CUPRINS

1. INTRODUCERE

2. EGALITATEA DE ŞANSE ÎNTRE FEMEI ŞI BĂRBAŢI

3. REGLEMENTAREA PRINCIPIULUI

4. PRINCIPIUL EGALITĂŢII ÎNTRE FEMEI ŞI BĂRBAŢI PE PLAN

NAŢIONAL

5. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

1. INTRODUCERE

Statul trebuie să garanteze egalitatea între sexe în toate domeniile, cât şi respectarea

unor libertăţi fundamentale ale femeii. Drepturile omului se află la baza constituţiei, iar

principalul scop al ei constă în garantarea libertăţii şi securităţii fiinţei umane sub toate

aspectele sale. Drepturile omului vizează cu siguranţă şi persoanele de sex feminin.

Trebuie subliniat progresul înregistrat de România în ultimii ani prin adoptarea

legilaţiei specifice antidiscriminatorii (Ordonanţa de urgenţǎ nr.137/2000), egalitǎţii de

tratament între bărbaţi şi femei (Legea nr.202/2002) şi prin adoptarea Codului Muncii

care a inclus ca principiu fundamental al relaţiilor de muncǎ egalitatea de tratament faţa

de toţi salariaţii şi angajatorii, interzicând orice fel de discriminare, directǎ sau indirectǎ.

Cu toate acestea, segregarea profesională a femeilor persistă încă şi este demonstrată

prin existenţa modelelor de ocupare diferenţiate pe sexe, ceea ce determină disparităţile

între venituri, chiar dacă pricipiul “la muncă egală salariu egal” este consacrat juridic.

În ciuda acestor fapte, şi tendinţe, piaţa producţiei şi a reproducţiei economice şi

culturale este cea care reglementează poziţiile sociale ale femeilor, şi starea de inegalitate

în care se află ele în raport cu bărbaţii persistă, şi poartă denumirea de “ultima

inegalitate1”.

Această inegalitate este foarte bine conturată într-o „carte neagră” ce ne prezintă seria

inegalităţilor dintre femei şi bărbaţi în România2.

În lumea profesiilor, femeile sunt evident discriminate, domenii precum.. inginerie,

fizică, matematică, dreptul sau chirurgia sunt rezervate bărbaţilor, pe când profesiile

didactice, de documentare sau asistenţă socială sunt rezervate femeilor. Chiar şi în

profesiile în care deţin supremaţia numerică funcţiile de conducere sau administrare sunt

ocupate de bărbaţi.

1 Pasti, V, Ultima inegalitate. Relaţii de gen în România, Ed. Polirom, Iaşi, 20032 Bogza, I, Grunberg, L, Cartea neagră a inegalitaţii de şanse între femei şi bărbaţi în România,Ed. AnA, Bucureşti, 2006;

2. EGALITATEA DE ŞANSE ÎNTRE FEMEI ŞI BĂRBAŢI

Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi este un principiu fundamental al dreptului

european care se aplică tuturor domeniilor vieţii sociale, inclusiv pieţei muncii. Acest

principiu presupune3:

1. Egalitatea de tratament în încadrarea în muncă şi condiţiile de muncă

Această directivă interzice discriminările directe sau indirecte între femei şi bărbaţi în

ceea ce priveşte condiţiile de recrutare, de acces la încadrarea în muncă sau la activităţile

nesalariale; de concediere; de formare şi promovare profesională; de afiliere la

organizaţiile sindicale sau patronale.

În plus, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (UE) (articolul 157) interzice

discriminarea bazată pe sex în ceea ce priveşte remuneraţia pentru aceeaşi muncă sau

pentru o muncă având aceeaşi valoare. Acest principiu se aplică, de asemenea, sistemelor

de clasificare profesională utilizate la stabilirea remuneraţiilor.

