UNIVERSITATEA CRESTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

Facultatea de Ştiinte Politice

Lucrare de licenţă

Perspectivele teoriei realiste în războiul din Congo

Coordonator:lector.univ.dr. Radu Daniela

Absolvent: Capalău Daniel Bogdan

-Iulie 2009-

Cuprins:

Introducere......................................................................................................3

Capitolul 1

Cadru conceptual şi principalele abordări teoretice

1.1. Istoria Teoriei Realiste. Importanţa Teoriei Realiste………………………………5

1.2. Principiile Teoriei Realiste………………………………………………………...8

1.3. Conceptul de Război. Abordări teoretice ale Războiului în Relaţiile internaţionale

…………………………………………………………………………………………...15

1.4. Teoria Realistă şi Războiul……………………………………………………….25

1.5. Războiul din Congo. Istoric. Cauze. Consecinţe…………………………………28

Capitolul 2

Derularea Războiului din Congo . Prezent şi perspective

2.1. Principalele etape ale Războiului din

Congo……………………………………33

2.2. Situaţia

prezentă…………………………………………………………………42

2.3. Nivelurile de analiză ale Războiului din

Congo………………………………...47

Capitolul 3

Teoria realistă şi Războiul din Congo

3.1. Analiza principalelor nivele de analiză în funcţie de principiile Teoriei

Realiste…………………………………………………………………………..49

3.2. Posibile scenarii de soluţionare a

crizei………………………………………....55

3.3. ONU pentru

Congo……………………………………………………………..57

2

Concluzii.......................................................................................................67

Bibliografie………………………………………………………………...69

Anexe……………………………………………………………………....71

Introducere

Lucrarea de faţă ar vrea să demonstreze că Războiul civil din Congo s-a

desfăşurat în baza principiilor realiste ale relaţiilor internaţionale. Pentru a demonstra

acest lucru am luat fiecare moment semnificativ al războiului pe de o parte şi pe de altă

parte am analizat principiile teoriei realiste.

Lucrarea analizează Războiul civil care a fost divizat în două părţi: lupta

împotriva lui Mobutu (1996-1997) şi războiul recent (1998-2001) din Republica

Democrată Congo cu o atenţie deosebită pentru lăcomia şi nedreptatea ca motivarea

factorilor în aceste două războaie. Prin termenul "lăcomie" pur şi simplu se reflectă

dorinţa de a obţine controlul resurselor naturale, acestea reprezentând deliberat

diferenţele instituţionale, puse în aplicare de către conducător, dintre sectoarele formale şi

informale. Pe baza dovezilor cantitative şi calitative, rezultă un model de conflict între o

pradă a liderilor cleptocratică şi un potenţial grup de animale de pradă într-o anumită

regiune. Animalele de pradă au de ales între o producţie paşnică şi hotărârile luate de

elită, care deţin controlul ţării în resursele naturale. Se arată că instituţiile abuzează de

sectoarele formale şi informale, împreună cu sprijinul relativ al conducătorului. Acesta

joacă un rol-cheie în iniţierea unui război. Această observaţie este utilizată pentru a

explica sincronizarea dintre cele două războaie analizate în această lucrare. Modelul arată

de asemenea că, o dată pe ce războiul a început, dorinţa de a deţine resursele naturale şi

tendinţelele liderilor cleptomanici au determinat conflictul de mare intensitate.

În acest demers, lucrarea se bazează pe mai multe surse bibliografice, înţelegerea

literaturii de specialitate româneşti şi străine, utilizând documentele originale, într-un

grad mai mare de densitate, le-am îmbinat şi s-a format un tot bine închegat şi echilibrat.

3

Am selecţionat noţiuni, idei şi concepte care definesc şi corespund necesităţii de

informare şi apreciere din domeniul relaţiilor internaţionale pentru explicarea războiului

civil din perspectiva teoriei realiste.

Pe parcurusul lunilor în care mi-am elaborat lucrarea m-au impresionat multe

informaţii. Deşi eram relativ familiarizat cu noţiunile teoriei realiste a fost foarte

interesant să aprofundez aceste probleme şi chiar să descopăr lucruri noi, despre care nu

am mai citit sau aflat pâna acum. Deja problema masacrărilor în masă a fost şi este

discutată şi analizată din toate unghiurile posibile. Este cumplit să ştii că milioane de

oameni nevinovaţi, copii, femei, bărbaţi sau batrâni, au fost împuşcaţi doar pentru că

aparţineau unui trib sau altuia. În istorie, crime în masa au existat şi în alte conjuncturi,

savârsite de alţi tirani, dar de când s-a terminat cel de-al Doilea Război Mondial nu s-au

mai masacrat atâţia oameni.

Această lucrare este compusă din trei capitole:

Primul capitol este alcătuit din 6 subcapitole unde am analizat conceptele şi

principalele abordări teoretice ale realismului.

Al doilea capitol alocă un spaţiu consistent studiului de caz, unde am analizat

principalele etape ale Războiului civil din Congo şi situaţia prezentă în stat.

În al treilea capitol am prezentat un tabel al analizei în funcţie de principiile

teoriei realiste, importanţa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi am oferite câteva posibile

scenarii de soluţionare a crizei.

În Anexe am oferit hărţi ale continentului african şi al statului congolez.

4

Capitolul 1

Cadru conceptual şi principalele abordări teoretice

1.1. Istoria Teoriei Realiste. Importanţa Teoriei Realiste

Realismul este un concept definit în multe domenii. De exemplu în filosofie,

teoria este antagonică cu idealismul, nominalismul, empirismul, instrumentalismul,

verificaţionismul şi pozitivismul. Pentru literatură, realismul este diferit de sentimentele

boeme şi visătoare. Prima teorie a Relaţiilor Internaţionale este realismul, o puternică

şcoală de gândire. Exponenţi ai teoriei realiste sunt: Tucidide, Niccolo Machiavelli,

Thomas Hobbs, George Kannan, Hans Morgenthau, Reinhold Niebuhr, Kenneth Waltz

(SUA), E.H.Carr, Schwarzenberger şi Wight (Marea Britanie).

“Realismul este înteles ca încercarea de a transforma regulile practicii diplomatice

din secolul al XIX-lea în legi ştiinţifice ale unei ştiinţe sociale în care s-a dezvoltat mai

ales în Statele Unite.”1

Şcoala de gândire realistă promovează statul în relaţiile internaţionale. Statul este

cel mai important actor şi scopul este de a acapara puterea. Legătura pe care se bazează

statele sunt modul prin care acestea îşi formează relaţiile pentru a-şi promova propriile

interese. Adepţii teoriei realiste au găsit elementul definitoriu al statului, anarhia.

Analiştii afirmă că datorită haosului din interiorul statului, liderii politici se eschivează de

crize şi pot apăra statul. Statul cel mai puternic va încerca să domine şi restul popoarelor.

Teoreticienii au oferit conducătorilor conceptual raţiunii de stat (raison d’etat). Este

1 GUZZINII Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.40

5

promovată ideea că un actor politic trebuie să aleagă decizia cea mai bună în momente de

criză.

Adepţii au remarcat faptul că se creează situaţii de confruntare nu în interirorul

unui stat ci în relaţiile cu celelalte state., astfel că un stat puternic are şanse mai mari de a

rezista în faţa atacurilor. Atâta timp cât un individ sau un stat deţine puterea, poate să

realize orice îşi propune, folosind chiar forţa.

În cadrul şcolii de gândire realistă se evidenţiază patru teorii diferite:

1. Realismul structural este constituit de Tucidide care susţine conceptul naturii

umane. Liderii politici sunt absorbiţi de putere şi sunt ispitiţi să nu mai respecte legile,

drepturile omului sau morala.

2. Realismul istoric este fondat de Machiavelli, Morgenthau şi Carr care susţin că

atâtat timp cât există putere, morala şi etica sunt clasate de liderul politic ca fiind pe un

plan secundar.

3. Realismul structural anarhic este reprezentat de Rousseau şi Walz. Cei doi adepţi

promovează ideea că datorită anarhiei, instabilităţii sistemului politic, se pot isca

divergenţe, chiar dacă actorii politici nu au inteţii negative.

4. Realismul liberal este întemeiat de Thomas Hobbs. Filosoful susţine că statele

puternice pot împiedica apariţia conflictelor chiar dacă s-au creat situaţii anarhice.

La început, definiţia teoriei realiste şi a relaţiilor internaţionale erau neclare şi nu

se făcea deosebire între cele două deoarece teoria realistă a trasat limitele precise între

această disciplină şi celalalte teorii ale ştiinţei politice. Concepţia realismului s-a

reformulate după gândirea germanilor, a teoriei Realpolitik.

Am cules şi citez mai jos definţii diferite ale teoriei realiste:

“În relaţiile internaţionale, realismul politic este o tradiţie de analiză care pune în

evidenţă imperativele cu care statele se confruntă în urmărirea politicii de putere pentru

îndeplinirea interesului naţional.”2

2 BURCHILL Scott, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELLY Jack, MATTHEW Peterson, REUS-SMIT Christian şi TRUE Jacqui, “Teorii ale relaţiilor internaţionale”, ed. Institutul European, Iaşi 2008, p. 43

6

“Realismul evidenţiază constrângerile asupra politicii impuse de egoismul uman

şi de absenţa unui guvern internaţional (<<anarhia>>) care duc <<la primatul şi

securităţii în toate aspectele vieţii politice>> (Gilpin 1986: 305)”.3

Realismul politic este fundamentat pe haosul creat în sistem datorită lipsei unui

nucleu al autorităţii unde indivizii sau statele se luptă pentru a dobândi puterea.

“Realismul este o teorie sceptică ce demască aparenta inocenţă a adevărului

acceptat la un moment dat.”4

Cu alte cuvinte realismul politic este fundamentat pe haosul creat în sistemul

politic datorită lipsei unui nucleu al autorităţii unde indivizii sau statele se luptă pentru a

dobândi puterea. Unii adepţi ai teoriei realiste au tratat subiectul anarhiei, datorită lipsei

unei conduceri politice ierarhice. Şcoala de gândire realistă foloseşte termini ca: anarhie,

lupta pentru putere, rol explicativ – rol constitutiv/orientativ, personificarea statului,

principii fondatoare şi interesul naţional definit în termeni de putere.

“Funcţia realismului politic a fost, de la început, dublă: pe de o parte, se punea

problema întelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului

internaţional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcţie de cel al

altora.”5

Realismul clasic a fost fondat de Hobbs. Filosoful aduce în discuţie această teorie

în cartea sa, “Leviathanul”, în capitolul al 13-lea. Hobbs susţine că statul este constituit

datorită interesului omului. Pentru a-şi depăşi condiţia din natură, oamenii încheie un

contract social, alegând pe cel mai puternic să-I conducă. Acest suveran are obligaţia de a

ocroti siguranţa indivizilor. Funcţia îi oferă posibilitatea de a pedepsi pe orice individ

care încalcă contractul social.

Din punct de vedere al relaţiilor dintre state, Thomas Hobbs consideră că războiul

nu este necesar dar se poate realiza. Există o similitudine între politica internaţională şi

societate pentru că individual este preocupat doar de a supravieţui şi reproducere.

3 BURCHILL Scott, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELLY Jack, MATTHEW Peterson, REUS-SMIT Christian şi TRUE Jacqui, “Teorii ale relaţiilor internaţionale”, ed. Institutul European, Iaşi 2008, p. 444GUZZINI Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.585 PAŞCU Mircea Ioan şi VINTILĂ Nicolae Sergiu, “Teoria Relaţiilor Internaţionale”, p.14

7

În secolul al 17-lea, mai precis după terminarea Războiului de Treizeci de ani

(1618-1648), a avut loc Pacea de la Westfalia. Această pace este importantă în relaţiile

internaţionale deoarece s-au adus pentru prima dată în discuţie idea suvernaităţii statelor,

teoria egalităţii între state, legea privind obligativitatea de a respecta tratatele

internaţionale şi regula ca nici un stat să nu intervină în problemele interne ale unui alt

stat. Şcoala realistă ajută statul pentru a supravieţui după principiile păcii westfalice.

“Pentru a-si asigura securitatea externa, statele au urmatoarele opţiuni:

1. să se înarmeze,

2. să formeze alianţe,

3. să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare, pentru a reduce

potenţialul de ameninţare al adversarilor.”6

Balanţa puterii s-a schimbat în timp în balanţa terorii nucleare. Pe parcursul

anilor, balanţa puterii a fost Unipolară (SUA, 1945–1950), Bipolară (SUA-URSS, 1950–

1970) şi Bipolicentă (1970–1989 au fost aceleaşi puteri SUA-URSS dar au lăsat să intre

în joc şi alte state mai puţin dezvoltate).

Teoria realistă nu trebuie înţeleasă ca fiind o alegere ci ca o necesitate, ca un mod

de viaţă pentru politicieni.

Teoria realistă este importantă pentru că ea oferă o perspectivă despre ce se

cunoaşte în lume, ceea ce nu se cunoaşte, şi cum ar trebui să o privim dacă am dori să

cunoaştem ceea ce este tainic şi mai ales, ce trebuie să cunoaştem.

1.2. Principiile Teoriei Realiste

Edward Hallet Carr susţine în “The Twenty Zears Crisis, 1919-1939: An

Introduction to the Study of International Relation” că în ultima perioadă, scopul

războaielor nu mai este cel de a cuceri teritorii ci ca statele să-şi expună superioritatea

forţei militare. Din păcate politica internă a unui stat nu promovează relaţiile

internaţionale.

Din punct de vedere al lui Carr există câteva concepţii ale teoriei realiste:

6 DUDĂU Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008, p.12-13

8

1. În relaţiile internaţionale statul este important pentru teritoriul său. Din punct de

vedere al relaţiilor internaţionale statul este compus din teritoriu, populaţie şi organizarea

conducerii. În caz de agresiune, violenţă, criză sau război, statul poate să-şi apere

teritoriul cu forţă militară.

2. În relaţiile internaţionale cel mai important este cel mai puternic. Nu este

importantă întinderea teritoriului, ci statul să deţină o economie ridicată şi o capacitate

largă de forţă militară.

Hans Morgenthau a elaborate în cartea sa “Politics Among Nations, The Struggle

for Power and Peace” şase principii ale teoriei realiste:

1. În primul principiu defineşte termenul de teorie “Teoria înseamnă a constata

faptele şi a le da un înteles cu ajutorul raţiunii”7. De la această definiţie rezultă că teoria

realistă politica este condusă de reguli obiective fixate în natura umană. Primul contact al

omului este cu ceea ce se întampla în jurul lui, care le percepe prin intermediul celor 5

simţuri. După ce aceste fapte s-au întamplat şi le-a sesizat le da o însemnatate, adică le

catalogează ca bune sau rele, utile sau inutile, folositoare sau nefolositoare, etc.

Pentru a îmbunătăţi şi ca societatea să se amelioreze este nevoie de a percepe

regulile după care societatea se ghidează. Indivizii nu respectă aceste legi, alegând eşecul.

Pornind de la legile obiective, teoria realistă doreşte să elaboreze o teorie

raţională. Există “posibilitatea de a distinge, în politică între adevăr şi opinie – între ceea

ce este adevărat, obiectiv şi raţional, sprijinit de dovezi şi luminat de raţiune, şi ceea ce

este doar o judecată subiectivă, separată de fapte aşa cum sunt ele şi alimentată de

prejudecăţi şi de confuzia între dorinţe şi realitate.”8

Natura umană nu s-a modificat de când filosofii Chinei, Indiei sau Greciei

încearcă să desluşească aceste legi. Conform acestui rezultat, nimic nu este nou în

politică. De altfel, politica acceptă cu greu o nouă teorie bazată pe aparenţe sau deducţii,

decât o teorie elaborată cu multe secole în urmă. Teoria politică trebuie expusă testului de

raţiune şi experienţă. Nu trebuie să te împotriveşti noului şi să ai prejudecăţi asupra lui ci

trebuie promovat ce este nou. Fiecare individ are opinii însă nu trebuie să coincidă cu

7 GUZZINII Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.868 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.44

9

realitatea. Prin natura umană, legile politicii se pot fundamenta şi prin tradiţie se pot

conserva.

Realismul susţine că teoria trebuie să observe şi să le ofere un înţeles prin raţiune,

astfel se poate nuanţa politica externă şi rezultatele acţiunii sale. În acest mod, luăm la

cunoştinţă realitatea deciziilor şi putem deduce prin conduita acestora ce scopuri şi-au

propus decidenţii.

Analiza situaţiilor nu este îndeajuns. “Pentru a da sens materiei de bază factuale a

politicii externe, trebuie să abordăm realitatea politică cu un fel de schemă raţională, o

hartă care ne sugerează posibilele sensuri ale politicii externe.”9 Aceasta înseamnă că ne

gândim dacă am fi în locul politicieanului ce decizie raţională ar trebui să aleagă pentru a

soluţiona respective problemă.

2. “Realitatea trebuie înţeleasă şi evaluată ca o aproximare a unui sistem ideal al

balanţei de putere.”10 Instrumentul folosit în politică, ce defineşte interesul este puterea.

Această noţiune foloseşte raţiunea pentru a cunoaşte politica naţională şi internaţională şi

situaţiile care trebuiesc sesizate. Scopul teoriei realiste este de a deţine puterea. Adepţii

sunt de părere că interesul posedării politicii este de a avea în stăpânire puterea.

Excluzând o asemenea teorie nu am cunoaşte situaţiile politice sau

nonpolitice, ori s-ar produce un haos în domeniul politic. Să admitem că un politician se

foloseşte de putere (iar istoria poate demonstra această prezumţie). Pornind de la această

ipoteză, putem prevesti ceea ce un politician va decide dacă ne reflectăm din punct de

vedere al puterii. Dacă actorul de pe scena politică porneşte de la noţiunea de putere, va

avea capacitatea să perceapă teoriile politice. “Din perspectivele actorului, oferă

disciplină raţională în acţiune şi creează surprinzătoarea continuitate a politicii externe

care face ca politica americană, britanică sau rusă să apară ca un continuum inteligibil,

raţional, în general consistent în sine însuşi, indiferent de diferitele motive, preferinţe şi

calităţi morale sau intelectuale ale succesivilor decidenţi.11”.

9 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.44 10 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.49 11 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.45

10

Pentru a înţelege relaţiile internaţionale, decidentul nu trebuie să caute

particularităţi oferind o cale eronată. Chiar dacă planurile actorului politic sunt pozitive

nu trebuie să concluzionăm că urmările vor avea success. Pentru a înţelege calităţile

politice şi morale ale faptelor sale, trebuie să distingem acţiunile de motivele

politicianului. “Motivele bune oferă asigurări împotriva politicilor deliberate rele, alea nu

garantează bunătatea morală şi succesul politic al politicilor pe care le implică.” Din

această cauză, în domeniul relaţiilor internaţionale este importantă calitatea actorul politic

de îndemânare ca să înţeleagă teoriile fundamentale ale politicii externe, şi să aibă

iscusinţa de a le pune în practică.

