea, există şi opinii2 conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice.

Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale3.

În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat

2 Peter Dicken – „Global shift. The internationalization of economic activity”, second edition, Paul Chapman Publishing Ltd., 1992, p.121

3 Poziţia competitivă a unei economii naţionale este construită pe competituivitatea firmelor care operează în cadrul graniţelor naţionale. În sens larg, ea reprezintă o expresie a dinamismului firmelor naţionale, a capacităţii lor de a investi şi de a inova, atât prin resurse proprii cât şi prin asimilarea tehnologiilor adecvate. În viziunea lui M. Porter, avantajul competitiv este creat şi susţinut printr-un proces care se localizează la nivelul unei economii naţionale. Diferenţele între structura economică, valori, cultură, istorie etc. contribuie puternic la succesul competiţional.În timp ce globalizarea competiţiei ar putea conduce la ideea că naţiunea este mai puţin importantă, se pare că lucrurile nu stau tocmai aşa (vezi şi Peter Dicken, OP. CIT., p.125)

speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export, mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare.

Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie, buget, comerţ exterior. După anii ‘80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc4:

� întărirea sectorului financiar,

� evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură,

� întărirea sistemului companiilor private,

� evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către extrior poate conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi,

� modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.

De altfel, specialiştii5 consideră criza din Asia şi o criză a modelului asiatic de dezvoltare, de fapt a modelului japonez de dezvoltare, considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea industrială orientată către export.

Originea globalizării. Chiar înainte de Christos, negustorii fenicienii şi grecii aveau reprezentanţi dincolo de graniţele ţării lor

4 X X X – „The merits and demerits of globalization and the future of the Asia” , JETRO International Symposium, Tokyo, februarie 1999, p.13 5 Idem, p.14

Jurnalul Economic


103

pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Expansiunea romană a dus cu sine răspândirea tehnicilor, produselor şi a altor simboluri materializate, care se păstrează şi astăzi.

În 1600, compania britanică a Indiilor de Est şi-a stabilit sucursale în toată Asia. Cam în aceeaşi perioadă, companiile daneze şi-au deschis şi ele sucursale în Asia.

Succesele repurtate dincolo de graniţele propriei ţări, curiozitatea şi dorinţa de a face afaceri în toată lumea, chiar şi eşecurile, au contribuit la menţinerea vie a interesului pentru piaţa externă.

După 1800, tot mai multe firme sunt angrenate în derularea la scară internaţională a afacerilor lor. Prima firmă de succes americană pe piaţa externă a fost Singer Sewing Machine, care a construit o fabrică în Scoţia în 1868. În mai puţin de douăzeci de ani, Singer a devenit o firmă binecunoscută în lume, cu fabrici în mai multe ţări. Alte firme americane au urmat exemplul internaţionalizării, iar în 1914, cel puţin 37 de companii americane deschiseseră unităţi de producţie în două sau mai multe ţări. Până la primul război mondial, multe companii, mai ales americane, îşi deschiseseră porţile către piaţa internaţională. Compania Ford avea unităţi de asamblare în 14 ţări, General Motors şi Chrysler au urmat-o. În anii ’20, toate trei companiile deţineau dimensiuni impresionante ale activităţii lor dincolo de graniţă. Tot atunci, toate maşinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite şi asamblate în Japonia. Tot în aceeaşi perioadă, un alt mare investitor american, General Electric, avea unităţi productive în Europa, America Latină şi Asia. Firmele americane erau în aceea perioadă de departe cei mai mari investitori ai lumii. Dar şi firmele europene îşi îndreptau atenţia tot mai mult către piaţa mondială. Friedrich Bayer şi-a construit fabrici în Rusia, Belgia şi Franţa, iar astăzi este una dintre cele mai mari companii de produse chimice din lume.

Aşa cum se poate observa, atenţia asupra exteriorului a fost o preocupare permanentă a omului, încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea procesul de globalizare începe să se definească mai concret după cel de-al doilea război mondial, prin participanţii săi. În opinia unor specialişti6, acest proces poate fi analizat pe cele patru faze ale sale, după cum urmează:

- faza I: al doilea război mondial – 1955. În această fază întâlnim doi actori şi anume firma şi partenerii săi (consumatori, furnizori, parteneri în societăţi mixte etc.). Mediul extrern era relativ uşor de determinat, fiind în mare măsură constituit şi influenţat doar de firmă şi partenerii săi imediaţi. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei, maşinilor, produselor de larg consum şi managementului, cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe.

Multe din actualele ţări în dezvoltare nu-şi cuceriseră încă independenţa, iar legislaţia privind investiţiile străine era în faza de formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mişcare foarte mare din partea marilor firme, care acţionau într-un spaţiu puţin îngrădit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinaţionale preferau personal specializat (mai ales pentru funcţiile importante) din ţara de origine.

- faza a II-a: 1955 – 1970. Este stadiul cu trei actori. Alături de firme şi filialele lor apar guvernele ţărilor gazdă. Firmele devin din ce în ce mai mari, cu o producţie globală integrată. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici

6 Betty Jane Punnett – „Experience International Business and management”, second edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1994, p.6-9

Jurnalul Economic


104

referitoare la investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor.

Pe de altă parte, ţările europene şi Japonia s-au refăcut din punct de vedere economic, iar companiile din aceste ţări devin tot mai puternice. Pentru companiile americane această prezenţă în spaţiul economic internaţional înseamnă o concurenţă din ce în ce mai puternică, mai ales pentru faptul că aduc noi viziuni atât în ceea ce priveşte managementul, dar şi în cea ce priveşte formarea personalului, tehnologii etc.

- faza a III-a: 1970 – 1980. Un alt actor apare pe scena afacerilor internaţionale, guvernul ţărilor de origine. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine asupra şomajului, comerţului, etc. Mediul economic internaţional devine tot mai complex, iar companiile transnaţionale încep să evalueze implicaţiile activităţii lor asupra diferitelor componente ale acestuia, precum şi implicaţiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale, ţările de origine şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate, cu scopul de reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi.

- faza a IV-a: după 1980. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transanţionale, constituienţii săi, guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie

din partea marilor firme7. Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. Companiile transnaţionale provin astăzi nu doar din ţările dezvoltate, ci şi din ţări în dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atât perspectivele pe care le oferă piaţa internaţională, dar şi ameninţările pe care le ascunde. Poate că fenomenul cel mai marcant al acestui sfârşit de mileniu l-a constituit căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, care a adus atât oportunităţi noi în mediul afacerilor internaţionale, cât şi riscuri noi.

Ca urmare, globalizarea implică internaţionalizarea schimburilor comerciale, a producţiei şi, în ultimele decenii, a pieţelor de capital.

Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. În cadrul procesului de internaţionalizare a producţiei, de fapt de globalizare a procesului de producţie, corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial. Peste 500 000 de filiale, aparţinând celor peste 60 000 de corporaţii formează un univers care implică atât relaţii pe bază de transferuri de capital cât şi aşa numitele non-equity relations, respectiv relaţii care nu implică transferuri de capital. Dimensiunea procesului de globalizare la nivelul producţiei este reflectată de amploarea procesului de transanţionalizare a economiei mondiale. Primele 100 de companii transanţionale nefinanciare deţin active în străinătate în valoare de 1,8 trilioane USD, vând produse în străinătate care valorează

7 Pare de neimaginat pentru perioada de acum 30 de ani ca o firmă ca Pireli să fie atacată vehement de către Biserica Catolică în urma reclamei pe care jucătorul de fotbal Ronaldo a făcut-o produselor Pirelli, pe motiv că ea atacă simbolurile sfinte (era vorba de un spot în care Ronaldo imita Statuia lui Isus Christos din Rio de Janeiro). Incidentul a fost aplanat doar în urma scuzelor pe care Ronaldo personal şi le-a cerut în faţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea (şi a unei importante contribuţii financiare, după cum adaugă gurile rele).

Jurnalul Economic


105

2,1 trilioane USD, au un personal în străinătate de peste 6 milioane persoane, şi toate acestea la nivelul anului 19978!

Producţia internaţională are mai multe dimensiuni. Principalele sale caracteristici globale pot fi rezumate astfel9:

� valoarea producţiei realizate de societăţile transnaţionale (societăţi-mamă şi filiale) reprezintă un sfert din produsul global mondial, din care o treime se realizează în ţările gazdă. Vânzările filialelor pe pieţele interne şi internaţionale reprezentau în jur de 11 trilioane de USD, comparativ cu cele 7 trilioame USD ale exporturilor mondiale în acelaşi an (1997). Din punct de vedere al structurii producţiei mondiale, în ţările dezvoltate domină producţia de servicii, în timp ce în ţările în dezvoltare domină producţia de bunuri. De altfel, orientarea investiţiilor directe la nivel mondial reflectă schimbările survenite în structura economiei mondiale precum şi dinamica deosebită a sectorului terţiar în toate categoriile de ţări;

� fluxurile tehnologice joacă un rol deosebit de important în procesul de globalizare al producţiei. Tehnologia se exportă prin produsele pe care o încorporează (măsurată prin valoarea exporturilor către filiale) direct, ca urmare a înţelegerilor contractuale (măsurată prin valoarea plăţilor şi încasărilor generate de acestea) sau prin intermediul programelor de training (măsurată prin costul resurselor antrenate în aceste procese). Un indicator care reflectă de asemenea transferul de tehnologie îl reprezintă royalty-urile şi taxele din contractele de licenţă, care au cunoscut o importantă creştere după 1980. Fluxurile de tehnologie reprezintă motorul globalizării producţiei, iar în ţările dezvoltate continuă să deţină monopolul tehnologic, esenţial în lupta pentru păstrarea competitivităţii la mivel intern şi

8 XXX – „World Investment Report 1999”, UNCTD, New York, Geneva, 1999, p.6 – 31 9 Ibidem

internaţional. De altfel, din punct de vedere al încasărilor din royalty şi taxe de licenţă, ţările dezvoltate deţin peste 98%.

� În strânsă lăgătură cu fluxurile tehnologice, cercetarea dezvoltarea constituie secretul succesului în procesul de globalizare. Activitatea de cercetare dezvoltare continuă, însă, să se deruleze la nivelul companiei mamă, adică în ţările de origine, iar filialele cheltuiesc mult mai puţin în activitatea de cercetare dezvoltare decât firmele mamă. Acest lucru este de natură a face din procesul de globalizare o „cale” de păstrare a decalajelor ce există între ţările de origine (marea lor majoritate ţări dezvoltate) şi ţările gazdă în dezvoltare.

� Comerţul internaţional, în calitate de componentă a procesului de globalizare, este stimulat de producţia globală, ca urmare a schimburilor comerciale pe care le generează societăţile transnaţionale. Se poate aprecia că globalizarea procesului de producţie este o consecinţă şi a piedicilor ridicate în calea comerţului internaţional, în sensul că firmele şi-au transferat producţia în ţările cu restricţii în calea schimburilor internaţionale. Comerţul internaţional este astăzi de departe dominat de societăţile transnaţionale, apreciindu-se că ele derulează peste două treimi din schimburile comerciale inetrnaţionale, iar comerţul intra-firmă deţine cam o treime.

� Globalizarea producţiei generează oportunităţi de angajare, ceea ce constituie un aspect pozitiv pentru economia ţărilor gazdă, mai ales atunci când este vorba de ţări care se confruntă cu grave probleme ale şomajului.

În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei, un alt factor al globalizării îl reprezintă comerţul internaţional. Aşa cum am arătat, comerţul internaţional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producţia globală. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale, cum am precizat.

Jurnalul Economic


106

Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecinţă principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis ţărilor în dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un factor dinamizator al comerţului internaţional. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1990 – 1995 de 6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de 6,5%. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat ţările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţional.

Cu toate acestea, evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependenţele dintre state sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. În ceea ce priveşte termenii schimbului, se constată o înrăutăţire a acestora, mai ales pentru ţările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate.

Deşi liberalizarea comerţului internaţional, în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay, este un fapt de necontestat, aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în ţările mai puţin avansate. Produsele de interes la exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la intrarea în ţările dezvoltate. Este vorba în special de produsele agricole şi cele textile. Se apreciază că în comerţul cu produsele textile, restricţiile cantitative existente la exportul ţărilor în dezvoltare, rezultate din acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005. Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării comerţului cu aceste produse, se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei acestor ţări. Accesul greu al

produselor agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura acestor ţări, care este şi aşa puţin performantă. De cealaltă parte, sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe forţă de muncă necalificată şi în mare parte feminină, care este excedentară în aceste ţări.

Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu susţine întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora. Ele se referă la maniera în care sunt implementate măsurile sanitare şi costurile de certificare, creşterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate, gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerţului şi serviciilor pentru acele sectoare de inters pentru ţările dezvoltate comparativ cu cele de inters ale ţărilor în dezvoltare, dificultăţile înregistrate de ţările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O.M.C., etc.

O altă componentă a globalizării o constituie internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale. Momentul esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante şi deschiderea pieţelor financiare. Astăzi, fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice. Conform datelor publicate de PNUD10, între 1980 şi 1995, fluxul de investiţii străine directe a crescut de patru ori, iar exporturile de bunuri şi servicii, de 1,5 ori (considerând anul 1980=1). Mai mult de 1,5 trilioane USD sunt schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în fiecare zi. Cu toate acestea, volatilitatea financiară se dovedeşte unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare, afectând toate ţările lumii,chiar dacă actorii principali sunt ţările dezvoltate . Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut

10 XXX – „Human Development Report 1999”,UNDP, New York, 1999, p.15

Jurnalul Economic


107

asupra întregii economii mondiale criza din Asia.

Dar poate că mai mult decât orice, revoluţia informaţională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Aşa cum remarca un reporter al televiziunii franceze, acum zece ani nu se vorbea de Internet şi foarte puţini aveau telefon mobil. Astăzi ni se pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. PNUD aprecia că la mijlocul anului 1998 erau peste 140 milioane de utilizatori Internet şi se aşteaptă ca în anul 2002 să fie peste 900 milioane. Scăderea costurilor tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării.

Dincolo de aceste aspecte succint prezentate, legate de procesul globalizării privit mai ales prin prisma implicaţiilor societăţilor transnaţionale, interesante sunt şi opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole, care, dacă sunt ignorate pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare. Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare, ci o realitate, care dacă va persista nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. Ponderea Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70, precum şi a investiţiilor străine directe orientate către această regiune. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri spectaculoase, după unele aprecieri, ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ.

Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării, cum ar fi ţări ca Madagascar, Niger, Venezuela. Acestea devin din ce în ce mai izolate, cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în economia mondială. Aceste ţări resimt scăderea preţurilor produselor primare – majoritare în exporturile lor. Consecinţele globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă

a exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru investitorii străini.

Cu toate progresele înregistrate, inegalităţile dintre ţări sporesc. Decalajul dintre veniturile realizate de cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997, de la 60 la 1 în 1990 şi 30 la 1 în 1960. În anii ’90, cea mai bogată cincime a lumii deţinea, comparativ cu cea mai săracă cincime a lumii:

� 86% din P.I.B. mondial, faţă de 1%

� 82% din pieţele mondiale de export, faţă de 1%,

� 68% din investiţiile străine directe, faţă de 1%,

� 74% din liniile mondiale telefonice, principalul mijloc de comunicaţie de azi, faţă de 1,5%.

Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări, corporaţii şi persoane:

� ţările membre OCDE, cu 19% din populaţia globului, deţin 71% din comerţul mondial cu bunuri şi servicii, 58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet,

� cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului, şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii patru ani, la mai mult de 1 000 de miliarde USD. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor,

� valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor megacorporaţii, cu riscul erodării concurenţei. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează 85% din piaţă, cu 31 miliarde USD, iar primele 10 din domeniul comunicaţiilor, 86% din piaţă, cu 62 miliarde USD,

� în 1993, 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării.

Jurnalul Economic


108

Dincolo de aceste aspecte, fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. Ne modelează atitudinile, aşa cum noi îi putem

influenţa evoluţia. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control.

Jurnalul Economic


109

II. Mediu european

Jurnalul Economic


110

Politica comunitară a ajutoarelor de stat între

constrângeri şi oportunităţi

Conf. univ. dr. Gabriela Drăgan REI – ASE, Bucureşti

The EU Treaty, in principle, prohibits subsidies if they distort competition in the internal market. Article 87(1) and 87(3) EC Treaty, contain this principle and the derogation allowed, either directly by the Treaty or after the Commission declares the subsidy “compatible” with the common market. Romania has begun the negotiation in the field of competition but has not yet closed this chapter. In the field of state aid, Romania adopted implementing legislation concerning regional aid, aid to small and medium sized enterprises, aid to rescue and restructure firms in difficulty, research and development aid, training aid and environmental protection aid but there are a number of fiscal aid scheme that are some points of incompatibility.

Key words: competition policy, state aid policy, accession negotiations, implementing legislation, derogation, prohibition, compatibility

Politica în domeniul concurenţei se înscrie în cadrul aşa numitelor „politici negative”, care caută să prevină şi nu să promoveze desfăşurarea anumitor activităţi. Cu alte cuvinte, această politică caută să limiteze extinderea practicilor anti-concurenţiale, nu să încurajeze, prin diferite tipuri de măsuri, concurenţa. Deoarece, practicile anti-concurenţiale pot îmbrăca diferite forme, în cadrul politicii în domeniul concurenţei pot fi descrise mai multe tipuri de intervenţii la nivel comunitar şi, respectiv, de politici: politica în domeniul acordurilor şi practicilor restrictive, politica în cazul abuzului de poziţie dominantă şi politica în domeniul ajutoarelor de stat.

Ajutoarele de stat reprezintă un domeniu sensibil atât pentru ţările membre UE cât şi pentru ţările candidate, fiind unul din

domeniile care a suscitat şi suscită în continuare vii dezbateri. Pentru ţările candidate, problema este cu atât mai importantă cu cât dificultăţile pe care le au de depăşit sunt mai mari.

Negocierile de aderare, care au debutat în 1998 şi care determină condiţiile in care fiecare tara candidata va adera la UE1, au contribuit la creşterea gradului de conştientizare dar şi de transparenţă în domeniul ajutoarelor de stat. In cadrul negocierilor consacrate politicii de 1 Concluziile Consiliului European de la Bruxelles, din 24-25 octombrie 2002, au confirmat hotărârea UE de a încheia negocierile de aderare în cadrul Consiliului European care va avea loc la Copenhaga, în 12 şi 13 decembrie 2002, astfel încât tratatul de aderare sa poată fi semnat la Atena, în aprilie 2003. În cadrul raportului Comisiei, publicat la 9 octombrie 2002, aceasta a recomandat finalizarea negocierilor cu 10 ţări, respectiv Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

Jurnalul Economic


111

concurenta, in octombrie 2002, capitolul era inchis provizoriu cu 8 tari, mai puţin Polonia, Ungaria, Romania şi Bulgaria.

În cursul ultimilor ani, toate ţările candidate au creat un cadru instituţional şi juridic în domeniul controlului ajutoarelor de stat, fiind, totodata, luate masuri de modificare sau suprimare a regimurilor considerate ca incompatibile cu acquis-ul comunitar.

Recent, Comisia Europeană a publicat un raport2 care prezintă pentru prima dată, situaţia existentă în domeniul ajutoarelor de stat, în toate cele 12 ţări candidate.

Privire globală asupra strategiei de pre-aderare

La începutul anilor 90, UE a restabilit relaţiile comerciale cu TECE şi a încheiat acorduri de liber-schimb. Principalul instrument utilizat în acest sens au fost acordurile europene, care au format noul cadru de abordare a problemelor comerciale, dar şi de altă natură, dintre UE şi fiecare TECE. Existau, de asemenea, acorduri de asociere şi cu alte două ţări candidate, Cipru şi Malta.

Urmare a acestor acorduri, ţările partenere se angajau să acţioneze în sensul apropierii legislaţiei de cea a UE, în special în domeniul pieţei unice. Ca atare, acordurile3 defineau principalele reguli din domeniul concurenţei care urmau a se aplica în cazul schimburilor comerciale dintre UE şi TECE. În particular, erau considerate ca incompatibile cu buna funcţionare a acestui acord, în măsura în care afectau relaţiile

2 Commission des Communautes Europeennes, Tableau de bord des aides d’Etat. Mise a jour de l’automne 2002. edition speciale relative aux pays candidates, Bruxelles, 27.11.2002, COM(2002) 638 final 3 Excepţie făcea acordul încheiat cu Malta, care, în domeniul concurenţei, conţinea dispoziţii diferite de celelalte acorduri,.

comerciale dintre cele două părţi, toate ajutoarele publice care falsificau sau ameninţau să falsifice concurenţa, prin favorizarea anumitor firme sau produse. Acordurile europene precizau că aceste reguli trebuiau interpretate conform criteriilor care decurgeau din art.87 al Tratatului CEE.

Negocierile de aderare şi capitolul „Concurenţă”

Trebuie reamintit faptul că în cadrul procesului de negociere, care a debutat în anul 1998, sunt stabilite condiţiile în care fiecare ţară candidată va adera la UE, respectiv va accepta „acquis”-ul comunitar. În fapt, negocierile se concentrează asupra condiţiilor concrete legate de adoptarea şi aplicarea acquis-ului şi, dacă este cazul, asupra eventualelor derogări tranzitorii (limitate ca durată şi dimensiune). În practică, negocierile au fost divizate în 31 de capitole, politica din domeniul concurenţei făcând obiectul celui de-al şaselea.

Negocierile în cadrul capitolului 6 au început în 1998 cu Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovenia, în 2000 cu Letonia, Lituania, Malta, Slovacia şi România şi în martie 2001, cu Bulgaria.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru

închiderea provizorie a capitolului concurenţă

derivă din criteriile stabilite în 1993, în cadrul

Consiliului European de la Copenhaga, şi care

trebuie îndeplinite de fiecare ţară candidată. Pe

plan economic, ţările candidate trebuie să

posede o economie de piaţă viabilă, capabilă să

facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor

pieţei UE. Negocierile din cadrul acestui

capitol s-au derulat tocmai pe baza acestui

criteriu, UE considerând că ţările candidate vor

putea fi judecate ca fiind pregătite să adere,

atunci când, la o dată anterioară momentului

Jurnalul Economic


112

aderării, toţi agenţii economici, privaţi sau

de stat, vor respecta aceleaşi reguli privind

concurenţa ca şi statele membre.

Justificarea acestei cerinţe derivă tocmai

din criteriul economic stabilit la

Copenhaga, în 2002, prin care se solicită

ţărilor candidate să întrunească, la

momentul aderării, condiţiile necesare

pentru a rezista presiunilor concurenţiale

specifice pieţei comune.

Cu alte cuvinte, exigenţele impuse ţărilor

candidate, de a respecta, la o dată

anterioară momentului aderării, reguli

specifice domeniului concurenţei, sunt

impuse, pe de o parte, de nevoia de a

proteja disciplina pieţei interne imediat

după lărgire, şi, pe de altă parte, de

dificultăţile pe care le-ar putea avea ţările

candidate, în cazul în care ar trebui să

aplice acquis-ul imediat după aderare.

În aceste condiţii, pregătirea

corespunzătoare a ţărilor candidate apare a

fi mai mult decât necesară. Astfel, firmele

(private dar şi publice) trebuie să respecte

reglementările privind înţelegerile,

acordurile, fuziunile sau ajutoarele de stat,

care pot denatura concurenţa, autorităţile

din domeniul concurenţei să supravegheze

modul de respectare a acestor reguli iar

instituţiile juridice să acţioneze atunci când

aceste reguli nu sunt aplicate. Referindu-ne

strict numai la domeniul ajutoarelor de stat,

agenţii economici vor trebui să demonstreze că

au înţeles să utilizeze procedurile de notificare

ex ante iar autorităţile din domeniul

concurenţei, pe cele de monitorizare şi control

ex post.

Traducând principiile în exigenţe concrete, UE

a formulat trei elemente a căror punere în

aplicare reprezintă o condiţie indispensabilă

închiderii provizorii a negocierilor la capitolul

„concurenţă”, respectiv:

1. existenţa unui cadru legislativ

compatibil în domeniul ajutoarelor de stat şi al

înţelegerilor restrictive;

2. existenţa unei capacităţi administrative

adecvate (respectiv a unor autorităţi viabile în

domeniul concurenţei);

3. existenţa unui bilanţ credibil în cazul

aplicării acquis-ului în cadrul politicii din

domeniul concurenţei.

Progresele realizate în domeniul ajutoarelor de

stat au fost de regulă destul de lente, legislaţia

în domeniu fiind adoptată de ţările candidate

relativ recent.

După aderare, ţările candidate vor avea

obligaţia să notifice Comisiei noile regimuri de

ajutor de stat. In cazul regimurilor de ajutor

deja în vigoare la data aderării şi pe care ţările

candidate doresc să le menţină şi după această

dată, UE va considera drept ajutoare existente

numai:

Jurnalul Economic


113

• măsurile de ajutor în vigoare

înainte de 10 decembrie 1994;

• măsurile de ajutor care figurează

într-o listă anexă a tratatului de aderare;

• măsurile de ajutor care vor fi

aprobate de autorităţile competente din

ţările candidate între 1 noiembrie 2002 şi

data aderării, condiţia fiind ca din partea

Comisiei să nu existe obiecţii.

Situaţia existentă în UE în domeniul

ajutoarelor de stat

Ajutoarele de stat reprezintă un instrument

tradiţional, cu rol important în

„echipamentul de intervenţie” al

decidenţilor politici de oriunde, inclusiv în

statele membre ale UE. Cel mai recent

Raport al Comisiei pe acest subiect, State

Aid Survey4, arată că în perioada 1995-

1999, ajutorul regional (care reprezintă

ajutor public acordat formelor din

consideraţii legate de politica regională)

reprezintă circa 56% din ajutorul de stat

acordat în UE. Evident, structura

cheltuielilor variază atât ca nivel cat şi ca

formă de la un stat la altul, în funcţie de

problemele regionale specifice, viziunea

decidenţilor politici şi, nu în ultimul rând,

4 Vezi Comisia Europeană (2001): Ninth Survey on State Aid in the European Union, COM(2001) 403(01), pp.40-47

de existenţa resurselor publice destinate unui

asemenea obiectiv. Tabelul 1 ilustrează

variaţiile cheltuielilor reprezentând ajutoare

regionale, înregistrate în ţările membre în

perioada 1995-19995

5 Este interesant de observat faptul că nivelul cheltuielilor reprezentand ajutoare regionale în cele “patru ţări de coeziune” (Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia) este mai redus decat cel înregistrat în ţările dezvoltate ale UE, precum Germania sau Italia, în ciuda alocărilor preferenţiale de Fonduri Structurale acordate celor dintai. Acest lucru vine în sprijinul ideii că nivelul cheltuielilor cu ajutoarele regionale reprezintă nu doar o problemă de priorităţi politice, dar şi una dependentă de nivelul resurselor disponibile. Probabil, din acest motiv, ţările candidate alocă, de regulă, considerabil mai puţine resurse programelor regionale decat ţările membre – vezi inventarul annual al ajutoarelor publicat de autorităţile din domeniul ajutoarelor de stat din diferite ţări candidate (accesibil de pe website DG COMP: http://europa.eu.int/comm/competition/enlargement/candidate_countries). Din acest punct de vedere, nici Romania nu reprezintă o excepţie: Inventarul ajutoarelor de stat, acoperind perioada 1996-1999, recent publicat de Oficiul Roman al Concurenţei (vezi http://www.oficiulconcurentei.ro/Report19961999_english.htm), indică faptul că în perioada 1996-1998, Romania nu a alocat nici un fel de resurse bugetare pentru ajutoare regionale. Această categorie de scheltuieli va fi introdusă începand cu anul 1999. În acelaşi an, ajutoarele regionale au reprezentat numai 0,16% din totalul ajutoarelor de stat romaneşti. În orice caz, aceste cifre trebuie citite cu oarece rezerve. După cum se va prezenta în detaliu în Secţiunea 1, Punctul 1.3, valorile menţionate anterior în inventarul ajutoarelor de stat nu reflectă decat o parte a ajutoarelor de stat acordate în Romania, ignorand ajutoarele care iau forma facilităţilor fiscale acordate firmelor. Mai mult, este foarte probabil că cel puţin o parte a ajutoarelor de stat incuse în acest inventar drept ajutoare orizontale (cercetare, mediu, investiţii generale, etc) pot fi, în mod normal, calificate ca “ajutoare regionale”.

Jurnalul Economic


Tabelul 1: Ajutoarele regionale (pe locuitor în regiunile asistate, în Euro) şi ca % din total

PNB

Ajutorul regional pe locuitor în

regiunile asistate (Euro)

Ajutorul regional ca % în PNB

1995-1997 1997-1999 1995-1997 1997-1999

Austria 45,4 59,4 0,07 0,09

Belgia 68,4 61,9 0,11 0,10

Danemarca 14,5 13,6 0,01 0,01

Germania 297,8 208,9 0,50 0,34

Grecia 63,7 47,7 0,68 0,45

Spania 9,8 11,3 0,06 0,06

Finlanda 36,9 31,7 0,08 0,06

Franţa 58,1 78,9 0,12 0,15

Irlanda 51,8 43,5 0,31 0,21

Italia 266,9 148,1 0,79 0,39

Luxemburg 188,5 155,6 0,23 0,17

Olanda 34,7 28,7 0,03 0,02

Portugalia 2,7 3,4 0,03 0,03

Suedia 122,9 103,8 0,10 0,08

Marea Britanie 41,7 37,9 0,089 0,07

UE 15 121,1 87,4 0,30 0,20

Sursa: European Commission (2001), Ninth Survey on State Aid, p.41

Ajutorul de stat joacă de asemenea un rol

important in intervenţiile structurale ale

Comisiei. De exemplu, pe parcursul celei de

a doua perioade de programare a Fondurilor

Structurale (1994-1999), UE a orientat 40%

din bugetul Fondurilor Structurale (170

miliarde Euro) pentru a „susţine proiecte de

investiţii” în regiunile europene asistate sub

Obiectivele 1 şi 2. Trebuie spus că totuşi,

începând cu a treia perioadă de programare a

Jurnalul Economic


115

Fondurilor Structurale (2000-2006),

Comunitatea a decis reducerea ajutorului

public în favoarea altor forme structurale de

intervenţie (de exemplu, susţinerea financiară

a formării capitalului uman şi construcţia

infrastructurii), atât „ca rezultat al mai

strictelor reglementări UE privind ajutorul de

stat dar şi ca o recunoaştere a pierderilor

semnificative care apar ca urmare a acestei

forme de susţinere”1.

Nu în cele din urmă, ajutoarele de stat joacă

de asemenea un rol important în contextul

asistenţei de pre-aderare acordate ţărilor

candidate prin PHARE. De exemplu, pentru

perioada de programare 2000-2006, pană la

35% din fondurile Phare au fost alocate în

vederea „îmbunătăţirii dezvoltării în

regiunile rămase în urmă sau susţinerea

procesului de restructurare a industriei grele

confruntate cu dificultăţi” în ţările

candidate2. Parte din cheltuielile PHARE

alocate pentru aceste obiective iau forma

ajutoarelor de stat către industrie şi servicii.

Un exemplu ilustrativ în acest sens îl

reprezintă co-finanţarea realizată de UE prin

1 Vezi Comisia2,4 Europeană (2001): Second Report on Economic and Social Cohesion şi, în special, “Partea III: Bugetul UE0,4 şi contribuţia politicilor structurale la realizarea coeziunii economice şi sociale”, disponibil la http://www.europa.eu.int/comm/regional_policy/sources/docoffic/official/reports/p323_en.htm. 2 Vezi http://europa.eu.int/comm/enlargment/pas/phare, în special Secţiunea 2.2 (Investment Support) şi 2.3 )Moving to Structural Funds).

programul PHARE 200-2006 a măsurilor

implicând ajutor de stat în vederea susţinerii

programului de asistenţă destinat celor 11

„zone de restructurare industrială” din

România.

O comparaţie realizată între situaţia

ajutoarelor de stat în UE şi în ţările candidate

este extrem de elocventă. Astfel, în anul

2000, ajutoarele de stat3 acordate de cele 12

ţări candidate s-a cifrat la circa 4,8 milioane

de euro, la o populaţie de 106 milioane de

locuitori, în vreme ce în UE, la o populaţie de

376 milioane locuitori, nivelul ajutoarelor a

fost de 70 miliarde euro. Ca atre, ajutorul de

stat pe locuitor în ţările candidate reprezintă

57% din cel acordat de ţările membre ale UE,

respectiv 185 euro, faţă de 105 euro/loc.

3 Mai puţin agricultura şi pescuitul

Jurnalul Economic


Tabelul nr.2: Situaţia ajutoarelor de stat în ţările UE şi candidate în anul 2000

Populaţia Ajutor de stat

(mil.euro)

Ajutor de

stat/PIB (%)

Ajutor/locuitor

(PPC/loc)

UE-15 376,5 69,4 0,8 185

Tari candidate (12) 105,6 4,83 1,3 105

Bulgaria 8,2 151 1,3 66

Cipru 0,8 95 1,0 156

Cehia 10,3 770 1,5 174

Estonia 1,4 26 0,5 43

Ungaria 10,0 843 1,7 190

Letonia 3,7 70 0,6 44

Lituania 2,4 53 0,7 47

Malta 0,4 Na Na Na

Polonia 38,7 1869 1,1 98

Romania 22,5 650 1,9 88

Slovenia 2,0 221 1,2 173

Slovacia 5,4 91 0,4 45

Sursa: Commission des Communautes Europeennes, Tableau de bord des aides d’Etat. Mise a

jour de l’automne 2002. edition speciale relative aux pays candidates, Bruxelles, 27.11.2002,

COM(2002) 638 final

Diferenţe remarcabile, între UE şi ţările candidate apar în ceea ce priveşte modul de acordare al ajutorului de stat în cadrul sectorului manufacturier: în vreme ce în UE, circa 2/3 din ajutoare (62%) îmbracă forma subvenţiilor, şi numai circa 1/3 (29%) pe cea a exonerărilor fiscale, în ţările candidate situaţie este complet opusă: 51% din ajutoare apar sub forma exonerărilor fiscale şi numai 25% sub forma subvenţiilor. Explicaţia acestei stări de fapt rezidă în precaritatea resurselor bugetare în cazul ţărilor candidate,

care, urmare a lipsei de resurse recurg la modalitatea facilităţilor fiscale.

Datorită acestui aspect particular, specific ţărilor candidate, în partea a doua a studiului m-am concentrat asupra ajutoarelor de stat care îmbracă formă fiscală. Pentru aceasta, mai întâi am prezentat conceptul de ajutor de stat si ulterior am insistat asupra condiţionărilor care trebuiesc respectate în cazul ajutoarelor de stat de natură fiscală.

Jurnalul Economic


117

Sunt ajutoarele de stat admise sau respinse de reglementările comunitare?

Incontestabil, ajutoarele de stat, prin faptul că sunt orientate numai către anumiţi agenţi economici (firme), au capacitatea potenţială de a distorsiona concurenţa în cadrul pieţei interne, favorizând anumite companii în dezavantajul altora. Ca atare, orice ajutor public va fi considerat „ajutor de stat” şi, ca atare, va intra sub incidenţa reglementărilor UE corespunzătoare. (Trebuie făcută observaţia că regulile UE privind ajutorul de stat se aplică nu numai măsurilor de susţinere care sunt finanţate/susţinute exclusiv din surse comunitare dar şi acelora co-finanţate de UE prin intermediul Fondurilor Structurale).

Art.87(1) al Tratatului EC conţine o interdicţie cu caracter general privind ajutoarele de stat care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa în interiorul pieţei interne. Cu toate acestea, Art.87(3) enumera o serie de excepţii de la această regulă generală, cele mai importante vizând dezvoltarea regională şi coeziunea economică şi socială. Ca atare, Art.87(3)(a) împuterniceşte Comisia să aprobe acele ajutoare de stat destinate „să promoveze dezvoltarea economică a zonelor în care standardul de viaţă este anormal de scăzut sau care se confruntă cu serioase probleme privind ocuparea forţei de muncă”. În schimb, Art.87(3)(c) permite Comisiei să aprobe acele măsuri implicând ajutor de stat destinate să „faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi economice sau anumitor zone economice, condiţia fiind ca aceste ajutoare să nu afecteze condiţiile comerciale contrar intereselor

Ce sunt ajutoarele de stat ?

Tratatul asupra CE nu are în conţinutul său o definiţie exactă a conceptului de “ajutor de stat”. Art. 87(1) din Tratat, ce impune o interdicţie generală asupra ajutorului de stat

ce distorsionează comerţul intra-comunitar este formulat în termini destul de vagi: “Orice ajutor acordat de un stat membru sau din resursele statului sub orice formă care distorsionează sau ameninţă cu distorsionarea concurenţei prin favorizarea anumitor activităţi sau producerea anumitor bunuri va fi, în măsura în care afectează comerţul între statele membre, incompatibil cu piaţa comună”.

În interpretarea Comisiei şi a instanţelor comunitare, există patru condiţii cumulative în care o măsură sau tranzacţie economică în care este implicat statul poate fi considerată ca implicând ajutor de stat. Aceste condiţii sunt:

• măsura să implice utilizarea resurselor statului;

• măsura să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;

• măsura să fie selectivă;

• măsura să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţei la nivel transfrontalier.

În continuare, prezentăm pe scurt elementele definitorii fiecărei condiţii:

a. Utilizarea resurselor statului

Conform Art. 87(1) CE, ajutorul de stat poate fi acordat “de către stat sau din resursele statului”. Rezultă că forma în care ajutorul de stat este acordat este irelevantă din punctul de vedere al controlului ajutorului de stat: ceea ce contează este efectul măsurii. De fapt, distincţia între “ajutorul acordat de stat” şi “ajutorul acordat din resursele statului” are rolul de a face explicit faptul că nu numai ajutorul acordat de guvernul central, ci şi ajutorul acordat de autorităţile de stat regionale şi locale, precum şi de organismele publice şi private ce acţionează în numele statului intră în sfera exclusivă de control a Comisiei.

În ceea ce priveşte forma efectivă în care ajutorul de stat este acordat, faptul că ajutorul de stat nu se referă numai la cheltuielile directe făcute din buzunarul statului (adică

Jurnalul Economic


118

subvenţiile de la buget) ci şi la transferurile indirecte de resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) ţine de jurisprudenţa general acceptată. Într-adevăr, o pierdere de venituri din impozitare este considerată echivalentă cu consum de resurse ale statului, indiferent de nivelul, regional sau local, la care este suportată pierderea.

b. Avantajarea firmei/firmelor beneficiare

Interpretarea dată conceptului de “avantaj conferit” s-a dovedit crucială în asigurarea unei sfere largi de cuprindere pentru reglementările comunitare privind ajutorul de stat. Încă din primii ani ai aplicării reglementărilor din tratat referitoare la ajutorul de stat, Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a definit noţiunea de ajutor de stat ca “incluzând orice măsură, indiferent de forma ei, ce reduce povara suportată în mod normal de o firmă, chiar dacă ea nu reprezintă o subvenţie directă în sensul strict al termenului ci este echivalentă acesteia în virtutea naturii şi efectelor ei”.

În consecinţă, în Fiscal Aid Notice Comisia doar reiterează un concept bine-cunoscut: o măsură fiscală care scuteşte firmele de poveri suportate în mod normal din resursele lor proprii satisface al doilea criteriu din definiţia ajutorului de stat. Comisia dă şi câteva exemple de măsuri fiscale care conferă un asemenea avantaj:

• Măsuri ce reduc baza fiscală (precum deduceri speciale, aranjamente de depreciere (amortizare) specială sau accelerată, includerea rezervelor în bilanţul firmei);

• Măsuri ce implică o reducere parţială sau totală a sumei datorate ca impozit (exemplu: scutirile de taxe sau creditele fiscale);

• Amânarea, anularea sau chiar reeşalonarea în mod excepţional a datoriilor faţă de buget.

Mai mult, chiar şi măsurile fiscale care nu echivalează în ultimă instanţă cu o pierdere de venit pentru stat, precum amânările de

plăţi fiscale şi la bugetul asigurărilor sociale, intră de asemenea în categoria ajutorului de stat în măsura în care facilităţile de acest tip conferă firmelor beneficiare un avantaj prin aceea că le permite să utilizeze sume de bani care nu s-ar afla altfel la dispoziţia lor.

c. Selectivitatea

Art. 87(1) CE se aplică doar măsurilor care au o natură selectivă, adică acelora care “favorizează anumite activităţi sau producerea anumitor bunuri”. Aplicarea criteriului selectivităţii atrage după sine trasarea unei distincţii între măsurile cu aplicabilitate generală, cu alte cuvinte acele măsuri care se aplică tuturor firmelor şi sectoarelor fără deosebire, şi măsurile care generează avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare. Nu de puţine ori, totuşi, este extrem de dificil să trasezi o graniţă clară între măsurile de sprijin generale şi cele selective. Măsurile fiscale sunt în plus dificil de evaluat pe baza acestui criteriu şi din cauza faptului că dreptul comunitar consideră că selectivitatea anumitor măsuri fiscale poate fi totuşi justificată prin “natura sau schema generală a sistemului” (asemenea măsuri nefiind acoperite de reglementările UE privitoare la ajutorul de stat).

Conform Notei privind ajutorul fiscal, o măsură fiscală va fi considerată ca fiind „generală ca natură” atunci când:

a) Toate firmele au acces la avantajele conferite, de pe poziţii egale, şi

b) Avantajele generale ale măsurilor nu pot fi de facto limitate prin măsurile discreţionare ale statului, faţă de anumiţi beneficiari.

Trebuie subliniat faptul că măsurile care se aplică numai la nivel regional, local sau sectorial vor fi automat considerate ca selective.

d. Distorsionarea competiţiei

Art. 87(1) se aplică numai măsurilor de ajutor care au efecte ce depăşesc graniţele ţării (mutatis mutandis, reglementările privind ajutoarele de stat conţinute de

Jurnalul Economic


119

Acordurile Europene se aplică numai în cazul măsurilor privind ajutorul de stat care afectează comerţul cu UE şi ţările membre). Cu alte cuvinte, această condiţie este întâlnită atunci când ajutorul de stat întăreşte poziţia firmelor beneficiare în raport cu concurenţii acestora angajaţi în comerţul intra-comunitar (sau, în cazul Acordurilor de Asociere, în comerţul cu UE şi statele membre). Trebuie făcută observaţia că, totuşi, analiza realizată asupra jurisprudenţei comunitare arată că este aproape un automatism în a presupune că măsurile de susţinere generează efecte de distorsionare care depăşesc graniţele ţării (cu excepţia situaţiilor în care se aplică regula ajutorului minim – „de minimis”).1

Condiţii care trebuie respectate de

ajutoarele de stat, indiferent de forma pe

care o îmbracă (subvenţii, facilităţi fiscale,

etc.)

Orice schemă de ajutor de stat, indiferent de tipul de instrument de ajutor implicat (stimulente fiscale sau forme directe de ajutor), va trebui să respecte condiţiile privind limitările geografice şi de volum, care rezultă din Regional Aid Guidelines (1998) şi din Multisectoral Framework on Regional Aid to Large Investment Projects (1998).

• Limitări geografice. Trebuie spus de la bun început că schemele de ajutor regional nu trebuie în mod necesar să acopere întreg teritoriul (sau să se limiteze la teritoriul) unei zone asistate selectate potrivit metodologiei selectivităţii ce rezultă din Regional Aid Guidelines din 1998. Într-adevăr, Regional Aid Guidelines din 1998 nu instituie vreo obligaţie în acest sens. Astfel, decidenţii în probleme de politică regională au posibilitatea de a propune scheme de ajutor regional care să acopere, de exemplu, fie un teritoriu mai mic cuprins în hotarele unei

1 A. Evand and S. Martin (1991): “Socially Acceptable Distortions of Competition: Community Policy on State Aid”, 16 European Law Review, pp. 79-111.

regiuni ce beneficiază de statutul de zonă asistată conform Art. 87(3) CE (şi stabilit la nivelul administrativ NUTS II), fie poate teritorii mai largi, cuprinzând părţi din mai multe asemenea regiuni. Transpus în cazul României, aceasta înseamnă că schemele de ajutor regional nu trebuie să acopere în mod necesar întreaga suprafaţă a, sau să se limiteze la graniţele, oricăreia dintre cele opt „regiuni de dezvoltare” înfiinţate la nivelul administrativ NUTS II.

• Limitări de volum. Regional Aid Guidelines din 1998 prevăd că volumul total al ajutorului acordat fiecărui beneficiar, în cadrul uneia sau mai multor scheme distincte de ajutor regional, nu trebuie să depăşească pragul de intensitate al ajutorului din regiunea asistată acoperită de schemă (pentru mai multe detalii privind intensitatea ajutorului, vezi mai sus punctul 1.1.3 (b)).Transpus în cazul României, acest lucru înseamnă că volumul total al ajutorului dat fiecărui beneficiar în cadrul uneia sau mai multor scheme de ajutor regional nu trebuie să depăşească 50% din costul total al proiectului de investiţii sprijinit, respectiv 65% din costul total al investiţiei pentru IMM-uri. Atunci când ajutorul este destinat sprijinirii unor proiecte mari de investiţii, Multisectoral Framework diminuează şi mai mult volumul admisibil al ajutorului la 50% din pragul de intensitate dacă cheltuiala eligibilă este între 50 şi 100 de milioane de euro, respectiv la 34% din pragul de intensitate dacă aceasta depăşeşte 100 de milioane de euro.

• Condiţii specifice privind aprobarea şi utilizarea. Aceste condiţii se referă la faptul că ajutoarele de stat vor fi aprobate numai dacă se vor respecta anumite condiţii, specifice fiecărui tip de ajutor. Aşa de pildă, în cazul ajutoarelor acordate companiilor care funcţionează în sectoare în care cererea este în declin şi în care se înregistrează un excedent de capacitate la nivel european, aprobarea ajutorului va fi condiţionată de reducerea capacităţilor de producţie în exces. În cazul ajutoarelor

Jurnalul Economic


120

acordate în scopul susţinerii politicii regionale vor trebui respectate următoarele condiţii:

• Ajutoarele să fie să fie justificate în ceea ce priveşte contribuţia lor la dezvoltarea regională şi/sau să fie destinate să compenseze anumite handicapuri regionale reale.

• Nivelul total al ajutoarelor trebuie să fie limitat şi determinat în funcţie de costurile proiectului de investiţii;

• Regulile pe baza cărora sunt acordate ajutoarele trebuie să fie suficient de transparente astfel încât să permită Comisiei să cuantifice beneficiile conferite firmelor beneficiare;

• Ajutoarele trebuie să susţină numai proiecte de investiţii noi sau să fie justificate prin crearea de noi locuri de muncă în regiunea asistată respectivă;

• Ajutoarele trebuie să fie acordate în mod condiţionat, în funcţie de menţinerea investiţiei respective sau a locurilor de muncă create, pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.

Un studiu recent2 privind schemele de ajutor de stat aplicate în cazul dezvoltării regionale a scos în evidenţă existenţa unui şir de incompatibilităţi între legislaţia românească şi legislaţia comunitară în domeniu, în special în cazul zonelor defavorizate şi a zonelor libere. În cazul zonelor defavorizate, de exemplu, autorii subliniază faptul că schema va trebui modificată astfel încât să includă garanţii în legătură cu respectarea criteriilor cantitative (nivelul ajutoarelor să nu depăşească 50% din costul total al proiectului de investiţii, pentru IMM-uri pragul fiind de 65%) dar şi prevederi 2 Studiul Phare “Compatibilităţi între cadrul românesc al politicii regionale şi reglementările UE privind ajutorul de stat”, autori: Gabriela Dragan şi Isabela Atanasiu, realizat în cadrul programului “Pre-accession Impact Studies”, 2002.

specifice în cazul ajutoarelor care nu sunt legate direct de un proiect nou de investiţii sau de crearea unor noi locuri de muncă. Trebuie spus însă că, mare parte din aspectele semnalate în studiu respectiv au fost eliminate de noua Lege a impozitului pe venit, care a anulat o parte din facilităţi fiscale, acordate în cazul celor două scheme menţionate anterior.

În cazul României însă, în momentul de faţă, problema este legată şi de crearea unui cadru adecvat pentru primirea şi utilizarea asistenţei de pre-aderare şi, în următorul stadiu, a asistenţei structurale acordate prin intermediul Fondurilor Structurale. Un asemenea cadru va trebui să includă garanţii în sensul ca atât restricţiile geografice, cantitative, cat şi cele privind utilizarea fondurilor, restricţii care derivă din legislaţia comunitară, sunt similare cu cele prezentate anterior. Mai mult, asemenea garanţii legislative ar trebui să existe nu numai pe hârtie, dar să se şi materializeze în proceduri funcţionale privind coordonarea şi cooperarea între instituţiile responsabile de politica regională, pe de o parte, şi cel responsabile de controlul şi monitorizarea ajutoarelor de stat, pe de altă parte. În acest sens, acquis-ul comunitar privind ajutoarele regionale trebuie riguros transpus în reglementările romaneşti iar autorităţile romaneşti responsabile să dispună de garanţii adecvate (şi resurse) care să le permită să realizeze o analiză ex ante şi un control şi monitorizare ex post eficiente, privind ajutoarele oferite în cadrul politicii de dezvoltare regională.

Bibliografie:

1. Commission des Communautes Europeennes

Tableau de bord des aides d Etat. Edition speciale relative aux pays candidats, Bruxelles, COM(2002) 638 final, 27.11.2002

2. Dragan, G., Atanasiu, I.,

Compatibilităţi între cadrul românesc al

Jurnalul Economic


121

politicii ajutoarelor de stat şi reglementările UE privind ajutorul de stat, studiu Phare, programul Pre-Accession Impact Studies, Institutul European din România, 2002

3. European Commission

Ninth Survey on State Aid in the European Union, COM (2001) 403 (01)

4. European Commission

Second Report on Economic and Social Cohesion, COM (2001)

5. Evand, A., Martin, S.,

Socially Acceptable Distorsions of Competition:

Community Policy on State Aid, European Law Review, 1991

6. Oman, Ch., Policy Competition for Direct Investment – A Study of Competition (1999)

7. Pelkmans, J., European Integration. Methods and Economic Analysis, Netherlands Open University, 1997

Jurnalul Economic


122

Aspects of the fiscal policy in the European Union

Drd. Oana Ghiga


The saying ‘two heads are better than one’ reflects human behaviour at more than just the individual level. History shows that it can be applied to a country’s behaviour as well. The European Union is one of the latest examples of countries ‘teaming up’ ‘for better and for worse’. As expected, facing the worse is one of the most difficult aspects to deal with.

In what follows, I will explain why the need for a central budget and for a federal fiscal policy has been one of the most debated subjects related to the EU and I will discuss the most plausible solutions of this case.

Key words: central budget, federal fiscal policy, EU

The EU fiscal policy

"The hardest thing in the world to understand is the income tax." Albert Einstein

Perhaps the difficulty of the income tax approach has diminished, but the 'relativity' of the fiscal policy has remained and it is obvious even when we refer to a united Europe.

There is no general agreement among economists as to how far fiscal policy can be safely left to national governments. However, the idea of a centralised budget has been stressed by Kennen since 1969, or by the MacDougall Report since 1977 (‘failure to do so would impose great social strains and endanger the Monetary Union’).

Many have argued that in order to survive, the EU will need a system of interstate transfers, the so-called ‘fiscal federalism’. This will be needed to help balance the

economies of the euro zone if they face asymmetric shocks. The problem, in such a case, is that fiscal policy is the only remaining major policy tool for reacting to nationally differentiated shocks. What would normally be solved by adjusting wages and prices has to be handled by using fiscal policy only.

In search of an answer, economists thought of applying the same solution adopted by other countries that have passed through similar situations. Thus, comparisons with the monetary unions that have been formed before are common in economic literature. However, examples like Germany, Italy or the US are not relevant. In these cases, things took place in the context of gold standard, which gave little autonomy to national governments anyway. Today’s Europe gave up, by contrast, real powers of independent monetary policy.

As history does not seem to help, we have to turn to the present agreements. Thus, the

Jurnalul Economic


123

Treaty on European Union specifies three elements that should be taken into consideration when analysing the framework of fiscal policy (Hansen & Nielsen, 1997):

• discipline

• autonomy

• co-ordination

In fact, the idea of a common fiscal policy and flexibility is also analysed in Mundell’s article on the optimum currency area, in 1961.

Fiscal discipline must ensure that the public-sector deficit is sustainable in the long run. In the Treaty, this is mentioned by Article 104c that limits the public-sector budget deficit to 3% of the GDP and the public sector debt to 60% of the GDP. Therefore, it is important that no state undermines the monetary union by creating a public-sector debt, which cannot be amortised.

As mentioned before, in a monetary union, the government no longer determines monetary and exchange rate policy, therefore it is important that it has a certain degree of autonomy over fiscal policy. This may be the result of a flexible way of using national fiscal policies.

The idea of co-ordination has to do mainly with the spill-over effects that fiscal policy has on output and interest rates. By co-operating, all states could achieve greater economic welfare that could enable them to pursue their economic goals independently. However, co-ordination implies centralisation, and even if it is a mild form of centralisation, it will meet political opposition unless its advantages are extremely clear.

Hansen and Nielsen have launched the idea of ad hoc policy co-ordination determined by the interdependence of the EU and the global economy. By this, it would be possible to achieve the optimal mix of monetary and fiscal policy in relation to the rest of the world. Fiscal policy co-ordination could also strengthen the union in international

negotiations and the global co-ordination of macroeconomic policy.

The importance of fiscal co-ordination is also emphasised in the Delors Report (1989). It states that, although this objective should be achieved as much as possible through voluntary co-operation, there is a need for ‘binding rules’ and for the transfer of decision-making power from member states to the Community.

Although there are substantial arguments in favour of policy co-ordination, some authors such as Gros and Thygesen (1992) or Eichengreen (1993), consider that there is no urgent need for rigorous day-to-day co-ordination of fiscal policy in order to deal with output spill-over, as such effects are difficult to measure.

Considering all the elements that form an economic and monetary union, it seems natural that all the solutions presented apply. However, there is a big variance among EU members and usually each country experiences a different stage of the economic cycle. Therefore, the sum of fiscal decisions by individual governments cannot guarantee a collective fiscal stance that is optimal from the point of view of the Union as a whole.

An alternative solution is to establish a special stabilisation mechanism at a certain level between that of the EU and the national budgets. Proposals for such a mechanism have been put forward by Italianer and Vanheukelen (1993). The idea is that the EU should subsidise the public-sector budgets of the member states that are hit by a negative asymmetric shock. The proposal emphasised that the transfers should be made not for the purpose of retribution, but only for stabilisation. The temporary nature of the assistance not only reduces costs to the Community budget, but also prevents serious delays in the necessary long-term adjustment of wages and prices.

It is surprising that about every action taken to make the process of unification easier generates a set of actions aimed at changing

Jurnalul Economic


124

the former. It the case of the Maastricht Treaty (1992) and of the Stability Pact (1997) which are subject to heavy criticism among specialists.

‘ The paradox of the European Monetary Union (EMU) is that member states will have to use fiscal policy more actively to offset their loss of control over monetary policy, yet that very same monetary policy requires some limits of fiscal policy’ (Johnson, 1996). It is indeed the lack of flexibility in dealing with recessions that could create tensions between national governments and the European institutions. This tension could exist at two levels:

� countries will want to use automatic stabilisers in their countries during recession, which will put pressure on the European Central Bank (ECB) to relax monetary policies;

� countries that are hit by recession and exceed the budget deficit are subjected to fines.

The implications of this pact are far greater than expected. For most countries deviations from 3% deficit ceiling are expensive. For example, a country that runs a 5% deficit has to pay the equivalent of 0.4% of GDP for each following year. The fine paid by a country that exceeds this limit is substantially larger than the net contribution to the EU budget. Payments of this size have a large political impact, since they require a substantial increase in taxes and a decrease in expenditure. Therefore, the Stability Pact represents a strong motive for the member states to keep fiscal policy under control.

Actually, the Treaty has a ‘no bail-out clause’, which tries to avoid political pressure from a heavily indebted government that expects the ECB to come to its aid, or the market pressure. Although economists agree that limits on budget deficits are not the best way to deal with the political dimension of the solvency problem, excessive fiscal deficits can lead to monetisation or bail-out by partners, and

bring out the danger of inflation through excess money creation or stagnation through high long-term interest rates on public debt. Arguments for limiting budget deficits also warn about the possibility that countries might be tempted to compete in fiscal laxity in order to win the votes of their electors. Competition to cut tax rates can be healthy in reducing excessive tax burdens, but it can also result in undesirable cuts in essential public services and infrastructure (if governments try to reduce budget deficits while also cutting taxes).

Conclusions

The importance of the fiscal policy in the EMU has been the subject of several economic ‘prophesies’ (Economic Commission: ‘Indeed, EMU will place new demands on fiscal policy at the national level for short-term stabilisation and medium-term adjustment purposes in the case of country-specific disturbances’) but not necessarily subjected to agreement. However, it is generally accepted that fiscal stabilisation depends on how national budgets adjust to shocks and that it should not be left entirely to the discretion of national governments. Arguments supporting this idea could be summarised as follows:

� A large budget deficit in one country puts pressure on the overall level of interest rates, crowds out the productive investment and diverts some Community saving to that country;

� Greater externalities: as countries become more integrated, the external effects of domestic policies take on greater importance;

� Policy co-ordination with third countries: without some fiscal power at the Community level, the EMU would lack an important tool in negotiating with third countries (Padoa-Schiopa, 1994).

Jurnalul Economic


125

Fiscal policy, apart from occasional attempts of co-ordination, will continue to be an important issue for the individual member states, and its major role will be to facilitate the adjustment processes that are necessary after asymmetric shocks.

National fiscal stances, while differing both in detail and in size, will be largely determined by the requirements of a policy mix in which the monetary component is already given. At the same time, national fiscal regimes, if properly co-ordinated, should be as capable of stabilising the EU economy as a federal system, provided that the automatic stabilisers are allowed to operate.

The current state of affairs is indeed unsatisfactory, meaning that, in many ways, it brings obstacles to economic unity rather than eliminate them. However, the Monetary Union will not collapse, since there has to be a strong ‘system’ of weaknesses in order to generate such a serious effect. Fiscal policy is indeed important but one should keep in mind that the EU is not only about money.

Whether it will adopt a federal system or not is related to the EU’s chance of survival, to its ability of ‘taming’ economic differences and including them into uniformity, a type of federalism that aims at finding optimal combinations of unity and diversity. Therefore, the choice for Euroland is not between a federation or a non-federation but rather the appropriate degree of federalism.

REFERENCES

1. CURRIE, D., The Pros and Cons of EMU, 1997, Economist Intelligence Unit.

2. DE GRAUWE, P., Economics of Monetary Union, 2000, Oxford University Press.

3. DUFF, A., PINDER, J., PRYCE, R., Maastricht and Beyond, 1994, Routledge, London.

4. EICHENGREEN, B., European Monetary Unification, 1998, MIT Press.

5. GOODHART, C. A. E., EMU and ESCB after Maastricht, 1992, Financial Markets Group.

6. GROS, D., THYGESEN, N., European Monetary Integration, 1998, Longman Limited.

7. HANSEN, J. D., NIELSEN, J., An Economic Approach of the EU, 1997, McGraw-Hill Companies.

8. JOHNSON, C., In With the Euro, Out With the Pound, 1996, Penguin Group.

9. MASON, P.R., Fiscal dimensions of EMU, 1996, Economic Journal 106.

10. PADOA-SCHIOPPA, T., The Road to Monetary Union in Europe, 1994, Clarendon Press.

PELKMANS, J., European Integration, 1997, Addison Wesley Longman.

Jurnalul Economic


126

Presiuni exercitate asupra Politicii Comerciale Comune.

