„POVEŞTI ŞI POVESTIRI”

Prof.Sava Marinela

Şcoala cu clasele I-VIII Nr.6 Suceava

Povestea este definita în dicţionar ca specie a genului epic scurt. Este limitata, de

regula, la un singur episod, cu un spaţiu restrâns pentru descriere si analiza psihologica.

Nararea, povestirea evenimentelor, întâmplărilor se face la persoana întâi. Are un

caracter oarecum liric, deci poarta amprenta scriitorului, care, in unele cazuri, devine

personaj al povestirii, al naraţiunii.

Unul dintre marii scriitori ai noştri care a cultivat povestirea este ION

CREANGĂ.

În categoria de POVESTIRI sunt încadrate operele: Poveste ( Prostia omeneasca ),

Moş Nichifor Cotcariul ( considerata nuvela – pentru lungimea ei ), Povestea unui om

leneş , Moş Ion Roată, Popa.

Plasate cronologic, între ‘‘anii de ucenicie’’, marcaţi de compunerile cu caracter

didactic , preparate prin manualele şcolare editate de Creangă împreună cu alţii, si opera

de maturitate pe care o reprezintă ‘‘Amintiri din copilărie’’, poveştile au fost publicate, in

cea mai mare parte in ‘‘Convorbiri literare’’, intr-o perioada de timp relativ restrâns

( 1875-1879 ) .

Cronologia da, in fond, chiar ‘‘tipologia’’ scrierilor humuleşteanului, care pot fi

strânse între coperţile unui singur volum, ca si poezia antuma a marelui sau prieten,

Eminescu. Volum care, neîndoielnic, constituie o ‘‘opera’’ de cea mai mare însemnătate

în întreaga literatura romana. Opera lui Creangă nu a fost tipărită în volum, decât după

moartea sa.

Tipărirea postuma a scrierilor lui Creanga a ridicat unele probleme legate de

clasificarea acestora, editorii încercând să orânduiască într-un fel sau în altul bucăţile

publicate de Ion Creangă în manualele şcolare, in revistele vremii sau ramase in

manuscris. Reala sau nu, dificultatea compartimentării: scrieri didactice, poveşti,

povestiri, amintiri, vorbeşte mai mult despre unicitatea acestei opere care îi conferă, în

acelaşi timp, unicitatea. Dominantele scrisului lui Creanga sunt spiritual popular,

jovialitatea, umorul, sfătoşenia, stăpânirea inegalabila a limbii. Toate acestea străbat ca

1

nişte ape subterane întreaga creaţie a genialului povestitor, unificând-o fără sa o

uniformizeze, individualizând-o extrem, făcând-o inconfundabila.

Opera lui Creanga evoca un om romanesc teluric, ferit de civilizaţia oraşului,

lăsat sub conducerea instinctelor naturale. Creanga exprima un stadiu de sensibilitate mai

apropiat de structura fixa a omului rustic si a satului ca mediu social.

Daca este, totuşi, sa găsim cu adevărat un precursor al operei lui Creanga, acesta

nu poate fi altul decât povestitorul popular, creatorul anonim al folclorului romanesc. Din

simplitatea savana a basmului popular, din suculenta vorbirii ţărăneşti, din adâncimea de

cuget a proverbelor si a zicătorilor, din căldura umanismului folcloric au crescut

poveştile, povestirile si amintirile lui Creangă. Prin forţa talentului sau, scriitorul a

realizat aceasta ‘‘sinteza de originalitate’’ care depăşeşte, ca subtilitate si rafinament,

realizările anonimului sau înaintaş. ‘‘ Creanga este o expresie monumentala a naturii

umane in ipostaza ei istorica ce se numeşte poporul roman, sau, mai simplu, e poporul

roman însuşi surprins într-un moment de geniala expansiune. Ion Creanga este, de fapt,

un anonim.’’ ( G. Călinescu )

Sorgintea folclorica a basmelor lui Creanga a fost afirmata de timpuriu si studiile

mai vechi sau mai noi au demonstrat fără putinţă de tăgadă fondul lor folcloric, autohton.

Deşi inspirate din folclor, având aceleaşi teme ca multe alte creaţii din lumea

întreagă, poveştile lui Creangă rămân unice, prin amprenta specifica a talentului sau

creator. La fel ca si ‘‘Amintirile’’ si ‘‘Poveştile si povestirile’’ lui Creangă sunt

reflectarea satului moldovenesc, imaginea vieţii rurale.

‘‘Intenţia vădită a lui M. Eminescu, I. Slavici şi a mai lipsitului de imaginaţie

Miron Pompiliu este de a ridica basmul la nivelul unei mari creaţii artistice printr-o

prelucrare culta. In curând se va ivi I. Creangă care va răsturna cu totul balanţa, făcând

din basm un gen de observaţie morala într-un stil de o savoare inimitabila.’’ ( G.

Călinescu )

‘‘Amintirile şi Poveştile’’ înfăţişează un adevărat univers – universul vieţii rurale

româneşti de acum un secol – tot aşa limba folosita de autorul lor reprezintă chintesenţa

vorbirii noastre populare din aceeaşi epoca. Nu exista pagina care sa nu pună un număr

de probleme, nu exista pasaj, oricât de redus ca întindere, în faţa căruia să nu te întrebi

2

prin ce minune acest ţăran relativ puţin cultivat a izbutit sa creeze, cu mijloacele cele mai

simple , modele strălucite nu numai de limba, ci şi de măestrie artistica.

Când citeşti poveştile şi povestirile lui Creangă, remarci cum sunt introduse in ele

personaje ce par vii, acţiunea care este reala, spaţiul care este cat se poate de definit.

Oglindirea satului, a gospodăriilor, a decorului este realizata prin descrierea caselor.

După 1873, când citeşte ‘‘Soacra cu trei nurori’’, şi apoi i se publica in

‘‘Convorbiri literare’’, el începe sa-si scrie ‘‘Amintirile din copilărie’’. Materia

amintirilor era tocmai ceea ce i se depozitase în conştiinţa din prima perioada biografica.

‘‘Amintirile’’…însă nu sunt numai o copie a acelei vieţi. Fiind în primul rând o creaţie

artistica, ele proiectează ruralitatea materiei in imagine literara, reala si fictiva în acelaşi

timp. Tipul uman al ‘‘Amintirilor’’… , cu felul lui de a concepe fundamental si de a

exprima memorabil, fără insulari de sine şi fără artificiu, apare din prelungirea realităţii în

ficţiune. Pe măsură ce-şi scrie ‘‘Amintirile şi Poveştile’’, Creanga devine un Moş

Bodrănga, un Popa Duhu, un Moş Nichifor Cotcariul, un Dănilă Prepeleac … , adică,

personaj-suma a lumii lui. Vorbeşte, se îmbracă şi trăieşte ca ei. ‘‘Amintirile … şi

Poveştile’’ l-au readus pe Creangă în lumea copilăriei.

Creangă a ştiut sa scrie pentru oameni în vârsta, diferenţiaţi ca tip colectiv şi

individual, a folosit conturul social-ţărănesc, etnic şi naţional, ca sa dea versiunea adulta a

basmului sau a povestii. Aceasta e o mişcare a propriului sau instinct creator, care

totodată l-a condus sa lucreze in cumul de date materiale, in concretul din care naşte aerul

de unicitate al artei. Înţelegerea mentalităţii noului public de basme, căruia i se adresa el

si care in chip firesc s-ar fi interesat de masa si traiul unui Stan Patitul, precum şi pre-

ştiinţa materialităţii artei sunt părţi din înzestrarea lui naturala de povestitor. Spectacolul

inteligentei artistice sfârşeşte in organizarea faptelor din ‘‘Poveşti’’, după un plan, iar a

celor din ‘‘Amintiri’’ - după altul. De fiecare data conştiinţa de natura si genul scrierilor

sale se manifesta cu limpezime. ‘‘Moş Nichifor Cotcariul primeşte confirmaţia

nuvelistica; Ivan Turbinca pe aceea de povestire, iar ‘‘Amintiri …’’ una de film

memorial. Fata de sfericitatea poveştilor si singurei nuvele, Amintirile din copilărie

izvorăsc în aşa fel ca mai totdeauna sentimentul lecturii se pierde in acela de liberate

orala. Aceasta face evidentă mecanica însăşi a memoriei, pe care, odată observata, n-o

mai acoperă nici prezenta frazei scrise cu oricâte intenţii literare.

3

‘‘Atât poveştile, cât şi amintirile au o viteza în desfăşurarea faptelor, ce nu le dă

răgaz de analiza sau descripţie. Unde ar fi putut lua loc un portret întreg, e numai o

trăsătura grăbită: unde n-ar fi stricat lămurirea psihologică, e numai mişcarea exterioara;

faptele singure aleargă neistovite.’’ ( Vladimir Streinu )

Arta vorbita din ‘‘Povesti si Amintiri’’ este in cele din urma, daca se doreşte a sa

spune astfel, ‘‘vorbărie goală’’, dar fermecătoare ca nici una alta, din cate ni s-au păstrat

în scris: un fel de tacla superioara, în care de atâtea ori avântul verbal confisca pentru

sine iniţiativa povestitoare si chiar se arunca in deplina neatârnare. Vorbele, făcute astfel,

de un continuu suflu euforic, sa gâlgâie si sa clocotească, ajung la neaşteptate răsfăţuri

ritmice şi îşi răspund cu potriviri de sunete, asociindu-se singure mai mult după

sonorităţi, decât după înţeles. Cum ar fi de exemplu: ‘‘ Poate acesta-i vestitul Ochilă,

frate cu Orbilă, var primar cu Chiorilă, nepot de sora lui Pândilă, din sat de la Chitina,

peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-câţi. Megieş cu Căutaţi si de urma nu-i mai

daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pământului, care vede toate şi pe toţi, altfel de cum

vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel. Parcă-i un bot-

chilimbot-botit, în frunte cu un ochiu, numai sa nu-i fie de deochiu’’. ( Harap-Alb ) În

‘‘Harap-Alb’’, calul năzdrăvan, ca sa-şi ducă stăpânul la sfânta Duminică, adică pe un

tărâm de basm, îl trece prin locuri a căror minunăţie e luată din sarcina prozei si lăsată pe

seama versurilor, ca pentru a se simţi în totul schimbarea tărâmurilor.

Dacă însă ‘‘Poveştilor şi Amintirilor’’ li s-ar ridica intr-un mod sau altul cadrul

oral, in care auzim pe însuşi povestitor cum le aşează, am rămâne evident cu un sir de

fapte, cu dialoguri pe alocuri foarte vii, cu oameni de la tara- unii neîndestulător motivaţi

sufleteşte, cu fragmente interesante chiar aşa, dar numai cu schema creaţiunii, cu un fel

de scenariu din care lipseşte actorul principal.

Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea mijloacelor tipice ale operei

sale. O mare parte din energia expresiva a graiului romanesc a fost pusa la contribuţie in

paginile operei lui. Imaginile, metaforele, comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau

zicători tipice poporului, expresii scoase din inima neamului. S-ar putea alcătui, fără prea

multa greutate, un inventar al zicerilor sale tipice cu indicarea izvorului lor folcloric si al

ariei de răspândire, ce ar ajuta la determinarea mai exacta a părţii poporului ce vorbeşte

prin Creangă. Zicerile tipice sunt la Creangă mijloacele unui artist individual. Prin el ne

4

vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal si anonim. Mulţimea

expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o natura rustica si joviala, un stil

abundent, folosind formele oralităţii.