Cu toate acestea, o diferenţă de tratament între bărbaţi şi femei poate fi justificată prin

natura activităţilor profesionale avute în vedere, dacă măsurile luate sunt legitime şi

proporţionate. Statele membre încurajează angajatorii şi formatorii profesionali să

combată orice discriminare bazată pe sex, în special hărţuirea şi hărţuirea sexuală.

2. Egalitatea de tratament în protecţia socială

Femeile şi bărbaţii sunt trataţi în mod egal în cadrul sistemelor profesionale de

securitate socială, în special în ceea ce priveşte domeniul de aplicare şi condiţiile de acces

la sisteme; contribuţiile; calcularea prestaţiilor, inclusiv a majorărilor, condiţiile de durată

şi de menţinere a drepturilor.

Acest principiu se aplică populaţiei active în ansamblul ei, inclusiv lucrătorilor care

desfăşoară activităţi independente, chiar dacă pentru această categorie statele membre pot

3http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/equality_between_men_and_women/c10940_ro.htm#key

să prevadă tratamente diferite în ceea ce priveşte în special vârsta de pensionare;

lucrătorilor a căror activitate este întreruptă de boală, maternitate, un accident sau şomaj

involuntar; persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, lucrătorilor pensionaţi sau

invalizi şi persoanelor aflate în întreţinerea acestora.

3. Concediul parental

La încheierea concediului de maternitate, paternitate şi/sau adopţie, lucrătorii au

dreptul să îşi regăsească locul de muncă sau un loc de muncă echivalent în condiţii care

nu le sunt mai puţin favorabile; să beneficieze de îmbunătăţirile condiţiilor de muncă la

care ar fi avut dreptul în timpul absenţei de la locul de muncă.

4. Apărarea drepturilor

Statele membre trebuie să pună în aplicare căi de atac pentru lucrătorii care sunt

victime ale discriminării, cum ar fi procedurile de conciliere şi procedurile judiciare.

Statele membre adoptă, de asemenea, măsurile necesare pentru a proteja lucrătorii şi

reprezentanţii acestora împotriva oricărui tratament defavorabil ca reacţie la o plângere

formulată la nivelul întreprinderii sau la o acţiune în justiţie.

Statele membre instituie în acelaşi timp regimuri de sancţiuni, posibilităţi de acordare

a unor măsuri reparatorii sau despăgubiri proporţionale cu prejudiciul suferit.

În cazul unei acţiuni intentate în justiţie, sarcina probei îi revine părţii acuzate de

discriminare, care trebuie să dovedească faptul că nu a existat o încălcare a principiului

egalităţii de tratament.

5. Promovarea egalităţii de tratament

Statele membre desemnează organisme împuternicite să promoveze, să analizeze şi să

supravegheze principiul egalităţii de tratament, precum şi să asigure monitorizarea

legislaţiei şi să ofere ajutor victimelor discriminării.

În plus, întreprinderile trebuie să promoveze principiul egalităţii de şanse între femei

şi bărbaţi şi să consolideze rolul partenerilor sociali şi al organizaţiilor neguvernamentale.

3. REGLEMENTAREA PRINCIPIULUI

Egalitatea in fata legii si protectia impotriva discriminarii constituie drepturi

fundamentale recunoscute de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Conventia

Natiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare impotriva femeilor,

Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala si

conventiile Natiunilor Unite privind drepturile civile si politice si privind drepturile

economice, sociale si culturale si de Conventia pentru protectia drepturilor omului si a

libertatilor fundamentale, pe care le-au semnat toate statele membre.

Obiectivele Uniunii Europene privind egalitatea de gen sunt: egalitatea de sanse si de

tratament egal pentru barbati si femei si combaterea oricarei forme de discriminare pe

motive de gen. UE a adoptat o abordare in doua directii la aceasta problema, combinand

masuri specifice cu integrarea perspectivei de gen.

Problema are, de asemenea, o puternica dimensiune internationala cu repercursiuni

asupra dreptului la munca, la salarizare, precum si asupra  integritatii fizice si morale a

persoanei.

