1

Radu Suciu si Luminita Florea: Povestile din Nebuloasa Rozalie, Capitolul 2

©2016 Radu Suciu si Luminita Florea

2

DOI: RICHARD

O iubeam cu carnea si sangele meu si cu tot ce era in mine.

ichard povesteste:

Maia s-a oprit asupra unei familii de evrei care avea patru copii si urma sa-l

conceapa pe al cincilea. Acest copil, ales de ea, urma sa aiba meningita dupa

nastere. Ramandal le-a sugerat parintilor sa-l numeasca Richard. S-a dovedit ca,

dupa ce a mai crescut, copilul acesta avea inclinatii spre stiinte si fenomenele paranormale ale

universului. Atat Maia cat si Ramandal s-au bucurat mult de darurile lui Richard. Pe cand avea

patru ani a descoperit in podul casei o hamsa veche de sute de ani, pe care a luat-o si a ingropat-

o in pamant, ca un caine care isi ascunde osul. Hamsa asta a dezgropat-o Maia: latura ei stanga

stralucea proeminent, iar daca pronuntai numele copilului hamsa se transforma intr-o oglinda

care iti arata pe unde se afla. Hamsa magica apartinea familiei acestui copil stralucit. Lui ii era

destinata si el a si gasit-o in cele din urma.

Intr-o iarna Richard s-a indepartat de casa unde locuia cu ai lui, pornind inspre o casa din vecini,

parasita. Acolo a gasit o lada in care erau bijuterii vechi, si-a umplut buzunarele pana la refuz

cu ele si a pornit-o spre casa. Pe drum un vultur cu picioare de om s-a napustit asupra lui,

inhatandu-i bijuterile si apoi si pe el. Acest vultur tinea de un alt grup de creaturi, dintr-o

nebuloasa numita Racsa Pur Trema, care se ocupau cu antrenarea soldatilor pentru Apocalipsa

care urma sa vina

candva, intr-un

viitor inca

nebanuit. Maia nu

stia cum ar putea

opri vulturul, iar

Ramandal nici atat.

Depasiti de aceasta

situatie, cei doi l-au

chemat printr-un

gand pe Ignacio,

desi nu erau siguri

ca avea sa vina. A

aparut fulgerator,

dandu-le

instructiunile

necesare pentru a-l

putea readuce pe Richard. I-a pus sa se uneasca in dorinta de a-l salva, explicandu-le ca va

trebui sa o faca de ca si cum ar face dragoste. Maia l-a apucat pe Ramandal de mana dreapta si

l-a luat in brate, iar el l-a apucat pe Ignacio cu bratul stang. Vulturul cu picioare de om a revenit,

aducandu-le copilul. I-au multumit lui Ignacio si au pornit inspre locuinta familiei de evrei

pentru a-l inapoia.

Ajuns cu bine acasa, Richard a continuat sa sape si in gradinile vecinilor, cu o pofta nestavilita

si dorinta de a mai gasi ceva nou. La o familie de spanioli, langa un solar cu legume, gasi o

busola veche care ii indica drumul inspre Maia si Ramandal pe cand va creste si va putea sa-si

R

3

dea seama de existenta lor. Pe la sapte ani a inceput sa studieze fizica cuantica, gaurile negre

din univers, precum si planetele Saturn, Marte si Venus, carora le acorda o atentie deosebita.

Era foarte perseverent in explorarile lui, fiindca nu era un copil poznas, ci mai degraba un

explorator al lumii naturale. Nu se lasa pana ce nu intelegea asocierea dintre fenomenele naturii,

plante, oameni si animale. Intr-o vara, dupa ce implinise noua ani, a primit de la parintii sai un

rucsac care se numea Copiii Bangladesului, in care a gasit o harta veche. De fapt harta aceea

nu era altceva decat o insemnare a drumului spre Maia, trasat pentru vremea cand Richard va

creste si isi va da seama de asta.

Harta era scrisa de mana, cu cerneala maro, pe piele fina de vitel si ilustrata cu miniaturi colorate

cu lapis lazuli si cerneala de aur. Erau desenate pe ea continente stranii locuite de dragoni cu

sapte capete care scuipau flacari pe nari si himere cu cap de leu, trup de tap si coada de sarpe.