Mijloacele povestitorului de a-si încercui ascultătorii, de a si-i asocia, de a-i lua cu

sine, sunt numeroase. Dintre ele, ca sa rezumam, viteza naraţiunii lucrează în primul rând

asupra conştiinţei noastre. Ca om care n-a trăit disociat de natura, el nu face literatura

descriptiva. Peisagismul e treaba de orăşean, peste care cad zidurile cetăţii. Romantic sau

realist, orăşeanul scapă de viziunea urbanistica, de bârlogul chiar electrificat, in care, tot

fugind de bârlogul primitiv, a nimerit din nou, scapă prin plăcerea de a-si descrie viata in

aer liber. Gustul priveliştilor naturale s-a născut din confort şi blazare. Creangă a crescut

insa mai mult in ograda decât în casa, printre orătănii şi în buruieni, mai mult în sat decât

în ograda şi chiar dincolo de sat, printre sălbăticiuni si în pădure, sub cadenţa nestricata a

anotimpurilor, orientându-se ziua după soare, iar noaptea după poziţia constelaţiilor. A

tânji după asemenea valori era pentru el tot una cu a dori sa fie , cum era de fapt: scund,

îndesat, rumen, rotund la fata… Aspectele naturii-peisaj, aparţineau compunerii sale

sufleteşti, cum aparţineau trăsăturile somatice persoanei lui fizice. Copil încă, adult sau

moşneag, omul lui Creanga e purtat de instinctul sexual automatic si nevinovat.

Autorul are de povestit fapte ce se înşiră repede, ca într-un film de cinema. El nu

doreşte sa întârzie în descripţii şi analize, ci să dea frâu liber evenimentelor, sa

impresioneze cu cel asupra căruia se afla si sa pregătească pe cel următor. In amintiri, ca

si in basme, densitatea epica este mijlocul lui dintâi, cu care îşi supune ascultătorii.

Dar oricât de alergător îi este ritmul epic, faptele nu trec fără să li se observe

identitatea: sunt gesturi si situaţii de viaţă zilnica, nimic neobişnuit, oamenii lucrează,

mănâncă, iubesc, fac negustorie, se cearta si se împacă. Numai ca faptul cotidian capătă

în naraţiune proporţii neaşteptate ; deşi cotidian prin natura lui, el se înscrie in

extraordinar prin felul povestirii. In opera lui Creanga, un factor misterios de dilataţie da

astfel evenimentelor, chiar familiare, o dimensiune gigantica. Fenomen optic sau literar,

gigantismul viziunii apare atât din scene modeste, cum ar fi o bătaie pe de-ale mâncării

între conscolari, cat si din altele fabuloase, cum este deşirarea pana la cer a unui Păsări-

Lăţi-Lungilă ca sa ‘‘găbuiasca’’ de pe fata întoarsă a lumii o pasare ascunsa. Se observa

insa ca faptele comune si familiare devin in naraţiune fapte extraordinare, iar cele

5

supranaturale sunt aduse la tonul si ţinuta celor curente; dar toate, prin modul povestirii

sau prin natura lor, isi pun in vedere dimensiunea copleşitoare, de fabula primitiva. S-ar

zice aşadar, ca timpul naraţiunilor lui Creangă, ca in orice amintire si basme, e trecutul,

un trecut necalendaristic, deci fabulos. Ascultătorii lui trăiesc sub puterea unui continuu

prezent epic. E timpul estetic care se naşte intre povestitor si ascultător si acest timp

converteşte totul, faptul legendar ca si amintirea din copilărie, într-o actualitate, care,

combinata cu urgenta epica, devine realitatea unica. Scrierile lui Creanga se aud.

„Poveştile şi Amintirile” sunt ale unui artist, care a voit sa fie ţăran.

Mărcile stilului oral popular – ‘‘ frecventa apreciabila a dialogului si monologului,

a interjecţiilor, a formelor exclamative si a onomatopeelor, apoi deasa repetiţie in

feluritele ei forme’’ ( Ov. Barlea ) – prezente masiv in scrierile autorului au condus la

concluzia ca ‘‘Creangă se identifica perfect din acest punct de vedere cu un povestitor

popular. Deşi scrie, el are mereu in vedere nu pe viitorul sau cititor, ci pe un ascultător,

imaginar si totuşi foarte real, căruia i se adresează necontenit si de la care primeşte

sugestii, îndemnuri, sfaturi etc., cu efecte asupra felului cum îşi duce mai departe

povestirea’’. ( I. Iordan ) În acea scurtă şi aparent nesemnificativa ‘‘Prefaţă la poveştile

mele’’ se pot găsi toate semnele conştiinţei sale scriitoriceşti. Textele publicate sunt

creaţii individuale, personale ( ‘‘poveştile mele’’ ), datorate unui ‘‘autoriu’’, scrise (‘‘ iè

pana in mana’’ ), destinate nu unui ascultător, ci unui lector ( ‘‘iubite cetitoriu’’ ), a căror

transmitere este mediata prin actul lecturii ( ‘‘ceteşte rogu-te si ceste’’ ) .

Creanga se apropie cel mai mult dintre toţi scriitorii, de modelul autentic folcloric.

Noutatea, originalitatea scriitorului consta, in nota comica pe care ne-o da povestirii,

miraculosul fiind la el ‘‘întors totdeauna pe partea lui comica’’ ( Al. Piru )

Basmul are o vitalitate si o capacitate de a fi însoţit omul in multimilenara sa

istorie, din epocile îndepărtate ale primitivismului pana astăzi. Basmul a găsit el însuşi

forţa de a se adapta in permanenta condiţiilor mereu schimbătoare din societate,

răspunzând nevoilor fireşti ale omului de a domina forţele răului, de a se bucura de

victoria binelui, de a dobândi fericirea , de a se împlini prin dragoste si căsătorie, de a

străbate spaţiile delimitate, de a controla timpul, de a atinge inaccesibilul. El a răspuns ,

de asemenea, alături de alte creaţii folclorice, nevoii de frumos a poporului, reprezentând

una dintre cele mai elevate ‘‘forme de arta a cuvântului’’ din cate a creat omenirea

6

vreodată. Comparat, in planul literaturii culte, cu romanul, ‘‘Basmul e un gen vast,

depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, ştiinţa, observaţie morala etc.’’ ( G.

Călinescu ), basmul rămâne specia cea mai reprezentativa a prozei populare, esenţa lui

fiind dominata de oralitate, de unde importanta pe care trebuie sa o acordam

povestitorului.

Basmul defineşte o specie a epicii populare si culte, cu larga întindere, in care se

narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare ( feţi- frumoşi, zâne, animale

năzdrăvane etc. ) , aflate în lupta cu alte forte nefaste ale naturii sau ale societăţii,

simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc. , pe care ajung sa le biruiască in cele din

urma. Basmele pot fi populare si culte. Autorul anonim, face din ‘‘ Greuceanu’’ un basm

popular. Creanga face din ‘‘Povestea lui Harap-Alb’’ un basm cult, introducând dialogul

între personaje.

‘‘- Ce sa zic, nepoate ? Ia, când as avè eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe

dinainte.

- Ş-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui, zise

Spânul ; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca sa-mi încurce zilele.’’

Prin dialogul dintre personaje, Ion Creangă realizează portretul acestora,

evidenţiind elementele psihologice specifice fiecăruia, si deci specifice lumii satului.

Personajele lui Creangă sunt mitice; ele prezintă lumea ţăranilor aşa cum este ea. Astfel,

Flămânzilă şi Setilă sunt tipici oamenilor avari de la tara, care pun preţ doar pe hrana ;

Ochilă este tipul ţăranului bârfitor, care vede si aude tot. Toate personajele lui Creangă

creează o tipologie. Personajele lui Creangă sunt ţărani a căror calitate centrala este

omenia. Autorul păstrează intacta vorbirea ‘‘ ţărăneasca’’ , uneori humuleşteană.

Considerat de Pompiliu Constantinescu ‘‘sinteza a basmului romanesc’’,

‘‘Povestea lui Harap-Alb’’ cuprinde întreaga filozofie populara.

Uriaşii răzvrătţti, în felul lor, au asemănare cu ţăranii din Humuleşti, ei

simbolizând caractere si adevăruri morale sau chiar forte ale naturii cum sunt: frigul-

Gerilă; setea- Setilă; foamea- Flămânzilă. Binle şi raul sunt simbolizate de Harap-Alb şi

Spân, iar măsurarea timpului si a spaţiului: Ochilă – timpul şi Păsări – Lăţi – Lungilă –

spaţiul . De asemenea, ispita pierzaniei este reprezentata de Cerb.

7

Scriitorul adaugă noi elemente care conferă basmului calitatea de opera culta.

Menţionăm dintre acestea: dramatizarea acţiunii prin dialog; umanizarea fantasticului –

prin comportamentul eroilor, observaţiile psihologice asupra limbajului, mentalitatea

gesturilor, comicul, jovialitatea, erudiţia paremiologica – toate acestea particularizând, ca

şi ‘Amintirile’, talentul lui Creangă.

‘‘ Povestea lui Harap-Alb’’ poate fi considerata un Bildungsroman cu un subiect

miraculos, care, însă, aşa cum apreciază Ibraileanu, ‘‘îngăduie povestitorului să

înzestreze caii săi cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omeneasca’’.

Şi aici, ca şi în ‘‘Amintiri’’, se poate identifica comicul, specific la Creanga –

spunerea mucalita, ironia, poreclele, zeflemisirea, diminutive cu valoare augmentativa;

unele caracterizări pitoreşti – tovarăşii de drum ai lui Harap-Alb, unele scene comice si

bineînţeles neîntrecuta erudiţie paremiologica ce se revarsă în basm la tot locul,

îmbogăţind nota de originalitate.

Harap-Alb, prin figura lui de antierou, nu se remarca precum Greuceanu din

basmul popular , prin vitejie şi forţa supranaturala, ci prin comportamentul firesc este

respectuos, sensibil, naiv, încrezător în oameni, milos, harnic, are un simţ moral si un

echilibru necesar. Inteligenţa, receptivitatea, spiritul de sociabilitate si prietenie, răbdarea

îl vor ajuta sa depăşească problemele, momentele de dificultate.

Un adevărat mesaj umanist primeşte Harap-Alb prin îndemnările Sfintei

Duminici: ‘‘când vei ajunge si tu odată mare şi tare, îi căuta sa judeci lucrurile de-a fir a

par si vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar până atunci

mai rabdă Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.’’ Calul năzdravan îl tonifica:

‘‘Omul e dator sa se lupte cat a putea cu valurile vieţii.’’

Umorul se înclină spre veselie şi produce râsul.

‘‘ … Poate ca acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă,

nepot de sora lui Pândilă, din sat de la Chitina, peste drum de nimerilă. Ori din drum de la

Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urma nu-i mai daţi.’’

Proverbele sunt foarte mult valorificate, in basm, iar Creangă le prezintă mai ales

în dialogul dintre personaje. Proverbele: ‘‘Lac de-ar fi, broaşte sunt destule.’’, ‘‘Fiecare

pentru sine, croitor de pane.’’, ‘‘Apără-mă de găini, că de câni nu mă tem.’’, ‘‘Omul

8

sfinţeşte locul.’’, ‘‘Fa bine, să-ţi auzi rău.’’, ‘‘Dă-i cu cinstea să piară ruşinea.’’, ‘‘Vorba

lungă, sărăcia omului.’’

Vorbirea e în stilul oralităţii, Harap-Alb, fiu de împărat, grăieşte asemenea

oamenilor obişnuiţi, din spaţiul rural.

‘‘Creangă este un stilist abundent, folosind formele oralităţii’, ‘‘imaginile,

metaforele, comparaţiile lui sunt ziceri ale poporului , expresii scoase din marele rezervor

al limbii.’’ (T. Vianu )

Harap-Alb se înfăţişează ca o naraţiune obiectiva, dominant epica, accentul

căzând, firesc, pe întâmplările eroului, pus în faţa a nenumărate primejdii pe care le

depăşeşte de regula cu spijinul ajutoarelor dobândite, ca o răsplată a bunătăţii şi omeniei

sale.

Formula iniţială extrem de simpla, redusă la esenţă, în care ‘‘cică’’, marchează

incertitudinea, iar ‘‘era odată’’ plasează acţiunea într-un timp îndepărtat de momentul

vorbirii ( ‘‘amu’’ ). Majoritatea poveştilor lui Creangă încep cu o astfel de formula

introductiva care contravine , într-o măsură, tipului de formula iniţială specific basmului

fantastic in variantele lui populare vechi.

