RAZBOIUL DIN SIRIA

După mai bine de patru ani de lupte, războiul civil din Siria este pe departe de final. Niciuna dintre cele trei forţe implicate: forțele guvernamentaleale lui Bashar al-Assad, opoziția siriană sau Statul islamic nu au reuşit să obțină o victorie decisivă. Nici recentele intervenţii din afară nu au modificat în mod dramatic situația în favoarea vreunui grup. Loviturile aeriene ale coaliției conduse de SUA împotriva Statului Islamic – fără sprijinul unor operațiuni la sol - de nu au dus la schimbări strategice. Iar lansarea neașteptată a operațiunilor militare ruse în sprijinul forţelor guvernamentale a făcut ca situaţia să fie şi mai confuză, scrie The Brooking Institution.

Cu toate acestea, nu se poate spune că aceste interventii exterioare nu sunt semnificative. Din contră, operațiunea militară rusă în Siria a transformat în mod clar conflictul într-o confruntare geopolitică între Rusia și Statele Unite ale Americii. În această etapă, putem spera doar că liderii celor două țări nu vor permite ca această confruntare să degenereze într-un conflict armat deschis între ele.

Ar fi o greșeală ca analiza de faţă privind situația din Siria să se limiteze la o posibilă confruntare între cele două superputeri nucleare - deși aceasta este cu siguranță o componentă importantă, sau la a se încerca o predicţie dinamicii conflictului.

Există, de fapt, un al treilea jucător în acest conflict: Iran. Pentru a compensa slăbiciunile sale militare, Iranul a cheltuit resurse financiare semnificative pentru a-şi urmări obiectivele sale din Siria. După ce a semnat un contract nuclear cu Occidentul, Teheranul va încerca acum să își consolideze poziția în regiune.

Deci, dincolo de facțiunile aflate în conflict, avem un triunghi de părți externe majore interesate în conflictul sirian – iar acest lucru extinde în mod dramatic spațiul analitic. Este demn de remarcat faptul că există alți jucători importanți implicați, și anume Turcia și Arabia Saudită. Cu toate acestea, aceste țări este puțin probabil să joace un rol important în absența sprijinului Statelor Unite, ceea ce le transformă mai degrabă în câştigători, mai degrabă decât în cei care plătesc prețul conflictului din Siria.

Comparând interesele acestui triunghi a părților interesate ajungem la două observații importante:

     În primul rând, dintre cele trei părți interesate, Statele Unite ale Americii au cele mai puţine interese strategice în Siria. Principal obiectiv al Washington-ului este suprimarea ISIS. În general vorbind, Statelor Unite nu le pasă ce se va întâmpla cu Siria după Assad – daca Siria continuă să existe ca un singur stat, sau se dezintegrează, cu unele zone în afara controlului guvernului de la Damasc – o situaţie similară celor din Irak, Afganistan și Libia.

     În al doilea rând, toți cei trei jucători au un interes comun: de a suprima, daca nu chiar elimina ISIS. Acest lucru sugereaza ca o alianță tripartită ar putea fi, teoretic, stabilită, chiar daca situaţia reală de acum dă această posibilitate cu şanse extrem de scăzute. Alternativ, alianțe bilaterale ar putea apărea, pentru care terțul ar fi adversarul.

Poate suna surprinzător, dar cea mai slab partener din triunghi este Statele Unite ale Americii. În virtutea poziției sale dominante în lume în ultimii 70 de ani, SUA au pierdut obiceiul de a construi alianțe politice bazate pe parteneriate egale și de a lua în considerare interesele celorlalte părți. Acest lucru este deosebit de dificilă şi păgubos în alianțe cu țări ale căror principii, valori şi interese sunt foarte diferite de cele ale Americii.

Poziția SUA în conflictul sirian face puţin probabil ca Washington-ul să ajungă la un acord cu Rusia. În timp ce liderii de la Washington doresc înlăturarea lui Assad, Rusia vede înlăturarea unui lider politic prin război civil sau revoluție ca fiind contrară percepţiei sale referitoare la ordinea internațională și, prin urmare, inacceptabilă. Aceasta este baza centrală privind neîncrederea dintre cele cele două părţi, suplimentar față de politicile lui Putin în ceea ce priveşte Ucraina.

Operațiunea militară rusă în Siria a transformat în mod clar conflictul într-o confruntare geopolitică între Rusia și Statele Unite.