Teoria realistă distinge intenţia omului politic care doreşte să folosească puterea

pentru naţiune sau pentru pentru propriul interes. În general decidenţii folosesc prezumţii

filosofice pentru a-şi atrage electoratul.

Interesul politicii externe nu a fost întotdeauna raţională sau obiectivă, dar aceste

greşeli, acumulate au schimbat sensul relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, teoria

trebuie să evite a oferi publicului aceste abateri de la cursul raţional.

Din păcate mulţi politicieni menţin aceleaşi idei eronate. “Când abordează

realitatea cu scopul de a trece la acţiune, aventura politică fiind unul dintre cele mai

importante exemple, mintea umană se pierde deseori din cauza unuia dintre cele patru

fenomene mentale uzuate: rămăşiţele unor cândva adecvate moduri de gândire şi acţiune,

acum depăşite de o nouă realitate socială, interpretarea demonologică a realităţii, care

suprapune o realitate fictivă – populată mai degrabă de persoane rele decât de probleme

aparent imposibil de soluţionat – peste cea reală, refuzul de a conştientiza o situaţie

ameninţătoare, negată prin verbalizarea iluzorie, sau dependenţa faţă de infinita

maleabilitate a unei realităţi aparent greu de controlat.”12

În general oamenii se obişnuiesc cu societatea şi exercită aceeaşi atitudine, este

nevoie doar de o situaţie potrivită pentru a o uni cu prototipul perfect. Important este ca

acest puzzle să se îmbine. Atunci când problemele trec prin modificări rapide, tipurile

tradiţionale trebuie să evolueze pentru ca gândurile să se îmbine cu acţiunile.

Se remarcă cum că în domeniul relaţiilor internaţionale lipseşte armonia dintre

politica externă şi realitate. Teoria susţine “egalitatea suverană”, în realitate este o

12 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.47

11

inegalitate între state, unele deţin mai multă putere, iar altele sunt mai mici, fără

importanţă. Acest lucru poate duce la haos, respectiv anarhie.

Dezacordurile, divergenţele, conflictele sau războaiele dintre state nu pot glosa

prin a se raporta la concepte, insitituţii sau proceduri tradiţionale. Această situaţie se

explică prin faptul că de exemplu în secolul al XIX-lea erau anumite concepţii, erau

diferite instituţii politice, guvernamentale, religioase, filosofice, etc, lumea evoluând,

realitatea s-a schimbat, dar teoria a rămas neschimbată. Din acest motiv, în relaţiile

internaţionale nu se poate întrebuinţa o politică mai raţională.

Se presupune că într-un conflict dacă se găsesc vinovaţi, după ce îi exterminăm,

problema este rezolvată.

Superstiţia încă influenţează societatea dar nu în domeniul relaţiilor internaţionale

ci în politică, iar numeroasele temeri şi implicit, eşecuri ne confirmă acest adevăr.

Prejudecăţile pe care ni le ataşăm, ne orbesc şi nu ne mai lasă să vedem adevărata

realitate. Politicienii şi-au incorporate cazurile prea mult (de exemplu lupta cu: Războiul

Rece, diverse grupări politice, terorismul, etc.), îndepărtându-se de la adevărata

problemă; puterea statelor, comuniste sau nu. Dacă folosim finanţele eficient şi utilizăm

competenţele positive vom rezolva orice tip de problemă.

Hans Morgenthau pune accent pe diferenţa dintre politica internaţională şi teoria

raţională. Realismul politic este alcătuit din teorii dar şi norme. “Realitatea politică este

plină de întâmplări şi iraţionalităţi sistematice şi oferă indicii asupra influenţelor tipice pe

care le exercită aupra politicii externe, iar elementele raţionale fac realitatea inteligibilă

pentru teorie.”13 Teoria realistă susţine că politica externă se poate înălţa la aşteptările

sale.

3. Cu toate că teoria realistă este de acord ca interesul să reprezinte elementul

de bază al puterii, în schimb nu reprezenta şi rădăcina. Interesul reprezintă substanţa

pentru putere. Puterea este o noţiune fundamentală reală iar conţinutul poate fi variabil.

Tucidide susţinea că datorită interesului , relaţiile internaţionale dintre state este mai

trainică. În secolul al XIX-lea, Salisburz îl contrazice afirmând că lipsa intereselor ar face

mai longevive relaţiile dintre naţiuni. George Washington a declarat că fiecare individ

(mai ales statul), are un comportament mai mult sau mai puţin interesat. Dar nici un om

13 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.49

12

nu poate ceda benevol pentru binele comun, pentru că aşa este natura umană.

<<Aserţiunea a fost evocată şi extinsă în secolul XX de observaţia lui Max Weber:

interesele (materiale şi ideale), nu ideile domină direct acţiunile oamenilor. Dar

“imaginile lumii” create de aceste idei au servit deseori ca indicatoare pentru direcţiile pe

care dinamismul intereselor a ghidat acţiunile >>14

Categoria de interes este stabilită de politica dintr-o anumită vreme, în funcţie de

contextul politic sau cultura în care este elaborată politica externă. Aceeaşi idee se

utilizează şi pentru putere. Puterea influenţează omul şi deţine controlul individului

asupra individului. Omul poate folosi puterea în toate domeniile. Prin putere se înţelege

că omul poate domina altă fiinţă, prin legi, armonie, prin democraţie dar poate să abuzeze

de putere. “Deşi realiştii cred într-adevăr că interesul este standardul cel mai important

prin care acţiunea politică trebuie judecată şi direcţionată, legătura contemporană între

interes şi statul-naţiune este un produs al istoriei, fiind aşadar condamnată să dispară în

cursul istoriei. Nimic din poziţia realistă nu militează împotriva ipotezei că actuala

diviziune a lumii politice în state-naţiuni nu va fi înlocuită de unităţi mai mari cu un

caracter diferit, mai armonizate cu potenţialul tehnicii şi cerinţele morale ale lumii

contemporane.”15

Realismul politic susţine că transformarea lumii contemporane se poate realiza

doar cu ajutorul puterii pentru că obiectivele sunt utopice iar realitatea este mult mai

dură.

4. Teoria realistă recunoaşte importanţa eticii în domeniul politic şi cunoaşte starea

de încordare dintre exigenţele morale şi imperativele politicii. Identificând diferenţa

dintre etică şi acţiunea politică, realismul nu are intenţia de a disimula realitatea.

Realismul înţelege că actul politic trebuie să fie moral dar este în acelaşi timp conştient

că acţiunea politică să fie încununată de succes, uneori este nevoie să fie lăsată morala la

o parte. Acţiunea politică trebuie sa fie morală. Însă individul înţelege că între moralitate

şi necesitate există o tensiune.

În politica internaţională sunt momente în care interesul statului poate fi atins

numai printr-un comportament imoral. Realismul politic susţine că legile morale pot fi 14 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.50 15 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.51

13

puse în practică de individ dar nu şi de stat, faptele trebuiesc raportate conform pricipiilor

morale. Acest principiu are la bază conceptul elaborat de Niccolo Machiavelli “scopul

scuză mijloacele”. “Dar în timp ce individul are un drept moral de a se sacrifica în

numele unui asemenea principiu, statul nu are dreptul să permită dezaprobarea sa morală

a încălcărilor libertăţii, să stea în calea acţiunii politice de succes, inspirată la rândul ei de

principiul moral al supravieţuirii naţionale.”16

Teoria realistă consideră că prudenţa reprezintă cel mai important principiu al

moralei care trebuie aplicat în politică. Prin prudenţă, realismul înţelege valoarea

urmărilor, faptelor politice alternative. În general, morala examinează o acţiune după

legile eticii, în schimb, etica politică, cântăreşte acţiunile prin rezultatele politice.

5. Teoria realistă respinge să constate dorinţele morale ale unui stat cu legile morale

care conduc lumea. Individul respectă ideile moralei până la stadiul în care aceasta nu

devine un obstacol în politică. Realismul afirmă că aproape nici o naţiune nu ar reuşi să-şi

ghideze interesele spre binele lumii. Un stat poate să cunoască ce este moral sau nu, dar

nu poate susţine cu precizie ce este moral sau nu în relaţiile internaţionale.

Se pot ruina multe civilizaţii sau state pentru că apare mândria în numele legii

morale, al idealului sau al Domnului însuţi. Politica se poate apăra prin conceptual

interesului. Astfel “suntem capabili să le dăm tuturor dreptate în două sensuri: putem să

judecăm alte naţiuni ca pe a noastră şi, făcând acest lucru, suntem capabili să aplicăm

politici care respectă interesele altor naţiuni, în timp ce le protejează pe ale noastre.”17

6. Realismul este diferit de celelalte şcoli de gândire, croindu-şi un loc special în

politică. Chiar dacă I se acordă o semnificaţie eronată, teoria realistă nu este negată şi în

problemele politicii. Realismul susţine politica în termini de interes definit ca putere.

Teoria realistă acceptă şi restul teoriilor care nu fac parte din sfera politică,

subordonându-le legilor politice. Realismul se izolează atunci când impulsionează idei ce

nu aparţin politicii. “Apărarea realistă a autonomiei sferei politice împotriva subminării

de către alte moduri de gândire nu implică dispreţ în ceea ce priveşte existenţa sau

importanţa lor.” 18 Realismul susţine că individul trebuie să-şi însuşească idei despre

economie, politică, principii morale sau religioase, pentru a realize ceva spectaculos. 16 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.51 17 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.52

14

Pentru a ne însuşi aceste caracteristici, trebuie să cunoaştem conceptele fiecărui domeniu.

Teoria realistă pretinde o independenţă a vieţii politice, reală şi intensă.

“Pe baza acestor principii, principalele propozitii ale realismului politic sunt

urmatoarele:

Datorită anarhiei din cadrul sistemului internaţional (generată de absenţa unei

autorităţi centrale), statele nu au altă soluţie decât să caute pe orice căi să îşi maximizeze

puterea de care dispun.

Omul de stat este cel chemat să indice ce înseamnă putere (teritoriu = resurse

umane şi materiale).

Puterea militară este cea mai importantă măsură a puterii (pornind de la teza ca:

"forţa este ultima raţio a politicii").”19

1.3. Conceptul de Război. Abordări teoretice ale Războiului în Relaţiile

internaţionale

Cuvântul “violenţă” derivă din limba latină “violentia” fiind tradus prin violenţă

sau sălbăticie. În secolul 16, în Franţa s-a introdus expresia “faire violence à quelqu’un”,

care înseamnă să abuzezi de putere pentru a constrânge pe cineva. În jurul anilor 1600,

violenţa reprezenta forţa dăunătoare, iar în 1748 se utilizează expresia “faire violence à

une femme, c’est à dire la violer”. Adjectivul “violent” împreună cu verbul “a viola”,

provin din limba latină, de la “vis”, care indică forţa de acţiune, iar pluralul “vires” este

trades prin forţele militare. De la cuvântul “vis” au fost derivate cuvinte precum: vigoare,

valoare sau virtute.

Violenţa este un instinct animalic, este un cuvânt aparte de agresiune şi erotism.

Prin violenţă se poate înţelege apărarea de sine. Conflictele, războaiele, revoltele şi

revoluţiile au la bază violenţa. “Actele de violenţă ar exprima o reapariţie a temerilor

arhaice şi ar constitui o modalitate de apărare, de răspuns la o ameninţare de distrugere a

propriei fiinţe.”20 Urmările faptelor violente sunt atât fizice cât şi psihice.

18 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.54 19 PAŞCU Mircea Ioan şi VINTILĂ Nicolae Sergiu, “Teoria Relaţiilor Internaţionale”, p.5620 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.10

15

Prin violenţă se înţelege că o acţiune este scăpată de sub control, ordinea este

devastată, luându-I locul haosul, starea de normalitate nu mai există, iar legile sunt

încălcate. Violenţa mai este definită ca fiind fapta unde se întrebuinţează forţa brutală,

constrângerea. Sinonime ale violenţei sunt: agresivitate, brutalitate, coleric, impulsive,

înverşunat, aprig, furios, aspru, chinuitor, cumplit.

Sociologul francez Yves Michaut susţinea că violenţa are trei forme: fizică,

economică şi simbolică (sau morală), implicând autorul, victima şi situaţia.

Chiar şi în epoca noastră se pot provoca divergenţe foarte uşor, determinându-se

schimbări alerte. La fel s-a întâmplat şi în cazul conflictelor armate din secolul XX, care

au dezlănţuit devierea dar şi dezvoltarea unor domenii precum economia, politica,

societatea sau tehnologia.

<<În “sistemul Convenţiilor de la Haga” din 1907, conflictul armat internaţional

apare ca fiind “ situaţia legală în care două sau mai multe grupuri ostile sunt autoritatea să

decidă asupra conflictului lor prin folosirea forţelor armate sau ca fiind o luptă

sângeroasă între grupuri organizate.”(Guy van Gerven, “La nation de guerre et des

situations connexes en droit helge”, în vol. “Récueil de la Société Internationale de droit

penal militaire et droit de la guerre”.)>>21

Astfel, războiul înseamnă o relaţie între state având dreptul de a provoca război

(jus ad bellum). Prin relaţie se înţelege dorinţa de a începe războiul, prin obligaţia de

avertizare a adversarului printr-o declaraţie de război sau un ultimatum. Pornirea unui

război a fost limitată prin Pactul Societăţii Naţiunilor, interzicându-se prin Tratatul

general de renunţare la război (Pactul Briand Kellog) din 27 august 1928 şi prin Carta

ONU.

Tratatul de la Haga sublinia că într-un război se vor opune doar statele. După

căderea comunismului, provocarea războiului servea forţei doar prin deciderea

Consiliului de Securitate.

Pe parcursul anilor, s-a decis să se înlocuiască ideea de “război” cu noţiunea de

“conflict armat internaţional”. De aici rezultă că două subiecte de drept internaţional se

declară gata să lupte apelând la forţa militară, chiar dacă unul dintre aceştia nu recunoaşte

conflictul. În 1949, prin Carta se recunoşteau:

21 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.50

16

1. conflictul armat internaţional care era declanşat printr-un document oficial sau

printr-o notă diplomatică prin care un subiect pezintă altui subiect condiţia definitivă,

2. dezacordul dintre subiecţii de drept internaţional chiar dacă unul nu admitea,

3. conflictul civil (chiar dacă nu era folosită forţa militară).

Manifestaţiile organizaţiei în sânul unui stat au fost recunoscute abia în 1977 “ În

situaţiile vizate sunt cuprinse conflictele armate în care popoarele luptă contra dominaţiei

coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului

popoarelor de a dispune de ele însele, consarat în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia

relativă la principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi

cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite.22 ”

Din acest articol rezultă trei feluri de conflicte:

1. războiul pentru a înlătura dominaţia colonială,

2. naţiunea care luptă pentru înlăturarea actualei puteri,

3. împotrivirea populaţiei pentru a elimina regimurile rasiste minoritare.

Totuşi un conflict poate include chiar două tipuri de conflict din cele prezentate mai

sus.

ONU se ocupă de menţinerea şi impunerea păcii cu ajutorul instituţiilor:

Adunarea Generală, Secretariatul General şi Consiliul de Securitate, împreună cu

organismele regionale.

Adunarea Generală are funcţia de a supune membrii unor discuţii ample şi de

emite recomandări. Secretariatul General reprezintă cea mai înaltă funcţie din organizaţie

şi poate să impună Consiliului de Securitate să acţioneze într-o regiune pentru a menţine

pacea. Consiliul de Securitate este insituţia de acţiune a ONU care trebuie să intervină

acolo unde pacea este ameninţată. Carta îi conferă puterea Consiliului de a adopta măsuri

preventive, ansamblul de dispoziţii temporare şi de constrângere, prin întreruperea

relaţiilor diplomatice, economice, maritime, aeriene, etc sau prin folosirea forţei armate.

În Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 se precizează: “ În caz de conflict

armat neprezentând un caracter internaţionale şi ivit pe teritoriul uneia din Înaltele Părţi

contractante, fiecare din Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele

dispoziţii:

22 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p52

17

1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusive membri forţelor armate

care au depus armele şi persoanele scoase din luptă, din cauză de boală, rănire, detenţiune

sau pentru orice altă cauză, vor fi în toate împrejurările tratate cu omenie, fără nici o

deosebire de caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex,

naştere sau avere, sau orice alt criteriu analog.

În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele

menţionate mai sus:

a. atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele,

mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile,

b. luările de ostatici,

c. atingerile aduse demnităţii persoanelor, în special tratamentele umilitoare

şi înjositoare,

d. condamnările pronunţate şi exerciţiile effectuate fără o judecată prealabilă,

dată de un tribunal constituit în mod regulat şi însoţită de garanţii judiciare recunoscute

ca indispensabile de către popoarele civilizate.

2. Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi.

Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional al Crucii

Roşii, va putea să ofere serviciile sale Părţilor în conflict.

Părţile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în rigoare,

prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părţi din celelalte dispoziţii ale prezntei

Convenţii.

Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea effect asupra statutului juridic al

părţilor în conflict.”23

Conflictele neinternaţionale se creează în interiorul statului datorită unei

divergenţe între forţele guvernului şi forţele rebele organizate. Conflictele interne sunt:

Războaiele civile,

Războaiele religioase,

Războaiele religioase,

Războiul de secesiune,

Etc.

23 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 56-57

18

Conflictele provoacă catastrofe în rândul societăţii, din această cauză ONU

împreună cu Crucea Roşie urmăresc să intervină acolo unde este nevoie şi încearcă să se

preocupe de conflict cu intenţia de a stopa.

După ce Cortina de Fier a căzut, şi-a făcut apariţia un alt gen de conflict:

conflictul armat destructurat. Acest tip de violenţă se creează tot în interiorul unui stat dar

faţă de conflictul neinternaţional (unde există o delimitare precisă între părţile aflate în

conflict: forţa armată naţională contra gupurilor organizate), în cadrul unui conflictul

destructurat, autoritatea nu mai face faţă, creându-se o situaţie haotică , unde se

desfăşoară acte de genocid, asasinate în masă, şi nimeni nu este răspunzător de aceste

fapte.

Aceste situaţii nu sunt prevăzute în Carta ONU iar Consiliul de Securitate nu

poate intervene când se sesizează un conflict dacă nu există statul. Cu toate acestea,

Consiliul de Securitate are permisiunea de a ameninţa sau chiar folosi forţa armată pentru

a impune pacea.