Nivelul şi evoluţia protecţionismului european

Drd. Andreea Vass


Integrarea europeană este un proces instituţional şi economic cu un pregnant conţinut politic, ancorat adeseori în viziuni economice depăşite şi constrângeri legale derivate din dificultăţile modificării tratelor de bază cu scopul adaptării conţinutului lor la noile realităţi economice. Acestea au avut un impact major asupra scopului, magnitudinii şi structurii protecţionismului comercial european şi, implicit, asupra costurilor sale. Analiza acestor presiuni sistemice face obiectul primei părţi. Partea a doua are scopul de a cuantifica nivelul şi evoluţia protecţionismului european, conform datelor disponibile, prin abordarea sistemică a tuturor sectoarelor producătoare de bunuri şi agregarea formelor principale de protecţie (taxe ad-valorem, echivalentul ad-valorem şi taxe vamale specifice, bariere netarifare, taxe şi măsuri antidumping). Spre deosebire de aceasta, în partea a treia, care va apărea în viitorul apropiat, vom estima costurile protecţionismului european pentru 22 de sectoare printr-o abordare dezagregată, cu scopul de a evidenţia “vârfurile” protecţionismului european („peak tariffs”). Rezultatele vor fi testate făcând apel la două modele de echilibru parţial. Pe fondul acestor caracteristici şi al presiunilor externe se vor modela şi alternativele privind evoluţia viitoare a politicii comerciale a Uniunii Europene.

Partea I: Factori specifici care au inhibat liberalizarea comerţului european

Politizarea protecţionismului european

Principiul de bază pe care s-a constituit Europa modernă a fost subordonarea proceselor economice unui scop fundamental politic: unificarea ţărilor occidentale. Politica comercială protecţionistă, îndeosebi, este considerată de către europeni ca un preţ plătit pentru atingerea obiectivelor politice,

fie pe traiectoria integrării interne („deep integration”), fie pe cea a expansiunii teritoriale a UE prin acorduri comerciale preferenţiale. Interesele specifice, dublate de ireversibilitatea procesului integrării, i-au determinat pe europeni să acorde o importanţă mult mai mare intereselor sau beneficiilor politice decât costurilor economice asociate unei politici comerciale puternic politizate (Winters, 1993). Altfel spus, europenii suportă costurile unei politici comerciale protecţioniste în favoarea

Jurnalul Economic


127

coexistenţei paşnice între membrii comunitari.

Drumul construcţiei UE a fost presărat cu permanente căutări ale acestui echilibru, între liberalism şi protecţionism, începând cu Politica Agricolă Comună introdusă la mijlocul anilor ’60 şi continuând cu ritmul lent de implementare a dimensiunii externe a Pieţei Interne Unice de la sfârşitul anilor ’80 (Eeckhout, 1994). Pe acest dezechilibru se bazează şi argumentele euroscepticilor britanici. Hindley şi Howe (1996) au argumentat necesitatea retragerii Marii Britanii ca membru al UE deoarece costurile la care era expusă economia britanică, la mijlocul anilor ’90, depăşeau cu mult beneficiile economice şi politice. De atunci alţi eurosceptici au argumentat necesitatea aderării la o altă zonă de liber schimb, NAFTA de exemplu, ca alternativă la UE (Hulsman, 2001). Dezbaterile au fost contrabalansate de grupuri franceze („souverainistes”) care considerau politica comercială insuficient de protecţionistă.

Începând cu Tratatul de la Roma, care definea scopul politic al Comunităţii în termeni extrem de vagi, ca “unificare a europenilor” (ceea ce implica posibilităţi multiple: de la convieţuirea paşnică, până la unificarea lor politică), beneficiile economice ale integrării au fost sacrificate în favoarea beneficiilor politice. Acceptând această abordare, balanţa dintre costurile economice şi beneficiile politice ar justifica, pe de o parte, costurile mari derivate dintr-o politică comercială protecţionistă. Dar, în acelaşi timp, ea implică faptul că o reducere a beneficiilor politice ar echivala cu o reducere a costurilor economice induse de unificarea europeană. În politica comercială aceasta se traduce prin accentuarea liberalizării comerţului comunitar. Exemplele care susţin această afirmaţie sunt multiple. Este suficient să amintim aici de reformele PAC, care de la conceptul de autosatisfacere, larg acceptat de către europeni ca un cost plătit pentru formarea blocului european în faţa ameninţărilor militare ale blocului comunist

din timpul războiului rece, a devenit nesustenabil în condiţiile avantajelor şi noilor viziuni politice, când percepţiile legate de aceste ameninţări s-au diminuat. Şi aceasta, pentru că politica comercială europeană a constituit un veritabil substitut pentru politica sa externă timp de aproape jumătate de secol.

UE a reuşit să-şi delimiteze zonele de influenţă politică tocmai prin intermediul acordurilor comerciale discriminatorii şi să-şi extindă teritoriul - de la 6 membri fondatori în 1957, la 9 în 1973, 10 în 1981, 12 în 1986, 15 în 1995 şi, foarte probabil, vom asista la o nouă extindere la 25 de membri în 2004. În prezent, abordarea ierarhică (piramidală) a acordurilor comerciale reflectă o subtilă clasificare a statelor de la statutul de partener comercial la statul de membru cu drepturi depline: aranjamente reciproce sau nereciproce, acorduri de liber-schimb de mai multe tipuri, uniuni vamale şi, în ultimul rând, acordurile de aderare. Fiecare dintre aceste acorduri sunt asociate unui set specific de bariere comerciale între UE şi parteneri: prezenţa sau absenţa restricţiilor cantitative, a taxelor vamale preferenţiale în toate sectoarele economice sau nu, a măsurilor antidumping, aproximarea sau nu a legislaţiei comerciale în concordanţă cu regulile UE (acquis-ul comunitar). Într-adevăr, aceste acorduri comerciale reflectă o pronunţată dimensiune politică.

Constrângerile legale

UE s-a constituit pe baza a trei piloni: Comunitatea Economică Europeană (reformată succesiv prin versiunile Tratatului de la Roma), Politica externă şi de securitate comună, Afacerile Interne şi Justiţia. Cu toate că cel dintâi tratat privind crearea CEE a fost revizuit la Maastricht, Amsterdam, Nisa sau Copenhaga, negocierile s-au caracterizat printr-o anumită rigiditate, derivată adeseori din necesitatea atingerii consensului. Este cazul, de exemplu, al criteriilor de la Maastricht, care cu toate că s-

Jurnalul Economic


128

au dovedit inconsistente din punctul de vedere al raţiunilor economice, impietând creşterea şi eficienţa economică, rămân în vigoare datorită faptului că renegocierea lor ar implica costuri mult prea mari, atât în termeni temporali, cât şi al semnalelor transmise pieţei.

Rigiditatea este, implicit, o caracteristică a politicii comerciale europene. Protecţia sectorială selectivă pe care s-a creat UE pornind de la tratatele de bază a constituit vectorul constrângerilor legale ale politicii comerciale europene şi sursa unor ample distorsiuni economice. În ciuda eforturilor de liberalizare multilaterală, aceasta este, încă, aproape imposibil de materializat.

Politica comercială europeană abundă în exemple de atitudini rigide. În 1957, de exemplu, Tratatului de la Roma i-a fost ataşat un protocol separat privind regimul de import al bananelor. Acest produs a fost exclus şi de la Piaţa Internă Unică, fiind necesari 36 de ani, două paneluri la OMC şi presiuni majore la Runda Uruguay (1993) pentru a fi impus un regim de import unic care să înlocuiască schemele de protecţie individuale ale membrilor europeni. 5 ani mai târziu, un nou panel este înaintat OMC-ului, încheiat cu un acord între UE, SUA şi Ecuador, în luna aprilie 2001, fără însă a elimina costurile protecţionismului suportate de către consumatori. Acesta a constituit un prim pas în sensul rezolvării acestor disensiuni, care va fi, foarte probabil, definitivat în anul 2006, la aniversarea a 50 de ani de la încheierea Tratatului de la Roma, când se va introduce tariful unic de import la banane.

Un alt exemplu îl constituie lansarea PAC, în 1964, ca o condiţie impusă de guvernul francez pentru iniţierea celei de a doua etape în eliminarea barierelor comerciale intra-europene la produsele manufacturate. În ciuda efectelor perverse induse asupra fermierilor europeni, pe termen lung, Anglia nu a reuşit să reformeze PAC în 1973, deşi politica agricolă britanică era mai avantajoasă, atât din punct de vedere economic, cât şi social. Cu dificultăţi

similare s-au confruntat şi încercările de eliminare a regulilor specifice cărbunelui şi oţelului, în anii ’80, sau de reglementare a firmelor de stat din domeniul serviciilor (precum şi definirea confuză a conceptului de servicii de interes general), în anii ’90.

Rigiditatea reformării politicii comerciale accentuează costurile protecţionismului european relativ la media mondială pe două căi:

• menţinerea unor bariere comerciale ridicate la produsele şi activităţile pentru liberalizarea cărora sunt necesare perioade lungi de timp pentru negociere (ex. serviciile);

• lipsa uniformizării gradului de protecţionis, astfel că selectivitatea sectorială (rate de protecţie nominală ce se ridică de la 0% la peste 1.000%) tinde să genereze diferenţe tot mai mari în ratele efective de protecţie şi, deci, distorsiuni şi costuri ale protecţionismului mai mari pentru ţările membre.

Pe de altă parte, expansiunea progresivă a tratatelor în reglementarea a tot mai multe tipuri de activităţi economice are două consecinţe contradictorii:

• pe de o parte, a extins gama produselor reglementate de politica comercială comunitară de la bunuri la servicii, creând condiţii mai favorabile derulării unor negocieri viitoare de liberalizare, atât prin evantaiul mai larg de instrumente sau alternative la care se poate face apel pe parcursul negocierilor, cât şi prin alegerea celei mai bune baze legislative pentru iniţiativele din domeniul comerţului, ceea ce s-a dovedit a fi un aspect esenţial pentru succesul unei negocieri;

• pe de altă parte, adâncirea integrării europene a crescut interdependenţa dintre politica comercială şi celelalte politici economice, având uneori consecinţe negative; este cazul, de exemplu, al politicii monetare şi bugetare restrictive necesare pentru introducerea monedei europene unice în condiţiile unei mobilităţi relativ scăzute a

Jurnalul Economic


129

pieţei muncii şi capitalului, ceea ce a generat rate de creştere economică scăzute şi şomaj, adică un climat economic ostil liberalizării comerţului.

Distorsiuni statice1: viziuni economice

depăşite

Procesul instituţional prin care s-a construit UE, începând cu Tratatul de la Roma (1957) nu a avut numai efecte benefice, ci şi negative. Tendinţa de expansiune a politicilor economiei de piaţă, induse de dezvoltarea naturală a UE, a dus şi la creşterea tendinţelor “reacţionare”, dezvoltate pe fondul viziunilor economice depăşite, care au condus la creşterea costurilor protecţionismului european.

Tratatele au fost, aşadar, tributare unei viziuni economice conservatoare constând în rolul economic al guvernelor bazat pe intervenţia directă asupra preţului sau asupra cantităţii de bunuri şi muncă utilizată. Spre deosebire de aceasta, intervenţia indirectă coroborată cu legi de reglementare clare ale pieţei libere poate asigura reguli concurenţiale echitabile. Versiunile succesive ale tratatelor privind crearea UE au suferit distorsiuni statice tot mai accentuate, în termeni relativi (în comparaţie cu distorsiunile statice din restul lumii), începând cu sfârşitul anilor ’80. Analizele lui Koedijk şi Kremers (1996) subscriu acestui rezultat, demonstrând că, în ultimii 20 de ani, deşi volumul absolut al acestor distorsiuni statice s-a diminuat, nivelul lor relativ s-a accentuat în comparaţie cu celelalte ţări membre ale OECD.

În acest sens, cazul industriei siderurgice este relevant. Cu toate că analiza naturii statice a Tratatului de la Paris pare, în prezent, de o importanţă secundară, datorită expirării sale

1 Conceptul în engleză este „statist bias”, preluat din M. Messerlin (2001) şi constă în conservatorismul viziunilor economice care concură la constituirea şi reformarea UE.

în anul 2002, trebuie să remarcăm “exportul” tratamentului special al producătorilor europeni de oţel. Timp de jumătate de secol, competiţia în acest domeniu a fost anihilată şi continuă să fie una dintre cele mai protejate sectoare industriale. Cartelul Internaţional al Oţelului (Entente Internationale de l’Acier) format în anul 1926 (de către oţelarii din Belgia, Franţa, Germania, Landul Saar – din sud-vestul Germaniei - şi Luxemburg) a constituit forţa motrice care a lansat mişcarea pan-europeană şi ideea uniunii politice, în care cartelul constituia soluţia de compromis între liberalizarea comerţului şi stabilitatea pieţei (Bonnefous, 1952). Regulile de fixare ale preţurilor din cadrul Tratatului de la Paris au fost şi continuă să rămână veritabile substitute pentru barierele comerciale între statele membre. După 6 ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, avantajul comparativ al producătorilor germani de oţel era aproape imposibil de acceptat de către statele membre, astfel încât substituirea barierelor private cu cele publice au servit şi scopurilor politice de crearea a UE. Desigur că preţul plătit pentru unificarea europeană în cele două sectoare simbolice, cărbunele şi oţelul, a constat în inhibarea concurenţei şi un colaps aproape total al comerţului mondial cu oţel (SUA au contribuit la acest trend prin impunerea restricţiilor voluntare la export şi a măsurilor antidumping).

Tratatul de la Roma a constituit un pas imens înainte spre economia de piaţă, dar formulările sale erau flexibile, iar, uneori, chiar vagi. De exemplu, art. 295 (ex 222) asupra proprietăţii publice a deschis uşile spre liberalizarea serviciilor; art. 87 (ex 92) privind măsurile compensatorii incluse în politica concurenţială a stopat guvernele europene atât de înclinate spre subvenţii şi taxe.

În ani ’50, pe fondul “miracolului” economiei germane rolul de actor direct al guvernului în economie a început să transgreseze spre rolul său indirect, astfel încât în anii ’80 s-a generalizat consensul privind economia de piaţă liberă. Doar că

Jurnalul Economic


130

spre deosebire de celelalte politici economice, politica comercială nu a beneficiat de acest impuls, iar sectoarele cele mai rigide - siderurgic, agricol şi cel al transporturilor - nu au fost afectate decât într-o măsură mică.

În ciuda tendinţelor anilor ’80, cele două versiuni ale Tratatului de la Roma din anii ’90 au fost suficient de flexibile pentru a permite materializarea viziunilor economice depăşite, oglindind atitudinea conservatoare a unor state membre vis-à-vis de reformele necesare unei economii de piaţă. Este cazul aici, al eforturilor Comisiei de a construi o reţea trans-europeană şi o politică industrială europeană unitară în sectoarele tehnologiilor avansate, la mijlocul anilor ’90. Nu trebuie să uităm nici că în art. 3 din tratatul privind crearea CE, din cele 11 prevederi distincte, doar 3 sunt în mod clar formulate conform principiilor economiei de piaţă: a) eliminarea barierelor comerciale intra-europene, c) cele patru libertăţi fundamentale intra-europene şi f) necesitatea unei politici concurenţiale. Ambiguitatea celorlalte formulări a fost crucială pentru a permite reintroducerea distorsiunilor statice fără a fi necesare recursuri legislative.

Deşi, în Tratatul de la Maastricht (1992), s-au reluat cele 11 prevederi şi li s-au adăugat alte 9, toate vizând comerţul internaţional, nici măcar una dintre acestea fiind formulate în mod clar, conform teoriei economiei de piaţă deschise. Ba mai mult, s-a reiterat necesitatea intervenţiei directe pe piaţa muncii, industriei, tehnologiei etc. Cinci ani mai târziu, revizuirea art. 3 din Tratatul de la Amsterdam, insistă pe latura unei “Europe sociale”, bazată pe intervenţia publică directă pe piaţa muncii.

Ecoul liberalizării nu a fost resimţit nici în cele două versiuni ale Tratatului de la Roma, după căderea zidului Berlinului şi a comunismului în ţările sud-est europene. În mare măsură, acestea au constituit reacţii adverse la constituirea Pieţei Interne Unice, în 1992, (concept introdus de Curtea

Europeană de Justiţie la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ‘80).

În ceea ce priveşte distorsiunea statică a Tratatului de la Amsterdam, putem supune atenţiei două probleme specifice politicii comerciale:

• politica comercială a fost mult mai dependentă de tratat şi de deciziile statelor membre decât de reglementările Curţii de Justiţie; astfel politica comercială a beneficiat prea puţin de impulsul liberalizării indus de aceasta din urmă. De exemplu, Curtea de Justiţie a fost obligată să anuleze doar o măsură AD în anul 1992, pe fondul argumentelor competitive, deşi multe alte cazuri AD ar fi putut fi încheiate, fără măsuri restrictive, pe aceleaşi considerente la sfârşitul deceniului trecut. Un alt exemplu, îl reprezintă tratamentul barierelor tehnice de către Curtea de Justiţie, care în ciuda caracterului său nediscriminatoriu (cruciale pentru importul din afara Comunităţii), nu a fost niciodată explicitat în termeni legali.

• distorsiunea statică a accentuat selectivitatea (neuniformitatea) protecţiei europene, căci ea a afectat îndeosebi sectoarele aşa-numite “speciale” reglementate în tratatul de bază (siderurgie, agricultură şi transport).

Analizarea presiunilor sistemice exercitate asupra politicii comerciale europene ne conduce la o ultimă întrebare: De ce în ultimul deceniu, creşterea economică lentă nu a condus la accentuarea protecţionismului european?

În primul rând, influenţa comisarului european pentru politica comerţului exterior, Leon Brittain, care a lansat propunerea privind iniţierea unei noi runde de negocieri în domeniul agriculturii şi serviciilor, sub egida OMC - “Runda Mileniului” – a constituit o formă de angajament al Comunităţii pentru diminuarea protecţionismului. Atitudinea sa pro-liberală a antrenat puternice reacţii politice din partea statelor membre, dar a reflectat surprinzător opinia publică europeană, considerată a fi

Jurnalul Economic


131

mult mai modernă - orientată spre economia de piaţă liberă - decât sunt politicienii europeni (The Economist, 2 ian. 1999).

În al doilea rând, “comunitizarea” politicii comerciale a fost atinsă cu costul substituirii barierelor tradiţionale (tarifare şi netarifare) cu instrumentele noi ale politicii comerciale (de exemplu, măsurile AD). Din această perspectivă, grupurile de presiune europene s-au abţinut, în general, de la acţiuni masive.

În al treilea rând, Runda Uruguay a impus materializarea angajamentelor noi de liberalizare comercială. Rezultatele au fost însă extrem de slabe în domeniul agriculturii şi a sectoarelor manufacturiere puternic protejate şi aproape nule în domeniul serviciilor (acestea din urmă fiind reglementate prin protocolul privind serviciile financiare şi telecomunicaţiile, 1997). De fapt, în cea de-a doua jumătate a deceniului trecut, protecţionismul acestor sectoare era mai accentuat decât în anii anteriori (Dobson şi Jaquet, 1998).

Şi nu în ultimul rând, handicapul UE constând în structura bazată pe tratate limitează, pe de o parte, lansarea unor runde de liberalizare multilaterală datorită dificultăţilor în atingerea consensului statelor membre. Consensul implică, de fapt, compromisuri, ceea ce nu permite materializarea unor iniţiative prea curajoase. Este cazul, de exemplu, al încheierii primului Acord privind Tehnologia Informaţională, în 1996, care a fost redactat destul de ambiguu, datorită multiplelor compensaţii ce li se cereau negociatorilor din partea statelor membre. Pe de altă parte, acest handicap este contrabalansat, într-o anumită măsură, de capacitatea mare de liberalizare a comerţului intern, căci membrii nemulţumiţi au posibilitatea să facă apel la cadrul legal oferit de OMC, unde se pot impune noi concesii fără a leza interesele celorlalte state membre.

Partea a II-a: Nivelul şi evoluţia protecţiei comunitare totale în anii ‘90

Fundamentele şi mutaţiile politico-economice şi instituţionale analizate în prima parte şi-au pus amprenta în mod hotărâtor (dar nu exhaustiv) asupra magnitudinii protecţionismului european din ultimul deceniu. Aderarea şi integrarea României la UE impune, desigur, adoptarea de către ţara noastră a politicii comerciale comune. Alinierea la politica comercială externă a UE trebuie să fie precedată de estimarea costurilor pe care le incumbă, atât asupra UE în ansamblu, cât şi asupra economiei româneşti. La rândul său, estimarea costurilor protecţionismului nu poate fi judicios realizată fără a surprinde nivelul real al protecţionismului comercial total şi pe sectoare.

Estimarea cantitativă a nivelului protecţionismului oferit producătorilor agricoli şi industriali comunitari vizează cuantificarea şi agregarea barierelor tarifare, netarifare şi a măsurilor AD2, serviciile fiind protejate prin alte instrumente, cu puţine caracteristici comune barierelor tarifare. Analiza se va concentra asupra anilor 1990, 1995 şi 1999.

Rezultate pe care le vom prezenta mai jos au avut în vedere următoarele trei ipoteze principale:

• mediile tarifare, care chiar şi la nivelul unui sector acoperă zeci sau sute de linii tarifare, astfel încât ratele de protecţie maxime („peak tariffs”) sunt erodate;

2 Considerentele cuantificării separate a măsurilor AD de barierele netarifare au în vedere metodologia diferită utilizată în cele două cazuri. Dacă în cazul măsurilor AD, la rândul lor considerate a fi bariere netarifare, metodele de încheiere a anchetelor AD ne permit estimarea relativ uşoară a impactului protecţionist, în cazul celorlalte bariere netarifare acest lucru este mult mai dificil. Vezi în continuare explicaţiile date.

Jurnalul Economic


132

• luarea în calcul a barierelor netarifare majore şi cuantificabile (restricţiile cantitative şi măsurile AD);

• ignorarea barierele netarifare greu cuantificabile, cum ar fi cazul standardelor şi normelor tehnice, subvenţiile la producţie şi export, cultura de consum etc.

Concluziile sunt următoarele:

• Protecţia totală a economiei europene a fost de circa 13 – 14% între 1990 – 1997 (anul 1997 este similar anului 1995) şi de 12% în 1999, adică de două-trei ori mai mare decât nivelul declarat oficial. Acest nivel nu va cunoaşte mutaţii majore până în anul 2005, căci majoritatea angajamentelor Rundei Uruguay au fost implementate în anul 1999, cu excepţia Acordului Multifibre care va intra definitiv în vigoare în 2005.

• Protecţionismul european este extrem de selectiv; ratele medii de protecţie sectorială prezintă diferenţe majore, aceste diferenţe tinzând să rămână constante pe perioada analizată.

• Angajamentele asumate în cadrul Rundei Uruguay nu au fost dramatice, căci reducerile tarifare s-au concentrat asupra liniilor tarifare cu cele mai mici rate protecţioniste.

• Ratele protecţionismului cele mai mari sunt mult mai ridicate decât cele prezentate în rapoartele oficiale, întrucât barierele netarifare şi măsurile AD nu sunt încorporate sistematic în acestea din urmă; totodată, există bunuri industriale extrem de protejate, aspect adeseori umbrit de protecţionismul sectorului agricol. De exemplu, în anul 1999, rata protecţiei totale a sectorului industrial s-a ridicat la peste 10%, ceea ce reprezintă mai mult de 24% din valoarea adăugată a sectorului industrial. Această rată s-a ridicat la peste 20% din valoarea adăugată la circa o şesime din sectorul industrial. Rata de protecţie a depăşit 30% în sectorul textile şi îmbrăcăminte, a cărui valoare adăugată era echivalent cu cel obţinut în prelucrarea zahărului şi a cărnii.

• Comunitizarea politicii comerciale în a doua jumătate a deceniului 8 şi prima jumătate a deceniului 9 a constat de fapt în înlocuirea barierelor tarifare clasice cu măsuri antidumping.

• Speranţele de stimulare a competitivităţii producătorilor europeni prin inducerea unui ritm mai accelerat al liberalizărilor în urma PIU (1992), creării zonei de liber schimb între CE şi AELS (1993), aderarea a 3 noi membri în anul 1995, nu au avut un impact major şi direct asupra volumului protecţionismului.

• Nu în ultimul rând, temerile legate de “fortăreaţa europeană” sau de liberalizarea comerţului după încheierea acordului privind PIU (1992) au fost infirmate în egală măsură de nivelul relativ constant al protecţionismului pe perioada analizată.

În tabelul nr. 1 prezentăm ratele de protecţie pe grupe de produse (taxe vamale ad-valorem medii şi maxime în cadrul clauzei naţiunii celei mai favorizate (CNF) şi rata totală în anii 1990, 1995 şi 1999. Barierele netarifare şi măsurile AD lipsesc acolo unde nu sunt specifice comerţului cu respectivele bunuri. Blocul A prezintă rezultatele calculelor efectuate de Messerlin (2001) pe totalul sectoarelor industriale, iar blocul B prezintă rezultatele oficiale ale UE efectuate pe baza Standardului Internaţional de Clasificare a Produselor Industriale (care ia în considerare, de obicei, doar sectoarele industriale ISIC 314 - 319).

Media simplă a taxelor vamale pe ansamblul sectoarelor industriale (vezi blocul A: 7,4% în 1990 şi 1995 a scăzut la 7% în 1999) a fost superioară datelor furnizate de rapoartele oficiale (vezi blocul B: 6,8% în 1990, 6, 7% în 1995 şi 4,3% în 1999). Explicaţia rezidă din faptul că raportările iau în considerare un set predefinit de sectoare, excluzând părţi semnificative din producţia comunitară, protejate prin instrumente comerciale mai opace. De exemplu, alimentele şi produsele agricole au un aport de circa 20% la valoarea adăugată totală la bunuri, ceea ce generează o distorsiune sistemică atât asupra nivelului,

Jurnalul Economic


133

cât şi asupra evoluţiei protecţionismului european. Astfel că estimarea ratei totale de protecţie la 4% pentru anul 2001, când se consideră a fi implementate angajamentele de reducere a protecţiei tarifare, este o raportare incompletă şi imperfectă.

Reducerea ratei totale de protecţie de la 7,4%, în 1995, la 7%, în 1999, s-a datorat eforturilor de reducere a protecţiei acelor linii tarifare care au avut cele mai scăzute nivele ale taxelor vamale:

• Taxele vamale medii sectoriale de peste 7,4%, în 1995, au scăzut în medie cu 23% până în 1999;

• Taxele vamale medii sectoriale de sub 7,4%, în 1995, au scăzut în medie cu 53% până în 1999;

• Desigur că rata de protecţie totală a economiei europene (8.000 – 10.000 linii tarifare) este un indicator cu relevanţă economică scăzută, întrucât exportatorii sunt interesaţi de barierele comerciale la care sunt supuse produsele lor. Aşadar, este mult mai relevant să privim ratele de protecţie medii şi maxime pe fiecare sector în parte. Dacă ratele de protecţie minime sunt nule în majoritatea sectoarelor industriale, cele maxime variază extrem de mult, putând atinge valori astronomice de la peste 100% la carnea de bovină, lapte, brânză, banane, grâu, orez, fructe până la 826,2% sau 1009,9%, în 1997, la anumite produse de carne sau furaje tratate pentru animale. Taxele vamale maxime au crescut din 1995 la produsele chimice, de exemplu, pe fondul utilizării tot mai accentuate a instrumentelor comerciale specifice.

• Numărul liniilor tarifare nu a fost stabil între 1995-1999, reclasificarea3 fiind un 3 Aceste reîncadrări nu vizează în mod obligatoriu creşterea impactului protecţionist, ci introducerea unor noi tehnologii sau produse, cu scopul adaptării listei produselor la cele existente efectiv pe piaţă. Există uneori şi scopuri protecţioniste, în special în cazul produselor noi, pe fondul eforturilor UE de a contracara concurenţa în acest domeniu spre a recupera decalajul tehnologic faţă de rivalii săi comerciali.

fenomen binecunoscut de către practicieni şi adesea omis de către studiile asupra protecţionismului, în ciuda importanţei sale.

• Media simplă a protecţiei comunitare calculată de Messerlin (2001) este mai mare decât rata protecţiei raportate oficial, care sunt de obicei ponderate cu volumul importurilor, dar nu trebuie să neglijăm cele două restricţii principale care apar în această metodă:

1. Ponderarea tarifelor prohibitive cu volume implicit mici ale importurilor,

2. Ponderarea tarifelor mici cu volume implicit mari ale importurilor,

care induc distorsiuni semnificative. O abordare mai corectă ar consta în ponderarea tarifelor cu producţia internă, întrucât acestea au ca scop protejarea producătorilor interni, fiind demascate interesele ascunse.

În tabelul nr. 1 sunt prezentate două modele de ponderare: cu valoarea adăugată şi cu forţa de muncă angajată în fiecare sector, ambele fiind superioare mediei simple a protecţiei comunitare dacă sunt luate în considerare şi sectoarele agricole (vezi blocul A), dar nu în mod necesar dacă aceste sectoare sunt excluse (vezi blocul B).

• O altă remarcă vizează analizarea taxelor vamale în condiţiile CNF, care supraestimează impactul protecţionist, căci un volum însemnat al comerţului se derulează sub auspiciile acordurilor preferenţiale. Dar tratamentul CNF oferit de UE membrilor OMC a fost extins în anii ’90 de la Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă şi SUA la Hong Kong, Coreea de Sud şi Singapore. Astfel că ponderea importurilor în regimul CNF a crescut de la 35% în 1990 la 39% în 1999.

De reţinut că acest aspect ar putea fi corectat prin evaluarea mediei tarifare ca pondere a taxelor vamale încasate (aproximativ 14 miliarde Euro în 1996) în totalul importurilor (596 miliarde Euro în 1996), ceea ce ne conduce la o rată totală medie de 2,3%. Dar acest indicator ignoră faptul că multiple

Jurnalul Economic


134

bunuri nu sunt produse de UE, cum ar fi cazul uleiului, produselor tropicale, etc. cărora le sunt asociate tarife nule. Sapir (1998) consideră că 30% din importurile UE suportau 0% taxe vamale, în 1996.

Aşadar, un indicator care depăşeşte acest inconvenient ar putea fi cel calculat prin raportarea taxelor vamale încasate la volumul importurilor supuse unor taxe vamale nenule, şi ajungem la o rată medie de 3,4%. Apare, totodată, şi întrebarea privind reacţia exportatorilor la beneficiile oferite de acordurile preferenţiale, măsura în care aceştia îl absorb ca profit, pe seama consumatorului european, diminuează preţul pentru a valorifica avantajul competitiv sau este perceput doar ca o diferenţă de costuri în măsura în care aceştia sunt mai puţin competitiv faţă de concurenţii lor sub regimul CNF. Strategia maximizării profitului ne indică ca soluţie optimă maximizarea raportului: diferenţa veniturilor / diferenţa costurilor (diferenţele între exportatorul analizat sub acord preferenţial şi concurentul sub CNF). În acest caz, cel mai bun indicator pentru estimarea ratei medii de protecţie ar fi reprezentat de raportul dintre taxele vamale încasate şi importurile sub regimul CNF. Dacă acceptăm calculele lui Sapir (între 25 – 30% din importurile europene se derulează în regim preferenţial), rezultatul se încadrează în intervalul 5,9 - 5,2%, adică un nivel apropiat celui prezentat în blocul B pentru anul 1995.

Evoluţia protecţiei totale între 1990 – 2000

Tabelul nr. 1 conţine doar miezul “dur” al protecţionismului netarifar: cotele de import, limitările voluntare la export, preţurile minime şi tarifele specifice pentru care se pot estima echivalente taxelor ad-valorem. Nu sunt incluse aici mecanismele specifice de protecţie a sectorului agricol greu cuantificabile, precum şi barierele tehnice. Pentru cuantificarea ratei de protecţie reale totale şi sectoriale este necesară însă

combinarea efectelor celor două tipuri de bariere, tarifare şi netarifare. În acest sens se impune parcurgerea a două etape:

a) delimitarea mecanismelor de interacţiune între barierele tarifare şi netarifare pe fondul comunitizării politicii comerciale.

Dacă produsele agricole au fost complet comunitarizate sub PAC, la începutul anilor ’80, acest proces a fost mult mai complex în cazul produselor industriale. Până la începutul anilor ’80, barierele netarifare erau acţionate individual de către statele membre, dar aceste practici s-au diminuat continuu între 1987 – 1997 până la dispariţia lor. Excepţie fac însă măsurile AD.

b) definirea metodei pentru combinarea echivalentelor tarifare ale barierelor netarifare şi a măsurilor AD luate în calcul în tabelul nr. 1 cu taxele vamale.

În tentativa de cumulare a impactului protecţionist al barierelor netarifare şi măsurilor AD cu taxele vamale se impune mai întâi calcularea echivalentelor tarifare în mod separat, pentru produsele agricole şi industriale.

Estimarea nivelului protecţiei agriculturii este una dintre cele mai dificile sarcini, întrucât instrumentele specifice sunt mai puţin transparente: marje variabile, cote de import etc., care variază în funcţie de preţul mondial şi de conjunctura mondială, sau taxe specifice (mai mult de jumătate din liniile tarifare agricole sunt exprimate în termeni specifici: Euro / unitatea fizică a produsului). Singurele tentative de estimare reală a echivalentului tarifar al barierelor netarifare din domeniul agricol pentru perioada 1990 – 2000 au fost iniţiate de către OECD. Acesta reprezintă cheia sursei de informaţii prezentate în tabelul nr. 1.

Încercările de estimare a costurilor protecţionismului tarifar din domeniul agricol delimitează două metode: ESC – echivalentul subvenţiilor consumatorilor, care măsoară ponderea transferurilor de la consumatorii interni spre producătorii comunitari în totalul consumului şi ESP –

Jurnalul Economic


135

echivalentul subvenţiilor producătorilor, care raportează toate transferurile primite de către producători la volumul producţiei (OECD, 2000). Prima metodă este mai corectă pentru evaluarea costurilor totale ale protecţionismului (din perspectiva consumatorilor), indiferent de forma pe care o ia: raportarea procentuală la valoarea consumului la preţuri interne sau la preţuri mondiale.

Coeficientul de Asistenţă Nominală

= 1+*p

T

Echivalentul Subvenţiilor Consumatorilor =

*p

T

Acesta din urmă se mai numeşte şi ESC – tarif de bază, reprezentând echivalentul ad-valorem al protecţiei totale sectoriale. Dar OECD nu furnizează direct statistici pentru ESC, ci calculează coeficienţii de asistenţă nominală („nominal assistance coefficient”).

Preţul mondial induce însă o cauzalitate circulară în estimarea costurilor protecţionismului, întrucât el depinde de politicile agricole ale celorlalte ţări membre OECD. Tabelul nr. 1 utilizează acest tarif de bază.

Utilizarea metodei clasice a ESC ar subestima mult costurile protecţionismului în UE, dar nu şi în SUA. Studiul lui Hufbauer şi Elliott’s (1994) asupra costurilor protecţionismului american a dovedit faptul că ESC clasic şi tariful de bază sunt foarte apropiate (cu excepţia zahărului şi a produselor lactate).

Costurile protecţionismului netarifar agricol este calculat, aşadar, ca diferenţă între ESC şi taxele ad-valorem în regimul CNF.

Estimarea nivelului protecţiei sectorului industrial ridică greutăţi îndeosebi pe arena cotelor de import şi al limitărilor voluntare la export, pentru care echivalentele tarifare ad-valorem sunt aproape imposibil de estimat, fiind aşadar omise din acest studiu.

În ceea ce priveşte măsurile AD, se ştie că, cumularea taxelor AD cu taxele vamale este simplă, dar taxele specifice, preţurile minime şi restricţiile cantitative au impus estimarea lor ad-valorem pornind de la marjele de dumping multiplicate cu un coeficient de 0,5 (coeficient “conservatorist” calculat ca o medie, pe baza cazurilor analizate). Cazurile AD iniţiate între 1980 şi 1989 au fost cumulate cu taxele vamale din 1990; cele iniţiate între 1986 şi 1994 au fost cumulate cu taxele vamale din 1995, iar cele iniţiate între 1992 şi 1999, cu tarifele din anul 1999. Perioadele de timp de 7 – 9 ani ar părea inconsistente cu legislaţia AD în vigoare, care prevede un termen de 5 ani pentru expirarea automată a restricţiilor impuse. Însă există multiple dovezi empirice care evidenţiază impactul prelungit al măsurilor AD, la circa 7-8 ani, din cauza amânărilor, a disputelor legale sau al revizuirilor de diferite naturi.

Un ultim pas l-ar constitui cumularea echivalentelor tarifare ale barierelor netarifare, ale măsurilor AD cu taxele vamale pentru a obţine un indicator agregat al protecţiei industriale europene. Pentru barierele netarifare, metodologia a constat în simpla adunare a echivalentului ad-valorem al acestora cu taxele vamale. În ceea ce priveşte agregarea măsurilor AD cu taxele vamale, metodologia este următoarea: ponderarea echivalentului ad-valorem al acestora cu ponderea liniilor tarifare supuse măsurilor AD în totalul liniilor tarifare4, care

4 Reducerea numărului liniilor tarifare supuse măsurilor AD de la 475 în 1995 la 449 în 1999, reflectă de fapt o acutizare în hărţuirea anumitor sectoare (ex. textile şi siderurgie), căci dublarea

Reprezintă echivalentul tarifar ad-valorem al protecţionismului sectorial total, deci ESC

Preţul mondial

Jurnalul Economic


136

a fost adunat ulterior la rata de protecţie cumulată a barierelor netarifare şi taxelor vamale la nivel sectorial.

Concluzii

Dincolo de limitele metodologiilor utilizate pentru cuantificarea ratei de protecţie totale, se impun cinci observaţii finale:

• nivelul protecţionismului european este încă ridicat: până în anul 1997, acesta reprezenta circa 13-14%, aproape dublul mediei tarifare raportate; în anul 1999 diminuarea uşoară a acestuia la 12% a avut loc pe fondul liberalizării în principal a comerţului cu produse care erau supuse celor mai mici rate de protecţie: ratele de protecţie ale sectoarelor care depăşeau nivelul de 13% în 1995 au scăzut cu circa 18% până în anul 1999, în timp ce protecţionismul total al sectoarelor cu rate de protecţie inferioare procentului de 13% a scăzut cu 40%5; aportul barierelor netarifare şi a măsurilor AD la rata de protecţie totală a reprezentat între 30 - 60%: de la 6,7% la 11% în 1995 şi de la 4,3% la 7,7% în 1999; nivelul protecţionismului sectorului agricol este, de asemenea, extrem de ridicat: peste 30% (vezi blocul C); dacă între 1990 şi 1995 această protecţie s-a diminuat pe fondul creşterii preţurilor mondiale la produsele agricole, ea a stagnat relativ între 1995 şi 1999;

• barierele netarifare şi măsurile AD tind să se concentreze la nivelul aceloraşi sectoare: neactivarea barierelor netarifare de către statele membre a condus la o escaladare a măsurilor AD; din puţinele sectoare în care liniilor tarifare nu a fost înregistrată. Totodată, au fost eliminate cazurile încheiate cu nedovedirea practicilor de dumping, dar cele încheiate cu nedovedirea prejudiciului cauzat de dumping sau cu retragerea plângerii nu au fost ignorate, datorită “efectului protecţionist al investigaţiei”. 5 De remarcat că aceste reduceri sunt inferioare celor raportate la reducerea protecţiei tarifare, de 23, respectiv 52%, enunţate anterior.

barierele netarifare nu au fost înlocuite cu măsurile AD amintim automobilele şi alte mijloace de transport (nave, trenuri, avioane, etc.) care încă beneficiază de accesul la puternice instrumente protecţioniste ca alternative; tendinţa este îngrijorătoare, întrucât media echivalentului ad-valorem al măsurilor AD a crescut de la 17,5% (raportate la liniile tarifare cele mai afectate) în 1990, la 22,4% în 1999, ceea ce reprezintă aproape triplul mediei taxelor vamale sub CNF; dacă avem însă în vedere că din cele aproximativ 11.000 linii tarifare, doar între 350 şi 450 sunt vizate de măsurile AD, este necesară şi estimarea gradului de protecţie al tuturor sectoarelor industriale, care se situează în jurul a 7%, şi doar al sectoarelor manufacturiere: 13%;

• cele mai protejate sectoare au cunoscut rate relativ constante pe parcursul anilor 1990 – 1997 şi un declin minor între anii 1997 şi 1999 (produse agricole şi alimentare, textile şi îmbrăcăminte); pe de altă parte, creşterea numărului liniilor tarifare a coincis cu accentuarea protecţionismului, în timp ce cele mai protejate sectoare dispun şi de cel mai vast evantai de linii tarifare;

• dispersia ratelor sectoriale de protecţie este mai mare decât dispersia mediilor tarifare sectoriale, datorită faptului că impactul protecţionist al barierelor netarifare şi a măsurilor AD variază mult mai mult decât taxele vamale.

• în al cincilea rând, superioritatea ratei totale de protecţie ponderate cu forţa de muncă faţă de media simplă sugerează că protecţionismul este concentrat în sectoarele intensive în muncă, rezultat consistent cu percepţia că UE este o economie abundentă în capital şi confirmă ideea că utilizarea barierelor netarifare şi a măsurilor AD este mult mai adaptată intereselor mascate decât recurgerea la modificarea taxelor vamale; totuşi diferenţele între media simplă şi cea ponderată cu forţa de muncă tinde să se diminueze în anul 1999, sugerând că presiunile politice şi legale predomină în cazurile AD recente, reducând nevoia

Jurnalul Economic


137

dovedirii prejudiciului în termenii şomajului; măsurile AD sunt, aşadar, instrumente accesibile în mod egal, atât pentru industriile intensive în capital, cât şi în muncă.

Dacă comparăm nivelul protecţiei totale a UE cu cel al Canadei, Japoniei şi SUA, conchidem că acesta este superior ultimelor două.

Limitele cercetării mai sus prezentate rezidă, pe de o parte, din faptul că se bazează exclusiv pe taxele nominale şi pe echivalentele tarifare ad-valorem, omiţând impactul protecţionist al ratelor efective. Acestea din urmă nu pot fi momentan agregate, căci nu dispunem de un tablou input-output atât de dezagregat, precum este tabelul nr. 1. Pe de altă parte, a fost omisă estimarea protecţionismului în sectorul serviciilor. Hoekman (2001) a estimat această rată a protecţionismului european ca fiind dublul mediei protecţiei bunurilor, deşi dacă privim serviciile precum film, transportul aerian de pasageri şi telecomunicaţiile, remarcăm o vastă paletă a protecţionismului de la 40% până la 100%, sugerând ample costuri ale acestuia.


Bonnefous, Edouard, L’Europe en face de son destin, Paris, 1952

Dobson, Wendy şi Pierre Jaquet, Financial Servicies Liberalization in the WTO,

Washungton, Institute for International Economics, 1998

Hoekman, Bertrand, Francis Ng şi Marcelo Olarreaga, Tarif Peaks in the Quad and Least Developed Country Exports, Washington, World Bank, 2001

Hufbauer, Gary şi Kimberley Elliott, Measuring the Costs of Protection in the United States, Institute for International Economics, 1994

Hulsman, John, The World Turned Rightside Up: a New Trading Agenda for the Age of Globalisation, Institute of Economic Affairs, London, 2001

Koedijk, Kees şi Jeroen Kremers, Market Opening, Regulation and Growth in Europe, Economic Policy no. 23, 1996

Messerlin, Patrick, Measurng the Costs of Protection in Europe, Institute for International Economics, 2001

OECD Reports, 2000, 2001

Sapir, Andre, The PoliticaL Economz of EC Regulations, European Economic Review 42, 1998

Winters, Alan, The European Community: a Case of Succesful Integration, in New Dimensions in Regional integration, Cambridge University Press, 1993

Jurnalul Economic


138

Provocări pentru companii şi lideri în condiţiile mediului

european de afaceri

Prof. univ. dr. Dumitru Miron REI – ASE, Bucureşti

Provocări pentru companii şi lideri în condiţiile mediului european de afaceri

Cu 500 de ani în urmă, omul Renaşterii descoperea că pământul e rotund; 350 de ani mai târziu, omul Organizaţiei a descoperit practica management-ului. Dar pe măsură ce această practică a evoluat, el a uitat că lumea e rotundă şi a construit o lume a management-ului formată din piramide şi pătrate. Lumea aceasta avea un limbaj special, potrivit cu structura sa: limbajul comenzii şi al controlului, al ordinii, al urcării pe scara ierarhică, al vârfului şi nivelelor inferioare, al structurii sus-jos.

În toate marile organizaţii din ultima sută de ani, rangul a echivalat cu autoritatea, iar pentru cea mai mare parte, vechile ierarhii care grupau oamenii şi funcţiile lor în pătrate închise, în structuri rigide, a funcţionat bine. Chiar a apărut faimoasa piramidă, care mult timp a reprezentat un tipar pentru toate organizaţiile, având managerul în vârf, privind de sus la angajaţii săi, care se uită la acesta de la locurile lor de jos.

Urmează acum o perioadă de schimbări masive, istorice, de concurenţă globală şi ignorare a graniţelor, a vechilor soluţii care nu mai corespund noilor realităţi. „ În următorii zece ani va fi mai multă CONFUZIE în lumea afacerilor decât în orice altă perioadă din istorie. Iar ritmul

actual al schimbărilor va continua să se accelereze”.1

În încercarea corporaţiilor de a naviga prin aceste valuri ale schimbării, o filozofie diferită a început să stăpânească peisajul organizaţiilor şi cu ea a apărut în leadership un nou limbaj, o nouă abordare şi o mare diversitate.

Începând cu anii ’60 şi până astăzi, mediul organizaţional a suferit transformări radicale şi există o mare diversitate de forţe care au antrenat aceste schimbări. Dezvoltarea telecomunicaţiilor a îngustat considerabil distanţele şi lumea; diversitatea crescândă a forţei de muncă a condus la un şir nesfârşit de valori diferite, perspective şi aşteptări noi în rândul angajaţilor. Conştiinţa publică a devenit tot mai sensibilă şi exigentă, cerând organizaţiilor să fie mai responsabile social. O mare parte a lumii a treia s-a alăturat pieţei globale, creând o arenă mai largă pentru vânzarea de produse şi servicii. Organizaţiile au devenit mai responsabile nu doar faţă de acţionari, dar şi faţă de o largă comunitate de parteneri.

Ca răspuns la acţiunea tuturor acestor forţe ale schimbării, organizaţiile au trebuit să adopte o „nouă paradigmă”, să-şi schimbe, ca

1 Tom Peters: “We are in a Brawl with No Rules”, Seminar Toledo, 16.10. 2001.

Jurnalul Economic


139

toată lumea, viziunea asupra lumii, să fie mai sensibile şi adaptabile la cererile şi aşteptările partenerilor. Multe organizaţii au abandonat - sau sunt pe cale să o facă – tradiţionalele structuri ierarhice rigide „sus-jos” în favoarea unor forme mai organice şi mai fluide.

Sursa: Inc. 500 – „CEO’s Biggest Worries”

Liderii de astăzi au de-a face cu schimbări permanente, rapide. Managerii care se află în faţa unei decizii majore nu se mai pot inspira din modul cum s-a luat ea în trecut într-o situaţie similară pentru a stabili direcţia de acţiune, întrucât un ansamblu întreg de condiţii se modifică foarte repede. Cea mai grea misiune a liderului este de a naviga printre obiective adesea conflictuale.

În anii ’70 – ’80, câţiva lideri de companii şi ONG-uri au conştientizat că ierarhiile trecute nu mai corespundeau realităţilor în care trăiau şi viitorului pe care îl întrezăreau, încât au scos oamenii şi funcţiile lor din acele pătrate cu care sunt reprezentate clasic organigramele, reuşind să elibereze spiritul uman şi să transforme organizaţia.

Începem să vedem noi lideri, liderii viitorului, operând în structuri fluide şi flexibile care sunt astăzi organizaţiile. Îi auzim folosind un limbaj mai expresiv şi mai inclusiv; o mostră de astfel de limbaj ne oferă Jack Welch de la General Electric: „Peste 10

ani vrem ca revistele să scrie despre GE ca despre un loc unde oamenii au libertatea să fie creativi, un loc unde se scoate la iveală ce e mai bun în fiecare, un loc deschis, unde oamenii au convingerea că ceea ce ei fac contează şi unde reuşita este recompensată atât material, dar şi sufleteşte. Aceasta va fi cartea noastră de vizită.” Iată un lider de corporaţie care concepe filozofia organizaţională diferit, fiind conştient că vremurile sunt în schimbare.

Pe măsură ce această viziune asupra lumii se consolidează, zilele „curselor” şi ale „călăreţului singuratic” apun; a venit vremea parteneriatelor. Misiunea liderului constă în identificarea punctele forte în care organizaţia poate aduce ceva nou, ceva diferit, pentru ca apoi să clădească parteneriate prin care acestea să fie puse în valoare. Trebuie să ne amintim mereu că putem face puţine lucruri singuri şi mult mai multe lucrând împreună. Pentru a fi eficienţi, liderii trebuie să privească dincolo de porţile corporaţiei, să caute să clădească o coeziune cu comunitatea şi cu oamenii săi, ştiut fiind că nu există speranţe pentru o organizaţie atât timp cât comunitatea de dincolo de graniţele sale nu îi furnizează forţa de muncă sănătoasă, energică – esenţială într-o lume a competiţiei.

Ceea ce va fi absolut necesar în tumultul anilor care vor veni, cheia avantajului competitiv viitor, va fi capacitatea organizaţiei de a crea arhitectura care să genereze capitalul intelectual. Iar această capacitate stă în leadership.

Percy Barnevik, fost preşedinte al companiei Asea Brown Boveri – ABB şi unul dintre liderii recunoscuţi ai Europei, susţine că organizaţiile garantează că oamenii îşi folosesc doar 5-10% din abilităţile lor la serviciu. În afara slujbei sunt antrenate restul de 90-95%.

Provocarea pentru lideri este de a învăţa să recunoască şi să utilizeze abilităţile necaptate ale angajaţilor. Pe de altă parte, obţin beneficii enorme organizaţiile care reuşesc să angajeze capacitatea mentală colectivă,

CARE SUNT NELINIŞTILE LIDERILOR DE MÂINE? • Strategiile competitorilor (18 %) • Managementul oamenilor (17,2 %) • Cum să ţină pasul cu tehnologia (13 %) • Cum să inducă creşterea (12,5 %) • Cum să administreze banii (12,3 %) • Cum să facă bani (9 %) • Cadrul legislativ (7 %) • Cum să satisfacă cererea (3,3 %) • Procesele în justiţie (2 %)

• Altele (5,7 %)

Jurnalul Economic


140

know-how-ul, ideile şi inovaţiile. Un studiu recent efectuat în cadrul Universităţii Pennsylvania asupra a 3.200 de companii arată că o creştere cu 10% a sumelor cheltuite pentru pregătirea şi recalificarea angajaţilor conduce la o creştere cu 8,5% a productivităţii, în timp ce o creştere similară a consumului de capital determină o creştere de productivitate de numai 3,8%.

Astfel de explicaţii justifică de ce Jack Welch de la General Electric spunea că un manager are doar trei lucruri de făcut: să selecteze oamenii potriviţi, să aloce resursele de capital şi să răspândească ideile rapid. Întrebarea pe care Welch o punea frecvent managerilor GE cu care discuta periodic era nu despre ideile lor, cât despre cei cu care au împărtăşit ideile şi cine altcineva le-a mai adoptat.

Nu e întâmplător că atât Welch, cât şi Barnevik – doi dintre liderii desăvârşiţi ai lumii, îşi văd rolul lor în termeni similari. Într-o economie a informaţiei, liderii nu pot comanda angajaţii să lucreze mai mult, mai repede sau mai bine. Angajaţii, presupunând că îşi merită salariul pe care îl primesc, ştiu mai multe despre munca lor decât ştie managerul. Însă fără lideri, care să poată atrage şi păstra talentele, care să gestioneze informaţia şi să dea undă verde capacităţii oamenilor de a adapta şi inova, viitorul unei organizaţii este în pericol.

În plus, ierarhia capătă noi valenţe, înclinaţia contemporană fiind spre ierarhii mai plate şi spre mai multă muncă de echipă. Autoritatea ierarhică, aşa cum a funcţionat ea în mod tradiţional, a reprezentat autoritatea aducerii la ascultare, iar supunerea şi ascultarea sugrumă iniţiativa şi nu de acest lucru e nevoie în condiţiile actuale ale unor pieţe fluide, capricioase, dinamice. Deşi mulţi îndeamnă deja la sfidarea ierarhiei, ea are încă funcţii importante, mai ales dacă îi recunoaştem limitele şi o adaptăm la natura schimbătoare a leadership-ului.

În mediile în care micile diferenţe pot cauza efecte puternice – cum sunt cele ale timpurilor noastre – misiunea liderului este

de a simţi şi recunoaşte noile modele care emerg şi să se poziţioneze, atât personal, cât şi organizaţia, ca o parte a unei forţe generatoare mai puternice care va redefini lumea.

Pentru a face faţă unei economii conduse de tehnologii de vârf şi inovare, liderii în afaceri vor trebui să-şi dezvolte capacitatea de a intui şi de a măsura noile oportunităţi de afaceri. Pentru lideri, ceea ce era „real” s-a schimbat. În mediile de afaceri tradiţionale şi mai stabile, primordialitatea era a lumii fizice, însă în mediile de astăzi – mai dinamice – lanţul de valori se bazează mai mult pe resurse intangibile. Variabilele „tangibile” sunt acum pe plan secund, în timp ce altele, de mai mare fineţe, precum intenţiile, interpretările, relaţiile sunt tot mai mult considerate ca parte a unei sfere mai concrete a creării de valoare. Implicaţiile pentru lideri sunt că, pentru a avea succes, ei vor trebui să înveţe să acorde atenţie unui set diferit de variabile – intenţiile, interpretările, identitatea. În ultimul timp a prins contur conceptul de inteligenţă emoţională. Termenul se referă la folosirea altor metode decât cele tradiţionale pentru creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea rezultatelor la locul de muncă. În acest sens, este acordată mai multă atenţie stărilor emoţionale ce pot apărea în cadrul unui colectiv: ataşamentul faţă de companie şi colegi, motivarea prin

oferirea unor posibilităţi de promovare, aplicarea unui sistem de apreciere colectivă a unor rezultate individuale, etc.

„Doctrina lui Philip Kotler”, valabilă în marketing, ca şi în management, este sinteza cea mai sugestivă pentru timpurile pe care le

DOCTRINA LUI KOTLER

1965 – 1980:

Atenţie! Ţinteşte! Trage! 1980 – 1995:

Atenţie! Trage! Ţinteşte! 1995 - ????:

Trage! Trage! Trage!

Jurnalul Economic


141

străbatem, care nu mai au reguli, în care lucrurile par scăpate de sub control şi tuturor ni se pare că nu ne mişcăm destul de repede pentru a ţine pasul cu schimbarea.

I.1 DE CE SUNT IMPORTANŢI LIDERII?

Nevoia de lideri provine tocmai din faptul că mediile organizaţionale se schimbă, iar cineva trebuie să aibă iniţiativa reacţiei la aceste schimbări.

Subiectul ledership-ului nu a fost niciodată de mai mare interes decât este în momentul de faţă atât pentru manageri, ca şi pentru literatura de specialitate. Richard Donkins, ziarist la The Financial Times, vorbeşte despre „o fixaţie care frizează obsesia asupra calităţilor necesare leadership-ului corporativ”.

Deşi o obsesie, este una utilă pentru organizaţiile preocupate de viitor. Fie că leadership-ul este bine înţeles, fie că nu, impactul său asupra realităţii este crucial. Conform unui studiu al Institutului de consultanţă Andersen din SUA, preţul acţiunilor companiilor percepute a fi bine conduse a crescut de-a lungul ultimilor 10 ani

cu 90%, în comparaţie cu numai 74% pentru companiile percepute a fi lipsite de un leadership performant.

Revista Fortune, care alcătuieşte şi clasamentul celor mai admirate companii americane, identifică o valoare comună tuturor organizaţiilor care ocupă locuri fruntaşe în acest top. Această revistă scrie: „Adevărul este că nici un factor anume nu face o companie să fie admirată, dar dacă totuşi ar trebui să alegi un asemenea factor care să facă distincţia între companii, acesta este leadership-ul”. Într-o accepţiune generală, leadership2 înseamnă capacitatea şi actul de a conduce sau “faptul de a influenţa acţiunile sau opiniile cuiva.” (The Oxford English Dictionary). Vorbim de leadership atunci când anumiţi indivizi stabilesc direcţii şi exercită influenţe asupra altora să le urmeze, într-un context organizaţional.

În teorie, orice membru al organizaţiei poate exercita influenţă asupra celorlalţi, angajându-se deci în leadership. Mulţi susţin ideea că, fie că e vorba de un manager, fie de un lucrător de rând abia intrat în rândurile unei organizaţii, este critică necesitatea de a avea abilităţi de lider. În practică însă, unii sunt în poziţii mai bune decât alţii pentru a fi lideri. Oameni cu funcţii precum manager, director executiv, supraveghetor sau şef de departament joacă roluri de lideri formale sau desemnate. (De aici tendinţa unora de a folosi termenul de „leadership” atunci când se referă la managementul unei organizaţii, pentru că, pentru aceştia, leadership înseamnă pur şi simplu a fi primul, cel mai mare sau cel mai puternic). Ca parte a acestor roluri, de la ei se aşteaptă să-i influenţeze pe ceilalţi, dându-li-se autoritate specifică pentru a-şi dirija subordonaţii. Desigur, prezenţa unui rol formal de lider nu este o

2 Prefer să evit perifraza şi am decis să păstrez termenul din limba engleză pentru a menţine claritatea şi a nu-l văduvi de nuanţe.

Engl. “To lead” = a conduce, a îndruma, a ghida, a îndrepta.

LIDERII CONDUC PRIN VREMURI

ÎN SCHIMBARE Ei determină direcţia.

Ei deplasează organizaţia de acolo unde este spre unde ar trebui să fie.

LIDERII FAC LUCRURILE SĂ SE

ÎNTÂMPLE Ei modelează cultura organizaţiei.

Ei au în mână uneltele de management.

LIDERII SUNT FORŢE MOTRICE ALE SCHIMBĂRII

Ei privesc realitatea cu obiectivism şi mobilizează resursele necesare.

Ei încurajează pe ceilalţi să îi urmeze.

Jurnalul Economic


142

garanţie că există leadership. Unii manageri şi supraveghetori nu izbutesc să exercite nici o influenţă asupra altora şi aceştia vor fi apreciaţi ca lideri ineficienţi.

Leadership înseamnă să mergi dincolo de cerinţele formale ale funcţiei pentru a-i influenţa pe alţii, este un proces de descoperire reciprocă. Scopul este acela de a scoate la lumină talentele latente care există deja în organizaţie, oferind oportunităţi pentru care indivizii să considere că merită să-şi investească cele mai preţioase resurse: timpul şi angajarea emoţională. De aceea se spune că liderul adevărat este un negustor de speranţe.

Liderii îşi duc la îndeplinire rolul lor într-o mare diversitate de stiluri şi auzim vorbindu-se de lider-slugă, lider democratic, lider centrat pe principii, lider vizionar, lider total sau lider de situaţie şi nu există o regulă valabilă universal care să decreteze care dintre stiluri este cel mai eficient. Adesea, stilul de leadership depinde de situaţie, inclusiv de faza ciclului de viaţă pe care o străbate organizaţia şi acelaşi lider poate fi văzut în diferite ipostaze pe parcursul existenţei sale la cârma companiei.