Cel dintâi ‘‘donator’’ este cerşetoarea din grădina crăiască, aceea care , miluita de

feciorul cel mic al craiului, îl sfătuieşte să ia hainele, armele si calul din tinereţe ale

tatălui său. Bătrâna reapare , după înşelarea eroului de către Spân, sub înfăţişarea Sfintei

Duminici, acordând din nou ‘‘asistenta’’ sa, lui Harap-Alb întrecerea probelor grele la

care îl supine nemilostivul lui stăpân.

Al doilea ‘‘ajutor’’ este calul năzdrăvan , care îşi poartă stăpânul în toate

peregrinările sale, îmbărbătându-l ori de câte ori este încercat de deznădejde şi

intervenind, direct, el însuşi de câteva ori în acţiune ( la trecerea podului străjuit de tatăl

eroului îmbrăcat în piele de urs, la obţinerea – prin vicleşug - a apei vii si moarte aduse

de către turturica fetei împăratului Roş şi la pedepsirea Spânului , în final. )

În drum spre împărăţia împăratului Roş, Harap-Alb dobândeşte alte ajutoare –

furnicile si albinele tratate omeneşte, scrutate şi îngrijite cu dragoste de gospodar; aici

Harap-Alb împrumută caracterele fetei moşneagului din ‘‘Fata babei şi fata

moşneagului’’.

9

În sfârşit, cei cinci tovarăşi năzdrăvani ( Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-

Lăţi-Lungilă ) - apariţii monstruos-groteşti mai puţin frecvente in basmul popular ca atare

– ii dau prilejul lui Creangă de a împinge invenţia verbală nestăvilită spre consecinţe de-a

dreptul nebănuite. Rolul celor cinci năzdrăvani este foarte bine precizat in ‘‘scenariul’’

epic, prezenta fiecăruia dintre ei fiind hotărâtoare in derularea faptelor si in atingerea

happy-end-ului obligatoriu în basm.

Sensul cel mai evident al basmului este unul moral: binele învinge răul, bunătatea,

omenia este deasupra răutăţii, duşmăniei şi urii. Degustătorul mai rafinat de literatura

poate sa aprecieze soliditatea construcţiei, vigoarea si consecventa, aproape clasica a

personajelor, savoarea si parfumul limbii, naturaleţea dialogurilor, spontaneitatea

replicilor, adâncimea cugetării exprimată adesea aforistic.

Basmul ca opera literara propune un model de comportament eroic, înfăţişând

încercările grele la care este supus protagonistul, lupta si victoria lui asupra

întruchipărilor monstruoase ( zmei, balauri ), răsplătirea binelui si pedepsirea răului,

depăşirea condiţiei de inferioritate ( sărăcie, lipsuri, ignorare ), si accederea la o condiţie

superioara, în sfârşit, împlinirea prin căsătorie.

Isteţimea rămâne una dintre trăsăturile esenţiale ale eroului de basm , la care se

adaugă bunătatea, simţul dreptăţii, vitejia fără de seamăn. Aceste calităţi sunt scoase nu o

data in evidenta prin comparaţie cu fraţii lui mai mari, eroul fiind de regula cel mai mic.

Adesea vitejia si împlinirile sale trezesc invidia fraţilor care nu se dau in laturi de la nimic

pentru a-l pierde si a se lauda ei cu izbândele sale. Impostura este totdeauna descoperita si

fraţii care se împreunaseră cu victoriile eroului, sunt pedepsiţi după faptele lor.

Adversarii eroului sunt supradimensionaţi fiziceşte, în aşa fel încât victoria celui

dintâi, obligatorie în logica basmului, să capete ea însăşi dimensiuni uriaşe, spre

satisfacţia ascultătorilor. Ei sunt balauri, zmei, zmeoaice, Muma- Pădurii, Statu-Palma-

Barba-Cot şi alţii asemenea. Lupta eroului cu balaurul, văzut ca ‘‘o reptila gigantica cu

mai multe capete’’, ‘‘hydric, dar şi cu manifestări pirice’’, ‘‘prin definiţie distrugător şi

rău’, ‘‘totdeauna ostil omului’’, ‘‘vrăjmaşul eroului, piedica în drumul său, opreliştea la

punte, spaima ce te face sa eziţi şi să te întorci din drum’’. ( G. Călinescu )

Zmeii, alţi adversari ‘‘tradiţionali’’ ai eroului, sunt antropomorfi, trăiesc pe alt

tărâm, sunt irezistibil atraşi de feţele pământene, dar au o repulsie totala faţă de voinicii

10

de pe pământ. Înzestraţi cu puteri colosale, ascunse cu grija în locuri greu accesibile,

dotaţi cu instrumente magice; buzduganul- care le anunţă sosirea, biciul-care transformă

palatele în mere etc., ajutaţi de mama sau de surorile lor, zmeii sunt totuşi vulnerabili şi

eroul reuşeşte să-i învingă mai ales ca, in multe împrejurări, zmeii dau dovada de fair-

play si accepta lupta dreapta, bizuindu-se, desigur, pe puterea colosala cu care sunt

înzestraţi.

Pentru a ieşi biruitor din confruntarea cu aceste întruchipări monstruoase, fiziceşte

adică mai puternice decât el, eroul face apel la inteligenţă, nu o data la trucuri mai puţin

oneste şi, mai ales, se bizuie pe ‘‘adjuvanţii’’ câştigaţi ca urmare a unor fapte bune ori

pur si simplu prin simpatie in periplul sau aventuros. Aceştia sunt fie tovarăşii

năzdravani, ‘‘oameni care au cate o însuşire dezvoltata la proporţii neverosimile, uneori

cu o construcţie anatomica prin care sunt predispuşi la acea deformare miraculoasa’’

precum Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Hăis-Lungilă, Fuge-n-lume, Gerilă, Strâmbă-

lemne, Sfarmă-piatră etc. ( O. Barlea ), fie puii animalelor salvate de erou: vulpea, lupul,

ursul, fie gaze tratate omeneşte de acesta: furnici, albine, sau alte vietăţi: bondari, peşti,

etc.

De multe ori, un rol important îl joacă-între adjuvanţi- calul eroului, năzdrăvan,

dotat cu însuşiri excepţionale: zboară, vorbeşte, se metamorfozează, anticipează actele

stăpânului, deţine remedii pentru încercările la care este supus acesta.

Naşterea şi creşterea miraculoasa a eroului, metamorfozele spectaculoase ale celor

urmăriţi, exacerbarea trăsăturilor fizice ale unor personaje, animalele vorbitoare,

obiectele magice cu puteri ieşite din comun, substanţe cu calităţi tămăduitoare precum,

apa vie si apa moarta si multe, multe altele, proiectează basmul într-o lume ale cărei

margini sunt nefireşti, din punctul de vedere al omului modern.

Alegoria, fabulosul, feericul, miraculosul devin procedee de încifrare, de

poetizare a realităţii de dincolo de real.

‘‘Basmul este o opera de creaţie literară, cu o genera speciala, o oglindire in orice

caz a vieţii în moduri fabuloase’’ ( G. Călinescu ); ‘‘Fiind basmul o opera literara,

oglindirea artistica implica din plin intervenţia fanteziei creatoare’’ ( O. Barlea ) ;

‘‘Basmul, ca oglindire alegorica a realităţii, ca opera de pura fantezie, adopta o rama

adecvata’’ ( GH. Vrabie )

11

‘‘Povestea lui Harap-Alb’’ ni-l prezintă pe fiul cel mic al craiului, care s-a hotărât

să-şi încerce şi el norocul, după ce fraţii lui n-au izbutit să treacă de proba – cursa pe care

le-o întinsese tatăl lor, pentru a le verifica curajul, in scopul ajungerii la fratele sau,

Verde-împărat, pentru a împărăţi, întrucât acesta avea doar fete. Craiul îşi sperie feciorii,

îmbrăcându-se in piele de urs. Pornind de la proverbul ‘‘Fiecare pentru sine croitor de

pâine’’, accepta încercarea mezinului. Bazându-se pe respectul faţă de vârstnici şi

crezând în cuvântul lor, mezinul ‘‘miluieşte cu bani’’ pe baba care-l ispiteşte şi-i vorbeşte

în parabole si care-l sfătuieşte sa ceara de la tatăl său: calul, armele si hainele cu care a

fost el mire – cu toate acestea putând ajunge acolo unde nu au ajuns fraţii lui.

Bătrâna îl atenţionează că: ‘‘Hainele sunt vechi si ponosite’’ si armele ‘‘ruginite’’,

‘‘iară calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tava plina cu jăratic, şi care

dintre cai a veni la jăratic să mănânce, acela are sa te ducă la împărăţie si are sa te scape

din multe primejdii’’. Desigur ca, la fel ca orice personaj fantastic, si baba dispare

misterios.

Pornind de la ideea ca ‘‘omul e dator sa încerce’’, Harap-Alb singur afirma ca va

porni si el intr-un noroc ‘‘si cum o da Dumnezeu’’. După ce – l înduplecă pe tatăl său,

alege calul năzdrăvan care-l încurajează spunându-i : ‘‘-Sui pe mine, stăpâne, tine-te

bine’’, după care zboară pana la nori, pana la luna, mai iute ca fulgerul, si a treia oara

pana la soare după care-şi întreabă stăpânul: ‘‘-Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai

vreodată că ai sa ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mana si prin nouri sa cauţi

cununa?’’ Mărturisind că a trecut prin mare sperietura, fiul de crai ii cere calului: ‘‘–De

mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi.’’

Mirându-se de calul ales, fiul de crai repeta încercarea fraţilor săi, trecând cu bine proba,

făcându-l pe crai să-şi recunoască travestiul: ‘‘-Dragul tatei, nu da, ca eu sunt’’.

Îmbrăţişându-l, craiul îşi sfătuieşte fiul: ‘‘În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de

buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face

cu dânşii, ca sunt tare şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai

sfătui şi el ce ai sa faci, ca de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele!

Na-ti acum si pielea asta de urs, ca ti-a prinde bine vreodată.’’

12

Nerespectând sfatul tatălui său, îl ascultă pe Spân, care, păcălindu-l, îl bagă în

fântână să se răcorească, cerându-i apoi să-i jure credinţă, schimbându-şi rolurile şi

botezându-l Harap-Alb.

După aceasta, încăleca fiecare pe calul său şi pornesc, ‘‘Spânul înainte, ca stăpân,

Harap-Alb în urmă, ca slugă …’’ Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îşi joacă

rolul mai departe, Harap-Alb fiind obligat a se supune. Fetele împăratului se îndoiesc de

apropierea de rudenie cu Spânul, pe care-l cred rău şi neomenos faţă de Harap-Alb.

Ca in toate basmele si aici se cer trecute probele ‘‘focului’’ – ceea ce face de fapt

ca basmul sa devină şi un roman de formare. Harap-Alb e supus probelor de aducere a

salatelor si a capului si pielii cerbului din Pădurea Ursului si, respectiv, din Pădurea

Cerbului. Cu ajutorul Sfintei Duminici reuşeşte.

Trimis să aducă fata lui Roş-Împărat, Harap-Alb ocroteşte în drum nunta de

furnici, primind in dar o aripa ce-i poate servi la nevoie; ajuta albinele făcându-le un

‘‘bustihan’’, pentru care primeşte de asemenea, o aripa; întâlneşte apoi, pe rând, pe Gerilă

– ‘‘o dihanie de om care se perpelea pe lângă foc’’; pe Flămânzilă – ‘‘foametea sac fără

fund sau cine mai ştie ce pricopseala a fi, de nu-l mai satura nici pământul’’; pe Setilă –

‘‘fiul Secetei, născut în zodia ratelor şi împodobit cu darul suptului’’ şi căruia ‘‘începe a-i

ţâşni apa pe nari si pe urechi, ca pe nişte lăptoace de mori’’; apoi pe vestitul Ochilă –

‘‘care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede

cât e de frumuşel. Parcă-i un boţ, chilimboţ boţit în frunte cu un ochiu, numai sa nu fie de

deochiu!’’ Şi, în sfârşit, ultimul pe care-l va lua este Păsări-Lăţi-Lungilă- botezat de către

scriitor aşa fiind ‘‘mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui’’; şi el este ‘‘ fiul

săgetătorului şi nepotul arcaşului; brâul pământului şi scara ceriului; ciuma zburătoarelor

si spaima domeniilor …’’

Ajung la Roş-Împărat, cel care ‘‘nu avea mila de om nici cat de caine’’ … ‘‘un

om paclisit si rautacios la culme’’, Harap-Alb fiindu-le tovaras si partas la toate, si la

paguba si la castig, cum spune scriitorul, prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de

dânşii- pentru ca nu se poate ca din cei ‘‘cinci nespalati cati merg cu Harap-Alb’’ sa nu-i

vina vreunul de hac.