Alături de ONU, într-o criză se implică şi NATO. Organizaţia intervine în

conflicte politice, juridice, armate şi luptă pentru a menţine sau pentru a impune

securitatea şi pacea mondială.

În cazul tensiunilor interne şi tulburărilor interioare intervine autoritatea şi justiţia

naţională. Aceste situaţii nefavorabile reprezintă: “răscoale, manifestări care nu au la

început intenţia plănuită, acte isolate şi sporadice de violenţă, în opoziţie cu operaţiunile

militare duse de forţele armate şi grupările organizate, alte acte analoage care acoperă, în

special, arestări masive de personae din cauza actelor şi opiniilor lor.”24

Formele de violenţă au un grad înalt de brutalitate, agresivitate, impetuoasă şi

impulsivă, fiind diferite de situaţiile care se întâmplă în mod normal (furt, criminalitate).

Deobicei tensiunile şi tulburăile sunt create de încălcarea drepturilor omului.

Într-o acţiune militară se desfăşoară apărarea şi atacul se realizează prin: “dacă A

are interesul să-l atace pe adversarul său nu acum, ci cu patru mai târziu, atunci B are

interesul să fie atacat de el nu cu patru săpămâni mai târziu, ci acum. Aceasta este

contradicţia nemijloită, din aceasta nu rezultă însă că B ar avea interesul să-l atace acum,

imediat, pe A, ceea ce este, evident, ceva cu totul diferit.”25

24 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.6225 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.15

19

Fiecare comandant îşi cunoaşte situaţia bine iar pe cea a rivalului o cunoaşte doar

incert. Datorită unor supoziţii, el poate face primul pas către începerea luptei. Va crede că

adversarul a atacat primul, dar în realitate el este cel care a început lupta.

Într-un asemenea caz apar situaţii favorabile sau nefavorabile, întâmplări

neprevăzute, jocul hazardului. Războiul implică acte curajoase, optimism în noroc,

îndrăzneală şi cutezanţă. Toate aceste trăsături sunt vizate de noroc. Războiul devine un

joc al probabilităţii, al norocului, asemănându-se de un joc de cărţi. În asemenea

conjuncture, omul lasă în urmă raţiunea, logica şi filosofia, ramuri ale ştiinţei care l-ar

aduce pe individ în situaţii sigure. Însă omul doreşte să se lase la voia întâmplări, în

hazard şi să-şi folosească norocul. Războiul nu se bazează pe teorii deoarece actorii sunt

indivizii care se servesc de forţe morale. Pornind de la acest motiv, în timpul războiului

absolute nimic nu este cert.

Prilejul declanşării războiului se datorează întotdeauna unui pretext politic,

instrumental războiului este unul politic. Se apelează la violenţă pentru a ajunge mai

repede la obiectivul propus, iar planul este hotărât de un comandant inteligent. Astfel că

intenţia politică este ţinta, iar războiul reprezintă intermediul prin care se va obţine

scopul.

“Războiul nu este deci numai un adevărat camelon, pentru că, în fiecare caz

concret, îşi schimbă cu ceva natura, dar mai este de asemenea, ca fenomen de ansamblu şi

în raport cu tendinţele care precumpănesc în el, o ciudată treime, compusă din violenţă

originară a elementului său, ura şi duşmănia, care trebuie considerate ca un instinct

natural orb, din jocul probabilităţilor şi al hazardului, care fac din război o activitate

liberă sufletului, şi din natura subordonată a unui instrument politic, prin care revine

purului intelect.”26

Într-un război sunt două obiective nemijlocite care trebuiesc propuse: păgubirea

inamicului şi obosirea acestuia. Orice obiectiv foloseşte însă violenţa, adică forţa militară.

De altfel, scopul războiului este de a extermina rivalul.

Războiul se foloseşte de o uniune armonioasă a forţelor, de caracteristicile şi

trăsăturile omului şi puse cap la cap trebuie să rezulte geniul militar. Geniul militar este

strâns legat de dezvoltarea spirituală generală a poporului. Este important ca un luptător

26 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.19

20

să fie curajos şi îndrăzneţ pentru a face faţă hazardului. Învingătorul trebuie să posede

două calităţi importante: inteligenţă îmbinată cu curajul de a-şi urma raţiunea.

“Câtă vreme nu cunoşti tu însuţi războiul, nu înţelegi unde sunt dificultăţile de

care este mereu vorba şi ce nevoie este de geniul şi de capacităţile intelectuale

extraordinare ce se pretind înaltului comandant. [...] Dacă însă ai văzut războiul, totul

devine de înţeles, şi este touşi extrem de greu să explici ce provoacă această schimbare,

să denumeşti acest factor invizibil şi peste tot activ.27”

Războul este o artă, deoarece nu este o ştiinţă exactă, unde este nevoie de o

cunoaştere pură. Într-un război se foloseşte arta pentru creaţie şi producţie. S-a ajuns la

concluzia că războiul reprezintă o divergenţă de natură umană iar “politica este pântecele

în care războiul se dezvoltă, in ea zac deja, tainic sugerate, formele rudimentare ale

războiului, după cum calităţile fiinţelor vii preexistă în embrionii lor”28. Datorită

multitudinii de schimbări, dezvoltării şi evoluţiei care există mereu, acţiunile nu se

repetă, cel puţin nu la fel, noţiunea legea este exclusă din război.

Războiul reprezintă o luptă în doi iar pe parcurs se intensifică. Amândoi “încearcă

să impună celuilalt, prin violenţă fizică, să-I îndeplinească voinţa, scopul său imediat este

să-l doboare pe adversar şi să-l facă, prin aceasta, incapabil de orice rezistenţă

ulterioară.”29 “Războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există limite,

asfetl, fiecare parte îi impne celeilalte legea sa, rezultând o acţiune reciprocă ,care,

conform definiţiei, trebuie să ajungă la extrem.30” (prima acţiune reciprocă). Războiul se

foloseşte de violenţă pentru a impune voinţa. Pentru a-şi atinge obiectivul, trebuie să-şi

dezarmeze adversarul.

O luptă violentă va fi întotdeauna urmată de o catastrofă, mai ales umană.

Adversarul foloseşte inteligenţa, va încerca să-şi impună legea, solicitându-se până la

extreme. Gradul de violenţă se poate stăpâni doar datorită relaţiilor dintre state, dar

niciodată nu se va putea exclude.

Lupta dintre oameni se datorează urii. Într-un război, popoarele primitive au la

bază doar un plan strâns legat de sufletul omului, de instinct, iar popoarele civilizate se

27 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.3828 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.5529 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.930 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.10

21

folosesc de raţiune, de gândire. Din păcate atât populaţiile primitive cât şi populaţiile

civilizate sunt stăpânite de o ură pătimaşă. Chiar dacă nu este principiul fundamental,

războiul se bazează pe sentimente şi nu aparţine de nivelul civilizaţiei ci de importanţa şi

durata dezavantajelor neprielnice. De aici rezultă că poporul civilizat se va folosi de

intelignţă pentru a-şi manifesta violenţa, încercând să nu rănească civilii.

Scopul principal al războiuli military este de a-şi folosi raţiunea pentru a-şi

dezarma adversarul. Ultima situaţie a rivalului este de a nu se mai putea apăra. Cea de-a

doua acţiune reciprocă este că amândoi adversary au posibilitatea de a-şi impune voinţa şi

legea sa celuilalt. Pentru ca acest obiectiv să devină realitate, trebuie să nu se folosească

de mijloace cât mai mari iar motivaţia să fie puternică.

Unul dintre beligeranţi, chiar dacă are o capacitate mai mică de mijloace, poate

să-şi folosească voinţa pentru a-şi înfrânge rivalul. Aceasta reprezintă a treia acţiune

reciprocă.

Se va ajunge la folosirea forţei dacă se va atinge extremul, rezultând declanşarea

războiului, unde fiecare adversar va încerca să-şi impună propria lege. În cadrul

războiului apare un nou obiectiv, cel mai puternic: scopul politic al războiului, care va

deveni realitate prin folosirea forţei armate.

Carl von Clausewitz se întreabă dacă ar exista situaţia în care obiectivul nu ar fi

important, mijloacele ar fi prea puţine disponibile, războiul s-ar mai declanşa?!

Se observă că ar putea exista o situaţie în care cele două beligerante ar fie gale în

forţă, dorinţa lor nu ar fi de a încheia pace ci ar aştepta o situaţie propice pentru a acţiona.

Dacă unul reuşeşte să acapareze un teritoriu al adversarului, trebuie să aibe grijă ca

rivalul său încheie pace şi să se resemneze. Contrar acestei idei este ca cel păgubit să-şi

reorganizeze mijloacele şi forţa armată şi să-şi atace adversarul în cazul în care acesta se

află în repaos. Din această cauză, cel care a ocupat o provincie trebuie să acţioneze până

când îşi va lăsa adversarul dezarmat, să nu-I ofere timp să-şi organizeze un plan de

acţiune.

Relaţiile internaţionale se ocupă cu cercetarea conflictelor pronind de la origine,

tendinţe comportament, luarea măsurilor de precauţie, stabilirea rapoartelor legale,

22

organizarea şi reedificarea acestora. “Instabilitatea pe care o produc fac necesară nevoia

de reîntoarcere la stabilitate, la pace şi la lărgirea dimensiunii acestei relaţii.”31

O formă extremă de abuz a forţei (mai ales a armatei), o diferenţă sau o

neînţelegere socială provoacă războiul. Războiul se axează pe geopolitică, geostrategie şi

geoeconomie. Această formă de conflict nu mai este privită doar din punct de vedere

militar ci şi din perspectivă socială.

Karl von Clausewitz susţine că războiul este rezultatul unor probleme politice

care nu pot fi soluţionate pe cale paşnică. Proiectul politicii îi revine scopului iar modul

de exprimare este războiul. Datorită lui Clausewitz, acest conflict violent a fost privit şi

din perspective fenomenului social, făcându-se o relaţie între război şi societate.

Războiul provoacă o lipsă de rezistenţă în sistemul juridic ale relaţiilor

internaţionale. “Ca atare, războiul se produce nu numai într-un cadru care este foarte

familiar strategiilor – cel greografic şi politic – ci şi într-un cadru juridic, determinat de

un anumit nivel de dezvoltare politică, economică, ştiinţifică şi a conştiinţei publice, dar

care are dimensiuni proprii, de natură să impună atât relaţii de condiţionare în raporturile

sale cu fenomenul război, cât şi de influenţă, acestea punându-şi amprenta asupra

formelor sale de manifestare.”32

Chiar dacă dreptul internaţional se implică într-un se implică într-un conflict

armat, nu poate determina soluţionarea războiului. Sistemul juridic are un rol

convenţional şi I se conferă puterea de a îngrădi violenţă într-un război.

În sistemul internaţional, războiul e definit ca fiind o consecinţă a relaţiilor dintre

state. Bluntscheli defineşte războilul ca fiind o formă de manifestare a unui stat pentru a-

şi impune drepturile în faţa altui stat. în acelaşi mod îşi prezintă ideile şi Delbez, care

afirmă că un conflict armat între popare este datorat unor scopuri naţionale din partea

unui stat. Din punctual de vedere al lui J. Rolin, “războiul este lupta cu mână armată ântre

două state sau între un statşi o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis

şi public împotriva lui”33. Calvo defineşte războiul ca fiind totalitatea actelor violente

provocate de o problemă care nu are rezolvare pe cale pacifistă.

31 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.5732 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.5933 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.60

23

Până se ajunge la o stare de război propriu zisă, un stat trebuie să-şi manifeste

dorinţa de violenţă “animus”. Carta ONU interzice războiul, dar este acceptat sub formă

de apărare în cazul în care statul respective este atacat. Strategia de apărare este ţinută

sub observaţia Consiliului de Securitate ONU. În acest fel, războiul este văzut ca mijloc

de constrângere pentru statul care a violat drepturile juridice. Kelsen defineşte conflictul

armat o cale de a sancţiona actele ilegale.

Războiului îi este conferit un rol juridic şi politic. Funcţia politică reprezintă un

mijloc de apărare a intereselor naţionale. “Ca mijloc de constrângere la care comunitatea

internaţională recurge în cazurile prevăzute de Carta ONU, prin organul său autorizat –

Consiliul de Securitate – războiul este considerat o sancţiune internaţională cu o natură

juridică mixtă, complexă, putând fi inclus în cadrul mijloacelor de represiune penală,

respectiv ca operaţiune de poliţie internaţională. Totodată, el poate îmbrăca caracterul

unui act de asistenţă mutuală, acordată, conform normelor de drept internaţional, statului

agresat.”34

Într-un război sunt mai multe elemente care joacă mai multe roluri:

organic (actorii)

psihologic (propria voinţă)

material (conflictul armat)

teologic (obiectivul)

Din această cercetare reiese că războiul este de mai multe feluri: război

internaţional, neinternaţional, intern şi internaţionalizat, situaţii de tensiune şi tulburări

intrne. “Armed Conflicts Report” delimitează conflictul armat de unul poltic. Conflictul

armat este definit prin lupta între mai multor state (sau atunci când un grup doreşte să

deţină puterea statului prin luptă). Într-o asemenea mişcare mor mai mult de 1000 de

indivizi, iar conflictul apare pe lista anuală a conflictelor armate debutul conflictului este

marcat de primul decedat. Sfârşitul este determinat de încetarea formală a focului, se

semnază un accord între forţele beligerante şi nu vor mai fi victime (decât sub 25 pe an),

sau dacă timp de 2 ani forţele armate nu s-au încăierat.

Conflictul politic este delimitat cu greu de violenţa criminală. “Într-un număr din

ce în ce mai mare de conflicte armate, bande armate, miliţii sau facţiuni se implică în

34 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.63

24

activităţi criminale (ex.: furturi, jafuri, extorcare, etc.) în scopul de a-şi susţine financiar

campanile politice/militare, dar şi pentru îmbogăţirea personală a liderilor şi un trai mai

bun al forţelor combatante.”35

Dacă societatea se află într-un haos datorat politicii, conflictul care se va declanşa

nu are la bază un program politic.

Teoreticienii realişti au pus în discuţie cauzele războiului. Kenneth Waltz a pus în

problemă trei idei: natura umană, natura regimului politic şi anarhia. Hans Morgenthau a

ajuns la concluzia că din natura umană se desprinde dorinţa de a guverna, implicit

conflictul. Cu toate acestea realistul susţine că în secolul al XX-lea, războiul a avut drept

consecinţă asupra poporului a-şi exercita puterea să organizeze şi să conducă societatea

unui stat.

1.4. Teoria Realistă şi Războiul

Teoria realistă susţine că la baza războiului se află anarhia. Haosul din politică

este datorat absenţei unei autorităţii iar indivizii, respectiv statele se luptă pentru a

dobândi puterea. Motivul unui conflict este în general haosul provocat în interiorul

statului. Statul cel mai puternic va încerca să domine şi restul popoarelor. În relaţiile

internaţionale, realiştii susţin că un război este declanşat din cauza relaţiilor cu celelalte

state, oferindu-i şansa statului puternic de a rezista în faţa atacurilor. Iar prin putere,

individul poate obţine tot ceea ce îşi propune. Din păcate însă, actorii politici sunt

absorbiţi de putere şi sunt ispitiţi să nu mai respecte legile, drepturile omului sau morala.

Realismul îl susţine pe omul politic pentru a aleage decizia cea mai bună în

momente de criză iar în război trebuiesc mânuite virtuţiile de curaj, optimism şi

îndrăzneală. Cu toate acestea într-un conflict, viitorul este incert. Chiar dacă de-a lungul

anilor au apărut ştiinţe care ar veni în ajutorul omului pentru a stopa un conflict sau de a

menţine pacea, indivizii în asemenea conjuncture se folosesc de forţe morale.

Prin actele violente îşi pot face apariţia temerile arhaice şi s-ar construi un mod de

apărare şi de răspuns la o ameninţare de distrugere a propriei fiinţe dacă individul nu ar

mai fi preocupat doar de a supravieţui şi de reproducere.

35 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.64

25

Într-un război intervin coaliţiile. Alianţele reprezintă conveţia cu unul sau mai

multe state pentru a-şi sincroniza modalitatea de a acţiona în cazul circumstanţelor de

urgenţă militară. Aceste acorduri formale sunt sunt create pentru ca puterea militară să

crească.

Aceste coaliţii pot aduce atât avantaje cât şi dezavantaje. Sunt trei şcoli ale teoriei

realiste care au pus în discuţie problema alianţelor:

1. Prima şcoală susţine şi evidenţiază avantajele aduse de alianţe. Convenţia formală

propune o stare de echilibru în faţa primejdiilor intenţionate. Alinaţele se înfăptuiesc

pentru că statele au rivali comuni. Primul profit al alianţei este acela de a constitui o

securitate mai puternică, iar posibilitatea unui atac este mai diminuată. Aşadar apărarea

este viguroasă.

În general, dacă pericolul dispare, alianţele încetează să mai existe. Logica

realpolitik este de a constitui repede o alianţă puternică dar atunci când amininţarea

încetează să mai existe, să dispară şi acordul formal.

Lordul Palmerston susţine că un stat nu are nevoie de aliaţi veşnici dar nici de

rivali permanenţi.

2. A doua şcoală promovează dezavantajele oferite de alianţe. Adepţii acestei teorii

susţin că astfel de obligaţie poate provoca la un moment dat situaţii vitrege. Din această

cauză libertatea unui stat de a se desfăşura este micşorată. George Kennan susţinea că un

stat prevăzător va evita să semneze vreun accord cu un alt stat pentru a ocoli situaţii

nedorite pe viitor, chiar să intre în conflict cu adversarii aliaţilor.

3. A treia şcoală de gândire intensifică pericolele la care un stat este expus.

Teoreticienii au elaborate 5 cauze pentru a nu semna tratate cu alte state:

Statele agresoare îşi pot uni puterile militare mai uşor.

Avertizarea agresorilor de către alianţe pot provoca încheierea acordurilor de

contra-alianţe producând scăderea apărării.

Crearea alianţelor pot incita statele care nu sunt beligerante de a semna acorduri

cu rivali.

Chiar dacă se alcătuiesc alianţe, statele trebuiesc verificate pentru nu exista

posibilitatea de trădare. Într-o astfel de situaţie, intervine şi managementul relaţiilor intra-

26

alianţă. Managementul survine pentru ca statele să nu producă în mod intenţionat o staer

de iritare împotriva adversarului.

Adepţii teoriei realiste susţin că nu există aliaţi, fiecare stat îşi urmează propriul

interes. În perioada 1815-1960 mai mult de 25% dintre aliaţi au ajuns să lupte împotriva

celuilalt.