De-a lungul istoriei, observatorii societăţii umane au fost fascinaţi de exemple evidente ale influenţelor interpersonale de succes, fie că influenţele erau bune sau rele. Personalităţile unor oameni ca Henry Ford, Martin Luther King Jr. sau Ioana d’Arc au fost analizate şi reanalizate pentru a descoperi ce anume i-a făcut lideri şi ce i-a deosebit de alţi lideri mai puţin reuşiţi. Prezumţia implicită este că aceia care devin lideri şi au succes în acest rol deţin un set de trăsături care-i disting de masele de secondanţi.

Deşi mulţi susţin că o căutare a calităţilor de leadership poate fi zadarnică, ne putem totuşi opri asupra a 7 atribute esenţiale şi complementare ale liderilor în afaceri .

∗ Competenţele tehnice: cunoştinţe în domeniul afacerilor şi stăpânirea deplină a domeniului în care activează.

∗ Abilitatea de a abstractiza: uşurinţa de a gândi logic, strategic, schematic.

∗ Palmaresul: un trecut cu realizări însemnate.

∗ Abilităţi în lucrul cu oamenii: capacitatea de a comunica, motiva, delega.

∗ Gustul: abilitatea de a identifica şi cultiva talentul.

∗ Judecata: luarea de decizii dificile într-un timp scurt şi în condiţiile unor date imperfecte.

∗ Caracterul: calităţile care îi definesc identitatea.

Primele trei atribute rareori lipsesc managerilor cu experienţă; foarte rar ei eşuează din cauza incompetenţei tehnice sau conceptuale, dar nici nu ating niveluri prea înalte de responsabilitate fără să aibă un palmares bogat. Toate aceste aptitudini sunt importante, însă liderii lumii de mâine se vor distinge prin stăpânirea foarte bună a aspectelor mai delicate, cum sunt abilităţile în lucrul cu oamenii, gustul, judecata şi, mai presus de toate, caracterul.

Caracterul este cheia leadership-ului, observaţie confirmată prin experienţele personale ale majorităţii oamenilor. Un studiu realizat la Universitatea Harvard indică faptul că 85% dintre performanţele liderilor depind de caracterul persoanei. Deşi caracterul este mai puţin cuantificabil decât alte aspecte ale leadership-ului, există modalităţi de a „măsura” un individ, de a face o introspecţie în anatomia caracterului său.

Este important şi ce aşteaptă oamenii de la liderul lor.

Pe scurt, ceea ce caută angajaţii nu este un leadership al poveţelor, ci un leadership al clarificărilor. Într-o lume în care luarea deciziilor a început să fie distribuită în cadrul organizaţiei, în care angajaţii de rând sunt

Jurnalul Economic


143

implicaţi în activităţi care se dovedesc a fi strategice şi nu doar operaţionale, liderii au noua responsabilitate de a contribui la calitatea modului de gândire în organizaţie.

Al doilea lucru pe care oamenii îl aşteaptă de la manageri este implicarea personală a acestora în procesul de învăţare, în munca de echipă sau în ideile şi valorile – cheie care se avansează. Una din cele mai importante modalităţi prin care managerii îşi pot demonstra angajamentul şi credibilitatea provine din felul în care ei lucrează în cadrul propriilor echipe.

Cu toate aceste aşteptări, liderii fac şi ei greşeli. Echipa de conducere cea mai de vârf este adesea cea mai disfuncţională din toate. Pre-condiţia pentru a construi o echipă este ca oamenii să se perceapă ca având nevoie unii de alţii, iar mulţi manageri de vârf nu au această percepţie cu privire la ceilalţi membri ai board-ului. Ei se concentrează asupra propriilor funcţii, asupra propriei „curse”, asupra propriilor agende de lucru. Lipsa acestei percepţii a interdependenţei este în parte rezultatul modului în care oamenii sunt selectaţi şi promovaţi. Oamenii sunt adesea individualişti, ambiţioşi, fermi; avansează continuu în carieră – ideal ar fi datorită abilităţii de a produce rezultate, însă adesea o fac datorită abilităţii de a crea impresia că dau rezultate.

Leadership-ul participativ este stilul de leadership al timpurilor noastre.

Managerii nu pot şti absolut totul şi nu pot să aibă resurse şi soluţii pentru orice situaţie. Ei trebuie să se bazeze tot mai mult pe părerea angajaţilor, încât devin tot mai frecvente noile arhitecturi de organizaţii construite din echipe, toate împreună constituind marea echipă care este compania.

În mare, leadership-ul participativ înseamnă implicarea subordonaţilor în luarea deciziilor legate de muncă. Minimal, participare înseamnă a obţine opinia subordonaţilor înainte ca liderul însuşi să decidă. Maximal,

participare înseamnă a permite subordonaţilor să ia ei înşişi deciziile ce îi privesc, în cazul unor limite acceptate de comun acord. Cu cât se măreşte “aria de libertate”, cu atât liderul se poartă de o manieră mai participativă. Există totuşi o limită superioară a libertăţii subordonatului în regimul participativ; lidership-ul participativ nu trebuie confundat cu abdicarea de la leadership, care este aproape întotdeauna ineficientă.

De ce este participarea o tehnică utilă de leadership, chiar indispensabilă în această epocă? Avantajele sale sunt indiscutabile la nivelul companiei.

Participarea sporeşte motivaţia subordonaţilor. În unele cazuri, ea le permite să contribuie la stabilirea obiectivelor şi luarea deciziei legate de modul de îndeplinire a acestora. Participarea creşte motivaţia intrinsecă prin îmbogăţirea posturilor subordonaţilor; posturile îmbogăţite includ o mare varietate de activităţi şi autonomie crescută. Pe scurt, participarea adaugă varietate şi promovează autonomia prin creşterea “ariei de libertate”.

Participarea poate duce la creşterea calităţii în cel puţin două moduri. În primul rând, cum sugerează şi zicala, “două capete sunt mai bune decât unul”. Deşi poate nu este întotdeauna aplicabilă, se pare că într-adevăr sunt numeroase cazuri când “două capete” (aici, participarea) duc la decizii de mai bună calitate decât ar putea lua liderul singur. Lucrurile stau în acest fel îndeosebi atunci când subordonaţii au cunoştinţe speciale cu care pot contribui la decizie. În multe departamente de cercetare şi inginerie este un caz obişnuit ca subordonaţii să aibă cunoştinţe superioare şefului lor, fie pentru că şeful nu poate fi un specialist în toate privinţele, fie pentru că propriile sale cunoştinţe au ajuns depăşite. În aceste condiţii, participarea în chestiuni tehnice este de aşteptat să consolideze calitatea deciziilor.

Jurnalul Economic


144

Îmbunătăţirea calităţii provine şi din faptul că nivelele înalte de participare împuternicesc adesea angajaţii să acţioneze direct pentru a soluţiona problemele fără să verifice orice amănunt consultându-şi şeful. Împuternicirea le dă angajaţilor autoritate, oportunitate şi motivaţie să ia iniţiative şi să rezolve problemele.

Dar pentru că orice concept de comportament oraganizaţional are două feţe, şi în cazul leadership-ului participativ trebuie aduse în discuţie şi potenţialele probleme ale sale.

Participarea nu este o stare de spirit, ea implică anumite comportamente din partea liderului (solicitarea opiniilor, convocarea întâlnirilor), care consumă timp şi energie. Când este nevoie de o decizie rapidă, participarea nu este o strategie potrivită. Putem fac o analogie cu camera de gardă a unui spital, care nu este un loc potrivit în care să se implementeze participarea pe baze permanente.

Unii lideri simt că stilul participativ le reduce puterea şi influenţa. Uneori ei reacţionează vis-à-vis de această ameninţare prin a le cere subordonaţilor să participe la luarea unor de decizii facile, de tipul “în ce culoare zugrăvim holul”. Este limpede că sub aspectul motivării şi calităţii, consecinţele participării la luarea unor astfel de decizii sunt practic nule. Pe de altă parte, înclinaţia contemporană spre ierarhii mai plate şi mai multă muncă în echipă fac inevitabilă o astfel de împărţire a puterii.

Este posibil ca subordonaţii să nu fie receptivi la participare. Ei pot să respingă ideea de “a face munca şefului” atunci când există un climat de muncă nefericit. Sau, chiar dacă sunt receptivi, subordonaţilor le-ar putea lipsi cunoştinţele pentru o contribuţie eficientă la decizii.

Punând în balanţă avantajele şi limitele leadership-ului participativ, întrebarea care se pune firesc este dacă oferă acesta rezultate benefice la nivelul organizaţiei? Există dovezi solide că angajaţii care au şansa de a participa la decizii declară că au mai multe

Jo-Anne Dressendofer este director executiv la IMEDIA, o firmă de marketing din Morristown, SUA. Compania figurează pe lista celor 500 de mici firme de succes, publicată de revista Inc.

“ Nu cred că exisă organizaţii neiererhizate cu adevărat, “plate”, spune Jo-Anne Dressendofer”. “ Toate au micile lor protuberanţe în interior, este încă nevoie de oameni care să conducă munca şi de oameni care să o facă. Ceea ce “netezeşte totuşi aceste organizaţii este faptul că managerii fac , de asemenea, şi munca, iar oamenii care sunt consideraţi de obicei simpli muncitori sunt implicaţi în conducere”. Jo-Anne Dressendofer a învăţat aceasta din propria experienţă. La începutul lui 1992, ea lucra în ceea ce crede a fi o companie non-ierarhică, luând în considerare că după trei ani de afaceri, compania ei nu avea şefi. Ceea ce avea însă era o supremaţie necontrolată a directorilor executivi. “Într-o zi, şase sau şapte oameni au intrat în biroul meu şi mi-au spus că, dacă nu renunţ, ei toţi îşi vor da demisia. Aceştia erau oamenii care, dacă ar fi plecat, compania s-ar fi prăbuşit.” O femeie i-a spus direct: “Jo-Anne, n-o să meargă dacă trebuie să-ţi cerem permisiunea pentru orice.” În următoarele luni, compania a organizat întâlniri de grup, încercând să găsească o cale mai bună de a opera afacerea – păstrând absenţa titlurilor oficiale – dar distribuind responsabilităţi. Ceea ce s-a obţinut a fost o abordare de tipul grupului managerial, în care grupuri de angajaţi au responsabilităţi reale în majoritatea operaţiunilor de producţie şi de prestare de servicii clienţilor, fără a trebui să ceară semnătura lui Jo-Anne cu fiecare ocazie. După un an de aplicare a noului sistem, Dressendofer spune că deciziile sunt luate cu încetineală, că mai mulţi angajaţi-cheie au plecat pentru că nu au fost de acord cu participarea forţată şi că sunt situaţii în care, participând la întâlniri de echipă, ea stă cu pumnii încleştaţi sub masă privind lideri novici cum trec prin experienţa luării unor decizii proaste. Dar cifra de afaceri a crescut cu un milion de dolari – cu profiturile împărţite tuturor – şi deciziile de grup se îmbunătăţesc.

Jurnalul Economic


145

satisfacţii profesionale decât ceilalţi. Astfel, cei mai mulţi muncitori par să prefere un mediu profesional participativ. Pentru ca participarea să fie tradusă într-o productivitate mai mare, ea funcţionează cel mai bine când subordonaţii au o viziune favorabilă asupra ei, sunt inteligenţi şi cunoscători ai problemei şi când sarcina este destul de complexă pentru ca participarea să fie utilă.

Cazul IMEDIA este un exemplu de convertire a unui manager la stilul participativ. (Sursa: Inc. 86-88 (2000, oct) – “Thinking Flat”, Brokaw, L.)

Observăm că în unele cazuri, cum este şi cel prezentat, cel ce insistă asupra problemei este “noul muncitor”. Dornici de autonomie, dar căutând să facă parte dintr-o echipă, oamenii inteligenţi care în ziua de azi lucrează în companii dinamice sunt prea independenţi şi creativi pentru a tolera fie birocraţia, fie autocraţia. Ei nu suportă structuri frustrante.

Orice manual da management ne învaţă că leadership-ul este fie tranzacţional, fie transformaţional. Primul este un leadership rutinier, în sensul că el este îndreptat în special spre alinierea comportamentului subordonaţilor la obiectivele organizaţionale. El îndeplineşte cerinţele unui schimb destul de direct între lider şi secondanţi, dar la modul: subordonaţii se poartă bine şi liderul îi recompensează. În noile coordonate ale economiei mondiale, este cert că acest tip nu mai este eficient, sau, cel puţin este insuficient.

Există numeroase exemple în care liderii au avut un efect mult mai profund asupra secondanţilor, dându-le o nouă viziune, care le-a insuflat o angajare profundă faţă de un proiect, un departament sau o organizaţie. Un astfel de leadership este întâlnit sub numele de leadership transformaţional, pentru că liderul schimbă în mod decisiv convingerile şi atitudinile secondanţilor pentru a corespunde noii viziuni, insuflându-le o reală angajare.

Exemple bine cunoscute de leadership transformaţional sunt numeroase: viziunea lui Steve Jobs căruia i se datorează succesul companiei Apple Macintosh, rolul lui Michael Eisner la Disney sau permanenta revizuire a strategiei de la General Electric efectuată de Jack Welch. Fiecare din aceşti lideri a mers mai departe de simplul rol instituţional de director şi chiar mai departe de rolul de lider tranzacţional, spre o reală transformare a gândirii subordonaţilor în privinţa muncii lor.

Abilităţile care îi disting pe aceşti excepţionali lideri transformaţionali, care încurajează abnegaţia şi un considerabil efort din partea secondanţilor sunt cel puţin trei şi fac din aceştia modelul de lideri ce corespund vremurilor în schimbare pe care le traversăm.

Stimularea intelectuală contribuie în parte la aspectul de “nouă viziune” a leadership-ului transformaţional. Oamenii sunt stimulaţi să se gândească la probleme, aspecte şi strategii într-un mod nou. Adesea, creativitatea şi noutatea în sine intră în joc. De exemplu, Steve Jobs a fost convins că Apple Macintosh trebuie să fie extrem de uşor de folosit. Mulţi dintre specialiştii care voiau să lucreze în proiectele sale trebuiau să fie convinşi de importanţa acestei calităţi, iar Steve Jobs era exact omul potrivit, făcându-i să înţeleagă ce trebuie să simtă un utilizator începător.

Consideraţia individualizată implică tratarea subordonaţilor ca indivizi distincţi, arătând preocupare pentru dezvoltarea lor personală şi servind ca mentor atunci când este cazul. Accentul se pune pe o încercare perfect direcţionată spre a satisface nevoile persoanei respective în contextul obiectivelor generale.

Carisma este poate cel mai important aspect al leadership-ului transformaţional şi numeroşi autori vorbesc chiar de leadership-ul carismatic

Carisma reprezintă în acest context abilitatea de a obţine o loialitate puternică şi devotament de la adepţi, astfel încât să se exercite o puternică influenţă asupra lor.

Jurnalul Economic


146

Indivizii carismatici au fost portretizaţi de-a lungul istoriei ca având calităţi personale care le dau o putere extraordinară de a-i influenţa pe alţii. Ei tind să ceară devoţiune şi loialitate puternice şi aceasta inspiră o dăruire entuziastă şi un mare efort îndreptat spre îndeplinirea misiunii alese de lider. Secondanţii ajung să se identifice cu liderul carismatic şi să internalizeze valorile şi obiectivele acestuia. Carisma asigură suportul emoţional al leadership-ului transformaţional.

Carisma pare a fi o funcţie complexă de trăsături, comportamente şi capacitatea de a fi la locul potrivit la timpul potrivit. Trăsăturile proeminente cuprind încrederea în sine, spiritul dominator şi fervoarea propriilor convingeri. Carismaticii acţionează adesea astfel încât să creeze impresia succesului şi realizărilor personale. Au mari aşteptări de la performanţele secondanţilor şi, în acelaşi timp, nu ezită să îşi exprime încrederea în capacitatea lor, ceea ce consolidează stima acestora faţă de ei înşişi. Obiectivele propuse de liderii carismatici au deseori o tentă morală sau ideologică. În plus, astfel de lideri se ivesc pentru a articula sentimentele secondanţilor în perioade de frământări şi discordii, iar dacă aceste sentimente merg împotriva structurii de putere existente, liderul va fi perceput ca deosebit de curajos.

Carisma a fost studiată mai mult printre liderii politici; Winston Churchill. Martin Luther King, Nelson Mandela şi Gandhi sunt personaje carismatice.

Pentru a rezuma, liderul transformaţional oferă stimulare intelectuală şi consideraţie individualizată secondanţilor săi. Dar cel mai important este ca el să aibă carismă. Rezultatele cercetărilor sugerează că subordonaţii percep astfel de lideri ca fiind deosebit de eficienţi în stimularea atât a eforturilor, cât şi a satisfacţiei profesionale.

I.2 CE SE AŞTEAPTĂ DE LA LIDERII VIITORULUI

Numeroşi autori au oferit sfaturile lor pentru ca liderii să se bucure de succes, însă am reţinut 10 „secrete” pentru liderii noii economii globale3, ale cărei provocări au fost intuite de unii cu mai mult timp în urmă.

1. Leadership-ul nu va înflori de la sine într-o organizaţie; el trebuie cultivat şi „hrănit” pentru a se dezvolta. Timpul investit în dezvoltarea leadership-ului ar trebui să fie direct proporţional cu importanţa care i se acordă.

2. Rolul fundamental al oricărui lider este de a da oamenilor o direcţie, ceva anume spre care să tindă, ce anume să realizeze, ce să devină. Însă o bună viziune este ceea ce articulează toate acţiunile în context de piaţă şi de competitivitate. Mai puţin contează ce este viziunea şi mai mult ce face viziunea. Ea trebuie să unească oamenii sub un scop comun, de aceea cu cât viziunea este mai simplă şi mai concretă, cu atât este mai bine.

3. Viziunea trebuie să energizeze oamenii şi să-i inspire. Viziunea trebuie să câştige inimile şi minţile şi pentru aceasta ea trebuie să fie intrinsec îndrăzneaţă, provocatoare şi ambiţioasă, exprimată printr-un limbaj elocvent şi imagini care captează imaginaţia oamenilor şi face apel la valorile şi aspiraţiile lor.

4. Viziunea trebuie să fie bine vândută. Doar a vorbi oamenilor despre viziune nu înseamnă şi a o vinde. Pentru a o vinde e nevoie de media şi de toate tehnicile de promovare a vânzărilor. Simbolistica ajută, însă e nevoie de repetare mai mult decât orice, repetarea la nesfârşit. A vinde viziunea trebuie să fie un proces continuu. Despre Jack Welch de la General Electric se spune că adevăratul său atú este capacitatea de a-şi spune povestea fără încetare, din 1981 până în 2001, când a părăsit compania. Dacă

3 Graham Cunningham: 10 tips for leaders

Jurnalul Economic


147

se face cum se cuvine, vânzarea viziunii ajută la a căpăta şi menţine angajarea şi devotamentul oamenilor.

5. Singură, viziunea nu este suficientă. În cele din urmă, rolul liderului este de a conduce, dar de a conduce prin exemplul pe care îl dă. Dacă liderul şi echipa sa nu sunt modelatori ai comportamentelor-cheie pentru a angaja oamenii spre acea viziune, viziunea va fi lacunară.

6. Leadership-ul prin exemple cere ca liderul să demonstreze în permanenţă ceea ce la General Electric se numesc „cei 4 E ai spiritului de lider” (vezi Capitolul II).

7. A conduce prin exemple înseamnă şi a stabili aşteptări înalte pentru performanţe. Aşteptările privind performanţele liderilor îşi au limita la limita imposibilului. Rezultatele extraordinare nu se vor obţine din aşteptări mediocre.

8. Liderul trebuie să delege, să împuternicească şi să sprijine oamenii pentru a-şi atinge viziunea. Delegarea înseamnă încredere în oameni, în autoritatea lor de a-şi face munca. Împuternicirea înseamnă înlăturarea tuturor non-sensurilor birocratice care derutează oamenii, înceţoşează viziunea, încetinesc progresul spre aceasta şi diluează resursele. Susţinerea oamenilor înseamnă a-i antrena şi ajuta şi a veni cu feed-back-uri, precum şi recunoaştere şi răsplată.

9. Nimic din toate acestea nu este suficient fără încredere. Liderul trebuie să construiască încrederea, iar pentru aceasta el însuşi trebuie să aibă încredere în oameni şi să le şi arate această încredere. Liderul trebui să-şi trateze oamenii ca pe nişte adulţi responsabili şi nu ca pe nişte copii care trebuie controlaţi.

10. În final, nu trebuie să uităm că totul trebuie să vizeze rezultatele. Dintr-o analiză asupra cauzelor eşecurilor managerilor a reieşit că, din diversitatea de motive, majore au fost greşelile în execuţie, neatingerea obiectivelor.

Probabil cel mai elocvent rezumat al celor 10 sfaturi pentru lideri este o reflecţie a lui

Michael Useem, reputat profesor de Management la Wharton School – University of Pennsylvania: „ Leadership-ul este în culmea lui atunci când viziunea este strategică, vocea convingătoare şi rezultatele tangibile”.

Este foarte în vogă în prezent tendinţa de a separa leadership-ul de management, ba chiar de a respinge managementul în favoarea leadership-ului. În realitate, o parte esenţială a leadership-ului este constituită de un bun management, aşadar liderii trebuie să aibă bune abilităţi de manager pentru a-şi păstra credibilitatea în cadrul echipei lor.

A conduce de pe poziţia de lider diferă de a planifica, organiza sau coordona, întrucât leadership-ul se focalizează pe a influenţa oamenii, lăsând în plan secund celelalte resurse, care sunt obiectul de lucru al managerului. Nu trebuie să se înţeleagă că activităţile de planificare, organizare sau coordonare ar fi mai puţin importante decât leadership-ul şi că ar putea fi ignorate, pentru că ar fi o mare eroare.

Ted Lattimore – Preşedintele MobiFon România şi-a caracterizat pe scurt modul cum înţelege şi practică el leadership-ul, astfel: „stilul meu de derulare a afacerilor este puternic orientat către resursele umane: competiţie şi stabilirea obiectivelor, delegarea, motivarea, verificarea progreselor şi reorientarea atunci când situaţia o cere, recunoaşterea realizărilor şi faptul de a ne simţi bine când muncim, acestea sunt principalele repere după care mă ghidez atunci când conduc”.

Timpurile actuale sunt o uriaşă provocare nu doar pentru vârfurile companiilor, ci pentru compania însăşi, care deprinde, în integralitatea sa, un nou limbaj al organizării. Tom Peters anunţă în seminariile pe care le susţine în faţa a sute de manageri pe care îi învaţă să fie lideri ai viitorului, că fiecare organizaţie trebuie să fie pregătită să abandoneze tot ceea ce face, să fie gata să se schimbe din temelie dacă nu mai face faţă în forma sa originală; el a introdus chiar conceptul de organizaţie ciudată (engl.

Jurnalul Economic


148

curious organization) pentru modelul de organizaţie fără tipare pe care o consideră cea mai potrivită realităţii actuale. Suntem în secolul fuziunilor şi achiziţiilor, în care companiile îşi extind nesperat de mult limitele şi opinia multora este că acestea nu mai resimt o nevoie acută de o singură persoană cu abilităţi antreprenoriale şi un enorm talent, pentru că trebuiesc conduse concomitent mai multe afaceri foarte mari. Organizaţia tipic americană, în care liderul este privit ca un erou, pare să se afle în pragul unor schimbări, cel puţin de percepţie asupra rolului liderului. Este nevoie de lideri la toate nivelurile organizaţiei, de oameni care să fixeze şi să implementeze strategiile.

La acest aspect se referea şi Hank Mc Kinnell, preşedinte al companiei Pfizer, atunci când declara că îşi doreşte „o companie de 85.000 de lideri”, angajaţi care să-şi dezvolte un simţ al responsabilităţii de a urmări realizarea propriilor strategii departamentale în cadrul strategiei globale a companiei.

Este o misiune dificilă aceea de a conduce o comunitate atât de diversă de indivizi cum este o companie şi puţini reuşesc să o facă cu succes, pentru că e nevoie de o combinaţie neobişnuită de atribute:

∗ Încrederea în sine este singura care dă individului curajul de a păşi în necunoscut şi de a convinge şi pe alţii să meargă acolo unde nimeni nu a mers până atunci. Însă această încredere trebuie combinată cu o îndoială decentă, cu umilinţa de a accepta că omul se mai poate înşela din când în când, că ceilalţi au şi ei idei, că a asculta este la fel de important ca şi a vorbi.

∗ Pasiunea pentru munca sa – furnizează energia şi concentrarea care fac ca lucrurile să se întâmple în organizaţie şi care acţionează ca un exemplu şi pentru alţii. Ea trebuie combinată însă cu opusul său, adică abilitatea de a conştientiza că există şi alte lumi, întrucât concentrarea poate să ducă la „ochelarii de cal” şi la incapacitatea de a gândi dincolo de perimetrul în care se mişcă. Marii lideri găsesc timp şi să citească, să

întâlnească oameni din afara cercului lor, să meargă la teatru sau film, să vadă şi lumea din afara afacerilor .

∗ Liderul trebuie să aibă dragoste de oameni, întrucât într-o comunitate, cei care cred că oamenii sunt o pacoste şi o bătaie de cap în plus pot deveni de temut sau pot fi respectaţi, dar nu vor mai fi urmaţi cu atâta bună-voinţă.

Acest atribut face să fie necesar şi opusul său:

∗ O anumită capacitate de a se însingura, pentru că liderii trebuie să reprezinte linia întâi, să fie cei din faţa frontului. Nu e întotdeauna posibil ca cineva să-şi împărtăşească îngrijorările, preocupările cu oricine. Puţini îi vor mulţumi liderului atunci când face ca lucrurile să meargă bine, dar mulţi îl vor învinovăţi atunci când merg prost. Marii lideri trebuie să păşească singuri din când în când.

Pentru a trăi cu aceste paradoxuri e nevoie de o mare tărie de caracter. În acelaşi timp, e nevoie de multă încredere în ceea ce pot face ceilalţi.

Putem spune că există similitudini între a conduce o afacere şi a conduce o echipă sportivă prin: comunicarea de sus în jos şi de jos în sus, încrederea şi respectul pentru toţi cei din echipă, sentimentul că toţi luptă pentru acelaşi ţel, îşi dedică toată energia acelui scop şi se motivează unul pe altul.

Compania Federal Express a identificat 9 atribute personale pe care le posedă cei mai buni lideri ai săi; acestea sunt foarte clar definite, iar compania are şi un sistem de rating pentru liderii aspiranţi în funcţie de gradul în care aceste atribute se regăsesc în personalitatea lor.

∗ Carisma sau farmecul personal. Prin acest atribut, liderul insuflă încredere, respect şi convingere, transmite un puternic simţ al misiunii.

∗ Respect pentru individ. Liderul antrenează, sfătuieşte, învaţă oamenii, dar şi ascultă şi îi sfătuieşte şi pe ceilalţi să asculte.

Jurnalul Economic


149

∗ Stimulare intelectuală. Îi determină pe alţii să recurgă la raţionamente şi probe în locul unor păreri nesusţinute cu argumente. Permite celorlalţi să se gândească la vechile probleme sub noi aspecte.

∗ Curaj. Liderul este dispus să vină cu idei, chiar dacă sunt nepopulare şi nu cedează la presiuni sau în faţa opiniilor altora doar pentru a evita confruntarea. Este dispus să facă ceea ce e bine pentru companie şi angajaţii săi, cu riscul de a-şi pricinui sieşi dificultăţi.

∗ Răspundere. Îşi respectă întocmai angajamentele, îşi asumă responsabilitatea propriilor acţiuni şi acceptă că poate greşi.

∗ Flexibilitate. Funcţionează eficient în medii în schimbare şi, la rândul său, modifică cursul lucrurilor atunci când situaţia o permite.

∗ Integritate. Face ceea ce este moral şi etic normal. Nu abuzează de privilegiile conferite de funcţia sa de conducere şi este un model solid.

∗ Judecată Recurge la evaluări robuste şi obiective ale diferitelor alternative prin analize logice şi comparaţii. Pune datele împreună în mod raţional şi realist. Se foloseşte de experienţa trecută şi de informaţie pentru a transpune perspectivele viitoare în decizii prezente.

∗ Respect pentru alţii. Tratează cu respect şi nu minimalizează opiniile şi munca altora, indiferent de statutul sau poziţia lor.

Liderul îşi va duce la îndeplinire misiunea sa în cadrul companiei mileniului III doar printr-o permanentă receptivitate la schimbările de mediu şi din organizaţie, evaluând aceste schimbări şi concentrându-se spre a le stăpâni şi controla. A stăpâni schimbarea nu înseamnă a o controla, ci mai degrabă a o înţelege, a se adapta la ea acolo unde e necesar şi a o dirija atunci când este posibil. Se vorbeşte tot mai adesea de leadership adaptiv ca despre stilul prin care liderii şi, implicit organizaţiile lor, vor supravieţui cel mai bine dinamicii infernale a

mediului actual de afaceri. Accentul se pune nu doar pe influenţa pe care mediul în care funcţionează organizaţia o are asupra acesteia, ci, mai ales, pe amprenta pe care şi-o pune asupra mediului organizaţia, prin liderul ei.

Biologia ne învaţă că relaţiile dintre fiinţele vii sunt circulare şi interactive, iar organizaţiile sunt şi ele tot sisteme vii, alcătuite, dincolo de bunurile de capital şi tehnologie, din oameni. Legea naturală a adaptării înseamnă un proces dinamic de influenţare reciprocă: fiinţele acţionează asupra mediului în care trăiesc, după cum şi acesta acţionează asupra lor, iar în virtutea influenţelor pe care fiecare le exercităm unii asupra altora, suntem cu toţii angajaţi într-un proces de evoluţie.

Leadership-ul adaptiv se referă la influenţa care se exercită prin leadership asupra mediului, un leadership foarte activ care nu se limitează la un efort pasiv de ajustare la circumstanţe. Organizaţiile spre care se tinde sunt cele capabile de acţiuni inteligente prin care influenţează mediul în care activează, trăind ca sisteme adaptive, contrar tipului tradiţional de organizaţie-robot, dirijată printr-un leadership mecanicist, care nu mai corespunde provocărilor de adaptare la care suntem martori. Este important dacă liderii se gândesc la organizaţiile lor ca la nişte maşini sau ca la sisteme adaptabile, pentru că în funcţie de ei se conturează rolurile pe care atât ei înşişi, cât şi angajaţii le joacă în organizaţie. Când o organizaţie este condusă precum o maşină, oamenii ajung să fie trataţi drept nişte componente înlocuibile, ceea ce în nici un caz nu stimulează acestora implicarea, creativitatea, o bună parte a potenţialului lor rămânând latent.

Greşeala fatală a organizării tradiţionale foarte stricte, încorsetării în birocraţie, era aceea de a lăsa să treacă neobservate atât problemele, cât şi oportunităţile, pentru că timpul şi energia erau risipite pentru aspecte formale, lipsite de o importanţă reală. Structurile în care birocraţii erau controlaţi de alţi birocraţi, care nu părăseau nici un

Jurnalul Economic


150

moment dosarele lor, sunt mult prea învechite pentru secolul vitezei, când informaţia circulă mult mai rapid, competiţia este acerbă şi pur şi simplu timpul este insuficient pentru a fi risipit cu nimicuri care nu se concretizează în nimic.

Leadership-ul adaptiv reflectă acţiunile liderilor care:

o Gândesc şi acţionează pentru a exercita influenţe strategice asupra mediului, asigurându-se că organizaţia lor este bine poziţionată din punct de vedere competitiv.

o Sunt proactivi, prevăd oportunităţile şi îşi pun toate resursele în acţiune pentru a profita de acestea.

o Folosesc un stil de leadership care nu cunoaşte limite sau canoane, ceea ce le permite să fie mai flexibili şi mai adaptabili.

o Întreţin diversitatea şi chiar divergenţa de opinii înainte de a lua o decizie majoră.

o Sunt capabili să recunoască atunci când greşesc şi să schimbe sau să abandoneze traseul greşit, neproductiv.

o Sunt ucenici ai mediului lor, îl studiază cu inteligenţă.

o Pot genera alternative inedite de acţiune.

o Construiesc în organizaţiile lor capacitatea de învăţare, de transformare, de adaptare.

o Rămân conştienţi de aşteptările acţionarilor, toate acţiunile lor fiind orientate spre rezultate aducătoare de valoare adăugată.

o Sunt dornici să experimenteze, să îşi asume riscuri.

o Se străduiesc să fie personal cât mai deschişi noilor idei şi sunt conştienţi că au de învăţat întreaga viaţă.

o Preţuiesc şi încurajează inovarea, schimbarea.

o Atitudinea lor permanentă este una „pot să fac”, încurajând pe toată lumea să o adopte şi nu se concentrează ca în trecut asupra a ceea ce oamenii nu pot face, asupra controlului.

Calităţile acestea nu sunt o noutate în leadership. Ceea ce este nou este presiunea extraordinară asupra liderilor de a-şi ajuta organizaţiile să se adapteze cu succes în vremuri în care modelele tradiţionale (şi mult mai confortabile) de leadership nu mai funcţionează. Companiile conduse mecanicist au funcţionat în medii de operare stabile, însă acum un adevărat haos a pus stăpânire pe mediile de afaceri altă dată predictibile şi se prefigurează o nouă arhitectură organizaţională care să răspundă exigenţelor noii societăţi. Unele companii au trecut deja cu succes prin acest proces de adaptare şi sunt pregătite să înfrunte de pe noi poziţii provocările care se ivesc.

Jurnalul Economic


151

O analiză a avantajelor comparative relevante ale României faţă de Uniunea Europeană în comerţul cu

produse agricole în perioada 1996-2000

Asist. univ. drd. Irina Râmniceanu


This paper is an analysis of agricultural trade between Romania and the European Union in the period 1996-2000. The trade flows are investigated using two indexes of Revealed Comparative Advantage (RCA) developed by Bela Balassa. Thus, this study aims at determining the product groups for which Romania “reveals” comparative advantage in its relation with the European Union. Also, the paper focuses on assessing the extent and the evolution of these advantages, as well as on providing some explanations for the recorded RCA trends for selected product groups.

Key words: Revealed Comparative Advantage (RCA), agricultural trade, trend analysis

Introducere

Lucrarea îşi propune să determine existenţa, amploarea şi evoluţia avantajelor comparative relevate ale României faţă de uniunea Europeană, pe grupe de produse agricole în perioada 1996-2000.

De asemenea, lucrarea urmăreşte să ofere interpretări cu privire la rezultatele obţinute, pentru unele dintre grupele de produse analizate.

1. Metodologie

Calcularea avantajului comparativ, în funcţie de costurile relative (metoda propusă de David Ricardo, 1817), este foarte greu, dacă nu imposibil de realizat în practică. Această metodă directă urmăreşte determinarea şi explicarea structurii fluxurilor comerciale (pattern of trade), pornind de la costurile, exprimate în unitaţi de muncă, specifice bunurilor provenind din ţările analizate.

Metoda propusă de Bela Balassa (1965), respectiv calcularea avantajului comparativ

Jurnalul Economic


152

relevat1 (ACR), este o metodă indirectă. Ea constă în inversarea implicaţiei logice pe care se bazează modelul ricardian. Cu alte cuvinte, Balassa porneşte de la structura fluxurilor comerciale (pattern of trade), pe baza căreia identifică produsele pentru care există avantaj comparativ.

Balassa propune mai multe modalităţi de calcul al avantajului comparativ relevat, dintre care lucrarea de faţă reţine două:

1. relative export performance

2. export-import ratio

Prima dintre ele, relative export performance, presupune calcularea indicelui avantajului comparativ relevat după formula:

ACR = (Xij/Xnj):(Xit/Xnt)

unde: Xij – exportul ţării i din bunul j

Xnj – exportul mondial (regional) din bunul j

Xit – exportul ţării i de produse manufacturate

Xnt – exportul mondial (regional) de produse manufacturate

Potrivit acestei metode, ţara i are avantaj comparativ faţă de restul lumii (o regiune) pentru un anumit produs dacă acest indice este mai mare decât 1. Cu cât indicele este mai mare decât 1, cu atât avantajul comparativ este mai ridicat. Dacă indicele ia valori cuprinse între 0 şi 1, înseamnă că pentru produsul respectiv ţara analizată nu are avantaj comparativ.

Cea de-a doua metodă, export-import ratio, nu se limitează la luarea în calcul numai a ofertei (a exporturilor), ci, în determinarea avantajului comparativ foloseşte şi informaţiile privitoare la cerere (importuri). Formula de calcul este următoarea:

ACR = (Xij/Xnj):(Mij/Mnj)

unde: Xij – exportul ţării i din bunul j

1 In engleză, Revealed Comparative Advantage (RCA).

Xnj – exportul mondial (regional) din bunul j

Mij – importul ţării i din bunul j

Mnj – importul mondial (regional) din bunul j

Ca şi indicatorul precedent, si acesta poate lua valori mai mari decât zero. Dacă acestea sunt pozitive, dar mai mici decât 1, înseamnă că ţara analizată nu are avantaj comparativ faţă de restul lumii (o regiune) pentru un anumit produs. Dacă valoarea indicelui este mai mare decât 1, atunci există avantaj comparativ, cu atât mai mare cu cât valoarea indicelui este mai mare decât 1.

În general cele două metode de calcul conduc la aproximativ aceleaşi rezultate. Discrepanţele pot apărea in momentul în care există diferenţe semnificative între cele două entităţi analizate (ţara i şi lumea/regiunea) în ceea ce priveşte intervenţionismul (mai ales barierele de politică comercială) şi preferinţele consumatorilor.

Indicii avantajului comparativ relevat nu surprind însă numai diferenţialul de costuri, care determină specializarea ţărilor în teoria lui Ricardo. Aceştia reflectă în plus şi impactul pe care îl au diferitele politici protecţioniste practicate de ţările analizate, precum şi diferenţele privind preferinţele consumatorilor (cu tot ansamblul de factori care le generează). De aceea, trebuie subliniat că indicii avantajului comparativ relevat nu reflectă cu fidelitate avantajul comparativ în sens ricardian.

În analiză, liberalizarea progresivă, reducerea intervenţionismului statal va conduce la apropierea rezultatelor obţinute prin metoda lui Balassa de avantajul comparativ definit de Ricardo.

Avantajul comparativ relevat nu este constant în timp. Influenţele diferiţilor factori conduc la deplasarea avantajului comparativ relevat. Există mai multe modalităţi de a cuantifica această evoluţie, dintre care lucrarea de faţă nu reţine decât modificarea anuală a indicilor calculaţi.

Jurnalul Economic


153

Pentru determinarea indicilor avantajului comparativ relevat s-au folosit date statistice din perioada 1996-2000, oferite de Centrul de Comerţ Internaţional OMC-UNCTAD şi de OMC. Produsele agricole analizate sunt agregate în conformitate cu Clasificarea Standard pentru Comerţul Internaţional (SITC), la nivel de 3 cifre (grupe de produse).

Interpretarea rezultatelor va viza pe de o parte o analiză succintă a tendinţelor generale relevate de calculele efectuate, iar pe de altă parte o analiză a evoluţiilor înregistrate în interiorul unor anumite categorii de produse determinate (animale vii, carne – de bovine şi alta în afară de carnea de bovine, lapte şi produse lactate, cereale, precum şi legume şi fructe şi preparate din acestea).

Pe tot parcursul acestor analize se va urmări evidenţierea a trei categorii de factori care au influenţat dimensiunea si dinamica avantajului comparativ relevat:

- factori naţionali: măsurile de politică agricolă si comercială ale României, evoluţia şi structura consumului, conjunctura economică, factorii naturali etc.

- factori comunitari: măsurile de politică agricolă si comercială ale României, evoluţia şi structura consumului, conjunctura economică, factorii naturali etc.

- factori internaţionali: evoluţia cererii, a ofertei şi a preţurilor mondiale etc.

2. Rezultate

Pe baza datelor statistice de comerţ exterior, s-au determinat: ponderile diferitelor grupe de produse în totalul produselor agricole exportate şi importate de România şi de Uniunea Europeană, indicii avantajului comparativ relevat după cele două metode de calcul prezentate mai sus, precum şi evoluţia de la an la an a acestor indici.

Din datele prezentate în anexe se poate observa că, deşi pentru majoritatea grupelor de produse agricole calcularea avantajului comparativ relevat conduce la aceleaşi rezultate, se pot identifica şi anumite discrepanţe între cele două metode de calcul pentru anumite grupe de produse.

Astfel, se pot identifica următoarele categorii de mărfuri:

1. mărfuri pentru care Romania prezintă o aceeaşi situaţie şi evoluţie a avantajului comparativ indiferent de metoda de calcul utilizată: animale vii, porumb, carne, produse lactate, peşte, grau, orez, cafea, cacao şi produse din cacao, tutun. Dintre acestea se pot distinge pe de o parte produsele pentru care Romania a avut pe toată perioada analizată avantaj comparativ în raport cu Uniunea Europeană (animale vii şi porumb), iar pe de altă parte produsele pentru care Romania a avut permanent în intervalul 1996-2000 un dezavantaj comparativ în raport cu Uniunea Europeană (carne de bovine, orez, lapte şi produse lactate, peşte, tutun). Totuşi nu toate grupele de produse au fost în mod constant situate într-una dintre cele două categorii menţionate anterior. Câteva grupe de produse au deţinut avantaj comparativ la începutul intervalului de analiză, pentru ca la sfarşit acesta să se erodeze, devenind chiar dezavantaj comparativ. Transformările au fost mai însemnate pentru unele produse (spre exemplu grâul şi meslinul au pornit de la un indice al avantajului comparativ relevat calculat după metoda relative export performance de 11,7962 în 1996, pentru a ajunge la un indice de 0,7488 în 2000) sau mai puţin importante pentru alte produse (spre exemplu sucurile de fructe şi legume, care au pornit de la un indice al avantajului comparativ calculat dupa metoda relative export

Jurnalul Economic


154

performance de 1,9547 în 1996, pentru a ajunge la 0,6370 în 2000).

2. mărfuri pentru care Romania prezintă situaţii şi evoluţii diferenţiate ale avantajului comparativ, în funcţie de metoda de calcul utilizată. Spre exemplu,

- în cazul orzului – metoda export-import ratio relevă o pierdere a avantajului comparativ în anii 1999 şi 2000, în timp ce metoda relative export performance relevă contrariul;

- în cazul făinei şi pudrei de grau şi meslin – apare o diferenţă între cele două metode numai pentru anul 1996. Astfel după metoda relative export performance, Romania prezintă avantaj comparativ faţă de Uniunea Europeană. Acest lucru este dat de faptul că în UE eporturile din această grupă au scăzut simţitor din 1996 în 2000, în timp ce importurile s-au menţinut la aproximativ acelaşi nivel, iar în Romania exporturile au cunoscut la rândul lor o scădere;

- în cazul sucurilor de fructe – metoda relative export performance sugerează o pierdere a avantajului comparativ în anii 1999 şi 2000. Motivul este dat de reducerea mult mai puternică a exporturilor romaneşti decat a importurilor în perioada analizată, în vreme ce in Uniunea Europeană fluxurile comerciale nu au variat semnificativ;

- în cazul băuturilor alcoolice – discrepanţa dintre cele două metode de analiză este cea mai pronunţată. Astfel potrivit metodei relative export performance, Romania nu deţine avantaj comparativ, în timp ce după metoda export-import ratio

avantajul comparativ este prezent pentru întreaga perioadă, cu excepţia anului 2000. Dacă în Uniunea Europeană decalajul dintre exporturile şi importurile de băuturi alcoolice nu a cunoscut mari fluctuaţii pe parcursul perioadei 1996-2000, în Romania s-a produs o reducere semnificativă a exporturilor, dublată de o creştere a importurilor.

În orice caz, evoluţia indicilor avantajului comparativ relevat, calculaţi după cele doua metode, este mai puternic corelată decat nivelul lor. Singurele diferenţe mai importante apar în cazul cărnii de vită şi a orzului. Astfel, în cazul cărnii de vită, avantajul comparativ relevat calculat după metoda relevant export performance cunoaşte o creştere puţin semnificativă în 1999 si chiar o scădere în 2000, în timp ce acelaşi avantaj comparativ relevat calculat după metoda export-import ratio creşte cu 6% în 1999 şi cu 2% în 2000 faţă de anul precedent. Deşi exporturile de carne de vită ale Uniunii Europene au scăzut semnificativ în anii 1999 şi 2000 (ca urmare a epidemiei de encefalopatie bovină spongiformă), Romania nu a putut întoarce această situaţie în favoarea sa, exporturile romaneşti reducandu-se şi ele, pe fondul unei pieţe mondiale şi mai ales europene cu o cerere în scădere. În schimb însă, a fost îmbunătăţită evoluţia avantajului comparativ calculat după metoda export-import ratio, dat fiind că, în urma bolii „vacii nebune”, importurile romaneşti de carne de vită au scăzut mult mai puternic decat exporturile. În ceea ce priveşte orzul, metoda export-import ratio indică o scădere permanentă a avantajului comparativ, în timp ce metoda relevant export performance indică o astfel de scădere numai pentru anul 1998. Trebuie remarcat că începand cu 1998, Romania a devenit importator net de orz, în condiţiile în care pana la această dată a fost exportator net.

Jurnalul Economic


155

Uniunea Europeană însă a cunoscut o reducere relativ scăzută a exporturilor, dublată de o reducere mult mai mare a importurilor. Din aceste evoluţii diferenţiate rezultă cele două rezultate diferite.

Simpla determinare a avantajului comparativ nu este suficientă. Pentru ca o ţară să îşi maximizeze caştigurile din shimburile comerciale externe este necesar ca produsele pentru care există avantaje comparative să ocupe o pondere importantă în exporturi şi, în plus, este necesar ca aceste produse exportate să aibă o valoare adăugată ridicată. Dacă se acceptă o clasificare a produselor exportate în funcţie de importanţa pe care acestea o deţin în totalul exporturilor de produse agricole, s-ar putea defini urmatoarele tipuri de produse:

- produse importante la export, având o pondere mai mare de 7% în totalul exporturilor de produse agricole;

- produse relativ importante la export, având o pondere cuprinsă între 2% şi 7% în totalul exporturilor de produse agricole;

- produse puţin importante la export, având o pondere sub 2% în totalul exporturilor de produse agricole.

Este interesant de observat că, în exporturile româneşti, nu întotdeauna există o corelaţie pozitivă între importanţa la export a produselor şi mărimea avantajului comparativ.

Astfel, îmbinand cele doua criterii, se pot distinge urmatoarele categorii de produse:

- categoria 1: produse importante la export, cu avantaj comparativ – este cazul, spre exemplu, al animalelor vii, cu o pondere crescândă în exporturile romaneşti (mergând de la 11,9% în 1996 la 36,24% în 2000);

- categoria 2: produse relativ sau puţin importante la export, cu avantaj comparativ - este cazul porumbului, ale cărui ponderi la export s-au situat în jurul valorii de 4%-5% în totalul

exporturilor agricole, cu un varf de 12,88% însă în 1998;

- categoria 3: produse relativ sau puţin importante la export, fără avantaj comparativ – este cazul zahărului, melasei şi mierii (cu ponderi la export nedepaşind valoarea de 3,6% în totalul exporturilor romaneşti de produse agriocole în perioada analizată) sau al nutreţurilor (cu ponderi situate în jurul valorii de 6%);

- categoria 4: produse importante la export, fără avantaj comparativ – dintre toate categoriile determinate, aceasta este singura care nu poate avea o justificare economică. Se poate observa că nici o grupă de produse nu s-a încadrat în această categorie.

O serie de grupe de mărfuri au cunoscut o deplasare dintr-o categorie în alta în intervalul 1996-2000. Astfel, carnea (alta decat de bovine) a pierdut avantajul comparativ, dar a pierdut şi din ponderea la export (s-a deplasat de la categoria 1 la categoria 3). Graul şi meslinul au înregistrat aceeaşi evoluţie. Interesant este cazul sucurilor de fructe şi legume, care şi-au menţinut, cu aproximaţie, importanţa la export, dar au pierdut avantaj comparativ, transferandu-se din categoria 2 în categoria 3.

Ca tendinţă, se remarcă o retragere a grupelor de produse agro-alimentare romaneşti din categoriile avantajoase (categoria 1 sau cel puţin 2) către categoria dezavantajoasă (categoria 3). Nici una dintre grupele de produse analizate nu a înregistrat o îmbunătăţire a încadrării într-una dintre cele 4 categorii între 1996-2000.

De asemenea, se remarcă faptul că România deţine avantaj comparativ cu precădere la produsele agricole cu un grad scăzut de prelucrare (animale vii, porumb), situaţie dublată de tendinţa de pierdere a avantajului comparativ la produsele cu un grad înalt de prelucrare (sucuri de fructe şi legume, băuturi

Jurnalul Economic


156

non-alcoolice, carne, alta decât de bovine) în favoarea produselor cu un grad mai scăzut de prelucrare.

3. Interpretări

Scăderea accentuată şi generalizată a avantajului comparativ al României în raport cu Uniunea Europeană, începând cu 1998, are la bază o serie de factori:

- începând cu 1997 s-au schimbat radical dimensiunile intervenţionismului românesc în agricultură. Astfel în perioada 1992-1996 s-a recurs la preţuri administrate pentru o serie de produse agricole (carne, lapte, grâu), după principiul acordării unor facilităţi (prime, preţuri mici pentru o serie de input-uri, credite preferenţiale) agricultorilor care se supun acestor limite stabilite de către stat. În 1997, preţurile administrate au fost eliminate, agricultorii români fiind supuşi într-o destul de mare masură şocurilor oferite de piaţă. Tot din 1997, Banca Naţională a României a încetat să mai refinanţeze creditele preferenţiale acordate agricultorilor;

- în perioada 1991-1995, România a folosit o politică comercială axată pe o relativă permisivitate la import (taxa vamală medie fiind mai mică decât 25%), dublată de o restricţionare a exporturilor (fiind utilizate o serie de interdicţii şi contingente la export), în scopul menţinerii în ţară a materiei prime pentru industria alimentară şi al asigurării unor produse alimentare (pâine) la preţuri mici. Astfel a fost încurajată producţia naţională a produselor alimentare cu un grad de prelucrare mai ridicat şi au fost descurajate o serie de importuri. În perioada iulie 1995-mai 1997 s-a produs o creştere a protecţionismului

la import, recurgându-se totuşi deseori la reduecri temporare ale taxelor vamale de import, din raţiuni care de multe ori au depăşit sfera economicului. Începând cu 1997, au fost eliminate interdicţiile şi contingentele la export, dar şi importurile au cunoscut o liberalizare mai pronunţată. Această situaţie a determinat o restructurare a exporturilor şi importurilor româneşti, reflectată de evoluţia avantajului comparativ relevat;

- măsurile interne de sprijin acordate agricultorilor români, ca şi măsurile de susţinere a exporturilor au avut un caracter mai degrabă general, lipsindu-le diferenţierea în funcţie de anumite categorii de produse care ar fi putut fi competitive;

- începând cu 1 iulie 1997, România a devenit membră a CEFTA, fapt care a determinat o creştere semnificativă a importurilor din această grupare2 (mai ales pentru făină de grâu şi carne). Ajutorul acordat de România agriultorilor naţionali nu a fost mai mic decât cel oferit de statele CEFTA, însă României i-a lipsit focalizarea acestui ajutor pe ramuri determinate (a se vedea comentariul de mai sus);

- anul 1998 a fost caracterizat printr-o importantă criză a economiei naţionale, iar această situaţie a fost reflectată şi de o scădere semnificativă a sectorului agricol românesc. A devenit extrem de dificilă concurenţa cu subvenţiile la export acordate de economii puternice precum Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii;

- după 1996 a avut loc o puternică scădere a preţurilor mondiale la

2 O astfel de măsură conduce la apariţia unor decalaje în privinţa avantajului comparativ relevat, în funcţie de metoda de calcul utilizată.

Jurnalul Economic


157

produsele agricole (în 2 ani, preţul la grâu, porumb şi floarea-soarelui s-a înjumătăţit), fapt care a afectat încasările şi profitabilitatea producătoirlor români. De asemenea, în 1997 a scăzut puternic şi piaţa cărnii – începând cu piaţa cărnii de bovine (ca urmare a bolii vacii nebune manifestate în Uniunea Europeană) şi continuând şi cu celelalte tipuri de carne.

Prin urmare, supunerea agriculturii româneşti unui ”şoc” de liberalizare după 1997, în condiţiile în care PAC nu a mai fost obiectul unei reforme radicale după 1992 (Reforma MacSharry), dublată de o conjunctură economică naţională şi internaţională nefavorabilă au condus la înrăutăţirea avantajului comparativ relevat al României faţă de Uniunea Europeană în ultimii 2-3 ani ai perioadei analizate.

Pentru o analiză mai exactă a evoluţiei avantajului comparativ relevat al României în raport cu Uniunea Europeană, este necesară urmărirea factorilor care au influenţat situaţia din interiorul unor anumite categorii de produse (animale vii, carne – de bovine şi alta în afară de carnea de bovine, lapte şi produse lactate, cereale, precum şi legume şi fructe şi preparate din acestea).

3.1. Animale vii şi carne (de bovine şi alta decât carnea de bovine)

Animalele vii s-au încadrat în categoria 1 a produselor agricole, având pe toată perioada 1996-2000 o pondere importantă la export, dar şi un avantaj comparativ pozitiv şi crescător. Ele au reprezentat, alături de porumb, una dintre grupele de produse extrem de importante în exporturile româneşti de produse agricole. Trebuie totuşi precizat că specializarea la export în această categorie de produse nu este foarte avantajoasă, dat fiind nivelul redus de valoare adăugată pe care acestea îl presupun.

Carnea de bovine a reprezentat o grupă de produse pentru care România nu a avut deloc avantaj comparativ faţă de Uniunea Europeană în intervalul 1996-2000. Totodată, exporturile de carne de bovine ale României au deţinut ponderi extrem de scăzute în exporturile totale de produse agricole.

Carnea – alta decât de bovine, respectiv de porcine, caprine, ovine, cabaline şi de pasăre, a deţinut la începutul perioadei analizate avantaj comparativ, care a fost erodat însă în ultimii ani. Această grupă de produse a avut şi o pondere importantă în exporturile româneşti de produse agricole la începutul perioadei (9,24% în 1996, 20,98% în 1997), pentru ca la sfârşitul intervalului de timp această pondere să devină nesemnificativă (1,70% în 2000).

Motivele care au stat la baza acestor evoluţii sunt diverse:

1. motive de ordin naţional

În intervalul 1989 – 1998 în România s-a produs o scădere drastică (de aproximativ 50%) a populaţiilor din toate speciile de animale (singura excepţie constituind-o caii). Reducerea producţiei de carne a fost mai puţin importantă până în 1997, interval în care a fost vândută carnea animalelor sacrificate. După acest an s-a constatat o scădere semnificativă a exporturilor de carne. Motivele pentru care s-a produs această scădere a efectivelor animale sunt divese, printre ele numarându-se: desfiinţarea CAP-urilor, lichidarea complexelor de stat, dificultăţile în creşterea animalelor, constrângerile finnaciare ale producătorilor agricoli, lipsa unui sistem de distribuţie adecvat etc. Evoluţiile la export au fost diferenţiate în funcţie de tipul de carne avut în vedere. Astfel, carnea de vită a început să fie importată (mai ales din Republica Moldova) ca urmare a reducerii efectivelor de bovine. Producţia de carne de oaie şi de capră a fost puţin interesantă pentru agricultorii români, dată fiind cererea internă redusă pentru aceste produse. Dată fiind această constrângere, la care se adaugă şi lipsa unor unităţi specifice pentru ovine în

Jurnalul Economic


158

abatoare a determinat o creştere a exporturilor de ovine vii, în detrimentul exporturilor de carne de oaie. Carnea de porc a fost principalul tip de carne exportat de România. Cu toate acestea, după 1997 România s-a transformat din exportator net în importator net. La această situaţie au contribuit, pe lângă scăderea numărului de porcine, reforma din 1997 şi intrarea României în CEFTA (ceea ce a determinat o concurenţă puternică din partea Ungariei).

În ceea ce priveşte sprijinul acordat de autorităţile române producătorilor agricoli, acesta nu a fost prea bine conturat. Astfel, producătorii de carne de oaie şi capră au beneficiat de credite subvenţionate (pentru cumpărarea de animale de rasă pură, pentru ameliorarea şi construirea de adaposturi noi, pentru susţinerea costurilor de creştere a animalelor), iar producătorii de carne de porc şi de pasăre au beneficiat de importante subvenţii la export până în 1997. După acest an sprijinul acordat producătorilor din această ultimă categorie s-a redus (fiind acordate subvenţii numai pentru o cantitate limitată de exporturi), fapt reflectat de evoluţia avantajului comparativ.

2. motive de ordin comunitar

Spre deosebire de România, Uniunea Europeană dispune de un sistem mult mai performant de susţinere a producătorilor de carne de vită, axat pe trei componente: o organizare comună de piaţă, bazată pe preţuri de intervenţie, preţuri prag la import şi refinanţarea exporturilor, un sistem de subvenţii prin plaţi directe la producători (prime speciale, prime de alăptare, prime de sacrificare, prime de extensificare etc.), precum şi un set larg de reglementări comunitare privind standardele de calitate. O problemă importantă în ceea ce priveşte carnea de vită, a reprezentat-o izbucnirea bolii vacii nebune, care a afectat exporturile europene, dar a determinat în acelaşi timp şi o scădere a cererii la nivel internaţional. La nivel comunitar, producătorii de carne de oaie şi de capră sunt mai puţin protejaţi decât producătorii de carne de bovine, beneficiind

de un sistem de preţuri (de bază şi reprezentative), de un sistem de plăţi directe (prime pentru diferite tipuri de miei, prime pentru agricultorii din zonele defavorizate etc.), precum şi de un sistem de subvenţii la export.

3. motive de ordin internaţional

Piaţa internaţională a cărnii s-a confruntat după 1997 cu o puternică scădere, declanşată de encefalopatia bovină spongiformă şi extrapolată şi pe alte pieţe de carne, nu numai pe cea de carne de vită.

3.2. Lapte şi produse lactate

Laptele şi produsele lactate reprezintă una dintre ramurile agricole în care România a avut un constant dezavantaj relativ faţă de Uniunea Europeană pentru întreaga perioadă analizată. Totodată, laptele şi produsele lactate au ocupat şi o pondere scăzută în totalul exporturilor româneşti de produse agricole. În orice caz, se remarcă faptul că pentru lapte dezavantajul comparativ al României faţă de Uniunea Europeană a fost mai mic decât dezavantajul comparativ pentru produsele lactate.

Motivele care stau la baza unei astfel de situaţii sunt:

1. motive de ordin intern

În ciuda scăderii şeptelului, evidenţiată mai sus, producţia naţională de lapte a crescut, fapt datorat, printre altele: îmbunătăţirii calităţii furajării animalelor, reducerii cu precădere a septelului neproductiv şi creşterii calităţii animalelor utilizate (rase mai bune). Totuşi, România a avut în permanenţă un decalaj de productivitate faţă de Uniunea Europeană (productivitatea românească fiind de două ori mai scăzută decât cea comunitară). Totuşi, din lipsa susţinerii unui sistem de distribuţie adecvat, o mare parte din producţia autohtonă de lapte a fost fie destinată autoconsumului, fie comercializată pe piaţa ţărănească. Acest

Jurnalul Economic


159

lucru a afectat şi producţia de produse lactate prelucrate, care a scăzut semnificativ mai ales începând cu 1998, la acest fapt contribuind şi o serie de alţi factori: reducerea cererii interne (ca urmare a reducerii puterii de cumpărare), lipsa tehnologiei corespunzătoare pentru diferitele stadii ale procesului de prelucrare, lipsa capitalului micilor procesatori, precum şi concurenţa puternică sub raport calitate/preţ a produselor provenind mai ales din Uniunea Europeană.

Mai mult, în 1997 preţurile au fost liberalizate, cu alte cuvinte au fost înlăturate preţurile minime garantate pentru producători, au fost înlăturate primele pentru procesatori şi a fost înlaturat controlul preţului la vânzările en gros şi en detail.