La nivel comunitar au fost promovate diverse masuri care sa promoveze esenta

acestui principiu. Astfel, Institutul european pentru egalitatea de sanse intre femei si

barbati isi propune sa ofere expertiza, sa difuzeze informatii si sa sensibilizeze cetatenii

fata de egalitatea de sanse intre femei si barbati.

Totodata, Reţeaua europeană pentru promovarea femeilor în funcţii de conducere in

politica si economie, a fost lansata in luna iunie a anului 2008. Acest departament

constituie o platforma la nivel european destinat schimbului de bune practici si de

strategii de succes menite sa asigure o reprezentare echilibrata a femeilor si barbatilor in

posturi de conducere4.

Inca din anul 1981, la nivel comunitar functioneaza in baza Deciziei Comisiei

82/43/CEE, Comitetul consultativ pentru egalitatea de sanse intre femei si barbati sprijina

Comisia in formularea si punerea in aplicare a masurilor UE menite sa promoveze

4 Date Eurostat compilate de Instituto de la Mujer – www.inmujer.es

egalitatea de sanse intre femei si barbati.Comitetul incurajeaza schimburile de experienta,

politici si bune practici intre statele membre si diferitele parti implicate.

Reglementarile privind egalitatea de şanse şi egalitatea de tratament, au început să fie

utilizate în anul 1958, când Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat Convenţia nr.

11 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei.

Un nou mod de abordare, la nivel internaţional, a egalităţii de şanse între femei şi

bărbaţi a început după ce Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat prima Decadă a

femeilor “Egalitate, Dezvoltare, Pace”, în perioada 1975-1985 şi în special o dată cu

recunoaşterea drepturilor femeii ca parte inalienabilă a drepturilor omului, la data de 18

decembrie 1979, când Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia asupra

eliminării tuturor formelor de discriminare faţa de femei (CEDAW).

Se poate spune că recunoaşterea legală şi încercarea de protejare a drepturilor

femeilor la nivel internaţional a debutat în anul 1919, o dată cu adoptarea Convenţiei nr.

3 privind protecţia maternităţii. Prin adoptarea acestei convenţii, Organizaţia

Internaţională a Muncii a devenit prima instituţie internaţională care a adoptat norme cu

putere juridică în favoarea drepturilor femeilor şi, prin aceasta, implicit în favoarea

egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.

În toate statele membre femeile sunt mai predispuse decât bărbaţii să fie în afara

forţei de muncă. În ţările nordice şi baltice, diferenţa de gen a fost de 7 puncte

procentuale sau chiar mai mică în 2009, în timp ce în Malta, Italia şi Grecia diferenţa a

fost de mai mult de 20 de puncte procentuale. Cazurile aflate la extremităţi sunt Finlanda,

unde diferenţa dintre sexe este de doar 2,9 puncte procentuale şi Malta unde se ajunge la

35,8 puncte procentuale5.

Preocuparea Consiliului Europei „de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi,

cu scopul de a proteja şi promova idealurile şi principiile care sunt patrimoniul lor comun

şi de a favoriza progresul lor economic şi social, în special prin apărarea şi dezvoltarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale“, s-a materializat de-a lungul timpului în

numeroase instrumente juridice europene, esenţiale pentru promovarea principiului

egalităţii între femei şi bărbaţi fiind: Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor

5 Arturo de la Fuente, Population and Social Conditions, Eurostat Statistics in Focus, 57/2010

omului şi a libertăţilor fundamentale (1950) şi Protocoalele adiţionale; Carta socială

europeană (1961); Carta socială europeană revizuită (1996).

Egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi se regăseşte şi în Tratatul

Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, în vigoare din 1993), în legislaţia secundară

- directivele comunitare cu privire la egalitatea între femei şi bărbaţi -, la care se adaugă

jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg.

