Universitatea de Stat din Pitești Facultatea de Drept și Științe AdministrativeMaster:Administrație Publică în Contextul Integrării Europene

Referat

Structurile administrative ale Uniunii Europene

Studenți: Oxana Buga Radu Moiseenco

Pitești 2014

Cuprins

1. Conceptul de administrație și de drept administrativ in Uniunea Europeană

2. Comisia Europeană – organismul executiv al Uniunii Europene

3. Cooperarea dintre Parlamentul European și Comisia Europeană.

4. Consiliul European – parte componentă a puterii executive.

5. Consiliul Uniunii Europene

6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

7. Tribunalul Funcției Publice

8. Concluzii

9. Bibliografie

2

1. Conceptul de administrație și de drept administrativ in Uniunea Europeană

Administrația, ca orice instituție publică, prin scopul și funcțiunile indeplinite, nu

o putem concepe decât ca un sistem integrat de autorități administrative, subordonat

instituțiilor politice.1

Dreptul administrativ european sau mai exact al Uniunii Europene este strâns

legat de noțiunea administrației publice europene, administrația publică europeană

formează obiectul de cercetare științifică al științe dreptului administrativ european.

Astăzi Uniunea Europeană trece printr-o fază in care nu se poate spune că vechile

state suverane mai există in forma lor clasică, dar nici nu se poate vorbi de o reală

integrare. Ordinea comunitară se bazează pe ideea de suveranitate exercitată in comun2.

Noțiunea de administrație publică europeană este susceptibilă de două sensuri:

unul material și altul formal. Abordarea materială presupune analiza activității de

organizare a executării și de executare in concret a legislației comunitare ( legislația

primară și legislația derivată). Realizată prin acțiuni cu caracter de dispoziție sau acțiuni

cu caracter de prestație. Abordarea formală se bazează pe analiza sistemului de instituții și

structuri administrative europene care realizează această activitate. Din punct de vedere

formal este iminentă analiza structurii politico-administrative a Uniunii Europene.

Structura instituțională a Uniunii Europene este fondată pe o organizare cvadripartită care

nu corespunde principiului separației puterilor in stat moștenit de la Montesquieu. In locul

acestui principiu, in structura instituțională a UE se aplică un principiu specific dreptului

comunitar și anume cel al reprezentării intereselor, potrivit căruia fiecare instituție a UE

reprezintă un interes direct, deci o competență materială specifică, un interes distinct.3

In funcție de atribuțiile lor principale acestea pot fi clasificate astfel: instituția cu

atribuții decizionale, legislative - Consiliul UE; instituția cu un pronunțat caracter politic

și cu atribuții de control – Parlamentul European; instituții cu un pronunțat caracter

administrativ – Comisia Europeană; instituții cu un rol prioritar in managementul

financiar-contabil – Banca centrală europeană, Banca europeană de investiții, Fondul

european de investiții, Curtea de conturi europeană; organe cu rol consultativ – Comitetul

economic și social european, Comitetul regiunilor; instituția cu vocație jurisdicțională –

Curtea de Justiție a UE.

1 C.C. Manda, Controlul administrativ in spațiul european, Editura Luminalex, București, 2005, pag. 21. 2 I. Alexandru, M. Cărăușan, I. Gorjan, I.V. Ivanoff, C. C. Manda, A.L. Nicu, C. Rădulescu, C.S. Săraru, Dreptul administrativ in Uniunea Europeană, Editura Luminalex, București, 2007, pag. 211.3 Idem, pag. 212.

3

Instituțiile europene reprezintă un conglomerat de influențe naționale care merg

in direcția menținerii unei organizații clasice bazată pe cooperarea interguvernamentală și

de elemente originale care acționează in direcția consacrării structurilor supranaționale.

Este important să se facă distincția intre un corp multinațional compus din reprezentanți ai

guvernelor statelor membre – Consiliul și unul transnațional – Comisia, formată din

comisari independenți atât față de guvernele țărilor din care provin, cât și față de Consiliul

UE.