În plus, măsurile de politică comercială au contribuit la înrăutăţirea situaţiei producătorilor naţionali de lapte şi produse lactate. Astfel, în 1999 au fost eliminate contingentele de import, în timp ce, date fiind contrângerile menţionate mai sus, România a întâmpinat probleme şi la acoperirea contingentelor tarifare deschise de Uniunea Europeană.

2. motive de ordin comunitar

Spre deosebire de România, Uniunea Europeană deţine un sistem extrem de puternic de susţinere a producătorilor comunitari de lapte şi produse lactate. De altfel acest sector a constituit în repetate rânduri o sursă de probleme în ceea ce priveşte excedentele agricole europene. Pe scurt, politica europeană în domeniul laptelui şi al produselor lactate constă în: susţinerea preţului pe piaţa internă (preţuri şi intervenţie publică la cumpărarea de unt şi lapte degresat, ajutor privat pentru depozitarea untului, smântânei şi a brânzeturilor, măsuri de susţinere interna a marketingului) şi un sistem de cote la livrările de lapte destinat

procesării şi comercializării directe pe piaţă.

3.3. Cereale

Dintre cereale, grâul a cunoscut o evoluţie extrem de spectaculoasă. Dacă în 1996 acesta deţinea ponderea cea mai importantă în exportul românesc de produse agricole, în anul 2000 ponderea acestuia a scăzut semnificativ în importanţă. Avantajul comparativ relevat faţă de Uniunea Europeană a cunoscut, la rândul său, o evoluţie similară.

Porumbul a fost unul dintre puţinele produse agricole pentru care România a reuşit să îşi menţină avantajul comparativ pentru întreaga perioadă analizată. Ponderea la export a fost relativ importantă, fără a se înregistra însă o creştere spectaculoasă. Singura excepţie notabilă o reprezintă anul 1998, când importanţa porumbului la export a atins un nivel record de 12,88%.

Orezul a cunoscut, în întreaga perioadă de după 1989, o scădere semnificativă a producţiei şi exportului, evoluţie firească ţinând seama de faptul că această plantă nu este adaptată la condiţiile climaterice din România.

Producătorii naţionali de cereale au fost puternic afectaţi de liberalizarea preţurilor în 1997. În ciuda acestei liberalizări, producţia de grâu şi de porumb din România era departe de a se situa în apropierea punctului de echilibru. În plus, cantitatea produsă a fost puternic influenţată de o serie de mesaje confuze venite din partea autorităţilor: spre exemplu, în primăvara anului 1998, când piaţa românească era aproape de atingerea unui deficit, guvernul a stabilit într-o primă încercare de restaurare a echilibrului că va cumpăra grâul de la ţărani la un preţ de 1500 lei/kg, în condiţiile în care preţul oferit de societăţile de depozitare proaspat privatizate era de 1200 lei/kg. Preţul oferit a fost prea mic pentru ca ţăranii să vândă, motiv pentru care guvernul a ales să ofere prin barter

Jurnalul Economic


160

societăţilor din industria de morărit şi panificaţie grâu din rezervele strategice, urmând ca acestea să îl înapoieze la următoarea recoltă. O astfel de decizie a fost în detrimentul producătorilor naţionali, care ar fi putut profita de un preţ mai ridicat (aproximativ 2400 lei/kg), în situaţia în care s-ar fi importat grâu.

De-abia în 1998 s-au introdus nişte prime de panificaţie pentru grâu şi un program de subvenţionare a exporturilor de grâu şi porumb.

De asemenea, producătorii de cereale au mai fost afectaţi şi de lipsa unei reforme adecvate a terenurilor agricole (până în 1998 nu a fost posibilă vânzarea pământului restituit, cadrul legal pentru leasing a fost instituit de-abia în 1994), de calitatea forţei de muncă in agricultură (populaţie îmbătrânită, cu un nivel educaţional redus), de lipsa resurselor necesare etc.

Sistemul de protecţie folosit de Uniunea Europeană, bazat pe o susţinere a preţurilor interne, pe o protecţie fată de importuri şi pe o susţinere a exporturilor a determinat o competitivitate mult mai ridicată a produselor europene faţă de cele româneşti.

3.4. Fructe şi legume

Fructele şi legumele au deţinut ponderi relativ importante la export, fără a deţine însă şi avantaj comparativ în raport cu Uniunea Europeană. Sucurile de fructe şi legume, deţinând şi ele ponderi relativ importante la export, au avut pentru primii doi ani din periada analizată avantaj comparativ, acesta pierzându-se după 1998.

Ca şi în ramurile prezentate anterior, şi în cazul fructelor şi legumelor s-a înregistrat un declin însemnat al suprafeţei cultivate, dar şi al producţiei. Începând din 1996, producţia de fructe a cunoscut o scădere constantă, la baza căreia s-a aflat în primul rând lipsa lichidităţilor pentru reînnoirea pomilor fructiferi, pentru asigurarea input-urilor,

pentru cearea de capacităţi de depozitare etc. O mare parte (50%) din producţia astfel obţinută a fost destinată autoconsumului, restul fiind împărţit între procesatori şi piaţa ţărănească. De aici a rezultat şi un declin în produsele industrializate, favorizat şi de alti factori însă: un management inadecvat, precum şi ineficienţa canalului de producţie-procesare (producătorii de fructe şi legume sunt de mici dimensiuni, nu fac parte din organizaţii şi asociaţii profesionale, iar între ei există un grad scăzut de cooperare.

Spre deosebire de celelalte sectoare, acesta a fost liberalizat încă de la începutul perioadei de tranziţie, neexistând nici un fel de subvenţii pentru producători. Singurele facilităţi de care s-au bucurat aceştia au fost facilităţi fiscale, cupoane pentru achiziţionarea de input-uri şi credite cu dobândă preferenţială. În planul politicii comerciale, până în 1997 a existat un protecţionism vamal ridicat (242%) pentru produsele procesate. Taxele vamale au scăzut apoi până la un nivel de aproximativ 40-50%. La fructele proaspete s-a aplicat în anumite perioade o politică comercială specifică, existând restricţii şi taxe vamale diferenţiate la importuri în funcţie de perioadele de recoltare, fiind astfel protejaţi producătorii naţionali. Pentru o serie de fruncte şi legume, s-au menţinut taxe vamale de import la un nivel mediu de 20% pentru importurile provenind din Uniunea Europeană şi ţările CEFTA.

Şi în Uniunea Europeană piaţa fructelor şi a legumelor proaspete este mai puţin suspusă intervenţiilor decât pieţele celorlalte produse. Autorităţile comunitare sprijină organizaţiile de producători, ele intervenind în situaţiile în care apar dezechilibre pe piaţă. La importuri şi exporturi se folosesc licenţele. De asemenea, Uniunea Europeană subvenţionează anumite categorii de fructe şi legume proaspete exportate.

Pentru produsele procesate, reglementările au fost schimbate începând cu 1997. Noile reglementări legiferează contractele intre procesatori şi organizaţiile de producători,

Jurnalul Economic


161

acordarea ajutorului de producţie, precum şi operaţiunile de comerţ internaţional. Trebuie menţionat că Uniunea Europeană subvenţionează anumite categorii de fructe şi legume procesate.

Concluzii:

1. S-a remarcat tendinţa de pierdere sau de scădere a avantajului comparativ relevat al României faţă de Uniunea Europeană pentru majoritatea grupelor de produse agricole analizate în perioada 1996-2000;

2. Singurele grupe de produse care au făcut excepţie de la această tendinţă au fost animalele vii şi porumbul;

3. Această tendinţă a apărut sau s-a accentuat cu precădere începând cu 1998, după ce în 1997 România a optat pentru o liberalizare mai pronunţată a sectorului agricol şi a semnat acorduri de liber shimb cu statele CEFTA;

4. După 1997, s-a accentuat decalajul între intervenţionismul agricol european şi cel românesc, ceea ce a condus la înrăutăţirea avantajului comparativ relevat al României în raport cu Uniunea Europeană;

5. Intrarea României în Uniunea Europeană va presupune, după expirarea perioadei de tranziţie, crearea de condiţii egale3 pentru fermierii români şi cei comunitari. O astfel de situaţie va elimina o serie de factori care influenţează diferenţa de competitivitate dintre agricultorii autohtoni şi cei din Uniunea Europeană, astfel încât indicii avantajului comparativ relevat vor reflecta cu o mai mare acurateţe

3 Condiţiile egale se referă la măsurile de sprijin intern şi la măsurile de politică comercială care influenţează competitivitatea produselor agricole.

diferenţele de cost specifice produselor agricole obţinute în cele două entităţi

Jurnalul Economic


Anexa I. Indicele avantajului comparativ relevat, calculat după metoda relative export performance 1996 1997 1998 1999 2000

001 - LIVE ANIMALS EXCEPT FISH 3.7109 4.5807 3.2837 5.2670 5.4998

011 - BEEF FRESH/CHILLD/FROZN 0.1277 0.0577 0.0104 0.0182 0.0182

012 - MEAT NESFRESH/CHLD/FROZ 1.0974 1.8054 0.4647 0.2289 0.1012

016 - MEAT/OFFAL PRESERVED 0.0000 0.0000 0.0000 0.0000 0.0000

017 - MEAT/OFFAL PRESVD N.E.S 0.3606 0.2192 0.1126 0.4110 0.7864

022 - MILK PR EXC BUTTR/CHEESE 0.0672 0.0691 0.0165 0.0115 0.0359

023 - BUTTER AND CHEESE 0.0019 0.0158 0.0090 0.0014 0.0249

024 - CHEESE AND CURD 0.0306 0.0576 0.0347 0.1112 0.1745

025 - EGGS ALBUMIN 0.1665 0.4316 0.0790 0.0760 0.0282

034 - FISHLIVE/FRSH/CHLD/FROZ 0.0110 0.0122 0.0120 0.0263 0.0029

035 - FISHDRIED/SALTED/SMOKED 0.0071 0.0000 0.0000 0.0614 0.0020

036 - CRUSTACEANS MOLLUSCS ETC 0.0188 0.0988 0.4886 0.6154 0.0705

037 - FISH/SHELLFISHPREP/PRES 0.0088 0.0860 0.0711 0.1691 0.2464

041 - WHEAT/MESLIN 11.7962 2.7977 2.7743 5.0202 0.7488

042 - RICE 0.3046 0.0126 0.1026 0.2245 0.1235

043 - BARLEY GRAIN 3.3533 4.8923 0.6594 1.0168 1.0362

044 - MAIZE EXCEPT SWEET CORN. 3.7378 1.5955 6.4370 2.6767 2.0594

045 - CEREAL GRAINS NES 0.1867 0.1760 0.5771 0.0053 0.0000

046 - FLOUR/MEAL WHEAT/MESLIN 2.8217 0.0074 0.0191 0.0312 0.0534

047 - CEREAL MEAL/FLOUR N.E.S 0.0309 0.0201 0.0275 0.0158 0.0041

048 - CEREAL ETC FLOUR/STARCH 0.0401 0.0453 0.0892 0.1357 0.1683

054 - VEGETABLESFRSH/CHLD/FRZ 0.6438 0.5498 0.4649 0.6120 0.4481

056 - VEG ROOT/TUBER PREP/PRES 0.1070 0.2349 0.2507 0.2613 0.1911

057 - FRUIT/NUTS FRESH/DRIED 0.6567 0.6023 0.4930 0.5494 0.5121

058 - FRUIT PRESVD/FRUIT PREPS 0.2736 0.2883 0.3813 0.3774 0.4409

059 - FRUIT/VEG JUICES 1.9547 1.2221 0.7131 0.4912 0.6370

061 - SUGAR/MOLLASSES/HONEY 0.6375 0.7789 0.6123 0.7632 0.7609

062 - SUGAR CONFECTIONERY 0.0381 0.1098 0.0708 0.0922 0.1463

071 - COFFEE/COFFEE SUBSTITUTE 0.0039 0.0200 0.2460 0.0788 0.0099

072 - COCOA 0.0038 0.0255 0.0096 0.0059 0.0103

073 - CHOCOLATE/COCOA PREPS 0.0089 0.0433 0.0378 0.0246 0.0165

074 - TEA AND MATE 0.0330 0.0259 0.0468 0.3507 0.2737

075 - SPICES 2.3690 2.0109 1.5437 1.1374 1.3529

081 - ANIMAL FEED EX UNML CER. 0.7187 0.7107 0.7299 0.6858 0.6939

091 - MARGARINE/SHORTENING 0.1119 0.1267 0.1335 0.4456 0.7956

098 - EDIBLE PRODUCTS N.E.S. 0.0495 0.0688 0.0510 0.0985 0.0472 111 - BEVERAGE NON-ALCOHOL NES 1.8825 1.0179 0.4030 0.2197 0.2107

112 - ALCOHOLIC BEVERAGES 0.4380 0.5359 0.4682 0.2760 0.2019

121 - TOBACCO RAW AND WASTES 0.0146 0.0064 0.2101 0.2353 0.4919

122 - TOBACCO MANUFACTURED 0.0007 0.0026 0.0338 0.0043 0.0151

Anexa II. Indicele avantajului comparativ relevat, calculat după metoda export-import ratio 1996 1997 1998 1999 2000

Jurnalul Economic


163








024 - CHEESE AND CURD 0.1650 0.2915 0.0725 0.5080 1.0612

025 - EGGS ALBUMIN 0.4209 0.4807 0.0330 0.0532 0.0256





041 - WHEAT/MESLIN 22654.4728 28.1787 9.5318 60.3322 0.3648

042 - RICE 0.2597 0.0034 0.0321 0.0429 0.0310

043 - BARLEY GRAIN 1.7562 1.0277 0.4016 0.2914 0.1775










059 - FRUIT/VEG JUICES 3.9804 5.2334 1.2118 1.4640 2.0941




072 - COCOA 0.0042 0.0378 0.0132 0.0092 0.0147


074 - TEA AND MATE 0.0884 0.1006 0.0665 0.5481 0.4073

075 - SPICES 1.4789 1.1960 0.6281 0.6067 0.6706



098 - EDIBLE PRODUCTS N.E.S. 0.0140 0.0259 0.0215 0.0497 0.0235

111 - BEVERAGE NON-ALCOHOL NES 15.9639 7.7182 1.0842 0.5835 0.4741




Anexa III. Ponderea diferitelor grupe de produse în totalul exporturilor romaneşti de produse agricole în perioada 1996-2000 1996 1997 1998 1999 2000





Jurnalul Economic


164




024 - CHEESE AND CURD 0.18 0.44 0.36 1.04 2.13

025 - EGGS ALBUMIN 0.12 0.39 0.09 0.08 0.04





041 - WHEAT/MESLIN 37.80 11.17 13.65 22.59 4.38

042 - RICE 0.20 0.01 0.11 0.21 0.13

043 - BARLEY GRAIN 4.02 6.51 0.92 1.73 3.09










059 - FRUIT/VEG JUICES 2.82 2.37 2.25 1.27 2.21




072 - COCOA 0.00 0.04 0.02 0.01 0.02


074 - TEA AND MATE 0.01 0.01 0.03 0.18 0.17

075 - SPICES 0.47 0.66 0.77 0.54 0.85








Anexa IV. Ponderea diferitelor grupe de produse în totalul importurilor romaneşti de produse agricole în perioada 1996-2000

1996 1997 1998 1999 2000




016 - MEAT/OFFAL PRESERVED 0.01 0.1 0.04 0 0




024 - CHEESE AND CURD 0.71 0.88 1.42 0.74 0.48

025 - EGGS ALBUMIN 0.19 0.51 0.8 0.5 0.39

Jurnalul Economic


165





041 - WHEAT/MESLIN 0 0.24 0.44 0.12 2.74

042 - RICE 0.83 2.93 1.54 2.74 1.86

043 - BARLEY GRAIN 1.17 2.5 0.45 0.84 1.26


045 - CEREAL GRAINS NES 0 0 0.01 0 0








059 - FRUIT/VEG JUICES 0.89 0.47 0.88 0.6 0.5




072 - COCOA 1.64 1.32 1.05 1.02 0.76


074 - TEA AND MATE 0.14 0.13 0.25 0.25 0.25

075 - SPICES 0.46 0.79 0.8 0.74 0.79








Anexa V. Evoluţia anuală a indicelui avantajului comparativ relevat, calculat după metoda relevant export performance, în perioada 1996-2000 1996 1997 1998 1999 2000

001 - LIVE ANIMALS EXCEPT FISH - 0.234373 -0.283147 0.603999 0.044204

011 - BEEF FRESH/CHILLD/FROZN - -0.547997 -0.820517 0.756839 -0.000995

012 - MEAT NESFRESH/CHLD/FROZ - 0.645172 -0.742623 -0.507344 -0.558091

016 - MEAT/OFFAL PRESERVED - - - - -

017 - MEAT/OFFAL PRESVD N.E.S - -0.392055 -0.486343 2.649688 0.913615

022 - MILK PR EXC BUTTR/CHEESE - 0.027536 -0.760812 -0.302828 2.116551

023 - BUTTER AND CHEESE - 7.229366 -0.428847 -0.846459 17.03297

024 - CHEESE AND CURD - 0.882953 -0.396706 2.201334 0.56977

025 - EGGS ALBUMIN - 1.592635 -0.816934 -0.037593 -0.629231

034 - FISHLIVE/FRSH/CHLD/FROZ - 0.112325 -0.018365 1.189025 -0.889184

035 - FISHDRIED/SALTED/SMOKED - -1 - - -0.967153

036 - CRUSTACEANS MOLLUSCS ETC - 4.264971 3.944292 0.259506 -0.885391

037 - FISH/SHELLFISHPREP/PRES - 8.816412 -0.172351 1.377018 0.457398

041 - WHEAT/MESLIN - -0.762831 -0.008379 0.809563 -0.850838

Jurnalul Economic


166

042 - RICE - -0.958779 7.172304 1.187976 -0.4498

043 - BARLEY GRAIN - 0.458952 -0.865212 0.541906 0.019118

044 - MAIZE EXCEPT SWEET CORN. - -0.573149 3.034561 -0.584167 -0.230617

045 - CEREAL GRAINS NES - -0.057162 2.279156 -0.99075 -1

046 - FLOUR/MEAL WHEAT/MESLIN - -0.997373 1.576812 0.635632 0.71067

047 - CEREAL MEAL/FLOUR N.E.S - -0.350044 0.368586 -0.423195 -0.741654

048 - CEREAL ETC FLOUR/STARCH - 0.130325 0.969181 0.521937 0.239936

054 - VEGETABLESFRSH/CHLD/FRZ - -0.146104 -0.154319 0.316358 -0.267846

056 - VEG ROOT/TUBER PREP/PRES - 1.195268 0.067517 0.04235 -0.268638

057 - FRUIT/NUTS FRESH/DRIED - -0.082823 -0.181437 0.114389 -0.067988

058 - FRUIT PRESVD/FRUIT PREPS - 0.053812 0.32256 -0.010387 0.168259

059 - FRUIT/VEG JUICES - -0.374802 -0.416482 -0.311218 0.297

061 - SUGAR/MOLLASSES/HONEY - 0.221844 -0.213813 0.246428 -0.003105

062 - SUGAR CONFECTIONERY - 1.885173 -0.355071 0.302118 0.586054

071 - COFFEE/COFFEE SUBSTITUTE - 4.149194 11.28336 -0.679637 -0.874434

072 - COCOA - 5.664849 -0.622696 -0.38823 0.744554

073 - CHOCOLATE/COCOA PREPS - 3.859539 -0.128787 -0.349656 -0.326516

074 - TEA AND MATE - -0.213501 0.805352 6.488702 -0.219658

075 - SPICES - -0.151165 -0.232315 -0.263189 0.189461

081 - ANIMAL FEED EX UNML CER. - -0.011125 0.026987 -0.060375 0.011669

091 - MARGARINE/SHORTENING - 0.131996 0.053686 2.338058 0.78534

098 - EDIBLE PRODUCTS N.E.S. - 0.39149 -0.259343 0.932193 -0.520838

111 - BEVERAGE NON-ALCOHOL NES - -0.459274 -0.604117 -0.45493 -0.040984

112 - ALCOHOLIC BEVERAGES - 0.223457 -0.126317 -0.410494 -0.26836

121 - TOBACCO RAW AND WASTES - -0.56354 31.9689 0.119905 1.090601

122 - TOBACCO MANUFACTURED - 2.463022 12.24815 -0.874262 2.546055

Anexa VI. Evoluţia anuală a indicelui avantajului comparativ relevat, calculat după metoda export-import ratio, în perioada 1996-2000 1996 1997 1998 1999 2000

001 - LIVE ANIMALS EXCEPT FISH - 1.827871 -0.7276 1.402969 -0.7042

011 - BEEF FRESH/CHILLD/FROZN - -0.05189 -0.9604 6.582313 2.092464

012 - MEAT NESFRESH/CHLD/FROZ - -0.66038 -0.96162 -0.28573 -0.58965

016 - MEAT/OFFAL PRESERVED - - - - -

017 - MEAT/OFFAL PRESVD N.E.S - -0.79881 -0.83125 10.65586 1.017575

022 - MILK PR EXC BUTTR/CHEESE - 0.523603 -0.88617 -0.14583 2.396303

023 - BUTTER AND CHEESE - 48.5236 -0.70439 -0.89913 13.75936

024 - CHEESE AND CURD - 0.767001 -0.75143 6.01135 1.088782

025 - EGGS ALBUMIN - 0.14205 -0.93141 0.612077 -0.51837

034 - FISHLIVE/FRSH/CHLD/FROZ - 0.609702 -0.51787 2.824955 -0.87652

035 - FISHDRIED/SALTED/SMOKED - -1 - - -0.96593

036 - CRUSTACEANS MOLLUSCS ETC - 0.545575 1.544822 -0.11143 -0.33615

037 - FISH/SHELLFISHPREP/PRES - 9.349461 -0.51271 4.580092 0.317676

041 - WHEAT/MESLIN - -0.99876 -0.66174 5.32958 -0.99395

042 - RICE - -0.98691 8.453896 0.334165 -0.27774

043 - BARLEY GRAIN - -0.41479 -0.60926 -0.27432 -0.39088

044 - MAIZE EXCEPT SWEET CORN. - -0.93729 3.771944 -0.73552 -0.24526

045 - CEREAL GRAINS NES - 0.766514 -0.82536 -0.92415 -1

046 - FLOUR/MEAL WHEAT/MESLIN - -0.99888 1.783975 3.326845 -0.5662

Jurnalul Economic


167

047 - CEREAL MEAL/FLOUR N.E.S - -0.37457 -0.1533 -0.17265 -0.84789

048 - CEREAL ETC FLOUR/STARCH - 0.852649 -0.16404 0.966372 0.409006

054 - VEGETABLESFRSH/CHLD/FRZ - -0.22049 -0.43174 0.691449 -0.45544

056 - VEG ROOT/TUBER PREP/PRES - 0.157737 -0.22198 0.17726 -0.39308

057 - FRUIT/NUTS FRESH/DRIED - -0.07947 -0.24968 -0.22696 -0.0231

058 - FRUIT PRESVD/FRUIT PREPS - 0.360549 -0.15101 0.362792 -0.00911

059 - FRUIT/VEG JUICES - 0.314805 -0.76845 0.208173 0.430364

061 - SUGAR/MOLLASSES/HONEY - 1.390961 -0.40867 0.390187 -0.31523

062 - SUGAR CONFECTIONERY - 2.573823 -0.60857 1.599635 0.738553

071 - COFFEE/COFFEE SUBSTITUTE - 5.9141 5.574832 -0.84837 -0.86713

072 - COCOA - 8.11372 -0.65032 -0.30766 0.607866

073 - CHOCOLATE/COCOA PREPS - 4.325453 -0.23721 0.100145 -0.34522

074 - TEA AND MATE - 0.138057 -0.33864 7.236139 -0.25684

075 - SPICES - -0.19129 -0.47486 -0.03407 0.105396

081 - ANIMAL FEED EX UNML CER. - 0.456201 -0.21442 0.219618 0.09649

091 - MARGARINE/SHORTENING - 0.267991 -0.71483 3.016407 1.542788

098 - EDIBLE PRODUCTS N.E.S. - 0.849671 -0.17046 1.314945 -0.52858

111 - BEVERAGE NON-ALCOHOL NES - -0.51652 -0.85952 -0.46186 -0.18738

112 - ALCOHOLIC BEVERAGES - 0.848551 -0.6604 -0.36926 -0.24673

121 - TOBACCO RAW AND WASTES - -0.71274 16.31276 -0.16787 1.643981

122 - TOBACCO MANUFACTURED - 4.414323 21.76408 -0.89048 1.313979

Jurnalul Economic


168

III. Politici economice

Jurnalul Economic


169

Strategia energetică naţională – factor fundamental al dezvoltării

economice

Prof. univ. dr. Ioan Bari REI – ASE, Bucureşti Drd. Daniela Momete

Facultatea Chimie Industrială – Universitatea “Politehnică”, Bucureşti

Energy plays a critical role in all societies, and governments have a long tradition of intervention and participation in the energy sector even in the more market-oriented economies. A growing number of governments and international agencies now agree with the liberalization advocates that reducing public interventions in the energy sector can generate substantial economic benefits. At the same time, however, the environment, social and economic costs of poorly designed markets and ineffective government policy have become all more obvious. This paper discusses the traditional role of the government interventions in the energy sector and shows specific policy issues including reforming former monopoly sectors, identifying potential benefits of energy mix. Our opinion concerning the enlargement of EU is also expressed: Romania is willing to accept the acquis communautaire in the energy field, although some obligations such as 90 days oil stock appear more difficult to achieve in short term. The security of supply and environmental protection appear most relevant in Romania as compared with competitiveness of the energy sector. This perception might be partially justified by history and by the obvious local environmental problems, but the lack of competitiveness could rapidly undermine the economic basis for the first two objectives.

Key words: energy sector, public interventions, liberalization

Prezentare generală

Energia reprezintă sistemul vascular al activităţii economice şi cheia spre bunăstarea socială şi personală. Energia în formele sale variate este esenţială pentru dezvoltarea economică, competitivitate şi piaţa muncii. Producerea, distribuţia şi utilizarea energiei au un impact deosebit asupra mediului fizic şi social.

Sursele energetice ocupă un loc central în avuţia naţională constituind atât condiţiile materiale cât şi forţa motrice necesară pentru

dezvoltarea producţiei bunurilor materiale şi a serviciilor.

Istoria modernă este, mai ales în a doua jumătate a secolului XX, puternic marcată de sporirea considerabilă şi diversificarea producţiei şi a consumului de energie, de modificarea profundă a structurii acestora.

Aproximativ o treime din populaţia lumii - mai mare de şase miliarde - trăieşte în sărăcie. Simptomele acestestui fenomen, la fel ca şi cauzele sale cronice, sunt legate în multe privinţe de modul de producere şi

Jurnalul Economic


170

utilizare a energiei. Astăzi 1.5 miliarde de oameni din ţările în curs de dezvoltare nu au acces la serviciile comerciale electrice, o barieră care limitează activităţile generatoare de venituri, creşterea economică, dezvoltarea sistemului educaţional, accesul de serviciile de sănătate, ameninţând dezvoltarea durabilă şi mărind şi mai mult diferenţele din mediile urban – rural. Lipsa formelor de energie formează o barieră clară în calea “ruperii” ciclului sărăciei, limitând posibilităţile de angajare şi subminând livrarea serviciilor sociale, educaţionale şi medicale.

Recunoscând aceste probleme Programul de Dezvoltare a Naţiunilor Unite (UNDP) a creat Divizia de Energie şi Dezvoltare Durabilă care a iniţiat Programul Global Energetic de Dezvoltare Durabilă 1. Premisă importantă a acestui program este că energia nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea scopurilor umane de dezvoltare durabilă. În timp ce furnizarea adecvată de energie nu garantează creşterea economică şi generarea locurilor de muncă, absenţa sa limitează în mod clar dezvoltarea. Creşterea economică a multor ţări a fost fără îndoială limitată de inadvertenţele fizice şi instituţionale ale propriilor sisteme de energie.

Figura 1 .Structura consumului mondial de combustibili (cf. Energy Information

Adminsitration, International Statistics Database pentru 1970 şi 2000; World Energy Projection System, 2002).

Obiectivele de dezvoltare prevăzute de Programul Energetic Global sunt axate pe promovarea dezvoltării durabile prin reţele de energie durabile şi activităţi la nivel naţional, regional şi global. Serviciile energetice vor fi utilizate ca un instrument pentru dezvoltarea socio-economică prin acţiuni orientate spre reducerea sărăciei, protecţia mediului şi generarea suportului necesar.

Acest program global are patru obiective imediate:

1. Să susţină activităţile energetice durabile la nivel global şi regional prin realizarea unei legături între energie şi dezvoltare, aşa cum a fost recomandat la toate conferinţele importante ale Naţiunilor Unite.

2. Să susţină activităţi energetice la nivel naţional şi să monitorizeze felul în care este diseminată informaţia la nivel statal şi capacitatea de adaptare a programelor energetice la obiectivele naţionale de dezvoltare.

3. Să dezvolte parteneriate cu Agenţii ale Naţiunilor Unite, sectorul privat, ONG-uri, sponsori, instituţii ale statului, centre tehnice de excelenţă în energie, pentru a conlucra

1 UNDP Energy & Atmosphere Programme –

0

1 0

2 0

3 0

4 0

5 0

1 9 7 0 2 0 0 0 2 0 1 0 2 0 2 0

P e t r o l G a z n a tu r a l C a r b u n e S u r s e r e g e n e r a b i le C o m b u s t ib i l n u c le a r

Jurnalul Economic


171

pentru îndeplinirea obiectivelor energetice propuse prin dezvoltarea unor reţele de resurse energetice şi prin permiterea acesului la ele pentru clienţii UNDP la nivel naţional.

4. Să susţină evaluarea tehnologică şi diseminarea informaţiei în domeniile tehnologiilor alternative, a inovaţiilor în domeniul folosirii resurselor convenţionale.

Situaţia României în sectorul energetic

Transformarea economiei româneşti şi orientarea ei către o dezvoltare durabilă, în concordanţă cu interesele naţionale şi cu integrarea în Uniunea Europeană (UE), presupun creşterea competitivităţii şi a performanţelor industriei româneşti în vederea întăririi capacităţii de adaptare a economiei ţării la cerinţele pieţei internaţionale, în condiţiile globalizării economiei mondiale.

România a adopat iniţiative importante, cum este şi “Strategia naţională pentru dezvoltarea energetică” (parte a Politicii industriale a României) intrată în vigoare în iunie 2002. Totuşi, strategia se concentrează mai mult pe producţia de energie şi nu ia în discuţie îmbunătăţirea serviciilor publice. Situaţia financiară a utilităţilor publice este un fapt îngrijorător. Preţul electricităţii nu acoperă costurile de producţie, acestă problemă ducând la slăbirea economiei României. Nu există încă un program clar pentru restructurarea companiilor producătoare de energie pentru a diminua costurile de producţie.

România a deschis capitolul energetic de negocieri în vederea aderării la UE în primul semestru al anului 2002. Principalele probleme sunt legate de piaţa internă, constituirea de stocuri de petrol pentru cazuri de urgenţă şi siguranţa nucleară.

Industria energiei electrice

Sustainable Energy, The Concept, 2000.

Producţia de energie electrică a României se realizează în cea mai mare parte în termocentrale (60%). Ponderea energiei realizată în hidrocentrale este mai redusă (circa 30%), iar cea bazată pe combustibil nuclear este de circa 10%. Industria energiei electrice şi termice a cunoscut în ultimii 12 ani schimbări profunde atât în ceea ce priveşte cadrul instituţional, cât şi al legislaţiei specifice. Optându-se pentru continuarea demonopolizării şi creării unui mediu concurenţial în sector, în anul 2000, prin reorganizarea fostei Companii Naţionale de Electricitate (CONEL), au fost înfiinţate două societăţi comerciale de producţie a energiei electrice, una în sectorul termoenergetic (Termoelectrica) şi alta în sectorul hidroenergetic (Hidroelectrica), o companie naţională pentru transport şi o societate comercială pentru distribuţia energiei electrice. Pe lângă acestea, funcţionează ca furnizor de energie electrică un grup al Centralei Nuclear-Electrice de la Cernavodă.

Opţiunea pentru centralele nucleare se explică prin producerea energiei ieftine. Astfel, în România se constată existenţa unui preţ de vânzare greu suportabil de către consumatori, simultan cu funcţionarea unui număr semnificativ de termocentrale vechi, cu slabă eficienţa, care au depăşit timpul de viaţă de 30 de ani 2 . Prin urmare, statul român doreşte continuarea introducerii în sistemul energetic naţional a unor noi unităţi nucleare. Ca urmare a acestui deziderat, statul român a garantat integral un împrumut în valoare de 400 milioane de euro pentru finalizarea Unităţii 2 a Centralei Nuclear-Electrice de la Cernavodă, semnat de către Societatea Nuclearelectrica pe 10 decembrie 2002 cu un consorţiu de bănci format din Societé Générale, BRD şi Credit Lyonnais.

Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear (HG 1259/2002) arată că în anul 2000 circa 35% din energie electrică produsă în Uniunea Europeană a fost de

2 C. Popa - Adevărul, 6.12.2002, pg. 4.

Jurnalul Economic


172

origine nucleară. Evident, fiecare ţară are propria sa strategie energetică: în timp ce Franţa sau Belgia se bazează pe electricitatea provenită din sursă nucleară (cca 50%), alte ţări nu intenţioneză să mai construiască unităţi nucleare pe teritoriul lor şi chiar le închide pe cele existente (Germania, Suedia).

Industria extractivă şi de prelucrare a ţiţeiului

Produsele petroliere continuă să joace un rol important în UE (procetul de petrol din mix-ul energetic prognozat pentru 2020 este de 40%).

În sectorul petrolier principalul operator din sistemul românesc este, în momenul de faţă Societatea Naţională a Petrolului “Petrom” S.A., societate cu capital majoritar de stat, având ca obiect de activitate explorarea şi exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi de pe uscat şi din platoul continental al Mării Negre, rafinarea ţiţeiului, transportul produselor petroliere proprii prin reţele porprii de distribuţie şi importul şi exportul de produse petroliere. În cadrul ei funcţionează două rafinării (Petrobrazi şi Arpechim) un complex petrochimic (Doljchim), mai multe sucursale de distribuţie a produselor petroliere, două sucursale de transport al produselor petroliere (Transpeco şi Petrotrans), precum şi sucursale de cercetare-proiectare şi informatică. “Petrom” S.A. asigură circa 60-65% din necesarul intern de produse petroliere şi circa o treime din necesarul de gaze naturale. Domeniul petrolier mai cuprinde 8 rafinării, toate cu capital integral sau majoritar privat. În prezent capacitatea operaţională este de 22.3 mil tone/an 3. “Petrom” S.A. are concesionate 3 perimetre de exploatare-extracţie în Kazahstan, unde au demarat lucrările de foraj şi în India, unde lucrările de explorare sunt în curs de desfăşurare. Domeniul distribuţiei porduselor petroliere este la un nivel puternic

3 HG 657/20.06.2002 – Politica industrilă a României şi Planul de acţiune pentru implementarea politicii industriale a României.

concurenţial şi cuprinde atât reţeaua de stat a Petrom cât şi o mulţime de alte reţele aparţinând unor cunoscute companii străine (Shell, Lukoil, Agip, OMV, etc). Este de aşteptat ca în viitor producţia de ţiţei să rămână relativ constantă prin punerea în expoatare a unor noi rezerve, inclusiv pe platforma continentală a Mării Negre, care să compenseze parţial declinul în alte zone şi prin retehnologizare şi modernizarea utilajelor de extracţie.

Industria petrolieră constituie un sector important al economiei naţionale şi un suport al dezvoltării pentru numeroase sectoare ale sale şi de aceea necesitatea modernizării şi restructurării industriei petroliere constituie un factor principal în procesul dezvoltării economice durabile a ţării.

Punctele tari ale industriei petroliere româneşti sunt: dimensiunea şi capacitatea operaţională a rafinăriilor mari, care este comparabilă cu cea a rafinăriilor din Europa occidentală, tradiţia îndelungată în domeniu, forţa de muncă ieftină şi calificată, înzestrare tehnică, complexitate mare. Însă există şi dezavantaje: dependenţa de importul de materie primă, excedentul de capacităţi de rafinare (din circa 34 mil tone/an capacitate, operaţionale sunt 22.3 mil tone/an, iar prelucrarea actuală este de 11-12 mil tone/an), nivel redus de utilizare a capacităţilor de rafinare, costuri de exploatare ridicate, personal supradimensionat, grad redus de automatizare şi informatizare, dotare învechită cu funcţionalitate redusă. Constrângerile care stau în calea dezvoltării acestui sector sunt determinate de nivelul ridicat al inflaţiei, cu influenţe negative în activitate societăţilor comerciale şi creşterea concurenţei pe piaţa internă, precum şi costurile ridicate ale internalizării costurilor de mediu.

Industria gazelor naturale

Gazul este privit ca un combustibil de tranziţie către dezvoltarea durabilă. Utilizarea

Jurnalul Economic


173

sa variază în UE de la circa 50% în Olanda până la mai puţin de 2% în Suedia.

În sectorul de gaze naturale din România, după restructurarea acestuia, funcţionează o societate naţională de exploatare, producţie, furnizare şi depozitare, o societate naţională de trasport şi două societăţi comerciale de distribuţie. Continuare reformei sectorului de gaze naturale se va face prin iniţierea procesului de privatizare, existând intenţii pentru privatizarea în domeniul distribuţiei. O opţiune strategică pentru acest sector o constituie diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze naturale care va fi realizată prin interconectarea sistemului de trasport naţional cu cale din Ungaria şi Bulgaria, precum şi prin construirea unui terminal de gaze lichefiate la Marea Neagră.

Industria extractivă de cărbune

Cărbunele continuă să constituie o importantă resursă energetică în UE, în special în Marea Britanie, Germania, Franţa şi Spania (cărbunele reprezintă 15% din consumul de energie primară, din care 80% este în domeniul furnizării de electricitate).

Extracţia de cărbune în România se relizează în cadrul Companiei Naţionale a Lignitului Târgu-Jiu, Companiei Naţionale a Huilei

Petroşani şi a Societăţii Naţionale a Cărbunelui Ploieşti. Pentru reducerea pierderilor din exploatare a fost elaborat un program care prevede închiderea etapizată a 279 de mine. Până în 2001 au fost închise 32 de mine, în anul 2002 fiind prevăzută finalizarea acţiunii pentru încă 37 de mine. Din punctul de vedere al producţiei, se preconizează pentru următorii ani o creştere uşoară a acesteia, în special în cazul huilei.

În concluzie, în România producerea de electriciate se bazează pe electricitatea termo-, hidro- şi nucleară. 95% din consumul de cărbune, 44% din consumul de gaz şi 40% din consumul de petrol provin din surse indigene. Cele trei componente apar să aibă o importanţă egală, însă există o preferinţă de utilizare din punctul de vedere al componentelor dezvoltării durabile: pe primul loc este securitatea furnizării, pe locul doi protecţia mediului şi ultimul loc este ocupat de competitivitate. Acestă percepţie se justifică parţial prin condiţiile istorice şi prin problemele de mediu locale, dar lipsa competitivităţii poate submina rapid bazele economice ale primelor două obiective. Politica viitoare energetică va trebui să ia în considerare o balanţă echitabilă a celor trei criterii (situaţie întâlnită în cazul Ungariei).

Tabel 1. Importanţa acordată de cele 12 ţări în curs de aderare la UE componentelor dezvoltării durabile1. Ţara Componentele dezvoltării durabile Securitatea furnizării Protecţia mediului Competitivitate globală Bulgaria Foarte important Important Puţin important Cipru Important Foarte important Important Estonia Important Foarte important Puţin important Letonia Important Puţin important Foarte important Lituania Foarte important Important Puţin important Malta Foarte important Important Puţin important Polonia Foarte important Important Foarte important Republica Cehă Foarte important Important Puţin important

1 W. Eichhmmer – “Integrating Environment and Sustainable Development into Energy Policy”, Brussels, ianuarie 2001.

Jurnalul Economic


174

România Foarte important Important Puţin important Slovacia Foarte important Puţin important Important Slovenia Foarte important Important Important Ungaria Foarte important Foarte important Foarte important


1. HG 657/20.06.2002 – Politica

industrială a României şi Planul de acţiune

pentru implementarea politicii industriale a

României.

2. UNDP – Energy for sustainable

development, 2002.

3. http://europa.eu.int.,

http://infoeuropa.ro.

4. L. Bergman – “The Swedish Electricity

Market: Current issues”, IAEE Newsletter,

IV quarter 2002.

5. A. Taheri, R. Stevenson – “Energy

price, environmental policy and

technological bias”, The Energy Journal, vol.

23, no. 4, 2002.

Jurnalul Economic


175

Comerţul exterior românesc în contextul integrării economice

europene

Lect. univ. dr. Mirela Diaconescu REI – ASE, Bucureşti

The analysis presented in this paper focuses on the theme of European Union enlargement towards Eastern Europe and particularly on Romania’s association to the European Communities; Romania has the status of an associated country to the European Communities since the signing of the European Agreement in 1993. This paper presents especially the Romanian foreign trade and its features in the context of the association to the European Union.

Key words: European Union enlargement towards Eastern Europe, Romanian foreign trade Dezmembrarea CAER în 1990, urmată de semnarea acordurilor europene (AE) de asociere între ţările Europei Centrale şi de Est (TECE) şi Uniunea Europeană (UE), a condus la crearea cadrului juridic favorabil dezvoltării de schimburi comerciale între cele două părţi. Primele ţări din Europa Centrală şi de Est cu care UE a încheiat astfel de acorduri au fost Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia (după dezintegrare au fost încheiate noi acorduri separat cu Cehia şi cu Slovacia), după care au urmat România, Bulgaria, Ţările Baltice şi Slovenia.

Acest nou cadru, asigurat prin AE ce instituie o asociere între fiecare ţară central şi est-europeană şi Comunităţile Europene, a reprezentat un veritabil progres în raport cu perioada anterioară anului 1989 şi în raport cu concepţiile precedente de cooperare europeană şi de dezvoltare de relaţii pe care UE le avea faţă de vecinii săi din centrul şi estul Europei. Toate AE prezintă aceeaşi structură şi conţin clauze privind dialogul politic, libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor,

precum şi cooperarea economică, culturală şi financiară. Totuşi, existenţa unui cadru comun şi a unei structuri comparabile nu a exclus o abordare puţin diferită în funcţie de ţara asociată (în domenii specifice cum ar fi realizarea liberului schimb, cooperarea financiară sau politicile sectoriale).

Din punctul de vedere al stadiilor de integrare economică, AE nu crează o piaţă unică în sensul unei libere circulaţii a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor şi nici o uniune vamală, ci instituie o zonă de liber schimb imperfectă (numai pentru produsele industriale) la sfârşitul unei perioadei de tranziţie de zece ani.

Procesul de liberalizare a schimburilor prevăzut în aceste acorduri a exclus anumite produse; este cazul celor agricole pentru care sunt prevăzute concesii reciproce sub forma reducerilor de taxe vamale sau a deschiderii de contingente la care se aplică taxe vamale reduse; pentru altele, cel al produselor industriale sensibile (produsele textile şi

Jurnalul Economic


176

produsele siderurgice), liberul-schimb total s-a realizat progresiv, pe o perioadă de timp mai îndelungată. De altfel, produsele textile şi cele siderurgice, ca şi produsele agricole transformate fac obiectul unor protocoale separate anexă la AE.

Acordurile de asociere, care leagă în prezent ţările est-europene de Uniunea Europeană, cuprind numeroase prevederi destinate să realizeze parţial sau să pregătească realizarea principiilor celor patru libertăţi de circulaţie. Aceste prevederi nu sunt însă nici exhaustive (în această privinţă) şi nici de natură a determina progrese uniforme în toate domeniile care sunt cuprinse în Piaţa Internă Unică. Dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a bunurilor sunt mult mai cuprinzătoare decât cele privind circulaţia serviciilor, capitalurilor şi mai ales a persoanelor. De asemenea, unele elemente constitutive importante ale desăvârşirii libertăţilor de circulaţie nu sunt prezentate pe larg, în acorduri prevăzându-se numai cooperarea în aceste direcţii : standarde şi norme tehnice, sanitare, fitosanitare şi veterinare; aspecte care ţin de politica socială (asigurări sociale, protecţia muncii), protecţia mediului; legislaţia societăţii comerciale; recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale; protecţia consumatorilor etc.

Bilaterale fiind, AE organizează relaţii destul de eterogene, iar într-o primă fază a aplicării lor, datorită regulilor de origine stricte, au putut pe alocuri chiar să descurajeze ISD în ţările asociate. În prezent, datorită cumulului pan european al regulilor de origine şi a altor acordurilor de liber schimb existente, această problemă a fost înlăturată.

AE descriu o Europă minim satisfăcătoare pentru interesul unei părţi şi pentru speranţele celeilalte, fără ca totuşi să garanteze efectele privind convergenţa TECE.

În mod cert, în afara unor neajunsuri sau limite, existenţa acordurilor de asociere a avut şi efecte pozitive asupra economiilor ţărilor în tranziţie est-europene, cum ar fi : produsele est-europene au beneficiat de un

acces mai uşor pe pieţele UE ; câştigarea de cote de piaţă în UE a permis limitarea parţială a căderii producţiei legată de prăbuşirea pieţelor est-europene ; restructurarea geografică a schimburilor lor a fost accelerată şi consolidată ; asigurarea unui cadru pe termen lung, stabil şi previzibil, pentru exportatorii din TECE, le-a permis întărirea poziţiei concurenţiale în faţa altor furnizori (îndeosebi din Asia de Est).

Teama de o concurenţă accentuată pentru ţările europene, în condiţiile unei oferte excedentare, a antrenat o atitudine destul de prudentă în faţa deschiderii comerciale din partea UE. Astfel, AE au prevăzut contingente pentru produsele sensibile şi clauze de salvgardare, care nu au împiedicat TECE să-şi reorienteze schimburile lor către UE. Totuşi, această reorientare a fost mai mult benefică ţărilor UE, deoarece valoarea exporturilor lor a crescut mai mult decât importurile acestora din ţările est-europene. În plus, persistenţa obstacolelor în calea exporturilor TECE în UE (mai ales pentru produsele sensibile) până la sfârşitul anului 1997, poate fi considerată ca o frână în dezvoltarea exporturilor, a creşterii economice şi în ultimă instanţă, a transformării structurale. Apoi, asimetria prevăzută în favoarea TECE (în privinţa ritmului de liberalizare) nu a produs efectele scontate ; dimpotrivă, ţările central şi est-europene au devenit, în ansamblu, deficitare în raport cu UE. Printre altele, deficitul din balanţele comerciale ale TECE cu UE poate fi pus şi pe seama unei mai slabe competitivităţi a exporturilor est-europene pe pieţele comunitare.

Importanţa majoră a AE în procesul de pregătire a eventualei aderări de noi ţări la UE este incontestabilă. Schimburile comerciale dintre Uniunea Europeană şi ţările central şi est-europene au înregistrat în ultimii ani o evoluţie foarte dinamică, ceea ce a condus la o creştere a interdependenţei economice, astfel că, în numai câţiva ani, UE a devenit principalul lor partener comercial. Acest lucru poate fi explicat prin procesele

Jurnalul Economic


177

de reformă din TECE şi prin cadrul juridic mult îmbunătăţit al relaţiilor economice cu Uniunea Europeană, asigurat de AE.

Punerea în practică a prevederilor acordurilor

de asociere a pregătit calea spre o vastă zonă

integrată din punct de vedere economic, dar

mai ales comercial, care la rândul său,

serveşte drept bază reală pentru aderarea la

UE. Într-adevăr, acordurile europene

constituie instrumentul juridic de bază care

defineşte relaţiile dintre UE şi ţările

candidate, îndeplinind un rol important în

cadrul strategiei de pre-aderare. Aceste

acorduri permit urmărirea progreselor ţărilor

candidate în privinţa adoptării şi punerii în

practică a acquis-ului comunitar, precum şi

respectarea priorităţilor Parteneriatelor pentru

aderare.

Consecventă opţiunii de integrare europeană,

România a semnat Acordul European de

asociere la Comunităţile Europene la 1

februarie 1993, acord care a intrat în vigoare

la 1 februarie 1995; însă, prevederice

Acordului European în domeniul comerţului

şi a aspectelor legate de comerţ au fost puse

în aplicare în devans, de la 1 mai 1993, prin

Acordul Interimar.

În privinţa evoluţiei generale a comerţului

exterior românesc, în perioada 1990-2001,

trebuie spus că acesta s-a aflat sub imperiul

reformelor economice întreprinse, iar

deschiderea spre exterior a economiei

României a căpătat un impuls deosebit odată

cu aplicarea acordurilor şi protocoalelor

internaţionale multilaterale şi bilaterale la

care România este parte semnatară, printre

care se înscrie şi acordul european.

Datele statistice privind gradul de deschidere

către exterior a economiei româneşti, arată

atât o tendinţă de creştere a acestuia de la an

la an, cât şi un nivel destul de ridicat

(ponderea exporturilor şi importurilor de

mărfuri în PIB a ajuns în anul 2000 să fie de

61%1). Această tendinţă este rezultatul direct

al politicilor de liberalizare a comerţului

exterior, dar şi o consecinţă a declinului

înregistrat de PIB al României în termeni

reali. În plus, o creştere a gradului de

deschidere a economiei româneşti reflectă şi

o accentuare a vulnerabilităţii acesteia faţă de

perturbările din mediul extern, faţă de

şocurile externe transmise prin intermediul

legăturilor comerciale.

Cu începere din 1993, evoluţia comerţului

exterior cu UE a reflectat efectele procesului

de aplicare graduală a prevederilor Acordului

de asociere, concesiile tarifare fiind acordate

în acestă primă fază preponderent de către

ţările dezvoltate. Deşi în unele analize

întreprinse Acordul de asociere a fost

considerat insuficient de asimetric în

favoarea ţărilor central şi est-europene,

creşterea semnificativă a volumului

1 Balance of payments and international investment position of Romania, NBR, Annual Report 2001.

Jurnalul Economic


178

schimburilor comerciale dintre România şi

UE, după semnarea acestuia, nu poate fi

considerată o simplă coincidenţă.

Cele mai ridicate valori atât la import cât şi la

export s-au obţinut în ultimii patru ani ai

perioadei analizate, 1998-2001, iar din 1993

valorile celor două fluxuri înregistrează

creşteri importante, astfel că la sfârşitul

anului 2001 valoarea exporturilor era de 5,51

ori mai mare decât în 1992, iar cea a

importurilor de 3,82 ori.

În privinţa evoluţiei balanţei comerciale

România - UE, în perioada 1990-2001, se

constată practic o degradare aproape

permanentă a acesteia.

Graficul 1

Sursa: calcule personale, conform datelor din "Anuarul de comerţ exterior al României", Comisia Naţională pentru Statistică, 1994 şi 1995 ; colecţia « Buletin statistic de comerţ exterior » pentru anii 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001 şi 2002 (Nr.4/2002).

Din păcate, relativ la dimensiunea mare a României, nivelul comerţului cu UE rămâne scăzut chiar şi în ultimii ani când s-au înregistrat cele mai ridicate valori; raportat la numărul de locuitori, nivelul comerţului UE cu România (importuri şi exporturi) rămâne cel mai scăzut dintre toate ţările est-europene

candidate la aderare. Reorientarea schimburilor comerciale externe ale României după anul 1990 către ţările dezvoltate şi amplificarea comerţului cu ţările vest-europene a făcut ca UE să devină principalul partener comercial al României cu o pondere în continuă creştere, care încă

Evolutia comertului exterior al României cu UE în perioada 1989-2001,

mil.$

-2000

-1000

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

8000

9000

10000

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Export Import Sold

Jurnalul Economic


179

din 1999 a atins valori însemnate, comparabile cu ponderea comerţului intra-european al multora dintre statele membre UE; cel puţin din acest punct de vedere (exceptând protecţia tarifară şi netarifară în

domeniul agricol) se poate considera că România este ipso facto integrată în comerţul comunitar, Acordul european având o contribuţie serioasă în această privinţă.

Tabelul 1

Ponderea valorică a UE în comerţul exterior al României

- % -

Anul

Exportul României în UE

Importul României din UE

1989 30,6 13,0 1990 31,9 19,9 1991 33,7 25,1 1992 32,1 37,2 1993 39,3 42,1 1994 46,0 44,5 1995 54,1 50,4 1996 56,5 52,3 1997 56,5 52,5 1998 64,5 57,7 1999 65,5 60,4 2000 63,8 56,6 2001 67,8 57,3

Sursa: calcule personale, pe baza datelor furnizate de Comisia Naţională pentru Statistică în "Anuarul de comerţ exterior al României" 1994 şi 1995 şi în "Buletin statistic de comerţ exterior" pentru anii 1995-2001 şi 2002 (Nr.4/2002).

De asemenea, analiza intensităţii relative a schimburilor după încheierea acordului european atât la nivel global România - UE, cât şi pe relaţia cu fiecare ţară membră a UE1 arată o creştere a acesteia atât la nivelul exporturilor cât şi la nivelul importurilor. În ceea ce priveşte intensitatea schimburilor bilaterale, România dezvoltă în mod deosebit relaţii comerciale cu patru ţări membre ale UE: Grecia, Italia, Austria şi Germania. Valorile indicatorilor de intensitate relativă pentru aceste ţări sunt toate superioare valorii medii a intensităţii schimburilor României cu UE.

1 Vezi Mirela Diaconescu, "Asocierea României la Comunităţile Europene; implicaţii asupra economiei şi comerţului exterior românesc", Teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 2002.

În următorii ani, acest "partenariat natural" pe care îl indică intensitatea schimburilor României cu UE şi cu ţările membre, probabil că se va mai accentua - în special datorită necesităţii realizării unor creşteri economice rapide pentru ajungerea din urmă a ţărilor avansate (catching-up), după care se va stabiliza odată ce nivelul schimburilor dintre România şi UE va fi atins un prag mai potrivit cu cel pe care-l sugerează ponderile geografiei şi istoriei lor. Apropierea instituţională de UE după semnarea acordului de asociere, ca şi relativa apropiere geografică favorizează într-o anumită măsură acest proces de "catching-up". Totuşi, distanţa economică care separă încă România şi UE este de natură să frâneze intensitatea schimburilor. Fără îndoială că, atunci când PIB/locuitor al României va fi ajuns la

Jurnalul Economic


180

nivelul mediu al Uniunii, intensitatea schimburilor va fi evoluat şi se va fi fixat la un nivel mai ridicat şi mai reprezentativ pentru legăturile geografice şi istorice care unesc cele două părţi.

Un punct nevralgic al exportului românesc în general, dar şi faţă de UE, îl constituie dependenţa de operaţiunile de prelucrare în lohn.

Ïn privinţa structurii exporturilor în UE, principalele produse româneşti exportate pe piaţa comunitară în ultimii ani au fost textilele şi articolele de îmbrăcăminte (peste 30% din total export), urmate de maşinile, aparatele şi produsele electrice, produsele siderurgice, încălţăminte şi mobilă.

După 1993, importurile din UE au fost, în general, în concordanţă cu eforturile de modernizare ale economiei naţionale, circa 30% din acestea reprezentând maşini, aparate şi produse electrotehnice necesare procesului de retehnologizare şi modernizare.

Exporturile româneşti în UE, îndeosebi după anul 1993, au drept componentă esenţială produsele cu un grad mediu de complexitate (peste 50% pondere); în 2001 se accentuează creşterea exporturilor de complexitate ridicată (faţă de anul 1991 creşterea este de cca. 11 ori).

În ceea ce priveşte structura importurilor din UE se poate constata că, pe întreaga perioadă 1990-2001, grupele care predomină sunt cele cu un grad mediu şi ridicat de complexitate, aceasta fiind o consecinţă a procesului de restructurare tehnologică a întreprinderilor româneşti, proces ce necesită un import mai mare de echipamente. Cu toate acestea, creşterea valorică cea mai importantă a înregistrat-o grupa de complexitate medie (de cca.11,4 ori în 2001 faţă de 1991), în timp ce categoria produselor de complexitate ridicată a avut o creştere mai modestă de cca. 5 ori. Reflectată în balanţa comercială, acestă structură a exporturilor şi importurilor, arată că România înregistrează, pe aproape întreaga perioadă, excepţie făcând anul 2001, un oarecare surplus de produse cu un grad

scăzut de complexitate şi un deficit pronunţat al tranzacţiilor cu produse de complexitate ridicată.

În privinţa compoziţiei exporturilor de produse româneşti în UE, în funcţie de factorul de producţie dominant, începând cu anul 1993, predomină exporturile de produse intensive în forţă de muncă, ponderea produselor intensive în capital uman înregistrează o uşoară creştere, cea a produselor intensive în capital este în scădere, iar ponderea produselor intensive în resurse naturale este cea mai redusă.

În ceea ce priveşte importurile României din UE, în funcţie de factorul de producţie dominant, calculele personale efectuate evidenţiază următoarele caracteristici esenţiale : pe parcursul întregii perioade luate în considerare (1990-2001), domină importul de produse intensive în capital uman (peste 44% pondere); începând cu anul 1993, creşte în mod semnificativ ponderea produselor intensive în forţă de muncă şi capital, acestea ocupând locul secund ca importanţă după cele intensive în capital uman; ca şi în cazul exporturilor, se constată o scădere a ponderii produselor intensive în resurse naturale, această tendinţă fiind foarte evidentă după anul 1993.

Din această analiză a exporturilor şi importurilor se constată că relaţiile comerciale ale României cu UE au rămas caracterizate în principal de acorduri de subcontractare în sectoarele intensive în forţă de muncă, forţa de muncă ieftină existentă în România creând un anumit avantaj comparativ, în special pentru produsele din industria uşoară: confecţii şi încălţăminte, prelucrarea lemnului etc. Un alt aspect ce se putea anticipa cu uşurinţă priveşte deficitul important la capitolul activităţilor intensive în capital uman.

În consecinţă, schimburile comerciale cu UE ale României rămân dominate de specializările industriale tradiţionale intensive în muncă (industria textilă, industria lemnului) sau în materii prime (metalurgia de bază). La aceasta se mai

Jurnalul Economic


181

adaugă şi faptul că România este, în general, specializată într-un număr redus de sectoare.

Din punctul de vedere al gradului de complexitate al bunurilor pentru care România prezintă avantaje comparative faţă de UE, acestea se înscriu în categoriile produselor cu complexitate medie şi scăzută, în timp ce produsele, pentru care România înregistrează dezavantaje comparative cu UE, se încadrează în cea mai mare parte în categoria bunurilor de complexitate ridicată şi medie.

Schimbări deosebite în perioada 1991-2001 în evoluţia avantajelor comparative ale României faţă de UE nu au intervenit, ceea ce ne face să afirmăm că specializarea economiei româneşti are un caracter destul de static; această relativă stabilitate a avantajelor şi respectiv a dezavantajelor comparative între România şi UE, poate fi explicată prin puternica amplitudine a acestora, care face ca ierarhia punctelor forte şi respectiv a punctelor slabe dintre cele două economii să fie destul de constantă în timp.

Practic, regăsim în schema avantajelor comparative ale României cu UE la sfârşitul anilor '90 aceleaşi sectoare şi categorii de produse cu care ţările din Europa Centrală şi de Est, şi implicit şi Romania, erau foarte prezente pe pieţele occidentale în deceniul anterior: industria uşoară (textile, îmbrăcăminte, încălţăminte, produse din piele), mobilă şi industria lemnului, siderurgie, metalurgie, construcţii navale.