Realiştii sunt de părere că noţiunea de “echilibru de putere” pretinde că pacea

reprezintă o situaţie în care nici un stat nu este atât de puternic ca sa domine restul

statelor. “Daca un stat sau o alianţă de state dobândeste suficientă putere pentru a-i

domina pe ceilalţi, cei ameninţaţi vor fi motivaţi sa depăşească diferenţele dintre ei şi să

se unească într-o alianţă defensivă. Puterea ce rezultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe

potenţialul atacator din cursul său expansionist.”36

Fiecare stat aspiră să deţină puterea pentru a se putea apăra. Din această cauză,

statele neutre se mobilizează şi formează o coaliţie, formându-se o egalitate între puterile

adverse. Acest concept este denumit aliniere, producând demoralizarea entuziasmului

unui stat de a deveni agresor. Stabilitatea dintre adversari duce la contra-alianţă

Trebuie să existe o putere care să diminueze avansarea rapidă a puterii opuse.

Pentru a exista o egalitate perpetuă, adepţii teoriei au elaborate câteva principii:

“statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivele celorlalţi;

trebuie sa fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şi pentru a le

putea dizolva cu promptitudine;

trebuie să fie o zona geografică limitată;

liderii naţionali trebuie sa aibă libertate de acţiune;

capacitaţile statelor trebuie să fie aproximativ egale;

statele trebuie să aibă o cultura politică comună în care regulile regimului de

securitate sunt recunoscute şi respectate;

statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare;

statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive

mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şi războaiele de

anihilare;

36 DUDĂU Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008, p. 15

27

trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu alinierile şi

realinierile statelor.”37

Marii gânditori se întreabă care sunt motivele războiului. Răspunsul ne duce la

concepţia de dilemă a securităţii.

Teoreticienii realişti recunosc normele sociale existente şi sunt adepţi ai

adevărului, chiar dacă realitatea este tristă . “Scopul său principal este evitarea unui mare

război prin controlarea şi limitarea conflictelor cu ajutorul balanţei viabile a puterii,

întărită de întelegeri normative.”38 Realiştii susţin că cel mai important este posedarea

puterii. Din această cauză vor exista divergeţe care nu vor putea fi stopate. În relaţiile

internaţionale pentru a reuşi să-ţi impui propriul interes, morala trebuie lăsată la o parte.

În plan politic vor fi mereu conflicte unde liderii politici trebuie să-şi impună doleanţele.

Astfel analiştii conturează pe actorii politici ca fiind eroi sau romantici.

1.5. Războiul din Congo. Istoric. Cauze. Consecinţe

Cel de-al doilea continent ca mărime de pe Terra şi cel mai populat după Asia este

Africa. Continentul găzduieşte cel mai lung fluviu din lume Nilul şi cel mai mare deşert

din lume, Sahara. Cel mai înalt punct al continentului este Muntele Kilimanjaro din

Tanzania (5.895 m), iar cel mai jos punct este lacul Assal situat în ţara Djibouti (156 m

sub nivelul mării). Africa are o suprafaţă de 30,244,050 km² incluzând şi insulele

alăturate, ocupă 20,3% din suprafaţa terestră a planetei. Continentul deţine peste 800 de

milioane de locuitori în 54 de ţări.

În Africa îşi are originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce

traversează Etiopia şi Kenya fiind descoperite acolo cele mai vechi schelete ale

înaintaşilor oamenilor de azi.

Numele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către Romani, care

foloseau denumirea Africa terra - "pământul Afri-lor" (plural, sau "Afer" singular) -

pentru partea nordică a continentului, provincia Africa, cu capitala la Cartagina,

localizată în Tunisia contemporană în nordul Saharei.

37 DUDĂU Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008, p.1638 GUZZINII Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.76

28

Republica Democrată Congo numită şi Congo-Kinshasa este o ţară din centrul

Africii, a treia ca suprafaţă de pe continent. RD Congo are ca vecini Republica

Centrafricană şi Sudan la nord, Uganda, Rwanda, Burundi şi Tanzania la est, Zambia şi

Angola la sud şi Republica Congo la vest. Ţara are o ieşire îngustă la Oceanul Atlantic.

Capitala statului se află la Kinshasa.

Trebuie specificat faptul că Banyamulenge fac parte din tribul tutsi care au migrat

la Sud de Kivu. Aceştia au fost separaţi de Rwanda în 1910 când graniţele regiunilor

Marilor Lacuri au fost preluate de marile coloni. Din acest moment, aceştia u rămas

cvasi-omogene. Banyawanda cuprinde populaţia din Nordul Kivului (un mixt de hutu şi

tutsi)

Războiul din Congo reprezintă primul conflict major din Africa, implicându-se

aproximativ şapte state. Conflictul armat de mari proporţi a debutat în 1994 şi s-a încheiat

în 2001.

În perioada conflictului preşedintele Mobutu Sese Seko a fost înlocuit cu Laurent

Kabila. Cel de-al treilea preşedinte al Congo, Kabila, a fost sprijinit în conflict de ţări

precum Rwanda, Uganda, Burundi, Angola, Eritreea şi Zimbabwe. Mobutu şi-a pierdut

influenţa din cauza căderii regimului comunist. Drept urmare demersul pentru a fi

înlăturat Mobutu a fost printr-un acord tacit din partea Statelor Unite.

În jurul anului 1994 au loc migrări masive , peste 2 milioane de oameni fug din

Rwanda. În acelaşi timp tensiunea dintre tribul hutu şi tutsu se intensifică. Tribul hutu

este mai numeros decât tutsu, tribul tutsu deţine puterea.

Refugiaţii s-au retras în estul statului Zair, în regiunea Kivu. “Trebuie spus că

aceste triburi, şi în general toate entităţile etnice din Africa au fost victimele aşa

numitului fenomen de balcanizare , acesta constând în faptul că trasarea graniţelor, mai

întâi de către puterile coloniale şi apoi la momentul obţinerii independenţei, a fost făcută

în mod artificial, observându-se cu uşurinţă faptul că majoritatea acestora par a fi trase cu

rigla.”39

Senegalezul Leopold Sedar Senghor împreună cu liderii africani şi-au manifestat

nemulţumirea fără nici un success. Acest lucru se datorează faptului că în momentul în

care Africa şi-a câştigat independenţa, populaţia aceluiaş trib se afla pe teritoriul mai

39 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00

29

multor state. Pornind de la acest motiv, s-au declanşat conflicte în 1960 şi care din păcate

continuă şi în present în Rwanda sau Nigeria.

Migrarea tribului hutu din Rwuanda a reprezentat prilejul Rwandei şi Ugandei să-

şi dorească suprimarea tribului hutu, judecându-i ca fiind primejdioşi. În cadrul acestui

masacru au fost aproximativ 200.000 de victime.

Mobutu a fost înlăturat înfăptuindu-se acte de violenţă şi de ameninţări pentru a-l

împiedica să-şi mai îndeplinească atribuţiile. Preşedintele a fost înlocuit cu marxistul

reciclat (aşa cum era calificat în unele cercuri). “În urma unui sângeros război, Mobutu a

fost nevoit să părăsească ţara, noul preşedinte devenind Kabila, acesta menţinând

controlul cu ajutorul trupelor de ocupaţie unei triple alianţe alcătuite din Rwanda, Uganda

şi Angola.”40

Pe data de 17 mai 1997 numele Republicii Zair a fost înlocuit cu Republica

Democrată Congo. Numele Zair provine din limba portugheză Zaire, fiind adaptat pentru

limba congoleză nzere sau nzadi care semnifică "râul care înghite toate celelalte râuri".

Numele de Zair mai este utilizat şi în ziua de astăzi pentru a face referire la stat, deoarece

este mult mai scurt decât denumirea oficială şi pentru a evita confuzia cu statul învecinat

Republica Congo. Numele de "Congo" semnifică vânător şi provine de la grupul etnic

Bakongo, trib care trăieşte în bazinul fluviului Congo.

Noul preşedinte ieşea în evidenţă doar prin despotism, la fel ca şi precedesorul

său. Împrejurările nu s-au ameliorat, din contră, prezenţa trupelor de ocupaţie au

complicat situaţia. Kabila s-a aliat cu tribul tutsi din Congo iar forţa militară şi-a format-o

din rwandezi, comandată de James Kabarere.

În stadiul iniţial, scopul alianţei era de a desfiinţa refugiaţii tribului hutu. În estul

statului Congo se aflau fostele forţe militare ale armatei Rwanda, care au conlucrat la

genocidul împotriva tribului tutsi.

Pentru a împiedica naşterea unor noi conflicte în această regiune, Organizaţia

Naţiunilor Unite a avut intenţia de a trimite forţă pentru a menţine pacea. Dar

preşedintele s-a împotrivit deoarece putea fi cercetat de vinovăţie pentru masacrul celor

200.000 de refugiaţi. ONU a răspuns prin impunerea unui embargo economic asupra

40 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00

30

statului şi Kabila a pierdut finanţele pe care ONU dorea să le trimită ţării pentru

reconstruirea Republicii Congoleze.

Datorită eşecurilor, şeful statului a propus reformarea regimului, construind

comisi constituţionale şi o Adunare Constituantă dorind să se elaboreze o constituţie şi un

calendar de reforme.

Adunarea Constituantă avea funcţia de a gestiona şi de a întocmi o listă cu

persoanele care nu aveau voie să candideze la viitoarele alegeri, motivul fiind colaborarea

acestora cu administraţia lui Mobutu.

Constituţia a fost elaborată după modelul american: mandatul preşedintelui este

de 5 ani, funcţia premierului a fost subsituită de cea de vicepreşedinte, iar guvernul este

responsabil în faţa Şefului statului şi nu în faţa Parlamentului.

Cu toate acestea, Kaliba a izolat de organizaţiile internaţionale dar şi de aliaţii săi,

Rwanda şi Uganda. Ducând statul într-o instabilitate. Preşedinţii statelor aliate erau

nemulţumiţi deoarece Kaliba nu a eradicat tribul hutu din estul statului congolez.

“Răcirea a fost apoi confirmată prin eliminarea din aparatul administrativ a oamenilor

Rwandei, în frunte cu şeful statului major  James Kabarere. Kabila a încercat astfel să-şi

apropie opoziţia, majoritatea înlocuitorilor pro-rwandesilor provenind din  regiunea

Katanga, care era seful opoziţiei.”41 În acest interval de timp s-au dezlănţuit nemulţumiri

împotriva lui Kaliba, alăturându-se etnicilor hutu.

În 1998 războiul a fost reluat iar Kaliba era data aceasta de partea tribului tutsi. Ei

au atat din două părţi: din est şi din vest (Oceanul Atlantic). Autoritatea din Kinshasa nu

se aştepta la un asemenea atac din partea rebelilor. În capitală s-a creat o stare de panică,

izolându-se de restul ţării.

În această situaţie, preşedintele s-a răzgândit şi s-a hotărât să susţină tribul hutu,

intrând în conflict cu tribul tutsu. Kaliba s-a aliat şi cu fosţi generali ai lui Mobutu.

Urmările conflictului sunt teribile, mii de oameni s-au refugiat în ţările vecine, răbufnind

epidemii.

În Tratatul de la Lusaka din 1999 era stipulate că nu se va mai viola pacea. Cu

toate acestea mişcarea condusă de Bemba şi forţele lui Kaliba au confirmat continuarea

conflictului până în 2000 când liderul rebelilor a fost înfrânt.

41 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00

31

În 2001, preşedintele a fost asasinat, iar fiul său Joseph Kabila a fost numit

conducătorul statului Congo. Joseph Kabila a reuşit să semneze un tratat cu Africa de Sud

în 2002 iar în 2003 a format un guvern alcătuit din 4 vice-preşedinţi, dintre care 2 au

luptat împotriva sa. “În estul ţării situaţia este volatilă din cauza conflictului din Ituri şi a

activităţii continue în regiunile Kivu a Forţelor Democratice pentru Eliberarea

Rwandei.”42 Statul Congo este ajutat de ONU care are cei mai numeroşi delegaţi, lucrând

la proiectul denumit MONUC.

Conflictul din Congo (1994-2001) reprezintă cea mai sângeroasă perioadă din

istorie de după al doilea război mondial. Urmările lăsate de Războiul din congo sunt

dezastruoase:

ـ aproximativ 73.000 morţi,

ـ s-au cheltuit 4 milioane de euro doar în 3ani de conflict pentru război,

ـ estul ţării nu dispune de spitale sau clinici de sănătate, mor oameni de boală

sau de foamete,

ـ aproximativ 75% din copiii născuţi în timpul războiului au murit sau vor muri

curând

ـ statul nu primeşte atenţie din parte statelor puternice sau din partea mass-

mediei.

Războiul s-a bazat pe tribalism, primitivitate şi anarhie. Lipsa unui guvern stabil,

face interesantă ţara pentru străini pentru exploatarea minereurilor, în special coltan.

Comerţul cu diamante, cherestea, cupru, aur şi cobalt au contribuit la finanţarea

grupurilor rebele. Comerţul cu coltan rămâne ilegală pentru că se efectuează de catre

grupările rebele.

Capitolul 2

Derularea Războiului din Congo . Prezent şi perspective

2.1. Principalele etape ale Războiului din Congo

Studiile privind politica din Africa au ajuns la concluzia că s-a axat pe corupţie

şi conflicte sociale, (de etnie, religie, rural-urban, clasă, educaţie).42 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00

32

“După ce Belgia a anexat Congo în 1908, a urmat o politică de binevoitor

paternalistă, asigurând ordinea publică, în curs de dezvoltare a economiei, şi introducerea

învăţământului pentru a asigura bunăstarea socială şi pentru populaţia Africii”43.

Cincizeci de ani Belgia a reuşit să îşi impună principalele obiective în politică. Conga

fost statul cel mai slab populat din Africa. Astfel, s-a bucurat de stabilitate şi de progresul

economic în agricultură şi în industria minieră, constituirea urbanizării, în special în

oraşul Leopoldville. Populaţiei a fost diminuată în timpul regimului lui Leopold, dar a

crescut în timpul coloniei belgiene, ajungând la peste 13 de milioane în 1960. Belgia a

schimbat radical politica sa în Congo. Este acceptată autodeterminarea în conformitate cu

principiile la care au fost comise de către Carta Naţiunilor Unite.

Cu o mică pregătire a fost, declarată independentă. Congolezi nu au fost educaţi

pentru servicii civile sau pentru armată. Ei au fost complet lipsiţi de experienţă în

exploatarea instituţiilor politice. Belgia, cu toate acestea, a stabilit o constituţie, cu un

parlament ales, a făcut un acord de a-şi retrage forţele la 2 iunie 1960. “Congo a câştigat

independenţa faţă de Belgia în 1960, dar imediat a căzut într-o stare de haos şi

dezintegrare”44. Imediat după ce Congo a dobândit independenţa faţă de Belgia, pe 30

iunie 1960: congolezii militari s-au revoltat după cinci zile, provincia Katanga a fost

cedată după şase zile, s-au dezvoltat diverse mişcări rebele iar nesiguranţa a pus stăpânire

în ţara. Congo a devenit primul nou stat independent african care solicita asistenţă din

partea ONU.

Dreptul la teren şi autorităţile reprezintă principalele probleme în provincia Kivu,

din Congo. Succesul economic al Banyarwandezilor a stârnit frustrări in rândul grupurilor

locale creându-se un sentiment de ură. În noiembrie 1965, colonelul Joseph Mobutu (de

origine banyarwandă) a capturat puterea printr-o lovitură liniştă aprobată de către puterile

occidentale, şi a schimbat numele ţării sale în Zair precum şi propriul nume, în Mobutu

Sese Seko. Mobutu a guvernat între 1965-1997.

43 (After Belgium had annexed the Congo in 1908, it pursued a policy of benevolent paternalism, securing

law and order, developing the economy,and introducing education to provide for the welfare and social

order of the African population.), pg.4

44 “Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004

(Congo gained independence from Belgiumin 1960 but immediately fell into a state of chaos and

disintegration.), p.323

33

După ce Mobutu a câştigat alegerile, cetăţenii Banyarwandezi, aveau un nivel de

trai mai ridicat, ceea ce a stârnit şi mai multă ură faţă de restul grupurilor entice. În 1973

Mobutu a luat de la localnici imense terenuri din Kivul de Nord unde se cultiva pentru

aproximativ 70% din oameni. Gruparea Hunde-Nyanga-Temba a acuzat tribul

Banyarwanda că au creat o ierarhie pentru a avansa politica şi economia pe cheltuiala

localnicilor. Au aclamat cum că au fost marginalizaţi de imigranţii tutsi în toată perioada

regimului lui Mobutu. Şi au compromise drepturile lor de proprietate. În timpul

guvernării sale, Mobutu a luptat împotriva acestor localnici.

Zair a devenit un pion important în Razboiului Rece. Mobutu a obţinut însă un

uriaş conflict etnic împărţind ţara. Când rebeli au ameninţat cu mişcări în 1964 şi în

1977-1978, Vestul a intervenit cu puteri militare. Chiar şi în timpul ultimelor luni ale

domniei lui Mobutu, în 1997, Franţa a organizat închirierea unor mercenari străini pentru

a evita ca dictatorul să cadă de la putere.

Istoria din Zair, în ultima jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI a

fost marcată de perioadele de mare instabilitate şi insecuritate însoţite de grave încălcări

ale drepturilor omului.

Prima etapă din Războiul civil se desfăşoară între 1994-1997

Începând cu 1970, Mobutu a folosit un regim asociat cu rate de creştere a sărăciei.

Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat şi declinul dictaturii lui Mobutu. În Zair armata a

devenit o povară, importurile de armament s-au majorat, gradul de corupţie a crescut şi s-

a intensificat traficul de droguri, fiinţe umane şi spălarea banilor. Pentru a înţelege revoltă

împotriva lui Mobutu în 1996, este necesar să se arate evoluţia statului vecin, Rwanda.

Rwanda este împărţită în două mari grupuri etnice, hutu şi tutsi.

În 1990 s-a declanşat războiul civil atunci când o armată de rebeli tutsi (RPA), găzduită

şi sprijinită de Uganda, a invadat ţara. În 1994, preşedintele hutu al Rwandei,

Habyarimana, a fost ucis, împreună cu presedintele statului Burundi după ce avionul a

fost doborât. Deşi este încă neclar cine a fost responsabil de acest atac, extremişti hutu au

propriile concluzii.

34

O problemă majoră etnică reprezintă etniile hutu şi tutsi, triburi care trăiesc în

estul Zairului: Banyarwanda în Kivu de Nord şi Banyamulenge în Kivu de Sud.. Cauza

acestui conflict etnic este datorată regiuni agricole suprapopulate. Astfel, prin 1983,

grupuri entice din Rwanda s-au refugiat în Kivu, aproape de 800.000 de persoane. Acest

număr a crescut rezultând mai multe conflicte etnice între congolezi şi tribul tutsi dar şi

cu triburi din zonă.