Dreptul administrativ european (al Uniunii Europene)

Tradițional, dreptul administrativ, ca ramură a dreptului și ca disciplină științifică

s-a limitat aproape in intregime la aspectul teoretic al ordinii legale administrative interne,

fiind studiat ca un sistem și o sursă inchise de cunoștințe.

Poziția actuală a dreptului administrativ național in UE este aceea a integrării

intr-un sistem global de indepliniri de sarcini, in condițiile in care nu mai operează

prezumția competenței exclusive a statului in privința indeplinirii sarcinilor față de

populație. Principiul subsidiarității joacă un rol esențial in repartizarea competențelor intre

diversele niveluri de realizare a sarcinilor autorităților.

J. Schwarze arată că dreptul comunitar este format in primul rând din norme de

drept administrativ, in particular de drept administrativ economic și management public.

Aceasta deoarece vizează pe de o parte organizarea și funcționarea instituțiilor

comunitare, actele emise de acestea și conformitatea lor cu tratatele de bază ale

comunității și reglementările derivate iar, pe de altă parte vizează rolul mijlocitor al

administrațiilor publice naționale in realizarea politicilor comunitare.4

Trebuie subliniat faptul că nu se poate disocia in principiu dreptul administrativ

european intr-un drept administrativ aplicabil doar instituțiilor comunitare și un drept

administrativ propagat in exterior și aplicabil instituțiilor administrative din țările membre.

2. Comisia Europeană – organism executiv al Uniunii Europene

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene Comisia este

responsabilă pentru întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor și

apărarea tratatelor Uniunii precum și coordonarea activităților curente ale Uniuni.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, puterile executive ale Uniunii

erau deținute de către Consiliul European care conferea Comisiei puterea de a exercita

anumite atribuții. Totuși, Consiliului îi era teoretic permis să retragă atribuțiile și puterile

acordate Comisiei, exercitându-le direct sau impunând condiții pentru ale acorda. Acest

4 I. Alexandru, M. Cărăușan, I. Gorjan, I.V. Ivanoff, C. C. Manda, A.L. Nicu, C. Rădulescu, C.S. Săraru, op. cit., Editura Luminalex, București, 2007, pag. 216.

4

lucru a fost schimbat de Tratatul de la Lisabona, după care Comisia își exercită puterile

doar în virtutea tratatelor. Puterile Comisiei sunt mai restrânse decât a celor pe care le au

majoritatea executivelor naționale, în parte din cauza faptului că Comisia nu are atribuții

în domenii precum relații externe, unde puterea este deținută de Consiliul European, care

conform unor analize este considerat parte a puterii executive.

Inițiativă legislativă

Comisia Europeană diferă de celelalte instituții prin faptul că numai aceasta are

inițiativă legislativă în Uniunea Europeană ceea ce înseamnă că numai Comisia poate face

propuneri oficiale de legislație.Puterea legislativă nu are drept la inițiativă legislativă.

Sub Tratatul de la Lisabona nu este permis nici un act legislativ în domeniul politicii externe

și de securitate comună. În alte domenii, totuși, Comisia și Parlamentul pot cere legislație

comunitară. În cele mai multe cazuri, Comisia inițiază bazele acelor propuneri, monopolul

fiind proiectat pentru a asigura coordonarea și coerența legislației Uniunii. Acest monopol a

fost contestat de unii care afirmă că Parlamentul ar trebui să aibă dreptul, la fel ca majoritatea

parlamentelor naționale în acest domeniu. Totuși, Consiliul și Parlamentul pot solicita

Comisiei proiecte legislative, dar Comisia are puterea de a refuza solicitările, așa cum a făcut

în 2008 față de conveția transnațională colectivă. Sub Tratatul de la Lisabona, cetățenii UE au

de asemenea posibilitatea să solicite Comisiei să legifereze un anumit domeniu printr-o petiție

semnată de un milion de cetățeni, dar aceast lucru nu este obligatoriu.

