Raspunderea Presedintelui

Romaniei

Functia de sef al statului a variat in decursul lung istoriei nostre, ajungand

in prezent ca Romania sa fie cunoscuta ca republica iar atributiile sefului de stat

sa fie exercitate de un presedinte. Institutia sefului de stat, la inceputul ei, de

regula reprezentata de monarh, era caracterizata, explicabil de altfel, printr-o

iresponsabilitate politica fata de Parlament si o iresponsabilitate absoluta penala,

situatie cel mai bine reliefata in monarhiile absolute 1[1].

Punerea sub acuzare a Presedintelui de Republica isi are sorgintea in institutia

similara aparuta in dreptul constitutional englez cu privire la ministri, dupa unii autori,

chiar termenul din limba engleza impeachment a aparut legat de punerea sub acuzare a

ministrilor si nu a Presedintelui de republica. Ulterior, o data cu adoptarea constitutiilor

scrise, notiunea de impeachment este retinuta, ca regula, pentru a evoca raspunderea

sefului de stat intr-un sistem republican, iar pentru a evoca institutia tragerii la raspundere

a ministrilor s-a impus sintagma responsabilitatea ministeriala. Punerea sub acuzare a

ministrilor a aparut ca efect firesc al conturarii, la englezi, a principiului iresponsabilitatii

regelui, principiu imprumutat si de celelalte popoare care au avut o monarhie

constitutionala, fiind consacrat in primele constitutii scrise. Constitutia S.U.A., logic,

fiind o constitutie republicana, simbol al independentei fostelor colonii fata de coroana

britanica, nu a facut altceva decat sa extinda institutia impeachment-ului de la ministri la

seful executivului - presedintele republicii, devenind celebru textul dupa care

Presedintele poate fi pus sub acuzare de catre Senat (probabil in filosofia parintilor

Constitutiei, varianta republicana a Camerei Lorzilor). Dupa exemplul american, toate

constitutiile republicane care au fost adoptate in acest rastimp de peste doua secole, intr-

un fel sau altul, au consacrat si institutia tragerii la raspunderea Presedintelui,

1[1] A se vedea Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice – tratat elementar, 1998, pag. 300.

www.referat.ro

mentionandu-se in majoritatea situatiilor si institutia tragerii la raspundere a ministrilor,

fireste cu accentele diferite din constructie, dupa cum ne aflam in fata unui regim

prezidential, semi-prezidential cu un Presedinte forte sub ,aspect politic, un regim semi-

prezidential cu un Presedinte mai atentuat in ceea ce priveste viata politica sau, dupa caz,

a unui regim parlamentar clasic. De aici, nu trebuie inteles ca Presedintele de Republica

poate fi tras la raspundere pentru orice afirmatie, pentru orice atitudine adoptata pe plan

politic, dimpotriva el se bucura de imunitate, tragerea la raspundere, fie politica, fie

juridica nu intervine decat in anumite situatii. 

Nici evolutia institutiei sefului de stat, o data cu evolutia tuturor celorlalte

organe ale statului, nu a dus la schimbari majore in aceasta privinta, deoarece

imunitatea acestuia pentru infractiunile savarsite in exercitiul functiei, s-a

pastrat, cu exceptia inaltei tradari si a raspunderii pentru alte infractiuni, care nu

sunt in legatura cu functia2[2]. Aceasta regula este proprie republicilor cu regim

prezidential, semi-prezidential, unde exista obligatia contrasemnarii actelor de

primul-ministru sau de ministru sau in cele cu regim parlamentar 3[3].

Constitutia din 1991 prevede in art. 84 alin. 2 ca Presedintele Romaniei se

bucura de imunitate. Notiunea de imunitate, in acest caz, prin textul

constitutional din art. 84 alin. 2, care face trimitere la deputati si senatori (art. 72

alin. 1 din Constitutie) are intelesul de iresponsabilitate si de inviolabilitate.