O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), Uniunea

Europeană s-a angajat decisiv să promoveze egalitatea între femei şi bărbaţi

(gender equality) şi să integreze egalitatea de gen la toate nivelurile şi în toate activităţile,

comunitare (gender mainstreaming process). Astfel, promovarea egalităţii între femei şi

bărbaţi se regăseşte ca obiectiv specific în cuprinsul Tratatului, fiind prevăzut în Partea 1

– Principii, la articolul 3.2, iar prin articolul 13 se stabileşte necesitatea de a se

întreprinde acţiuni concrete pentru combaterea discriminării după criteriul de sex. Statele

Membre ale Uniunii Europene au adoptat recent Agenda socială europeană, al cărei

obiectiv prioritar îl constituie modernizarea modelului social european. Un element

fundamental al acestuia îl constituie promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între

femei şi bărbaţi. Strategia Comunitară pentru Egalitatea de Gen (2001-2005) urmăreşte să

îmbine integrarea perspectivei de gen în toate politicile şi programele Uniunii Europene,

concomitent cu promovarea acţiunilor specifice în favoarea femeilor.

Cele 5 obiective majore ale Strategiei se referă la egalitatea în viaţa economică;

participarea egală la procesul decizional; egalitatea în viaţa socială; egalitatea în viaţa

civilă; schimbarea rolurilor tradiţionale şi depăşirea stereotipiilor de gen.

Principalele instrumente avute în vedere pentru realizarea obiectivelor menţionate

sunt aplicarea planurilor pentru egalitatea de gen; introducerea legislaţiei specifice

problematicii egalităţii de şanse; abordarea integratoare a egalităţii de gen, cu scopul de a

produce schimbări structurale ale societăţii.

Evaluarea stadiului aplicării acquis-ului comunitar privind egalitatea are la bază

standardele stabilite prin: Directiva 75/117/CEE privind aplicarea principiului egalităţii

de remuneraţie pentru femei şi bărbaţi; Directiva 76/207/CEE6 privind aplicarea

6 Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă, art. 1, al. 18 Idem, art. 2, al. 1

principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în privinţa accesului la angajare,

formare profesională şi promovare, precum şi în ceea ce priveşte condiţiile de muncă;

Directiva 92/85/CEE7 privind introducerea măsurilor de încurajare a îmbunătăţirii

securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătoarelor gravide, lăuze sau care alăptează;

Directiva 97/80/CEE privind sarcina probei în cazurile de discriminare pe bază de sex;

Directiva 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament

între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale; Directiva 86/613/CEE8 privind

aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care execută o

activitate independentă, inclusiv agricolă, precum şi a protecţiei maternităţii; Directiva

96/34/EC referitoare la concediul parental.

4. PRINCIPIUL EGALITĂŢII ÎNTRE FEMEI ŞI BĂRBAŢI PE PLAN

NAŢIONAL

Legislatia romaneasca defineste egalitatea de sanse pentru femei si barbati drept

luarea in considerare a capacitatilor, nevoilor si aspiratiilor diferite ale persoanelor de sex

masculin si feminin si tratamentul egal al acestora.

Principiul egalitatii de sanse intre femei si barbati a inceput sa fie dezbatut in

Romania in special de catre societatea civila, mai ales dupa 1995, an in care statutul

social al femeii in societatea contemporana a fost pus in discutie cu ocazia celei de-a

patra Conferinte Mondiale a Femeilor de la Beijing.

Legea nr. 202/19 aprilie 2002 privind egalitatea de sanse intre femei si barbati,

vizeaza armonizarea legislatiei interne cu normele comunitare referitoare la promovarea

egalitatii de sanse intre femei si barbati.

De altfel, la nivel international, deja Romania a asimilat, prin ratificare, standarde

adoptate in cadrul organizatiei Natiunilor Unite, al Organizatiei Internationale a Muncii

sau al consiliului Europei.