Calculele personale efectuate2 şi care pun în lumină evoluţiile înregistrate la nivelul specializării, în perioada 1991-2000, sugerează că România ar putea treptat să-şi schimbe specializarea, printr-o trecere de la sectoarele cu o productivitate a muncii scăzută către sectoare cu o valoare adăugată mai mare. Astfel, ea ar putea să obţină avantaje de pe urma atuurilor reprezentate de

2 Vezi Mirela Diaconescu, "Asocierea României la Comunităţile Europene; implicaţii asupra economiei şi comerţului exterior românesc", Teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 2002.

capacităţile industriale moştenite din perioada anterioară şi forţa de muncă relativ calificată, cu atât mai mult cu cât investiţiile străine directe ar putea şi ele, la rândul lor, să contribuie la renovarea acestui potenţial industrial.

De altfel, în literatura economică, este recunoscut rolul major pe care investiţiile străine directe îl joacă în apariţia unei noi specializări, ele permiţând dezvoltarea de firme foarte competitive şi puternic exportatoare. O serie de specialişti, printre care şi Daniel Dăianu, opinează că "în absenţa unor intrări masive de investiţii externe directe cumulate cu mărirea substanţială a ratei investiţiilor în economie, şi fără crearea instituţiilor corespunzătoare, este puţin probabil ca economia să poată ieşi din menghina structurilor adânc înrădăcinate"3.

Evoluţia specializării unei ţări în tranziţie, cum este şi cazul României, pe lângă faptul că necesită timp, depinde de o serie de factori cum ar fi: condiţiile iniţiale (inclusiv moştenirea alocării resurselor), ritmul şi intensitatea reformelor, structurile productive prezente, intervenţiile statului în favoarea diverselor ramuri. De aceea, se poate spune că specializarea unei economii este supusă unui efect de histerezis.

Dinamica sectorială a exporturilor şi pierderea de viteză a sectoarelor tradiţionale (care sunt sectoare "sensibile" şi în UE) sugerează că avantajele comparative ale României în aceste sectoare reflectă mai degrabă atuurile perioadei trecute decât viitoarele ei specializări comerciale.

Ïn ceea ce priveşte poziţia României în schimburile cu UE, aceasta indică o producţie mai mult complementară decât concurentă, cu o pondere însemnată a schimburilor inter-industriale (75%), iar în cadrul schimburilor intra-ramură, cea mai mare pondere având-o produsele diferenţiate

3 Daniel Dăianu, "Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste ? Curente economice în pragul secolului", Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.195.

Jurnalul Economic


182

vertical (89%). Poziţionarea comerţului România-UE pe segmentele de preţ/calitate evidenţiază o preponderenţă a specializării în produsele de calitate scăzută (73%) şi medie (19%).

Cu toate că se observă o serie de evoluţii favorabile şi din punct de vedere structural, o integrare deplină pe termen scurt a economiei româneşti în cadrul economiei comunitare nu este posibilă datorită costurilor de ajustare importante pe care le-ar presupune: în prezent, restructurarea întreprinderilor locale acuză întârzieri însemnate; desăvârşirea liberului schimb cu UE şi adoptarea tarifului vamal comun vor confrunta anumite industrii cu noi costuri de ajustare; intrarea în UE va intensifica concurenţa pe pieţele naţionale (adoptarea tarifului vamal comun va reduce taxele vamale la importurile industriale din ţările terţe nemembre ale UE), iar aplicarea regulilor Pieţei Unice ar putea agrava situaţia sectoarelor şi întreprinderilor deja în dificultate.

În orice caz, trebuie să admitem că procesul de integrare europeană, în care sunt implicate economia României şi a celorlalte ţări din centrul şi estul Europei, este un proces cu o miză considerabilă, datorită ocaziei de a reunifica două "Europe", pe care istoria le-a separat la un moment dat. Extinderea UE prin integrarea TECE este un proces în plină desfăşurare, care necesită timp şi un angajament total şi real atât din partea TECE, cât şi din partea UE. Pentru România, dar şi pentru celelalte TECE, noua relaţie cu UE, deschisă prin semnarea acordurilor europene de asociere, reprezintă, după cum spunea Daniel Dăianu, o şansă extraordinară de a "învinge capcana înapoierii şi realizarea aspiraţiei seculare de modernizare"4.

Bibliografie:

4 Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, "România şi Uniunea Europeană. Inflaţie, balanţă de plăţi, creştere economică", Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.19.

Benaroya F. (1995), " Que penser des accords de commerce régionaux ", Economie internationale, n°63, 3e trimestre, p.99-115.

Castillo M. (1994), "Les pays d’Europe centrale et orientale : l’association avant l’adhésion ?", Droit et pratique du commerce international, vol. 20, Nr.3/1994, p.518-538.

Cazes S., Coquet B., Fayolle J., Le Cacheux J., Lerais F. (1996), "Elargir l'Union européenne aux pays d'Europe centrale et orintale", Revue de l'OFCE n°57, p. 135-180.

Chavigny R. (1996), "Spécialisation internationale et transition en Europe Centrale et Orientale", L'Harmattan, Collection "Pays de l'Est", Paris.

Dăianu D. (2000), "Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste ? Curente economice în pragul secolului", Editura Polirom, Iaşi.

Dăianu D., Vrânceanu R. (2002), "România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de plăţi, creştere economică", Ed. Polirom, Iaşi.

Diaconescu M. (2002), "Asocierea României la Comunităţile Europene; implicaţii asupra economiei şi comerţului exterior românesc", Teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 2002.

Fontagné L., Freudenberg M., (2000), "Intégration européenne et développement des échanges", Problèmes économiques, n°2650/2 février, p.21-28.

Freudenberg M., Lemoine F. (1999), "Central and Eastern European Countries in the International Division of Labour in Europe", Document de travail du CEPII, n°99-05, avril.

Gautron J-C. (1995), "L'élargissement de l'Union Européenne aux pays de l'Europe centrale et orientale", în Revue des Affaires Economiques n°1/1995, p.105-110.

Inotai A. (1993), "Une vision stratégique des accords d'association entre la CE et les pays d'Europe centrale", Revue du marché commun et de l'union européenne, n°369/juin 1993, p.520-526.

Jurnalul Economic


183

INS, România, Anuarul de comerţ exterior al României, anii 1994-2000.

INS, România, Buletin statistic de comerţ exterior, lunar, colecţia anilor 1995-2002.

INS, România, Anuarul Statistic al României 2000 şi 2001.

Labaronne D. (1996), "Les relations commerciales des PECO avec l'Union européenne et le Bassin Sud de la Méditerranée", Le courrier des pays de l'Est, n°410/juillet 1996, p.15-26.

Lafay G. (1988), "Les indicateurs de spécialisation internationale", CEPII - document de travail.

Lafay G., Herzog C. et alii (1989), "Commerce international : la fin des avantages acquis", Ed. Economica.

Le Cacheux J. (1997), "L'ouverture de l'Union européenne aux pays d'Europe centrale et orientale. Aspects macro-économiques, commerciaux et agricoles", Economie rurale n°240/ juillet-août, p.59-61.

Lemoine F. (1997), "Integrating Central and Eastern Europe in the European Trade and Production Network", CEPII, Vienna, June 5-6.

Maillet P., Rollet Ph. (1991), " Intégration économique européenne . Théorie et pratique", Ed.Nathan, Paris.

Maillet P., Velo D. (eds.), (1994), "L'Europe à geométrie variable. Transition vers l'intégration", Editions l'Harmattan, Paris.

Maresceau M. (1993), "Les Accords Européens : analyse générale", Revue du Marché commun et de l’Union européenne, n369/juin 1993, p.507-515.

Miron D. (coord.) (2001), "Economia integrării europene", Editura ASE, Bucureşti.

Popa I. (coord.), (2001), "Tranziţie şi reformă", Editura Economică, Colecţia Temper, Bucureşti.

Rădoi D. (coord.), Aldea V., Beldescu A. (2001), "Impactul adoptării acquis-ului comunitar privind politica comercială comună în perspectiva aderării", Centrul Român de Comerţ Exterior, Academia Română, Grupul de reflecţie: Evaluarea Stării Economiei Naţionale, colecţia ESEN - 2.

Sută N. (1995), "Uniunea Europeană. Asocierea României la Comunităţile Europene", Universitatea "Constantin Brâncoveanu", Rm. Vâlcea.

Sută N. (coord), (1999), "Integrarea economică europeană", Editura Economică, Colecţia Temper, Bucureşti.

Young C. (1972), "Association with the EEC: economic aspects of the trade relationship", Journal of Common Market Studies, XI (2), p.120-135.

Zaman C. (1999), "Ajustări structurale ale comerţului internaţional al României" - "Tranziţia economică în România. Trecut, prezent şi viitor", Centrul Român de Politici Economice, coord. Christof Rühl, Daniel Dăianu, Lucrările conferinţei: "România 2000. 10 ani de tranziţie - Trecut, prezent şi viitor", 21-22 octombrie 1999, Bucureşti - România, p.617-651.

*** "Acord European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte", semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, publicat în Monitorul Oficial al României nr.73/12 aprilie 1993.

Jurnalul Economic


184

Premisele şi obiectivele strategiei de dezvoltare a industriei petroliere din

România

Lect. univ. dr. Anca Ionescu REI – ASE, Bucureşti

The key factor determining the long-term worldwide demand for energy will be the peace of worldwide economic growth. And one of the key factors determining the rate of worldwide economic growth will be the peace of economic expansion in the developing and emerging industrial countries. The peace of this economic expansion will determinate the total world demand for energy. These developing countries have the greatest potential for large economic gains in the future. The recent economic and financial problems in some of the developing and industrializing countries of the Asia-Pacific, Central and Eastern Europe and Latin American regions temporarily slowed economic growth in those areas. However, many of the more serious problems have been resolved, and economic growth appears to have resumed.

Key words: developing and industrializing countries, demand for energy

Modernizarea şi restructurarea industriei constituie un factor important al dezvoltării durabile a economiei româneşti.

În conformitate cu Strategia economică a României pe termen mediu şi cu Planul de acţiune al "Programului de guvernare în perioada 2001 - 2004", industria va avea o contribuţie majoră, constiuind un vector important al creşterii economice româneşti.

În aplicarea "Programului de guvernare", Ministerul Industriei şi Resurselor" a apreciat ca fiind oportună elaborarea unei strategii "integrate" a industriei petroliere printr-o abordare sistemică a activităţilor şi a fluxurilor tuturor sectoarelor economice componente (explorare-producţie, rafinare şi petrochimie, infrastructură şi distribuţie).

Această strategie a fost elaborată în concordanţă cu obiectivele şi priorităţile Programului de guvernare, în concordanţă cu "Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu", precum şi cu prevederile "Programului economic de preaderare la Uniunea Europeană".

De asemenea, strategia de dezvoltare a industriei petroliere a ţinut seama de principiile şi obiectivele conţinute în "Politica industrială a României", aprobată de Guvernul României, fiind corelată şi cu "Strategia naţională de dezvoltare energetică a României pe termen mediu (2001 - 2004)" şi cu strategiile principalelor sectoare ale industriei, elaborate de Ministerul Industriei şi Resurselor.

Jurnalul Economic


185

Strategia de dezvoltare a industriei de petrol din România a fost elaborată pornindu-se de la următoarele premise:

•••• industria de petrol constituie un sector strategic al economiei naţionale şi un suport al dezvoltării pentru celelalte sectoare ale industriei şi economiei româneşti (sectorul energetic, transporturile, agricultura, consumul populaţiei);

•••• dezvoltarea sectorului petrolier contribuie în mod determinant la creşterea economică, respectiv la creşterea produsului naţional brut şi a calităţii vieţii;

•••• modernizarea şi restructurarea industriei petroliere constituie un factor principal al dezvoltării durabile a ţării.

Obiectivele generale ale Strategiei sunt următoarele:

∗ creşterea competitivităţii în scopul ameliorării capacităţii concurenţiale, în condiţiile pieţei libere;

∗ creşterea semnificativă a contribuţiei sectorului la dinamica produsului naţional brut, prin majorarea ponderii produselor cu prelucrare avansată şi valoare adăugată mare, rezultate dintr-o tonă de ţiţei;

∗ asigurarea necesarului de combustibili şi carburanţi pentru sectorul energetic, precum şi pentru celelalte sectoare ale economiei, în condiţii de competitivitate şi cu costuri cât mai reduse;

∗ valorificarea optimă a resurselor de ţiţei de care dispune România şi a celor din import, prin utilizarea eficientă a capacităţilor de producţie cu potenţial cert de viabilitate;

∗ corelarea dinamică cu evoluţia factorilor interni şi externi de influenţă şi de conjunctură;

∗ consolidarea şi dezvoltarea sectorului privat.

Totodată, Strategia mai prevede şi câteva obiective derivate, care sunt considerate a fi

subsumate obiectivelor generale, şi care au în vedere următoarele:

∗ accelerarea ajustărilor structurale şi a modernizării capacităţilor de producţie;

∗ încadrarea în normele admise de poluare prin promovarea de tehnologii şi de produse "curate";

∗ alinierea la standardele şi normele UE;

∗ reducerea consumurilor de materiale şi de energie;

∗ creşterea siguranţei în funcţionare;

∗ optimizarea cooperării şi promovarea unei politici de parteneriat cu întreprinderile mici şi mijlocii (IMM);

∗ modernizarea sistemelor logistice şi de distribuţie;

∗ creşterea productivităţii muncii;

∗ îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a protecţiei muncii;

∗ perfecţionarea personalului;

∗modernizarea sistemului de management şi a sistemului informaţional.

Prezentarea sectorului de exploatare şi producţie

Istoria producţiei industriale a ţiţeiului înRomânia începe în anul 1857.

S.N.P. "Petrom"S.A. este principalul operator care exploatează zăcămintele de ţiţei din România, producând în prezent aproximativ 6 milioane tone pe an. Petrom are licenţe de la Agenţia Naţională de

Resurse Minerale pentru dezvoltarea şi exploatarea a 225 perimetre de dezvoltare şi producţie a ţiţeiului şi gazelor naturale şi 19 blocuri de exploatare, dezvoltare şi producţie din România. De remarcat este faptul că, la ora actuală, pe teritoriul României activează, în condiţiile Legii Petrolului nr. 12 din 1995, şi alte societăţi petroliere în domeniul explorării.

Principalul obiectiv al activităţii de explorare a Petrom a fost examinarea

Jurnalul Economic


186

potenţialului diferitelor bazine sedimentare din România. Explorarea s-a realizat atât în zonele neexplorate, cât şi în zonele productive existente.

La 31 decembrie 2000, în România erau realizaţi cca. 300 mii km de profile seismice, din care aproape 75 mii km offshore. Până la această dată au fost forate aproape 24.000 sonde de explorare onshore şi cca. 50

offshore, cu un metraj total de peste 35 mil. m. Densitatea medie a forajului este de o sondă la 6 kmp suprafaţă, iar densitatea lucrărilor seismice de cca. 2,1 km profil / kmp, din care 2,0 km profil / kmp pe uscat şi cca. 2,9 km / kmp în Marea Neagră.

Rezervele actuale estimate de Petrom sunt prezentate în Tabelul nr.1:

Tabelul nr.1

Rezervele de ţiţei şi gaze ale SNP "Petrom" SA

Dovedite Potenţiale În România - ţiţei (milioane tone) 101 27 - gaze (miliarde Stmc) 92 49 În străinătate - ţiţei (milioane tone) 14,9 16 - gaze (miliarde Stmc) 6,3 91,3 Sursa: www.petrom.ro Petrom are concesionate în Kazakhstan trei perimetre de exploatare-extracţie pe care au început lucrările de foraj şi reparare de sonde de producţie, urmând ca începând cu anul 2002 să se înceapă punerea în producţie a sondelor.

În India , Petrom s-a angajat în faza a doua de explorare; pe un perimetru concesionat s-au întocmit programe de lucrări.

Se vor continua participările la licitaţii pentru obţinerea de noi concesiuni, iar industria petrolieră românească va fi în continuare pe piaţa internaţională a serviciilor cu asistenţă tehnică, platforme de foraj marin, noi tehnologii, etc.

Producţiile de ţiţei, gazolină şi etan prognozate a fi obţinute de Petrom în perioada 2001-2010 din activitatea internă şi din activitatea internaţională sunt prezentate în Tabelul nr. 2.

Tabelul nr.2

Producţiile de ţiţei, gazolină şi etan prognozate de SNP Petrom din activitatea internă şi internaţională mii tone Anul Ţiţei TOTAL Gazolină Etan din ţară din activ. internaţ. 2001 6008 6008 168 74 2002 6029 200 6229 171 73 2003 6150 300 6450 170 60 2004 6000 400 6400 167 58 2005 6008 500 6508 163 56 2010 5571 2000 7571 129 49 Sursa: www.petrom.ro

Jurnalul Economic


187

Prognoza sus menţionată a luat în considerare că, în condiţiile specifice zăcămintelor interne exploatate de Petrom, se poate acţiona în două moduri: fără investiţii pentru dezvoltare şi, respectiv, cu investiţii pentru dezvoltare. Scenariul fără investiţii pentru dezvoltare implică efectuarea de

investiţii doar pentru menţinerea în producţie a capacităţilor existente, fără investiţii în explorare şi dezvoltarea rezervelor cunoscute.

Comparaţia între cele două tipuri de abordare este prezentată în Tabelul nr.3.

Tabelul nr.3

Dinamica producţiei de ţiţei, în diferite scenarii mii tone 2001 2002 2003 2004 2005 2007 2010

Prod.ţiţei

fără invest.

5.850 5.833 5.717 5.580 5.429 5.173 4.800

Prod.ţiţei cu

investiţii - Dezvoltare

6.008 6.029 6.160 6.000 6.008 5.830 5.571

Sursa: www.petrom.ro Deşi investiţia specifică pentru obţinerea unor cantităţi suplimentare de ţiţei este ridicată, aceasta se justifică deoarece valoarea ţiţeiului este net superioară valorii investiţiilor. Cu investiţii cumulate pentru perioada 2002-2010 însumând 825 mil. USD se extrag suplimentar 4,5 mil. tone de ţiţei în valoare de peste 1 miliard USD.

Obiectivele strategice ale sectorului de explorare - producţie

Obiectivele generale avute în vedere pentru următorii 5-10 ani în sectorul explorare - extracţie sunt următoarele:

- menţinerea producţiei de ţiţei în jurul nivelului de 6 milioane tone pe an până în anul 2005, prin realizarea de investiţii care să acopere declinul natural al zăcămintelor;

- asigurarea unui coeficient anual de consum de rezerve de maxim 4 % şi a unui coeficient de înlocuire a rezervelor de 60-110%;

- realizarea unor costuri de descoperire de rezerve de mxim 15 USD/ tonă ţiţei şi de dezvoltare de 25 USD/tonă;

- câştigarea de noi zone externe de concesionare pentru explorare - producţie în vederea atingerii unui nivel de rezerve de 30-31 milioane tone şi a unei producţii externe de 2 milioane tone/an până în 2010;

- reconstrucţia ecologică în vederea încadrării în normele europene de mediu.

Pentru atingerea acestor obiective strategice trebuie aplicate şi o serie de măsuri pe care le-am sintetizat într-un "plan de acţiune" în Tabelul nr.4. Valoarea totală a fondurilor necesare pentru implementarea acţiunilor propuse este de cca. 1575 mil.USD, iar fondurile vor fi asigurate din surse proprii ale agenţilor economici şi din credite externe fără garanţii guvernamentale.

Jurnalul Economic


188

Tabel nr. 4

Planul de acţiune pentru sectorul explorare-producţie

în perioada 2001 – 2010

Obiective Acţiuni Cost

mil.USD 1. Investiţii pentru menţinerea producţiei de ţiţei în jurul nivelului de 6 mil.tone/an pînă în 2005

1.1. Forarea a cca. 210 sonde de producţie ţiţei anual. 1.2. Reparaţii capitale sonde şi operaţii geologo-tehhnice la sondele cu potenţial redus (cca.1000 sonde reparate capital anual). 1.3. Modernizarea şi retehnologizarea sistemelor de extracţie 1.4. Reparaţii curente şi capitale ale utilajelor. 1.5. Creşterea siguranţei în funcţionarea echipamentelor. 1.6. Generalizarea realizării proiectelor de exploatare de către echipe complexe, lucrând în sistem integrat. 1.7. Continuarea programului de studii, cercetări şi introducerea tehnicii noi. 1.8. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi sociale.

280 150 19 165 5 2,5 2,5 5

2. Reducerea costului pe tonă de ţiţei extras

2.1. Modernizarea şi retehnologizarea sistemelor de extracţie a ţiţeiului. 2.2. Creşterea productivităţii muncii (recalificare personal, instruire, stabilizare). 2.3. Restructurarea tehnologică a sectorului de extracţie

15,3 17 25,7

3. Asigurarea unui coeficient anual de consum de rezerve de maxim 4% şi a unui coeficient de înlocuire a rezervelor de 60-110 %

3.1. Forarea anuală a cca. 20 de sonde de explorare pentru ţiţei. 3.2. Efectuarea programului de lucrări geologice pentru descoperirea de noi zăcăminte de ţiţei prin aplicarea programelor de investiţii. 3.3. Utilizarea unor metode noi, tehnologii şi tehnici performante de investigare geofizică a bazinelor de sedimentare petroliere.

100 34,3 4,0

Obiective Acţiuni Cost mil.USD

4. Realizarea unor costuri de descoperire a rezervelor de ţiţei de maxim 15 USD/tonă şi de dezvoltare de 25 USD/tonă

4.1. Reanalizarea cu ajutorul calculatoarelor a datelor disponibile pentru îmbunătăţirea caracterizării zăcămintelor şi crearea de noi modele (3D) capabile să descrie unităţile de curgere a ţiţeiului şi starea de saturaţie a

4,7

Jurnalul Economic


189

acestora. 4.2. Extinderea utilizării modelelor 3D în studii de simulare numerică menite a identifica şi recomanda strategia optimă de exploatare. 4.3. Utilizarea metodelor moderne de programare a forajului de cercetare şi exploatare.

3,4 2,1

5. Reducerea procentului de impurităţi cu 5 %

5.1. Oprirea sondelor cu potenţial redus. 5.2. Retehnologizarea metodelor pentru controlul nisipului în sonde. 5.3. Retehnologizarea separării şi tratării ţiţeiului în câmpuri petroliere. 5.4. Realizarea de tehnologii îmbunătăţite pentru epurarea apelor în vederea injectării în zăcământ.

8,0 5,5 3,1 2,3

6. Câştigarea de noi zone de concesionare externe pentru explorare-producţie în vederea atingerii unui nivel de rezerve de 25 mil.tone şi a unei producţii externe de 2 mil.tone pe an până în 2010

6.1. Continuarea lucrărilor de cercetare, explorare şi exploatare a unor zăcăminte de ţiţei în Kazakhstan. 6.2. Realizarea programului minim de lucrări aferente explorării pe blocul offshore din India. 6.3. Participarea la licitaţii pentru acorduri farm-out în Qatar şi Iran.

430

7. Reconstrucţia ecologică în vederea încadrării în normele europene de mediu.

7.1. Obiective pe termen scurt: - echiparea sucursalelor SNP Petrom cu echipament de laborator nou pentru analiza nivelului de substanţe toxice; - obţinerea premiselor de mediu pentru toate sucursalele; - înregistrarea şi monitorizarea pierderilor de produse lichide în timpul proceselor tehnologice; - stabilirea de planuri de acţiune pentru intervenţii de urgenţă în situaţia unor acţiuni de poluare accidentală; - organizarea de cursuri pentru angajaţi privind protecţia mediului; - elaborarea de studii privind metode şi tehnologii utilizate în prevenirea poluării. 7.2. Obiective pe termen mediu şi lung: - remedierea solurilor poluate cu produse petroliere şi depoluarea acviferelor; - reducerea emisiilor de gaze din atmosferă; - eliminarea poluării datorate turlelor de sonde vechi şi/sau abandonate; - extinderea sistemelor de monitorizare a factorilor poluanţi; - crearea unor echipe speciale, dotate pentru

110 180

Jurnalul Economic


190

operaţiuni speciale de intervenţie pe uscat şi pe mare.

Pe lângă cele sus-menţionate, un alt obiectiv principal al Strategiei de dezvoltare a industriei petroliere româneşti îl constituie şi privatizarea SNP Petrom.

În anul 2000 s-a încercat o majorare a capitalului social prin emisiune de acţiuni şi vânzarea lor prin negociere directă cu unul sau mai mulţi investitori interesaţi, prin intermediul plasamentului privat. Dar, datorită conjuncturii internaţionale din industria petrolului şi a mediului economic din România, nu s-a reuşit captarea interesului marilor firme petroliere şi nu s-a realizat nici atragerea la creşterea de capital a unui investitor strategic important.

Programul de privatizare a SNP "Petrom" SA va continua totuşi cu încercarea de majorare de capital prin participarea unor renumiţi investitori financiari ( BERD şi CFI), dar şi prin negocierea de credite pe piaţa financiară şi emisiune de euro-bonuri.

Programul Sectorial pe 2001 pentru implementarea Programului Guvernului, prevedea următoarele acţiuni privind privatizarea SNP Petrom:

1. Privatizarea a 10 % din capitalul social până la 31.12.2001, după cum urmează:

- vânzarea a 10 % din acţiuni Asociaţiei Salariaţilor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

- listarea la bursă a acţiunilor SNP Petrom deţinute de acţionarii minoritari.

2. Iniţierea acţiunilor necesare pentru a creşte gradat capitalul social cu până la 35 % prin aport de capital privat.

În conformitate cu prevederile acordului PSAL II, trebuie ca până la finele anului 2002 să se aprobe în întregime planul de privatizare a SNP Petrom SA, care să cuprindă: mandatarea consultantului financiar şi lansarea procedurilor pentru privatizarea a cel puţin 51 % din acţiunile

SNP Petrom SA către un investitor strategic. În vederea creşterii atractivităţii faţă de aceşti investitori strategici şi pentru pregătirea în vederea privatizării, Petrom va acţiona, şi în continuare, pentru restructurarea activităţilor sale în vederea creşterii eficienţei în toate domeniile de activitate.

Strategia Sectorului de Distribuţie

Distribuţia produselor petroliere şi petrochimice, de la rafinării şi combinatele petrochimice la beneficiari, este asigurată de către o infrastructură complexă, formată din: depozite, conducte şi mijloace de transport specializate.

Infrastructura de distribuţie dispune de 163 de depozite de produse petroliere cu o capacitate totală de 977 mii mc. Dintre acestea, 155 depozite sunt în funcţiune, iar capacitatea utilizată este de 723 mii mc. (74%).

Majoritatea depozitelor este deţinută de SNP Petrom, care dispune de o reţea distribuită uniform în toate judeţele ţării. SNP Petrom deţine depozite şi rafinării cu o capacitate însemnată, de cca. 19 mil. mc.

Depozitele destinate rezervei de stat au o capacitate utilă de 162 mii mc.

În prezent, la nivel naţional, există un excedent de capacitate de depozitare, în special în zonele din imediata vecinătate a rafinăriilor. Conform Directivei 68/416 amendată cu Directiva 98/93 EEC, capacitatea excedentară de depozitare de cca. 2,3 mil. tone până în 2011, va fi utilizată în viitor pentru crearea de stocuri de siguranţă de ţiţei şi produse petroliere.

De asemenea, infrastructura distribuţiei dispune şi de o reţea de conducte de 2500 km prin care se transportă benzina şi motorina.

Datorită scăderii volumului producţiei şi al vânzărilor, indicele de utilizare a reţelei de conducte este redus, cu excepţia tronsonului

Jurnalul Economic


191

Ploieşti - Bucureşti (grad de utilizare peste 35 %, atât la benzină, cât şi la motorină).

Pentru transportul produselor petroliere pe calea ferată se utilizează vagoane speciale. Acestea sunt deţinute în cea mai mare parte de către Petrotrans , sucursală a SNP Petrom (482 vagoane). În prezent, parcul existent de vagoane specializate asigură numai cca. 60 % din necesarul de transport pentru produse petroliere.

În ceea ce priveşte reţeaua de vânzare a carburanţilor şi combustibililor, cifrele arată, că la finele anului 2001, aceasta cuprindea 2057 staţii de distribuţie.

SNP Petrom are un număr de 576 staţii (cca. 31 %), restul de 1481 staţii fiind deţinute de agenţi economici privaţi (69 %). Staţiile de carburanţi private sunt deţinute de firme ale unor companii petroliere : Shell, Agip, Mol, OMV, Lukoil, Petromidia (197 staţii) sau de către alte societăţi private (1284 staţii).

Reţeaua de distribuţie a SNP Petrom mai cuprinde 4 staţii şi un depozit care funcţionează în Ungaria (2 staţii la Bekescsaba şi Nagylak; 1 depozit la Telekgereudas şi în Republica Moldova (1 staţie şi un complex de distribuţie de petrol pentru aeroportul din Chişinău).

Cererea de autogaz a crescut de la cca. 160 tone în 1999 , la cca. 700 tone în anul 2000. Această evoluţie se datorează preţului mai scăzut al acestui carburant şI calităţilor sale nepoluante. Pentru viitor, evoluţia în continuă creştere a cererii va fi influenţată de evoluţia preţului de vânzare a autogazului, respectiv de politica fiscală aplicată pentru acest produs.

O altă problemă deosebit de importantă, şi la care voi face referire în cele ce urmează, este legată de activitatea de bunkeraj, care reprezintă ansamblul de servicii care concură la alimentarea vaselor ancorate într-un port sau în apele teritoriale.

Pe plan internaţional, activitatea de bunkeraj este foarte dezvoltată, în marile porturi ale lumii operând, direct sau prin intermediari, toate marile companii petroliere. Sistemul

activităţilor de bunkeraj prezintă diferite grade de complexitate în funcţie de natura şi "lungimea" lanţului comercial de la producător (rafinărie) până la beneficiarul final. În sistemul de bunkeraj sunt antrenaţi o multitudine de agenţi economici: producători şi comercianţi de produse petroliere; societăţi prestatoare de servicii, de depozitare şi de transport (auto, CF, naval, pe conducte); armatori; navlositori; firme de shipping; organisme de administrare şi de coordonare a activităţilor; firme de consultanţă specializate în shipping şi bunkeraj; societăţi de bunkeraj, etc.

În ţara noastră, operaţiuni de bunkeraj se desfăşoară în portul Constanţa şi în porturile dunărene.

Operaţiunile de bunkeraj se realizează atât la dană, cu mijloace auto specializate, cât şi în perimetrul infrastructurii portuare sau în largul mării, cu tancuri petroliere specializate. Produsele se pot livra fie pe bază de contract, fie în regim "SPOT". Preţul se stabileşte în funcţie de cotaţiile publicate în "Platt's European Marketscan", pentru produsele ce se livrează în porturile de la Dunăre, iar pentru produsele ce se livrează la Marea Neagră, în funcţie de cotaţiile publicate în "The Bunker News Daily". De regulă, preţurile practicate pentru produsele bunkerate sunt cu 15 - 20 USD mai mari faţă de cotaţii. Contravaloarea produselor livrate în cadrul operaţiunii de bunkeraj se încasează anticipat livrării sau în momentul livrării produsului.

Obiectivele strategice specifice sistemului de distribuţie

Pentru eliminarea sau diminuarea disfuncţiunilor existente şi pentru aplicarea strategiei celorlalte sectoare petroliere, trebuie atinse următoarele obiective

strategice ale sistemului de distribuţie:

� satisfacerea cererii interne de produse petroliere şi de servicii complementare;

Jurnalul Economic


192

� dezvoltarea reţelei de distribuţie a carburanţilor cu cca. 5 % prin construirea a aproximativ 90 de staţii pe an;

� modernizarea spaţiilor şi instalaţiilor de depozitare, a staţiilor de distribuţie, a întregului sistem logistic, în scopul reducerii pierderilor, a eliminării poluării şi a creşterii calităţii serviciilor;

� creşterea nivelului de automatizare şi de informatizare a tuturor echipamentelor şi instalaţiilor şi,prin eceasta, reducerea pierderilor şi degajărilor de substanţe poluante;

� diversificarea serviciilor oferite de staţii şi creşterea ponderii acestora în volumul total al vânzărilor;

� creşterea productivităţii muncii, creşterea volumului de vânzări cu amănuntul pe salariat cu 25 % până în 2005;

� reducerea cheltuielilor pe întreg lanţul de activitate (transport, distribuţie, comercializare);

� dezvoltarea reţelei de vânzare a GPL auto prin montarea de skid-uri în staţiile existente şi în cele care se vor construi;

� creşterea volumului vânzărilor de GPL în sistemul "mic vrac".

Modernizarea dotărilor şi tehnologiilor existente va conduce şi la îmbunătăţirea securităţii muncii şi a condiţiilor de muncă şi sociale. Funcţionarea optimă a sectorului impune şi realizarea unor obiective vizând perfecţionarea managementului, a sistemelor

de conducere şi ridicarea nivelului profesional al personalului.

Pentru eliminarea disfuncţiunilor existente şi pentru atingerea obiectivelor prezentate, se prevede adoptarea următoarelor măsuri:

� îmbunătăţirea legislaţiei în vigoare privind protecţia conductelor magistrale;

� construirea de staţii noi şi modernizarea unora din cele existente;

� modernizarea sistemului de depozitare prin creşterea nivelului de automatizare şi informatizare;

�dotarea rafinăriilor cu logistica modernă, necesară depozitării şi livrării de GPL;

� montarea în staţiile existente de skid-uri pentru GPL;

� stimularea consumului de GPL - carburant prin practicarea unor accize reduse;

� dotarea laboratoarelor cu aparatură modernă, pentru detrminarea parametrilor de calitate impuşi de standardele internaţionale;

� organizarea de programe de perfecţionare în domeniul managementului şi marketingului serviciilor;

� implementarea de sisteme manageriale şi informatice performante.

În continuare voi prezenta un program de

măsuri în care sunt sintetizate principalele acţiuni prin care se vor atinge obiectivele strategice planificate.

PROGRAM DE MĂSURI Nr. crt.

Obiectivul Acţiunea Termen Val. medie anuală

Observaţii

1 Dezvoltarea reţelei de distribuţie prin construirea de cca. 90 staţii pe an

Investiţii 2002-2005 90 SNP şi alte companii

2 Modernizarea staţiilor de distribuţie existente

Investiţii 2002-2005 40 SNP şi alte companii

3 Modernizarea depozitelor existente

Investiţii 2002-2005 35 SNP Petrom

4 Creşterea nivelului de Dotarea depozitelor cu SNP şi alte

Jurnalul Economic


193

automatizare echipamentelor şi instalaţiilor, reducerea pierderilor

debitmetre, capace flotante cu membrană automatizarea indicatoarelor de nivel, gestiune

2005

companii

5 Dotarea laboratoarelor cu aparatură modernă

Organizare licitaţie pentru import

2002-2005 1,0 SNP Petrom

6 Îmbunătăţirea legislaţiei în vigoare şi măsuri pentru protecţia conductelor magistrale

Montare sistem SCADA

2002-2003 1,0 SNP Petrom Petrotrans

7 Montarea în instalaţiile existente de skiduri pt. GPL

Omologarea în ţară şi producţie indigenă

2002-2005 1,3 SNP Petrom

8 Organizarea de programe de perfecţionare în management şi marketing

Cursuri de pregătire şi perfecţionare

2002-2005 2,0 SNP Petrom

9 Externalizarea unor activităţi auxiliare

Darea în administraţie a staţiilor de distribuţie Prestarea unor servicii

Permanent Permanent

- -

SNP şi alte companii

10 Stimularea consumului de GPL

Propunere reducere acciză

2002 - SNP şi alte companii

Jurnalul Economic


194

Libertate economică şi deschidere internaţională. Experienţe româneşti

Prep. univ. Octavian Jora REI – ASE, Bucureşti

It’s beyond doubt that market economy and free entrepreneurship become through the fundamental social relation of trade the pillars which above any mistical „historical necessity” helps men build the modern civilization.

After almost fifty years of planed chaos, like in any other socialist economy, we are experiencing the virtues of the market as the only valid process by which men could seek peacefully at acquiring wealth. But beyond the inner nature of human beings on whose virtue we are not able to make speculations, there is a more vicious barrier to the full expression of the energies of individuals fruitified within the market: some innappropriate governamental policies, lying on the some preconceptions or misunderstandings upon the nature of acting individuals. One way of unfortunatelly interferring with and hamperring the free market is to invoque protective reasons, thus inhibiting or even prohibiting the full satisfaction people could reach through voluntary exchanges. That is the major vice of reasoning in the economic practice of all governments and not just a innertial remanence of planned economy or a way of making transition easyly to digest.

We will try to refute some of the accusations against free trade, suspected of being some sort of myth used by many economic policy makers as the only explanation for not letting the forces of market naturally evolve. How much freedom is there in the Romanian economy we cannot definitely measure in such an accurate degree. But some investigation may be needed (and we consider The Index of Economic Freedom proposed by The Heritage Foundation as an appropriate instrument for establishing the present status of our still fragile market economy) in order to find the points in which the market economy and free antrepreneurship still remain simple political slogans and to try to make people accept that prolonging ad infinitum the already exhausting transition is not by any chance the appropriate road to wealth. This road consists in private property and free exchange more than in highly ellaborated economic policies. Therefore, stimulating economy could more honestly mean letting it follow its unhampered way.

Key words: property rights, free trade, capitalism, transition, Index of Economic Freedom

Jurnalul Economic


195

Sensul drepturilor de proprietate

Raţionalitatea economică se autodecimează în oricare alt regim decât cel al proprietăţii private. Calculul economic antreprenorial, ca expresie a acestei raţionalităţi, se abandonează pe sine hazardului, situaţie în care corespondenţa realităţii cu planificarea economică în termeni de eficienţă şi randament devine, în cazul fericit al coincidenţei acestora, o nevinovată victimă a întâmplării. În genere, absenţa proprietăţii private nu este decât un avanpost al haosului organizat, a cărui ordine are aceleaşi şanse de atingere, precum cea dintr-un sistem brownian împrumutat din

fizică. Tocmai planificarea “riguroasă” a activităţii economice, în absenţa drepturilor de proprietate, atât la nivelul bunurilor de consum, cât mai ales la cel al factorilor de producţie, conduce la parodii de judecăţi economice. Limpezirea acestei aserţiuni poate veni din citirea asumată a unui articol cardinal în istoria gândirii economice intitulat Calculul economic în societatea socialistă al lui Ludwig von Mises în care găsim demonstraţia faptului că fără titluri de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie nu sunt posibile pieţele, deci nici preţurile, deci nici estimările anticipative ale preţurilor, deci nici calculul antreprenorial de rentabilitate făcut în lumina acestor estimări şi de aceea, pentru oricine, planificarea raţională în condiţii de diviziune a muncii este de nerealizat într-un sistem socialist.

Dacă socializarea mijloacelor de producţie

pare să îşi fi pierdut postura de „copil

minune” al teoriei economice socialiste, de factură marxist-leninistă, intervenţionismul reprezintă încă o tentaţie suficient de mare

pentru cei care suspectează „eşecul pieţei”. Bunele intenţii, ca şi în cazul socialismului de astfel, nu exonerează nici un guvern de pe lumea aceasta de păcatul alegerii unor mijloace nefericite. Or economia, ca ştiinţă a

mijloacelor şi nimic mai mult, ar trebui să dicrediteze acţiunile suboptimale care vin să corecteze acţiunea umană (adică chiar natura însăşi). Iluzia intervenţionismului vine dintr-o imposibilitate: acţiunea umană nu poate fi anticipată pe baza unor relaţii deterministe, ca în ştiintele naturale acolo unde o cauză anume determină un efect anume caeteris paribus; acţiunea umană este orientată de scopuri. Dată fiind neasemuita complexitate a societăţii este peste putinţă imaginarea unui mecanism optim care să furnizeze bunăstare pentru toţi cei implicaţi, mai mult decât ar face lucrul acest oamenii înşişi. Oamenii caută să le fie mai bine, în condiţiile în care realizează raritatea resurselor de care dispun şi sunt supuşi greşelii. Orice act voluntar întreprins pe piaţă se supune aprioric acestor legi. Acestea sunt adevăruri absolute ale naturii umane.

Este improbabil ca vreo forţă exterioară să ierarhizeze dorinţele oamenilor şi să le împlinească simultan mai bine decât piaţa liberă însăşi o poate face. Şi asta pentru că acelei forţe exterioare i-ar fi cu neputinţă să cunoască scala proprie de preferinţe a fiecărui om şi cu atât mai mult să ierarhizeze preferinţe ale unor indivizi

diferiţi, pentru că „mai binele” este eminamente subiectiv şi nimeni nu îşi poate aroga, în mod onest, cunoaşterea instanţelor subiective străine ale indivizilor unei comunităţi cu atât mai mult cu cât acestea nu sunt inerte, ci variază în timp. Determinismul nu poate spune nimic despre evoluţia aşteptărilor indivizilor. Cu atât mai puţin probabil ale unei comunităţi. Aşa ceva nu se poate! De aici şi limitele unei politici economice care suprascrie peste legile pieţei legi politice. Deşi contestat, un lucru este limpede. De exerciţiul pieţei beneficiază toţi, pentru că piaţa şi numai ea transferă resurse limitate către cei care le valorizează cel mai mult, iar lucrul acesta se poate face doar prin jocul neîngradit al opţiunilor. Mai bine decât în oricare alt regim.

Jurnalul Economic


196

Deşi cam prea teoretic preambulul nostru propune o aserţiune simplă: intervenţia în economie nu poate produce cu necesitate

„mai binele” pentru toţi indivizii deşi lucrul acesta se poate întâmpla, însă doar prin hazard. Invariabil intervenţionismul în economie favorizează pe unii în detrimentul altora. Şi mai mult decât atât, induce o stare de dependenţă în economie. Deşi se bazează pe anticipări ale unor stări viitoare, intervenţionismul diferă de acţiunea antreprenorială prin faptul că aceasta din urmă este un exerciţiu voluntar. Orice act non-voluntar întreprins asupra pieţei contravine principiilor fundamentale ale acţiunii umane pe care le-am amintit pentru că nu ne mai permite urmărirea unei îmbunătăţiri a stării proprii, uzul mijloacelor rare pe care le-am valorizat în conformitate cu scala noastră proprie de valori şi nici măcar nu ne mai dă voie să greşim!

Nu există, la propriu, nici o forţă exterioară (mână invizibilă) care administrează economia şi căreia abandonându-i-ne riscăm să pierdem controlul asupra bunăstării noastre, fiind nevoie, prin urmare, de forţe corective (şi coercitive) care să ne apropie de deziderat. Spunea Mises în Haosul Planificat:

Metaforele sunt adesea foarte utile pentru elucidarea problemelor complicate, făcându-le inteligibile pentru minţile mai puţin inteligente. Dar ele ajung să inducă în eroare şi să ducă la absurdităţi dacă lumea uită că orice comparaţie este departe de a fi perfectă. Este o prostie să luăm expresii metaforice ad literam şi să deducem din interpretarea lor trăsături caracteristice ale obiectului pe care am dorit să-l facem mai uşor inteligibil prin utilizarea lor. Nu este nici un rău în faptul că economiştii au numit funcţionarea pieţei automată şi în obiceiul lor de a vorbi despre forţele anonime care acţionează pe piaţă. Ei nu puteau să anticipeze că cineva ar putea să fie atât de prost încât să

interpreteze asemenea metafore literal.

Nici un fel de forţe „automate” sau

„anonime” nu acţionează „mecanismul” pieţei. Singurii factori care dirijează piaţa şi determină preţurile sunt acţiunile cu finalitate ale oamenilor. Nu există nici un fel de automatism; există doar oameni care urmăresc conştient scopuri alese şi care recurg în mod deliberat la anumite mijloace pentru atingerea acestor scopuri.

În tradiţia lockeană a dreptului natural, libertatea (vom folosi pe parcursul textului de multe ori formularea libertate economică ca sinonim pentru şi nu ca dezmembrământ al acesteia, tradiţia liberală clasică respingând ideea de pluralitate a libertăţilor) este indisolubil legată de proprietatea privată, absenţa acesteia din urmă făcând derizoriu orice sistem nominal afirmat ca fiind liber. Este ca şi cum ai afirma libertatea cuiva negându-i mijloacele prin care ar pute-o atinge.

Libertatea (economică), deşi imperfectată de prezenţa statului, posedând frecvent accese de intervenţionism, este singura călăuză a bunăstării unei economii. Putem vedea acest lucru scalând prosperitatea statelor. Unele sunt mai înzestrate, altele mai puţin. Economiştii descinzând de la Adam Smith încoace au fost nedumeriţi de acest lucru. Indexul Libertăţii Economice realizat sub auspiciile Heritage Foundation, îşi propune să contorizeze gradul de libertate economică în relaţie cu ideea de bunăstare economică.

În preambulul studiului, prefaţatorii acestuia, William W. Beach şi Gerald P. O'Driscoll Jr., identifică rădăcinile creşterii economice în ideea de proprietate privată, încercând să demonstreze că tocmai privilegierea acestui principiu şi ocrotirea/garantarea acestuia în cadrul unui stat de drept se pot întemeia ca premise pentru dezvoltarea societăţii. În tradiţia inaugurată de Adam Smith, pe lângă justificarea creşterii economice prin intermediul diviziunii muncii, este evidenţiată importanţa instituţiilor politice şi

Jurnalul Economic


197

legale ca protectori ai activităţii economice în explicarea avuţiei naţiunilor. Instituţiile societăţii furnizează un cadru pentru activitatea economică, reguli care să guverneze producţia şi schimbul de bunuri. Atât timp cât statul nu îşi arogă în plus şi vreun soi de înţepciune superioară celei a pieţei şi nu cade în capcana intervenţionismului recurent, acţiunea de gardian al legii este fericită. În acest spirit îşi fac loc în peisajul economic Curţile comerciale care sunt menite a soluţiona

dispute între litiganţi, oferind “neutralitatea

rece a unui judecător imparţial”. Mai mult, Constituţiile ne asigură că legile care îl protejeză pe individ de abuzurile statului şi de nelegiuirea semenilor săi nu pot fi schimbate prin simpla manipulare a unei majorităţi electorale.

În 2002 Index of Economic Freedom editorii materialului s-au concentrat pe rolul Constituţiilor şi al unui sistem de drepturi de

proprietate. Constituţiile construite „aşa cum

trebuie” încorporeză noţiunea de libertate negativă, care constrânge guvernele să apere persoanele şi proprietăţile. Un atare sistem bazat pe proprietate privată facilitează creşterea economică şi crearea avuţiei.

În câteva din ţările în tranziţie, importanţa domniei legii nu a fost prea inspirat înţeleasă şi asta a reprezentat o greşeală de neiertat.

Nici „înţelegerea în ansamblu”, nici „tot

posibilul”, nici „cele mai bune intenţii” nu pot înlocui un mediu legal salubru şi în continuă îmbunătăţire. Nu pot exista nici economie de piaţă, nici democraţie, fără legi, fără drepturi clare de proprietate şi fără un sistem juridic funcţional.

Sistemul proprietăţii private este cea mai bună garanţie a libertăţii, şi asta nu numai pentru cei care deţin proprietatea, dar aproape la fel de mult şi pentru cei care nu o deţin. Situaţia se datorează faptului că acest control al mijloacelor de producţie este divizat între mai mulţi oameni care

acţionează independent, astfel încât nimeni nu are o putere discreţionară asupra celorlalţi, şi pentru că fiecare individ poate decide ce este de făcut cu el însuşi şi cu ce este al său. Dacă toate mijloacele de producţie ar fi ar fi monopolizate într-o singură mână, fie că

acesta ar aparţine nominal “societăţii” ca întreg ori vreunui dictator anume, acel personaj individual sau colectiv ar avea putere deplină asupra restului.

În spiritul acestei retorici, The Heritage Foundation şi The Wall Street Journal au făcut publice concluziile raportului intitulat 2003 Index of Economic Freedom studiu la care vom face apel pentru a inventaria situaţia deschiderii economiei româneşti către lume.

Libertatea fundamentală de face comerţ

Proprietatea privată face economia de piaţă să fiinţeze. Libertatea individuală şi proprietatea privată sunt ontologic inseparabile şi uzul lor neîngrădit reprezintă o premisă, deşi nu o certitudine, a bunăstării. Raţionalitatea este cea care mediază lanţul faptic care duce de la libertate la bunăstare. Însă limitarea libertăţii prin vicierea instituţiei proprietăţii înseamnă fără doar şi poate un gest prin care bunăstarea nu mai depinde exclusiv de noi, ci de instanţe pretins superioare. Un mod de a nega un adevăr fundamental al acţiunii umane acela potrivit căruia oamenii îşi aleg mijloacele pe care ei cred că le vor îmbunătăţi în cel mai înalt grad situaţia. Am încercat să argumentez, deşi lapidar, de ce instanţele superioare sunt iluzorii. Le lipsesc tocmai informaţiile pe care numai fiecare individ le poate depozita şi procesa. Anticipările lor nu sunt mai bune sau mai proaste decât ale antreprenorilor privaţi. Dar măcar implică un exerciţiu liber ca şi puterea asumată de a greşi. Libertatea de a ne angaja în acte de schimb, ţine de libertatea economică, care la rândul ei este un morfism al libertăţii individuale.

Jurnalul Economic


198

Într-un articol intitulat The Fundamental Freedom to Trade1, un articol scris de

1 Autorul studiului citat încearcă să scape de o parte dintre prejudecăţile care grevează asupra ideii de comerţ liber îmbrăcând-o într-o aură de retorism şi mit, făcând-o astfel mai vulnerabilă judecăţilor pur intelectuale. Argumentaţia lui se bazeză pe câteva aserţiuni.

„Comerţul liber nu este un “mit” care să poată fi

respins ori o “teorie” care poate fi infirmată de fapte

reale”; este pur şi simplu o politică ce recunoaşte dreptul individului de a se angaja în acte voluntare de schimb cu cei din jurul său. Este dreptul fiecărui cetăţean de a dispune liber de proprietatea sa şi, prin urmare, orice îngrădire de către stat, prin măsuri protecţioniste, a accesului la bunurile pe care el alege să le achiziţioneze prin schimb contra banilor săi este un act de violare a drepturilor sale de proprietate.

„Nu ţările fac comerţ, ci indivizii.” Este forţat a se

spune că America face comerţ cu România sau invers. Cea mai mare parte a comerţului este realizată de către companii private, care sunt rezultatul subscripţiei voluntare a indivizilor ce deţin drepturi de proprietate asupra patrimoniului lor şi, prin urmare, libertatea individuală se conservă şi se transferă acestor companii. Economia şi fluxurile de valoare aparţin milioanelor de deţinători individuali de drepturi de proprietate şi nu ţării X sau Y. Asta înseamnă că teoretic putem cumpăra/vinde de la oricare/oricărui cetăţean al vreunei ţări străine.

„Simpla prezenţă a deficitelor comerciale nu este ceva

de speriat.” Paralela cu magazinul din colţ este sugestivă. Fiecare client al său cedeză o sumă de bani în schimbul unor produse. Asta nu înseamnă că

respectivul resimte asta cu pe un “deficit”. Nu putem afirma cu certitudine că o debalanţă este bună sau rea. Poate însemna o putere de cumpărare sporită a cetăţenilor unei ţări faţă de a altora, adică un semn de înzdrăvenire economică, după cum poate fi şi o dovadă de inflaţie, semn al unei labilităţi economice. Cauza lor este de luat în seamă, nu simpla lor existenţă.

Edward L. Hudgins ne prezintă comandamentele care guvernează relaţia dintre comerţ ca act economic voluntar şi instituţia proprietăţii private. Începând cu Adam Smith, David Ricardo sau Frederic Bastiat, simpatizanţii liberului schimb au decretat fără dubii că libertatea de a face comerţ aduce cu sine prosperitate. În ciuda câtorva puseuri protecţioniste, rezonabilitatea statelor a împins tendinţa generală către liber schimb, lucru certificat de sistemul comercial

„Importurile nu doar distrug slujbe, ci pot să şi

creeze.” Să presupunem că un anumit mijloc de producţie este achiziţionat la un preţ sub cel intern. Asta înseamnă că industria omoloagă celei care l-a produs devine necompetitivă şi impune disponibilizări. Dar asta poate semnifica, totodată, că întreprinzătorii din ţara importatoare care utilizeză respectivul mijloc de producţie pot deveni mai competivi prin scăderea costurilor antrenate şi pot la rândul lor să îşi extindă afacerea oferind în consecinţă noi posibilităţi de angajare. Importul poate astfel crea şi slujbe.

„În negocierile comerciale, concesiile comerciale sunt

mai degrabă restaurări ale drepturilor de

proprietate.” Asta înseamnă că se renunţă la favorizarea unor categorii de cetăţeni în dauna altora, recunoscând-se dreptul tuturor de a dispune cum consideră mai bine de bunurile pe care le au în

proprietate. Astfel, o „victorie” a unui stat în

negocierile comerciale cu un partener anume înseamnă că acel stat care menţine un nivel mai ridicat al taxelor sau al protecţiei netarifare comparativ cu

„învinsul” său este de fapt un campion al “agresiunii” la adresa dreptului de proprietate al propriilor cetăţeni.

„Taxele vamale şi alte forme de protecţie nu sunt

plătite de companiile străine ci de proprii cetăţeni.” Asta înseamnă că dacă sunt menţinute preţuri ridicate la unele produse, ele vor determina o scădere a cererii şi o creştere a apetitului pentru disponibilizări astfel încât efectul este tocmai invers celui scontat. Produse străine sunt ţinute fie departe de piaţa internă, iar dacă producătorii acestora acceptă să scadă marja de profit pentru a intra totuşi pe piaţă, asta îi poate determina pe producătorii interni să ridice la rândul lor preţurile la nivelul celor ale produselor străine, la fel, pe seama avutului consumatorului.

Jurnalul Economic


199

internaţional gestionat de GATT/OMC sub auspiciile căruia, de-a lungul a numeroase runde de negocieri, începând cu finele celui de-al doilea război mondial, taxele vamele au scăzut de la 40% la circa 4% în prezent, lucru echivalent cu o creştere a comerţului internaţional de la o valoare anuală de 100 miliarde de dolari la circa 3000 de miliarde în ziua de astăzi.

Nu este deloc exagerat să spunem că piatra de căpătâi a civilizaţiei moderne o reprezintă comerţul (liber). În esenţă, economia de piaţă întrupează o structură vastă care se suprapune planetei în care fiecare individ, regiune, ţară produce acele mărfuri la care este cea mai calificat(ă), cea mai eficientă în mod relativ, schimbând propriile produse

pentru bunurile şi serviciile altora. “Fără diviziunea muncii şi fără un comerţ bazat pe această diviziune, lumea întreagă ar muri de

foame. Restricţiile la adresa comerţului – aşa

cum este protecţionismul – viciază,

amputează şi distrug comerţul, sursa vieţii şi

prosperităţii.2” Afirmaţia pare radicală, însă, în lumina consideraţiilor anterioare, face uz de un principiu - libertatea economică care, odată lezat, nu face decât să conducă la niveluri de bunăstare suboptimale. În astfel de regimuri de schimb, atunci când asupra actului de comerţ se intervine coercitiv, nu mai funcţionează postulatul potrivit căruia într-un act voluntar de schimb toate părţile implicate au de câştigat (este şi normal să fie astfel, altfel nu ar mai fi voluntar), ci jocul devine unul cu sumă nulă, în sensul că unii câştigă în detrimental altora, favorizaţii şi perdanţii fiind însă alţii decât cei din paradigma lui Marx. Nu mai este vorba de

pierderi înregistrate de “naţiunile sărace” în

faţa celor “avute”, ci de cele ale consumatorilor de rând în faţa cercurile privilegiate.

2 Murray N. Rothbard citat de DiLorenzo, Thomas J. în Trade and the Rise of Freedom, la www.mises.org

Indivizii umani nu pot fi liberi la modul real în lipsa unui grad înalt de libertate economică (este o inepţie să pretinzi existenţa unor

libertăţi parţiale – de exemplu libertatea de

expresie, într-o ţară în care mijloacele de informare în masă sunt controlate guvernamental). Este vorba de acea libertate de a colabora şi de a ne coordona planurile cu oameni de pretutindeni, fiecare abilitaţi în virtutea diviziunii muncii să facă ceva mai bine decât alţii (avantaje competitive) sau decât altceva ce ar putea face (avantaje comparative). Este poate cea mai fericită formă de a articula o societate3 şi de a diminua probabilitatea apariţiei unui război4.

3 „Mises believed that trade or exchange is "the fundamental social relation" which "weaves the bond which unites men into society." Man "serves in order to be served" in any trade relationship in the free market. Mises also distinguished between two types of social cooperation: cooperation by virtue of private contract and coordination, and cooperation by virtue of command and subordination or "hegemony." The former type of coordination is symmetrical and mutually advantageous, whereas the latter is asymmetrical -- there is a commander and a commandee, and the commandees are mere pawns in the actions of the commanders. When people become the mere pawns of their rulers they cannot be said to be free. This, of course, is the kind of "cooperation" that exists at the hands of the state.

Western civilization -- like other advanced civilizations -- is the result of "achievements of men who have cooperated according to the pattern of contractual coordination." The contractual state is guided by such concepts as natural rights to life, liberty, and property and government under the rule of law. In contrast, the "hegemonic society" is a society that does not respect natural rights or the rule of law. All that matters are the rules, directives, and regulations issued by dictators, whether they are called "kings" or "congressmen." These directives may change daily, and the wards of the state must obey. As Mises wrote: "The wards have one freedom only: to obey without asking questions."” (DiLorenzo, Thomas J., Trade and the Rise of Freedom, la www.mises.org) 4 Liberalii clasici au recunoscut demult că comerţul liber reduce simţitor probabilitatea izbucnirii unui război. Sustitutul oferit de democraţie despotismului nu a fost de mare ajutor, aşa cum ar fi sperat gânditorii Revoluţiei Franceze, care aveau să observe ulterior supravieţuirea bunelor obiceiuri beligerante pe care

Jurnalul Economic


200

Comerţul implică schimbul unor drepturi de proprietate. Restricţiile în calea comerţului liber sunt prin urmare şi o formă deghizată de atac la adresa drepturilor de proprietate şi nu doar o problemă de politică comercială. De aceea un promotor fervent a liberalismului classic ca Frederic Bastiat avea să îşi dedice mulţi ani din viaţă apărării cauzei liberului schimb. Gânditorul liberal avea să înţeleagă că odată îmbrăţişat protectionismul, nici o proprietate privată nu va mai fi sigură printer multele atacuri camuflate ale unor politici comerciale prost înţelese. Pentru Bastiat protectionismul şi comunismul erau în esenţă aceeaşi poveste. Adică, nişte munţi de bune intenţii (cel puţin prin definiţie), dar care sufereau de impotenţa mijloacelor de împlinire a lor.

Toată această aserţiune se grupează în jurul unui oximoron întreţinut de multe dintre mediile politice ale lumii. Şi anume pretenţia unei economii de piaţă, în care pe lângă alte politice economice dubioase persistă tentaţia protectionismului, adica a antonimului liberului schimb, adică a antonimului unei economii de piată autentice, adică a libertăţii

aveau să îl cultive până şi cele mai democrate state, animate de dorinţe expansioniste ori revanşiste.

Prin urmare nu democraţia ci comerţul liber poate imuniza un popor la izbucnirea războaielor. Asta pentru că într-o lume a interacţiunilor paşnice şi a prosperităţii garantate de liberul exerciţiul al opţiunilor raţionale, nimeni nu mai are vreme să se gândească la război. Doar interferenţa statelor cu comerţul şi detrunarea intereselor economice pure pot arunca seminţele războiului. Protecţionism tarifar ori netarifar, sau blocadele şi embargourile sunt cel mai nociv act de război de când lumea şi asta pentru că loveşte nu în armate ci în cetăţenii fără discriminare.