Mai erau acolo oameni cu un singur picior cu talpa atat de lata incat dormeau la umbra ei; altii

cu o suta de capete; iar altii cu trei trupuri unite intr-unul singur dar cu trei capete separate,

vorbind unul cu altul in trei limbi diferite si totusi intelegandu-se. In dreptul Siciliei

miniaturistul desenase un ciclop cu trei ochi. Maia, Ignacio si Ramandal stiau ca prin ochiul din

frunte acest monstru vedea simultan trecutul, prezentul si viitorul—chiar si al nostru.

Conform acestei harti, Richard urma sa gaseasca drumul urmand un traseu complicat, care avea

sa-l duca mai intai in Irlanda, la Lough Derg,

pe insula Sfantului Patrick. Acolo urma sa

posteasca timp de 48 de ore, sa se imbrace

in panza de sac, sa-si incinga mijlocul cu o

bucata de sfoara noduroasa si sa coboare

intr-o pestera in care se afla Purgatoriul

Sfantului Patrick. Intrand in Purgatoriu,

Richard avea sa aiba o viziune, care in cele

din urma l-a ajutat sa ajunga la Maia. Si

intr-adevar, cand toate acestea s-au

intamplat aevea si viziunea a avut loc,

ochii de jaratic ai diavolului cocotat pe

peretele pesterii i-au indicat cu claritate

calea pe care trebuia sa mearga.

Richard iesi din pestera, isi dadu jos sacul

de panza aspra care deja ii ranise pielea

mult prea delicata si sensibila, isi ciopli un

toiag dintr-un copac de pe marginea

drumului si isi facu o pereche de sandale

din scoarta aceluiasi copac, pe care le lega

cu bucata de sfoara care ii servise drept

centura. Era ametit de foame si nesomn, dar o

porni vitejeste inainte, cu rucsacul in spinare. Era in luna mai si cucii cantau pe limba lor intr-

un fel de nebunie muzicala. Insa era o nebunie inteleapta: fiecare sunet facea parte din gama

universala si se armoniza cu pasii drumetului. Fiecare sunet il impingea sa-si continue odiseea

in ciuda extenuarii, a foamei si a setei, si tot al optulea pas era identic cu primul, formand o

octava perfecta.

4

In drumul lui traversa Marea Irlandei pe o corabie cu panze si apoi o lua la picior pe jos, inspre

Londra. Trecu prin Oxford in anul Domnului 1353 si se opri la manastirea franciscana de acolo.

Calugarii il adapostira intr-o chilie cu pereti varuiti in alb si o ferestruica ogivala cu vitralii

colorate reprezentandu-l pe Sfantul Gheorghe ucigand balaurul.

Gradina manastirii gemea de bujori si trandafiri agatatori infloriti, iar cucii si mierlele continuau

sa-si fluiere cantecele de dragoste. Dupa viziunile dracesti din pestera, sfantul din geam, florile

si pasarile se asezau pe sufletul lui ca un pansament pe o rana deschisa. Fratii franciscani il

hranira si ii dadura sa bea o licoare pregatita

din pulpa unor struguri fermecati in

forma de pasare-lira, care se

coceau in via lor numai la

lumina lunii. La asta

adaugasera frunze de

dafin si flori de levantica

din gradina manastirii,

precum si alte plante

aromate: ghimbir,

sofran, cuisoare si

scortisoara, pe care, fiindca

fusesera aduse de negustori

din India si Ceylon la preturi

exorbitante, le pastrau in vase de

argint in herbarium sub paza unui caine cu sapte

capete si sapte limbi otravite.

Richard se simtea vindecat la trup. Pentru a-i vindeca si mintea, fratele bibliotecar il lasa sa

intre in scriptorium, unde ii aratara manuscrise continand traduceri latine din Aristotel, Summa

contra gentiles de Thomas Aquinas, sapte carti scrise de Robert Grosseteste care la 1253 isi

donase intreaga biblioteca manastirii, De civitate Dei si Confesiunile Sfantului Augustin,

Etimologiile lui Isidor, lucrari ale Sfantului Ieronim, si alte zeci de manuscrise copiate pe

vellum, legate in piele de porc ornata cu arabescuri. Cum erau nepretuite, cartile erau legate cu

lanturi groase de masutele pentru citit. Mai mult, pentru a infricosa pe cei care chiar si asa ar fi

fost tentati sa le fure, pe fiecare fila de garda mana scribului adaugase un blestem: „Fie ca mana

celui care ar fura aceasta carte sa se transforme intr-un sarpe veninos si sa-l rapuna.”