Iresponsabilitatea Presedintelui nu inseamna numai ca acesta nu raspunde

pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului

sau4[4], dar presupune ca este aparat de raspundere, pe durata mandatului si dupa

incetarea acestuia5[5], pentru faptele penale, contraventionale sau generatoare de

prejudicii savarsite in legatura cu prerogativele functiei 6[6].

Inviolabilitatea Presedintelui presupune ca acesta va raspunde pentru

orice alta fapta savarsita si care nu are legatura cu functia exercitata 7[7]. Prin

urmare imunitatea de care se bucura Presedintele in timpul exercitarii mandatului

2[2] Ibidem, pag. 300-301.3[3] Ibidem, pag. 301.4[4] Art. 84 alin. 2 teza a II-a, art. 70 din Constitutie.5[5] A se vedea Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida,

Constitutia Romaniei - comentata si adnotata, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992, pag. 192.6[6] A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, 2001, pag. 64.7[7] A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura "Nemira", Bucuresti, vol. II, 1996, pag. 420.

sau, nu il mai ocroteste, dupa incetarea acestuia, astfel ca acesta va putea fi

perchezitionat, retinut, arestat sau trimis in judecata penala ori contraventionala,

conform regulilor dreptului comun8[8].

In general literatura juridica considera ca raspunderea Presedintelui poate

fi politica sau juridica9[9].

Raspunderea politica (definita ca o raspundere administrativ disciplinara

de profesorul Antonie Iorgovan10[10]) presupune: a) raspunderea Presedintelui fata

de alegatori; b) suspendarea din functie urmata de demiterea Presedintelui 11[11].

Conform art. 95 alin. 1 din Constitutie suspendarea Presedintelui

Romaniei intervine in cazul savarsirii, de catre acesta a unor fapte grave, prin

care se incalca prevederile constitutionale. Insa, sintagma de fapte grave, nu este

lamurita in textul constitutional, ceea ce inseamna ca intelesul acesteia este lasat

la aprecierea, chiar discretionara, a initiatorului propunerii de suspendare.

Suspendarea poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor

si senatorilor, luati impreuna si trebuie adusa neintarziat la cunostinta

Presedintelui.

De asemenea, potrivit art. 95 alin. 1 si art. 146 lit. h din Constitutie,

Curtea Constitutionala trebuie consultata, dand un aviz consultativ, la propunerea

de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei.

Daca doreste, Presedintele, poate oferi Parlamentului, intrunit in sedinta

comuna, explicatii cu privire la faptele ce i se imputa, dupa care se trece la vot.

Propunerea de suspendare din functie, pentru a fi aprobata, are nevoie de votul

majoritatii deputatilor si senatorilor. O data aprobata propunerea, se instaleaza

interimatul functiei de Presedinte, care presupune ca prerogativele functiei vor fi

indeplinite temporar, fie de presedintele Senatului, fie de presedintele Camerei

Deputatilor, care la randul lor raspund politic si juridic, conform art. 95 si 97 din

Constitutie.

8[8] A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 302.9[9] A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., pag. 64.10[10] A se vedea Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 421.11[11] A se vedea Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice – tratat, Editura "Europa Nova", 1996, vol. II, pag.

365 – autorul considera demiterea ca o sanctiune exclusiv politica.

Suspendarea din functie a Presedintelui nu este altceva, in acest caz, decat

o procedura prealabila, obligatorie, care presupune aducerea la cunostinta a

faptelor grave prin care s-au incalcat prevederile constitutionale de catre acesta.

Demiterea propriu-zisa, ca sanctiune politica si juridica, are loc numai

daca Parlamentul, prin hotararea sa, organizeaza un referendum national, in

conditiile prevazute de Legea nr. 3/200012[12], iar propunerea intruneste votul

majoritatii cetatenilor inscrisi pe listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000).

Masura demiterii din functie a Presedintelui Romaniei intra in vigoare la data

publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a hotararii Curtii

Constitutionale de confirmare a rezultatelor referendumului national (art. 45 alin.