Mises punctează cel mai elocvent relaţia dintre liber schimb şi pace notând: “Ceea ce îl deosebeşte pe om de animale este înţelegerea avantajelor care decurg din cooperare în cadrul diviziunii muncii. Omul îşi reprimă instinctual său agresiv pentru a putea coopera cu semenii săi. Cu cât doreşte mai mult să îşi îmbunătăţească bunăstarea materială, cu atât trebuie el să extindă sistemul bazat pe diviziunea muncii. Simultan el trebuie din ce în ce mai mult să îşi restrângă sfera în care va recurge la acţiuni militare.”

economice natura înseşi. Aceste repere reprezintă legitimări ale nevoii de a da credit libertăţii individuale şi de a merge pe mâna liberalizării comerţului ca premisă necesară a creşterii avuţiei naţiunii, nu ca entitate impersonală şi inconsistent agregată, ci ca sumum al avuţiilor actorilor economici individuali a căror motivaţie, responsabilitate şi iniţiativă reprezintă adevărata măsură a bunăstării societale. Falsa dilemă (dacă acceptăm paradigma în cadrul căreia am făcut discuţia de până acum) comerţ corect, echitabil sau just (fair trade) versus comerţ liber (free trade) i-a făcut pe mulţi economişti să cadă în iluzia unor politici protecţioniste care în esenţă nu făceau decât să însănătoşească o componentă a economiei naţionale, debilitând-o pe alta.

Anatomia Indexului Libertăţii Economice

Deşi libertatea economică suferă de lipsa unei unităţi de măsură propriu-zise, (fiind vorba o valoare umană ea poate fi doar comparată, scalată, nu şi măsurată, cuantificată), analiştii economici imaginează modalităţi convenţionale de a elabora indici asociaţia acestei stări pentru a vedea modul în care o economie naţională sau alta poseda (parte din) atributele unei economii libere. Deşi multe dintre noţiuni au fost ele însele răstălmăcite de artizanii diferitelor politici economice (fie ele şi liberale), dar şi datorită faptului că libertatea economică nu există la modul absolut în lumea zilelor noastre, putem asimila ideea de libertate economică pe care am încercat să o desenăm cu cea propusă de autorii Indexului Libertăţii Economice.

Din 1995, Indexul Libertăţii Economice a oferit an de an comunităţii internaţionale o examinare de profunzime a factorilor cel mai intim legaţi de libertatea economică şi de prosperitate5. În capitolul 5 al lucrării

5 Perioada de studiu

Jurnalul Economic


201

intitulat Explicarea factorilor Indexului Libertăţii Economice, realizatorii autorii săi William W. Beach şi Gerald P. O'Driscoll, Jr. Inventariază metodologia elaborării acestuia.

Considerat cel mai amplu indice de acest tip, el include o gamă largă de factori determinanţi pentru ideea de libertate economică:

• Corupţie în justiţie, în sistemul vamal şi în birocraţia guvernamentală;

• Bariere netarifare în calea comerţului, precum prohibiri şi contingente la import, măsuri de ordin tehnic precum şi regimul de acordare a licenţelor;

• Presiunea fiscală exercitată de guvern care include impozite pe venit, pe

Pentru Indicele Libertăţii Economice 2003, autorii au examinat de regulă date pentru perioada care acoperă a doua jumătate a anului 2001, până spre finele primei jumătăţi a anului 2002. În măsura posibilului, informaţia considerată pentru fiecare factor a fost preluată până la data limită de 30 iunie 2002. Unii factori sun obţinuţi prin medierea valorilor pentru o perioadă mai lungă de timp (inflaţia mediată de exemplu pe 10 ani), în timp ce alţii precum taxele vamale sunt cele din anul în care are loc publicarea, 2002 pentru Indicele 2003.

Surse Pentru determinarea modului în care o ţară îndeplineşte criterile pentru un anumit factor, autorii studiului au folosit o gamă extinsă de rapoarte autorizate, marşând pe ideea credibilităţii surselor folosite, surse indicate în cadrul fiecărui domeniu investigat. De exemplu pentru capitolele de politici comerciale şi de investiţii de capital au fost folosite surse precum: Economist Intelligence Unit, Country Report and Country Commerce, 2002; International Monetary Fund, Government Finance Statistics Yearbook and International Financial Statistics on CDROM, 2002; Office of the U.S. Trade Representative, 2002 National Trade Estimate Report on Foreign Trade Barriers; U.S. Department of State, Country Commercial Guide3 and Country Reports on Economic Policy and Trade Practices for 2001 and 2002; World Bank, World Development Indicators 2002; World Trade Organization, Trade Policy Reviews, 1995 to June 2001; precum şi surse guvernamentale din fiecare ţară analizată.

avere precum şi cheltuieli guvernamentale exprimate ca procent din venituri;

• Domnia legii, credibilitate, imparţialitate şi eficienţa justiţiei, precum şi abilitatea de a contracta;

• Presiuni regulatorii asupra afacerilor precum norme legate de sănătate, securitate şi mediu;

• Restricţii asupra activităţii bancare cu privire la serviciile financiare precum tranzacţionarea titlurilor de valoare şi a asigurărilor;

• Reglementări ale pieţei muncii precum programul de lucru sau modalitatea de salarizare;

• Activităţi ale pieţei subterane inclusiv darea şi luarea de mită, piraterea drepturilor de proprietate

intelectuală, munca „la negru” precum şi alte actvităţi ilegale.

Măsurarea libertăţii economice

Libertatea economică este definită ca absenţa coerciţiei sau constrângerilor guvernamentale la adresa producţiei, distribuţiei sau consumului de bunuri şi servicii dincolo de măsura necesară pentru ca cetăţenii înşişi să îşi protejeze şi menţine libertatea.

Tot ceea ce înseamnă acţiune guvernamentală conţine în sine o formă sau alta de coerciţie. O coerciţie minimală este considerată ca fiind dezirabilă în măsura în care este utilă cetăţenilor unui stat să se apere, să promoveze evoluţia societăţii civile şi să se bucure de roadele muncii lor. Ideea revendicată de la Locke este inserată în Constituţia americană. Spre exemplu, taxele colectate de la cetăţeni servesc la obţinerea de venituri pentru a finanţa protecţia persoanelor şi a proprietăţilor, precum şi pentru apărarea comună. De asemenea, este

Jurnalul Economic


202

acceptată de către unii economişti o categorie

diferită de bunuri, denumite „publice”, a căror alocare poate fi făcută mai convenabil de către guvern.

Dar atunci când guvernul se lasă furat de mania regularizării prin intermediul instrumentarului coercitiv, atunci putem spune că atentează la libertate. Atunci când se insinueză în piaţă pentru a interveni dincolo de misiunea de protejare a individului şi a proprietăţii sale, el subminează vădit libertatea economică. Linia de demarcaţie este totuşi nespecificată, prilej pentru libertarieni şi socialişti să polemizeze.

Istoria păstrează mărturii ale bogăţiei arsenalului constrictiv al statelor. Multe dintre acestea pot fi măsurate prin raportare la impactul avut asupra alegerilor economice. Aceste constrângeri afecteză producţia, distribuţia sau consumul de bunuri economice. Un lucru este cert: cu intensităţi diferite, guvernele rescriu opţiunile oamenilor de rând făcute în legătură cu persoana sau cu proprietăţile lor. Libertatea economică este viciată când guvernele se comportă astfel. Creşterea economică se resimte şi ea.

Pentru a măsura libertatea economică, autorii indicelui au studiat 50 de variabile economice independente, pe care le-au grupat în 10 mari categorii.

� Politica comercială

� Presiunea fiscală

� Intervenţia guvernului în economie

� Politica monetară

� Fluxurile de capital şi investiţiile străine

� Sistemul financiar-bancar

� Regimul salariilor şi al preţurilor

� Drepturile de proprietate

� Reglementarea

� Activitatea pieţei subterane

Vom detalia maniera de lucru a realizatorilor studiului mergând pe modelul analizei a doi

indicatori cu relevanţă pentru tema noastră – deschiderea internaţională a pieţei româneşti

– şi anume politica comercială şi fluxurile de capital şi investiţiile străine.

Protecţionism ridicat, bariere moderate în calea capitalurilor străine în condiţiile unui regim al proprietăţii private labil

Cam aşa am putea rezuma verdictul pentru România în cazul indicatorilor pe care ne propunem să îi luăm în studiu. Dar înainte de detalierea factorilor relevanţi pentru ideea de deschidere internaţională a României este necesar să facem apel la evaluarea climatului de proprietate privată de a cărui stare depinde calitatea tuturor celorlalţi factori.

Potrivit Departamentului de Stat al SUA,

„proprietatea şi drepturile contractuale sunt recunoscute, dar impunerea prin intermediul instanţelor din România este dificilă. Companiile străine angajate în acte de comerţ sau de investiţii în România îşi exprimă adesea preocuparea în legătura cu experienţa internaţională a instanţelor juridice româneşti. Judecătorii au în general puţină experienţă în ceea ce priveşte funcţionarea economiei de piaţă, a practicilor de afaceri internaţionale sau în aplicarea noii legislaţii

comerciale româneşti.” The Economist

Intelligence Unit relatează că „rapoartele succesive întocmite de Comisia Europeană au ridicat serioase nedumeriri în privinţa neutralităţii politice a Justiţiei şi a nivelului scăzut de pregătire şi calificare a personalul

din sistemul juridic.”

Maniera de calcul a Indicelui exemplificată pe deschiderea internaţională a României

Ponderarea factorilor

Jurnalul Economic


203

Indicele Libertăţii Economice tratează toţi factorii ca fiind la fel de importanţi în evaluarea nivelului libertăţii economice, astfel încât pentru determinarea scorului total al unei ţări factorii sus-menţionaţi sunt ponderaţi egal. Când se va fi aşternut o experienţă mai amplă în calcularea acestui indice, analiştii de la Heritage intenţioneaza să examineze problema ponderării diferite a factorilor, până atunci ei considerând ca onestă şi în spiritul cercetării ponderarea egală în ideea că o ţară trebuie să atingă toţi aceşti factori, instituţionali prin excelenţă, pentru a conta pe o creştere economică pe termen lung.

Scala de evaluare

Fiecare ţară primeşte scorul final al libertăţii economice prin medierea scorurilor celor 10 factori individuali. Fiecare factor este cotat în conformitate cu o scală de evaluare unică pentru fiecare factor în parte. Scala este cuprinsă între 1 şi 5: 1 însemnând un set consistent de politici care să conducă la atingerea libertăţii economice, iar 5 însemnând un set de politici cele mai puţin prielnice.

Exemplificare:

Politica comercială

Politica comercială, aşa cum am încercat să argumentez în debutul lucrării, este un factor important în evaluarea libertăţii economice. Gradul în care guvernul obstrucţionează fluxurile libere de comerţ exterior poate impieta asupra abilităţii individului de a-şi urmări propriile deziderate economice.

Să spunem că atunci când un guvern taxează în mod direct prin intermediul tarifului vamal sau limitează prin bariere netarifare importul unui anume produs, un anumit grup deoameni din ţara respectivă va tinde să producă respectivul bun în locul altuia care ar fi fost mai potrivit în termeni de preferinţă a consumatorilor. Limitarea importurilor reduce libertatea economică descurajând

indivizii de la a-şi folosi talentul şi priceperea într-o manieră pe care ei o recunosc sau o consideră a fi mai bună pentru ei. Mai mult, aceast comportament al guvernului limiteză alegerile consumatorilor, limitându-le în consecinţă bunăstarea individuală.

Scala de evaluare a politicii comerciale Ierarhizarea punctajelor la criteriul protecţionismului

1) Nivel mediu ponderat al taxelor vamale foarte scăzut, când acesta este mai mic sau egal cu 4%. 2) Nivel mediu ponderat al taxelor vamale scăzut, când acesta este cuprins între 4-9%.

3) Nivel mediu ponderat al taxelor vamale moderat, când acesta este cuprins între 9-14%.

4) Nivel mediu ponderat al taxelor vamale ridicat, când acesta este cuprins între 14-19%.

5) Nivel mediu ponderat al taxelor vamale foarte ridicat, când acesta este mai mare sau egal cu 19%.

Fluxurile de capital şi investiţiile străine

Restricţiile la adresa investiţiilor străine limiteză influxul de capital viciind astfel libertatea economică. Prin contrast, restricţii minime sau deloc stimuleză libertatea economică, furnizând fonduri pentru expansiunea economică. Pentru această categorie, cu cât sunt mai intense restricţiile impuse de o ţară investiţiilor străine, cu atât este mai scăzut nivelul libertăţii economice şi scorul mai mare.

Scala de evaluare a fluxurilor de capital şi a investiţiilor străine

Ierarhizarea punctajelor la criteriul bariere în calea investiţiilor străine

1) Foarte scăzut – Tratament deschis sau imparţial la adresa investiţiilor străine; legislaţie a investiţiilor străine accesibilă;

Jurnalul Economic


204

aproape nici un fel de restricţie la adresa investiţiilor străine cu excepţia domeniilor ce ţin de securitatea naţională.

2) Scăzut – Restricţii la investiţiile din anumite sectoare, precum utilităţile publice, companiile vitale pentru securitatea naţională şi în domeniul resurselor naturale; proces limitat şi eficient de obţinere de aprobări.

3) Moderat – Restricţii pentru multe investiţii, dar politica oficială pare să respecte legislaţia aferentă investiţiilor străine; proces de obţinere de aprobări birocratic.

4) Ridicat – Investiţii permise doar de la caz la caz; posibilă prezenţă a procesului de obţinere de aprobări birocratizat şi a corupţiei.

5) Foarte ridicat – Guvernul încearcă în mod deliberat să prevină investiţiile străine; corupţie generalizată.

Mai mult, fiecare scor al unui factor este

urmat de o descriere - „mai bine”, „mai rău” sau „stabil” - pentru a indica respectiv dacă factorul luat în calcul s-a îmbunătăţit, s-a înrăutăţit sau staţionează în comparaţie cu valoarea din anul anterior.

În final, scorurile sunt mediate, iar scorul final este atribuit ţării analizate.

Cele patru mari categorii de libertate economică consemnate de Indice sunt:

� Libere – ţări cu un scor total mediu de 1,95 sau mai mic;

� Aproape libere – ţări cu un scor total mediu cuprins între 2 şi 2,95;

� Mai puţin libere – ţări cu un scor total mediu cuprins între 3 şi 3,95;

� Reprimate – ţări cu un scor total mediu de 4 sau mai mult.

�

Scoruri precedente

Indicele Libertăţii Economice include o listă amplă de 161 de ţări, fiecare cu scorurile aferente celor 10 factori luaţi în discuţie. În ediţia din acest an, lista fiecărui stat conţine scorurile totale pentru fiecare dintre anii în care ţara respectivă a fost evaluată între anii 1995 şi 2002. Prin intermediul acestei istorii, cititorii pot discerne ei înşişi dacă o ţară şi-a ameliorat comportamentul în materie de libertate economică sau din contră, sau dacă a stagnat pur şi simplu.

Transparenţa metodologică

Fiecare factor este detaliat în parte, arătându-se considerentele pentru care a fost oferit un anume scor precum şi sursele care au condus la respectiva evaluare.

Fiecare atribuire de punctaj este transparentă. De exemplu, dacă o ţară primeşte un punctaj de 5 la capitolul politică comercială asta înseamnă că respectiva ţară afişează cea mai mare parte a caracteristicilor care o recomandă pentru respectivul punctaj: un nivel al taxelor vamale de cel puţin 19 procente sau un nivel scăzut al tarifului vamal, dar bariere netarifare ridicate, ceea ce înseamnă o impermeabilitate a pieţei interne faţă de importuri. O ţară trebui să se conformeze majorităţii dar nu totalităţii condiţiilor specificate pentru fiecare nivel al unui anumit factor.

Metodologia evaluării politicii comerciale

Punctajul politicii comerciale se bazează pe nivelul mediu al impunerii vamale obţinut prin ponderarea nivelului taxelor cu volumul importurilor care intră sub incidenţa sa. Cu cât este mai mare nivelul, cu atât este mai mare punctajul şi situaţia mai nefericită.

Persistă dificultatea în accesul şi colectarea informaţiilor necesare, ţările neraportând

Jurnalul Economic


205

prea frecvent un astfel de nivel mediu al impunerii vamale, informaţii cotate mai credibile şi mai recente decât rapoartele individuale sunt luate ulterior ca sursă principală. În funcţie de disponibilitatea informaţiilor sunt luate în calcul în primul rând nivelul mediu ponderat al taxelor vamale, dacă nu atunci nivelul mediu simplu al ratelor vamale, apoi raportul dintre veniturile colectate prin impunerea vamală şi volumul total al importurilor.

Tariful vamal nu este singurul mijloc de obstrucţionare a importurilor, barierele netarifare sau corupţia personalului vamal acţionând ca factori perturbatori ai comerţului exterior al unei ţări. În eventualitatea detectării unor astfel de practici, punctajul obţinut prin medierea nivelului impunerii vamale primeşte un punct suplimentar ceea ce se traduce printr-un vot nefavorabil la adresa practicilor comerciale.

Metodologia evaluării fluxurilor de capital şi a investiţiilor străine Acest factor reflectă politicile naţionale în materie de investiţii pentru a determina calitatea climatului investiţional. Sunt examinate variabile precum prezenţa unui cod al investiţiilor străine care să definească legile şi procedurile în materie; eventualitatea ca guvernul încurajează investiţiile străine printr-un tratament just şi echitabil acordat investitorilor; eventualitatea ca să existe restricţii la accesul la schimburile valutare; eventualitatea ca firmele străine să se bucure de acelaşi tratament ca şi cele autohtone; prezenţa restricţiilor de plăţi, transferuri şi

tranzacţii de capital; eventualitatea ca anumite industrii să fie închise investiţiilor străine. Toate aceste contribuie la conturarea climatului investiţional al ţărilor investigate.

Variabile analizate pentru fluxurile de capital şi investiţii străine

• Legislaţie în domeniul investiţiilor străine

• Restricţii la deţinerea de afaceri de către capital străin

• Restricţii asupra industriilor şi companiilor deschise investiţiilor străine

• Restricţii şi standarde de performanţă impuse companiilor străine

• Deţinerea de proprietăţi funciare de către străini

• Egalitate de tratament în faţa legii pentru companii străine şi autohtone

• Restricţii la repatrierea profiturilor

• Disponibilitatea de finanţare locală pentru companiile străine

Aproape constanţi în subestimarea libertăţii economice

Evaluările rezultate nu sunt nici cele mai fericite, nici cele mai onorante. Deşi rapoartele de specialitate, precum şi presa economică inventariază o multitudine de reproşuri la adresa disfuncţiilor economice, ajungând la un punct să imunizeze opinia publică la auzul acestora, consider că este utilă prezentarea succintă a concluziilor autorilor Indexului Libertăţii Economice pe 2003, la capitolele pe care le-am ridicat în discuţie, mizând pe neutralitatea şi pertinenţa observaţiilor făcute.

La capitolul politică comercială, în conformitate cu evaluările Băncii Mondiale, nivelul mediu ponderat al taxelor vamale în

Variabile analizate pentru politica comercială

• Nivelul mediu ponderat al taxelor vamale

• Bariere netarifare

• Corupţie în sistemul vamal

Jurnalul Economic


206

1999 (anul luat ca referinţa cea mai recentă) a fost de 12,4%, superior valorii de 5,33% (bazat pe raportul dintre cuantumul taxelor colectate şi valoarea importurilor), raportat în cadrul elaborării indicelui din 2002. Bazat pe disponibilitatea unor date mai noi şi mai precise, punctajul României la acest capitor a

crescut “în rău” cu un punct. Atât U.S. Trade

Representative cât şi U.S. Department of State citează corupţia ca pe un obstacol major

în calea comerţului. Scorul: 4 – “mai rău” (nivel ridicat de protecţionism).

La capitolul fluxuri de capital şi investiţii străine, se menţionează că legislaţia reformei economice între 1999 şi 2001 a deschis mai multe sectoare investiţiilor străine, garantându-le investitorilor străini regimul tratamentului naţional, permiţându-le să participe la ofertele de privatizare şi îndepărtând piedicile din calea participării la societăţile comerciale. Oricum, în

conformitate cu U.S. Department of State “un

impediment semnificativ în calea investiţiilor străine este imprevizibilitatea reglementărilor şi a sistemului legal. Legislaţia fiscală se

schimbă frecvent şi în general se înăspreşte.”

În iulie 2001, guvernul a trecut o lege care garanta facilităţi fiscale pentru investiţii; în martie 2002, acesta a creat Agenţia Română pentru Investiţii Străine pentru a promova aceste fluxuri de capital. Fondul Monetar Internaţional raporteză că operaţiunile în conturile în valută sunt supuse aprobării guvernului. Toate plăţile şi transferurile trebuie să fie justificate cu documentaţie serioasă. Multe dintre tranzacţiile de capital dintre rezidenţi şi nerezidenţi necesită aprobarea Băncii Naţionale. Piaţa valutară a

fost liberalizată în 1997. Scorul : 3 – “stabil” (bariere moderate).

Aceiaşi analişti trasează o imagine a mediului economic românesc şi a deschiderii sale internaţionale, extrem de elocventă pentru calitatea aprecierii cu care este creditată ţara noastră de partenerii de peste hotare.

Tabel nr. 1 Punctajele pentru România, precum şi media finală

Politica comercială

4.0 Intervenţia guvernului în economie

3.0

Fluxurile de capital şi investiţiile străine

3.0 Regimul salariilor şi al preţurilor

3.0 Reglementarea 4.0

Presiunea fiscală

4.5 Politica monetară 5.0 Sistemul financiar-bancar

3.0 Drepturile de proprietate

4.0 Activitatea pieţei subterane

4.0

Anul: 2003 Poziţia: 138 Punctaj: 3.75 Categorie: Mai puţin libere

Jurnalul Economic


207

2003 3.75 2002 3.70 2001 3.65 2000 3.30 1999 3.30 1998 3.30 Punctaje din anii anteriori:

1997 3.40 1996 3.65 1995 3.60

Dezvoltarea economică a României a fost obstrucţionată de structura centralizată şi învechită moştenită din timpurile regimului comunist. Piaţa liberă şi politicile reformiste au clacat adesea sub povara presiunii populiste a guvernelor de centru-stânga. Ultimele două administraţii de la Bucureşti au îmbrăţişat orientări divergente, preferându-se continuităţii reformei vociferările şi lamentaţiile reciproce. Părerea analiştilor faţă de viitorul economic al României păstrează rezerve. Este remarcată iniţiativa Guvernului de a iniţia o legislaţie pentru facilitarea procesului de privatizare, printre altele, a întreprinderilor de stat neprofitabile. În martie 2002, Parlamentul a aprobat împunătăţirile aduse regimului retrocedării proprietăţilor funciare. În iulie 2001, a fost dată o lege de promovare a investiţiilor, acordându-se exonerări fiscale pentru proiecte din zonele mai puţin favorizate a căror valoare este superioară celei superioare celei de 1 milion de dolari. Ulterior, în martie 2002, a apărut aşa cum am mai menţionat Agenţia Română pentru Investiţii Străine. Şi totuşi, hăţişul birocratic împănat cu formulare şi proceduri sofisticate rămâne o formă de opresiune în calea manifestări libertăţii economice. Lobby-ul activ al României pentru accederea în structurile euro-atlantice este văzut de analişti ca estrem de vulnerabil. Chiar dacă accesiunea la NATO a devenit realitate, drumul către Uniunea Europeană mai necesită multe renunţări la comportamentul opresiv şi dirijist al unor instituţii ale statului. În acest an evaluatorii de la Heritage Foundation au fost fermi în aprecierea lor: politica comercială a României a fost sancţionată, punctul în plus primit însemnând un vot în minus, în timp ce punctajul de ansamblu al României este cu 0,05 puncte

mai mare decât cel trecut, ceea ce se traduce printr-o relativă constanţă negativă.

Fără a fi ceva mai mult decât nişte aprecieri calificative, putem presupune că ele reprezintă nota primită sine ira et studio de către România de la comunitatea internaţională. Fără a transforma semnalele exterioara în măsura a tuturor lucrurilor, este cred înţelept să privim cu discernământ o stare de lucruri care ne fac imuni la bunăstare. Este vorba despre acel gen de atitudini care corijează mutând o povară de pe umerii unora pe cei ai altora. Trebuie lucrat la capitolul intitulat deschiderea spre consumator a activităţii economice, evitându-se protejarea costisitoare a unor interese în dauna celorlalte. Echidistanţa unei guvernări care îşi propune privilegierea calităţii de consumator a cetăţeanului, poate însemna un credit de libertate acordat omului de rând. O respectare reală şi nu doar nominală de ideii de proprietate privată.

De cele mai multe ori asimilăm “reforma economică” unui act de edificare, imaginând un întortocheat univers birocratic şi instituţional care să ocrotească ori să garanteze în vreun fel sanitatea pieţei. Or, dacă dorim la modul onest sănătatea unei pieţe libere atunci primul lucru ar fi abstinenţa de la viziuni arbitrare. Dacă este să ne dorim piaţa şi nu vreun alt regim surogat a cărui coincidenţă cu aceasta să fie doar nominală, este peste putinţă o atare pretenţie în lipsa acceptării şi asumării libertăţii economice. Iar noţiunea, în sensul ei neviciat, nu înseamnă nicicum vreun act de construcţie pozitivă, ci mai degrabă un demers exclusiv negativ, în sensul în care poate fi definită numai ca eliminare a constrângerii şi coerciţiei. Prin urmare, nu un guvernământ creează piaţa oricât de bine intenţionat ar fi el, ci indivizii interesaţi în virtuţile sale. Ei şi numai pe cale voluntar pot

Jurnalul Economic


208

urmări bunăstarea, pentru că ei şi numai ei posedă măsura ei: calculul economic. O instituţie oricât de virtuoasă ar fi in intenţii, prin uzul coerciţiei şi constrângerii oamenilor la adoptarea unui comportament general acceptabil, nu face decât să decreteze risipă şi diluarea proprietăţii. Fără de care libertatea nu ar fi decât o palidă speculaţie filzofică. Limitarea imixtiunii statului în economie şi exerciţiul unor legi drepte reprezintă raţiunile licite ale aparatului statal. Orice altceva inseamnă despotism.

Tradusă într-un limbaj purificat de analize economico-financiare cu pretenţii docte, putem propune un mers al tranziţiei până în punctul în care libertatea economică şi comerţul liber nu vor mai fi doar dispute doctrinare, ci vor deveni simple exerciţii fireşti, şi prin intermediul căruia indicatorii bunăstării nu îşi vor păstra, ca până acum, în cel mai bun caz constanţa păguboasă: liberalizare economică.

Bibliografie:

Bartlett, Bruce, The Truth about Trade in History, la www.freetrade.org/pubs/;

DiLorenzo, Thomas J., Trade and the Rise of Freedom, la www.mises.org;

Hudgins, Edward L., The Fundamental Freedom to Trade, la www.freetrade.org/pubs/ ;

Miron, Dumitru, Comerţ Internaţional, Editura ASE, Bucureşti, 2003;

Von Mises, Ludwig, Calculul economic în societatea socialistă, la www.misesromania.org;

Sută, Nicolae (coord.), Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000;

*** - Index of Economic Freedom, la www.heritage.org/research/features/index/.

Jurnalul Economic


209

IV. Legislaţie economică

Jurnalul Economic


210

Liberalizarea pieţei funciare din România în condiţiile aderării la

UE

Conf. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu REI – ASE, Bucureşti

Within the negotiations opened in 2001 on Chapeter four (Free Movement of Capital), Romania requested a transitional period from the date of its accession of fifteen years for the liberalisation of the regime of acquisition in Romania, by foreign natural persons, of certain types of land and a five years transition period for the liberalisation of the regime of land acquisition inside town limits.

A major obstacle for the harmonisation remains article 41 (2) of Romanian constitution which denies foreigner and stateless persons the right to own land. In its position paper on chapter 4, the Romanian government already said that it is prepared to examine the abolition of this constitutional interdiction, by adequately amending the Costitution by the date of the accession.

Key words: the property rights, land, non-residents and stateless persons, the free movement of people

Dreptul internaţional uzual nu restricţionează dreptul statelor de a interzice, limita sau reglementa proprietatea străină asupra pământului pe teritoriul lor. Statele beneficiază de suveranitate asupra resurselor lor naturale, inclusiv a pământului.

Pământul nu este doar unul dintre pilonii pe care statele îşi clădesc suveranitatea. El este şi o resursă fundamentală a statului-naţiune. Problemele legate de gospodării, agricultură, utilizarea resurselor naturale şi securitatea naţională se bazează pe folosirea eficientă şi pe managementul pământului.

O expresie clară a hegemoniei absolute a statului asupra pământului a fost atitudinea restrictivă faţă de străini, care nu beneficiau de aceleaşi drepturi de proprietate şi de folosire a pământului ca naţionalii statului.

Într-o lume în care interdependenţele continuă să se accentueze, multe atitudini faţă de străini au trebuit schimbate, proces asistat de comunicaţiile globale, sporiri ale investiţiilor străine şi creşterea comerţului internaţional.

Gama de abordări a reglementărilor actuale privind dreptul străinilor de a deţine pământ este remarcabilă. Aceast lucru nu este surprinzător din moment ce problema nu este reglementată de dreptul internaţional uzual şi nu există tratate multilaterale globale legate de problema utilizării şi deţinerii de pământ de către străini.

Tratatul de la Roma reglementa dreptul de proprietate pentru statul individual în Articolul său nr. 22: “Tratatul nu va prejudicia în nici un mod deciziile statelor membre ce guvernează sistemul dreptului de proprietate.” Această reglementare a rămas

Jurnalul Economic


211

intactă şi în urma amendamentelor ulterioare ale Tratatului de la Roma şi a devenit articolul 295 al Uniunii Europene.

Aderarea la U.E implică armonizarea legislaţiei ţărilor candidate cu acquis-ul european. Înainte de armonizare însă, aceste ţări trebuie să parcurgă un proces de negociere şi să-şi însuşească obligaţiile asumate pentru aderare.

Cât priveşte ţara noastră, obligaţiile aderării sunt conţinute în Acordul European de Asociere dintre România şi Uniunea Europeană, care a fost semnat în 1993 şi a intrat în vigoare începând cu 4 decembrie 1995.

1. Acquis-ul comunitar implicând respectarea drepturilor de proprietate

Deşi nici unul dintre tratatele succesive din istoria Comunităţii şi mai târziu a Uniunii nu reglementează dreptul de proprietate, unul dintre scopurile principale ale politicienilor europeni a fost reducerea abilităţii statelor membre de a introduce şi/sau a menţine legislaţia care constrânge oricare din cele patru libertăţi fundamentale: libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului.

În această perspectivă, libera circulaţie a capitalului este dominantă, deoarece liberalizarea în acest domeniu trebuie să ajute la formarea pieţei unice prin încurajarea celorlalte libertăţi (circulaţia persoanelor, a bunurilor şi serviciilor).

Carta Albă a Uniunii Europene din 1995 privind Pregătirea Ţărilor Asociate din Europa Centrală şi de Est pentru Integrarea în Piaţa Internă a Uniunii face referire îndeosebi la această cerinţă în secţiunea sa legată de Legislaţia privind Libera circulaţie a capitalului în următorii termeni: “Libera circulaţie a capitalului nu este justificată doar în termeni economici, dar este şi o condiţie a liberei circulaţii a persoanelor şi a serviciilor financiare”.

Scopul liberalizării pieţelor de capital este, de asemenea, reflectat în tratate şi legislaţia derivată a UE, în poziţiile adoptate de Comisie şi de deciziile Curţii.

Tratatul de la Roma nu impune nici o cerinţă formală cu privire la liberalizarea pieţelor de capital, liberalizare ce urma să aibă loc doar “în măsura necesităţii de a asigura funcţionarea adecvată a pieţei comune” (Articolul 67). Primele directive, care datează din 1960 şi 1962, reglementează doar liberalizarea parţială, însoţită de numeroase clauze de salvgardare la care Statele Membre au făcut adesea recurs.

Comisia a acordat un impuls major creării unei zone financiare europene, în mai 1986: Programul său de liberalizare a circulaţiei capitalului în Comunitate [COM (86) 292 finalul din 23 mai 1986] descrie detaliat toate condiţiile care trebuiesc îndeplinite şi măsurile ce trebuiesc luate. În acest cadru, Directiva 86/566/EEC, care cere liberalizarea totală a tranzacţiilor de capital, direct necesară pentru interconectarea pieţelor naţionale, a fost adoptată la 17 noiembrie 1986.

Actul Unic European, care a aşezat circulaţia capitalului pe acelaşi nivel cu circulaţia bunurilor şi a serviciilor, a reprezentat un decisiv pas înainte, rezultat în adoptarea pe 24 iunie 1988 a Directivei 88/361/EEC, adoptată pentru a da pieţei unice dimensiunea financiară totală şi a păstrat principiul liberalizării totale a circulaţiei capitalului. Cu toate acestea, acorduri de tranziţie au fost negociate cu Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda, în baza cărora li s-a permis acestor ţări să menţină restricţii până la data de 31 decembrie 1992. O extindere nu mai mare de trei ani a fost acordată Portugaliei şi Greciei: ultima dintre cele două ţări a utilizat această posibilitate până la 16 mai 1994. În acord cu concluziile Consiliului European de la Madrid din 26 şi 27 iunie 1989, liberalizarea circulaţiei capitalului corespunde primei etape a uniunii economice şi monetare.

Jurnalul Economic


212

Versiunea Consolidată prin care Tratatul formează Comunitatea Europeană

Câteva principii generale ale Tratatului sunt relevante: Astfel,

“...activităţile Comunităţii vor include, conform prezentului Tratat... o piaţă internă caracterizată prin abolirea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” (Articolul 3)

“Potrivit aplicării acestui Tratat şi fără a prejudicia nici o reglementare conţinută de acesta, va fi interzisă orice discriminare pe motive de naţionalitate.”(Articolul 12)

“Piaţa internă va conţine o zonă fără frontiere interne, în care libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată conform reglementărilor acestui Tratat” (Articolul 14)

“Când va stabili propunerile pentru atingerea obiectivelor conţinute în Articolul 14, Comisia va lua în considerare nivelul efortului pe care anumite economii prezentând diferenţe în dezvoltare trebuie să-l depună de-a lungul perioadei de formare a pieţei interne şi poate propune reglementări adecvate în acest sens. Dacă aceste reglementări iau forma derogărilor, acestea trebuie să fie de natură temporară şi trebuie să cauzeze cea mai mică distorsionare posibilă a funcţionării pieţei comune.” (Articolul 15)

Reglementări privind Dreptul Stabilirii (Partea a Treia, Titlul III, Capitolul 2 al Tratatului):

“...restricţionarea libertăţii de stabilire a naţionalilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru va fi interzisă.” [Articolul 43]

“Liberatatea de stabilire va include dreptul de a forma şi urma activităţi ca persoane independent angajate şi de a crea şi conduce întreprinderi...în condiţiile stabilite pentru proprii naţionali prin legea ţării în care are loc o asemenea creare.” [Articolul 43]

“Consiliul şi Comisia vor îndeplini îndatoririle ce le revin din reglementarea mai sus prezentată, în special... prin acordarea dreptului naţionalilor dintr-un

stat membru să achiziţioneze şi să utilizeze

terenuri şi clădiri situate pe teritoriul altui stat membru... ” [Articolul 44(2)(e)]

“Companiile sau firmele create în conformitate cu legea unui stat membru şi care au sediul central, administraţia centrală sau locul principal al afacerii în Comunitate vor...fi tratate în acelaşi mod ca şi persoanele fizice care sunt naţionali ai statelor membre.” [Articolul 48]

Libera Circulaţie a Capitalului (Partea a Treia, Titlul III, Capitolul 4, articolele 56 şi 60 ale Tratatului):

“În cadrul reglementărilor stabilite în acest Capitol, toate restricţiile asupra circulaţiei capitalului între statele membre şi între statele membre şi terţe ţări vor fi interzise.” [Articolul 56]

Tratatul Uniunii Europene

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene (1 noiembrie 1993), principiul libertăţii totale de circulaţie a capitalului a fost încorporat în Tratat. De la 1 ianuarie 1994, dată ce corespunde începutului celei de-a doua etape a Uniunii Economice şi Monetare, Articolele de la 73a la 73g ale Tratatului Uniunii Europene au introdus noi prevederi legate de libera circulaţie a capitalului. Astfel:

Articolul 73.a afirmă că, începând de la 1 ianuarie 1994, Articolele de la 67 la 73 ale Tratatului de la Roma nu se mai aplică şi sunt înlocuite de Articolele de la 73b la 73g ale Tratatului de la Maastricht;

Articolul 73.b introduce principiul libertăţii totale a circulaţiei capitalului şi plăţilor, atât între statele membre cât şi între statele membre şi terţe ţări. Acest Articol este direct aplicabil;

Jurnalul Economic


213

Articolul 73.c introduce posibilitatea menţinerii anumitor restricţii existente vis-à-vis de terţe ţări;

Articolul 73.d stabileşte domeniile în care statele membre pot menţine cerinţele de informaţii, supraveghere prudentă şi impozitare fără ca circulaţia capitalului să fie afectată;

Articolul 73.e furnizează derogările adoptate înainte de intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene şi care vor fi menţinute o perioadă de tranziţie;

Articolul 73.f se referă la posibilitatea luării unor măsuri de salvgardare dacă circulaţia capitalului către sau din terţe ţări cauzează dificultăţi serioase operării Uniunii Economice şi Monetare;

Articolul 73.g permite Comunităţii sau unui stat membru să ia măsuri privind circulaţia capitalului către sau din terţe ţări din motive de securitate sau politică externă.

În prezent, toate statele membre beneficiază de libertatea totală a circulaţiei capitalului şi a plăţilor. Câteva excepţii generale de la această libertate continuă să fie aplicate. Aceste excepţii includ securitatea naţională şi politica publică, precum şi restricţiile de proprietate a pământului în câteva state membre.

Deciziile Curţii Europene de Justiţie pe probleme legate de libera circulaţie a capitalului sunt numeroase. Cu privire la problema sensibilă a proprietăţii asupra pământului, Curtea a clarificat faptul că restricţiile care încalcă dreptul cetăţenilor UE de a achiziţona pământ sunt incompatibile cu dreptul comunitar şi, îndeosebi, cu libertatea de stabilire şi cu libera circulaţie a capitalului.

2. Obligaţiile aderării României la UE cu privire la libera circulaţie a capitalurilor

Angajamentele de aderare ale României privind libertatea de stabilire şi mişcare a

capitalului sunt conţinute în articolele 45.7 şi 61 din Acordul de asociere.

Articolul 45.7 prevede: “Conform prevederilor acestui articol, companiile comunitare înfiinţate pe teritoriul României vor avea dreptul, de la data intrării în vigoare a acordului, de a achiziţiona, utiliza, închiria şi de a vinde proprietăţi, terenuri şi păduri, drepturi de concesiune, în cazul în care acestea sunt necesare desfăşurării activităţilor economice pentru care firmele s-au înfiinţat. Dreptul nu trebuie să includă înfiinţarea de firme în scopul desfăşurării unor activităţi imobiliare sau a exploatării resurselor naturale.

Autorităţile române ar putea acorda aceste drepturi companiilor comunitare ale căror filiale şi sucursale sunt stabilite deja în România cu cel puţin 5 ani înainte de data intrării în vigoare a Acordului.

Articolul 61.1. „Cu privire la tranzacţiile din contul curent al balanţei de plăţi, începând de la data intrării în vigoare a Acordului, Statele membre şi România ar putea asigura mişcarea liberă a capitalului, pentru realizarea investiţiilor directe făcute în companii înfiinţate în concordanţă cu legislaţia ţării gazdă, precum şi investiţiile făcute de persoane fizice străine în România ...”.

iar art. 61.4. „Părţile se vor consulta permanent pentru a facilita mişcarea capitalului între România şi Comunitatea Europeană, în scopul de a promova obiectivele acestui Acord de Asociere”.

În primăvara anului 2001, Romania a deschis negocierile privind Capitolul 4, documentul român de poziţie find aprobat de guvern în data de 22 februarie 2001.

Documentul oficial menţionează că România acceptă întregul acquis communautaire la Capitolul Libera circulaţie a capitalului, începând cu data de 31 decembrie 1999, şi va lua măsurile necesare pentru implementarea sa efectivă până la data aderării, cu excepţia achiziţionării de terenuri

Jurnalul Economic


214

de către persoane fizice străine, pentru care România solicită o perioadă de tranziţie.

Documentul de poziţie reaminteşte faptul că România examinează prevederile articolului 45 (7) ale Acordului European de Asociere. În plus, autorităţilre române au acordat deja dreptul de achiziţii de terenuri firmelor cu capital parţial sau total străin, care sunt înregistrate ca persoane juridice române.

Principalele restricţii, care stau în calea liberalizării totale a procesului sunt prevederile din Constituţia României şi deciziile Curţii Constituţionale aplicate cetăţenilor străini, apatrizilor şi persoanelor juridice străine, care, nu pot achiziţiona terenuri sub forma de proprietăţi în România. Cu toate acestea, ei pot achiziţiona terenuri în proprietate numai dacă sunt asociaţi ai unor persoane juridice române. Autorităţile române vor examina posibilitatea abolirii acestei interdicţii constituţionale, prin amendarea adecvată a Constituţiei până la data aderării sale la Uniunea Europeană.

Iniţial, România a solicitat o perioadă de tranziţie de 15 ani de la data aderării la Uniunea Europeană, pentru liberalizarea regimului de achiziţii de terenuri agricole şi silvice de către persoane fizice străine, precum şi a terenurilor aflate permanent sub luciul de apă şi alte categorii de terenuri aflate în extravilan. De asemenea, autorităţile române au solicitat o perioadă de tranziţie de 5 ani pentru liberalizarea regimului achiziţiei terenurilor intravilane. Această cerinţă este justificată de implicaţiile majore economice şi sociale ale procesului de liberalizare. Diferenţierea perioadei de tranziţie este impusă de nivelul diferit al preţului de achiziţie pentru cele categorii de terenuri.

S-a optat pentru această soluţie deoarece o liberalizare imediată, la data aderării, ar putea genera serioase consecinţe economice şi sociale, datorită următorilor factori:

• există un procent ridicat al populaţiei active care lucrează în agricultură;

• existenţa unui decalaj apreciabil între venitul mediu al cetăţenilor români şi venitul similar din statele UE;

• există mari diferenţe între preţul de achiziţie al terenurilor în România faţă de cel din Uniunea Europeană.

Progrese înregistrate

La data de 4 mai 2001, Comisia Europeană a propus celor 15 state membre ale U.E să permită ţărilor candidate, care doresc să limiteze achiziţia de terenuri agricole şi rezidenţe secundare de către alte autorităţi naţionale din U.E., să aibă o perioadă de tranziţie cuprinsă între 5 şi 7 ani, după aderarea lor la Uniunea Europeană.

Propunerea este percepută ca un compromis între cererea U.E. pentru o perioadă de tranziţie cuprinsă între 5-7 ani pentru circulaţia liberă a forţei de muncă din ţările Europei Centrale şi de Est, pe de o parte, şi cererea ţărilor candidate pentru un moratoriu asupra achiziţiilor de terenuri. Statele membre şi-au însuşit respectiva propunere şi au adoptat-o, ca o poziţie comună pentru negocierea procesului de lărgire.

Propunerea Comisiei constă în acordarea permisiunii ţărilor candidate interesate la o perioadă de tranziţie de 7 ani pentru achiziţionarea de terenuri agricole şi silvice, precum şi o perioadă de 5 ani pentru obţinerea rezidenţei secundare de către companiile naţionale, altele decât cele ale ţărilor membre U.E. În cursul acestei perioade, ţările interesate ar trebui să utilizeze criterii obiective, stabile, transparente şi accesibile oricărui cetăţean, cu privire la procedura evaluării achiziţionărilor de terenuri şi valori imobiliare. Aceste criterii nu ar trebui să diferenţieze rezidenţii din UE de ceilalţi rezidenţi europeni. Perioada de tranziţie propusă pentru terenuri agricole şi silvice se referă la Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia şi Bulgaria; pentru rezidenţele secundare se fac referiri la Ungaria, Cehia şi Polonia.

Comisia Europeană recomandă ca o revizuire a acestor prevederi să fie făcută după 3 ani de

Jurnalul Economic


215

la data aderării. O asemenea revizuire se va baza pe un raport concret al Comisiei, care poate fi însoţit de o propunere a Consiliului de Miniştri. Consiliul ar putea adopta o hotărâre în unanimitate pentru a micşora perioada de tranziţie.

De asemenea, Comisia Europeană sugerează excluderea unor anumite tipuri de activităţi din perioada de tranziţie. Cea mai importantă o constituie aceea desfăşurată de fermierul independent, care doreşte să-şi stabilească rezidenţa în viitoarele state membre.

3. Legislaţia naţională privind drepturile de proprietate

Dreptul de proprietate poate fi înscris printre drepturile fundamentale ale omului. Declaraţia universală a drepturilor omului (pe care o menţionează şi art. 20 din Constituţia României) prevede în art. 17 că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii” şi că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Cadrul constituţional al sistemului proprietăţii în România îl constituie art. 135 al Legii fundamentale. Sistemul proprietăţii este ambivalent, proprietatea fiind publică sau privată şi are la bază distincţiile legate de titularul dreptului, de obiectul şi regimul juridic aferent.

Proprietatea publică este exclusivă, aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi are ca obiect bunurile prevăzute de alin. 4 al art. 135 din Constituţia României. Pe de altă parte, potrivit aceluiaşi alineat, legea poate prevede şi alte categorii de bunuri ce fac obiectul proprietăţii publice.

Sub aspectul regimului juridic, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Proprietatea privată, în opoziţie cu cea publică, nu este exclusivă, ci aparţine oricărui subiect de drept, inclusiv statului sau autorităţilor publice, tocmai prin faptul că

titularul său nu este prevăzut ca atare prin Constituţie şi poate avea ca obiect orice bun, binenţeles cu excluderea celor ce nu pot fi proprietate privată. Bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil şi tocmai de aceea ele pot fi înstrăinate prin actul de dispoziţie al proprietarului.

Protecţia şi garantarea constituţională a dreptului de proprietate privată, consacrate de alin. 1 al art. 41 din Constituţie, sunt esenţiale şi se regăsesc, ca efect al supremaţiei Constituţiei, în întreaga legislaţie care i se subordonează, referitoare la regimul proprietăţii. Alin. 3 şi 4 ale art. 41 din Constituţie recunosc înfrângerea principiului inviolabilităţii, numai în situaţia de excepţie a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire sau pentru realizarea unor lucrări de interes general.

Conform prevederilor Legii nr. 54/1998 privind circulaţia terenurilor suprafaţa terenurilor agricole ce poate fi deţinută de o persoană în proprietate este de 200 de hectare în echivalent arabil iar terenurile agricole pot aparţine cetăţenilor români sau cei care au redobândit cetăţenia română, fără distincţie dacă domiciliul acestora este în ţară sau străinătate. În acelaşi timp, s-a recunoscut şi dreptul persoanelor juridice de naţionalitate română, chiar dacă au investitori străini, de a dobândi şi de a deţine terenuri.

În ceea ce priveşte nerezidenţii şi apatrizii, Constituţia României dispune, în art. 41 alin. 2 fraza a II-a: „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”.

Bunurile asupra cărora străinii şi apatrizii nu pot dobândii dreptul de proprietate sunt exclusiv terenurile, noţiune prin care art. 489 din Codul Civil înţelege solul şi subsolul aferent acestuia. În ceea ce priveşte prevederile Constituţiei, acestea se referă la toate terenurile indiferent că sunt situate în intravilanul sau în extravilanul unei localităţi, indiferent că pe ele se află ori nu „construcţii, plantaţii, că sunt acoperite de ape ori conţin

Jurnalul Economic


216

în subsol bogăţii, indiferent de destinaţia care le este dată”.

Norma din Constituţie se referă expres la cetăţenii străini şi la cei apatrizi. Conform art. 41, este reglementată situaţia subiectelor individuale de drept, deci a persoanelor fizice, fie că sunt cetăţeni români, fie că sunt cetăţeni străini sau apatrizi. Criteriul exclusiv de distincţie este cetăţenia, fără a lua în considerare şi domiciliul. Interdicţia constituţională de a dobândi dreptul de proprietate se referă exlusiv la cetăţenii străini şi la apatrizi. În cazul unui bipatrid sau chiar multipatrid, care are una din cetăţenii pe cea română, interdicţia constituţională nu operează, ci persoana trebuie considerată ca fiind cetăţean român.

Cetăţenii străini (care nu au şi cetăţenia română), indiferent dacă au domiciliul în străinătate sau în România, nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Constituţia nu face nici o distincţie între cetăţenii străini, atunci când le interzice să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor, după cum au domiciliul în străinătate sau în România.

Nici în ceea ce priveşte pe apatrizi, Constituţia nu face nici un fel de distincţie între apatrizii cu domiciliul în România şi cei cu domiciliul în străinătate.

Mai delicată este problema dobândirii de către persoanele juridice a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

În dreptul internaţional privat român, şi anume, potrivit art. 40 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul central, iar dacă există sedii în mai multe state, determinant este sediul real.

Pentru cazul societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale prevede că „societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Astfel de societăţi pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România.

Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor străine directe, aprobată prin Legea 241/1998 privind stimularea investiţiilor directe „orice investitor, persoană juridică rezidentă sau nerezidentă, poate dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor mobile sau imobile” (art. 6). Potrivit art. 2 lit. c, investitorul este persoana fizică sau juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau cu sediul permanent în România ori în străinătate, care investeşte în România. Litera (d) a aceluiaşi articol prevede că rezident şi nerezident sunt persoanele calificate astfel conform reglementărilor privind regimul valutar.

Prin definiţiile date rezidenţilor şi nerezidenţilor de art. 1 pct. 1.1 şi 1.2 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3 din 27 decembrie 1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare reiese că sunt incluse în aceste categorii şi persoanele fizice având cetăţenie străină sau apatrizi, respectiv persoane juridice având naţionalitate străină.

În ceea ce priveşte fondul funciar, materia este reglementată prin art. 3 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor. Alin. 3 stabileşte regula în materie, şi anume că persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România nici prin acte juridice înte vii, nici mortis cauza. Alin. 4 introduce o excepţie dispunând că în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor efectuate de persoanele juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine (caz pe care l-am analizat deja).

O situaţie specială o reprezintă terenurile proprietate publică sau privată a statului cu destinaţie agricolă, care se află în patrimoniu societăţilor comerciale agricole aflate în curs de privatizare. Privatizarea acestor societăţi se face prin participarea nemijlocită a Agenţiei Domeniilor Statului. Până la

Jurnalul Economic


217

privatizarea societăţilor comerciale agricole, Agenţia poate concesiona (sau arenda, după caz) unele terenuri conform Legii 219/1998 privind regimul concesiunilor, atât persoanelor fizice sau juridice române, cât şi celor străine.

În ceea ce priveşte privatizarea societăţilor comerciale, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole funcţionează interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, interdicţie înscrisă în art. 41 alin. 2 fraza a II- a din Constituţie, de către persoanele juridice de naţionalitate străină, indiferent de locul unde îşi au sediul.

Există şi alte reglementări care facilitează posibilitatea dobândirii de către străini a dreptului de proprietate asupra terenurilor precum Ordonanţa guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, unde se menţionează faptul că „asociaţiile şi fundaţiile se pot constitui ca persoane juridice române, de către persoane fizice sau juridice străine, care pot dobândi pe întreaga

durată de funcţionare, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite”.

4. Crearea unei pieţe libere a terenurilor şi consecinţele sale

4.1. Importanţa sectorului agricol în economia românească

Sectorul agroalimentar (agricultura şi industria alimentară) joacă un rol important în economia României, nu numai din perspectiva populaţiei ocupate (cca. 37%), dar şi din punct de vedere al valorii adăugate create (cca. 30%). Conform datelor statistice, considerând întregul sector agroindustrial, care include atât ramurile primare din agricultură, silvicultură şi pescuit cât şi ramurile secundare adiacente, acesta deţine cca. 47% din populaţia ocupată şi 37-38% din valoarea adăugată.

Tabel 1: Evoluţia principalilor indicatori ai agriculturii (%)

Anii 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

1.Valoarea producţiei agricole

100 97,1 97,9 84,8 93,5 93,7 97,9 99,1 102,5 94,8

2. Valoarea adăugată brută

100 139,4 122,8 106,7 121,9 125,4 131,3 125,7 124,2 113,8

3. Ponderea populaţiei ocupate în agricultură (%)

27,5 28,2 28,9 32,1 35,2 35,6 33,6 34,6 36,8 37,4

4. Ponderea VAB înPIB/ponderea populaţiei ocupate în agricultură

0,50 0,75 0,63 0,58 0,59 0,54 0,57 0,54 0,48 0,41

Jurnalul Economic


218

5. Număr pers./activ agricol

7,69 7,60 7,44 6,78 6,43 6,38 7,12 6,96 6,79 6,82

Sursa: Cecilia Alexandru – ”Caracteristici generale ale sectorului agroalimentar în ultimul deceniu al secolului XX”, în I. Davidovici, D. Gavrilescu – ”Economia creşterii agroalimentare”, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 383.

La importanţa economico – socială a agriculturii în economia României contribuie atât factori obiectivi cât şi subiectivi.

Printre factorii obiectivi care contribuie la importanţa agriculturii în economia românească, putem enumera:

- România este una din ţările europene care, prin suprafaţa şi fertilitatea terenurilor sale agricole, dispune de un potenţial productiv semnificativ;

- O parte importantă a populaţiei ţării este ocupată în agricultură (cc. 37% în 1997) sau trăieşte în mediul rural (47% - 1997);

- România a fost un important exportator de produse agricole (îndeosebi cereale), agricultura constituind o importantă sursă de devize (în 1980, exporturile agricole reprezentau 12,6 % din exporturile totale ale ţării – 1,4 miliarde dolari în valoare absolută);

- În perioada tranziţiei, agricultura a fost una din puţinele ramuri care nu a cunoscut un declin prea accentuat şi, totodată, a absorbit forţa de muncă disponibilizată de sectorul industrial, aflat în permanent regres.

Între factorii subiectivi, putem menţiona importanţa acordată de către populaţie satisfacerii nevoilor alimentare, datorită frustrărilor cunoscute în perioada comunistă, determinate de o ofertă insuficientă şi de reducerea drastică a puterii de cumpărare.

4.2. Piaţa funciară în România

4.2.1.Principalele caracteristici ale pieţei funciare româneşti

România dispune de un potenţial agricol care o plasează înaintea majorităţii ţărilor central şi est europene. În 1996, România deţinea locul al doilea după Polonia în ceea ce priveşte suprafaţa agricolă şi arabilă. O imagine mai sugestivă a potenţialului agricol românesc este dată de locul pe care îl deţine în suprafaţa agricolă şi arabilă din Europa: cu o suprafaţă agricolă de 64% din teritoriu, România deţine aproape un sfert din suprafaţa agricolă totală a ţărilor central şi est-europene şi 10,65% din cea a Uniunii Europene şi respectiv 23% şi12,6% din suprafaţa arabilă.

În ceea ce priveşte piaţa funciară, în România primele tranzacţii cu pământ au apărut, la începutul anilor 1990, odată cu începuturile perioadei de tranziţie la economia de piaţă. Această piaţă poate fi caracterizată ca fiind una insuficient şi distorsionat dezvoltată, prevalând transferul limitat de proprietate.

De asemenea, piaţa funciară românească nu este unitară. Ea apare ca un conglomerat de pieţe mici şi variate, care funcţionează în diferite zone ale ţării vizând moduri diferite de utilizare a terenurilor şi tipuri diferite de proprietate. Suprafeţele de teren, care fac obiectul tranzacţiilor, sunt mult diferite. Datorită acestor caracteristici, piaţa funciară prezintă anumite elemente ale sistemului economic de piaţă liberă, precum şi forme variate de intervenţie a statului. În principal, intervenţia statului pe piaţa funciară s-a realizat prin stabilirea cadrului legislativ şi instituţional, precum şi prin intermediul unor acţiuni menite să reducă consecinţele generate de jocul liber al forţelor pieţei

Jurnalul Economic


219

(costuri sociale ridicate, adâncirea stratificării sociale, specula cu pământ etc).

Cu toate acestea, formarea şi consolidarea pieţei funciare româneşti prezintă o importanţă deosebită în actuala perioadă de tranziţie, nu numai datorită rolului care revine fondului funciar, ca important factor de producţie, cât şi avantajelor pe care această piaţă le oferă, precum: îmbunătăţirea structurii de proprietate asupra pământului; creşterea dimensiunilor fermelor agricole (familiare sau cu forţă de muncă angajată), ceea ce duce la o agricultură mai competitivă, prin creşterea randamentelor agricole; eliminarea posibilităţilor de fărămiţare a suprafeţelor arabile, prin aplicarea dreptului de preemţiune pentru coproprietari, vecini sau arendaşi.

4.2.2. Dimensiunea pieţei funciare în România

Deşi Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a cuprins un capitol special privind circulaţia juridică a terenurilor agricole, aceasta a fost practic blocată până în anul 1998. În principal, acest lucru s-a datorat neîndeplinirii unor prevederi din legea mai sus menţionată.

În aceste condiţii s-a dezvoltat o piaţă paralelă a pământului. Cei interesaţi în tranzacţii cu terenuri, încercând să nu încalce legea, au recurs la unele soluţii cum ar fi: încheierea unor acte juridice aparente de donaţie, însoţite de contracte de vânzare-cumpărare sub semnătură privată.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor a marcat începutul procesului de tranzacţii cu terenuri în România.

O analiză1 a proceselor care au avut loc loc pe piaţa funciară arăta că vânzările de terenuri s-au făcut de: proprietarii neagricultori (îndeosebi orăşenii), proprietarii vârstnici fără moştenitori, proprietarii de 1 Popescu, M - Lecţii ale tranziţiei. Agricultura 1990-2000, editura Expert, Bucureşti, 2001.

terenuri situate pe raza altor localităţi sau judeţe decât cele în care îşi au reşedinţa, proprietarii lipsiţi de mijloace de producţie şi de surse de venituri acoperitoare pentru nevoile lor de producţiei.

În ceea ce priveşte pe cumpărătorii de terenuri aceştia au fost: deţinătorii de tractoare, combine şi alte mijloace de producţie, fermierii cu resurse de muncă, pregătire profesională şi venituri agricole şi/sau neagricole, coproprietari, vecini sau arendaşi cu drept de preemţiune.

Din analiză mai reiese că:

- suprafaţa înstrăinată a fost relativ redusă (atât în extravilan, cât şi în intravilan). În perioada 1998-2000, potrivit datelor statistice, suprafaţa de teren (cumulată) înstrăinată prin vânzare a fost de sub 100.000 hectare, reprezentând mai puţin de 1% din terenurile aflate în proprietate privată;

- suprafaţa oferită spre vânzare în extravilan şi intravilan a fost cu 42% mai mare decât cea vândută efectiv. Aceasta a influenţat semnificativ preţul terenurilor;

- suprafaţa medie care a făcut obiectul tranzacţiilor a fost de 1,26 ha în extravilan şi de 0,35 ha în intravilan.

Jurnalul Economic


Tabelul 2: Vânzarea/cumpărarea de terenuri după intrarea în vigoare a Legii nr.

54/1998 privind circulaţia terenurilor

Date privind circulaţia terenurilor în:

U.M 1998 1999 2000

a) Intravilan

Suprafaţa înstrăinată ha 14.422 12.480 6.742

Valoarea totală mil. Lei 608.026 948.858 313.935

Preţul pe hectar mil. Lei 42,2 76,0 46.6

b) Extravilan

Suprafaţa înstrăinată ha 12.119 31.858 21.746

Valoarea totală mil. Lei 51.514 229.495 171.827

Preţul pe hectar mil. Lei 4,3 7,2 7.9

Sursa: Popescu, M. - Lecţii ale tranziţiei. Agricultura 1990-2000, editura Expert, Bucureşti, 2001.