Pe Richard insa il fascinara mai ales cartile despre muzica si matematica. Zile in sir statu aplecat

asupra lui Boetius si in special asupra unei carti proaspat terminate, Quatuor principalia

musicae, scrisa chiar de unul dintre fratii din manastire, John of Tewkesbury, in 1351. Richard

nu stia asta, dar John urma sa-i supravegheze atent calatoriile viitoare si ca urmare sa scrie o

carte, De situ universorum, in 1392.

Cu toate ca pe vremea aceea nu stia latina, Richard deschise Quatuor principalia si pe prima

fila citi: „Asa cum intre grau si neghina (atata vreme cat nu sunt decat lujere, nu atunci cand

graul se preface in spic) este o asemanare atat de mare incat cu greu pot fi deosebite unul de

altul, tot asa e imposibil sa deosebesti adevarul de minciuna atata vreme cat amandoua se ascund

in spatele unui val. Dar de indata ce adevarul devine manifest, eroarea minciunii poate fi

indepartata.”

5

--Nu prea inteleg ce legatura au toate acestea cu muzica, spuse Richard si il ruga pe John sa-i

explice mai pe indelete.

John ii spuse cele ce urmeaza—si in timp ce vorbea fata i se lumina de un suras fin, rabdator si

intelept:

--In muzica zilelor noastre neghina minciunii, diseminata prin pareri iluzorii, creste nebuna

laolalta cu graul adevarului. Tocmai pentru ca seamana atat de bine, este greu sa le deosebesti

unul de altul atata vreme cat valul ignorantei le ascunde pe amandoua. Asta a spus-o chiar

evanghelistul Matei. Daca vrei sa verifici, iata aici un exemplar manuscris din Noul Testament,

pe care il pastram in biblioteca de mai bine de doua sute de ani. Iar Preafericitul Isidor in

Etimologiile sale a scris ca poetii antichitatii clasice se refereau adesea la neghina ca la un

simbol al infertilitatii. Dar atunci cand stapanesti adevarul, poti distruge minciuna. Ca urmare,

pentru a inlatura neghina minciunii din muzica, adevarul trebuie sa se manifeste prin

cunoasterea principiilor acestei stiinte. Cartea de fata tocmai asta face. Fiule, mintea ta e inca

frageda, la fel ca si trupul. Desi ti-au fost harazite daruri supranaturale si esti menit sa fi una

dintre verigile unui lant de Creaturi Rozalii nepamantene, mai ai de strabatut un drum lung pana

sa sfasii valul dupa care se ascund atat minciuna cat si adevarul. Acest drum, descris in cartea

pe care o voi scrie peste patruzeci de ani, il vei strabate nu numai cu piciorul, dar si cu imaginatia

si inima, in secolul nostru si in alte secole, in lumea noastra si in alte lumi, iar la capatul lui te

asteapta Fericirea.

--Spune-mi, te rog, mai multe despre bucatele cu care m-ati hranit si melodiile pe care m-ati

facut sa le cant pana ce m-am vindecat. Sunt si acestea legate intre ele printr-o conexiune

secreta?

--Desigur. Inca de pe vremea cand, pe la 1330, Jacobus de Liege isi scria al sau Speculum

musicae, se stie ca identificarea gustului specific al diferitelor feluri de mancare, precum si al

plantelor aromatice duce la cunoasterea mai buna a unei anumite arome daca o intelegi pe deplin

pe alta. Diversitatea senzatiilor palatale, spunea Jacobus, impreuna cu acumularea gradata a

acestor senzatii in cursul mesei conduc la suprema satisfactie gastronomica. Intelectul uman

functioneaza pe acelasi principiu atunci cand incearca sa inteleaga intervalele muzicale care, la

randul lor, nu fac decat sa reproduca raporturile matematice dintre planetele sistemului nostru

solar. Daca vrei sa sti mai multe despre aceste corpuri ceresti, iata un manuscris care iti va

dezvalui tainele Universului: Theorica planetarum. Stiu ca nu cunosti latina, dar mai stiu ca,

oricat de paradoxal al parea, poti totusi s-o intelegi, asa ca arunca-ti privirile pe filele cartii si

citeste.