13

Calificaţi ca ‘‘nişte golani’’ care îndrăznesc să-i ceara fata, Roş-Îmăarat îi va

supune si el la probe peste care năzdrăvanii vor trece cu succes, reuşind să câştige fata

împăratului, care îşi ia cu ea trei smicele si apa vie.

După ce au luat fata, îndreptându-se spre împărăţia lui Verde-Împărat, ‘‘Gerilă,

Flămânzilă şi Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi năzdravanul de Ochilă se opresc şi zic cu jale:

< - Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci răul cateodată prinde bine

la ceva >’’ .

Folosind o splendida proza ritmata, scriitorul precizează: ‘‘Harap-Alb le

mulţumeşte s-apoi pleacă liniştit. Fata vesel îi zâmbeşte, luna-n ceriu au asfinţit. Dar în

pieptul lor răsare … Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos şi în sine arzătoriu, ce

se naşte din scânteia unui ochiu fărmăcătoriu!’’

Harap-Alb, îndrăgostit de fata împăratului Roş, nu-i venea s-o duca Spânului

‘‘Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de

cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului de neatins de ochii fluturilor.’’

Ajungând la împărăţie, surprins de frumuseţea fetei, Spânul se repede să o ia în

braţe de pe cal, dar aceasta îl respinge adresându-i-se : ‘‘ Lipseşti dinaintea mea, Spânule.

Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al

împăratului Verde’’.

Spânul, văzând ca a fost data în vileag înşelătoria sa, se repede ca un ‘‘câne turbat

si retează capul lui Harap-Alb’’. Fata de împărat pune capul lui Harap-Alb la loc, îl

înconjoară ‘‘cu cele trei smicele de măr dulce’’, îl stropeşte cu apa vie şi-l învie, acesta

simţindu-se ca după un somn greu. Calul lui Harap-Alb îl pedepseşte pe Spân ridicându-l

spre cer şi dându-i drumul de acolo.

Primind binecuvântarea şi împărăţia de la Verde-Împărat, Harap-Alb si fata

împăratului Roş au făcut o nunta ca-n povesti.

Dimensiunile nunţii din basm sunt comparabile cu cele ale nunţilor din ‘‘Calin’’

de M. Eminescu si ‘‘Nunta Zamfirei’’ de G. Coşbuc.

Particularităţile artei narative: aspectul dramatic, dialogul presupus; folosirea

onomatopeelor, a locuţiunilor populare, a repetiţiilor, a unor comparaţii, expresii

idiomatice; a proverbelor, zicătorilor populare sau create de scriitor ( erudiţie

paremiologica ) ; ritmarea unor propoziţii sau fraze (modificând chiar ritmul povestirii );

14

folosirea unor expresii sinonimice ( particularizarea personajelor fabuloase din basm se

caracterizează printr-o simetrie sinonimica: Flămânzilă – ‘‘o namila de om’’, Gerilă – ‘‘o

dihanie de om’’; Ochilă – ‘‘o schimonositura de om’’; Păsărilă – ‘‘o pocitanie de om’’;

Setilă – ‘‘o arătare de om’’ – caracteristic fiind hiperbolizarea fizicului lor ) ; folosirea

formulelor scurte ale pronumelor de persoana I si a II-a; a verbelor care dau mişcare şi

mai ales a formelor de prezent; a diminutivelor, in special cu aspect ironic; aspectul

superlativelor prin limpezirea unor sunete sau repetarea cuvintelor , folosirea îndeosebi a

coordonării, ceea ce asigura claritate textului etc.

Toate aceste particularităţi, precum şi altele, fac din scriitor, după cum apreciază

G. Călinescu: ‘‘un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi

totuşi un autor <vesel > prin materie. Conţinutul Poveştilor şi Amintirilor este indiferent

în sine, ba chiar apt de a fi liric ori fantastic, vesela este hohotirea interioara, setea

nestinsa de vorbe, sorbite pentru ele insele, dintr-o voluptate strict intelectuala’’.

‘‘Sănătatea, simplicitatea- apreciază G. Ibraileanu- limpezimea, <realismul>

psihologic din opera lui fac din Creanga un scriitor clasic, în înţelesul literar al

cuvântului.’’

Creangă este poet chiar în poveştile lui cu talc, în modul parabolic de a insinua

adevăruri morale si de a personifica forţele naturii; poetul se afla în mitul narativ din

Haral-Alb, în forţa lui de a surprinde, in fantasticul făpturilor, câteva trăsături umane şi

câteva idei. Filozofia lui Creangă este filozofia poporului. Spânul ilustrează proverbul:

‘‘Fă-te frate cu dracul până treci puntea’’, iar Harap-Alb: ‘‘Unde nu-i cap, vai de

picioare’’. Soluţia lor este: ‘‘Cine sapa groapa altuia, cade el in ea’’ – aşa cum i s-a

întâmplat Spânului uzurpator şi duşman de moarte al fiului de împărat. Ajutorul pe care

uriaşii , albinele şi furnicile îl dau la timpul oportun lui Harap-Alb, concretizează

proverbul: ‘‘Dumnezeu nu lasă pe omul bun’’. Ca şi poporul, Creangă gândeşte mitic si

epic; didacticismul câtorva anecdote si povesti minore ale lui nu mai apare şi- n

extraordinarul lui basm. Moralist si psiholog, el nu uita natura umana nici in jocul cel

mai liber al fanteziei, împinsă până la fantasticitate; dar intuiţiile lui nu se desfăşoară

decât subteran şi ‘‘filozofia’’ este implicata in povestire. Basmul ‘‘Harap-Alb’’ este o

sinteza a basmului nostru si cel mai frumos basm romanesc, prelucrat de un artist crescut

el însuşi, ca o forţa mitica, din geniul subconştient al rasei. Uriaşii lui Creangă sunt

15

zugrăviţi în fantasticitatea lor, cu acelaşi realism ca şi ţăranii humuleşteni. Simbolul lor

acoperă intuiţii ale naturii umane, caractere şi adevăruri morale, sau forte ale naturii

însăşi.

Între amintirile copilăriei şi povestea lui Harap-Alb este acelaşi raport de

subsecventa ca între începutul şi sfârşitul vieţii. Creangă nu şi-a povestit maturitatea sub

forma de memorial; a învăluit-o în mit şi a rezumat-o într-o experienţă fantastica, valabila

pentru om in genere; si el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate

cu dracul, ca sa treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apă

moartă a creaţiei artistice. Filozofia surâzătoare a lui Harap-Alb a fost filozofia lui, până

în pragul morţii, iar înţelepciunea ei a fost înţelepciunea vieţii însăşi, eterna şi plină de

umbre si lumini.

Povestea ‘‘Prostia omeneasca’’ se caracterizează prin nota satirica si formule

artistice închegate. Deşi povestirea nu conţine elemente folclorice, miraculoase, ea

cuprinde formulele de deschidere: ‘‘A fost odată, când a fost, ca daca n-ar fi fost, nu s-ar

povesti’’ … si de încheiere a naraţiunii: ‘‘Ş-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus,

oameni buni, o mare minciuna!’’

‘‘Prostia omeneasca’’ se înrudeşte cu celelalte opere ale lui Creanga prin obiectul

satirei si procedeele specifice. Scrisa pentru ‘‘Învăţătoriul copiilor’’, unde a şi apărut, în

ediţia a V-a, Iaşi, 1878, povestirea diferă totuşi de celelalte istorioare instructive si

moralizatoare publicate in acelaşi loc. Satira poarta aici asupra mult batjocoritei prostii

din literatura populara.

Un om însurat avea o nevasta cam proasta, care, la rândul ei, avea un copil de fata.

Soacra lui nu era tocmai hâtră ( priceputa, isteaţă, hazlie, vicleană ) . Amândouă boceau

de frica sa nu cada drobul de sare de pe horn peste albia de lângă soba, in care dormea

copilul, daca mata se va urca sus pe soba.

Omul a plecat in lume pentru a vedea daca se pot găsi şi alţi prosti mai mari ca

nevasta si soacra sa. În drumul său, întâlneşte un om care voia sa bage soarele in bordei

cu ‘‘un oboroc’’, un cos de nuiele cu care se pescuieşte. Drumeţul îl învaţă să-şi taie o

fereastra pentru ca soarele sa dea lumina in bordei.

Un rotar îşi făcuse un car, în casa, şi se chinuia să-l scoată pe uşă. Neputând, voia

sa taie uşa. Drumeţul îl învaţă să-l desfacă, să-l scoată şi să-l ‘‘înjghebe’’ la loc afara.

16

Întâlneşte apoi un alt ‘‘nătărău’’ care voia cu un ‘‘ţăpoi’’, furca pentru fân, să arunce

nişte nuci in pod. Nucile nu puteau fu luate cu furca. I-a recomandat un oboroc pentru

nuci.

Întâlneşte apoi ‘‘altă năzbâtie’’. Un om legase o vaca cu funia de gat vrând sa o

suie într-o şură pentru a o hrăni cu fân, fiind gata să spânzure vaca. Drumeţul îl sfătuieşte

să dea jos fânul din pod, spunându-i: ‘‘Nu fi scump la tarate si ieftin la faina’’.

Morala se desprinde chiar din cuvintele drumeţului, care se mira de prostia

omeneasca: ‘‘Mata tot s-ar fi putut întâmplă să deie drobul de sare jos de pe horn; dar sa

cari soarele in casa cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură

la fân, n-am mai gândit.’’

Astfel, drumeţul, întâlnind în viaţă fapte mai grave în ale prostiei omeneşti, îi

scoate pe ai săi ‘‘mai cu duh’’, adică mai cu inteligenţa, mai cu minte.

Remarcabila este simplitatea expunerii faptelor; folosirea dialogurilor, a unor

cuvinte regionale, proverbe, expresii populare; ton sfătos, ironic, natural, conferind

povestirii oralitate si o adâncă morala, potrivit căreia trebuie să gândeşti înainte de a face

sau de a spune un lucru.

‘‘Aici nu personajele sunt importante in primul rând, ci speţă prostiei lor. ( …. )

<Tontul>, <nătărăul>, <neghiobul> constituie galeria de <dobitoci> absoluţi cu care e

preparata lumea, mult mai prosti ( cum ii arata denumirile date lor de autor si absurditatea

faptelor săvârşite ) decât soţia ţăranului, care era <cam proasta>, şi decât soacra să care

nu era tocmai <hâtră>’ ( Zoe Dumitrescu-Buşulengă ) .

Povestea capată dimensiuni ale absurdului, întrucât scriitorul da povestirii un

aspect hazliu, sfidând regulile bunului-simt.

Astfel, scriitorul râde de cei care merg alături de firescul vieţii, împotriva

firescului. Alegerea situaţiilor care pune în ‘‘valoare’’ prostia omeneasca demonstrează

talentul scriitorului de a arata simplu, dar sugestiv, in ce consta de fapt ‘‘prostia

omenească’’ şi până unde poate ajunge.

‘‘Povestea unui om leneş’’ a fost publicată în octombrie 1878, în ‘‘Convorbiri

literare’’. Aceasta este o povestire cu caracter satiric, îndreptată împotriva leneşilor.