2 din Legea nr. 3/2000).

Raspunderea juridica a Presedintelui pleaca de la premisa ca desi acesta

nu raspunde penal si civil pentru actele juridice si operatiunile tehnico-materiale

savarsite sau opiniile exprimate in exercitarea functiei sale 13[13], totusi, potrivit

art. 96 din Constitutie, se instituie in sarcina Parlamentului un control de

sesizare, potrivit caruia, Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot

hotari punerea sub acuzare a acestuia, pentru inalta tradare, cu votul a cel putin

doua treimi din numarul senatorilor si deputatilor. De la data punerii sub acuzare

si pana la data demiterii Presedintele este suspendat de drept. Competenta

materiala de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in conditiile

legii (art. 96 alin. 4).

In primul rand, este de observat, fata de textul constitutional, ca

legiuitorul roman a redus aceasta raspundere juridica numai la raspunderea

penala, si aceasta numai pentru inalta tradare, in rest mentinand intacta

imunitatea penala, civila si contraventionala a Presedintelui pentru faptele legate

de exercitarea prerogativelor functiei. Prin dispozitia expresa a art. 84 alin. 2 din

Constitutie, se aplica regula statornicita de Constitutia revizuita in art. 72 alin. 1,

dar atat. Ceea ce inseamna ca legiuitorul constituant nu a vrut sa extinda si

celelalte dispozitii referitoare la Parlament, si Presedintelui.

12[12] Publicata in M.Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.13[13] A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 162-163.

In al doilea rand, este de observat ca aceasta raspundere este preluata,

intocmai, din Constitutia Frantei din 4 octombrie 1958. Potrivit art. 68 din

Constitutia Frantei, Presedintele Republicii nu este responsabil de actiunile sale

intreprinse in exercitiul functiei decat in caz de inalta tradare. El nu poate fi pus

sub acuzare decat de cele doua Camere, care hotarasc prin vot identic, intr-o

sedinta publica, cu majoritate absoluta a membrilor lor. Presedintele este judecat

de Inalta Curte de Justitie.

In al treilea rand, este de observat ca competenta de a stabili daca

Presedintele raspunde sau nu penal, revine numai Inaltei Curti de Casatie si

Justitie (art. 96 alin. 2 din Constitutie) in prima si ultima instanta. Potrivit art. 2

din Protocolul nr. 7 din 22 noiembrie 1984 la Conventia pentru apararea

drepturilor omului si a libertatilor fundamentale , semnata la Roma la 4

noiembrie 1950, orice persoana, declarata vinovata de o infractiune, are dreptul

la doua grade de jurisdictie, mai putin cel ce a fost judecat in prima instanta de

cea mai inalta jurisdictie.

Prin decizia Consiliului Constitutional din Franta din 22 ianuarie 1999 s-a

hotarat ca raspunderea penala a Presedintelui Republicii nu poate fi stabilita

decat de Curtea Suprema de Justitie.

In al patrulea rand, este de observat ca aceasta competenta se limiteaza

numai la fapte savarsite in timpul mandatului sau de Presedinte si in legatura cu

functia sa. Justitia franceza, obligata sa se pronunte asupra competentei sale de a

instrumenta cazurile in care Presedintele Republicii Franceze a fost implicat

inainte, de a-si prelua mandatul, a recurs la o decizie a Consiliului Constitutional

din octombrie 2000 prin care se statua ca orice urmarire penala in fata instantelor

obisnuite de drept comun se suspenda pe perioada exercitarii mandatului

prezidential.

Infractiunea de inalta tradare este incriminata ca atare prin art. 96 (textul

introdus dupa revizuirea Constitutiei) din Constitutia Romaniei si constituie o

varianta in forma calificata si agravanta a infractiunii de tradare prevazute in

Codul penal. Aceasta infractiune de inalta tradare are un subiect calificat, care

este exclusiv numai Presedintele Romaniei si poate fi savarsita numai cat timp

autorul indeplineste functia ce atrage caracterizarea ei ca infractiune.