John facu o pauza pentru a-si drege glasul, isi rasuci intre degete sfoara groasa care-i incingea

peste pantec rasa franciscana de culoare gri si continua:

--Si mai tine minte, fiule, ca uneori oamenii mai reusesc in ceea ce si-au propus in aceasta viata.

Totul este sa ramai in patratul tau, pana ce dorinta statornica aruncata de zeci de mii de ori

asupra Totului se materializeaza. Sau o parte din ea. O alta parte o lasi pentru o alta viata. Omul

implinit devine la un moment dat una cu manifestarea sa autentica. Iar atunci toate lucrurile din

capul sau se echilibreaza, iar el nu mai este nevoit sa faca vreun exces pentru ajunge la acea

manifestare. Oricum ea era in el, dar unora le place sa se mai tulbure aiurea cateodata.

John tusi putin si isi umezi buzele trecandu-si limba peste ele.

6

--Ti-am spus lucrurile astea fiindca este in tine o nevoie de implinire pe care numai o lunga

calatorie o va satisface. Ai primit atat de multe daruri fara sa fi facut nimic pentru asta. Va

trebui sa incepi sa daruiesti din tine insuti, si nu oricui, ci numai femeii pe care o vei iubi. Asa

ti-e scris. Numele ei este Lola si o vei gasi cand vei avea douazeci si doi de ani. Lola e o tiganca

nascuta in indepartatul taram al Transilvaniei, tara mistica, populata de vampiri. Vei calatori

prin multe vise, bune si rele, pana sa ajungi la ea, iar atunci cand o vei gasi, ea se va fi mutat

deja in Spania. Dar cand o vei intalni o vei iubi cu carnea si sangele tau si cu tot ce e mai bun

in tine.

Tu sa te legi de Lola cu sapte fire de matase groasa si legat de ea sa ramai atat cat va trai, caci

asa sta scris in cartea numita Secreta secretorum, despre care se spune ca ar fi fost scrisa de

insusi Aristotel. Tiganca asta are darul de a face ca filele cartilor, manuscrise sau tiparite (iti

voi explica mai tarziu ce inseamna asta) sa devina transparente. In acest fel vede dincolo de

litera scrisa, intelege ce se ascunde inapoia cuvintelor si te va invata si pe tine cum s-o faci. Isi

petrece zilele si noptile mangaind coperti de piele groasa cu buricele degetelor, patrunzind

miezul lucrurilor livresti si inima gandului omenesc si divin prin simpla atingere si miros. Asa

a aflat despre tine, atingand si mirosind cartea pe care o voi scrie, De situ universorum.

Cand nu citeste in felul asta, canta. In zori, glasul ei se ridica in inaltul cerului ca un sirag de

perle, iar noaptea pe luna plina galgaie voluptuos si catifelat ca un covor de iarba grasa si

mustoasa. La vremea la care o vei intalni, ea va fi deja o cantareata de opera adorata de public,

celebra, frumoasa, geniala, ravnita de toti. (Odata, cand si tu si eu vom avea timp, iti voi explica

ce e, sau mai bine zis ce va fi opera. Cred ca te vei reintoarce la noi dupa ce vei fi ajuns la

capatul calatoriilor tale prin lume.)

Dar intelepciune asta ti-o vei putea insusi numai

atunci cand te vei regasi, prin propriul tau

efort, in centrul unei spirale mistice

imaginare al carei punct de origine, tot

imaginar, era pana nu demult

reprodus pe partea dreapta

posterioara a craniului lui Robert

Grosseteste, marele nostru

traducator din greaca veche si din

ebraica. Ai vazut cu ochii tai cum

pastram cu sfintenie cartile lui chiar

aici, in biblioteca din Oxford.