Personajul principal întruchipează până la absurd lenea, aşa cum în povestirea anterioara

era întruchipată prostia. De fapt Creangă traduce ad litteram zicala : ‘‘de leneş ce era, nici

17

îmbucătură din gura nu şi-o mesteca’’, ajungând la poanta finala cu refuzul leneşului de a

mai trăi, daca posmagii din magazia cucoanei nu sunt ‘‘muieţi’’. Şi contextul faimoasei

replici: ‘‘Dar muieţi-s posmagii?’’ e altfel aranjat, încât personajul să fie scos într-adevăr

parcă din Schlaraffenland, din Cocagne; el rosteşte ‘‘cu jumătate de gura, fără sa se

cârnească din loc’’, fiindcă i-i lene să vorbească şi să se mişte.

Dialogurile sunt susţinute de mânia ţăranilor faţă de leneş; ba una din replici are

savoarea si inflexiunile variate ale marilor dialoguri din opera lui Creanga: ‘‘I-auzi, mă

leneşule, ce spune cucoana, ca te-a pune la coteţ într-un hambar cu posmagi … iaca peste

ce noroc ai dat, bata-te întunericul să te bata, urâciunea oamenilor! Săi degrada din care şi

mulţumeşte cucoanei ca te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub

aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea

dumisale, îţi da adăpost şi posmagi; sa tot trăieşti, sa nu mai mori ! Să-şi puie cineva

obrazul pentru unul ca tine şi să hrănească ca pe un trântor, mare minune-i asta! Dar tot

de noroc sa se planga cineva. Bine a zis cine a zis ca boii ara si caii mănâncă. Hai, da

răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.’’

Dat fiind faptul ca posmagii nu erau muiaţi, leneşul a refuzat ajutorul doamnei.

Cucoana îi sfătuieşte pe oameni să facă ‘‘cum le va lumina Dumnezeu’’. Oamenii îl

pedepsesc , scăpând în felul acesta ‘‘leneşul de săteni şi sătenii aceia de dansul’’.

Din dialoguri se poate vedea capacitatea scriitorului de a individualiza, de a obţine

efecte literare, comparabile cu cele ale lui I. L. Caragiale, pentru ca vorbirea personajelor

– si nu numai aici – este redata cu speciala lor intonaţie si exacta culoare.

Expresia este vie, spontana, naturala, relevând gânduri, sentimente, concepţii

despre viata. De aceea si limbajul acestei povestiri este curgător, impregnant de locuţiuni,

proverbe, ce se intercalează fără efort în fraza, oferind un ton cordial, hazliu, aluziv, dar

nu răutăcios.

Morala este ‘‘Stârpirea lenei din sat’’: ‘‘Mai poftească de acum şi alţi leneşi în

satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua’’. Este vizibila concepţia despre viata a

scriitorului , lenea fiind satirizata.

‘‘Cinci pâini’’ a fost publicată în ‘‘Convorbiri literare’’ din 1 martie 1883,

purtând titlul de Anecdota. Cu foarte multa dreptate, Ibraileanu spunea ca aceasta ‘‘nu e o

18

poveste, ci o snoava, sau, mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetica într-o anecdota

cu scop moral’’.

Doi oameni care se cunoşteau călătoreau într-o vara pe un drum. Unul avea in

traista doua pâini, iar celalalt trei pâini. Făcându-li-se foame, s-au oprit lângă o fântână, la

umbra unei sălcii pletoase, şi au început sa mănânce fiecare din pâinile ce le aveau. Un

drumeţ necunoscut s-a oprit lângă ei, rugându-i să-i dea ceva de mâncare pentru ca nu are

de unde cumpără. Calatorul străin se pune pe mâncat pâine goală împreună cu cei doi

drumeţi, până ce au terminat cele cinci pâini. Calatorul străin da din punga drumeţului

care avusese trei pâini cinci lei, ca semn de mulţumire pentru binele ce i l-au făcut dându-

i de mâncare. La împărţirea banilor, după numărul pâinilor, oamenii se iau la cearta. Cel

cu două pâini pretinde să se împartă banii egal, adică câte doi lei şi jumătate.

Neînţelegându-se, se duc la judecată. Judecătorul, încercând să facă dreptate, a împărţit

fiecare pâine în trei bucăţi, care, adunate, făceau 15 bucăţi. Daca fiecare din cei doi ar fi

mâncat câte 5 bucăţi, ar fi rămas o bucată de la cel cu doua pâini ( din şase bucăţi ) şi

patru de la cel cu trei pâini ( din noua bucăţi ) . Deci, străinul a mâncat o bucată de la cel

avea doua pâini şi patru bucăţi de la cel cu trei pâini. Fiecare bucata ar costa un leu. Deci,

cel care primise de la tovarăşul sau de drum doi lei, va mai da celui cu trei pâini un leu,

după judecata făcută, rămânând numai cu un leu , pentru bucata de pâine care i-ar fi

rămas.

‘‘Cel cu trei pani însă, uimit de aşa judecata , mulţămeşte judecătorului si apoi

iese, zicând cu mirare:

-Dac-ar fi pretutindeni tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul

din fata, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci si-n pururea la judecata’’.

Deci, atunci când nu ai dreptate, nici nu o poţi dovedi, într-o judecata dreapta.

‘‘ Ursul păcălit de vulpe’’ este cea mai scurta povestire care are ca tema

viclenia si prostia.

În ‘‘Ursul păcălit de vulpe’’, e limpide contaminarea a doua proceduri narative,

dar si sintetizarea lor intr-un chip propriu numai unui încercat meşter de vorbe – cu

ştiinţa tranziţiilor ce trec neobservate, pentru ca nu distonează, cu arta digresiunilor care

la alţii plictisesc, iar la el instruiesc şi desfată, cu încă mai rafinata arta a celui ce ştie sa

portretizeze memorabil, din mers, făcând astfel economie de mijloace, sporind

19

coeficientul de imprevizibil, invitându-l pe cititor la colaborarea cu el, naratorul, nu

prezentându-i portrete de-a gata, care tocmai pentru asta apar nu o data ca nişte serbede

litografii. Iniţial, s-ar părea ca avem de-a face cu istorisirea unei întâmplări din viaţa

ţărănească obişnuită: un ţăran avea un car cu boi încărcat cu peşte, găseşte în drum o

vulpe care s-a prefăcut că este moartă. Ţăranul o ia şi o aruncă în car, în intenţia de a-i

face soţiei o caţaveica din blana animalului. Vulpea hoaţă, după ce a aruncat din car ‘‘o

mulţime de peşte’’, a sărit din car şi a început să-şi strângă peştele. Cand a inceput sa

manance, a venit un urs. Acesta ii cere peste sa mănânce şi el, dar este refuzat de vulpe,

care-l sfătuieşte ca, dacă vrea să prindă peşte, să-şi vâre coada în ‘‘băltoaga’’ din

marginea pădurii, fără a se mişca pana la ziua. Ursul asculta îndemnurile cumetrei vulpi

şi îşi vara coada în balta. Peste noapte, apa îngheaţă, si ursul de durere si de frig,

trăgându-şi coada din balta, rămâne fără ea. Vulpea ascunsa într-o scorbura de copac,

rade de urs care venise să se răzbune.

Ursul, neîncăpând în scorbura, încerca zadarnic pedepsirea, cu o creanga de

cârlig, fiindcă vulpea nu poate fi scoasa din scorbura pentru a primi ‘‘de cheltuiala’’.

Morala acestei povesti este aceea de nu fi încrezători în oameni, de a fi lacomi,

deoarece putem fi păcăliţi precum ursul.

‘‘Capra cu trei iezi’’ a fost publicata la 1 decembrie 1875, in ‘‘Convorbiri

literare’’, si demonstrează predilecţia scriitorului pentru poveştile cu animale.

Considerata de cercetătorul francez, Jean Boutière, care a realizat in 1930 unul din

primele studii asupra Poveştilor lui Creanga, ‘‘una din cele mai frumoase povesti din

care învăţăm sa ascultam de sfaturile părinţilor.’’

O capra avea trei iezi. Cel mare si cel mijlociu erau ‘‘obraznici’’, iar cel mic,

‘‘harnic si cuminte’’.

Deci nici iezii nu seamănă între ei, aşa cum ‘‘la o mana sunt cinci degete şi nu

seamănă toate unul cu altul’’.

Capra, plecând să aducă de mâncare pentru ‘‘copilaşi’’, îi sfătuieşte pe iezi, să

încuie uşa, sa asculte unul de altul şi să nu deschidă decât atunci când vor auzi glasul ei,

care le va de ştire spunând: ‘‘Trei iezi cucuieţi, / Uşa mamei descuieţi! / Că mama v-

aduce vouă: / Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe / Drob de sare / În spinare, / Mălăieşi / În

20

călcăieş / Smoc de flori / Pe subsuori’’. Dar cum ‘‘Păreţii au urechi şi ferestrele ochi’’,

duşmanul lup, chiar cumătrul caprei, pândind un prilej pentru a manca iezii, se preface si

rosteşte la uşa iezilor, cu glas schimbat, cuvintele caprei. Iedul cel mic se opune sa se

deschidă uşa, spunând ca nu este ‘‘mămuca’’. Iezii se ascund de frica: cel mic se baga in

hornul sobei , cel mijlociu sub un ‘‘chersin’’, albie adâncă, iar cel mare după uşă, pentru

a putea trage şi zăvorul de la uşă.

Lupul intra în casa, înhaţă iedul cel mare, pe care-l mănâncă iute, după care se

odihneşte. Strănutând, iedul cel mijlociu îi urează: ‘‘Să-ţi fie de bine, nănăşule!’’ Lupul,

prefăcându-se, cheamă iedul la el : ‘‘-A! … ghidi, ghidi! Ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost?

Ia vina-ncoace la nănăşelul, să te pupe el!’’

Lupul ridica chersinul, ‘‘înşfacă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe

acela de-i merg petecele! … Vorba ceea: <Ca toata paserea pe limba ei piere>’’, adică

iedul singur vorbind s-a predat lupului hain. Iedul cel mic, tăcând ‘‘molcum în horn, cum

tace pestele în borş la foc’’, a scăpat viu.

Lupul, după ce a aşezat în ferestre cele doua capete de iezi cu dinţii rânjiţi şi a uns

toţi pereţii cu sânge, făcând în ciudă caprei, a plecat.

Iedul cel mic, după plecarea lupului, a încuiat uşa şi s-a pus pe plâns ‘‘cu amar

după fraţii săi’’, până ce l-a apucat leşinul. La întoarcere, capra se înfiora de spectacolul

pe care-l vede si despre care ii va povesti iedul cel mic. Ea promite ca se va răzbuna. Face

bucate bune: sarmale, plăcinte, alivenci, pască cu smântână şi cu oua, umple groapa cu

jăratic şi cu lemne, aşază ‘‘o leasa de nuiele şi frunzeri’’ peste groapa, toarnă ţărână, iar

peste ţărână aşează o rogojină. Face un scaun de ceara pentru lup si pleacă să-l caute prin

pădure. După ce-l găseşte, se plânge la el de necazul păţit şi îl invită la praznic. Prefăcut,

lupul dă vina pe Martin-ursul. Apoi, aşezat la masa ‘‘începe a manca hâlpov; şi gogâlţ,

gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât’’, rostind vorbe de iertăciune la

Dumnezeu pentru iezii omorâţi. Scaunul topindu-se, lupul cade în groapa, strigând de

durere şi cerând îndurare. Dar capra nu da înapoi şi aplica principiul vieţii: ‘‘Moarte

pentru moarte, arsura pentru arsura …’’ Arunca în groapa, împreuna cu iedul, o căpiţă de

fân, bolovani in cap, ‘‘până-l omoară de tot’’.

Caprele din jur s-au bucurat ca au scapat de lup.

21

Caprele simbolizează o mama iubitoare ; iedul cel mic, copilul ascultător ; cei

mari-copiii neascultători ; lupul-omul rău si lacom, prefăcut.