Aplicarea

O dată ce legislația este trecută de Consiliu și Parlament, devine o responsabilitate a

Comisiei să asigure că ea este implementată și aplicată. Comisia facea asta în primul rând prin

intermediul statelor membre sau prin intermediul agențiilor sale. În plus, Comisia este

responsabilă pentru punerea în aplicare a bugetului UE, asigurând, împreună cu Curtea de

Conturi, că fondurile UE sunt cheltuite corect.

În special, Comisia are datoria de a se asigura că tratatele sunt respectate și chiar de a

obliga statele membre sau alte instituții să respecte legislatia și tratatele prin Curtea de Justiție

a Uniunii Europene. În această calitate este cunoscută neoficial ca „gardian al tratatelor”.

În cele din urmă, Comisia are atribuții pentru reprezentarea externă a Uniunii, alături

de statele membre și de Politica Comună pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și

Apărare Comună (PSAC), reprezentând Uniunea în organisme precum Organizația Mondială

a Comerțului. Este de asemenea un obicei ca Președintele Comisiei să participe la

reuniunile G8.

5

Modificările și amendamentele aduse de Tratatul de la Lisabona au influențat mai

multe aspecte instituționale, decât cele de procedură. In acest cadru, Comisia Europeană

devine competentă pe un număr mai extins de domenii.

Protocolul privind aplicarea principiului Subsidiarității și al Proporționalității atașat

Tratatului de la Lisabona stipulează faptul că inainte de a propune acte legislative, Comisia

trebuie să aibă o consultare mai largă.5

Comisia Europeană reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul

său. Monitorizează şi pune în aplicare politicile Uniunii Europene, această misiune se traduce

prin următoarele acțiuni:6

1. propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului

2. gestionând bugetul UE şi alocând fonduri

3. aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie)

4. reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind

acordurile dintre UE şi alte ţări.

1. Proiecte legislative noi:

Comisia rămâne deținătoarea inițiativei legislative in timp ce Parlamentul European

nu primește acest drept. Comisia are „drept de iniţiativă” ceea ce inseamnă că poate propune

acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel

doar în situaţiile în care o măsură eficientă nu poate fi luată la nivel naţional, regional sau

local (principiul subsidiarităţii).

Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor

categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă

experţii din cadrul diferitelor comitete şi grupuri de lucru. De asemenea,

organizează consultări publice.

Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă

cel puţin 14 din cei 28 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului

şi Parlamentului care, după ce îl dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.

2. Gestionarea bugetului UE și alocarea de fonduri

5 S.Gherghina, G. Jiglău, O. Pecican, F. Pop, Ce aduce nou Tratatul de la Lisabona?, Presa universitară clujeană, 2010, pag. 116.6 www.europa.eu

6

Împreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în materie de

cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează

un proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi

supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agenţiile

şi autorităţile naţionale şi regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat

de către Curtea de Conturi. Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de

exemplu, agricultură şi dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus (schimburi de

studenţi).

3 Aplicarea dreptului comunitar

În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică

în mod corect legislaţia europeană. În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă

obligaţiile în acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să

remedieze situaţia. În ultimă instanţă, Comisia poate înainta cazul Curţii de Justiţie. Curtea

poate impune sancţiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile

europene.

4. Reprezentarea UE pe scena internațională

Comisia se exprimă în numele tuturor ţărilor UE în cadrul organismelor

internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului. De asemenea, negociază acorduri

internaţionale în numele UE, precum Acordul de la Cotonou (privind ajutorarea ţărilor în curs

de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific şi derularea schimburilor comerciale cu acestea).

3. Cooperarea dintre Parlamentul European şi Comisia Europeană

Uniunea Europeană are un executiv bicefal: Consiliul și Comisia, pentru a exercita

controlul democratic parlamentar asupra celor două ramuri este important ca sistemul

european să coreleze cu cel național. În timp ce parlamentele din statele membre asigură

controlul în privința miniștrilor care formează Consiliul, Parlamentul European exercită un

control autentic asupra Comisiei.

Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat un acord-cadru în scopul de

a facilita şi de a organiza cooperarea lor. Acest acord defineşte modalităţile de colaborare

politică a celor două instituţii.

7

Acest acord-cadru a fost semnat între Parlamentul European şi Comisia Europeană.

El include mai multe dispoziţii referitoare la organizarea activităţii şi la cooperarea dintre cele

două instituţii.

Aceste dispoziţii vizează cu precădere:

responsabilitatea politică a Comisiei;

instituirea unui dialog politic permanent şi eficient;

punerea în aplicare a procedurilor legislative.

Responsabilitatea politică a Comisiei

Există o legătură politică strânsă între componenţa Comisiei şi Parlamentul

European. Într-adevăr, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei trebuie să fie aprobaţi de

eurodeputaţi. Parlamentul este, în continuare, consultat pentru orice remaniere a Comisiei, în

special în ceea ce priveşte:

demisia sau înlocuirea unui membru al Comisiei;

redistribuirea responsabilităţilor în cadrul Comisiei.

De asemenea, Parlamentul poate solicita preşedintelui Comisiei demisia unuia dintre

comisari. În acest caz, preşedintele examinează această solicitare şi trebuie să expună

motivele unui eventual refuz.

În plus, membrii Comisiei pot fi candidaţi la alegerile pentru Parlamentul European.

În astfel de cazuri, acordul-cadru precizează că aceştia sunt obligaţi să îşi ia un concediu

electoral fără plată pe perioada campaniei lor electorale.

Dialogul politic

Acordul-cadru are ca obiectiv instituirea unei colaborări eficiente între Comisie şi

Parlament. Astfel, acesta prevede organizarea de reuniuni periodice între reprezentanţii celor

două instituţii. De pildă, în cadrul acestor reuniuni se pot întâlni Colegiul comisarilor şi

preşedinţii comisiilor parlamentare.

Prin acest acord-cadru, Parlamentul şi Comisia s-au angajat în egală măsură să

examineze cu atenţie orice cerere formulată de oricare dintre cele două instituţii. Mai mult,

8

Comisia se angajează să garanteze Parlamentului accesul la reuniunile şi la documentele sale,

în cadrul procedurilor legislative şi bugetare.

De asemenea, acordul-cadru prevede dispoziţii specifice pentru

încheierea acordurilor internaţionale care implică UE. Acordul-cadru garantează astfel

consultarea Parlamentului în cursul negocierii şi încheierii acordurilor.

În plus, Comisia este instituţia europeană însărcinată să reprezinte UE la conferinţele

internaţionale. În această calitate, ea se angajează să faciliteze includerea delegaţiilor alcătuite

din eurodeputaţi pentru a însoţi delegaţiile Uniunii cu ocazia anumitor conferinţe. Cu toate

acestea, delegaţiile alcătuite din eurodeputaţi au numai un statut de observator şi, prin urmare,

nu pot să participe la eventuale negocieri.

În cele din urmă, acordul-cadru prevede cooperarea Comisiei şi a Parlamentului în

anumite domenii specifice:

aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;

colaborarea cu parlamentele naţionale;

apelarea la experţi naţionali pentru a lucra cu Comisia.

Cooperarea în procedurile legislative

Acordul-cadru defineşte organizarea activităţilor între Parlament şi Comisie, pentru

punerea în aplicare a procedurilor legislative. Mai întâi, Comisia trebuie să prezinte

Parlamentului programul său anual de lucru. În cursul procedurii de adoptare a actelor,

acordul-cadru garantează apoi mai multe angajamente din partea celor două instituţii. Aceste

angajamente vizează, de pildă, termenele în care Parlamentul prezintă amendamente şi

examinarea cu atenţie a acestora de către Comisie.