Peste cateva zile, Richard isi lua

ramas-bun de la fratii franciscani si,

cu rucsacul in spinare, incaltat cu o

pereche de sandale noi, o porni din nou la

drum, nu insa inainte de a le multumi pentru tot

ceea ce facusera pentru el. Cum iesea pe poarta

manastirii, o mierla incepu sa fluiere, apoi inca una, si inca una, asa incat

pasea de la un tril la altul ca pe un nor muzical.

7

Ii trebuira cateva saptamani sa ajunga la Paris:

strabatu cu piciorul toata campia Angliei de

est, pana ajunse la Dover, pe coasta. La

vremea aceea Anglia era plina de codri desi

si intunecati, neatinsi de pasul omului, pe

care ii strabatu infiorat. Cum isi facea cu

greu drum printre lastarii din marginea unei

poienite, un zgomot usor ii atrase atentia si il

facu sa incremeneasca.

Scotandu-si precaut capul printre frunze,

zari un cerb falnic adapandu-se din apa unui

izvor ce susura la cativa pasi mai departe.

Intui ca cerbul tocmai omorase niste serpi

veninosi, strivindu-i cu copitele si aspirand

trupurile ucise prin narile lui largi si

puternice, iar acum se purifica de veninul

ingerat adapandu-se din apa curata.

Tacut, Richard ii urmari miscarile gratioase

si pe data vazu cu ochii mintii inima

animalului pulsand intr-un ritm pe care il

pricepu a fi una cu marea pulsatie care guverna

Universul si punea stelele si planetele in miscare.

In inima asta, ca in nici o alta inima, se vedea un os—os cordis, cum era descris in tratate de

vanatoare si carti de anatomie nestiute de

Richard. Chiar si asa, el intelese fulgerator ca

din acest cartilaj, odata pisat, se fabrica o

pulbere care vindeca bolile sangelui si pe

cele ale inimii, dupa cum scria Albertus

Magnus in Cartea XXII a tratatului sau

intitulat De animalibus. De Ziua Crucii, osul

inimii cerbului lua forma unei cruci. Richard

nu stia inca, dar aceasta cruce urma sa fie

pictata de un barbat numit Rado intr-un alt

timp si o alta viata. Iar viata aceea, departe

in viitor, urma sa se impleteasca cu destinul

lui Richard.

La Dover, Richard se imbarca pe o corabie

cu panze si traversa Canalul Manecii pe o

mare calma. Cum statea pe punte privind la

tarmul englez, vazu in zare stancile de calcar

ale Doverului. Indepartandu-se tot mai mult

de ele in leganatul corabiei, le sopti: „Adio,

frumoaselor. Cine stie daca ne vom mai vedea

vreodata.”

8

De-odata tresari, privi in jos si ramase incremenit: sandalele pe care si le croise la Oxford din

scoarta de copac se transformasera intr-o pereche de incaltari episcopale. Acum purta piele alba,

lucrata cu arabescuri si fixata pe niste talpi groase de lemn. Richard avea sa inteleaga mult mai

tarziu ca aceste sandale fusesera deja descrise pe la 1260 de canonistul francez Guilelmus

Durandus, care explicase si simbolistica materialelor si a culorii in cartea sa Rationale

divinorum officiorum: lemnul il pazea pe purtator de contactul cu cele pamantesti, iar culoarea

si finetea pielii ii mentineau constiinta curata in fata lui Dumnezeu.

In acel moment Richard hotari sa se faca pantofar. In mod cu totul neasteptat si fara chiar ca ei

sa isi dea seama, Maia si Ramandal pierdusera total controlul asupra vietii lui. In schimb Lola,

fara stirea lor, ii veghea visele si viata dintr-un secol ce inca nu era, dar avea sa vina.

Pe toata durata calatoriei pana la Calais, portul de pe tarmul francez,

Richard isi imagina perechi de botine croite din matase brodata de

Almería, incheiate la glezne cu nasturei din piele de caluti de mare.

Visa cum din mainile lui vor iesi sandale din catifea rosie cusute cu fir

de aur si un fel cu totul nou de pantofi cu varful ascutit si incovoiat, pe care urma

sa-i boteze poulaines. Acesti pantofi, odata incaltati, urmau sa creeze in mintea purtatorului

iluzia ca i-au crescut aripi si poate sa se inalte la cer intr-un fel de plutire lina, netulburata. Il

puteau transporta cu viteza gandului la locul sau in timpul pe care si le alegea.