Morala acestei povesti, este aceea ca binele învinge răul. Lupul este pedepsit la fel

de grav ca si fapta pe care a făcut-o. Copiii trebuie să fie ascultători şi să se ferească de

răul vieţii ce poate fi provocat prin prefăcătorie – ca în cazul lupului.

Limba preparata cu vorbe de har, proverbe, zicători pun în valoare trăsăturile

pozitive: cuminţenia, isteţimea, dorinţa de bine, de dreptate – împotriva vicleniei,

prefăcătoriei, lăcomiei.

Formulele de început: ‘‘Era odată o capră care avea trei iezi’’ şi de încheiere: ‘‘Şi

eram si eu acolo de fata, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şea, ş-am venit si v-

am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roata şi v-am spus jitia toata; si unde n-am

mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciuna!’’

au rolul de a duce cititorul in planul fantastic si, respectiv, de a-l reduce in planul realului.

‘‘Capra cu trei iezi’’ ne apare ca o pura alegorie animaliera, văzând în tot chipul

relaţiile dintre oameni. Citind povestea , suntem aduşi să înţelegem ca, folosind măştile

animaliere, Creanga ne inculca mai cu pregnanta ideea de gratuitate a întâmplărilor,

estompând la maximum tonul didactic, inevitabil altminteri. Iar in chipul acesta, fără a

mai fi supărătoare, înţelesurile moralistice fundamentale rămân şi s-ar putea formula

precum urmează: copiii care nu asculta sfaturile părinţilor au de suportat consecinţele. Un

sens încă mai generic ar fi ca înfăptuirea răului nu rămâne nepedepsită, sau – cu o

binecunoscuta expresie – pentru fiecare cojoc se găseşte ac.

În această poveste, găsim elemente de basm: o capra care vorbeşte, un lup care-şi

ascute glasul, si un ied isteţ care nu se lasă uşor păcălit. Toate aceste elemente însă sunt

plantate de Creanga într-o casa ţărănească, într-un mediu rural. Aceasta casa are ‘‘horn’’,

‘‘chersin’’ si ‘‘zăvor’’ la uşa din lemn. În aceasta casa ‘‘gospodina’’ pregăteşte nu

mâncare în general, ci bucate alese: ‘‘alivenci’’, ‘‘papa cu smântână si oua’’, care se

servesc după sarmale si plachie, ca la o casa moldoveneasca de pe vremea în care a trăit

povestitorul humuleştean. Ursul urma să-l înveţe pe ‘‘băiat’’ nu o meserie oarecare, ci

cojocăria, meserie ce se învaţă pe acele meleaguri şi în vremea in care a trăit Creangă.

Părul ars al lupului slujeşte la descântatul pentru ‘‘spăriet’’, aşa cum or mai fi descântând

şi azi unele femei de prin jurul Neamţului.

22

Caprele care au venit la ‘‘priveghi’’ sunt acele femei care vin sa bocească la

capătâiul morţilor.

Toate aceste elemente fac mai accesibil basmul, pentru toţi cititorii. Elementele

oferă o nota de umor, de oglinda a satului.

Suntem intre oameni de la tara si, potrivit momentului, locurile comune intra in

acţiune prin tradiţie. Vorbirea e lenta, de un realism incontestabil, moldoveneasca în

esenţă, cu nelipsitul ‘‘apoi da’’ înculcând moliciune.

‘‘Punguţa cu doi bani’’ este o frumuseţe de poveste în care o baba avea o găină

care se oua de doua ori pe zi şi un moşneag care avea un cocoş care nu făcea oua. Moşul

o roagă pe baba sa-i dea si lui din ouăle sale, dar baba-l refuza, şi-l învaţă pe moş să-şi

bata cocosul, pentru a se ouă.

Moşneagul ‘‘pofticios şi hapsân’’ a bătut cocosul, care, de frica, a fugit de-acasă

umblând pe drumuri bezmetic. Pe drum a găsit o punguţă cu doi bani, pe care o ia în clonţ

şi se întorcea acasă.

Întâlnindu-se cu o trăsură cu un boier, acesta, lacom, l-a trimis pe vizitiu să-i ia

cucoşelului punguţa. Cucoşelul se ia după trăsură, supărat, spunând: ‘‘Cucurigu! boieri

mari , / Daţi punguţa cu doi bani!’’ Boierul porunceşte vizitiului să arunce cucoşul într-o

fântână. Cucoşul înghite apa din fântână ăi porneşte din nou după trăsură strigând

aceleaşi cuvinte.

Boierul porunceşte unei babe de la bucătărie să arunce ‘‘crestatul si pintenatul’’

într-un cuptor cu jeratic si sa pună o lespede la gura cuptorului. Cucoşul, în faţa unei

asemenea nedreptăţi, varsă apa pe care o înghiţise din fântână, stinge jarul din cuptor şi,

dând cu ciocul in geamul boierului, zice din nou: ‘‘Cucurigu …’’

Boierul da ordin vizitiului sa fie aruncat in cireada de vite. Cucoşul înghite boi,

vaci, viţei – toata cireada, umflându-se în pântec ca un munte. Vine din nou la fereastra

boierului, întinde aripile în dreptul soarelui, întunecând casa boierului, zicând iarăşi:

‘‘Cucurigu …’’

Boierul, disperat, porunceşte sa fie aruncat cucoşul în haznaua cu bani. Cucoşul

înghite toţi banii, lăsând lăzile pustii si din nou striga la fereastra boierului.

23

Acesta, disperat, îi azvârle punguţa cu doi bani. Cucoşul se întoarce acasă. După

el s-au luat toate păsările din curtea boierului, ca la o nunta. Iar el cânta ţanţoş:

‘‘Cucurigu!!! cucurigu!!!’’

Moşneagul, văzând cucoşul aşa de mare încât un elefant părea purice pe lângă el,

deschide poarta si aşterne în curte un ţol pe care cucoşul a vărsat o ‘‘movila’’ de galbeni

care străluceau la soare si a umplut ograda si livada moşneagului cu păsări şi cirezi de

vite. Moşneagul a sărutat cucoşul şi l-a dezmierdat.

Baba, văzând toate acestea, a cerut de la moşneag nişte galbeni. Moşneagul,

refuzând-o, o trimite să-şi bată găina pentru a-i aduce bani.

Baba bate găina care fuge pe drumuri: găseşte o mărgică, o înghite, se întoarce

acasă si striga. ‘‘Cot, cot, cotcodac!’’ Face in cuibar margica. Baba , de necaz, a batut

gaina pana ce a omorât-o.

Şi aşa ‘‘baba zgârcită şi nebună a rămas tot săracă lipită pământului’’, faţă de

moşneag care era foarte bogat. Cucoşul umbla după dânsul cu salba de aur la gât şi

încălţat cu ciubotele si cu pinteni la călcâie, semănând mai repede cu un irod decât cu

‘‘un cucoş de făcut borş’’.

Morala acestei povesti, ne prezintă răutatea babei şi bunătatea moşneagului. Baba

de atâta răutate si zgârcenie, rămâne săraca. În viaţă de zgârcit ce eşti, poţi să pierzi tot ce

ai, aşa cum a pierdut si baba.

Stilul scriitorului este hiperbolic, cucoşul este cel care face minuni, totul însă la o

scara greu de imaginat si in poveste – un cucoş care înghite cirezi, galbeni etc.

Povestea cuprinde observaţii şi reflecţii glumeţe şi satirice, dar pline de

jovialitate. Prezentând în antiteza cele doua portrete morale – al babei

si al moşneagului - , scriitorul sugerează de fapt înfruntarea binelui şi a răului, răsplata

vieţii pentru bunătatea sufleteasca a moşneagului.

‘‘Soacra cu trei nurori’’

Pornind de la motivul raporturilor dintre soacra si nora, Creanga face o adevărată

comedie de caractere. Materia e mereu universala, personajele – tipice in gradul cel mai

înalt. Nici unul nu se retine ca individualitate, ci ca o categorie morala; soacra e rea de

gura si de inima, zgârcită, feciorii sunt ‘‘nalţi ca nişte brazi şi tari de vârtute, dar slabi de

24

minte’’, nurorile mai mari, harnice si proaste, cea mica ‘‘şugubeaţă’’. Povestirea e

ilustrarea unei relativi seculare, un spectacol. A crede ca autorul satirizează pe soacra

pentru zgârcenie şi răutate prin nora cea tânără, care ‘‘nu suferă nedreptatea, neegalitatea

de tratament a oamenilor’’, e a ieşi din realitatea povestirii. Tot ce-si doreşte Creangă e

să facă demonstraţia vie. Ca soacra – soacra – va pune pe nurori la treaba, ne aşteptăm,

dar în ce chip convingător o face: ‘‘- Acum deodată, până te-i mai odihni, iè furca în brâu

şi până mâni dimineaţă să găteşti fuioarele acestea de tors, penale de strujit si mălaiul de

pisat. Eu mă las puţin, ca mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii ca

eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafa, care şede pururea

deschis si cu care vad si noaptea si ziua tot ce se face prin casa. Ai înţeles ce ti-am

spus?’’

Soacra e cotoroanţă din poveste, care da fetei treburi peste putinţă de înfăptuit

într-o noapte şi o veghează cu ochiul cel neadormit. Plăcerea cititorului nu vine din vreo

observaţie noua ori din realismul întâmplărilor, ci din impresia de gratuitate, ca în

basme, ca in ‘‘Punguţa cu doi bani’’, unde boierul, in loc sa taie pur si simplu capul

obraznicului de cucoş, pune pe vizitiu sa-l arunce in cireada, doar l-ar omori vreun buhai,

sau in haznaua cu bani, doar i-o rămâne vreun galben în gât. În acest stil voit hiperbolic,

ospăţul nurorilor, bătaia pe care o trag soacrei, se desfăşoară pe toata povestirea.

‘‘Soacra cu trei nurori’’ sta sub semnul iubirii materne, a posesivităţii, dar si

sub semnul soacrei , considerata de toata lumea , si atunci, ca si acum, afurisita si plina de

venin fata de nurori.

Creanga profita de motivul soacrei pentru a crea o poveste plina de talc, despre

viata alături de soacra. Descrierea gospodăriei ne duce cu gândul la gospodăriile din

partea Neamţului, gospodarii pe care autorul le cunoaşte foarte bine: ‘‘o răzeşie destul de

mare, casa bătrâneasca cu toata pojijia ei, o vie cu livada frumoasa, vite si multe paseri

alcătuiau gospodăria babei’’. Specifica spaţiului din care provine autorul, si al spaţiului

romanesc în general, este şi dorinţa mamei de a-si ţine copiii lângă ea. Datorita acestui

motiv, baba si-a mai construit doua case în aceeaşi curte, fără a le da în folosinţă. Se

întâlneşte pratica populara, în care feciorii îşi aduc nevestele în casa socrilor.

25

‘‘Ivan Turbinca’’ este o poveste încântătoare. De obicei, în poveşti, personajele

supranaturale dăruiesc oamenilor ca răsplata obiecte fermecate. Iată că aici, fără vreo

motivare vizibila, Ivan cere lui Dumnezeu să-i blagoslovească turbinca, după care,

promiţând vag că va merge să slujească la poarta raiului, nu ştie cum să-şi ia tălpăşiţa ‘‘

– Cu toata bucuria, Doamne; am sa viu numaidecât, zise Ivan. Dar acum deodată mă duc

sa vad, nu mi-a pica ceva la turbinca?’’ . Dracii, Vidma vor intra pe rând în turbinca

blagoslovita, spre nemaipomenita desfătare a lui Ivan , care-i face harapară, răstoarnă

legile lăsate de Dumnezeu, amuzat de puterea lui şi scăpând până la urma de Moarte.

În ‘‘Ivan Turbinca’’ Creangă realizează o adevărată demitizare a lui

Dumnezeu si a Sfântului Petru: ‘‘Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de

drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau din

întâmplare, pe-o cărare lăturalnica, Dumnezeu si cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce.

Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urma, se uita înapoi şi, când acolo, vede un

ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile. –Doamne, zise atunci Sfântul Petre : ori hai sa

ne grăbim, ori sa ne dam la o parte, nu cumva ostaşul acela să aibă harţag, şi să ne găsim

beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai mâncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneala. –N-

ai grija, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care cânta sa nu te temi. Ostaşul acesta e un

om bun la inima si milostiv. Vezi-l? Are numai doua carboave la sufletul sau, si, drept

cercare, hai fa-te tu cerşetor la capătul ist de pod, si eu la celalalt. Şi ai sa vezi cum are sa

ne deie amândouă carboave de pomana, bietul om !’’

‘‘Moş Nichifor Cotcariul’’ este cea mai interesanta poveste, fiind construita in

fapt ca o nuvela de un soi ciudat. A fost publicata în ‘‘Convorbiri literare’’ din 1 ianuarie

1877.

Titlul iniţial al nuvelei era Moş Nichifor Harabagiul. Întreaga nuvela e

construita aparent foarte simplu, pe o călătorie a lui moş Nichifor din Târgul Neamţului

pana la Piatra Neamţ, în tovărăşia tinerei şi frumoasei jupânese Malca, nora lui jupân

Strul negustorul. De fapt, acţiunea, foarte putina, e un pretext pentru crearea acelui ţăran

şugubăţ şi vorbăreţ atât de drag lui Creanga. Introducerea, cu toate relatările pline de haz

despre moş Nichifor, cu violentele răbufniri de critica antimonarhală, răspunsurile

26

echivoce ale maicilor către protopop, obiceiurile ‘‘sfântului’’ pustnic Chiriac de la Agura,

aluziile la necesităţile medicale ale călugărilor si călugăriţelor satisfăcute de doctoriile lui

jupân Strul etc., cele mai necruţătoare din toata opera satirica a lui Creangă , cu toate

jocurile de cuvinte, de logica, cu vorbirea figurata obişnuită a scriitorului, se desfăşoară

parca greoi pana la intrarea in scena a personajului central. ‘‘Om vrednic si de-a pururea

vesel’’, ‘‘strădalnic şi iute la trebile lui’’, dar mai ales ‘‘şăgalnic’’, moş Nichifor imprimă

naraţiunii ritmuri şi variaţiuni interesante, încetiniri şi accelerări, indicate de inflexiunile

vorbirii sale. Accentele plurivalente ale acestei vorbiri, plina de subînţelesuri şi subtilităţi

hâtre, creează doua planari ale expresiei, unul direct, încărcat cu aparenta ingeniozităţii,

celalalt aluziv si echivoc, relatând ermetic aventura galanta a lui moş Nichifor cu

frumoasa Malca.

În ‘‘Moş Nechifor Cotcariul’’, primul episod are funcţia de a pune in plina

lumina eroul, cu mentalitatea lui, ambiţia, îndeletnicirile-i caracteristice. Episodul al

doilea cuprinde călătoria propriu-zisa, cu accidentul stereotip care face inevitabila oprirea

in codrul Grumăzeştilor, când calatorul dus la Piatra era o femeie. Episodul al treilea,

înglobând si finalul debitat cu anume precipitare, e cel vizând culminaţia ambigua a

întâmplărilor ce decurg după un timp perfecţionat cu vremea si cu sporirea experienţei în

astfel de treburi.

În aceasta povestire Creangă ni se dezvăluie dintr-o data ca un mare analist in

sens realistic, iar subtilităţile, rafinamentele de ars amandi în climatul rustic autohton fac

din aceasta povestire o scriere iniţiatică de un gen aparte. Arta relatării ambigue rămâne

mereu desăvârşită, iar percepţia mişcărilor sufleteşti ale personajelor este atât de fină,

constant, încât covârşeşte şi in privinţa aceasta ceea ce ar abate gândul cititorului dincolo

de marginile esteticului.

Deşi este o scriere de mare valoare, care îl consacra pe Creangă, făcându-l un

mare scriitor, aceasta povestire este plasata tot în spaţiul atât de bine cunoscut al locurilor

natale ale autorului. Nici aici Creanga n-a putut renunţă la spaţiul de unde si-a luat

personajele, izvorul sau de inspiraţie.

‘‘Moş Ion Roată şi Unirea’’

27

Aici se dezvăluie foarte mult din atitudinea caracteristica a lui Creangă şi a

eroilor săi, din pricina ca personajul principal e confruntat cu necesităţi sociale si politice

care îl obliga sa reacţioneze într-un anumit fel. Ion Roată vorbeşte înţelept, cu blândeţe,

dar fără sfială, deşi afectează mereu o oarecare simplitate a duhului si o umilinţă

făţarnica, pe care in realitate nu le are. Acesta este singurul mod de a spune tot ce crede,

la adăpostul prostiei şi umilinţei simulate, acesta este modul de apărare al grupului social,

al răzeşimii, faţă de puternicul duşman de secole, boierimea. La deşartele promisiuni

boiereşti, Roată răspunde, cu politicoase insinuări, despre neparticiparea maselor la

treburile obşteşti, pe de o parte, şi despre neparticiparea boierilor la marile greutăţi ale

existenţei, adică la munca, pe de alta.

Înfundarea boierului din cuvinte de către Ion Roată cu tâlcurile sale,

inofensive in aparenţă, dezvăluie de fapt raporturile reale dintre ţărani şi boieri. Întrecerea

în înţelepciune, care porneşte de la poziţia de superioritate condescendenta a boierului si

starea de totala inferioritate a ţăranului, nu se sfârşeşte ca aceea din ‘‘Stan Păţitul’’ cu

egalitatea perfecta între părţi, ci cu răsturnarea completa a valurilor. Boierul e ruşinat şi

moş Ion Roată repurtează victoria, cu duhul sau ager de ţăran, căpătând asentimentul

celor de fata. Mijloacele literare folosite aici nu au strălucirea celor din marile povesti ale

scriitorului, dar ele pot fi recunoscute ici-colo. Registrul in care se înscrie povestirea este

cel serios; de aceea si vorbele de duh folosite din când în când nu au scăparea de haz

obişnuită; ‘‘ţăranul când merge hopăieşte şi când vorbeşte hodorogeşte’’, sau ‘‘la război

înapoi şi la pomană navală’’ capătă în continuare o nuanţă de imputare si de oarecare

tristeţe. Dialogul pune in valoare mai ales demagogia boierului, ale cărui replici sunt

parca luate din discursurile vremii, cu întorsăturile de fraza si figurile de stil

caracteristice. Personajul literar al ‘‘boierului’’, la Creangă i se adaugă astfel noi trăsături

faţă de ‘‘hăpsânia’’ cunoscuta pana acum, si anume demagogia si mai ales slăbiciunea

duhului, descalificata in ochii scriitorului si ai grupului social pe care el îl reprezintă.

În ‘‘Moş Ion Roată şi Unirea’’, boierul leapadă masca bunăvoinţei şi a

sfatului părintesc şi se arata insolent şi trufaş în replica, apărând astfel într-o lumina de

totala dezumanizare, de uscăciune sufleteasca absoluta. Vorbirea lui e lovita de

vulgaritate, aşa cum nu e niciodată vorbirea ţăranului. ‘‘Dar ce nevoie mare este sa

înţelegi tu, mojicule!? Tacă-ţi leoarba dac-ai venit aici ; c-apoi întorce-ne-vom acasă, şi

28

helbet ! nu t-a lua nime din spate ce ştiu eu … Auzi, obrăznicie! Tu … cu optzeci de mii

de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petec de pământ, şi uite ce gura face alăturea de

mine! …’’ seamănă prin mijlocie şi violenta cu cuvintele Spânului din ‘‘Harap-Alb’’,

probabil nu întâmplător. Aşezat, demn chiar in clipa jignirii celei mai grave, moş Ion

Roată este sobru si dramatic in replicile care dovedesc ca el poarta in suflet clocotul

maniei împotriva asupritorului secular. Critica sociala atinge prin vorbele lui accentele

cele mai puternice din literatura acestei vremi, dezvăluind starea de lucruri la ţara, deşi

acţiunea se petrece la 1859. Creangă îşi pune faţiş părerea despre starea ţăranilor şi

pledează direct astfel cauza ‘‘umiliţilor’’ si ‘‘ofensaţilor’’ săi fraţi, deşi încearcă să

atenueze critica, arătând ca boierul cel rău făcea parte din boierimea noua, crescuta in

străinătate, şi ca de pilda Alecu Forascu, boier bătrân de tara, nu-i semănă.

Cuza este înfăţişat cu aureola legendei create de popor in jurul lui, cu sufletul

deschis la durerile celor mărunţi şi ca un adversar al marii boierimi.

Aceasta povestire înglobează resentimente şi fixează o viziune sociala critica,

pe care numai foarte puţin am fi putut-o bănui din marile basme si povesti si chiar din

‘‘Amintiri’’. De aceea, ‘‘Moţ Ion Roată şi Unirea’’ şi ‘‘Moş Ion Roată şi Vodă Cuza’’ au

o valoare ideologica deosebita in complexul operei lui Creangă.

‘‘Popa Duhu’’, apărută în ‘‘Convorbiri literare’’ din 1 noiembrie 1881,

vorbeşte tot despre un Creanga iubitor al neconformismului social. Portretul pe care-l

compune este al fostului sau profesor la şcoala din Tg. Neamţ, preotul Isaia Teodorescu,

zis Popa Duhu. O ampla perioada introductiva înmănunchează trăsăturile distinctive

fizice si morale, ale acestui înţelept. Descrierea interiorului pitoresc întregeşte omul:

‘‘Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti,

latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, rubeşti şi româneşti, pline de painjeni si aruncate in

neregula prin cele ungere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat , în mijlocul odăii,

apărie pe jos, gunoi şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscata pe masa si un

motan ghemuit după soba era toata averea sfinţiei sale’’. Este remarcata modalitatea

specifica a lui Creanga, in descrierea interioarelor, acumularea de obiecte in lipsa

verbelor, ceea ce slujeşte la realizarea unei oarecare simultaneităţi, ca în plastica.

Numeroase anecdote luminează laturi neobişnuite ale gândirii şi acţiunilor acestui

29

anahoret modern, om ciudat care supără pe superiorii săi ierarhici, convenţionali şi obtuji.

Câteva sunt într-adevăr excepţionale, duhul lui Creangă şi al popii Duhu colaborând la

crearea de data aceasta a unui personaj hâtru, dar nu de tipul Stan Patitul sau Ivan

Turbinca. Aici avem a face cu un hâtru ascet, faceţios, dar acru, nu jovial, o înfăţişare de

sfânt Atonie grotesc cum le-ar fi plăcut ‘‘micilor maeştrii’’ din tarile nordului germanic.

Excerpte din predicile sale, întemeiate pe pilde evanghelice, sau chiar citate biblice iau

locul vorbelor de duh pronunţate de ceilalţi eroi faceţioşi ai lui Creangă. Scriitorul a

folosit cu mare pricepere portretul unui cleric exemplar si de cuvântul din cartea

bisericeasca pentru a face mai corozivă satira sa anticlericala. Aplicarea cuvântului biblic

la împrejurări contemporane are un haz rar, procedeul întrând pe larg în arta lui Creangă

cu folosirea stilului profesiei clericale în împrejurări profane. Scena petrecuta între Popa

Duhu şi mitropolit e savuroasa, pe lângă faptul ca e făcută cu o foarte buna regie. Tonul

familiar al apostrofei fata de solemnitatea personajului, căruia i se deformează,

diminutivant din toate punctele de vedere, numele, e contrazis de asprimea citatului

biblic: ‘‘… cum era lume multa adunata si episcopul sta in strana arhiereasca, îmbrăcat

pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţa-i şi zice în gura mare,

clătinând din cap:

<Dragul mamei Canilic, bine-ţi şede mitropolit … Unde-i neneaca-ta să te

vadă!? >

Apoi oftând adânc mai adaugă:

<Când veţi vedea urăciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să

ştiţi că aproape este sfârşitul – a zis Hristos.’’