“În 1993-1994, de exemplu, provincia Kivu de Nord a devenit scena masacru al

etnicilor tutsi, forţându-I pe supravieţuitori să se refugieze în Rwanda, în cazul în care

tutsi a preluat puterea.”45

Conform unor estimări, în jur de 800.000 de oameni au fost ucişi în câteva

luni. Liderul tribului tutsi colonelul major Paul Kagame a reuşit să cucerească Kigali. De

frica răzbunării tutsilor, în jur de 1.2 milioane de hutu, inclusiv 40.000 de soldaţi

responsabili pentru genocid, au fugit în Nordul şi de Sudul provinciei Kivu, în Zair.

Astfel că, în cele două cazuri (Katanga şi Kivu de Nord), mai mult de un milion de

oameni au fost masacraţi în interiorul ţării.

Prezenţa hutu în lagărele de refugiaţi ar putea afecta situaţia din Zair prin două

moduri:

1. în primul rand guvernul rwandez a fost preluat de tutsi iar fosta armată

rwandeză au atacat Rwanda

2. prezenţa lor în Kivu de Nord şi de Sud din Zair făcea ca populaţia să fie mai

ridicată în rândul zairienilor de origine rwandeză.

În acest moment, Mobutu a văzut o oportunitate de a recâştiga influenţa în Zair.

El a fost de acord să găzduiască refugiaţii pe teritoriul statului. Mobutu s-a folosit de hutu

pentru a instiga ostilităţi faţă de Banyamulenge. Parlamentul a decis că Banyamulenge ar

trebui să-şi piardă cetăţenia. Conflictele etnice s-au reluat în provincia Kivu de Sud, în

1996, după ce conform "Legii 1995", Banyamulengelor li s-au luat cetăţenia congoleză.

45 EMIZET Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing society – The case of the Congo

(formerly Zaire)”, COMPARATIVE POLITICAL STUDIES, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage

Publications, Inc. (In 1993-1994, for example, the North Kivu province became the scene of ethnic

cleansing that left thousands of Congolese-Tutsi dead and forced the survivors to flee to Rwanda, where the

Tutsi-led government had just taken power.), p. 200

35

Localnicii Banyamulenge au fost luaţi în considerare până în 1995. Ei au devenit nativi în

Congo în 1910, atunci când puterile europene în mod arbitrar au schimbat harta Africii

Centrale. Banyamulenge s-au dezvoltat cu succes lucrând în mine şi comerţ. În octombrie

1996, conducatorul Kivului de Sud a ordonat ca Banyamulenge să părăsească casele lor

în câteva zile şi să să renunţe la cetăţenia congoleză. De atunci, aceştia au devenit Tutsi.

În septembrie 1996, guvernatorul adjunct al provinciei a solicitat ca acest grup etnic să

părăsească ţara şi să se refugieze în Rwanda.

În disperare, tutsi au apelat la statul Rwanda pentru a-I ajuta. Fosta armată

rwandeză şi susţinătorii lor au rămas la frontieră în Zair. În septembrie 1996, fosta armată

rwandeză s-a alăturat Banyamulengilor şi a atacat taberele de refugiaţi hutu. “Ei s-au

alăturat grupurilor rebele anti-Mobutu şi s-au implicat în luptele împotriva forţelor

guvernamentale.”46

Printre grupurile care au aderat la rebeliune a fost şi Laurent Kabila. Kabila a

făcut parte din socialiştii lui Lumumba în anii 1960, dar după ce Mobutu a preluat

puterea, Kabila şi oamenii lui s-au retras în Sudul provinciei Kivu în munţi, unde au

format un mini-stat. Nu prea sunt cunoscute activităţile sale de atunci, cu excepţia

faptului că în timpul perioadei lungi de timp el a fost contrabandist de aur. În 1996 a

apărut brusc în calitate de lider al Alliance of the Democratic Forces for the Liberation of

Congo (ADFL). Kabila a preluat controlul aeroportului internaţional, 2 luni mai târziu l-a

numit pe Pateur Bizimungu preşedinte al Rwandei. Pateur Bizimungu îşi avea origine în

tribul hutu.

Cea mai importantă schimbare a fost faptul că puterile occidentale, inclusiv

Statele Unite ale Americii s-au implicat în problema statului Zair. Statele Unite ale

Americii au ales să se implice cu Laurent Kabila. Alături de SUA au intervenit: Banca

Mondială FMI, precum şi alte instituţii financiare internaţionale (IFI), Europa şi China.

Rwanda şi Uganda, au sprijinit administraţia lui Kabila. În acelaşi timp, banyamulenge l-

au sprijinit pe Laurent Kabila să preia controlul de la Mobutu. Kabila l-a înfrânt pe

Mobutu cu ajutorul altor triburi tutsi din Rwanda şi cu armata din Uganda. Cele două ţări

au intrat în război civil, izgonindu-l pe Mobutu pentru a-şi asigura securitatea la

46 Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004 (They were soon joined by several anti-Mobutu rebel groups and engaged in battles against government forces.), p.324

36

frontierele cu Zair. Pentru zairieni, Laurent Kabila a fost liderul grupului de rebeli. Ei îl

susţineau pe Kabila pentru că sperau să scoată statul din sărăcie şi din declinul socio-

economic lăsat de Mobutu.

ADFL şi tutsi au avut un succes remarcabil, preluând puterea statului. În martie

1997 au fost masacraţi aproximativ 200.000 de refugiaţi hutu. Belgia şi Statele Unite a

declarat că nu mai vin în ajutorul lui Mobutu. Numai Franţa a rămas aliata lui Mobutu

până la capăt. “La data de 17 mai 1997, Kinshasa s-a predat lui Kabila iar trupele vechi

împreună cu dictatorul au fugit din ţară.”47 Purtătorul de cuvânt al rebelilor a devenit cel

de-al treilea preşedinte al statului Zair.

A doua etap ă a Războiului civil s-a desfăşurat între 1998-2001

O dată cu venirea noului preşedinte la putere, numele statului s-a schimbat,

devenind Republica Democrată Congo. Kabila a fost erou în mai 1997, când s-a

proclamat preşedintele statului Congo. Dar, câteva luni mai târziu, eroul imagine a

început să se estompeze în ochii semenilor săi prin despotism. Încă de la începutul

preşedinţiei lui, Kabila a arătat semne că se depărtează de la reguli. A dorit să deţină

controlul asupra resurselor şi întreprinderilor pentru a găsi finanţe. Corupţia şi lipsa de

responsabilitate au caracterizat administraţia lui Kabila, fără a aspira la democraţie şi

dezvoltarea naţiunii. Până şi statele occidentale care s-au alăturat lui Kabila în 1997 au

fost descurajate de incompetenţa şi de sălbăticia preşedintelui.

În primul rând, el a interzis toate partidele politice şi grupurile prodemocratice de

la putere. În al doilea rând, el a închis unii dintre lideri şi a proclamat un singur partid.

“În acelaşi timp, el numit în posturile din guvern membri din propria sa familie şi din

grupurile entice din provincial Katanga. (Reţineţi că Mobutu a folosit aceeaşi strategie

pentru a rămâne la putere timp de 31 ani.)”48

47 Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004 (On 17 May 1997, Kinshasa surrendered to Kabila’s troops and the olddictator fled the country.) p.32548 EMIZET Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing society – The case of the Congo

(formerly Zaire)”, COMPARATIVE POLITICAL STUDIES, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage

Publications, Inc. ( Simultaneously, he began appointing to key positions in the government members of his

own family and ethnic group from Katanga province. (Note that Mobutu used the same strategy to remain

37

Poziţia lui Kabila a stârnit animozitate şi teamă în rândul membrilor din diferite

partide politice din capitala Kinshasa, care trebuiau să fie de acord cu un singur partid.

Kabila a creat o armată de mercenari de elita din care făceau parte tutsi din Rwanda şi

Banyamulenge. Până la sfârşitul anului 1997, imaginea lui Kabila de erou s-a spulberat,

devenind un ostatic al bodyguarzilor . Poate Kabila s-a inspirat din acţiunile Mobutu

dorind să câştige resurse din Congo pentru sine. Tutsie aveau funcţii ministeriale. Kabila

a condus la marginalizarea tutsilor şi banyamulenge în administraţiea sa Aceasta

reprezenta în continuare o problemă pentru Congo. Cu alte cuvinte, Congo era condus de

o minoritate tutsi care erau percepuţi de către congolezi ca fiind o etnie străină.

Drept urmare, la mijlocul lunii iulie 1998, Kabila a decis reformarea armatei. “El

a înlocuit pe şeful de stat major, colonelul James Kabare, cu generalul Celestin Kifwa din

provincia Katanga.”49 Această mutare a creat tensiuni în cadrul Guvernului şi între

congolezi tutsie şi Luba din Katanga. Câteva săptămâni mai târziu, Preşedintele Kabila a

cerut ca trupele statelor Rwanda şi Uganda să părăsească ţara, terminând cooperarea

militară, care l-a adus la putere in mai 1997. Minoritate politică tutsi au simţit

ameninţarea lui Kabila acceptând cooperare militară cu Rwanda. Au fugit din ţară şi au

început organizarea unei revolte în provincia Kivu, acolo unde se aflau trupele statelor

din Rwanda şi Uganda. Rebeliilor li s-au alăturat rapid cu fosta armată a lui Mobutu.

După eşecul înfăptuit de mişcările rebele în Goma şi Kinshasa, trupele din

Rwanda şi Uganda au intrat în Congo în august 1998. Criza a escaladat trupele din

Rwandan trupe, cu sprijinul din Uganda, o încercat de a sesiza Kinshasa. Cel de-al doilea

război civil izbucnit la 2 august 1998, când un grup de rebeli au atacat posturile

guvernului din provinciile Kivu. Ei erau o mişcare anti-Kabila şi doreau să schimbe

regimul care a degenerat într-o dictatură de corupţie şi de trib. Lideri rebelilor l-au acuzat

pe Kabila de practicarea nepotismului şi de numirea în poziţiile din guvern din propriul

trib. Nemulţumirea grupului de rebeli a fost provocată prin efortul lui Kabila de a se

elibera de influenţa Rwandei şi Ugandei.

in power for 31 years.), p.20149 EMIZET Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing society – The case of the Congo

(formerly Zaire)”, COMPARATIVE POLITICAL STUDIES, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage

Publications, Inc. (He replaced his Tutsi chief of staff, Colonel James Kabare, with General Celestin Kifwa

from his Katanga province.), p.201

38

În timp ce îşi consolida puterea, el a început prin concedierea etniilor tutsie din

posturile de la govern. Kabila a început o campanie anti – Tutsi din Rwanda. Diverse

grupuri etnice din zona Kivu au răspuns la apelul de a lupta cu Uganda şi Rwanda.

Susţinuţi de Rwanda, rebelii au avansat rapid apropiindu-se de capitala Kinshasa.

Angola, Namibia, Zimbabwe au venit în ajutorul lui Kabila în august 1998. Zimbabwe şi

Angola au intervenit în sprijinul lui Kabila, salvând ţara de la colaps şi să prevină un

pericol de apariţie a unei conflagraţii în regiunea Marilor Lacuri. Namibia, Ciad, Sudan s-

au alăturat lui Kabila , cu toate că Ciad şi Sudan s-au retras relativ devreme.

Infuenţa din zona Kivu de Nord a lui Kabila a dispărut. Problemele etnicilor va

rămâne o chestiune importantă în zona Kivu datorită migraţiei triburilor tutsi-hutu. Chiar

dacă problema ar putea fi rezolvată prin stabilirea originii tribului tutsi, tensiunile din

zona Kivu vor continua .

Angola a intrat în război din motive de securitate; rebelii din estul statului Congo

au lansat atacuri asupra Angola. Zimbabwe nu are o granita cu Congo, şi nici nu se

confruntat cu ameninţări la adresa securităţii. Motivele implicării statului par să fie legate

de investiţii făcute în Congo de către govern şi afacerile din Zimbabwe. Motive puternice

pentru a se implica în acest război sunt deţinute de Rwanda şi Uganda care au trimis

armate rapid în schimbul persmisiunii de a face exploatări comerciale în Congo.

Câştigurile de la aceste activităţi au fost folosite pentru a îmbogăţi guvernelor implicate,

să finanţeze o continuare a războiului şi să plătească soldaţii. La fel a fost atrasă şi

Angola, Namibia, şi Zimbabwe pentru a se implica în război. Extracţia de coltan, a dus la

creşterea preţului între 1999 şi 2000. ONU estimează că în s-a vândut în Rwanda coltan

de peste 20 milioane dolari pe lună. Acest lucru a permis să îşi continue prezenţa

Rwandei în Congo. În timp ce Uganda nu a fost direct implicată în extracţia resurselor

naturale, ea nu a luat măsuri împotriva militarilor oamenilor de afaceri care au participat

la această activitate. Congo era împărţită între vecini: Angola susţinea preşedenţia Kabila,

Rwanda susţinea Rassemblement Congolais pour la Démocratie-Goma, Uganda sprijinea

the Mouvement de Libération du Congo (MLC).

O serie de evenimente s-au îmbunătăţit pentru a oferi şanse de a pune capăt

conflictului din Congo. Primul este venirea la conducerea statului lui Joseph Kabila după

asasinarea tatălui său la începutul lui 2001. “De tânăr, Kabila a arătat un interes în a găsi

39

o soluţie pentru conflict şi pentru reinstalarea democraţiei în Congo”50. După ce

democraţia a fost instalată, armatele străine au plecat de pe teritoriul statului. Dar

conflictele dintre rebelii din nord si rebelii din est persistă.

Acest lucru a dus ca ONU să adopte Rezoluţie 1493, care autorizează

desfăşurarea ONU de menţinere a păcii până la data de 30 iulie 2004.

Congo a avut două războaie într-un scurt timp. Ambele războaie au fost

violente (atacurile lui Mobutu asupra Tutsie şi Banyamulenge în primul război; iar Kabila

i-a marginalizat pe tutsi şi Banyamulenge, în cea de-al doilea război), şi a implicat

aceeaşi actori. În ciuda acestor asemănări, cu toate acestea, există diferenţe importante.

Războiul împotriva Mobutu a fost relativ rapid şi a dus la îndepărtarea acestuia de la

putere. Cel de-al doilea război a fost lung şi cu sporadice lupte între grupurile armate.

Kabila, spre deosebire de Mobutu, a folosit puterea în virtutea aliaţilor străini. Când

statele vecine au observat că nu pot prelua controlul asupra Congo, aceştia s-au îndreptat

spre extracţia resurselor din această zonă.. Acest lucru ar putea fi realizată numai prin

menţinerea trupelor armate în Congo, care, la rândul său, a prelungit războiul.

În războiul din Congo au participat trei tipuri de actori:

ـ rebelii care au operat în cadrul statului:

Mişcarea care a dezlănţuit conflictul este Rassamblement Congolaise pour la

Democratie compusă din foşti partizani ai lui Mobutu şi ai lui Kabila. Conducătorul

organizaţiei a fost Wamba die Wamba, fost refugiat din Tanzania. Gruparea avea

structura unui partid, formată din vicepreşedinte şi Adunarea generală. Avansarea

organizaţiei a adus conflicte între cei care au adus schimbări pe lângă preşedintele

grupării şi mobutuştii conduşi de Lunda Bului. Cu toate acestea, mişcarea nu s-a

descompus, obiectivul lor fiind mai puternic. Ei îşi doreau federalizarea statului congoley

şi liberalizarea economiei.

În 1999 a apărut mişcarea Mouvement de Liberation du Congo, al cărui lider era

Jean-Pierre Bemba. Această grupare acţiona în zona Equador, având scop democratizarea

ţării. Organizaţia a devenit mai importantă după ce a primit protecţie din partea Ugandei.

50 Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004

(The younger Kabila has shown interest in finding a solution to the conflict and reinstating democracy in

Congo.), p.326

40

O altă mişscare este Union de Nationalistes republicains pour la Liberation, având

conducător pe Dont Likulia, din Zair.

O altă grupara era Mai Mai cu influenţă absolută în zona de est a statului. Scopul

mişcării rebele era de a-l îndepărta pe Kabila de la putere.

ـ de ordin regional - statele vecine care s-au implicat în război:

Statele din Africa care au acţionat în conflict sunt de două feluri: ţările care

sprijineau administraţia Kaliba şi statele care îi susţineau pe rebeli.

Primele state care au participat la război au fost Zimbabwe şi Nambia, trimiţând

forţă armată şi au ajutat la organizarea şi funcţionarea armatei. Populaţia celor două ţări

au protestat pentru că nu era conflictul lor. Kaliba însă, i-a ademenit pe liderii celor două

ţări, promiţându-le contracte la minele de aur pe care le posedă Congo. Următoarea ţară

care a oferit ajutor conducătorului congolez a fost Angola.

Zambia şi Angola sprijineau guvernul pentru că le era teamă de rebelii care se

aflau la graniţă. Cu ajutorul trupelor angoleze, capitala a ieşit din situaţia izolată în care

se afla. Forţele angoleze au înlăturat rebelii ce posedau porturile de la Oceanul Atlantic.

Ciadul l-a susţinut pe Kaliba trimiţând 2000 de soldaţi iar Sudanul s-a aliat cu

guvernul congolez oferind ajutor de ordin politic.

Grupările rebele au primit ajutor din partea statului Uganda, motivul fiind aflarea

populaţiei ugandeze în rândul rebelilor. Alte state care s-au aliat cu rebelii au fost

Burundi şi Rwanda. Burundi a fost primul stat care a părăsit Congo.

ـ statele şi organizaţiile care s-au amestacat în acest conflict:

Prima organizaţie care şi-a manifestat interes faţă de război a fost Southern Africa

Developement Communitz (S.A.D.C.). Membrii organizaţiei sunt Angola, Bostwana,

Congo, Lesotho, Madagascar, Malawi, Namibia, Mozambique, Mauritius, Sezchelles,

Africa de Sud, Swaziland, Tanzania, Zambia şi Zimbabwe.

Liderul Africii de Sud, Nelson Rolihlahla Mandela, a hotărât să se constitue un

guvern din care să facă parte şi rebelii. Cu toate că rebelii erau de acord cu acest proiect,

preşedintele din congo l-a respins. În cele din urmă organizaţia a sprijinit guvernul din

Congo.

În plan internaţional, Libia s-a implicat foarte mult în acest conflict. Muammar

Abu Minzar al-Gaddafi, liderul Libiei a negociat cu fiecare mişcare în parte. “Principala

41

problemă în vederea încetării ostilităţilor era aceea că preşedintele congolez nu dorea să

se aşeze la masa negocierilor cu rebelii.”51 Strategia lui Gaddafi a ieşit cu succes. Congo

şi Uganda au semnat un accord de încetarea focului.