In literatura juridica s-a exprimat opinia ca aceasta infractiune este

autonoma, distincta de infractiunea de tradare prevazuta de Codul penal si ca

Parlamentul este dator sa-si motiveze hotararea, definind elementele constitutive

ale faptei dedusa judecatii, sub conditia admiterii acestei motivari de catre Inalta

Curte de Casatie si Justitie14[14].

Aceasta parere este excesiva, incalcand principiul nullum crimen sine

lege, nula poena sine lege. Chiar daca aceasta infractiune este incriminata in

Constitutie, ea nu poate avea un caracter autonom, cu atat mai mult cu cat ea

trebuie sa prevada si o sanctiune. In consecinta, o astfel de abordare a problemei

are o scapare, atata timp cat infractiunea, pe langa faptul ca nu este descrisa in

elementele ei componente obligatorii nu are nici o sanctiune. Ca atare, apare

rational, ca in momentul analizei existentei infractiunii sa se fixeze ca puncte de

referinta elementele infractiunii de tradare prevazuta in Codul penal (obiect,

subiect, latura obiectiva si latura subiectiva), iar pentru agravanta sa se ia in

considerare dispozitiile art. 96 din Constitutie. Astfel, o data ce infractiunea nu

este determinata ca atare, printr-o lege, fie ea constitutionala, ea nu poate avea

drept urmare pedepsirea persoanei vinovate, o data ce faptele sale nu au fost

incriminate ca ilicite. Singurul temei al raspunderii juridice penale este

infractiunea.

Este adevarat ca in aplicarea art. 96 din Constitutie, in Regulamentul

sedintelor comune ale Camerelor s-a explicitat ca procedura de punere sub

acuzare a Presedintelui se declanseaza numai pe baza unei cereri semnate de cel

putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor, iar cererea trebuie sa

cuprinda descrierea faptelor care sunt imputate si incadrarea lor juridica, dar

aceasta nu schimba cu nimic faptul ca in realitate nu este stabilit cadrul juridic

ilicit al faptelor care ar cadea sub incidenta acestei infractiuni.

In aceeasi ordine de idei, este de discutat daca nu cumva Parlamentul, in

hotararea sa de punere sub acuzare, prin descrierea faptei, incrimineaza

14[14] A se vedea Ioan Vida, Puterea executiva si administratia publica, pag. 72.

retroactiv ca infractiuni (poate fi o razbunare politica), fapte care in alte

imprejurari nu ar putea duce, implicit, la sesizarea Inaltei Curti de Casatie si

Justitie. Daca, in art. 73 lit. h din Constitutie se stabileste ca infractiunile si

pedepsele, regimul executarii acestora se stabileste prin lege organica, cu atat

mai mult, o astfel de incriminare, din ratiunile aratate, trebuie sa fie cuprinse

intr-o lege si nu lasata la discretia unui Parlament, mai mult sau mai putin

binevoitor. In actuala concepere a acestei infractiuni, in opinia noastra, nici un

Presedinte nu va raspunde penal pentru infractiunea de inalta tradare.

O alta problema care suscita discutii este modul de sesizare al Inaltei Curti

de casatie si Justitie.

In literatura juridica s-a sustinut ca hotararea Parlamentului de punere sub

acuzare a Presedintelui Republicii, nu este suficienta pentru Inalta Curte de

Casatie si Justitie in a se considera legal sesizata 15[15]. Potrivit acestei opinii,

punerea sub acuzare ar trebui sa se transmita Parchetului General, care in

conditiile legii de procedura penala, respectiv prin rechizitoriu, va sesiza instanta

competenta – Inalta Curte de Casatie si Justitie. Ca atare, se sustine in aceasta

opinie, ca votul Parlamentului nu are decat semnificatia sesizarii Parchetului

General, dar el nu poate constitui obligatie juridica, sub aspectul existentei faptei