7 Directiva 92/85/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi a sănătăţii la locul demuncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alaptează8 Directiva Consiliului 86/613/CEE din 11 decembrie 1986 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară activităţi independente, inclusiv agricole, precum şi protecţia maternităţii 10 JO L 180, 15.7.2010

Raportul national asupra conditiei femeii in Romania a fost prezentat in cadrul

Sesiunii Speciale a Adunarii Generale a O.N.U. din iunie 2000 ce a avut ca teme „femeia

in anul 2000: egalitate intre sexe, dezvoltare si pace pentru secolul al XXI-lea”.

Cat priveste acquisul comunitar, acesta cuprinde o serie de reglementari de o deosebita

importanta in ceea ce priveste respectarea drepturilor femeii si a principiului egalitatii de

sanse si de tratament intre femei si barbati in general si in domeniul muncii si securitatii

sociale in special.

Principiul egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi, în ceea ce priveşte accesul la

locurile de muncă, la formare şi la promovare profesională şi la condiţii de muncă,

consacrat în plan european prin Directiva 76/207/CEE, modificată prin Directiva

2002/73/CE şi, în planul legislaţiei interne, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

137/2000 cu modificările ulterioare şi Ordonanţa Guvernului nr. 96/2003, cu modificările

ulterioare, constituie o aplicaţie a principiului mai general al nediscriminării în raporturile

de muncă9.

În concepţie tradiţională, discriminarea, ca noţiune, presupunea un ascendent al

părţii care aplică tratamentul discriminatoriu asupra celeilale părţi; de esenţa discriminării

se considera a fi (chiar şi numai în chip implicit) o anume subordonare. Cu alte cuvinte,

puteam vorbi despre discriminare în planul raporturilor juridice de drept public şi mult

mai puţin sau deloc în cel al raporturilor juridice caracterizate prin egalitatea juridică a

părţilor.

În prezent, principiul non-discriminării şi al interzicerii arbitrariului a părăsit

perimetrul strict al raporturilor cu autorităţile publice şi a început să intre în viaţa de zi cu

zi, în raporturi juridice caracterizate prin egalitatea juridică a părţilor, în cele mai

frecvente dintre contractele pe care le încheiem (contracte de vânzare-cumpărare,

contracte de locaţiune, contracte de credit bancar etc.) şi chiar în raporturile sociale

extracontractuale (formule de adresare, comportament, atitudine).

Începând cu anul 2000 protecţia împotriva discriminării nu mai este realizată în

România doar în temeiul prevederilor constituţionale şi al reglementărilor internaţionale,

ci şi în baza unei reglementări interne detaliate, care vizează (chiar cu deosebire)

raporturile de muncă. Principiul nediscriminării este tratat de Ordonanţa Guvernului nr.

9 O. Ţinca, Drept social comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 213

137/2000 în sensul unui instrument de exercitarea drepturilor. Se arată, astfel, în art. 1

alin. 2, că “principiul egalităţi între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării sunt

garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi…” cu enumerarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului. Între acestea, “dreptul la muncă, la libera alegere a

ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva

şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală; la o remuneraţie echitabilă şi

satisfăcătoare; dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia unor sindicate”.

Aşadar, mai mult decât un drept de sine-stătător, nediscriminarea apare ca fiind

modalitatea concretă de exercitare a celorlalte drepturi. De altfel, principiul egalităţii a

fost înţeles întotdeauna ca reprezentând un “drept la egalitatea drepturilor”, el adăugându-

se drepturilor fundamentale care nu numai că trebuie respectate cu stricteţe, dar şi

exercitate în condiţii de deplină egalitate.

Art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 137/2000, cu modificările

ulterioare, defineşte discriminarea ca fiind “orice deosebire, excludere, restricţie sau

preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,

infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca

scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în

condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor

recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte

domenii ale vieţii publice”. Noţiunea de “categorie defavorizată”, reprezintă acea

categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate în raport cu majoritatea

cetăţenilor din cauza diferenţelor identitare faţă de majoritate, fie se confruntă cu un

comportament de respingere şi marginalizare.