“Statele Unite au jucat şi ele un rol în acest conflict, subsecretarul de stat pe

probleme africane Susan Rice având un rol important în semnarea acordului de pace de la

Arusha din 26 iunie-31 august 1999, acesta fiind confirmat prin Tratatul de la Lusaka

prin care toate statele implicate se retrăgeau din război.”52 Din păcate SUA nu a întreprins

alte acţiuni importante în afară de a susţine financiar Rwanda.

2.2. Situaţia prezentă

În ciuda progresului clar făcut de Congo, statul rămâne instabil şi catastrofa

umanitară continuă. Se estimează că mai mult de trei milioane de congolezi au murit din

2001. Astăzi, violenţa continuă în zonele rurale, din mai multe provincii din estul Congo,

în special în Kivu de Nord şi de Sud. Aceste două provincii sunt locatii pentru cele mai

rele cazuri de violenţă sexuală din lume. “La sfârşitul anului 2007, guvernele din Congo

şi Rwanda au semnat un acord în Nairobi, Kenya, şi, la începutul anului 2008, douăzeci şi

două de grupuri armate congoleze au semnat un acord la Goma, Congo, pentru a rezolva

aceste situaţii.”53 Cu toate acestea, în vara anului 2008, în zona Kivu se înregistrează

dezastre umanitare, cu 1,2 milioane de persoane strămutate şi incalcari ale drepturilor

omului, alte violenţe, şi persistă nesiguranţă în zonele rurale. Rapoarte recente indică

faptul că părţile au reluat lupta la sfârşitul lui septembrie.

Armata şi poliţia nu sunt numai în imposibilitatea de a menţine ordinea în zona de

est a provinciei, dar se comit abuzuri împotriva civililor. Statele Unite au motive

importante pentru a preveni situaţia în estul Congo pentru a nu se deteriora şi mai mult

securitatea din restul ţării. Trebuie să continue extinderea suportului umanitar de urgenţă

51 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:0052 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:0053 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,

2008 (In late 2007, the governments of the DRC and Rwanda signed an agreement in Nairobi, Kenya, and,

in early 2008, twenty-two Congolese armed groups signed an agreement in Goma, DRC, to resolve these

situations.), p.3

42

în estul Congo obligând Statele Unite să sprijine eforturile internaţionale pentru a pune

capăt acestei tragedi.

Ministrul de externe francez Bernard Kouchner a avertizat în jumătatea lunii

octombrie 2008 riscurile iminente de "uriaşe masacre" în estul Congo. Mai mult decât

atât, în general congolezi suferă de sărăcie.

SUA se implică pentru că la mijloc sunt în joc interese. “Congo este dotat cu

vaste minerale, este a doua ţară din lume cu cele mai importante paduri din lume, şi

deţine un enorm potenţial hidroelectric”54. Investitorii internaţionali au alocat fonduri în

Congo, inclusiv U.S.-based Freeport McMoRan Copper and Gold, una dintre cele mai

mari de companii de cupru şi aur din lume.

“Statele Unite ale Americii prevede aproximativ 125 milioane dolari

la 150 milioane dolari pe an în Congo, inclusiv 60 milioane dolari în alimente şi alte

ajutoare umanitare, şi contribuie cu aproximativ 300 milioane dolari pe an pentru a ajuta

la plata pentru operaţiunile MONUC”55. Echipa ONU de menţinere a păcii în Congo, se

numeşte MONUC (Misiunea de l'Organisation des Nations Unies en République

démocratique du Congo).

În ultimii zece ani, Statele Unite, a oferit mai mult de 2 miliarde dolari în asistenţă

în Congo prin intermediul acestor programe. Totuşi,Administraţia Bush nu a elaborat o

strategie cuprinzătoare pentru a stabili nesiguranţă în zona de est a provinciei. Goma şi

Nairobi sunt fără armată şi poliţie.

În plus,the Democratic Republic of the Congo Relief, Security and Democracy

Act, semnat în 2006, ameninţă retragere SUA dacă nu se creează progrese semnificative,

inclusiv angajamentul de a realize o democraţie, deschisă şi transparentă în guvernare,

respectarea drepturilor omului şi a libertăţii religioase, să se încheie violenţa în întreaga

ţară, promovarea păcii şi a stabilităţii sale cu vecini, reabilitarea naţională şi consolidarea

54 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,

2008, (Congo is endowed with vast lodes of important minerals, the second most important forest in the

world, and enormous hydroelectric potential.), p.5

55 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,

2008, (The United States provides approximately $125 million to $150 million per year to the Congo in

bilateral assistance, including $60 million in food and other humanitarian assistance, and contributes

approximately $300 million per year to help pay for MONUC’s operations.), p.5

43

sistemului judiciar a statului de drept, combaterea corupţiei, instituirea reformelor

economice promovând dezvoltarea, şi realizarea unui mediu de promovare privat de

investiţii.

Retragerea asistenţei SUA ar produce deteriorarea stabilităţii regionale,

resurselor naturale, protecţia semnificativă a SUA a investiţiilor în operaţiunile de pace

ale ONU şi diplomaţie.

Acest raport arată că Statele Unite trebuie să-şi dezvolte durabil, abordarea pe

termen lung pentru a asigura pacea şi susţinerea progreselor în Congo, al cărui scop este

nu doar a preveni condiţiile de la deteriorarea, dar, pentru a ajuta ţara să meargă înainte

prin: încetarea violenţei şi nesiguranţei în estul Congo şi promovarea dezvoltării

ecologice durabile. Statele Unite ale Americii trebuie să abordeze aceste provocări luând

în seamă trei realităţi:

În primul rând, Statele Unite au o influenţă limitată de a afecta schimbari în

Congo. Trebuie să înţeleagă în mod clar ce poate face cel mai bine şi cum se poate folosi

de pârghii de influenţă la dispoziţia sa.

În al doilea rând, SUA nu poate oferi resurse în Congo pentru a rezolva toate

problemele şi nevoile existente, Statele Unite trebuie să acţioneze în strânsă coordonare

cu alte personae, instituţii sau state interesate de Congo. În afară de ONU, acestea includ

Banca Mondială, Fondul Monetar International (FMI), Africa de Sud, Comunitatea de

Dezvoltare (SADC), Comisia Europeană, multe state din Africa, majoritatea naţiunilor

europene, şi, în ce în ce mai mult, China.

În al treilea rând, reconcilierea diferitelor interese. cu vecinii de est al Congo şi

Rwanda, Uganda, şi cu China. Având în vedere aceste realităţi, Statele Unite ar trebui să

se concentreze eforturile pentru realizarea unor relaţii intrnaţionale între Congo şi alţi

subiecţi de drept .

Acest raport susţine că Statele Unite trebuie să acţioneze eficace pentru a face faţă

acestor provocări. Pentru a termina violenţa şi nesiguranţa în estul Congo, cele mai

importante acţiuni, pe care Statele Unite pot să le facă sunt de a utiliza întreaga sa putere

diplomatică la Consiliul de Securitate al ONU pentru ca MONUC să continue să-şi

îndeplinească rolul, atât în mod direct prin reducerea nesiguranţei şi în ajutarea armatei şi

44

poliţie care pentru a prelua funcţiile lor de bază, respectând în acelaşi timp drepturile

omului şi al statului de drept.

O astfel de intervenţie ar trebui să fie autorizată într-o rezoluţie a Consiliului de

Securitate, incolo de astfel de sprijin puternic o acţiune în cadrul Consiliului de

Securitate, Statele Unite ar trebui să fie dispuse cel puţin de a oferi un sprijin logistic şi

de informaţii secrete de oastfel de operaţiune.

Pentru promovarea unei baze largi ecologiei durabile, Statele Unite ar trebui să se

concentreze pe menţinerea sănătăţii pădurii din Congo, care este de importanţă globală de

mediu; îndrumându-se un procent mai mare de asistenţă la consolidarea instituţiilor

democratice , inclusiv sprijinirea alegerilor; sprijinirea sectorului privat de creştere, în

special în mineralele bogate din provincial Katanga; pe promovarea dezvoltării

agriculturii; şi de a continua la reducerea sărăciei, în special în sectorul de sănătate.

Republica Democrată Congo este cea de-a treia ţară ca întindere şi cea de-a ţară

populată din Africa. Situată în centrul Africii şi înconjurată de nouă ţări, Congo

afectează inevitabil stabilitatea din regiune. În plus faţă de mărime şi locaţie, Congo este

dotat cu importante minerale: cupru, cobalt, columbite, tantal, diamante, aur, uraniu şi

făcând-o potenţial sursă vitală de dezvoltare şi progres dincolo de propriile sale frontiere.

De asemenea, deţine potenţial enorm de hidroelectrice, abia atins, este cel de-al doilea

stat cu cea mai mare padure din lume, după Amazon, deţine mari regiuni cu sol fertil,

precum şi un climat care permite culturi în multe domenii.

Congo are o mare dimensiune, populaţie şi abundenţă în resurse naturale, cu toate

acestea, nu s-au tradus în prosperitate. În 2006, în Congo pe cap de locuitor produsul

intern brut (PIB) a fost estimat la 139 dolari, devenind una dintre cele mai sărace ţări din

lume. La independenţa din 1960, Congo avea pe cap de locuitor PIB-ul de 380 dolari

(constantă în 2006 de dolari), aproape de trei ori mai mare. În Congo. economia a crescut

până în 1970, dar apoi a început o lungă scădere, cu o creştere economică abia în 2002.

“Cei mai mulţi congolezi locuiesc în zonele rurale, se angajeze într-subzistenţă

agricultura, manancă doar una sau două mese pe zi, şi au acces limitat la asistenţă

medicală adecvată, apă şi canalizare.”56 Mulţi adulţi sunt analfabeţi şi, în zonele rurale

56 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40, 2008, (Most Congolese live in rural areas, engage in subsistence agriculture, eat only one to two meals a day, and have extremely limited access to adequate health care, water, and sanitation.), p.9

45

copii congolezi, în special fetele, nu terminată şcoala primară, astfel că rămân analfabeţi

ca părinţii lor. Douăzeci la sută din copii congolezi mor înainte de a ajunge la vârsta de

cinci ani.

Studii recente efectuate de guvernul congolez prevedea suplimentarea de chestii

utile în cele două provincii cele mai sărace, Kivu de Sud şi Equateur. 85%, respectiv 94%

din populaţie trăiesc sub limita sărăciei, estimat la 240 dolari pe cap de locuitor pe an în

zonele rurale şi 380 dolari pe cap de locuitor pe an în zonele urbane pe întreg teritoriul

statului.

În cadrul numeroaselor constrângeri în Congo, din 2006, alegerile au fost libere şi

corecte, ca rezultat eforturilor depuse de congolezi, în special al membrilor de

electoratului independent, Comisia condusa de ABBE Apollinaire Malu-Malu. Aceste

eforturi au fost susţinute financiar de comunităţiile internaţionale de securitate şi de

protecţie oferite de MONUC pe tot parcursul perioadei electorale.

Există două chei prin care se poate asigura pacea în estul Congo: rezolvarea

incertitudini cu privire la viitorul MONUC şi crearea unei armate eficiente de către

Congo. MONUC este esenţial pentru a încheia violenţa în estul Congo şi la reformarea

forţei militare.

2.3. Nivelurile de analiză ale Războiului din Congo

Nivelul individual:

După ce statul Congo a fost declarat independent, au fost trei conducători

importanţi iar cel de-al patrulea, cel present a avut rolul de a încheia războiul civil din

Congo. Preşedintele Mobutu Sese Seko a fost preşedintele statului timp de 32 de ani. În

timpul regimului său armata a devenit o povară, importurile de armament s-au majorat,

gradul de corupţie a crescut şi s-a intensificat traficul de droguri, fiinţe umane şi spălarea

banilor.

Liderul care a preluat puterea lui Mobutu a fost Laurent-Désiré Kabila. Pentru

zairieni, Laurent Kabila a fost conducătorul grupului de rebeli. Ei îl susţineau pe Kabila

pentru că sperau să scoată statul din sărăcie şi din declinul socio-economic lăsat de

Mobutu.

46

Kabila a fost erou în mai 1997, când s-a proclamat preşedintele statului Congo.

După o scurtă perioadă de timp, eroul imagine s-a evaporat după ce şi-a început acetele

de despotism, încălcarea drepturilor omului şi violarea păcii. La fel ca şi Mobutu, Kabila

a dorit să deţină controlul asupra resurselor şi întreprinderilor pentru a găsi finanţe.

Corupţia şi lipsa de responsabilitate au caracterizat administraţia lui Kabila, fără a aspira

la democraţie şi dezvoltarea naţiunii. Până şi statele occidentale care s-au alăturat lui

Kabila în 1997 au fost descurajate de incompetenţa şi de sălbăticia preşedintelui.

Preşedintele a început să devină totalitar după ce a interzis existenţa partidelor

politice şi grupărilor prodemocratice de la putere. El a închis unii dintre lideri şi a

proclamat un singur partid. La fel ca şi precedesorul său, Kabila a practicat nepotismul,

numind în poziţiile din govern oameni din propriul trib

Poziţia lui Kabila a stârnit animozitate şi teamă în rândul membrilor din diferite

partide politice din capitala Kinshasa, care trebuiau să fie de acord cu un singur partid.

Kabila a creat o armată de mercenari de elita din care făceau parte tutsi din Rwanda şi

Banyamulenge. Până la sfârşitul anului 1997, imaginea lui Kabila de erou s-a spulberat,

devenind un ostatic al bodyguarzilor . Poate Kabila s-a inspirat din acţiunile Mobutu

dorind să câştige resurse din Congo pentru sine. Kabila a condus la marginalizarea

tutsilor şi banyamulenge în administraţiea sa.. Cu alte cuvinte, Congo era condus de o

minoritate tutsi care erau percepuţi de către congolezi ca fiind o etnie străină.

Kabila s-a confruntat cu mişcările de rebeli, gupuri anti-Kabila care doreau să

schimbe regimul ce a degenerat într-o dictatură de corupţie şi de trib. Lideri rebelilor l-au

acuzat pe Kabila de practicarea nepotismului şi de numirea în poziţiile din guvern din

propriul trib. Nemulţumirea grupului de rebeli a fost provocată prin efortul lui Kabila de

a se elibera de influenţa Rwandei şi Ugandei.

În timp ce îşi consolida puterea, el a început prin concedierea etniilor tutsie din

posturile de la guvern. Kabila a început o campanie anti – Tutsi din Rwanda.

Masacrurile făcute asupra refugiaţiilor îi caracaterizează pe amandoi preşedinţii,

Mobutu şi Kabila.

Nivel statal:

47

Pe data de 2 iunie 1960 Congo a câştigat independenţa faţă de Belgia. Când

Mobutu a ajuns preşedinte a schimbat numele statului în Zair. Problema majoră de la care

a început războiul reprezintă etniile hutu şi tutsi, triburi care trăiesc în estul Zairului:

Banyarwanda în Kivu de Nord şi respectiv Banyamulenge în Kivu de Sud.. Parlamentul

din timpul lui Mobutu a decis că Banyamulenge ar trebui să-şi piardă cetăţenia, fiind

nevoiţi să părăsească statul.

O dată cu venirea lui Kabila la putere, numele statului s-a schimbat în Congo

În timpul administraţiei lui Kabila, a fost marginalizată etnia de tutsi şi

banyamulenge, statul fiind condus de oligarhie.

Nivelul de comunitate:

În conflictul din Congo, i s-au alăturat instituţii precum: Banca Mondială FMI,

instituţii financiare internaţionale (IFI), Europa şi China.

Motive puternice pentru a se implica în acest război sunt deţinute de Rwanda şi

Uganda care au trimis armate rapid în schimbul persmisiunii de a face exploatări

comerciale în Congo. Zimbabwe şi Angola au intervenit în sprijinul lui Kabila în 1998

pentru a salva ţara de la colaps şi să prevină un pericol de apariţie a unei conflagraţii în

regiunea Marilor Lacuri. Namibia, Ciad, Sudan s-au alăturat lui Kabila , cu toate că Ciad

şi Sudan s-au retras relativ devreme.

Angola a intrat în război din motive de securitate; rebelii din estul statului Congo

au lansat atacuri asupra Angola. Zimbabwe nu are o granita cu Congo, şi nici nu s-a

confruntat cu ameninţări la adresa securităţii. Motivele implicării statului par să fie legate

de investiţii făcute în Congo de către guvern şi afacerile din Zimbabwe.

Organizaţiile care şi-au manifestat interes faţă de război au fost Southern Africa

Developement Communitz (S.A.D.C.) şi ONU.

În plan internaţional, Libia s-a implicat foarte mult în acest conflict.

48

Capitolul 3

Teoria realistă şi Războiul din Congo

3.1. Analiza principalelor nivele de analiză în funcţie de principiile

Teoriei Realiste

Principiile

teoriei

realiste

Nivelurile de analiză Concluzii

Principiul 1 Individual Statal Sistemic În momentul în

care cetăţenii

încalcă legea, se

poate provoca

haos. Aşa s-a

întâmplat şi în

cazul războiului

din Congo. Au fost

violate drepturile

omului, fiind du-se

la extrem situaţiile.

Indivizi nu

respectă legile,

alegând eşecul.

Luăm la

cunoştinţă

realitatea

deciziilor şi putem

deduce prin

conduita liderilor

ce scopuri şi-au

propus decidenţii.

Realismul

preferă să

elaboreze

teorii

obiective,care

să reflecte

adevărul.

Pentru ca

societatea să

se amelioreze

este nevoie

de a percepe

regulile după

care

societatea se

ghidează

Principiul 2 Individual Statal Sistemic Concluzii

ـ Pol

iticianul se

foloseşte de

puterea

ـ Unele state

deţin mai

multă

putere, iar

ـ În

Congo, în partea

estică a statului

există două etni: un

49

(autoritatea) pe

care o deţine.

ـ Da

că actorul de pe

scena politică

porneşte de la

noţiunea de

putere, va avea

capacitatea să

perceapă

teoriile politice.

ـ Chi

ar dacă

planurile

actorului politic

sunt pozitive nu

trebuie să

concluzionăm

că urmările vor

avea success.

ـ Pol

iticianul trebuie

să posede

îndemânare ca

să înţeleagă

teoriile

fundamentale

ale politicii

externe, şi să

aibă iscusinţa de

a le pune în

altele sunt

mai mici,

fără

importanţă.

Acest lucru

poate duce

la haos,

respectiv la

anarhie.

ـ Din cauza

teoriilor

învechite, în

relaţiile

dintre state

nu se poate

întrebuinţa

o politică

mai

raţională.

trib mai puternic şi

unul mai slab, cel

puternic a dorit să-l

extermine pe cel

slab, provocând un

conflict, rezultând

anarhia.