În plus, cu ocazia examinării parlamentare a propunerilor legislative, euro-deputaţii

pot adresa întrebări membrilor Comisiei. Aceste întrebări pot fi adresate în cursul şedinţelor

plenare ale Parlamentului sau în cadrul comisiilor parlamentare. De asemenea, membrii

Comisiei pot fi audiaţi în faţa Parlamentului, la cererea lor.

Acordurile interinstituţionale se încheie între instituţiile europene, în temeiul

articolului 295 din Tratatul privind funcţionarea UE. Obiectivul acestor acorduri este de a

organiza şi de a facilita cooperarea dintre instituţii, în special dintre Comisie, Parlament şi

Consiliu.

9

În plus, acordurile interinstituţionale nu sunt obligatorii decât pentru instituţiile care

le-au semnat. Acestea nu pot, în niciun caz, să contrazică sau să modifice dispoziţiile

tratatelor fondatoare ale UE.

Atribuțiile Președintelui, însă, sunt mai largi decât dispozițiile înserate în articolul

20, astfel, Președintele este autorul unui proiect de lege privind bugetul și coautor, în

colaborare cu președintele în exercițiu al Consiliului, al oricărei legi adoptate prin procedura

de codecizie.7 În urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua

lectură, Președintele îl semnează, acesta devenind astfel operațional.8 Spectrul atribuțiilor

cuprinde și faptul că Președintele conduce delegația parlamentară cu ocazia reuniunilor

prevăzute a avea loc împreună cu Consiliul în cadrul procedurii denumite de concertare.9

Totodată, la sfârșitul anilor ’80, odată cu președinția lui Lord Plumb, Președintele a obținut

dreptul de a participa și de a lua cuvântul în deschiderea tuturor reuniunilor Consiliului

European, rolul intern al Președintelui este sporit și în ceea ce privește supravegherea zilnică a

activității și structurilor administrative, acesta lucrând cu Secretarul General al

Parlamentului.10

4. Consiliul European – parte a puterii executive

Sub Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit o instituție oficială cu

puterea de a numi Comisia Europeană, se poate spune că cele două organisme dețin împreună

puterea executivă a Uniunii (Consiliul European deține de asemenea puteri executive

individuale la nivel național). Totuși, Comisia este cea care deține puterea executivă

în Uniunea Europeană. Puterile guvernamentale ale Comisiei au fost de un asemenea fel încât

fostul prim-ministru belgian, Guy Verhofstadt a propus schimbarea numelui în „Guvernul

European”, afirmând că actualul nume al comisiei este „ridicol”.

Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii

UE iau decizii privind priorităţile politice generale şi iniţiativele majore. În mod normal, se

organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un preşedinte permanent.

Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice

generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin

cooperare interguvernamentală la un alt nivel. Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice

a UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.

7R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, op. cit., p. 110. 8 N. Diaconu, op. cit., p. 163.9 E.N. Vâlcu, op. cit., p. 189.10 R. Corbett, F. Jacobs, M. Shackleton, op. cit , p.111.

10

În cadrul Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară

a UE, preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului European care prezidează reuniunile.

Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună   ia, de asemenea, parte

la reuniuni.

Reuninile Consiliului au loc de două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie,

preşedintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la

Bruxelles.

5. Consiliul Uniunii Europene

Cunoscut şi sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul în care se

reunesc miniştrii din statele membre pentru a adopta acte legislative şi pentru a coordona

politicile europene.

Rolul Consiliului UE

1. Adoptă legislaţia europeană.

2. Coordonează politicile economice generale ale statelor membre.

3. Semnează acorduri între UE şi alte ţări.

4. Aprobă bugetul anual al UE.

5. Elaborează politica externă şi de apărare a UE.

6. Coordonează cooperarea dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din ţările

membre.

1. Exercitarea puterii legislative - Consiliul şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la

actele legislative propuse de Comisie.

2. Coordonarea politicilor economice - Statele membre ale UE au decis că doresc să aibă o

politică economică generală comună, coordonată de miniştrii economiei şi finanţelor din

fiecare ţară.

Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de muncă,

ameliorarea sistemelor de educaţie şi asistenţă medicală şi creşterea nivelului de bunăstare.