În ceea ce priveşte reglementarea românească trebuie spus că aceasta dă un răspuns

problemei delicate care s-a ridicat în alte sisteme de drept în materia delimitării

subiectului pasiv al tratamentului discriminatoriu: legea îşi propune doar ocrotirea

minorităţilor (rasiale, confesionale, etnice etc.) respectiv a femeilor faţă de practicile

discriminatorii sau are drept scop eradicarea oricăror forme de tratament discriminatoriu,

deci se pot prevala de dispoziţiile legii şi persoane fizice care nu aparţin minorităţii?10 În

10 În anii ’70, în dreptul comparat se susţinea că de ocrotirea legii se pot bucura numai persoanele care aparţin unei minorităţi şi femeile, deoarece numai faţă de aceste categorii de persoane ar exista o tradiţie în

concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie11, şi dreptul românesc admite că de

prevederile privitoare la egalitatea de tratament beneficiază nu numai femeile, ci şi

bărbaţii, după cum de prevederile mai generale care interzic discriminarea pot beneficia

nu numai minoritarii, dar şi majoritarii.

5. CONCLUZII

Participarea femeilor la activitatea economică este esențială, nu numai pentru motive

de echitate ci ca un element strategic. Statele care nu reușesc să utilizeze talentul a

jumătate din populația lor fac o alocare ineficientă a resurselor, au o creștere mai mică ș

i își pun în pericol competitivitatea. Consolidarea participării femeii în domeniul

educației, ocupării forței de muncă, proprietății au impact puternic asupra dezvoltării

economice.

În consecință, statele trebuie să revizuiască modelul tradițional de egalitate care

vizează doar egalitatea pe piața forței de muncă. Acesta trebuie înlocuit cu un model

alternativ (feminin) de egalitate a cărui premisă de bază o constituie prioritatea pentru

nivelul de trai al persoanelor. Aceasta înseamnă că structurile economice și sociale ar

trebui să fie treptat adaptate la nevoile umane astfel încât bărbații și femeile să își poată

asuma munca la domiciliu și îngrijirea familiei în condiții de echitate12.

Aceasta presupune înțelegerea într-un mod pozitiv a flexibilității, oamenii ar trebui să

aibă competența de a decide astfel încât organizarea muncii și programele de lucru să se

adapteze la nevoile sociale și ale corporațiilor.

BIBLIOGRAFIE

sensul discriminării, pe care legea urmăreşte să o înlăture. Ulterior, această soluţie a fost abandonată în majoritatea sistemelor de drept, socotindu-se că tradiţia discriminării minoritarilor de către majoritari s-ar datora împrejurării că primii nu au ocupat poziţii sociale de pe care să fi putut practica ei înşişi un tratament discriminatoriu, dar cum aceasta este o nefericită înclinaţie a tuturor raselor şi categoriilor de persoane, actele de discriminare pot proveni şi de la un minoritar împotriva unui membru al majorităţii, de protecţia oferită de lege având, aşadar, nevoie toţi indivizii.11 Curtea de Justiţie a afirmat repetat că, pentru a invoca Directiva 76/207/CEE, modificată prin Directiva 2002/73/CE nu are importanţă sexul lucrătorului discriminat, acesta putând fi femeie sau bărbat. 12 http://promoveazafemeia.com/index.../ghiduri-pentru-egalitate-de-sanse?...

Pasti, V, Ultima inegalitate. Relaţii de gen în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Bogza, I, Grunberg, L, Cartea neagră a inegalitaţii de şanse între femei şi bărbaţi în

România, Ed. AnA, Bucureşti, 2006;

http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/

equality_between_men_and_women/c10940_ro.htm#key

www.inmujer.es

Arturo de la Fuente, Population and Social Conditions, Eurostat Statistics in Focus,

57/2010

O. Ţinca, Drept social comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

http://promoveazafemeia.com/index.../ghiduri-pentru-egalitate-de-sanse?...

Ordonanţa de urgenţǎ nr.137/2000

Legea nr.202/2002