În ceea ce priveşte preţul pământului, acesta a fost în medie, în extravilan, de 4,3 milioane lei/hectar în 1998, de 7,2 milioane lei în 1999 şi de 7,9 milioane lei în 2000.

Preţul pământului a variat destul de mult de la un judeţ la altul, cele mai reduse preţuri fiind înregistrate în judeţele unde există terenurile cele mai fertile. Pe ansamblu, cele mai ridicate preţuri s-au înregistrat în judeţul Ilfov (de 31,82 milioane lei/ha) şi Prahova (24 milioane lei/ha), determinate, în principal, de oportunităţile oferite de apropierea de Bucureşti, în primul caz, şi de nivelul ridicat de urbanizare, în cel de-al doilea caz. Preţuri peste media pe ţară s-au

înregistrat în judeţele unde există o densitate mare a populaţiei, pământ agricol relativ mai puţin şi cu oportunităţi pentru dezvoltarea turismul rural (Braşov, Sibiu, Mureş, Argeş, Neamţ, Covasna şi Harghita). Preţul mediu al unui hectar de teren a fost în 1999 de 400 dolari, care este mult inferior preţurilor practicate în ţările UE, fiind determinat şi de declinul agriculturii şi al economiei româneşti în ansamblu, capacităţii de concurenţă reduse a produselor agricole româneşti, stării de subdezvoltare a pieţelor produselor agricole, precum şi a productivităţii reduse obţinute (pentru comparaţie, a se vedea tabelul 3).

Tabelul 3: O comparaţie privind preţul terenurilor în unele ţări ale UE

Preţul pământului $/hectar

Germania 8.668

Italia 9.592

Danemarca 7.514

Grecia 4.260

Spania 2.982

Irlanda 5.803

Jurnalul Economic


221

Franţa 2.803

Finlanda 2.477

Sursa: Popescu, M. - Piaţa funciară în România, Academia Română, CIDE, Bucureşti, 2000.

Şi în celelalte ţări candidate la integrare preţul pământului a fost relativ scăzut comparativ cu cele din Uniunea Europeană. Astfel, în Polonia, în zone preponderent agricole preţul pământului a fost de 300 şi 500 $/ha, cu oscilaţii între 4000 $/ha în zona Varşoviei şi aproximativ 200 $/ha în zona de nord a ţării. În Ungaria, preţul pământului a fost mic, situându-se în medie la 12% din cel existent în ţările Uniunii Europene.

5. Concluzii şi recomandări

Una din cele mai sensibile probleme ale capitolului 4 de negocieri, capitol privind libera circulaţie a capitalului o reprezintă dreptul străinilor de a investi liber în proprietăţi imobiliare.

În prezent nu există un acquis communautaire cu privire la dreptul de proprietate al străinilor, legislaţia europeană abordând numai tangenţial această problemă, fie prin dispoziţiile legale privind acceptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (care prevede respectarea dreptului de proprietate al propriilor cetăţeni şi a străinilor rezidenţi în ţara respectivă), fie prin intermediul celor patru libertăţi fundamentale (liberatea de mişcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi a capitalului), care implică faptul că dreptul de proprietate este recunoscut prin aplicarea principiului nediscriminării şi a egalităţii tratamentului.

Concluzia noastră este că, dacă multe state continuă să înstituie restricţii privind dreptul de proprietate a străinilor asupra terenurilor, imperativele pieţei unice europene vor juca un rol important în reducerea graduală a acestor restricţii. Există o serie de argumente practice care explică aceste restricţii, cel mai important făcând referire la preocuparea statelor cu privire la pierderea controlului

asupra activelor funciare, precum şi în legătură cu posibile speculaţii pe piaţa funciară. Cu toate acestea, statele abordează echilibrat problema integrării imperativelor pieţei unice, cu cele referitoare la necesitatea atragerii investiţiilor străine, care pot fi descurajate puternic de către un regim restrictiv asupra proprietăţii străine a terenurilor.

Din perspectiva acquis-lui comunitar, legislaţia românească în domeniu evidenţiază mai degrabă un stadiu de compatibilitate. În plus, legislaţia românească pare a fi suficient de modernă şi coerentă. De asemenea, constatăm că cererile iniţiale ale României – mai degrabă restrictive – pentru perioada de tranziţie asupra drepturilor de proprietate a străinilor au devenit în prezent mai flexibile şi în concordanţă cu propunerea făcută de Comisia Europeană unor ţări candidate la aderare. În acest fel, România a deschisă efectiv calea spre armonizare cu acquis communautaire.

Legislaţia României şi practica în domeniu pare a fi într-un stadiu destul de avansat în comparaţie cu legislaţiile ţărilor candidate, persoanele juridice (companiile) putând deţine pământ în România pentru scopuri de afaceri (industrie sau agricultură) chiar dacă au capital integral străin.

Principalul obstacol în calea armonizării complete rămâne articolul 41 (2) al Constituţiei României, care interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor să deţină pământ. În capitolul 4 al Documentului de poziţie, guvernul României a anunţat deja că este pregătit să examineze abolirea acestei interdicţii, prin amendarea adecvată a Constituţiei până la data aderării. Se întrevăd câteva soluţii:

Jurnalul Economic


222

1) Introducerea în Constituţie (urmând modelul câtorva constituţii europene) a unei noi prevederi ce permite oricărui individ (naţional sau non-naţional) să deţină pământ. Această soluţie ar intra în conflict cu o veche mentalitate românească, adânc înrădăcinată şi mult speculată de anumite fracţiuni politice, ce este reflectată de aversiunea faţă de “vânzarea ţării la străini”.

2) Adăugarea la paragraful 41.2 (care se referă la interdicţie) a expresiei “cu rezerva obligaţiilor internaţionale asumate de România”. O asemenea abordare ar pune, fără îndoială, România în acord cu cerinţele Uniunii Europene. Totuşi, dacă România nu trece la încheierea de tratate bilaterale cu ţările non-europene, această alternativă ar conduce la excluderea de la dreptul de proprietate asupra pământului a tuturor naţionalilor non-europeni. Acest lucru nu numai că ar descuraja investiţiile străine ce provin din ţări din afara Europei, dar ar provoca şi acuzaţii de incorectitudine şi discriminare (de exemplu, ex-naţionalii români de origine iudaică ce au emigrat şi care pot fi interesaţi de întoarcerea şi investirea în România ar putea provoca acuze de anti-semitism împotriva ţării).

3) O altă alternativă ar putea fi introducerea în Constituţie a condiţiei de reciprocitate (urmând modelul Turciei şi al câtorva state din S.U.A.). Străinii ar putea astfel să cumpere pământ în România, cu condiţia ca legislaţia ţării lor să permită românilor cumpărarea de teren în respectivele ţări. Noi nu încurajăm o asemenea abordare din moment ce în marea majoritate a cazurilor indivizii nu îşi aleg naţionalitatea. Drepturile omului şi cele de proprietate rămân drepturi individuale şi noi credem că interferenţa directă sau indirectă a statului cu acestea ar trebui restricţionată la minim.

4) Pur şi simpla abolire a interdicţiei. Această soluţie nu va însemna neapărat faptul că străinii pot cumpăra liber pământ, din moment ce legea va avea sarcina introducerii posibilelor interdicţii. Această alternativă pare a fi cea mai adecvată. Avantajul acestei

abordări ar fi flexibilitatea procedurii de elaborare a legii comparativ cu procedura de modificare a constituţiei. Mai mult, cel mai recent raport al Comisiei a demonstrat încrederea Europei în România, aceasta câştigându-şi locul în rândul democraţiilor lumii. În măsura în care nu există nici o îndoială legată de puterea legii şi respectarea valorilor democratice în România, legislatorul ţării ar trebui să emită legi adecvate în acest (şi alte) domeniu (domenii).

Bibliografie:

Cărţi:

1. Ion E. Anghel - Direct Foreign Investment in Romania, Expert Publishing Co., Bucharest, 2002.

2. Ion Davidovici; Dinu Gavrilescu – Economia creşterii agroalimentare, editura Expert, Bucureşti, 2002.

3. Ion P. Filipescu – Drept civil, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998.

4. Dumitru Florescu – Drepturile de proprietate, editura Titu Maiorescu, Bucureşti, 2002.

5. Jörn Pipkorn, - La Communauté européenne et la Convention européenne des droits de l’homme, Actualités du Droit, Bruxelles, 1994.

6. Marin Popescu - Lecţiile tranziţiei. Agricultura. 1990-2000, editura Expert, Bucureşti, 2001.

Articole:

1. Graham Avery – Membership of the European Union. A catalyst for Romania, European Institute of Romania, 15 July 2002.

2. Richard Chachia Caruna, member of Malta’s negotiation team, statement delivered at the negotiating conference of 22 February 2002

Jurnalul Economic


223

(http://www.foreign.gov.mt/pr/docsgov/2002/st020225c-RCC-doi229w.pdf).

3. Commission of the European Communities, ”2001, Regular Report on Romania’s Progree towards Accession”, Brussels, November, 2001.

4. Eugen Chelaru – Dreptul de preemţiune reglementat de legea nr. 54/1998, revista DREPTUL, nr. 8/1998.

5. Czaba Czaki and Zvi Lerman - Land Reform and Farm Restructuring in East Central Europe and CIS in 1990’s, Review of Agricultural Economic, nr 6, 1997.

6. Enrico Grillo Pascuarelli – The process of accession to the EU – The case of Romania, European Institute of Romania, 12 April 2002.

7. Nicolae Idu; Iulia Zamfirescu - Costs and Benefits of Accession to the European Union for Central and Eastern European Countries, Working papers of European Institute of Romania no 4, Bucharest, 2002.

8. Stephen HOGSON, Cormac CULLINAN and Karen CAMPBELL, FAO Legal Papers on line “Land ownership and foreigners, A comparative analysis of regulatory approaches to the acquisition and use of land by foreigners”, December 1999, (http://www.fao.org/Legal/Prs-OL/hogson.pdf),

9. Andras Inotai -The Future of European Integration. Based on Experience in Hungary and Prospects for the Candidate Countries, European Institute of Romania, 20 June 2002.

10. Dora Majoros - A strategy to bring Hungarian land ownership legislation into conformity with European community law, May 2000, (http://www.commercialdiplomacy.org/ma_projects/ma_dora1.html).

11. Corneliu-Liviu Popescu – Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au cetăţenia, rescpectiv naţionalitatea română de a fi titulare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor din România, revista DREPTUL, nr. 8/1998.

12. Hildeguard Puwak, - Romania and EU. The Pre-Accession Stage and the EU’s Future, European Institute of Romania, 27 March 2002.

13. ”Romania’s position paper. Chapter 4 – Free Movement of Capital”, Conference on Accession to the European Union – Romania, Brussels, February, 2001.

14. Study nr. 11 of Preaccession impact studies, Phare project RO 9907-00-01 “The influence of adopting the acquis communautaire on the Constitutional Order”, Bucharest, 2002.

Jurnalul Economic


224

Noua legislaţie aplicabilă pieţei de capital din România

Lect. univ. dr. Paul Miclăuş


Nu mai este o noutate faptul că la mijlocul anului trecut (2002) a avut loc o amplă reformă a întregului cadru normativ aplicabil pieţei de capital1 din România, moment de la care s-a început şi redactarea unei noi legislaţii secundare2 în aplicarea acesteia, astfel încât să răspundă exigenţelor actuale ale pieţei.

În cadrul Documentului de poziţie al României, Capitolul nr. 3: Libera circulaţie a serviciilor, CNVM3 s-a angajat ca, până la data aderării, să implementeze în legislaţia şi reglementările naţionale prevederile directivelor şi recomandărilor comunitare referitoare la piaţa de capital; este vorba, în special, de Directivele 77/534/EEC, 34/2001/EEC, 89/298/EEC, 89/592/EEC, 85/611/EEC, 93/22/EEC, 93/6/EEC, 97/9/EEC. Având în vedere stadiul de dezvoltare a pieţei de capital româneşti (societăţile de servicii de investiţii financiare nu au încă posibilitatea să contribuie cu suma de 20.000 EURO – aşa cum prevede legislaţia comunitară – la constituirea fondului de compensare a investitorilor, într-o perioadă scurtă de timp), pentru transpunerea prevederilor Directivei 97/9/EEC s-a solicitat, şi s-a obţinut, o perioadă de tranziţie de 5 ani, respectiv până la sfârşitul anului 2011.

Luând în considerare evoluţia pieţelor de capital din România, necesitatea de a întări cadrul legal pentru acest sector, prin armonizarea acestuia cu directivele UE, a fost subliniată în mod constant în rapoartele anuale ale Comisiei Europene. În acest sens, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost iniţiatoarea de facto a acestui proces de revizuire legislativă, care s-a concretizat în elaborarea celor patru acte normative, adoptate, iniţial, în regim de urgenţă de către Guvernul României (ca Ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) şi, mai apoi, promovate ca legi de către

1 ne referim aici, în principal, la 1)Legea nr.52/1994, privind valorile mobiliare şi bursele de valori, 2)Legea nr. 83/1994 de aprobare a OG nr.24/1993, privind reglementarea constituirii şi funcţionării fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de investiţii ca instituţii de intermediere financiară, 3)OG nr. 20/1998, privind constituirea şi funcţionarea fondurilor cu capital de risc şi 4)Legea nr. 129/2000 pentru aprobarea OG nr.69/1997, privind bursele de mărfuri, care au fost înlocuite prin adoptarea, în iunie-iulie 2002, a unui pachet de patru legi, respectiv: 1)Legea nr. 514 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2002, privind aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; 2)Legea nr. 525 din 17 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/2002, privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate; 3)Legea nr. 513 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/2002, privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare; 4)Legea nr. 512 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2002, privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate. 2 regulamente, instrucţiuni, norme, proceduri etc. 3 Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Jurnalul Economic


225

Parlament.

Prin aceste acte normative, CNVM a urmărit actualizarea legislaţiei existente prin prisma armonizării cu normele Uniunii Europene, precum şi o evoluţie şi o reformare a concepţiei prezente asupra pieţei de capital şi a instituţiilor acesteia. Totodată, a fost urmărită îndeaproape şi îndeplinirea angajamentelor şi termenelor asumate de România prin Capitolul nr. 4 al Documentului de poziţie, “Libera circulaţie a capitalurilor”.

Aplicarea în condiţii optime a legilor şi reglementărilor pieţei de capital impune existenţa unui organism autonom care să aibă drept principale sarcini reglementarea, supravegherea şi controlul pieţei de capital. După analize atente ale modului în care acest aspect este reglementat pe plan internaţional, în special în ţări membre ale UE (s-au avut în vedere, în special, situaţiile din Franţa, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii, Portugalia, Grecia şi Germania), precum şi ale prevederilor legislaţiei comunitare aplicabile, s-a optat pentru o autoritate distinctă a pieţei de capital din România1. Conform prevederilor art.1 din Legea nr. 514/2002 pentru aprobarea OUG nr. 25/2002, privind aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, ”(1) Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare [...] este o autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică. (2) C.N.V.M. reglementează şi supraveghează piaţa de capital, pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, precum şi instituţiile şi operaţiunile specifice acestora. (3) C.N.V.M. este subordonată

1 în urma analizei, s-a constatat faptul că, pe plan internaţional, există mai multe modalităţi prin care se realizează reglementarea, supravegherea şi controlul pieţei de capital; astfel, acestea pot fi înfăptuite de o autoritate unică a pieţelor financiare (cazul Financial Services Authority din Marea Britanie sau cel al Germaniei), de două sau mai multe entităţi care îşi împart responsabilităţile şi conlucrează între ele, având atribuţii distincte (cum sunt CONSOB şi Banca d`Italia), de două sau mai multe autorităţi care administrează, fiecare, segmente diferite ale pieţei (exemplul SUA), de două sau mai multe organisme ale pieţei financiare, dar care au rol diferit (cazul Franţei) etc.

Parlamentului şi prezintă rapoarte acestuia prin comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale celor două Camere, Comisia economică a Senatului şi Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor. (4) Autoritatea C.N.V.M. se exercită pe întregul teritoriu al României. [...] ”, iar art. 2 statuteză că: “(1) C.N.V.M. este compusă din 7 membri, dintre care un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 4 comisari. Numirea şi revocarea acestora se fac de către Parlament în şedinţa comună a celor două Camere. (2) Numirea membrilor C.N.V.M., cu nominalizarea funcţiilor, se face la propunerea comună a comisiilor pentru buget, finanţe şi bănci ale celor două Camere, a Comisiei economice a Senatului şi a Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor. [...]”. Acestea, precum şi alte prevederi din Statut, sunt de natură a asigura CNVM întărirea autonomiei şi independenţei financiare şi funcţionale necesare îndeplinirii funcţiei sale administrative, precum şi sporirea atributului său de control, prevăzute de legislaţia comunitară şi, în acelaşi timp, de normele Organizaţiei Internaţionale a Comisiilor de Valori Mobiliare (IOSCO2).

Principalele sarcini şi atribuţii ale CNVM, conform prevederilor art. 2 din Statut, sunt:

• stabilirea şi menţinerea cadrului necesar dezvoltării pieţelor reglementate3;

2 International Organization of Securities Commissions (în engl.). 3 conform Legii nr. 535/2002, art. 2, alin. (1), 30.: “piaţă reglementată - piaţă pentru valori mobiliare şi alte instrumente financiare, care: a) funcţionează

Jurnalul Economic


226

• promovarea încrederii în pieţele reglementate şi în investiţiile în instrumente financiare;

• asigurarea protecţiei operatorilor şi investitorilor contra practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase;

• promovarea funcţionării corecte şi transparente a pieţelor reglementate;

• prevenirea fraudei, a manipulării pieţei şi asigurarea integrităţii pieţelor reglementate;

• stabilirea standardelor de soliditate financiară şi de practică onestă pe pieţele reglementate;

• adoptarea măsurilor necesare pentru evitarea apariţiei riscului sistemic pe pieţele reglementate;

• prevenirea afectării egalităţii de informare şi tratament a investitorilor, sau a intereselor acestora.

Dacă în ceea ce priveşte codul de conduită ce trebuie respectat în efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare, prevederile Recomandării Comisiei 77/534/CEE erau transpuse, într-o bună măsură, în legislaţia românească, prin completările şi reformulările propuse, Legea nr. 525/2002 pentru aprobarea OUG nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate realizează progrese importante referitoare la listarea la bursă, ofertele publice, cerinţele de informare continuă, sistemele de compensare a investitorilor, serviciile de investiţii, adecvarea capitalului şi manipularea pieţei etc., prin modul de reglementare, în principal, a următoarelor aspecte:

regulat şi operează în mod ordonat; b) respectă regulile emise sau autorizate de C.N.V.M., care definesc condiţiile de acces pe piaţă, de operare şi de admitere la cota oficială a anumitor valori mobiliare sau a altor instrumente financiare; c) respectă cerinţe de raportare şi transparenţă în vederea asigurării protecţiei investitorilor;”.

• posibilitatea organizării şi a altor pieţe reglementate, sub formă de societăţi pe acţiuni, spre deosebire de Bursa de Valori Bucureşti (BVB), în cazul căreia s-a optat pentru menţinerea caracterului de instituţie publică4;

• diversificarea tranzacţiilor prin introducerea tranzacţiilor în marjă şi a celor în lipsă;

• posibilitatea tranzacţionării instrumentelor financiare derivate şi la BVB;

• introducerea posibilităţii tranzacţionării drepturilor de preferinţă;

• înfiinţarea fondului de compensare a investitorilor5;

• protecţia investitorilor;

• încriminarea tranzacţiilor bazate pe informaţii privilegiate;

• reguli speciale pentru derularea ofertelor de preluare a unor societăţi deţinute public.

În vederea armonizării cu Directiva 93/22/EEC, referitoare la serviciile de investiţii în domeniul valorilor mobiliare, în lege s-au introdus numeroase concepte şi

4 art. 6, alin. (1) din legea 525/2002: “Pieţele reglementate sub formă de burse de valori se înfiinţează şi funcţionează ca instituţii de interes public, cu personalitate juridică, prin decizia de înfiinţare şi autorizaţia de funcţionare emise de C.N.V.M.”, iar art. 27, alin (1), al aceleiaşi legi, statutează: ”Pieţele reglementate, altele decât bursele de valori, se înfiinţează exclusiv ca societăţi pe acţiuni. […]”. 5 Legea nr. 525/2002 pentru aprobarea OUG nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate cuprinde o secţiune referitoare la “Fondul de compensare a investitorilor” (Cap. 4, art. 140 şi urm.), prin care se stabileşte obligativitatea înfiinţării fondului de compensare a investitorilor care urmează să asigure, conform prevederilor Directivei 97/9/EEC, despăgubirea investitorilor în limita unui anumit plafon, în situaţia incapacităţii societăţii de investiţii financiare de a returna fondurile băneşti şi instrumentele financiare datorate, sau aparţinând investitorilor şi care au fost administrate în numele lor, în legătură cu servicii de investiţii financiare.

Jurnalul Economic


227

instituţii noi, în raport cu cadrul legislativ anterior, şi s-au adus completări unor noţiuni sau instituţii precum: “piaţă reglementată”, “societăţi de servicii de investiţii financiare ”, “servicii de investiţii financiare”, “instrumente financiare”, ”valori mobiliare”etc. De asemenea, a fost inclusă în lege o secţiune privitoare la societăţile de servicii de investiţii financiare cu sediul în alt stat, care dă posibilitatea, în condiţii specificate, societăţilor de servicii de investiţii financiare înregistrate în alt stat să presteze servicii de investiţii financiare pe teritoriul României, prin sucursale sau în mod direct.

În ceea ce priveşte Directiva 93/6/EEC, referitoare la adecvarea capitalului firmelor de investiţii (CAD6), deşi au fost introduse prevederi de principiu, detalierea regulilor referitoare la transpunerea acestui mecanism, respectiv stabilirea plafonului minim, obligaţii de raportare lunară pentru societăţile de servicii de investiţii fiananciare, detalierea aspectelor legate de diferenţierea pe categorii de risc, precum şi modul de calcul în funcţie de operaţiuni, etc.) vor fi realizate prin legislaţia secundară.

Armonizarea cu prevederile Directivei 89/592/EEC s-a urmărit prin introducerea secţiunii “Interzicerea manipulării pieţei şi a tranzacţiilor bazate pe informaţii privilegiate7”. Prin prevederile propuse s-a urmărit armonizarea cu legislaţia comunitară atât în ceea ce priveşte modul de definire a unor noţiuni, cât şi reglementarea activităţii unor instituţii.

Principala normă comunitară avută în vedere la redactarea Legii nr. 513/2002 pentru aprobarea OUG nr. 26/2002 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare este Directiva 85/611/EEC, care conţine prevederi referitoare la organismele de plasament colectiv în valori

6 Capital Adequacy Directive (în engl.). 7 insider dealing (în engl.).

mobiliare (OPCVM8), condiţiile de calificare, de înfiinţare şi de funcţionare a acestora, precum si cele privind depozitarul şi societatea de administrare. Principalele elemente de noutate aduse de lege sunt:

• distincţia clară între organismele de plasament colectiv în valori mobiliare, aşa cum sunt definite în Directiva privind UCITS şi alte organisme de plasament colectiv;

• tratarea organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare ca investitori instituţionali, a căror activitate constă în realizarea de plasamente în valori mobiliare, lor nefiindu-le permis, prin limitarea deţinerilor, prevăzute la articolele 19 – 25 din Directiva privind UCITS, să atingă un asemenea nivel al deţinerii care să facă posibilă intervenţia directă în administrarea societăţilor comerciale (i.e. numirea administratorilor, a cenzorilor etc.);

• definirea unor noţiuni precum: ”control direct”, ”control indirect”, ”grup financiar” etc.;

• măsuri suplimentare de administrare prudenţială a riscului de portofoliu, prin stabilirea unor reguli, limitări şi interdicţii de operare;

• creşterea răspunderii societăţii de administrare a investiţiilor faţă de investitori, prin tratarea prospectului de emisiune, însuşit şi semnat de fiecare investitor, ca fiind un contract;

• limitarea autorizării în calitate de depozitar doar la societăţile bancare, precum şi întărirea rolului şi răspunderilor acestuia;

• obligaţii de transparenţă, de informare şi raportare;

• întărirea supravegherii.

În conformitate cu prevederile Directivei 2001/107/EC, care modifică Directiva privind UCITS, în lege au fost introduse reglementări privind administrarea de către societăţile de administrare a investiţiilor şi a

8 UCITS (în engl.).

Jurnalul Economic


228

conturilor individuale de investiţii sau de plasament ale persoanelor fizice sau juridice, precum şi posibilitatea administrării oricărui tip de organism de plasament colectiv.

Unele aspecte privind autorităţile însărcinate cu supravegherea şi autorizarea entităţilor ce operează pe pieţele reglementate (Directiva 93/22/EEC), stabilirea unor standarde comune de etică comportamentală în vederea asigurării unei funcţionări corecte a pieţei de capital (Directiva 77/534/EEC), reguli ce privesc compensarea, reducerea riscului sistemic şi procedurile de insolvabilitate (Directiva 98/26/EEC), respectiv asigurarea riscului de sistem şi protejarea investiţiilor prin înfiinţarea unor fonduri de compensare, creşterea lichidităţii şi atractivităţii prin introducerea instrumentelor financiare derivate şi a operaţiunilor cu acestea etc. au fost preluate şi în Legea nr. 512/2002 pentru aprobarea OUG nr. 27/2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate.

Considerăm important de precizat faptul că, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 61/2001, care modifică şi completează Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, CNVM elaborează reglementările contabile pentru instituţiile care operează pe piaţa de capital9, armonizate cu prevederile Directivei a IV-a şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS10).

Vom face, în cele ce urmează, o prezentare succintă a conţinutului şi principiilor celor patru legi conţinute de pachetul legislativ la care ne-am referit.

9 vezi Ordinul nr.1.742/106 din 2002 al Ministrului finanţelor publice şi al Preşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, publicat în M. Of. nr. 947/23 decembrie 2002. 10 International Accounting Standards (în engl.).

Elaborat pe baza analizei acestui sector, Raportul din octombrie 200011 al consultanţilor angajaţi în cadrul programului de asistenţă tehnică al Băncii Mondiale pentru Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare a arătat dimensiunile fenomenelor specifice pieţei de capital din România şi a sugerat o amplă revizuire a legislaţiei aplicabile.

Proiectul de asistenţă tehnică, finanţat din resurse alocate de Guvernul României prin Împrumutul Băncii Mondiale pentru Proiectul de Dezvoltare Instituţională a Sectorului Privat, a urmărit să susţină Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în eforturile de a face faţă acestei provocări, identificată ca prioritate şi în PNAR, prin care CNVM s-a angajat să elaboreze proiectul pentru o nouă legislaţie şi să o prezinte Parlamentului până la 1 octombrie 2001. Proiectul de asistenţă tehnică s-a concretizat în redactarea a două rapoarte, respectiv Raportul Băncii Mondiale din iulie 2001 şi unul în 7 septembrie 2001.

La baza pachetului legislativ, următoarele principii au fost luate în considerare:

• necesitatea delimitării si completării regimului juridic al CNVM, ca instituţie centrală, autonomă, de reglementare şi supraveghere a pieţelor de capital şi burselor de mărfuri şi o mai bună precizare a atribuţiilor şi rolului acesteia;

• creşterea eficienţei CNVM în aplicarea şi supravegherea respectării legii;

• asigurarea reducerii riscului de sistem şi a unei protecţii moderne şi eficiente a investitorilor, inclusiv prin înfiinţarea unui fond de compensare;

• asigurarea unei lichidităţi şi atractivităţi mai mari a pieţelor reglementate, prin introducerea unor noi instrumente

11 World Bank Technical Assistance for the Government of Romania on Strengthening of Consolidated Supervision, the National Securities Commission and Regulation and Supervision of Investment Funds (October 26, 2000).

Jurnalul Economic


229

financiare şi a operaţiunilor cu instrumente financiare derivate;

• reformarea legislaţiei prin prisma experienţei acumulate ca urmare a evoluţiei pieţei de capital româneşti în intervalul 1994-2002;

• armonizarea cadrului legislativ românesc cu standardele internaţionale şi, mai ales, cu legislaţia comunitară dar, în acelaşi timp, o armonizare internă a cadrului legislativ propus.

Pe lângă cele de mai sus, la fundamentarea elaborării acestor legi s-au aflat studii cu privire la statutele şi regimul juridic ale altor entităţi cu putere de reglementare, supraveghere şi control, din străinătate (au fost analizate jurisdicţiile italiană, portugheză, franceză, belgiană, engleză etc.) sau din România (Banca Naţională a României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Consiliul Concurenţei).

Consultarea prevederilor din unele ţări comunitare, cu practică dezvoltată în domeniu, prezintă avantajul preluării unor instituţii juridice care sunt deja armonizate cu directivele Uniunii Europene. Astfel, din legea portugheză, respectiv Codul Valorilor Mobiliare, aşa cum a fost modificată la 1 martie 2000, au fost analizate la nivel de concept sau normă prevederile referitoare la tranzacţiile în marjă, la oferta publică de cumpărare, cât şi prevederi referitoare la protecţia investitorilor, cu atenţie specială asupra transparenţei pieţei, manipulării pieţei şi fondului de garantare. Legea italiană, respectiv Decretul nr. 58 din 24 februarie 1998 privind intermedierea financiară, potrivit articolelor 8 şi 21 din Legea nr. 52 din 6 februarie 1996, a constituit una din sursele de inspiraţie pentru dispoziţiile referitoare la retragerea obligatorie de pe pieţele reglementate12. De asemenea, au fost preluate unele dispoziţii referitoare la manipularea preţului, tranzacţionarea pe bază de informaţii confidenţiale sau privilegiate şi

12 squeeze-out (în engl.).

serviciile de investiţii financiare. Legea franceză, respectiv Codul monetar financiar francez, a constituit o sursă pentru dispoziţiile privitoare la: regulile generale pentru societăţi deţinute public, rapoartele obligatorii, operaţiunile pe pieţe reglementate, cât şi regulile de transparenţă. Legea britanică, atât Financial Services and

Markets Act 2000, precum şi City Code for

Takeovers and Mergers au constituit un model pentru definirea unor concepte ale pieţei şi pentru reflectarea unor instituţii şi operaţiuni specifice.

Mai dorim să facem precizarea că CNVM nu a redactat legile în mod independent. La iniţiativa sa şi a Comisiei pentru buget finante a Senatului, au fost create două grupuri de lucru, formate din instituţii ale pieţei de capital, reprezentanţi ai presei de specialitate, reprezentanţi ai diverselor categorii de investitori etc., care au avut întâlniri periodice cu echipele CNVM şi au condus la redactarea unor întregi secţiuni din aceste legi. De asemenea, modernizarea legislaţiei pieţei de capital româneşti a fost urmărită cu real interes de specialiştii financiari care lucrează pe pieţele internaţionale. Acest interes a fost concretizat prin sugestii şi comentarii, atât la nivel de principiu, cât şi la nivel de text.

1. Legea nr. 514 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 25/2002 privind aprobarea statutului comisiei naţionale a valorilor mobiliare

În ceea ce priveşte statutul legal al CNVM, a fost menţinut statutul de autoritate administrativă autonomă prevăzut în vechea lege a valorilor mobiliare. Aceasta este cea mai adecvată formă de organizare pentru a asigura că entităţile cu putere de reglementare sunt mai puţin influenţate de schimbările politice, astfel încât a fost adoptată şi pentru celelalte entităţi cu putere de reglementare. Atât legea societăţilor de asigurări, cât şi legea concurenţei prevăd expres că CSA, respectiv Consiliul

Jurnalul Economic


230

Concurenţei, sunt autorităţi administrative autonome. Pentru a sublinia caracterul autonom al CNVM, a fost introdusă o prevedere adiţională, care indică expres că CNVM este subordonată numai Parlamentului şi raportează prin Comisii Permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor. La redactare s-a avut în vedere principiul IOSCO nr. 2, care prevede că trebuie asigurată independenţa deplină a reglementatorului pieţei de capital, atât din punct de vedere financiar, cât şi, mai ales, din punct de vedere operaţional, în exerciţiul atribuţiilor şi prerogativelor sale.

Referitor la atribuţiile CNVM, la redactarea acestora s-au avut în vedere recomandările Băncii Mondiale, reglementarea existentă în legea anterioară a valorilor mobiliare, cât şi principiul IOSCO nr. 1, care arată necesitatea de a stabili, în mod clar şi obiectiv, responsabilităţile reglementatorului.

Numirea membrilor CNVM de către Parlament este o metodă frecvent utilizată în scopul asigurării autonomiei entităţilor cu putere de reglementare (după cum se cunoaşte, acest mecanism este prevăzut şi în cazul BNR şi CSA). Ca şi în cazul acestor autoritaţi, numirea se face cu nominalizarea funcţiilor. În ceea ce priveşte creşterea numărului de membri de la cinci (cum era prevăzut în vechea legislaţie) la şapte, aceasta este o modificare cerută de noile atribuţii, introduse prin legea burselor de mărfuri, acestea trecând sub autoritatea CNVM. De asemenea, tot în aplicarea principiului IOSCO nr. 2, mentionat mai sus, s-a stabilit că CNVM este un organism de conducere colegială. Urmând regula în materie de autorităţi publice a căror voinţă este exprimată de organe colegiale, membrii CNVM răspund în mod solidar. Urmând modelul de reglementare adoptat pentru celelalte autoritati publice autonome, membrii CNVM, deşi nu în mod explicit (prin textul legii), ci implicit (prin procedura de numire), sunt demnitari de stat şi beneficiază de toată autoritatea

corespunzătoare acestei calităţi. Pentru evitarea unor eventuale abuzuri, şi în sensul principiilor IOSCO de întărire a autorităţii, independentei şi prestigiului reglementatorului pieţei de capital, orice măsura privativă de libertate adoptată împotriva membrilor CNVM este comunicată, în prealabil, Parlamentului.

În reglementarea duratei mandatului şi a posibilităţii de reinvestire s-a urmat13 modelul adoptat pentru alte autorităţi publice autonome din România. Incompatibilităţile şi cazurile de încetare a mandatului au fost preluate din vechea legea a valorilor mobiliare, fiind similare cu cele existente în cazul altor autorităţi ale pieţei financiare şi reflectând, în mod adecvat, poziţia CNVM şi cerinţele de independenţă pentru membrii săi, precum şi exigenţele rezultând din principiile IOSCO nr. 2 şi nr. 5, care subliniază necesitatea ca reglementatorul să fie reprezentat la toate nivelurile de către persoane prezentând înalte standarde profesionale şi morale, si care să respecte obligaţiile de confidenţialitate.

În legătură cu colaborarea CNVM cu autorităţile statului şi alte instituţii, a fost agreată recomandarea Băncii Mondiale de a indica expres autorităţile cu care va coopera CNVM. Această precizare a fost considerată necesară, ca urmare a constatărilor făcute de Banca Mondială, indicând că, în lipsa unor prevederi legale exprese, entităţile cu putere de reglementare au tendinţa de a interpreta legile lor constitutive ca interzicând cooperarea. În vederea facilitării acestei cooperări, au fost permise acordurile de schimb de informaţii cu alte autorităţi publice. Respectivele alineate au fost introduse pe baza principiilor IOSCO nr. 11 şi 12. Pentru a asigura o cooperare efectivă din partea celorlalte instituţii şi autorităţi, a fost introdusă o prevedere care interzice invocarea secretului de serviciu sau a oricarei

13 cu excepţia cazului de încetare a mandatului pentru condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, introdus în scopul de a asigura membrilor o înaltă ţinută morală.

Jurnalul Economic


231

alte obligaţii legale de păstrare a confidenţialităţii informaţiilor deţinute, în cadrul unei asemenea colaborari, precum şi obligativitatea furnizarii unui răspuns scris la solicitarile CNVM în cadrul unui termen obligatoriu. În sensul armonizarii proiectului cu principiul IOSCO nr. 3, s-a introdus prevederea conform căreia CNVM va fi consultată cu privire la actele normative ale instituţiilor şi autorităţilor publice cu impact asupra pieţelor reglementate şi supravegheate de către CNVM şi este invitată de drept la şedintele în care se adoptă acestea. De asemenea, au fost dezvoltate prevederile din legislaţia anterioară privitoare la cooperarea internaţională, detaliindu-se şi, în acelaşi timp, introducându-se noi tipuri de asistenţă care pot fi oferite autorităţilor de reglementare străine. Redactarea este bazată pe principiile IOSCO nr. 11, 12 si 13, precum şi pe descrierea acestor principii elaborată de această organizaţie.

Partea referitoare la prerogativele şi actele CNVM este, în mare parte, o reformulare a unor prevederi existente. O prevedere nouă, însă, este cea referitoare la posibilitatea CNVM de a efectua, la cerere sau din oficiu, interpretarea oficială a tuturor normelor juridice aplicabile pieţelor reglementate şi entităţilor supravegheate. Această prevedere este menită să ofere CNVM posibilitatea de a clarifica sensul normelor, ceea ce este de natură a reduce numarul litigiilor izvorând din diferenţele de interpretare. Natura foarte tehnică a unora dintre normele CNVM a facut să se simtă nevoia unui forum de interpretare. Textele acestea sunt menite, de asemenea, să încorporeze o recomandare a Băncii Mondiale privind consolidarea autorităţii de reglementare a CNVM şi recunoaşterea şi punerea în aplicare a reglementărilor sale, ceea ce reflectă principiile IOSCO nr. 1 si 3. În sensul celor de mai înainte, deosebit de importantă, credem noi, este prevederea conform căreia CNVM va putea înfiinţa o Cameră Arbitrală, care să judece în mod exclusiv litigiile rezultate din sau în legatură cu operaţiunile desfăşurate pe pieţele reglementate.

În legătură cu sursele de finanţare ale CNVM, a fost menţinut principiul finanţării din venituri extrabugetare, în scopul evitării afectării bugetului de stat şi pentru respectarea principiului IOSCO privind independenţa şi autonomia reglementatorului, menţionat mai sus. Conform Raportului Băncii Mondiale, „independenţa financiară este o parte necesară a independenţei autorităţii de reglementare. Autoritatea de reglementare are nevoie atât de o sursă independentă a finanţării cât şi de posesia şi libera administrare a fondurilor sale pentru a fi independentă din punct de vedere financiar”. S-a introdus un mecanism flexibil de stabilire a surselor de venituri, prin stabilirea perceperii de tarife şi comisioane, cu precizarea în textul legii a limitei maxime a valorii acestora, pentru diversele activităţi desfăşurate de către CNVM14.

Pentru a exista un control în legătură cu modul de colectare şi administrare a veniturilor CNVM, legea stabileşte că CNVM îşi supune bugetul, spre aprobare, Parlamentului. De asemenea, este instituită obligaţia CNVM de a transmite Parlamentului raportul său anual de activitate, raport ce se dezbate în şedinţă comună a Camerelor Parlamentului. Cele de mai înainte sunt o dezvoltare a principului în virtutea căruia CNVM este subordonat numai Parlamentului şi raportează comisiilor specializate ale acestuia, reprezentând un corolar al principiului IOSCO nr. 2.

2. LEGE PRIVIND VALORILE MOBILIARE, SERVICIILE DE INVESTIŢII FINANCIARE SI PIEŢELE REGLEMENTATE

Noua lege şi-a propus să reprezinte nu doar o actualizare a legislaţiei anterioare prin prisma

14 în aplicarea acestor legi, CNVM desfăşoară actrivităţi în legătură cu autorizarea unor entităţi sau operaţiuni, pentru care va aplica anumite tarife; se percep, de asemenea, comisioane pentru operaţiunile realizate pe piaţa de capital şi la bursele de mărfuri.

Jurnalul Economic


232

armonizării cu normele Uniunii Europene, dar şi o evoluţie şi o reformare a concepţiei asupra pieţei de capital şi instituţiilor acesteia. Din aceste motive, deşi s-a pornit de la instituţiile şi normele prevăzute de Legea nr. 52/1994, legea nouă înglobează atât evoluţia pieţei de capital româneşti din 1994 până în prezent, cât şi standardele internaţionale şi eforturile de unificare legislativă existente la nivel european.

Legea a păstrat şi dezvoltat unele din definiţiile existente, a introdus o secţiune destinată pieţelor reglementate, cu accent pe regimul juridic privind înfiinţarea şi funcţionarea acestora.

Capitolul privitor la protecţia investitorilor a fost resistematizat şi completat, în sensul implementării principiilor privind administrarea şi controlul societăţilor comerciale deţinute public15. Pe lângă principiile generale care guvernează regimul de protecţie, au fost prevăzute norme privind asigurarea unei transparenţe satisfacatoare privind operaţiunile pe piaţă, identificarea şi interzicerea manipulării pieţelor, tranzactiile bazate pe informaţii privilegiate, norme de protecţie în cazul transformării în societate comercială închisă şi, nu în ultimul rând, reglementarea înfiinţării şi funcţionării unui fond de compensare a investitorilor.

Capitolul “Operaţiuni de bursă” din legea anterioară şi-a extins aria de acoperire asupra tuturor pieţelor reglementate şi a fost completat16 cu operaţiunile în marjă şi cu drepturile de preferinţă, operaţiuni cu instrumente financiare derivate etc., iar reglementarea ofertelor publice de vânzare şi cumpărare a fost detaliată şi actualizată la standardele internaţionale. S-a menţinut prerogativa CNVM de a se putea exprima cu

15 corporate governance principles (în engl.). 16 au fost reglementate concepte precum “drept de preferinţă”, “entităţi reglementate”, “instrumente financiare”, “marjă”, “persoană afiliată”, “persoană implicată”, “piaţă reglementată”, “operaţiuni pe credit”, “vânzarea în lipsă”, “cumpărarea în marjă” etc.

privire la calificarea unei persoane, instituţii, situaţii, informaţii, operaţiuni sau a unui act juridic ori instrument negociabil, cu privire la includerea în sau excluderea din sfera termenilor şi expresiilor cu semnificaţia stabilită în actul normativ, în vederea determinării incidenţei dispoziţiilor legii. Această normă, de altfel, nu face decât să completeze prerogativa generală a CNVM, prevăzută de Statut, de a exprima, din oficiu sau la cerere, interpretarea şi clarificarea înţelesului normelor aplicabile relaţiilor din sfera sa de reglementare si supraveghere.

Emisiunile de instrumente de datorie publică, ale organelor administraţiei de stat, centrale sau locale sunt reglementate de legile datoriei publice17, care precizează condiţiile, limitele şi procedura prin care statul şi autorităţile publice locale pot împrumuta bani prin emisiune de titluri de datorie tranzacţionabile pe pieţele de capital18 (obligaţiuni de stat sau municipale). În scopul facilitării creării, la nivelul pieţei de capital, a unei pieţe secundare a titlurilor de stat, acestea vor fi listate automat la o bursă de valori, prin simpla prezentare a prospectului de emisiune, fără îndeplinirea nici unei alte condiţii suplimentare. În privinţa obligaţiunilor municipale, sau a celor emise de alte autorităţi publice, s-a considerat necesară intervenţia CNVM chiar de la momentul emisiunii (piaţa primară), prin supunerea acesteia procedurilor de autorizare.

În prezent, în Romania există două pieţe reglementate de capital, respectiv Bursa de Valori Bucureşti (BVB) şi piaţa RASDAQ. Fără a se pronunţa cu privire la oportunitatea creării unor noi pieţe de capital, altele decât cele existente, ori la desfiinţarea vreuneia dintre acestea, legea a reglementat prin norme flexibile, care formează un regim juridic unitar, înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de capital, definite ca fiind “pieţe reglementate”. Toate pieţele reglementate

17 Legea 92/1999 privind datoria publică, respectiv Legea 189/1998 privind finanţele publice locale. 18 credit obligatar

Jurnalul Economic


233

sunt supuse autorizării, spravegherii şi reglementării de către CNVM şi respectă aceleaşi reguli privind înfiinţarea, organizarea şi supravegherea, accesul societăţilor de servicii de investitii financiare participante, admiterea şi tranzacţionarea instrumentelor financiare. Având în vedere statutul special al acestora, de instituţii publice19, textul face anumite derogări în cazul burselor de valori, din punct de vedere al organizării şi condiţiilor stricte de admitere la cota oficială. Legea preia, actualizează şi detaliază reglementările privind bursele de valori existente în Legea nr. 52/1994 şi stabileşte că toate celelalte pieţe reglementate, altele decât bursele de valori, vor fi înfiinţate ca societăţi pe acţiuni, iar regimul juridic de funcţionare prevăzut pentru acestea se completează cu normele generale stabilite de Legea nr. 31/1990.

Legea reglementează, prin norme unitare la nivel de principiu, accesul societăţilor de servicii de investiţii financiare, precum şi admiterea şi retragerea instrumentelor financiare pe pieţele reglementate, indiferent de forma de înfiinţare a acestora, aceste norme urmând a fi completate şi dezvoltate prin regulamentele emise de către fiecare piaţă reglementată, potrivit specificului propriu. În vederea armonizării cu legislatia comunitară, legea impune ca ori de câte ori o piaţă reglementată va avea o cotă, listarea pe această cotă să se facă în baza unui document de prezentare a emitentului; de asemenea, listarea la o cotă oficială se va face cu respectarea condiţiilor restrictive de

19 deşi legea defineşte bursele de valori ca fiind “instituţii de interes public”(art. 6, alin. (1) din legea 525/2002), în acelaşi articol se precizează faptul că acestea “[...] se înfiinţează şi funcţionează [...], prin decizia de înfiinţare şi autorizaţia de funcţionare emise de C.N.V.M.”, spre deosebire de alte pieţe reglementate care “se înfiinţează exclusiv ca societăţi pe acţiuni” şi funcţioneză pe baza autorizaţiei de funcţionare emisă de CNVM; faptul că numai bursele de valori se înfiinţează prin emiterea unei decizii de înfiinţare, precum şi specificităţile funcţionării lor, prin comparaţie cu alte pieţe reglementate, conduc la concluzia că acestea au statut de instituţii publice, subordonate CNVM.

performanţă economică, capitalizare şi deţinere publică de valori mobiliare (dispersia acţionariatului), prevăzute de normele Uniunii Europene20.

Lege prevede expres, cu caracter de principiu, rezolvând, astfel, una dintre carenţele legislaţiei anterioare, că toate operaţiunile având ca obiect instrumente financiare emise de societăţi deschise public se vor desfăşura numai pe pieţele reglementate şi prin intermediul societăţilor de servicii de investiţii financiare autorizate de CNVM, precizând (lucru foarte important) şi operaţiunile exceptate de la acest principiu. Momentul transferului dreptului de proprietate este stabilit ca fiind cel al înregistrării cumpărătorului în registrul independent privat, legea impunând, astfel, actualizarea permanentă a înregistrării transferurilor în registre; această precizare are o deosebită importanţă pentru stabilirea momentului de la care se produc anumite efecte ale deţinerii de acţiuni (constituirea de garanţii mobiliare, încasarea dividendelor, validitatea unor operaţiuni) şi, în acelaşi timp, permit un control riguros din partea CNVM în cazul, spre exemplu, al unor fraude.

Legea precizează în mod expres cazurile obligatorii de suspendare de la tranzacţionare a unor instrumente financiare. La aceste cazuri se adaugă şi prevederea conform căreia piaţa reglementată poate suspenda tranzacţionarea unor instrumente financiare ca urmare a imposibilităţii menţinerii unei pieţe ordonate pentru instrumentele financiare respective.

Textul a introdus norme de natură a crea cadrul necesar pentru creşterea lichidităţii şi a atractivităţii pieţelor reglementate, prin introducerea posibilităţii tranzacţionării drepturilor de preferinţă21, instrumentelor 20 Directiva 79/279. 21 drepturile de preferinţă sunt drepturi rezultate din deţinerea de acţiuni care pot face obiectul negocierii pe piaţă prin conversia lor în valori mobiliare de sine stătătoare; astfel de drepturi de preferinţă sunt tranzacţionate la majoritatea burselor internaţionale.

Jurnalul Economic


234

financiare derivate22 şi de realizare a operaţiunilor în marjă23. Reglementarea din lege trasează câteva principii de bază, care vor fi ulterior dezvoltate prin legislaţia secundară emisă de CNVM şi prin regulamentele fiecărei pieţe reglementate pe care se vor tranzacţiona.

Reglementarea ofertei publice a fost complet regândită, în sensul precizării cadrului juridic comun şi principiilor aplicabile atât ofertei de vânzare, cât şi celei de cumpărare, cu privire la: necesitatea autorizării, prospect şi anunţ preliminar, termen de valabilitate şi procedura de derulare, publicitate, efecte, modificare/amendare, supendare, revocarea autorizării, anularea ofertei, egalitatea de tratament a investitorilor, responsabilitatea juridică pentru pregătirea şi derularea ofertei, condiţiile recunoaşterii în România a prospectelor aprobate în alte jurisdicţii etc. Au fost introduse norme de reglementare a ofertei internaţionale (oferte de valori

22 operaţiunile cu instrumente financiare derivate erau reglementate doar prin legea cadru a burselor de mărfuri; întrucât practica la nivel mondial arată o tendinţă manifestă de preluare, de către bursele de valori, a operaţiunilor cu instrumente financiare derivate, având ca activ suport anumite titluri financiare, prezentul pachetul legislativ propune efectuarea operaţiunilor cu instrumente financiare derivate, având ca activ suport valori mobiliare sau indici bursieri ai valorilor mobiliare, pe pieţele de capital, urmând ca operaţiunile cu instrumente financiare derivate ce au ca activ suport instrumente financiare altele decât valorile mobiliare, precum şi valutele, rata dobânzii şi mărfurile, să fie efectuate pe pieţele organizate de bursele de mărfuri. 23 tranzacţiile în marjă, sau pe credit, sunt tranzacţii cu caracter speculativ, realizate prin împrumutarea fie a sumelor de bani, fie a instrumentelor financiare necesare operaţiunii. Întrucât asemenea tranzacţii presupun facilitarea sau acordarea unui credit (în instrumente financiare sau bani) din partea societăţii de servicii de investiţii financiare către investitor, va fi necesară emiterea unui regulament comun de către CNVM şi BNR, în scopul detalierii procedurii şi condiţiilor de realizare a acestor operaţiuni, cu atât mai mult cu cât, prin acordarea de credite băneşti, cumulate cu acceptarea de depozite (marja), societăţile de servicii de investitii financiare vor realiza operaţiuni de natura celor prevăzute de Legea bancară nr. 58/1998.

mobiliare străine efectuate în România şi oferte de valori mobiliare emise pe pieţe internaţionale de entităţi cu personalitate juridică română).

Cadrul juridic comun ofertelor publice a fost dezvoltat cu norme specifice fiecărui tip de ofertă, astfel:

• la secţiunea privind oferta publică de vânzare, au fost introduse reglementări cu privire la stabilirea şi amendarea preţului şi a perioadei de derulare a ofertei, solicitarea intenţiei de a investi, modificarea numărului de instrumente financiare oferite, desfăşurarea activităţilor de stabilizare a cursului etc.

• la secţiunea privind oferta publică de cumpărare, au fost introduse reglementări cu privire la exprimarea preţului (în bani sau în alte valori mobiliare), procedura de notificare a societăţii ţintă a preluării, activităţile permise acesteia în scopul contracarării preluării, contra-oferta etc.

Necesitatea asigurării securităţii tranzacţiilor efectuate pe piaţa de capital a impus reglementarea efectelor deschiderii procedurii falimentului asupra operaţiunilor în curs sau deja efectuate. S-au introdus câteva derogări de la regulile generale24 prevăzute de Legea 64/1995 în ceea ce priveşte, spre exemplu, suspendarea efectelor contractelor datorită iniţierii procedurii falimentului, respectiv în ceea ce priveşte posibilitatea denunţării anumitor contracte de către lichidator.

Piaţa românească de capital este o piaţă încă în formare25, care încearcă să-şi definească principiile şi regulile prin care să adapteze o societate investiţională relativ imatură la mecanismele tipice ale unei pieţe de capital. Practicile întâlnite în această piaţă în ultimii opt-nouă ani au demonstrat necesitatea

24 de altfel, există preocupări serioase şi la nivelul altor jurisdicţii, în sensul adaptării legislaţiei comune aplicabile falimentului la caracteristicile pieţelor financiare. 25 emergent market (în engl.).

Jurnalul Economic


235

adaptării reglementării cadrului normativ, nu doar la standardele internaţionale, aşa cum sunt reliefate, spre exemplu, de principiile OECD privind administrarea şi controlul societăţilor comerciale deţinute public26, dar şi la realităţile, instituţiile şi practicile locale. În ceea ce priveşte protecţia investitorilor, legea cadru privind societăţile comerciale, respectiv Legea nr. 31/1990, conţine anumite prevederi menite să asigure o minimă protecţie a acestora, cum ar fi:

• regimul juridic aplicabil adunărilor generale;

• majoritatea deciziilor importante trebuie adoptate de adunarea generală;

• există niveluri minime ale cvorumului şi votului, pentru întrunirea valabilă a acestora;

• este instituită obligaţia convocării şi a informării acţionarilor cu privire la problemele supuse discuţiei, precum şi cea a convocării la solicitarea acţionarilor reprezentând 10% din capitalul social;

• majorarea de capital social se face cu respectarea drepturilor de preferinţă ale tuturor acţionarilor, nota bene, cu excepţia majorării prin aport în natură;

• încheierea de către consiliul de administraţie a unor acte cu o valoare patrimonială semnificativă se poate face doar în urma aprobării lor de către adunarea generală;

• acţionarii pot notifica cenzorilor interni anumite aspecte spre a fi auditate şi prezentate în raportul comisiei de cenzori;

• acţionarii sunt opriţi să voteze asupra unor aspecte în care au interese personale;

• acţionarii pot ataca în justiţie actele presupus frauduloase încheiate de către administratori în dauna societăţii;

• acţionarii pot solicita accesul la anumite informaţii ale societăţii în perioada dintre două adunări generale ordinare şi, de 26 Corporate Governance Principles, www.oecd.org

asemenea, pot solicita precizări administratorilor.

Acest regim juridic a fost completat de normele speciale cuprinse în Legea nr. 52/1994, la capitolul “Protecţia investitorilor”. Experienţa aplicării acestui regim juridic a condus la concluzia necesităţii reglementării unui regim juridic de protecţie adaptat specificului activităţii în societăţile comerciale deţinute public. Un regim juridic special privind protecţia investitorilor este cu atât mai important dacă avem în vedere problemele specifice rezultate din funcţionarea unei societăţi comerciale deţinute public, impactul social al problemelor apărute în legătură cu societăţile deţinute public (n.b. covârşitoarea majoritate a acestora a apărut ca urmare a Procesului de privatizare în masă), lipsa unei practici judecătoreşti constante, de natură a suplini eventualele carenţe ale legii etc.

Regimul juridic de protecţie a investitorilor propus de această nouă lege este realizat pe mai multe dimensiuni, mergând de la reglementarea unor principii, până la reglementarea unor situaţii concrete, care, însă, prin frecvenţa lor, constituie deja un fenomen social. Au fost prevăzute norme care să ghideze comportamentul investitorilor şi să asigure exercitarea cu bună credinţă a drepturilor derivate din calitatea de acţionar, au fost dezvoltate prevederile care asigură transparenţa şi accesul tuturor investitorilor la informaţia certă şi necesară adoptării deciziei investiţionale, au fost precizate, şi incriminate, actele de manipulare a pieţei şi au fost interzise tranzacţiile bazate pe informaţii privilegiate, a fost reglementată posibilitatea ieşirii acţionarilor minoritari din societatea comercială în cazul concentrării excesive a puterii acţionarilor majoritari, au fost prevăzute cazurile de transformare a unei societăţi deţinute public în societate de tip închis etc. Mai mult, oricând, în completarea şi/sau clarificarea acestor norme, CNVM va putea face uz de prerogativele sale, reglementate prin Statut, emiţând norme şi

Jurnalul Economic


236

interpretări oficiale ale acestei legi, la sesizare sau din oficiu.

Constituţia României recunoaşte principiul conform căruia “drepturile trebuie exercitate cu bună credinţă” (art. 54), principiu fundamental al dreptului românesc, derivat din dreptul roman vechi. Încălcarea acestui principiu echivalează cu exercitarea abuzivă a unui drept şi are ca efect prejudicierea altei persoane. Legea în cauză urmăreşte să contureze acest principiu constituţional fundamental, şi să-l dezvolte, cu aplicare la situaţia societăţilor comerciale deţinute public, pentru a facilita, CNVM sau instanţelor de judecată, identificarea şi sancţionarea abuzurilor rezultate din exercitarea cu rea credinţă a drepturilor derivate din calitatea de acţionar. Actul normativ încearcă adaptarea regulilor de funcţionare a unei societăţi comerciale la specificul impus de caracterul de “deţinută public”, prin stabilirea unui regim derogatoriu de la prevederile Legii 31/1990. În scopul protecţiei investitorilor, alţii decât acţionarii, s-a stabilit aplicarea aceloraşi reguli privind protecţia (ne referim, în special, la regulile privind transparenţa) şi societăţilor care emit public valori mobiliare, altele decât acţiunile. În consecinţă, o societate emitentă de obligaţiuni pe pieţele reglementate, nu va deveni automat societate deţinută public dar, pentru protecţia posesorilor acestor obligaţiuni, va fi asimilată cu societăţile deţinute public în ceea ce priveşte respectarea regulilor privind protecţia investitorilor.

În legătură cu aspectele privitoare la transparenţa pieţei, legea completează unele dintre normele existente în legislaţia anterioară, în scopul armonizării cu standardele Uniunii Europene; în plus, faţă de rapoartele curente, semestriale şi anuale, este obligatorie notificarea acţionarilor cu privire la încheierea unor acte având o anumită importanţă financiară. De asemenea, a fost introdusă obligativitatea notificării pieţei şi a CNVM în legătură cu atingerea unor praguri în deţinerea de acţiuni, de natură

a conferi posesorului o anumită poziţie în cadrul societăţii sau care conduc la aplicarea unor norme imperative prevăzute de lege.

În privinţa tranzacţiilor bazate pe informaţii confidenţiale, au fost preluate reglementarile privind interzicerea angajării în tranzacţii pe baza unor informaţii privilegiate şi s-au completat şi detaliat prezumpţiile de deţinere de informaţii privilegiate prevăzute în vechea legislaţie.

Secţiunea referitoare la oferta publică obligatorie, care dezvoltă art. 89 din Legea nr. 52/1994, conţine prevederi care să permită acţionarilor vânzarea acţiunilor lor prin mecanismele unei oferte publice de cumpărare, în cazul în care o entitate îşi manifestă intenţia de achiziţionare a unei poziţii de control sau majoritare. Este foarte important de menţionat că reglementarea unor asemenea obligaţii de lansare a unei oferte publice nu are un caracter sancţionator la adresa entităţii care încearcă preluarea unor pachete importante de acţiuni, ci este de natură a garanta acţionarilor minoritari ieşirea (dezinvestirea) dintr-o societate comercială a cărei politică generală s-ar putea schimba ca urmare a apariţiei noului acţionar majoritar. O completare foarte importantă este prevederea unui mecanism de calcul al unui preţ minim într-o asemenea ofertă27. În lipsa unui asemenea mecanism, nu se poate acorda acţionarilor o posibilitate reală, şi corectă, de ieşire din societate; prin derularea formală a unei oferte publice de cumpărare, la un preţ de ofertă nejustificat, oricine ar putea crea doar iluzia faptului că a oferit micilor acţionari posibilitatea dezinvestirii. Totodată, legea exceptează de la obligativitatea lansării unei oferte publice situaţiile în care poziţia de control sau majoritară a fost obţinută ca urmare a unor iniţiative de interes public cum ar fi: procesul de privatizare, executarea creanţelor bugetare, finalizarea procedurii falimentului.

27 aceasta a determinat declanşarea unui întreg scandal mediatic ( în special prevederile art. 138 al legii.)