Deşi statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii, ele pot

cădea de acord asupra obiectivelor comune şi pot face schimb de experienţă.

3. Semnarea acordurilor internaționale - Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în

domenii diverse: mediu, comerţ, dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi

transport.

11

4. Aprobarea bugetului UE - Consiliul şi Parlamentul European decid în comun asupra

bugetului anual al UE.

5. Politica externă și de apărare - Guvernele naţionale deţin controlul asupra acestor domenii,

dar lucrează împreună pentru a elabora aşa-numita politică externă şi de securitate comună.

Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări. UE nu are o armată

proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în caz de conflicte internaţionale şi dezastre

naturale, unele ţări participă cu trupe în cadrul unei forţe de reacţie rapidă, care se implică

doar în acţiuni umanitare, de salvare şi de menţinere a păcii.

6.Justiție - Cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în Uniune. În cadrul

Consiliului, miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că sentinţele pronunţate de un

tribunal într-o ţară a UE - în cazuri de divorţ, de exemplu - sunt recunoscute în toate celelalte

state membre. Miniştrii justiţiei şi afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor

externe şi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional.

Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat permanent de aceeaşi

persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. Toate

celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine preşedinţia UE în

momentul respectiv.

5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

O importanță covârșitoare pentru dezvoltarea dreptului administrativ european a

avut-o componenta jurisprudențială. Astfel imensa majoritate a principiilor juridice generale

recunoscute azi in dreptul comunitar ca fiind aplicabile actelor administrative au fost

elaborate de Curtea Europeană de Justiție pe cale pretoriană. Curtea Europeană de Justiție

acționează, in primul rând, ca o curte administrativă – in sensul dreptului continental – pentru

Comunități, in scopul de a proteja subiectele de drept, statele membre, precum și persoanele.

Curtea, prin bogata ei jurisprudență, a stabilit principii pe care toate statele membre trebuie să

le respecte, printre acestea se enumeră: principiul administrației prin lege, principiul

proporționalității, al certitudinii legale, protecția solicitărilor legitime, nediscriminarea,

dreptul la o audiență in cadrul procedurilor decizionale din administrație, rapoarte interimare,

condiții egale de acces la curțile administrative, responsabilitatea non-contractuală a

administrației publice.

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se

aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre

12

guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau

organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră

că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru

fiecare stat membru. Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina

de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor

trebuie să fie imparțiale și susținute public.

Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt

înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a

înființat „Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și

anumite organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței. Tribunalul UE al

Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent

sunt:

1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi

cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ european

Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea

corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanțele din

diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite. Pentru a preveni acest lucru, a fost

prevăzută o „procedură pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanță

națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european,

aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de Justiție. Acest

aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.

2. acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor care nu

aplică legislaţia europeană

Comisia poate iniția o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat membru nu își

îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Procesul poate fi intentat și de un alt

stat membru. În ambele cazuri, Curtea investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se

constată că acuzațiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a

remedia situația imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii

pronunțate de Curtea de Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.

13

3. acţiuni în anulare– când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă

tratatele europene sau drepturile fundamentale

Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că

un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea

actului respectiv. Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care

doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și

negativ. În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în

baza dispozițiilor din Tratate, Curtea îl poate declara nul și neavenit.

4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru a

lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta

anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții

ale UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere

Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.

5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva

deciziilor sau acţiunilor UE

Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de

acțiune din partea instituțiilor UE sau a funcționarilor acestora, poate intenta o acțiune la

Tribunalul de Primă Instanță, cu scopul de a obține despăgubiri.

6. Tribunalul Funcției Publice

Tribunalul Funcției Publice este compus din șapte judecători numiți de Consiliu

pentru un mandat de șase ani care poate fi reînnoit, după publicarea unui anunț pentru

depunerea de candidaturi și după emiterea unui aviz de către un comitet instituit în acest scop.