În același timp, întreruperea timp de 40 de ani a relațiilor diplomatice între Statele Unite și Iran nu se va repara cu una cu două, iar neîncredere reciprocă înrădăcinată va face puțin probabil ca cei Washington-ul şi Teheran-ul să poată avea un dialog semnificativ privind Siria.

Dacă Siria rămâne unită, este posibil ca Iranul să nu obiecteze la eforturile SUA de a-l înlocui pe Assad. Într-un asemenea caz, succesorul liderului de la Damasc ar fi probabil un general care să aibă o relație mai bună cu liderii iranieni, ceea ce ar putea atrage probabil Siria într-o alianță mai strânsă cu Republica Islamică.

Deci, o alianţă Rusia-Iran - care de facto a şi apărut - pare a fi cea mai stabilă și de lungă durată. Deși cele două țări nu au o deplină încredere reciprocă, ele pot găsi suficient teren comun pentru a fi parteneri, mai degrabă decât adversari.

Interesele lor strategice în Siria nu sunt la fel, dar nu sunt nici contradictorii. Factorul lor militar combinat - inclusiv resursele din Irak, care sunt acum puternic influențate de Iran - și resursele financiare sunt suficiente pentru a consolida în mod semnificativ controlul lui Assad asupra țării, chiar dacă Rusia şi Iranul nu pot distruge complet opoziția siriană. Şi chiar dacă nu vor putea fi în măsură să elimine ISIS, cele două ţări pot reduce influența organizaţiei teroriste în Siria și să micşoreze teritoriul controlat de Statul Islamic.

Deși Rusia are interese strategice în Siria, Moscova nu are nicio intenție de a menține o prezență militară în Orientul Mijlociu pentru totdeauna. Președintele Vladimir Putin prezintă Rusia ca pe o superputere globală joacă un rol-cheie în negocierile de pace din regiune, dar Moscova nu poate oferi nici un sprijin economic semnificativ pentru țările din Orientul

Mijlociu. În acest sens, există o limită a intereselor strategice rusești: Moscova trebuie să mențină relații bune cu guvernul sirian pentru a-şi menține baza sa navală în Tartus și să rămână principalul furnizor de arme în Siria.

Nici unul dintre aceste obiective nu contravine intereselor iraniene. O alianță ruso-iraniană ar încuraja Teheranul să intensifice propriile achiziţii militare din Rusia - și potențial cele ale Irakului. În același timp, Rusia ar trebui să accepte dorința Iranului de a securiza Siria în sfera de influență iraniană - o abordare a afacerilor regionale pe care Putin o înţelege bine. Mai mult, scutul șiit Iran-Irak-Siria ar putea proteja Rusia în faţa sprijinului sunnit musulmanii rebeli din Caucazul de Nord.

O astfel de alianță ar putea face cu siguranţă Iranul puterea dominantă în regiune. În topul controlului vastelor resurse de hidrocarburi, alianța va deschide noi rute de transport, cu Iranul având acces stabil la Marea Mediterană - prin Irak – Siria - Liban și până la frontierele cu Israelul. Toate acestea ar putea schimba dramatic situația strategică din Orientul Mijlociu.

Statele Unite nu pot împiedica acest scenariu de forță, fără o schimbare majoră în politică. Foarte puțini analiști cred că Statele Unite ar putea desfăşura o operațiune militară masivă în Siria - în limita a 100.000 de soldați. O alianţă Rusia-Iran (-Iraq) ar permite armatei guvernului sirian să-şi extindă controlul asupra țării, lovind astfel serioas coaliția Occidentală și în lupta sa împotriva ISIS.

Pentru moment, Casa Albă se abţine de la a lua orice măsuri serioase în Siria, preferând să lase Rusia să guste roadele amare ale politicii sale. Este probabil că Rusia să se confrunte în curând (sau, cel puțin în cele din urmă) cu ceea ce s-a confruntat Uniunea Sovietică în Afganistan: utilizarea pe scara larga de rachete anti-aeriene uşoare. În acest caz, prețul operațiunii militare ruse în Siria ar crește brusc.

Dar nu ar schimba interesele strategice ale Rusiei sau Iranului în Siria. În mod similar, politica Statelor Unite de "așteptăm să vedem" nu va ajuta Washington-ul să formuleze interese strategice clare și obiective în Siria. La urma urmei, nu este posibil să formulezi o strategie pentru a atinge un obiectiv pe care nici măcar nu îl ai.

Citiţi articolul original pe The Brookings Institution. Copyright 2015