Jurnalul Economic


237

Necesitatea aplicării unor reguli mai restrictive societăţilor deţinute public, faţă de societăţile de tip închis s-a datorat mai ales importanţei şi impactului social al celor deţinute public. În momentul în care, din diverse cauze, aceste motive dispar, revenirea la regimul de drept comun aplicabil societăţilor comerciale de tip închis este atât în interesul societăţii, cât şi al acţionarilor. În acest sens, legea prevede mecanisme de transformare a unei societăţi detinute public în societate de tip închis. În cazul în care s-a ajuns la o concentrare deosebit de semnificativă (peste 90%) în lipsa unei oferte publice, limitând astfel capacitatea acţionarilor de a-şi vinde liber acţiunile pe o piaţă organizată, lege instituie obligaţia acţionarului majoritar de lansare a unei oferte publice de cumpărare a tuturor acţiunilor rămase pe piaţă (art. 138). Pragul de 90%28 a fost ales deoarece el creează o prezumţie de concentrare de acţiuni care are ca efecte, pe de o parte, restrangerea unei pieţe organizate pentru acele acţiuni şi, pe de altă parte, imposibilitatea acţionarilor minoritari de a mai fi protejaţi prin prevederile speciale ale legii.

Fondul de compensare a investitorilor, prevăzut de lege, este o instituţie necesară protejării investitorilor de pe piaţa de capital în faţa riscului de insolvabilitate a societăţilor de servicii de investiţii financiare. Aşa cum precizam, crearea unei asemenea instituţii este, de altfel, una dintre solicitările de armonizare cu legislaţia comunitară în materie. Legea indică sursele de finanţare pentru constituirea şi activitatea fondului, urmând ca, prin legislaţia secundară emisă, CNVM să dezvolte modul de organizare şi funcţionare al acestuia, inclusiv în ceea ce priveşte categoriile de investitori ce urmează a fi despăgubiţi.

O noutate importantă, introdusă de lege, se referă la principiile conform cărora o societate comercială de natura societăţilor de 28 acest prag se regăseşte în legislaţia a cel puţin două ţări cu regim juridic similar celui românesc: Italia şi Portugalia.

servicii de investiţii financiare, care are sediul în alt stat, poate desfăşura servicii de investiţii financiare în România, fără înfiinţarea unei filiale locale sub formă de societate de servicii de investiţii financiare. Această reglementare se află în deplină concordanţă cu normele UE, dar şi cu reglementări similare din statele europene.29

De o deosebită importanţă, credem noi, este regândirea şi clarificarea rolului şi atribuţiilor registrelor independente private, precum şi ale societăţilor de compensare, decontare şi depozitare.

În fine, în legătură cu regimul sancţionatoriu prevăzut de lege, ne mărginim doar la a constata următoarele:

• acesta este vizibil menit să potenţeze caracterul preventiv al normelor de încriminare a încălcărilor prevederilor substanţiale ale legii;

• în funcţie de nivelul de pericol social prezentat de încălcările prevederilor legale, au fost prevăzute atât sancţiuni contravenţionale, cât şi de natură penală;

• regimul sancţionator al contravenţiilor este construit în aşa fel încât se poate adapta o sancţiune la pericolul social concret şi la efectele negative pe care o anumită abatere le-a putut produce30;

• ni se pare remarcabil faptul că legea prevede posibilitatea ca sancţiunile contravenţionale să poată fi aplicate, pe de o parte, treptat, în funcţie de gravitatea faptei şi

29 Directiva 22/1993, respectiv legislaţiile italiană, portugheză. 30 prin natura relaţiilor constituite pe piaţa de capital, anumite fapte pot aduce atingere şi pot crea pericol social pentru mai multe categorii de subiecţi de drept; spre exemplu, în cadrul derulării unei oferte publice, întocmirea deficitară a prospectului de emisiune şi apariţia de litigii izvorâte din aceasta, pot afecta interesele investitorilor, dar şi pe cele ale societăţii emitente şi, de ce nu, imaginea, reputaţia şi credibilitatea societăţii de servicii de investiţii financiare al cărei angajat a pregătit prospectul.

Jurnalul Economic


238

de intenţie, şi, pe de altă parte, cumulativ31, ceea ce reprezintă un instrument juridic eficient în stabilirea gradului de pericol social concret al încălcării unei norme.

3. LEGE PRIVIND ORGANISMELE DE PLASAMENT COLECTIV ÎN VALORI MOBILIARE

Legea şi-a propus, pe de o parte, să creeze un cadru legal care să clarifice ambiguităţile şi să elimine acele dispoziţii ale normelor legale în vigoare ce au fost adesea criticate, mai ales după declanşarea scandalului FNI şi, pe de altă parte, să armonizeze cadrul legal din România cu legislaţia comunitară aplicabilă.

Noile dispoziţii au ca scop o mai bună protejare a investitorilor şi crearea unui cadru de desfăşurare a activităţilor organismelor de plasament colectiv, care să fie flexibil şi uşor de supravegheat, prin indicarea cu exactitate a atribuţiilor CNVM şi prin stabilirea unui set de norme prudenţiale.

Inspirarea din normele europene şi comunitare are, pe lângă o latură de integrare, a cărei urmărire a fost consecvent realizată, şi obiectivul de a transpune în sistemul de drept românesc acele instituţii a căror viabilitate a fost experimentată în ţări cu tradiţie în domeniul activităţii organismelor de plasament colectiv.

Întrucât aceste organisme fac apel la resursele financiare ale unor mase largi de investitori, situaţie care creează profunde implicaţii sociale, noua lege pune la dispoziţia CNVM instrumentele ce îi sunt necesare pentru a activa în calitate de reglementator eficient.

31 de exemplu, pe lângă suspendarea sau retragerea autorizaţiei persoanei juridice, se poate sancţiona cu amendă persoana fizică vinovată, iar pentru cazuri de pericol social ridicat sau pentru repetarea faptei se poate restricţiona temporar posibilitatea exercitării de activităţi sau servicii de natura celor care au condus la săvârşirea abaterii.

Legea are ca obiect reglementarea organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare: fonduri deschise de investiţii şi societăţi de investiţii. Prin definirea acestora se exclud din sfera de aplicare a acestei legi orice alte tipuri de organisme de plasament colectiv (fonduri cu capital de risc, de restructurare etc.); în consecinţă, fac obiectul legii numai organismele de plasament colectiv de tip deschis şi care investesc numai în valori mobiliare.

Ordonanţa Guvernului nr. 24/1993 privind reglementarea constituirii şi funcţionării fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de investiţii, ca instituţii de intermediere financiară, aprobată prin Legea nr. 83/1994 este o reglementare adoptată la începutul pieţei de capital din Romania, chiar înaintea Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare. Din această cauză, neclarităţile şi incoerenţele din textul ei au fost inerente. În aceste condiţii, reglementarea acestor tipuri de organisme de plasament colectiv nu ţinea cont de normele europene şi de experienţa unor ţări cu practică dezvoltată în materie. Facem referire în special la societăţile de investiţii care, în legislaţia europeană, sunt concepute ca fiind societăţi comerciale cu capital variabil.

Societatea de investiţii, în noua lege, are un capital supus în permanenţă unei variaţii ce ţine de emisiunea continuă, ca principală formă de atragere a capitalurilor necesare realizării obiectului său, respectiv plasamentul în valori mobiliare. Societatea de investiţii are obligaţia de a-şi lista acţiunile pe o piaţă reglementată în termen de 30 de zile de la data închiderii subscripţiei publice iniţiale, prin care se constituie.

În legătură cu fondurile deschise de investiţii, tratarea succintă şi lapidară a materiei a făcut loc unor interpretări ce au deschis calea diverselor nereguli care au condus, în final, la posibilitatea declanşării unor scandaluri precum SAFI şi, mai ales, FNI. Prezenta lege dezvoltă normele europene privind constituirea şi administrarea acestor organisme de plasament colectiv, cu aplecare

Jurnalul Economic


239

expresă asupra societăţilor de administrare a investiţiilor care, în formularea din actul normativ, sunt singurele entităţi cu iniţiativa legală a înfiinţării unui fond deschis de investiţii şi a depozitarilor. De remarcat prevederea legală cu privire la rezervarea utilizării denumirilor instituţiilor reglementate de lege cum ar fi: “fond deschis de investiţii”, “societate de investiţii”, “societate de administrare a investiţiilor” etc.

Faţă de importanţa acordată societăţilor de administrare a investiţiilor, este demn de subliniat faptul că se acordă CNVM posibilităţi sporite de a monitoriza eficient atât activitatea desfaşurată în administrarea organismelor de plasament colectiv, prin urmărirea respectării normelor prudenţiale, cât şi structura managementului şi a acţionariatului acestora. Legea prevede o serie de incompatibilităţi în relaţiile dintre societăţile de administrare a investiţiilor, depozitari, societăţile de servicii de investiţii financiare.

Textul legii prevede o răspundere sporită a depozitarilor în activitatea organismelor de plasament colectiv in valori mobiliare, prin calcularea şi certificarea zilnică a valorii activului net şi prin cenzurarea legalităţii operaţiunilor efectuate de către societatea de administrare a investiţiilor. Sunt admise în calitate de depozitar numai societăţile bancare, prevedere deosebit de importantă, întrucat 1)sunt entităţi care se află şi sub supravegherea unei alte autorităţi, respectiv Banca Naţională a României, care are încheiat, de altfel, cu CNVM un protocol de colaborare în scopul realizării supravegherii consolidate, 2)prezintă garanţii solide de profesionalism şi bonitate, necesare îndeplinirii funcţiei de depozitar al activelor organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare.

Capitolul privind normele prudenţiale este preluat din Directiva UE 85/611/EEC şi cuprinde acele reguli, limitări şi interdicţii în activitatea organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare care ţin cont de aplicarea în practică a principiului ce

guvernează întreaga lege: realizarea investiţiilor şi plasamentelor în condiţii de minimizare a riscului, prin disiparea acestuia şi realizarea unor portofolii echilibrate. Directiva menţionată prevede, ca principiu, că organismele de plasament colectiv reglementate pot investi doar în valori mobiliare listate32, fiind prevăzute expres şi excepţiile de la acest principiu. Faţă de excepiile prevăzute în actul comunitar, şi numai până la momentul integrării României în UE, organismele de plasament colectiv în valori mobiliare reglementate de prezenta lege pot investi şi în alte intrumente financiare, cu limitări expres prevăzute (art. 82 şi 99 din lege), dar cu menţinerea principiului de dispersie a riscului.

Legea cuprinde prevederile din actul comunitar, aşa cum a fost modificat, cu privire la condiţiile pentru calificarea ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, cât şi excepţiile, condiţiile de înfiinţare şi funcţionare, obligaţiile privind politica de investiţii, reglementarea depozitarului şi a societăţilor de administrare a investiţiilor, structura contractuală de administrare a acestor organisme, obligaţiile de raportare etc.

Legea a avut în vedere şi reglementările din ţări membre UE cu jurisdicţie similară (e.g. Italia, Franta, Portugalia) şi cu o practică dezvoltată în domeniu. Astfel, capitolul referitor la societăţile de investiţii a fost inspirat din prevederile legislaţiei italiene (Decretul Lege 58 din 24 februarie 1998) şi franceze; în capitolele referitoare la fondurile de investiţii şi la depozitari, au fost preluate anumite prevederi din legislaţia italiană şi din cea portugheză, cum ar fi cele referitoare la înfiinţarea şi organizarea fondurilor, cele referitoare la obligaţiile depozitarului şi cele privitoare la incompatibilităţi. De asemenea, având în vedere necesitatea introducerii unor prevederi referitoare la situaţii deosebite în care s-ar putea afla, la un moment dat, un organism de plasament colectiv în valori

32 transferable securities (în engl.).

Jurnalul Economic


240

mobiliare, cât şi faptul că legislaţia italiană conţine anumite prevederi aplicabile situaţiilor de criză, aceasta a constituit o sursă importantă de inspiraţie şi pentru stabilirea procedurilor de urmat în astfel de situaţii.

4. LEGE PRIVIND PIEŢELE REGLEMENTATE DE MĂRFURI ŞI INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE

Legea şi-a propus să reprezinte o evoluţie şi o reformare a concepţiei actuale asupra burselor de mărfuri şi a instituţiilor acesteia, reglementate anterior prin Ordonanţa Guvernului nr. 69/1997, aşa cum a fost completată şi modificată de Legea 129/2000, precum şi o armonizare cu normele aplicabile ale Uniunii Europene.

Astfel, definiţiile conţinute în Ordonanţa 69/1997 şi cele incluse sau modificate prin legea sa de aprobare (Legea 129/2000) au fost completate şi extinse într-o secţiune care cuprinde definirea termenilor privind instituţiile pieţelor de mărfuri, operatorii, operaţiunile şi tipurile de active şi instrumente financiare derivate care se tranzacţionează în bursele de mărfuri. Având în vedere evoluţia pieţei şi necesităţile de reformare, au fost introduse la nivelul legii concepte noi, precum: apel în marjă, cont în marjă, data expirării, data scadenţei, poziţii deschise, închiderea unei poziţii, preţul de exercitare etc. Includerea acestor definiţii vine să dea o forma juridică noţiunilor tehnice specifice operaţiunilor ce se desfăşoară prin bursele de mărfuri.

Legea, întocmită cu respectarea prevederilor Directivei 93/22/EEC, a menţinut conceputul bursei de mărfuri enunţat în Legea 129/2000, ca fiind o instituţie de interes public, şi a stabilit ca bursele de mărfuri să fie organizate şi administrate de societăţi comerciale pe acţiuni, constituite în baza prevederilor Legii nr.31/199; având în vedere interesul public, există limitări ale deţinerii de acţiuni emise de societăţile de bursă, astfel, un acţionar al

societăţii de bursă nu poate să deţină, direct sau prin persoane implicate, mai mult de 5% din acţiunile emise de aceasta.

Societăţii de bursă îi este interzisă angajarea ca parte în tranzacţiile cu mărfuri, titluri reprezentative pe mărfuri sau instrumente financiare derivate, funcţia ei primordială constând în crearea unor condiţii eficiente pentru funcţionarea bursei de mărfuri.

Pentru operativitate în administrarea societăţii de bursă şi un mai bun control din partea CNVM, o parte din atribuţiile adunării generale a acţionarilor societăţii de bursă a fost delegată consiliului de administraţie, care poate decide în ceea ce priveşte regulamentele bursei de mărfuri, admiterea de noi membri, suspendarea sau pierderea dreptului de tranzacţionare al membrilor bursei, precum şi retragerea, la cerere, de la tranzacţionare, stabilirea categoriilor, nivelurilor şi plafoanelor comisioanelor şi tarifelor de practicat în bursa de mărfuri, numirea membrilor consiliului bursei. Legea precizează că managementul bursei revine membrilor săi, asistaţi de un personal specializat care administrează în mod curent bursa de mărfuri. De asemenea, dat fiind specificul pieţelor de mărfuri, şi în special al celor de instrumente financiare derivate, administrarea curentă a unei burse de mărfuri este asigurată de un consiliu al bursei.

În conformitate cu legea, calitatea de membru33 al bursei de mărfuri este, de regulă, limitată la un număr specificat de locuri de tranzacţionare în bursă, în funcţie de participarea la capitalul social al societăţii de bursă ce înfiinţează bursa de mărfuri respectivă. Acţionarii societăţii de bursă au, pe lângă drepturile conferite de Legea 31/1990, cu limitările precizate, şi o serie de 33 în general, o bursă de mărfuri este administrată de o organizaţie ai cărei membri, în schimbul angajamentului de a respecta regulamentul bursei respective şi după îndeplinirea condiţiilor privind standardele financiare şi operaţionale impuse de autoritatea de reglementare, supraveghere şi control, primesc dreptul de a participa la tranzacţii.

Jurnalul Economic


241

drepturi specifice, cum ar fi dreptul de a transmite unul sau mai multe locuri de tranzacţionare în bursă unui terţ, după agrearea acestuia de către consiliul de administraţie; în condiţii similare, calitatea de membru al bursei poate fi obţinută şi prin închirierea unui loc de tranzacţionare în bursă. Având în vedere necesitatea creşterii lichidităţii bursiere, s-a convenit acceptarea în bursa de mărfuri, în calitate de membri, a mai multor categorii de societăţi comerciale: societăţi de servicii de investiţii financiare, societăţi de brokeraj, bănci, precum şi societăţi comerciale care operează în cont şi nume propriu.

De asemenea, în vederea atingerii scopului pentru care au fost înfiinţate, bursele de mărfuri vor dezvolta pieţe la disponibil sau pieţe de instrumente financiare derivate, cu condiţia ca pe fiecare astfel de piaţă să existe un număr de minimum 20 de membri care să efectueze activităţi de intermediere. Pe pieţele dezvoltate de o bursă de mărfuri se tranzacţionează mărfuri fizice cu un grad ridicat de fungibilitate, cum ar fi cereale, petrol, metale, servicii standardizate şi alte asemenea active aprobate de consiliul bursei de mărfuri, precum şi instrumente financiare derivate având ca activ suport valute, titluri de credit, instrumente sintetice etc.

Datorită specificului instrumentelor financiare derivate, atât cumpărătorii cât şi vânzătorii acestora sunt obligaţi să depună anumite sume, valori şi/sau bunuri, numite marje, în conturile pe care le au deschise la membrii bursei de mărfuri. Nivelul minim al sumelor necesare în contul de marjă este stabilit de casa de compensaţie34 sau membrul compensator, după caz, iar membrii bursei au obligaţia de a colecta de la clienţii lor fonduri cel puţin egale cu acest nivel minim şi de a le păstra în conturi segregate; nivelul sumelor necesare în contul de marjă variază de la un instrument financiar derivat la altul.

34 clearing house (în engl.).

În conformitate cu prevederile legii, casele de compensaţie îndeplinesc două funcţii pricipale: asigurarea integrităţii financiare a tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate, prin garantarea obligaţiilor de către membrii compensatori, şi oferirea posibilităţii de închidere a poziţiilor deschise, ca mecanism de lichidare a obligaţiilor născute în urma tranzacţiilor. Casa de compensaţie, la momentul înregistrării tranzacţiilor, se interpune, printr-o dublă novaţie subiectivă, în toate aceste tranzacţii, devenind cumpărător faţă de vânzător şi vânzător faţă de cumpărător.

În concluzia acestei prezentări, dorim să subliniem faptul că, deşi, încă de la momentul redactării proiectelor, s-a urmărit ca acest nou cadru normativ să fie coerent, unitar şi de natură a aduce pieţei de capital un grad superior de transparenţă, corectitudine şi siguranţă şi, prin acestea, un nivel sporit de atractivitate, promulgarea sa nu va avea, probabil, efecte spectaculoase într-un termen foarte scurt, dar va face ca, odată cu însănătoşirea, în general, a sistemului economic românesc, investitorii să poată evolua într-un mediu de afaceri mult mai prietenos, ceea ce va genera o mai mare încredere în piaţa de capital şi, pe această cale, un flux mai important de capitaluri disponibile către economia naţională.

Jurnalul Economic


ANEXA 1: LEGISLAŢIA COMUNITARĂ PREVAZUTĂ ÎN, SAU REZULTATĂ DIN, PNAR 2001, CE A FOST PRELUATĂ ÎN PACHETUL LEGISLATIV Conform PNAR 2001, prin pachetul legislativ de reglementare a pieţelor de capital s-a prevăzut transpunerea a 19 acte normative comunitare (18 în cadrul capitolului 3: ’’Libera circulaţie a serviciilor’’ şi 1 în cadrul capitolului 4:‚ ’’Libera circulaţie a capitalurilor’’). Pe lângă acestea, în cadrul procesului de elaborare a legii, au fost luate în considerare toate actele normative comunitare modificatoare, care nu fuseseră incluse în PNAR, inclusiv cele care au apărut între data elaborării lor şi aprobarea de către Parlament a acestora1. O listă a tuturor actelor normative comunitare analizate este prezentată în ANEXA 2. 1. Recomandarea Comisiei 77/534/CEE privind codul de conduită european în domeniul tranzacţiilor cu valori mobiliare Obiectivul acestei Recomandări este stabilirea unor standarde comune de etică comportamentală, în vederea asigurării unei funcţionări corecte a pieţei de capital, cu protejarea interesului general. Cele 6 principii generale şi cele 18 principii suplimentare ale sale se referă, în principal, la exigenţele şi interdicţiile privind transparenţa şi calitatea informaţiei, manipularea pieţei, gestionarea conflictului de interese, egalitatea de tratament a investitorilor, secretul profesional şi regulile de operare pentru societăţile de servicii de investiţii financiare. Transpunerea Recomandarii era asigurată, în parte, de legislaţia anterioară. Pachetul legislativ în vigoare în prezent asigură o sistematizare şi o completare a acestui efort de armonizare, principiile subliniate în cadrul acestui act comunitar reflectându-se la nivelul prevederilor privind pieţele reglementate, protecţia investitorilor, operaţiunile pe pieţele reglementate şi societăţile de servicii de investiţii financiare. 2. Directiva 34/2001 privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a bursei şi informaţiile ce trebuie publicate cu privire la valorile mobiliare respective Acest act normativ comunitar urmăreşte, în principal, coordonarea modului de reglementare a condiţiilor de listare a valorilor mobiliare la bursa de valori, asigurarea recunoaşterii reciproce a prospectelor pe baza cărora s-a decis listarea, precum şi a informării corecte a investitorilor. O parte din prevederile acestei Directive erau deja armonizate, la nivelul cadrului normativ anterior existent. Prin completările şi reformularile propuse, s-a avut în vedere necesitatea realizării unor progrese importante în această direcţie, reflectate, în principal, în modul de reglementare a următoarelor aspecte: listarea valorilor mobiliare, recunoaşterea prospectelor, condiţiile pe care trebuie

1 cu titlu de exemplu, menţionăm că un număr de 8 directive, dintre cele incluse în PNAR 2001, au fost abrogate, expres sau implicit, prin Directiva 34/2001 privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a bursei şi informaţiile ce trebuie publicate cu privire la valorile mobiliare respective:

• Directiva 79/279/CEE asupra condiţiilor de admitere a valorilor mobiliare la cota oficială a bursei;

• Directiva 80/390/CEE asupra cerinţelor de redactare, verificare şi distribuire a informaţiilor necesare listării ce trebuie publicate pentru admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a bursei;

• Directiva 82/121/CEE privind informaţiilor pe care companiile, ale căror acţiuni au fost admise la cota oficială a bursei, trebuie să le publice în mod regulat;

• Directiva 82/148/CEE care amendează Directiva 79/279/EEC şi Directiva 80/390/CEE ;

• Directiva 88/627/CEE asupra informaţiilor ce trebuie publicate în cazul achiziţionării sau vinderii unei deţineri semnificative din capitalul unei companii listate;

• Directiva 87/345/CEE care amendează Directiva 80/390/CEE;

• Directiva 90/211/CEE care amendează Directiva 80/390/CEE în privinţa recunoaşterii reciproce a prospectelor de ofertă publică pentru listare;

• Directiva 94/18/CEE care amendează Directiva 80/390/CEE.

Jurnalul Economic


243

să le îndeplinească o societate pentru a fi listată, emisiunea de obligaţiuni, protecţia investitorilor, transparenţa, tranzacţionarea drepturilor de preferinţă etc. 3. Directiva 93/22/CEE asupra serviciilor de investiţii în domeniul valorilor mobiliare Acest act normativ comunitar urmăreşte, în principal, stimularea liberei circulaţii a serviciilor de investiţii financiare, cu protejarea investitorilor în acest cadru şi asigurarea transparenţei tranzacţiilor şi a unei concurenţe corecte. În vederea armonizării cu această Directivă, s-au introdus numeroase concepte şi instituţii noi, în raport cu cadrul legislativ anterior, care, în mod concret, se reflectă în legislaţia actuală prin introducerea sau completarea reglementării unor noţiuni sau institutii precum: ’’piaţă reglementată’’, ’’societăţi de servicii de investiţii financiare’’, ’’servicii de investiţii financiare’’, ’’instrumente financiare’’, ’’valori mobiliare’’ etc. În vederea armonizării legislaţiei româneşti în ceea ce priveşte libera circulaţie a serviciilor2, a fost inclusă în lege prevederea conform căreia SSIF-urile înregistrate în alt stat pot să presteze servicii de investiţii financiare pe teritoriul României, prin sucursale sau în mod direct. Modul de reglementare a condiţiilor prudenţiale şi de conduită3 pe care trebuie să le îndeplinească societăţile de servicii de investiţii financiare şi personalul acestora a urmărit, de asemenea, principiile şi prevederile acestei Directive. Posibilitatea şi necesitatea cooperării între CNVM şi reglementatori ai pietelor de capital din alte state a fost, de asemenea, reglementată la nivelul Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. 4. Directiva 93/6/CEE privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit Scopul acestui act normativ comunitar este asigurarea protecţiei investitorilor, prin instituirea unor plafoane minime de respectat de către societăţile de servicii de investiţii financiare, în ceea ce priveşte capitalurile proprii. Directiva admite că aceste plafoane minime obligatorii pot varia4 în funcţie de riscurile pe care şi le asumă o astfel de societate. În sensul prevederilor articolului 8 din Directivă, s-au prevăzut obligaţii de raportare lunară pentru SSIF-uri. Stabilită la nivel de principiu, detalierea aspectelor legate de diferenţierea pe categorii de risc, precum şi modul de calcul pe operaţiuni este trimisă la nivelul legislaţiei secundare. 5. Directiva 89/592/CEE de coordonare a reglementărilor asupra ’’insider dealing’’ Acest act normativ comunitar urmăreşte combaterea operaţiunilor pe piaţa de capital bazate pe informaţii care nu sunt accesibile publicului şi care, în consecinţă, sunt susceptibile să acorde deţinătorului un avantaj incorect faţă de alţi investitori. Prin natura funcţiei, poziţiei sau relaţiilor cu anumite persoane implicate, unii investitori sau persoane implicate sau afiliate se pot găsi în poziţia de a dispune de astfel de informaţii, a căror utilizare ar conduce la afectarea funcţionării normale a pieţei de capital, care se bazează pe încredere, precum şi pe principiul egalităţii şanselor investitorilor. Armonizarea cu prevederile acestei Directive s-a urmărit prin introducerea unei secţiuni privitoare la interzicerea manipulării pieţei şi a tranzacţiilor bazate pe informaţii privilegiate. 6. Directiva 97/9/CEE asupra schemelor de compensare a investitorilor Această Directivă urmăreşte asigurarea unui nivel minimal de protecţie pentru micii investitori prezenţi pe piaţa de capital, în cazul în care un intermediar nu îşi poate îndeplini obligaţiile faţă de aceştia. În acest sens, se prevede obligativitatatea înfiinţării unor scheme de compensare care să acopere, până la un anumit plafon, pierderile survenite în astfel de circumstanţe (similar sistemului 2 Art 14 din Directivă. 3 Art 11 din Directivă. 4 Plafoanele prevazute de Directivă variază de la un minim de 125,000 euro (în anumite condiţii 50,000 euro), până la un nivel de 730,000 euro. 5 Art. 2.1 din Directivă. 6 Art. 2.2 din Directivă.

Jurnalul Economic


244

bancar). Armonizarea cu dispoziţiile acestei Directive este urmarită prin articolele privitoare la Fondul de compensare a investitorilor5 şi prin cele referitoare la falimentul unei societăţi de servicii de investiţii financiare6. Stabilirea claselor de investitori susceptibile de a beneficia de acest Fond7 este lăsată la nivelul legislaţiei secundare. 7. Directiva 89/298/CEE asupra cerinţelor privind redactarea, verificarea şi distribuirea prospectului ce trebuie publicat dacă sunt oferite publicului valori mobiliare transferabile Principalul obiectiv al acestui act normativ comunitar este asigurarea protecţiei investitorilor prin accesul la o informaţie corespunzătoare cu privire la valorile mobiliare în care investeşte. Pentru aceasta, Directiva instituie obligativitatea publicării unui prospect, cu respectarea unui anumit conţinut informaţional minimal, în ceea ce priveşte valorile mobiliare care sunt oferite pentru prima dată publicului. Directiva prevede, de asemenea, cadrul normativ pentru recunoaşterea reciprocă a acestor prospecte. Armonizarea cu această Directivă s-a urmărit, în principal, prin modul de reglementare a următoarelor aspecte: 1) plasamentul privat (a fost eliminat din sfera de reglementare, natura şi particularităţile acestuia necesitând o diferenţiere clară faţă de reglementarea ofertei publice; această abordare reprezintă, de altfel, o practică internaţională bine stabilită8, după cum demonstrează legislaţiile a numeroase state, cu o piaţă de capital modernă şi dezvoltată: SUA, Marea Britanie, Italia, Portugalia, Franta, etc.); 2) prospectul de ofertă publică (s-a instituit obligativitatea privind publicarea unui prospect9, cu respectarea condiţiilor de apariţie şi de publicitate prevăzute de Directivă10, precum şi obligativitatea menţinerii realităţii informaţiei incluse în acesta11); 3) recunoaşterea reciprocă a prospectelor12 (nu era prevazută în vechea legislaţie) etc. ANEXA 2: LISTA ACTELOR NORMATIVE COMUNITARE ANALIZATE 1. Recomandarea 77/534/CEE privind codul de conduită european în domeniul tranzacţiilor cu valori

mobiliare; 2. Directiva a IV-a, 78/660/EEC din 25 iulie 1978, bazată pe prevederile art. 54, alin. (3), lit. (g) al Tratatului,

privind contabilitatea anuală a unor tipuri de companii; 3. Directiva 79/279/CEE asupra condiţiilor de admitere a valorilor mobiliare la cota oficială a bursei,

abrogată; 4. Directiva 80/390/CEE asupra cerinţelor de redactare, verificare şi distribuire a informaţiilor necesare listării,

ce trebuie publicate pentru admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a bursei, abrogată; 5. Directiva 82/121/CEE privind informaţiile pe care companiile ale căror valori mobiliare au fost admise la

cota oficială a bursei trebuie să le publice în mod regulat, abrogată; 6. Directiva 82/148/CEE care amendează Directiva 79/279/EEC şi Directiva 80/390/CEE, abrogată; 7. Directiva 85/611/CEE asupra coordonării legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor administrative privind

UCITS, modificată prin: Directiva 85/612/CEE, Directiva 88/220/EEC, Directiva 95/26/EC şi Directiva 2000/64/EC;

8. Directiva a VII-a, 83/349/EEC din 13 iunie 1983, bazată pe prevederile art. 54, alin. (3), lit. (g) al Tratatului, privind contabilitatea consolidată;

9. Directiva 85/612/CEE privind cel de-al doilea subparagraf al Art.25(1) al Directivei 85/611/CEE; 10. Directiva 86/635/EEC din 8 decembrie 1986 asupra contabilităţii anuale şi consolidate a băncilor şi a altor

instituţii financiare; 11. Directiva 87/345/CEE care amendeaza Directiva 80/390/CEE, abrogată; 12. Directiva 88/220/CEE privind modificarea Directivei 85/611/CEE; 13. Directiva 88/627/CEE asupra informaţiilor ce trebuie publicate în cazul achiziţionării sau vinderii unei

7 Art. 4 (2) din Directivă. 8 Art. 2 (l) din Directivă. 9 Art. 4 din Directivă. 10 Art. 9, 10.1, 10.3 si 10.4 din Directivă. 11 Art. 18 din Directivă. 12 Secţiunea a V-a, art. 21 şi următoarele, din Directivă.

Jurnalul Economic


245

deţineri semnificative din capitalul unei companii listate, abrogată; 14. Directiva 89/117/EEC din 13 februarie 1989 privind obligaţia publicării rapoartelor contabile anuale de

către sucursalele şi filialele deschise într-un stat membru, ale unei instituţii financiare sau de credit care este supusă jurisdicţiei altui stat;

15. Directiva 89/298/CEE asupra cerinţelor privind redactarea, verificarea şi distribuirea prospectului ce trebuie publicat dacă sunt oferite publicului valori mobiliare tranferabile;

16. Directiva 89/592/CEE ce coordoneză reglementările asupra “insider dealing”; 17. Directiva a XI-a, 89/666/EEC din 21 decembrie 1989, privind cererile de transparenţă ale sucursalelor şi

filialelor deschise într-un stat membru de către unele tipuri de companii supuse jurisdicţiei unui alt stat; 18. Directiva 90/211/CEE care amendează Directiva 80/390/CEE în privinţa recunoaşterii reciproce a

prospectelor de ofertă publice pentru listare, abrogată; 19. Directiva 93/6/CEE privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit, modificată

prin: Directiva 98/31/EC şi Directiva 98/33/EC; 20. Directiva 93/22/CEE asupra serviciilor de investiţii în domeniul valorilor mobiliare, modificată prin:

Directiva 95/26/EC, Directiva 97/9/EC şi Directiva 2000/64/EC; 21. Directiva 94/18/CEE care amendează Directiva 80/390/CEE, abrogată; 22. Directiva 95/26/CEE care amendează Directiva 93/22CEE şi Directiva 85/611/CEE, modificată prin:

Directiva 2000/12/EC şi Directiva 2000/28/EC; 23. Directiva 97/9CEE asupra schemelor de compensare a investitorilor, modificată prin Directiva

2000/12/EC; 24. Directiva 98/31/EC care amendează Directiva 93/6/EEC; 25. Directiva 98/33/EC care amendează Directiva 93/6/EEC; 26. Directiva 2000/12/EC privind începerea şi desfăşurarea activităţii instituţiilor de credit, modificată prin

Directiva 2000/28/EC; 27. Directiva 2000/28/EC care modifică Directiva 2000/12/EC; 28. Directiva 2000/64 care amendează Directivele 85/611/EEC, 92/49/EEC, 92/96/EEC şi 93/22/EEC privind

schimbul de informaţii cu statele terţe; 29. Directiva 2001/34/EC privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a bursei şi privind informatiile

ce trebuie publicate cu privire la valorile mobiliare respective; 30. Directiva 2001/65/EC care amendează Directivele 78/660/EEC, 83/349/EEC şi 86/635/EEC cu privire la

regulile de evaluare privind contabilitatea anuală şi consolidată pentru anumite tipuri de companii, cum ar fi băncile şi alte instituţii financiare;

31. Directiva 98/26/CEE privind finalitatea decontării în sistemele de decontare a plăţilor şi valorilor mobiliare. ANEXA 3: ACTE NORMATIVE INTERNE ANALIZATE 1. Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial no. 233 din 21 noiembrie 1991 (Constituţia); 2. Legea nr. 101/1998 privind statutul BNR, publicată în Monitorul Oficial nr. 203 din 1 iunie 1998,

modificată de Legea 156/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 500 din 18 octombrie 1999 (Statutul BNR);

3. Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 303 din 30 decembrie 1995, modificată de Legea Societăţilor de Asigurări;

4. Legea nr. 21/1996 - Legea concurenţei, publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996 (Legea Concurenţei);

5. Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata in Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998, asa cum a fost modificata de Legea nr. 99/1999, publicata in Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 2000, de Legea nr.127/2000, publicata in Monitorul Oficial nr. 345 din 25 iulie 2000 si de Ordonanţa de urgenţă nr. 76/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 31 mai 2001;

6. Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurări şi supravegherea asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 48 din 10 aprilie 2000, modificată de Ordonanţa de Urgenţă nr. 116/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 311 din 5 iulie 2000 şi de Ordonanţa de Urgenţă nr. 51/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 175 din 6 aprilie 2001(Legea Societăţilor de Asigurări);

7. Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori, publicata in Monitorul Oficial nr. 210 din 11 august 1994, asa cum a fost modificată de Ordonanţa de urgenţă nr. 64/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 1 iunie 2000 (Legea Valorilor Mobiliare);

8. Legea nr. 58/1998, legea bancară, publicata in Monitorul Oficial nr. 121 din 23 martie 2000, asa cum a fost modificată de Ordonanta de urgenta nr. 24/1999, publicată in Monitorul Oficial nr. 130 din 31 martie 1999 si de Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 227 din 23 mai 2000;

9. Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicată în Monitorul

Jurnalul Economic


246

Oficial nr. 608 din 13 decembrie 1999; 10. Ordonanta nr. 20/1998 privind constituirea şi funcţionarea fondurilor cu capital de risc, publicată în

Monitorul Oficial nr. 41din 30 ianuarie 1998. 11. Ordonanţa nr. 24/1993 privind constituirea şi functionarea fondurilor deschise de investiţii şi a societăţile de

investiţii ca instituţii de intermediere financiară, publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 30 august 1993; 12. Ordonanţa Guvernului nr. 69/1997 privind pieţele reglementate de mărfuri, servicii şi instrumente derivate,

publicată în Monitorul Oficial nr. 227 din 30 august 1997, aprobată şi modificată de Legea nr. 29/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 3 august 2000 (Legea Burselor de Mărfuri);

Jurnalul Economic


247

Un secol şi jumătate de reforme agrare în România

Lect. univ. dr. Ion Vorovenci


In the XIX-th century, the property structure of the Romanian agriculture changed dramatically pushed forward by the capitalist development of the society.

Two political trends were opposed in that period: the French model of reform in agriculture supported by the liberals leaded by Mihail Kogalniceanu and the German model or the Prussian way supported by Barbu Catargiu, the leader of the conservatives.

The Law of agricultural reform issued in 1864 promoted the French model. After the Great War, the fragmentation of the land property entered a new phase, on a larger scale, with the Agricultural Reform of 1921. in 1945, the great land properties disappeared completely. The latest agricultural reform brought a new fragmentation of the land property in 1990 making the development of the Romanian agriculture almost impossible.

Key words: the property structure of the Romanian agriculture, agricultural reform

Problema ţărănească si evoluţia agriculturii in România a reprezentat o preocupare constanta în istoriografia noastră ea a iscat multe controverse si tot atâtea dezbateri in viaţa politică şi în cea ştiinţifică. De remarcat stă faptul că nici astăzi în condiţiile mileniului trei, când ideea de globalizare trasează alte orientări economiei, agricultura este slab dezvoltată, iar ţărănimea epuizată si sărăcită cu toate reformele care au venit în sprijinul ei de la Regulamentul organic (1831), reformele agrare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1861, 1864) şi nu în ultimul rând cele ale secolului al XX-lea (1921, 1945, 1990). După cum observăm problema agrară în România nu a fost rezolvată aşa cum s-a întâmplat in Occident, ea continuă să existe şi să preocupe cercurile noastre politice. Lucrările dedicate acestei realităţi economice sunt numeroase. Abordările ţin de cele mai multe ori seama de

factorii politici, de o zonă sau alta, de existenţa sau inexistenţa unor legi şi în anumite momente, de existenţa unei dominaţii străine. Preocuparea pentru dezvoltarea producţiei agrare a fost constantă la clasa noastră politică.

Epoca medievală ca de altfel şi cea capitalistă şi de ce nu socialismul, au însemnat etape distincte in modul de abordare a agriculturii. Interesele proprietarilor de pământ în care trebuie să includem şi ţărănimea au fost distincte. De-a lungul timpului s-au afirmat în cadrul unor condiţii specifice de dominaţie interna sau externă determinate de interesele marilor proprietari sau stăpânirea străină. Acest lucru devine relevant în prima parte a secolului al XIX-lea. În 1809, dar şi în anii următori, ţăranii au fost siliţi de autorităţi să cultive mai mult. Urmările ocupaţiilor străine sunt catastrofale. Ele secătuiesc resursele

Jurnalul Economic


248

economice şi creează o stare generală nefavorabilă dezvoltării producţiei agricole. În toamna anului 1920 ţăranii care nu se supuneau “îndemnului” de a cultiva mai mult grâu şi orz, trebuiau să fie siliţi cu forţa1. Indiferenţa pentru dezvoltarea agriculturii se observă în această perioadă atât în rândul boierimii cât şi în rândul ţăranilor datorită existenţei monopolului otoman asupra comerţului românesc. Odată cu desfiinţarea acestuia în 1829, interesul pentru creşterea producţiei agricole devine evident în rândul proprietarilor de moşii cum sunt numiţi în Regulamentul organic (1831) reprezentanţii clasei boiereşti. Putem afirma că începe o nouă etapă în economia românească, o etapă distinctă când se impune o lege ce reglementează raporturile dintre ţărănime şi stăpânii de moşii. Regulamentul organic a împărţit clăcaşii în trei categorii după numărul de vite şi i-a obligat pe proprietari să dea fiecărei familii ţărăneşti, indiferent de categoria din care făcea parte, aproximativ patru pogoane de pământ la câmpie incluzând aici şi locul pentru casă, curte şi grădină. Ceva mai puţin pământ primea ţăranul de la munte. Pentru prima dată ţăranii sunt împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi, după numărul de vite pe care le posedau fiecare, aceştia urmând să primească în mod diferenţiat loc de fâneţe şi păşune.

Fruntaşul care avea patru vite de muncă ( boi, bivoli, cai şi o vacă ) urma să primească două pogoane şi jumătate de păşune şi trei pogoane de fâneaţă, mijlocaşul care avea două vite de muncă urma să primească 1,5 pogoane de păşune şi 2 pogoane de fâneaţă, iar codaşul care avea doar o vacă sau 10 oi trebuia să primească aproximativ 2 pogoane2.

Cei ce aveau mai multe vite trebuiau să ia teren în arendă de la marii proprietari. În schimbul terenului primit ţăranii erau obligaţi să efectueze 12 zile de clacă, fiecare zi de muncă urmând să fie normată. In aceste condiţii numărul de zile putea să crească în mod legal.

Regulamentul organic nu a putut fi aplicat până la mijlocul secolului al XIX-lea pentru

că lipseau posibilităţile de măsurare a terenului se schimbă însă ceva: dijma în produse să fie înlocuită de dijma în bani. Aceştia trebuiau obţinuţi de ţărani prin comercializarea produselor agricole. De remarcat este faptul că “solul cultivabil al ţării se găsea în cea mai mare parte a lui la mijlocul veacului trecut la dispoziţia clăcaşilor, iar nu a proprietarilor şi a arendaşilor ca rezervă”3.

În această perioadă se afirmă şi o serie de iniţiative oficiale pentru mărirea producţiei sugerându-se ameliorarea culturii grâului şi importul de sămânţă precum şi aducerea din Olanda, Franţa şi Elveţia de tauri şi vaci de rasă. Pentru îmbunătăţirea rasei de oi se sugera aducerea berbecilor merinos precum şi armăsari de rasă arabă din Normandia şi Ungaria4.

Sunt iniţiative lăudabile pentru că ele ţineau seama de progresele realizate în occident însă punerea lor în aplicare nu a fost posibilă rămânând doar la nivelul sugestiilor.

În noile condiţii create prin desfiinţarea monopolului otoman, datorită creşterii interesului pentru comerţ, grâul tinde să ia locul porumbului.

În 1837 în judeţul Olt acesta depăşeşte ca suprafaţă cultivată porumbul. Pentru a ne face o imagine cât mai exactă asupra fenomenului economic nemaiîntâlnit până atunci, de remarcat este faptul că în 1841 într-un singur judeţ de câmpie Vlaşca, grâul depăşeşte cu 1500 ha suprafaţa cultivată cu cereale în ţară în 18315.

Tot în această perioadă apare pentru prima dată ideea sistematizării satelor, a strângerii caselor care erau dispersate la mari distanţe în funcţie de terenul aferent fiecărei gospodării ţărăneşti. Sunt schimbări fundamentale ce se produc în societatea românească, însă ele nu vor fi duse până la capăt.

Anul 1864, reprezintă pasul următor şi cel mai important pentru instituirea proprietăţii de tip capitalist în economie.

Jurnalul Economic


249

Relaţiile agrare din Principate se aflau încă sub incidenţa regimului agrar instituit de Regulamentul organic. Instabilitatea acestui regim se datora în primul rând neacordării dreptului de proprietate asupra loturilor ce aparţineau ţăranilor.

Convenţia de la Paris din 1858 prin articolul 46 hotărâse schimbarea acestei stări de lucruri. În acest cadru se înfruntă cele două poziţii, conservatoare şi liberală privind reforma agrară.

Până la realizarea reformei agrare în viaţa politică românească au fost mari dispute ce au culminat in anul 1862 când primul ministru conservator Barbu Catargiu a propus proiectul său de reformă agrară ce atribuia ţăranilor, nefăcând nici o deosebire între aceştia, 2 ha de teren păstrând marea proprietate. În viziunea sa era singura în măsură să dezvolte producţia agricolă şi să folosească procedeele moderne. El nu a luat însă în calcul mentalitatea clasei noastre boiereşti, dezinteresul acesteia pentru progres şi nici importanţa ţărănimii şi a gospodăriei ţărăneşti în economia ţării. Confruntarea dintre liberali si conservatori devine deosebit de dură. Pentru prima dată în lupta politică se foloseşte ca forţă de manevră clasa ţărăneasca.

Barbu Catargiu dorea să păstreze neatinsă marea proprietate. Proiectul său trebuia susţinut de următoarele argumente:

“Proprietăţile mănăstireşti şi prin urmare semipublice fiind în număr de 1205 din 3611 proprietăţi mari, fără a vorbi de domeniile proprii statului, toată populaţia agricolă a României ar putea găsi un loc numai pe aceste proprietăţi publice.

Guvernul va încerca să pună la dispoziţie tuturor ţăranilor părţi de pământ cu preţuri cuviincioase. Guvernul să-şi creeze un capital însemnat din fondurile Casei Centrale sau dintr-un împrumut şi să se înfăţişeze la licitaţiile publice unde atâtea proprietăţi private se vând din păcate pe nimic spre ruinarea posesorilor lor; să facă

chiar un apel la toţi proprietarii să vândă proprietăţi întregi sau părţi din ele.

Pământurile cumpărate, împărţite şi puse la dispoziţia ţăranilor cu preţuri moderate făcând pe ţărani proprietari, ar aduce foloase materiale şi ar crea un izvor nou şi neaşteptat de bogăţie pentru finanţarea ţării. Din această operaţie ar rezulta una din aceste împrejurări: sau că proprietarii văzându-se ameninţaţi de a pierde pe toţi sătenii care locuiesc şi cultivă pământurile lor, s-ar grăbi să urmeze exemplul Guvernului, dând şi ei pământ pe proprietatea lor, sau ar scădea preţul pământului sau în sfârşit ţăranul preferând să continue a fi arendaş decât să devină proprietar, n-ar răspunde la apelul Guvernului şi s-ar dovedi încă odată şi în chipul cel mai moderat şi netăgăduit că presupunerea tuturor acelora care au vorbit în favoarea îmbunătăţirii şi în contra abuzurilor proprietarilor celor mari este nulă şi fără temei.”6

„În cele din urmă să ne închipuim pentru moment că toate aceste greutăţi s-ar putea face în chipul cel mai drept, cel mai cuviincios şi cu mulţumirea tuturor. Cât timp însă această împărţire ar rămâne astfel cum s-a făcut? Se va opri unul dintre aceşti proprietari de a vinde pământul său la altul, şi acesta de a-l cumpăra de la acela, precum şi de la un al doilea şi de la un al treilea, şi prin urmare de a deveni mare proprietar, pe când vânzătorii ar rămâne fără proprietate? Şi cei 10 copii ai vreunuia dintre aceşti proprietari ce s-ar face?

Şi toată populaţia care numai după două generaţii ar ajunge să fie considerabilă ce s-ar face?” 7

Putem spune că vreme de aproape un secol şi jumătate viziunea lui Barbu Catargiu asupra evoluţiei proprietăţii a rămas de actualitate prin adevărurile pe care le-a exprimat.

Este bine de cunoscut poziţiile unor economişti de marcă ai secolului al XIX-lea.

Ion Ionescu de la Brad un bun cunoscător al realităţilor agrare din România este de acord

Jurnalul Economic


250

cu importanţa legii agrare din 1864 care a “dezrobit” proprietatea condiţionată transformând-o în proprietate absolută însă i-a sesizat în acelaşi timp limitele. Această lege nu a rezolvat problema ţărănească şi a deschis pentru o perioadă lungă de timp vii dispute în viaţa politică românească. De asemeni sunt sesizate şi abuzurile ce s-au făcut pe întreaga durată a punerii în practică a legii8. Agronomul George Maior în anul 1906 remarca de asemeni unele neajunsuri ale reformei.9

A.D. Xenopol este convins şi el de limitele reformei care “nu făceau decât să menţină într-o oarecare măsură prevederile Regulamentului Organic care consfinţeşte infrustrarea vieţii materiale a ţăranului român şi îl determină să urmeze a se lepăda de “cultura vitelor” şi a se înjuga tot mai mult la munca proprietarului pentru păstrarea şi a celor ce le avea. Ba prin înlăturarea îndatoririi stăpânului de a încuviinţa pământ însurăţeilor se îngreuia încă starea săteanului.”

Luând în discuţie despăgubirea clăcii arată că aceasta “era mare pentru ţărani” şi destul de greu de răspuns în timp ce locurile atribuite pentru împroprietărire erau de cele mai multe ori cele mai rele şi neproductive.10 Înrăutăţirea vieţii ţăranului după reforma agrară din 1864 este consemnată de majoritatea celor ce se opresc asupra studiului perioadei ce urmează acesteia. În 1888 Gr. G. Peucescu, într-o conferinţă susţinută la Ateneul Român vorbeşte despre necesitatea îmbunătăţirii vieţii economice a ţărănimii: “Trebuie să ne punem în cap că stăm pe un vulcan. Şi dacă patriotismul nu ajunge să ne îndemne, cel puţin să ne îndemne instinctul de conservaţie, frica… Răul e atât de mare încât sare în ochi chiar prin vederea unor sate de câmpie. Te întristează, te umileşte. Ceea ce te izbeşte mai întâi: este lipsa de vegetaţiune. Sunt sate în care nu vezi verdeaţă şi nicăieri nu vei găsi o grădină de legume. Ciulini netrebnici şi trişti la vedere şi bozii ce sug grăsimea pământului, înconjoară din toate părţile,

satul şi se întind departe pe bălegarul de pe uliţe şi de pe maidane. Drumurile sunt neregulate. Câte o linie de şosea, celelalte linii ale satului sunt strâmbe pline de bălegar şi ciulini. Abia acum în unele sate s-a făcut câte ceva. Fiecare îşi construieşte case acolo unde vrea de multe ori tocmai în mijlocul unei uliţe.

Locuinţele ţăranilor, unele curate, cele mai multe murdare, sunt toate lipsite de lumină şi de aer.” 11 Acţiuni pentru schimbarea acestor realităţi au existat. La primul congres economic de la Iaşi din 1872 s-a ridicat şi problema îmbunătăţirii nivelului de trai în satele româneşti. Efectuarea unor anchete regionale şi pentru ridicarea nivelului de cultură al ţăranilor români înfiinţarea învăţământului agricol, să se insiste asupra lucrurilor practice şi dobândirea cunoştinţelor asupra igienei.12

Detaşându-ne de pasiunile politice ale vremii, de diferenţele de opinie şi de luptele între liberali şi conservatori, putem afirma că în condiţiile în care reforma agrară de la 1864 n-a rezolvat problema ţărănească, nici marea proprietate nu şi-a asumat rolul de a dezvolta economia agrară folosind mijloace performante şi pentru a contribui la ridicarea statului românesc şi a condiţiei de existenţă a ţăranilor.

Glorificarea funcţiilor economico-sociale ale marii proprietăţi nu s-a dovedit a fi o realitate mai ales în lumea satelor. Superioritatea producţiei agricole pe marea proprietate a fost confirmată în ţările civilizate ale Europei şi a fost vehiculată şi la noi, însă de cele mai multe ori analiza se făcea pe alt context şi într-o altă arie geografică.

Nu marea proprietate a fost cea care şi-a asumat rolul în dezvoltarea economică a României ci reprezentanţii acesteia.

Întotdeauna s-au adus argumente economice însă niciodată nu s-au luat în discuţie reprezentanţii marilor proprietăţi care au dat personalităţi remarcabile în domeniul cultural, ştiinţific, buni teoreticieni însă mai

Jurnalul Economic


251

puţin economişti pragmatici care să găsească soluţii în dezvoltarea clasei noastre ţărăneşti.

Reforma agrară din 1921 devine o necesitate pentru economia românească în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, însă chiar dacă ajuta la formarea unei pături relativ însemnate de ţărani înstăriţi, datorită perioadei relativ scurte ca de altfel şi a condiţiilor externe nefavorabile, putem susţine ideea unei crize agrare în România în

această perioadă, lucru confirmat de altfel în epocă şi de Virgil Madgiaru.

Dotarea agriculturii cu inventar agricol este insuficientă mai ales marii proprietăţi peste 100 ha care dispunea de inventar agricol la jumătate faţă de mica proprietate (pana la 3 ha) o mai bună dotare o aveau proprietăţile cuprinse între 50 si 100 ha. România dispunea, aşa cum observăm în tabelul de mai jos de o slabă dotare tehnică, fată de alte state europene.

Ţara Valoare inventar agricol

Lei-ha

Producţie medie de grâu

Kg-ha

România 1000 860

Bulgaria 2000 1320

Polonia 3000 1440

Germania 15000 2070

Elveţia 42000 2250

Sursa – Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, pagina 54.

Lipsa de credit agricol este o constanta in agricultura românească, chiar dacă încercările de rezolvare a acestei probleme sunt remarcabile ele rămân fără rezultatele scontate.

Casa rurală înfiinţată pentru acordarea de credite ţăranilor în vederea cumpărării de pământ din marea proprietate nu are fonduri suficiente. Nici după reorganizarea din 1930 când statul deţine 50% din acţiunile casei (50 milioane lei) nu se simte o îmbunătăţire a creditului agricol.

În 1938 se organizează Institutul Naţional al Cooperaţiei care dispune de un fond de 1 miliard de lei însă şi aceşti bani au fost prea puţin folosiţi pentru investiţii. O mare parte din bani au fost folosiţi pentru împrumuturi de producţie şi împrumuturi pentru înzestrare.

În această perioadă existau şi 4590 bănci populare cu un credit de 2,5 miliarde, însă nu întotdeauna banii au fost folosiţi eficient.13

În primăvara anului 1944 România dispunea de 7000 de tractoare în stare de funcţionare. Este de remarcat că numai 725 de proprietari aveau mai mult de patru tractoare.

Anul 1945, prin reforma realizată în martie de către comunişti, într-o oarecare grabă, pentru a putea să câştige susţinere politică în lumea satelor denaturează întregul ansamblu economic al României, distrugând pentru o lungă perioadă evoluţia naturală a proprietăţii prin cooperativizarea totală a celei mai mari părţi din suprafaţa agricolă a ţării creând mari suferinţe şi drame în rândul populaţiei.

Reforma din 1945 nu a avut un criteriu economic ci a urmărit distrugerea şi uniformizarea proprietăţii. Nici ea nu a adus o îmbunătăţire a situaţiei materiale a

Jurnalul Economic


252

ţărănimii. Marea proprietate este desfiinţată, iar media de împroprietărire este de doar 1,3 ha faţă de 1921 când mărimea medie a fost de 3,9 ha, ceea cea arată că reforma agrară de după primul război mondial a fost una dintre cele mai radicale din Europa.14

În 1945 s-au expropriat moşiile mai mari de 50 ha. O măsură menită să descurajeze producţia a fost impozitul care creştea

progresiv cu suprafaţa deţinută. Chiar şi ţăranii cu peste 20 de ha erau obligaţi să predea statului întreaga producţie disponibilă.

Prigoana împotriva burgheziei satelor a fost susţinută de măsurile cele mai cumplite ce au existat vreodată în România (deportări, arestări, etc.). În 1848 structura proprietăţii în România arăta astfel –

Mărimea proprietăţii individuale Recensământul din totalul populaţiei

Mai puţin de 1 ha 7,1 %

1-3 ha 26,2%

3-5 ha 24,4%

5-10 ha 23%

10-20 ha 10,6%

20-50 ha 5,7%

Peste 50 ha 3%

Sursa – Probleme economice, sept.- oct. 1948, vezi Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti 1994, pag. 220.

La 2 martie 1949 în România s-a realizat ultima reformă agrară din epoca comunistă. S-au expropriat toate proprietăţile mai mari de 50 ha. În proprietatea statului intră în aceste condiţii aproape 1 milion de ha.

Rezoluţia C.C. di 3-5 martie 1949 reprezintă textul de bază al politicii agrare din România, impunând exproprierea şi înscrierea forţată a ţărănimii în cooperativele agricole.15

După 5 decenii, în 1990 se încearcă o revenire de fapt la realităţile anului 1945, nerespectând în fond nici aceste realităţi, pentru că se ajunge la limita de restricţie de 10 ha în loc de 50 ha cât fusese limita maximă de expropriere.

Câte reforme agrare vor mai urma ?

NOTE

1. Ilie Carfus, Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a sec. al XIX– lea, Editura Academiei 1969, pagina 73

2. Ibidem, pagina 78




6. Barbu Catargiu, Încă câteva idei asupra proprietăţii în Principatele Unite, pagina 25,


8. Nicolae Adăniloaie, Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, Editura Academiei, 1967, pag.9

9. George Maior, Politica Agrara la români, Bucureşti 1906, pag.469, 70

10. A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Vol.1, Iasi 1903, pagina 465

Jurnalul Economic


253

11. G.R.Peucescu, Îmbunătăţirea stării ţăranilor, Bucureşti, 1888, pag.6,7

12. C.Botez, I.Saizu, Acţiuni ale României după războiul de independenţă. De la Plevna politică la Plevna economică, Editura Junimea, Iaşi 1988

13. Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995

14. Şandru Dumitru, Reforma agrară din 1945 în România, Institutul Naţional de Studiu asupra Totalitarismului, Bucureşti, 2000

Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti 1994, pag. 22

Jurnalul Economic


254

The Romanian

Economic Journal

Jurnalul

Economic

Lucrările pot fi trimise personal lui Octavian Jora sau lui Cristian Muşetescu la Catedra de Relaţii Economice Internaţionale ori la adresa de e-mail: [email protected] Tema următorului număr: Tranziţia

Data limită de depunere a lucrărilor: 1 noiembrie 2003 Condiţii esenţiale pentru ca articolele să fie luate în considerare în vederea publicării:

■ Font – Times New Roman, 12 inch ■ Distanţă – un rând ■ Titluri – BOLD ■ Nume, prenume, instituţia autorului ■ Abstract – ITALIC - 15-30 rânduri, 12 inch ■ Key Words ■ Margini – jos şi stânga 3 cm, sus şi dreapta 2,5 cm ■ Bibliografie – scrisă la sfârşitul articolului, cu trimiteri din text

§ Alfabetic – după autori § Nume, prenume, titlu (italic), editură, localitate, an apariţie § xxx reviste – alfabetic § xxx anuare statistice

Se iau în considerare articole de maxim 10-15 pagini Comitetul redacţional vă mulţumeşte anticipat pentru interesul manifestat!

Jurnalul Economic


255

Comitetul redacţional: Director: Prof. univ. dr. Ioan Popa

Redactor şef: Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

Secretar general de redacţie: Conf. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu

Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Ioan Popa

Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

Prof. univ. dr. Costea Munteanu

Prof. univ. dr. Ovidiu Rujan

Conf. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu

Conf. univ. dr. Valentin Cojanu

Secretariat de redacţie: Lect. univ. dr. Mariana Nicolae

Asist. univ. drd. Ana Bobircă

Asist. univ. drd. Radu Muşetescu

Asist. univ. drd. Cristian Păun

Asist. univ. drd. Radu Lupu

Prep. univ. Octavian Jora

Responsabil de număr: Prep. univ. Octavian Jora

Adresa de corespondenţă: Conf. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu

ASE, Catedra REI

Bucureşti, Piaţa Romană, nr. 6, Sector 1

Cod 70167

Telefon: (021) 2118525

Fax: (021) 2114653

E-mail: [email protected]

ISSN 1454-4296

Tipărit la Editura ASE Bucureşti

11-12 continut jurnalul economic iulie 2003 - REJ · REI – ASE, Bucureşti The experiment of...

Documents

Transcript of 11-12 continut jurnalul economic iulie 2003 - REJ · REI – ASE, Bucureşti The experiment of...