Judecători ad interim pot să se alăture acestor judecători. Ei sunt chemați să suplinească

absența unor judecători titulari care sunt împiedicați pe o perioadă îndelungată să participe la

soluționarea cauzelor..

Tribunalul Funcției Publice dispune de propria grefă, însă recurge la serviciile Curţii

de Justiţie pentru alte necesităţi administrative şi lingvistice.

14

În cadrul instituţiei jurisdicţionale a Uniunii Europene, Tribunalul Funcției Publice

este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene.

Această competenţă a fost exercitată iniţial de Curtea de Justiţie, iar ulterior, începând de la

crearea sa în 1989, de Tribunal.

Tribunalul Funcției Publice are competența de a judeca în primă instanţă litigiile

dintre Uniunea Europeană şi agenţii acesteia, conform articolului 270 TFUE, ceea ce

reprezintă aproximativ 150 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituțiilor,

organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene numără în jur de 40 000 de persoane.

Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la raporturile de muncă propriu-

zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de

securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.)

De asemenea, Tribunalul Funcției Publice are competența de a judeca litigiile privind

anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, al Europol, al Băncii

Centrale Europene, al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) și al

Serviciului European de Acțiune Externă. În schimb,Tribunalul Funcției Publice nu poate

judeca litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii acestora. Deciziile pronunțate de

Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest

recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului. În condiții excepționale,

deciziile pronunțate de Tribunal în recurs pot face, la rândul lor, obiectul unei reexaminări în

fața Curții de Justiție.

Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice este reglementată de dispoziții ale

Statutului Curţii de Justiție, în special cele cuprinse în anexa I la acesta, de Regulamentul de

procedură al Tribunalului Funcției Publice, precum și de alte acte normative adiacente.

Concluzii:

Administrația europeană este un mecanism care se caracterizează prin birocrație,

specifică mecanismelor oficiale. In vederea eficientizării activității Comisiei au apărut

structuri specifice. Secretariatul General deține informația, esențială pentru luarea deciziilor.

Serviciul juridic este o structură extrem de importantă care este consultată incă de la

inceputul procesului de elaborare a unui text normativ. Alte structuri ale administrației, a

căror existență nu a fost prevăzută inițial, sunt: grupurile inter-servicii, comitetele create de

Consiliu, serviciile speciale, comitetele create de Consiliu pentru supravegherea activității

Comisiei.

15

Administrația Uniunii Europene, in general și a Comisiei Europene, in special,

reprezintă un ansamblu complex, aflat intr-o continuă evoluție, acest mecanism este

reprezentat de o structură ierarhică și o permanentă interacțiune intre componentele sale.

Administrația este o componentă de bază a funcției executive comunitare, această

funcție este complexă, la realizarea ei intervenind in primul rând Comisia. In calitate de

organism executiv al Uniunii Europene, Comisia reprezintă și susține interesele Europei in

ansamblul său și nu pe cele ale unui stat membru.

16

Bibliografie

1. Bianca Tescașiu, Instituții europene, schimbări și adaptări din perspectiva extinderii

Uniunii Europene, Editura C. H. Beck, București 2009.

2. Cezar Corneliu Manda, Controlul administrativ in spațiul juridic european, Editura

Luminalex, București, 2005.

3. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Ilie Gorjan, Ivan Vasile Ivanoff, Cezar Corneliu

Mand, Alina-Livia Nicu, Crina Rădulescu, Cătălin Silviu Săraru. Dreptul

administrativ in Uniunea Europeană, Editura Luminalex, București, 2007.

4. Sergiu Gherghina, G. Jiglău, Ovidiu Pecican, Flore Pop, Ce aduce nou Tratatul de la

Lisabona?, Presa universitară clujeană, 2010.

5. Jean-Luc Sauron, Curs de instituții europene, Collegium Polirom, 2010.

6. Richard Corbett Francis Jacobs Michael Shackleton, Parlamentul European, Ediția a

șasea, Monitorul Oficial, București, 2007.

7. www.europa.eu

17