Aerul de profet vechi şi sărac, arătându-se mai-marilor lumii pentru a-i ruşina,

îi sta bine aici popii Duhu, care dispreţuia şi rangurile, şi bogăţia şi îmbrăcămintea

pompoasa.

Critica mai-marilor bisericii e făcută şi în fragmentul următor, unde popa

Duhu, înaintat in grad, nu-si poate procura hainele gradului: ‘‘ … sfinţia-sa şi-a atârnat la

piept o cruce mare de lemn, legata cu sfoară groasa de cânepă, zicând: Iartă-mă, Doamne,

ca te-am spânzurat cu aţa, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-

marii mei, arhiereii …’’

30

Cele mai izbutite efecte estetice sunt scoase de Creanga acolo unde-si pune

personajul sa dea ‘‘agheazmă rusească’’ şi să cânte irmoasele si ‘‘antifoanele beţivilor pe

glas al patrulea’’. Cântecul bahic e destul de reuşit , împănat, cum e cu aluzii de stil al

profesiei, dar e mult mai bun irmosul deformat profan: ‘‘Umblat-au Israil prin valul cel

învăluit , c-un ulcior legat de gat si c-un curcan fript, ca s-a proslăvit’’.

Sunt pline de haz si comentariile lui Creanga la micul episod final cu cărţile

spiritiste, comentarii făcute în spiritual bunului-simt ţărănesc şi al întorsăturii laice şi

raţionaliste a mintii sale : ‘‘Şi de-atunci, începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore

Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon Înţeleptul şi alţi riposaţi de veacuri nu se mai pot linişti

în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi ia să nu răspundă, ca dracu-i a lor

pe şapte ani.’’

Iar finalul îl asociază un verb care îl confirma pe popa Duhu în categoria

personajelor poznaşe şi năzdrăvane, în măsura în care lexicul lui Creangă este expresiv

pentru intenţiile sale: ‘‘Si de-atunci, ca mai bine sa-l vadă cineva bădădăind pe uliţele

Iaşilor.’’

Procedeele registrului faceţios sunt toate aici: personajul hâtru, definit prin

împrejurări care de care mai hilare, jocurile de logica si de cuvinte, stilul profesiei

clericale amestecat in stările cele mai profane, deformarea cuvintelor ( ‘‘mârşave’’ pentru

‘‘marsande’’, ‘‘canilic’’ pentru ‘‘Calinic’’ , cu intenţia de a-l apropia de câine, poate) ,

abundenta de zicale si vorbe de duh inedite ( ‘‘Vorba ceea: Geasta cu trepadatele , ca

nu-s disparte satele’’; ‘‘decât să dai de pomana la calici sâmbătă, mai bine , ceva de

băut ,mahmurilor, marta’’ etc. ) , locuţiuni si expresii idiomatice, strigături satirice ( ca

‘‘Diaconii si cu pochii / De treji ce sunt, de-abia vad ochii / Iar mamelor preotese / Beţia

din cap nu le mai iese !’’ etc., etc. ) .

‘‘Dănilă Prepeleac’’

În prima parte a povestii, Dănilă este un exemplar tipic al prostiei

omeneşti, iar in a doua, un reprezentant biruitor al isteţimii, în cea dintâi un păcălit, în

cea de-a doua un Păcală. Contrastul e cu atât mai izbitor, cu cat prostia i se manifesta

fata de semeni, pe plan uman deci, pe când isteţimea apare tocmai în comparaţie cu

puterea diavolului, pe plan suprauman aşadar, acolo unde ne aşteptăm mai puţin la

prezenta ei. Procedeul antitezei se vădeşte si cu alte prilejuri, alcătuind aproape metoda

31

permanenta a construcţiei basmului ( în introducere apar doi fraţi , unul harnic, grijuliu si

chiabur, altul sărac; unul cu noroc, altul fără; unul cu , altul fără copii; nevasta bogatului

pestriţă la maţe şi foarte zgârcită, nevasta săracului muncitoare si buna la inima ; unul

gospodar, Dănilă nu; toţi îl păcălesc, el se lasă păcălit; când începe sa păcălească el,

diavolul se lasă păcălit.)

Prostia lui Dănilă e înfăţişată în partea întâi pe calea schimburilor sau

trocurilor dezavantajoase, care iau forma regresiv descendenta: se schimba doi boi pe un

cal, acesta pe o capra, apoi si aceasta pe un gânsac, în sfârşit pe o punga goala pe care o

dăruieşte fratelui. Trocul duce deci la pierderea integrala a obiectului târguit şi vădeşte o

prostie tot atât de integrala.; sau Dănilă taie în pădure un copac ce cade pe boii fratelui

şi-i omoară, distrugându-i şi carul; Dănilă arunca un topor în lac să ucidă lişiţe, dar

pierde, în acest fel toporul.

Isteţimea se manifesta faţă de drac după cum urmează: biruirea acestuia

datorita înlocuirii forţei fizice prin viclenie cu prilejul a sase probe: -înconjurarea iazului

cu o iapa in spinare de 3 ori, Dănilă , ‘‘luând-o numai între picioare’’; - întrecere la fuga ,

iepurele-copilul lui mic- reprezentându-l; - întrecere la trântă, ursul, ‘‘moşu-su’’,

înlocuindu-l; - proba chiuitului, Dănilă legându-l şi bătându-l peste urechi pe diavol; -

azvârlirea buzduganului, Dănilă, prefăcându-se ca are fraţi în luna care au nevoie de fier

si nu l-ar mai înapoia; - întrecerea in blesteme, Dănilă scărmănându-l pe drac prin copiii

lui cu ‘‘blestemele părinteşti-ragila şi pieptenii’’ .

Cele doua parţi distincte se sudează: fratele îi spune ‘‘că-i bun de călugăr,

nu de trăit în lume’’ şi, urmând aceasta vorba, se hotărăşte a înaltă lângă lac o mănăstire,

cu care prilej apare diavolul înspăimântat de fapta ce se pregăteşte.

Dănilă, în ipostaza prostiei absolute, exprima o tema poporana. Prostia si

isteţimea nu sunt pentru mentalitatea poporana categorii intelectuale absolut

contradictorii, ci extreme ce se ating, putându-se adăposti sub acoperământul aceluiaşi eu

sufletesc. Formula unei ‘‘simpatii generale a totului pentru tot’’, prin care toate vietăţile

lumii comunica între ele, se metamorfozează unele într-altele fără piedici, fenomen ce

cuprinde şi însuşirile lor, reprezentând o caracteristica fundamentala a mentalităţii

poporane, lămureşte şi cazul particular al basmului nostru, care asociază, împotriva

oricărei norme literare, elemente ce se resping. Izbucnirea de sub crusta prostiei absolute

32

a unei isteţimi ce biruie până şi pe diavol ilustrează apoi acel gust poporan pentru

neobişnuit, ce încordează atât atenţia ascultătorilor simpli. Creangă lucrează cu

instrumentele psihologiei poporane şi realizează efecte artistice din acestea pe planul artei

poporane.

În ‘‘Dănilă Prepeleac’’, în care eroul nu avea decât un ‘‘prepeleac’’ făcut de

mintea lui, ni se înfăţişează o gospodărie ţărănească de la poalele muntelui întocmai ca pe

vremea lui Creangă. În aceasta gospodărie model ar trebui sa existe: plug, grapa, teleaga,

sanie, car, tânjală, cârcee, coasa, hreapca, ţăpoi, grebla, aşa cum avea fratele lui Dănilă.

Antiteza dintre cei doi fraţi, dintre starea lor materiala, subliniază şi mai mult localizarea

clara făcută de autor. El plasează acţiunea în spaţiul specific romanesc, moldovenesc mai

precis, reflectând clar si indiscutabil viata ţărănească. Oglinda satului se regăseşte în orice

poveste, deci şi în ‘‘Dănilă Prepeleac’’. Fratele lui Dănilă este simbolul gospodarului,

prototipul unui om avut, al unui om harnic. Dănilă este omul leneş, neîndemânatic, sucit

si aiurit; este un prost comerciant care da tot pe nimic.

Cum observa Boutière, la Creangă, ceea ce încântă îndeosebi este ‘‘coloarea

locala’’; eroii cred în superstiţiile noastre, viaţa li se desfăşoară în deprinderi etnice, în

obiceiuri ţărăneşti şi chiar in oarecare familiaritate cu istoria naţională.

În cazul lui Dănilă, precaritatea stării lui materiale şi sociale e cea care-i

inculca, încet-încet, precaritatea psihologica, împingând-o până la exacerbare. Aşa ajunge

el un fel de poet dadaist al comerţului prin schimb. Starea lui este euforica, in tot decursul

‘‘afacerilor’’ la care se deda, fiindcă niciodată nu i-au trecut prin mâini atâtea bunuri. Si

toate iar trebui! De aceea, nu e in stare doua lucruri: in principal, sa aleagă, de nu

echivalentul, atunci lucrul cat de cat cel mai preţios ce întâmplă să i se oferă în schimbul

boilor; în subsidiar, - să se oprească odată! Cel putin la car! Dar de unde? ! El

absolutizează inconvenientele obiectelor primite in schimburile lui succesive, devenind

orb astfel fata cu valoarea lor, cat de relativa fie. Aşa, psihologia lui prinde nota

adiacenta a ‘‘jucătorului la noroc’’ şi vârtelniţa schimbului nu se mai opreşte decât la

momentul si în felul ştiut. Iată deci mecanismul producător de situaţii absurde: toţi ceilalţi

procedează firesc , urmărind avantajul; Dănilă procedează anapoda, trăind succesiv

emotiva inedita de a se vedea in posesia unui lucru pe care nu-l mai avusese.

33

Indiferent de prototipuri si de genera lor, poveştile lui Creangă poarta

pecetea autenticităţii: sunt poveşti naţionale, aducând o viziune romaneasca. Schemele

pot fi universale, expresia, stilul, gesticulaţia aparţin însă naratorului, care le imprima

personalitatea sa. Arta lui este de a crea din date preexistente un univers nou.

BIBLIOGRAFIE

CREANGĂ POVESTIND COPIILOR ‘‘Amintiri, poveşti, anecdote ilustrate’’, Editura Porţile Orientului, Iaşi, Casa Şcolilor GEORGE MUNTEANU ‘‘Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 G. CĂLINESCU ‘‘Ion Creangă ( Viaţa şi opera)’’ , Editura Minerva, Bucureşti- 1978 VLADIMIR STREINU ‘‘Ion Creangă’’ Editura Albatros SAVIN BRATU ‘‘Ion Creangă’’, Editura Tineretului CONSTANTIN CIOPRAGA ‘‘Ion Creangă’’, Editura Eminescu, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, 1977 MIHAI APOSTOLESCU ‘‘Ion Creangă între mari povestitori ai lumii’’, Editura Minerva, Bucureşti- 1978 CONSTANTA BĂRBOI ‘‘Ion Creangă’’, Editura Meteora Press, Bucureşti ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.1., Editura Albatros ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.2., Editura Albatros NICOLAE CONSTANTINESCU ‘‘Ion Creangă Povestea lui Harap-Alb’’, Editura Albatros, Bucureşti, 1983 LITERATURA ROMANA, clasele V-VIII, REFERINŢE CRITICE, Editura Saeculum I. O. , Editura Vestela, Bucureşti, 1995 TEODOR TANCO ‘‘Lumea transilvana a lui Ion Creangă’’, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 MIRCEA SCARLAT ‘‘Posteritatea lui Creangă’’, Editura Cartea Romaneasca, Bucureşti, 1990 CONSTANTIN PARASCAN ‘‘Povestea vieţii lui Ion Creangă’’, Editura Casa Editoriala REGINA, Iaşi, 1996 BASMELE COPILĂRIEI Antologie de ghiozdan pentru clasele I-IV, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 2003 LECTURI MINUNATE pentru şcolarii mici, ‘‘Culegere de texte pentru clasele I-II’’, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 2001 SINTEZE LYCEUM ‘‘Destinul unui clasic’’, Studii si articole despre ION CREANGĂ, Editura Albatros, Bucureşti, 1990

34