penale. Nu este exclus ca Parchetul General sa ajunga la concluzia ca acuzatia de

inalta tradare, nu se poate concretiza si intr-o acuzatie strict tehnico-juridica, de

savarsire a unei infractiuni, ceea ce ar avea drept efect, scoaterea Presedintelui

de sub urmarire penala16[16]. Aceasta opinie – s-a spus in literatura juridica – are

rolul de a reduce efectele juridice ale institutiei punerii sub acuzare de catre

Parlament la dimensiunea unui simplu denunt penal, caruia Parchetul este liber

sa-i dea sau nu curs17[17].

Fata de cele de mai sus, este discutabil daca Parlamentul mai are obligatia

sa sesizeze Procurorul General, pentru ca acesta la randul sau sa inceapa

urmarirea penala, sa puna in miscare actiunea penala si prin rechizitoriu sa

dispuna trimiterea in judecata in calitate de inculpat a Presedintelui. Legiuitorul

15[15] A se vedea Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 426; Ioan Vida, op.cit., pag. 72.16[16] A se vedea Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 426.17[17] A se vedea Tudor Draganu, op.cit., pag. 303

constituant, cand a folosit notiunea de "punere sun acuzare" a inteles ca

Parlamentul, prin propria cercetare si dand dovada de bona fides, se substituie

oricarui organ de cercetare penala sau de urmarire penala si prin urmare

hotararea adunarii legislative echivaleaza cu punerea in miscare a actiunii

penale, avand rolul rechizitoriului, sesizand instanta suprema, deoarece este o

procedura speciala, stabilita printr-o lege speciala (punerea sub acuzare), care se

sustrage regulilor generale si de drept comun in materia procesului penal.

De abia Inalta Curte de Casatie si Justitie, care judeca in sectiile unite va

putea pronunta orice solutie, de condamnare, achitare sau sa dispuna incetarea

procesului penal.

La data ramanerii definitive a hotararii de condamnare, Presedintele

Republicii este demis de drept (art. 96 alin. 3 Constitutie).

De asemenea, in literatura juridica s-a mai ridicat problema daca

Presedintele Republicii, in perioada mandatului sau, poate sa fie chemat ca

martor in fata instantelor judecatoresti sau a comisiilor de ancheta

parlamentara18[18]. Desi dispozitiile constitutionale referitoare la imunitatea

Presedintelui au un caracter exceptional si sunt de stricta interpretare, aceasta nu

impiedica cu nimic ca acesta, si cat timp este in functie, sa fie ascultat ca martor,

cu conditia, ca faptele pentru care este intrebat sa nu aiba nimic comun cu

prerogativele pe care le exercita 19[19]. Aceeasi problema s-a ridicat si in Franta,

unde, dintr-un punct de vedere, s-a exprimat opinia ca magistratii au competenta

de a-l audia pe Presedinte in calitate de martor asistat pentru fapte ce au avut loc

inainte de inceperea mandatului, si un alt punct de vedere, care considera ca

judecatorii nu au competenta sa judece actele de instrumentare care vizeaza

Presedintele in exercitiu al Republicii, cu atat mai mult cu cat se apreciaza ca

statutul martorului asistat este asimilabil cu o actiune de urmarire.

Persoana careia i-a incetat calitatea de sef al statului roman, ca urmare a savarsirii

unei infractiuni pentru care a fost condamnat definitiv sau ca urmare a demiterii din

functie prin referendum, nu poate beneficia de facilitatile conferite prin Legea nr.

406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de sef al

18[18] Ibidem, pag. 304.19[19] Ibidem, pag. 304; in sens contrar Ioan Vida, op.cit., pag. 70.

statului roman (folosinta gratuita a unei locuinte de protocol, o indemnizatie lunara, paza

si protectie, folosinta gratuita a unui autoturism)20[20].

20[20] Publicata in M.Of. nr. 386 din 16 iulie 2001.