ـ Preş

edintele congolez,

Kabila deţinea

puterea în stat dar

făcând abuz de ea,

a devenit un

despot.

ـ Un

preşedinte trebuie

să deţină multe

cunoştinţe pentru a

putea conduce

eficient un stat.

cunoştinţele pe

care posedă trebuie

să le pună in

aplicaţie inteligibil.

50

practică.

ـ Te

oria realistă

distinge intenţia

omului politic

care doreşte să

folosească

puterea pentru

naţiune sau

pentru pentru

propriul interes.

ـ În

general

decidenţii

folosesc

prezumţii

filosofice pentru

a-şi atrage

electoratul.

ـ Gâ

ndurile unui

actor politic

trebuie să se

îmbine cu

acţiunile pe care

le înfăptuieşte.

ـ Pol

iticienii şi-au

încorporate

cazurile prea

mult

51

îndepărtându-se

de la adevărata

problemă;

puterea statelor,

comuniste sau

nu.

Principiul 3 Individual Statal Sistemic Concluzii

ـ Nic

i un individ nu

poate să

acţioneze mereu

benevol ci

fiecare om se

comportă mai

mult sau mai

puţin interesat.

ـ Put

erea

influenţează

omul şi deţine

controlul

individului

asupra

individului. (el

poate domina

dar poate face şi

abuz de putere.)

Transformarea

lumii

contemporane

se poate

realiza doar cu

ajutorul

puterii pentru

că obiectivele

sunt utopice

iar realitatea

este mult mai

dură.

Fiecare individ

acţionează pentru

că îşi urmăreşte un

scop anume.

Interesul, setea de

putere, influenţa

acesteia şi abutul

de autoritate pun

stăpânire pe

aproape toţi liderii.

În 1997, scopul lui

Kabila era de a

desfiinţa refugiaţii

tribului hutu.

Principiul 4 Individual Statal Sistemic Concluzii

ـ Act

ul politic

trebuie să fie

ـ L

morale pot

fi puse în

În politica

internaţională

sunt momente

Liderii politici

clasează pe primul

loc acţiunea

52

moral dar ca

acţiunea

politică să fie

încununată de

succes uneori

este nevoie să

fie lăsată

morala la o

parte.

ـ Ind

ividul trebuie să

fie prudent în

politică.

practică de

individ dar

nu şi de

stat,

(“scopul

scuză

mijloacele

”).

ـ statul nu are

dreptul să

permită

dezaprobar

ea sa

morală a

încălcărilo

r libertăţii,

să stea în

calea

acţiunii

politice de

succes.

în care

interesul

statului poate

fi atins numai

printr-un

comportament

imoral.

politică iar pe locul

secundar se află

etica.

Principiul 5 Individual Statal Sistemic Concluzii

Individul respectă

ideile moralei

până la stadiul în

care aceasta nu

devine un

obstacol în

politică.

Teoria

realistă

respinge să

constate

dorinţele

morale ale

unui stat cu

legile morale

care conduc

Un stat poate

să cunoască ce

este moral sau

nu, dar nu

poate susţine

cu precizie ce

este moral sau

nu în relaţiile

internaţionale.

Etica şi morala

sunt importante şi

în politică,

respectiv în

relaţiile

internaţionale până

la stadiul în care

acestea ar putea fi

o piedică pentru a

53

lumea Sau putem să

judecăm alte

naţiuni ca pe a

noastră şi,

făcând acest

lucru, suntem

capabili să

aplicăm

politici care

respectă

interesele

altor naţiuni,

în timp ce le

protejează pe

ale noastre.

obţine acţiunea

dorită.

Principiul 6 Individual Statal Sistemic Concluzii

ـ Ind

ividul trebuie

să-şi însuşească

idei despre

economie,

politică,

principii morale

sau religioase,

pentru a realiza

ceva

spectaculos,

cunoscând

conceptele

fiecărui

. Un lider politic

trebuie să cunoască

mai multe domenii

pentru a le îmbina

să le ofere

cetăţenilor un

model.

54

domeniu.

ـ O

mul de stat este

cel chemat să

indice ce

înseamnă

putere.

3.2 Posibile scenarii de soluţionare a crizei

“Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi mijloacele

concrete de rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice a relaţiilor

dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării instituţiilor şi normelor de drept

internaţional.”57

Pentru ca un conflict să se rezolvarea pe cale paşnică, războiul trebuie

eliminat din viaţa societăţii, împiedicarea utilizării forţei şi periclitarea cu forţa în

relaţiile internaţionale. Relaţiile contemporane sunt dominate de mari probleme, fără

a exista încă - paradoxal - soluţii alternative. Chestiunea de actualitate care trebuie

rezolvată este violenţa, cu toate că a fost mult redusă şi reglementată după cel de-al

doilea război mondial, dar nu a dispărut, ci a dobândit noi forme de afirmare, unele

foarte grave, precum conflictele interne destructurate.

Pacea si războiul rămân şi la ora actuală probleme esenţiale ale societăţii

internaţionale şi reglementarea juridică nu este îndeajuns pentru a destina efectiv

pacea ca unica stare de normalitate, pentru că relaţiile internaţionale pot fi încă

reglementate şi prin putere. Lupta pentru putere, percepută ca o competiţie de

interese ale partenerilor la viaţa internaţională, mai ales a statelor, duce ineluctabil la

stări contradictorii, la dezacorduri între beligeranţi.

„Într-o altă accepţiune, diferendul înseamnă o neîntelegere, un dezacord sau

litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenţie ori interes.” 58

57 GEAMANU Gr., “Drept internaţional contemporan”, ed. a II-a, vol.I, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, p.19758 Scăunaş Stelian, „Drept internaţional public”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.221

55

Carta ONU la art.36 par.3 susţine că diferendele de ordin juridic trebuie să fie

constrânse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, corespunzător cu prevederile

obligatorii ale Statutului Curţii. Jurisdicţia internaţională consideră că toate

diferendele sunt juridice pănă la proba contrarie, dacă cererea reclamantului are sau

nu temei de drept.

Primele încercări de ilegalizare a războiului au fost în perioada interbelică,

într-o formă incipientă, principiul neagresiunii prin mijloace paşnice de rezolvare a

diferendelor dintre state.59

Un conflict se poate rezolva prin câteva mijloace paşnice de soluţionare a

diferendelor: mijloace diplomatice: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta şi

concilierea. Chiar dacă negocierile ar fi acceptate însă prin folosirea acestui mijloc

nu se admite automat rezolvarea diferendului. Soluţiile pot fi diverse, precum

abandonarea pretenţiilor, consimţirea lor, ajungerea la un acord, esenţială fiind

respectarea angajamentelor asumate de părti la sfărsitul negocierilor. În cazul în

care nu se ajunge la o înţelegere, părţile sunt supuse să solicite alte mijloace de

rezolvare, dar numai pe cale paşnică.

În domeniul diplomatic bunele oficii sunt rar deosebite de mediere, alteori

confundate. Chiar dacă au un caracter facultativ, bunele oficii pot fi utilizate cu

succes în rezolvarea unor situaţii posibil conflictuale. Bunele oficii constituie

procedee de a impulsiona şi duce la bun sfârşit negocierile. Sub aspectul scopului,

bunele oficii urmaresc numai începerea sau reluarea negocierilor, ele se încheie în

momentul când parţile se asează la masa trativelor, bunele oficii apar ca având

caracter procedural, nu privesc fondul litigiului.60

În rezolvarea diferendului, medierea înseamnă participare activă a terţului în

negocieri, el "poate oferi sfaturi şi propuneri în vederea soluţionării conflictului" 61,

misiunea negociatorului se termină doar după ce s-a ajuns la un rezultat final.

Scopul negocierilor este de a ajunge la mediere, la rezolvarea conflictului pe cale

59 Tratatul multilateral pentru renuntarea la război” - Pactul Briand-Kellogg, 1928, cap.2, p.5760 Popescu D., Năstase A., Duculescu V., Bolintineanu Al., Voicu I., Crauciuc O., Ştefănescu B., Căpăţînă O., Munteanu R., „Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1993 p.3961 SELEJAN-GUTAN Bianca, „Drept internaţional public”, Ed. Universităţii "Lucian Blaga" Sibiu, 2003, p.210

56

paşnică şi admisă de părţi.

Prin mediere se înţelege ca fiind "acţiunea unui terţ, stat, organizaţie

internaţională sau chiar o personalitate recunoscută, prin care se urmareşte crearea

atmosferei necesare desfăşurării negocierilor între părţile la diferend şi oferirea

directă a serviciilor terţului pentru găsirea soluţiilor favorabile părţilor." 62

Istoria se repetă acum, în Africa sărăciei, a guvernelor cumpărate şi armelor

vândute pe sânge. Dacă nici acum organizaţiile internaţionale şi marile puteri ale lumii nu

intervin în noul genocid african care se perindă, înseamnă că trăim într-o lume mult prea

decăzută. 

Pentru ca şi în estul statului Congo pacea să domnească este nevoie să se rezolve:

nesiguranţa cu privire la viitorul MONUC (echipei ONU) şi înfiinţarea unei forţe militare

sigure de Congo. Misiunea pe care o întreprinde MONUC este foarte importantă pentru

că cu ajutorul ei se poate stopa violenţa în estul Congo şi la reorganizarea armatei.

3.3. ONU pentru Congo

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată pe data de 24 octombrie 1945 de 51 de ţări,

cu scopul de a menţine pacea prin colaborarea internaţională şi securitate colectiva. În

momentul de faţă, în cadrul organizaţiei sunt 192 de state. Statele membre trebuie să se

angajeze la obligaţiile conform Cartei Naţiunilor Unite. Carta reprezintă tratatul în care

sunt încrise legile după care se ghidează ONU.

“Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:

- să mentina pacea si securitatea internationala;

- să dezvolte relatii de prietenie intre natiuni;

- să coopereze in rezolvarea problemelor internationale si in promovarea

respectului pentru drepturile omului;

- să fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.”63

ONU nu deţine puterea de a elabora legi cu caracter obligatoriu, cu toate acestea

oferă soluţii pentru problemele internaţionale. In cadrul Organizaţiei toţi membri au

drepturi egale de vot.

62 Scăunaş Stelian, „Drept internaţional public”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.22663 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

57

ONU are şase instituţii prin care lucrează: Adunarea Generală, Consiliul de

Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Secretariatul (cu sediul

central in New York). şi Curtea Internaţională de Justiţie (cu sediul la Haga)

Prin Adunarea Generală toate statele membre ONU sunt reprezentate. Această

instituţie are un rol similar cu cel al unui Parlament naţional. Adunarea Generală

organizează sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a găsi rezolvarea problemelor

internaţionale. Hotărârile pentru problemele legate de pacea şi securitatea internaţională,

aderarea unor noi state şi bugetul ONU sunt votate cu o majoritate de două treimi. Alte

hotărâri sunt aprobate prin majoritate simpla. În ultima perioadă s-a încercat ca deciziile

să fie aprobate prin consens, şi să se anuleze votul formal. Adunarea nu poate sili ca

membri să acţioneze, dar recomandările elaborate reprezintă punctual de vedere al tuturor

celorlaţi membri şi ilustrează influenţa morală a comunităţii naţiunilor.

“Sesiunea anuală a Adunări Generale începe în luna septembrie şi durează până în

luna decembrie a fiecărui an. Daca este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se

organizează o sesiune specială ori de urgentă pe teme de interes specific.”64 În ajutorul

Adunări Generale îşi vin cele şase Comitete Principale.

Consiliul de Securitate reprezintă centru greutăţii al ONU. Instituţia se ocupă de

menţinerea păcii şi securităţii mondiale. Întrunirile Consiliul se organizează când este

nevoie, mai ales dacă pacea este ameninţată. Carta prevede că toţi membri organizaţiei

trebuie să respecte şi să pună în practică hotărârile aprobate în cadrul Consiliului..

Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri:

- membri permanenti: China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit al Marii

Britanii şi Statele Unite ale Americii,

- ceilalţi membri 10 sunt stabiliţi de Adunarea Generală pe o perioadă de 2ani:

Africa de Sud, Belgia, Congo, Ghana, Indonezia, Italia, Panama, Peru, Qatar şi Slovacia.

Hotărârile adoptate în cadrul Consiliului trebuiesc luate cu 9 voturi. “Cu excepţia

votului în chestiuni procedurale, nu poate fi luată o decizie în cazul unui vot negativ sau

al exercitării drepturilui din partea unui membru permanent.”65

Atunci când se sesizează că pacea este violată, Consiliul caută

soluţionarea problemei pe cale paşnică, poate veni cu sugesti pentru încheierea unui

64 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0065 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

58

acord sau poate face demersuri oficiale pentru a preveni sau pentru a pune capăt

ostilităţilor. În cazul unor conflicte armate, primul pas făcut de Consiliu este să înceteze

focul. Deobicei Consiliul trimite delegaţi care negociază cu părţile beligerante pentru a

ajunge la un consens. Dacă statele aflate în conflict nu ajung la o înţelegere,

Consiliul poate supune sancţiuni economice sau poate impune un embargo asupra

armelor. De puţine ori s-a întâmplat ca ONU să fie de acord să acţiuneze forţa militară

colectivă. Consiliul de Securitate are dreptul de a recomanda Adunării Generale numirea

unui nou Secretar General şi pentru aderarea unor noi state.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), este subalternul Adunării

Generale, şi se ocupă de activitatea economică şi socială a organizaţiei. Acest organ

gestionează problemele din domeniul economiei şi domeniul social din punct de vedere

mondial şi elaborează recomandări. Consiliul Economic şi Social are un rol aparte de a

influenţa dezvoltarea. Instituţia colaborează cu organizaţiile neguvernamentale, formând

o punte între ONU şi societatea civilă.

Consiliul este compus din 54 de membri, numiţi de Adunarea Generală pentru o

perioadă de 3 ani. Membri Consiliului se reunesc pe tot parcursul anului. Cea mai

importantă sesiune se ţine în lunia iulie, în cadrul căreia miniştrii statelor membre

evaluează problemele economice, sociale şi umanitare majore.

Organismele secundare ale instituţiei organizează şedinţe regulat şi emit rapoarte

catre Consiliu. “Alte organisme se concentrează pe probleme cum ar fi dezvoltarea

socială, statutul femeilor, prevenirea criminalităţii, combaterea traficului de droguri şi

dezvoltarea durabilă. Cinci comisii regionale promovează dezvoltarea economică şi

cooperarea pe regiuni.”66

Consiliul de Tutela s-a constituit pentru ţine sub observaţie cele 11 teritorii aflate

sub tutela şi gestionate de şapte state membre. Organul trebuie să garanteze toate

intrumentele de care are nevoie orice stat pentru auto-guvernare şi independenţă. “Până în

1994, toate teritoriile îşi obţinuseră auto-guvernarea sau independenţa, fie ca state

separate, fie prin alăturarea la state vecine independente.”67

În momentul de faţă, Consiliul de Tutela este format doar din membri

66 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0067 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

59

permanenţi ai Consiliului de Securitate. Insituţia şi-a modificat regulile şi se întruneşte

doar când este nevoie.

Curtea Internaţională de Justiţie sau Curtea Mondială, reprezintă

insituţia judiciară a organizaţiei. Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate numesc 15

judecători. Aceştia votează hotărârile independent şi simultan. Curtea se ocupă de

divergenţele dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în conflict. În cazul

în care un stat beligerant participă la procedurile curţii, atunci acesta este obligat să se

supună rezoluţiilor acesteia. Curtea elaborează opinii consultative pe care care le prezintă

în cadrul organizaţiei şi agenţiilor specializate ale acesteia.

“Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Naţiunilor Unite, una

esenţială, pe baza mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar şi a deciziilor

Consiliul de Securitate şi ale altor organisme ONU.”68 Organismul este condus de

Secretarul General, care gestionează în general.

Secretariatul este format din departamente şi oficii, având circa

7500 de angajaţi (din 170 de state), platiţi din bugetul obişnuit. Sediile principale ale

Secretariatului se află la New York, dGeneva, Viena sau Nairobi.

Misiunile pe care organizaţia le trimite pentru menţinere

păcii au fost create în timpul comunismului pentru a soluţiona divergenţele. Operaţiunile

erau alcătuite din personal neînarmat sau care purtau doar arme uşoare. Armata era

constituită doar la cerinţa organizaţiei şi interveneau acolo unde era cazul. Trupele se

formau în cazul în care puterile internaţionale împuterniceau Naţiunile Unite să intervina

pentru încetarea conflictului, care constituiau o primejdie regională iar pacea şi

securitatea erau ameninţate.

Armata acţionează în momentul în a încetat focul şi când părţile beligerante erau

de acord cu prezenţa acestora. “Trupele evaluau situaţia din teren şi raportau cu

imparţialitate dacă s-a încheiat acordul de încetare a focului, dacă insurgenţii şi-au retras

trupele şi dacă au fost îndeplinite şi alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste

eforturi ofereau răgazul necesar pentru ca diplomaţii să îndepărteze cauzele

conflictului.”69

68 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0069 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

60

Terminarea comunismului a reprezentat un nou început pentru orientare rolului

misiunilor ONU de menţinerea păcii. “În noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate

a înfiintat misiuni mai ample şi mai complexe, adesea având mandatul de a aplica

acordurile de pace între protagoniştii conflictelor din interiorul unor ţări.”70 Misiunile

trebuiau să-şi îndeplinească sarcina căutând soluţii pe cale paşnică. Departamentul

operatiunilor ONU de menţinerea păcii a fost înfiinţat în 1992 pentru a gestiona cererea

majorată de operaţiuni complexe.

Pentru ca o misiune să-şi îndeplinească obiectivele trebuiesc urmăriţi anumiţi

paşi. În primul rand, ca o misiune să fie trimisă pentru a menţine pace, în zona respectivă

trebuie să existe pace. Este important ca în acea regiune părţile implicate să-şi dorească

pacea şi să accepte misiunea trimisă de ONU. Misiunea şi trupele sunt trimise pentru o

anumită perioadă de timp, decisă de Consiliul de Securitate.

“Comunitatea internaţională trebuie să fie pregatită să ţină pasul cu noile cerinţe.

Este esenţial ca statele membre să ajungă la un numitor comun şi să susţină Organizaţia

Naţiunilor Unite din toate punctele de vedere: politic, financiar şi operaţional, astfel încât

ONU să fie o sursă de pace credibilă.”71 Nu trebuie uitat faptul că pentru a reconstitui

statul, incluzând apariţia insituţiilor demicratice şi pacea este nevoie de timp, iar misiunea

trebuie înarmată cu multă răbdare.