9

De la Calais, Richard o porni

voiniceste pe jos prin

campia normanda. Desi

facute din lemn, talpile

sandalelor ii erau gaurite

rau cand, peste cateva

zile, ajunse la Paris, care

la vremea aceea avea cam

doua sute de mii de

locuitori. Primul popas il

facu pe insula din mijlocul

Senei, Île de la Cité, unde,

plin de umilinta si evlavie,

intra in catedrala Notre

Dame. Cum patrunse in

spatiul sacru isi freca ochii

de uimire, caci i se parea ba ca viseaza, ba ca are halucinatii: peretii de piatra ai cladirii erau

tapetati de sus pana jos cu matase, in mare parte de culoare rosu-mov. In mijlocul navei centrale

se inalta un cort ceremonial, si el din matase: era oratoriul regal, impodobit de sus pana jos cu

numele membrilor casei regale a Frantei, brodate cu fir de aur. Pe altarul central palpaiau

lumanari de ceara groasa, alba, iar tapetele de matase de pe pereti, odajdiile preotilor si odoarele

bisericesti reflectau lumina cu licariri palide.

Pe neasteptate, din semiintunericul strabatut de putina lumina ce trecea prin vitraliile colorate

se isca o melodie. Era un

coral interpretat de voci

barbatesti, dublate la octava

superioara de voci de copii,

subtiri, cu timbrul

asemanator unor clopotei de

argint: „Circumdederunt me

gemitus mortis, dolores

inferni circumdederunt

me.” Desi inca nu cunostea

limba latina, Richard

intelese ca asta inseamna

„Gemetele mortii ma

inconjoara, durerile

infernului ma inconjoara.”

Un fior de groaza pioasa il

strabatu din cap pana in picioare, in timp ce corul continua: „Et in tribulatione mea invocavi

Dominum, et exaudivit de templo sancto suo vocem meam.” Si Richard isi spuse: „Da. Inteleg.

In suferinta mea l-am chemat pe Domnul si El mi-a auzit vocea dinlauntrul Templului Sau

sfant.” Era inceputul misei din Duminica Septuagesima, a treia duminica dinainte de Pasti.

10

Ramase asa, cu capul plecat, pana la sfarsitul misei si iesi numai dupa ce preotul pronunta

binecuvantarea, spunand cu voce sonora: „Benedicamus Domino. Deo gratias.” In aceeasi clipa,

doua puncte roz ii aparura pe tampla si doua la incheietura mainii drepte.

Richard isi simti sufletul cuprins de negura si, apasat de greutatea tristetii, rataci o vreme pe

stradutele inguste din Île de la Cité. Meseriasi de tot felul isi expuneau marfa spre vanzare. Pe

strazile de vizavi de Palais, nu departe de dughenele aurarilor, panzarilor si tesatorilor, doua

sute paisprezece pielari croiau cu dibacie pielea din care manusarii si pantofarii isi confectionau

articolele. Dincolo de Grand Pont, in cartierul numit la Ville, pe strazile Petit Chanz and

Quinquempost rasunau glasurile mesterilor de centuri si curele, palarii si pungute de piele

numite aumonières, in care se pastra maruntisul ce urma a fi dat ca pomana saracilor. Tot acolo

lucrau si cohorte intregi de mégissiers, adica cei care confectionau gablonturi, impodobind toate

aceste obiecte cu perle, pietre pretioase si fire de aur si argint.

Richard intra in dugheana primului pantofar si se tocmi ca ucenic. Tristetea ii disparuse cu totul.

Fredonand cateva versuri din Le Dit des rues de Paris, compus de unul Guillot pe la 1300, se

gandi sa-si gaseasca un adapost pentru noapte. Trecu podul numit Petit Pont si o coti la stanga

pe Rue du Fouaire (zisa si vicus straminis), una dintre ulicioarele Cartierului Latin unde se

ingramadeau studentii de la Universitate si conferentiau profesorii de la Facultatea de Arte.

De atunci a disparut cu totul din propria-i poveste si nu s-a mai aratat niciodata altfel decat intr-

un alt secol, la o alta varsta, in amintirile si povestile Maiei si ale lui Ramandal.