Principala problemă este aceea a personalului pentru a trimite delegaţiile în

vederea misiunilor de menţinerea păcii. “Totuşi, problema cea mai mare este ca

specialiştii să îndeplinească cerinţele necesare recrutării, mai ales că este nevoie de mii de

politişti militari şi de angajaţi civili cu experienţă în justiţie, administraţie publică,

dezvoltare economică sau în alte domenii.”72 Echipa trimisă de ONU trebuie să ofere

sprijin în domenii precum transport aerian tactic, spitale de campanie sau controlul

mişcării operaţiunilor, resursele necesare fiind asigurate de statele membre.

Angajaţii pentru delegaţii ar trebui sa cunoască limbi străine şi să ştie situaţia

politică şi culturală din statul în care îşi va desfăşra activitatea. ONU nu îi exclude pe

pensionarii din cadre militare care doresc să facă parte din misiunea civilă.. Este

important ca personalul să fi primit o educatie dezvoltată .

70 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0071 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0072 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

61

<<ONU consideră “supremaţia legii” ca fiind o componentă extrem de

importantă în planificarea unei misiuni, înregistrând progrese notabile în dezvoltarea

capacităţii poliţieneşti şi juridice care să sprijine şi să corecteze din mers activităţile aflate

în derulare.>>73

În zonele în care pacea abia a fost reconstituită, sistemul juridic trebuie să

fie capabil să funcţioneze independent şi corect încă de la început. Dacă autorităţile nu

mai fac faţă în rândul populaţiei, este nevoie să se implementeze un nou program pentru

reabilitare. Situaţia ar putea cere crearea unui tribunal temporar care să judece crimele de

război sau formarea unei comisii de reconciliere şi stabilirea adevărului.

Dacă misiunea echipei a fost de a ajuta ca în statul respectiv să se organizeze

alegeri, acestea nu sunt uşor de realizat. Pentru început trebuie să se creeze condiţii

propice pentru a fi asigurată securitatea, după care un cadru legislativ şi un proces de

înregistrare a votanţilor tranaparent, uneori elaborarea unui set de legi.

Pentru ca scopul misiunilor să fie realizat este nevoie de un număr mare de

personal iar prezenţa echipei reprezintă factorul de stabilitate şi securitate până când

forţele locale de poliţie se pot autocontrola. “Siguranţa şi securitatea personalului ONU a

devenit un subiect fierbinte în interiorul Organizaţiei, mai ales după atacul asupra

sediului ONU din Bagdad din 19 august 2003. Evenimentul l-a determinat pe secretarul

general ONU, Kofi Annan, să revizuiască întregul sistem de securitate din interiorul

ONU. Acesta necesită îmbunătăţiri permanente şi necesită sprijin permanent din partea

statelor membre.”74

Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite se ocupă de delegaţii, hotărând

mandatul, adică decide obiectivelor şi misiunile catre trebuiesc atinse. “Pentru a înfiinţa o

nouă operaţiune sau pentru a modifica mandatul unei operaţiuni existente, nouă dintre cei

15 membri ai Consiliului de Securitate trebuie să voteze în favoarea propunerii.”75 Însă

dacă unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului (China, Franţa, Federaţia

Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii) este împotriva

misiunii, aceasta este respinsă.

Secretarul general ONU gestionează misiunile şi răspunde în faţa Consiliului

73 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0074 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0075 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

62

pentru îndeplinirea mandatelor acestora. “De obicei, operaţiunile de amploare sunt

conduse de un Reprezentant Special al secretarului General, iar Departamentul ONU

pentru operaţiunile de menţinere a pacii (DPKO) îl asistă pe secretarul general în

formularea politicilor şi procedurilor, făcând recomandări asupra oportunităţii înfiinţarea

unei noi misiuni sau administrarea celor aflate în derulare.”76

Forţele armate ONU, denumiţi şi „caşti albastre” sunt angajaţi direct de către

organizaţie şi acţionează în misiuni stabilite cu guvernele statelor pe care le reprezintă şi

ăşi desfăşoară activitatea sub autoritatea acestor guverne. “Atât trupele, cât şi

comandanţii acestora, se deplasează în teatrul de operaţiuni ca şi contingente naţionale,

raportând din punct de vedere operaţional Comandantului Forţelor şi, prin acesta,

Reprezentantului Special al Secretarului General ONU.”77

Guvernele deţin puterea de a trimite sau de a retrage forţele armate cu care s-au

angajat în operaţiune, fiind responsabile de finanţarea salariilor şi răspunderea în aspecte

disciplinare sau de personal. Consiliul de Securitate poate hotărâ dacă pot şi alte

organizaţii să se implice pe cont propriu în misiuni.

Delegaţiile ONU de mentinere a pacii sunt foarte costisitoare. Cu toate acestea,

ONU oferă anual pentru misiunile din lume sume mai mici decât bugetul primariei

oraşului New York pentru departamentele de pompieri şi poliţie. “În plus, operaţiunile de

menţinere a păcii sunt substanţial mai ieftine decât alternativa – războiul. În 2002, aceste

operaţiuni au costat ONU aproape 2,6 miliarde de dolari SUA. În acelaşi an, guvernele

din întreaga lume cheltuiau peste 794 miliarde de dolari pentru arme – cifra reprezintă 2,5

la suta din produsul intern brut mondial şi nu dă semne să scadă.”78

În anul 1993, costul anual al misiunilor a înregistrat, din punct de vedere

financiar, aproximativ 3,6 miliarde dolari SUA, adică bugetul alocat pentru misiunile din

fosta Iugoslavie şi din Somalia. “Până în 1998, costurile au scăzut la sub 1 miliard de

dolari SUA, însă au crescut din nou din cauza amplorii noilor operaţiuni, ajungând în

anul 2001 la 3 miliarde de dolari SUA.”79

În perioada 2004-2005 s-au cheltuit 8,2 miliarde de dolari, dar s-au cerut alte

misiuni (Sudan) sau a suplimentării mandatelor celor existente, s-au cheltuit încă 2,38 76 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0077 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0078 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0079 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

63

miliarde de dolari SUA.

Toate membri trebuie să-şi plătească cota parte din costurile acestor delegaţii,

formula împărţirii este extrem de complexă iar state sunt de acord. Totalitatea finanţelor

care provin de la membri este doar de 1,2 miliarde de dolari SUA (cel puţin atât s-a strâns

în anul 2004.)

Congo a aplicat pentru admitere la Organizaţia Naţiunilor Unite, recomandată de

către Consiliul de Securitate, la 7 iulie 1960. Aşa cum era de aşteptat, problemele s-au

dezvoltat. Congolezi au sărbatorit violent independenţa faţă de Belgia. Pentru protecţia

civililor, Belgia a trimis din nou armata în Congo. În această criză guvernul din Congo a

făcut apel la Naţiunile Unite.

La 13 iulie 1960, Secretarul General Dag Hammarskjold, care acţiona sub

autoritatea articolului 99 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, au primit un apel din

partea guvernului din Republica Congo, semnat de către Preşedintele Joseph Kasavubu şi

Primul-ministru Patrice Lumumba, pentru asistenţă tehnică ,pentru a proteja teritoriul

naţional al Congo împotriva prezent agresiuni externe care reprezintă o ameninţare la

adresa păcii internaţionale. Acest tratat a permis intervenţie trupelor belgiene numai la

cererea expresă a Congo, o cerere, care nu au fost făcută. Un al doilea punct a pus accent

pe ajutorul cerut pentru a restabili situaţia internă în Congo, ci mai degrabă pentru a

proteja teritoriul naţional împotriva actului agresiv de către trupele belgiane.

La 6 mai 1997, Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului a cerut raport

special pentru Congo. Roberto Garreton a investigat acuzaţiile de masacru a refugiaţilor

din Congo. După o scurtă perioadă, a emis un raport identificând mai mult de 40 de

situaţii de masacru. După acest raport echipa trimisă de ONU a rămas pentru investigaţii.

S-au găsit mii de refugiaţi dispăruţi în Congo.s-au gasit probe ale încălcării drepturilor

omului.

Pentru că Garreton îl investiga pe Kabila, acesta din urmă s-a temut să nu fie găsit

vinpvat şi a cerut să fie înlocuit. ONU a fost de accord şi l-a trimis pe Togolese Atu Kofi

Amega. Preşedintele nu a fost de accord cu acest reprezentant pentru că Togolese a fost

prieten cu Mobutu. Kaliba a impus ca investigaţiile ONU să fie condusă de Organizaţia

Africii Unite (OUA).

64

Prin lipsa de cooperare a preşedintelui congolez cu ONU, au dus la slăbirea

conituării cercetărilor. Kabila a lisit guvernul să se alăture în timp ce agenţiile locale şi

ştirile străine au fost martorii unui masacru de 1000 de oameni, după patru zile după ce

Kabila a acaparat Kinshasa.

În octombrie 1997, Secratarul general al ONU, Kofi Annan dorea să renunţe la

investigaţii dacă trimisul SUA, Bill Richardson nu ar fi negociat cu Kabila . Misiunea a

putut fi debutată abia în februarie 1998 având la dispoziţie 45 de zile. Echipa a înfruntat

mai multe obstacole dar a continuat ancheta. După ce s-au mutat în satul Wendji, în

apropiere de Mbandaka unde s-a produs masacrul ,au fost opriţi de forţele militare,

obligându-I să se retragă. Pe 7 aprilie 1998, Secretarul general a încheiat ancheta

deoarece Kabila a refuzat colaborarea.

Cu toate acestea, echipa a elaborat un raport pe care l-au înaintat Secretarului

general. Raportul prezintă masacrul, mii de refugiaţi morţi, încălcarea drepturilor omului.

Din păcate raportul nu era dotat cu foarte multe dovezi pentru ca investigaţiile să fie

reluate.

Încă nu se ştie câţi refugiaţi au plecat în 1994 dar se aproximează la 72 milioane

de oameni. Congo găzduieşte aproximativ 60%, iar ceilalţi au fugit în Goma, Bukavu şi

Uvira. Refugiaţii nu erau lăsaţi să plece în Rwanda de fosta armată.

Consiliului de Securitate al ONU s-a alertat în 1999 iar SUA s-a angajat să trimită

ajutoar umanitar. În 1999, în noiembrie, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat

crearea Misiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite în Republica Democrată Congo, cunoscut

prin acronimul său francez, MONUC. Obiectivul MONUC era de a pune în aplicare

tratatul de la Lusaka, semnat în 1999: controlarea guvernului, şi grupările rebele, RCD-

Goma şi MLC. Până la începutul anului 2001, Congo s-a aflat într-un război civil care nu

avea cale de sfârţit, cu armate de la alte cinci state din Africa încă profund implicat.

Schimbarea s-a produs după asasinarea preşedintelui Laurent Kabila la mijlocul anului

ianuarie 2001. După ce Joseph Kabila, fiul său, a devenit preşedinte în 2001, şi cum el a

condus Congo spre reconciliere şi la alegeri democratice, Vestul s-a implicat în

sprijinirea acestor obiective.

Chiar şi cu situaţiile nefovarabile din Congo, alegerile din 2006 au fost libere şi

corecte. Acest efect s-a datorat silinţei şi ostenelii depuse de congolezi, mai ales din

65

partea membrilor electoratului independent, Comisia a fost condusă de ABBE

Apollinaire Malu-Malu. Acţiunile au fost spijinite financiar de comunităţiile

internaţionale de securitate şi de protecţie oferite de MONUC în timpul perioadei

electorale.

În următoarea perioada s-au angajat organizaţii precum ONU, UE, si SADC dar şi

state precum Marea Britanie, Belgia, Franţa, Statele Unite, pentru menţinerea democraţiei

un număr de state membre. S-au oferit aproximativ 500 de milioane de dolari pentru

mobilizarea trupelor în Kinshasa pentru a asigura stabilitatea în timpul perioadei

electorale. MONUC a sprijinit logistic forţele în toată ţara pentru a se asigura de calmul.

UE, SADC, şi the Carter Centera au trimis observator pentru alegeri. Aceste eforturi au

fost reuşite.

Situaţia gravă din Congo ar fi şi mai înrăutăţită, fără prezenţa echipei ONU de

menţinere a păcii în Congo, sub numele de MONUC (Misiunea de l'Organisation des

Nations Unies en République démocratique du Congo). Prezenţa militară MONUC în

marile oraşe şi în zonele rurale din estul Congo este singurul şi cel mai important factor

de a preveni colapsul complet de stat şi să ajute autoritatea de acolo. Obiectivele prezente

ale MONUC sunt: de a proteja civilii, menţinerea stabilităţii, de a participa la dezarmarea

şi demobilizarea grupurilor armate de congolezi, precum şi refacerea securităţii. Echipa

MONUC îşi termină mandatul la sfârşitul anului 2008 şi, deşi Consiliului de Securitate va

fi de acord să continue să sprijin şi în 2009, s-au provocat nemulţumiri regulate, în

special din partea SUA în cadrul executivului şi Congresului, din cauza costurilor şi

administraţiei Bush care şi-a concentra finanţe în Africa pentru misiuni de menţinere a

păcii în Sudan. MONUC continuă cu prezenţă corespunzătoare a personalului, va finanţa

în continuare, dar nu se poate presupune că şi Consiliul de Securitate va oferi suport

adecvat.

“Toate instituţiile de congolezilor de stat, inclusiv militare, the Forces Armées de

la République démocratique du Congo (FARDC) şi poliţia- nu fac faţă la violenţă, şi este

vitală prezenţa MONUC.”80 Acest lucru a fost demonstrat la sfârşitul lui 2007 de către un

80 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,

2008 (All institutions of the Congolese state—including the military, the Forces Armées de la

RépubliqueDémocratique du Congo (FARDC), and the police—remain dysfunctional and are not remotely

close to assuming the vital security role that MONUC currently plays), p.4

66

alt eşec FARDC ofensiv în Nordul Kivu, care a arătat, din nou, că guvernul forţelor de

securitate reprezintă o ameninţare serioasă pentru a controla grupurile armate în teritoriu.

Situaţia din estul statului Congo ar putea fi rezolvată prin: soluţionarea situaţiei

de nesiguranţă cu privire la echipa MONUC şi constituirea unei autorităţi sigure de către

Congo. MONUC reprezintă echipa fundamentală, cea mai importantă operaţiune din

Congo care ar putea menţine pacea în zonă şi ar ajuta la formarea unei baze militare

eficiente în estul Congo. MONUC este cea mai mare şi cea mai scumpă operaţiune de

menţinere a păcii din lume.

Concluzii

Lucrarea de faţă prezintă o analiză a Războiului civil din Congo din perspectiva

teoriei realiste a doctrinei relaţiilor internaţionale. Este o realitate crudă faptul că încă mai

există conflicte cu urmări grave, mai ales din punct de vedere al umanităţii. Foametea şi

bolile născute din conflict ucid tineri şi persoane slăbite, într-o recoltă zilnică a morţii.

Lista morţilor din tabara de refugiaţi Kilimani din Masisi, Republica

Democrată Congo de Nord, provincia Kivu, arată că cifra victimelor crizei umanitare

datorate războiului este în creştere cu toate că se credea că a ucis mai mult de 5 milioane

de oameni într-un deceniu. Regiunea violentă şi instabilă a vazut o serie de iniţiative de

pace nereuşite, şi în ciuda unei stări relative de linişte în bătăliile majore, ce a urmat unei

declaraţii de încetare a focului a rebelilor, sistemul umanitar de urgenţă întrevede puţine

semne de ameliorare.

Săracie, bătăi de stradă şi strigăte de groază, aşa arată capitala provinciei

congoleze Kivu de Nord, Goma, poartă din plin amprenta stării de confuzie ce domină

atât viaţa politică din acest stat, cât, mai ales, traiul zilnic al familiilor ce se zbat să-şi

apere copiii de sadismul soldaţilor capabili de orice pentru a obţine bani de bautură şi

droguri. Acţiunile autorităţilor congoleze au devenit foarte violente: tinerii de nici 30 de

ani, înrolaţi în armata guvernamentală, au ajuns să nu mai folosească armamentul din

dotare pentru a asigura ordinea în comunitate, ci pentru a tortura copiii, pe care îi

67

împuşcă fără milă, chiar sub ochii mamelor lor.

Coşmarul familiilor congoleze depăşeşte orice imaginaţie. Îngroziţi de

războiul ce macină naţiunile din Africa centrală, oamenii au crezut în zadar că suferinţa

lor îşi va afla finalul în momentul în care guvernul local a decis trimiterea pe străzi a

grupurilor organizate de soldaţi înarmaţi, a căror misiune era una singura: aceea de a

proteja populaţia. În timp, însă, abuzul de putere şi de alcool au transformat o misiune de

pace într-un adevărat coşmar.

Bibliografie:

1. Teodorescu Mircea, “Drept umanitar international”, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti 2002

2. Burchill Scott, Linklater Andrew, Devetak Richard, Donnelly Jack,

Matthew Peterson, Reus-Smit Christian şi True Jacqui, “Teorii ale

relaţiilor internaţionale”, ed. Institutul European, Iaşi 2008

3. Căpătînă Ecaterina şi Hilhor Constantin, “Comunicare în crizele

internaţionale”, Bucureşti 2008

4. Dudău Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008

68

5. Emizet Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing

society – The case of the Congo (formerly Zaire)”, Comparative

Political Studies, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage

Publications, Inc.

6. Emizet Kisangani N.F., “The Massacre of Refugees in Congo: A Case

of UN Peacekeeping Failure and International Law”, The Journal of

Modern African Studies, Vol. 38, No. 2 (Jul., 2000), pp. 163-202

Published by: Cambridge University Press

7. Gambino Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining

Progress”, Council Special Report No. 40, 2008

8. Geamanu Gr., „Drept internaţional contemporan”, ed. a II-a, vol.I,

Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975

9. Guzzini Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere

Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000

10.Morgenthau Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi

Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir,

Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007

11. Paşcu Mircea Ioan şi Vintilă Nicolae Sergiu, “Teoria Relaţiilor

Internaţionale”,

12. Popescu D., Năstase A., Duculescu V., Bolintineanu Al., Voicu I.,

Crauciuc O., Ştefănescu B., Căpăţînă O., Munteanu R., „Soluţionarea

paşnică a diferendelor internaţionale”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti

1993

13. Scăunaş Stelian, „Drept internaţional public”, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2005

14. Selejan-Gutan Bianca, „Drept internaţional public”, Ed. Universităţii

"Lucian Blaga" Sibiu, 2003

69

15. Sinescu Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed. Bren, Bucureşti

2005

16.„Tratatul multilateral pentru renuntarea la război” - Pactul Briand-

Kellogg, 1928

17. Von Clausewitz Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed.

Antet, Bucureşti 2002

18. http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-

2001/ , ziua 23.06.2009, ora 11:00

19. “Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace

Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004

20. http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00

ANEXE

70

71

72