Corneliu Calotă

Puterea

în Relaţiile Internaţionale

Note de curs

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti,

2010

ii

INTRODUCERE

1. Obiectivele cursului – declaraţie de intenţie

PERSPECTIVE TEORETICE

2. Principalele paradigme ale Relaţiilor Internaţionale

2.1. Liberalismul

2.2. Realismul

2.3. Perspectivele critice/radicale

2.4. Teorii de mâine

2.5. Teorie şi practică

3. Puterea în Relaţiile Internaţionale

3.1. Concepte de putere în relaţiile internaţionale

3.2. Caracteristicile puterii în relaţiile internaţionale

3.3. Balanţa puterii

3.4. Abordări ale puterii în relaţiile internaţionale

3.4.1. Behavioural Power şi Resource Power

3.4.2. Hard Power & Soft Power

3.4.3. Modelul tridimensional al puterii

3.4.4. Cele 3 niveluri ale puterii (RAND)

3.4.5. Puterea relaţională vs. puterea structurală

3.5. Utilizarea forţei

3.6. Capacitatea de reînnoire a puterii în sistemul internaţional

4. Resurse ale Puterii în Relaţiile Internaţionale

4.1. Tipuri de resurse ale puterii

4.2. Resurse cuantificabile

4.2.1. Factorul demografic

4.2.2. Factorul geografic

4.2.3. Resurse naturale

4.2.4. Puterea economică

iii

4.2.5. Puterea militară

4.2.6. Alianţele politico – militare

4.2.7. Diplomaţia

4.3. Surse intangibile – societatea

4.3.1. Organizarea socială şi coeziunea internă

4.3.2. Strategia

4.3.3. Voinţa politică (will)

4.3.4. Leadership-ul

4.3.5. Legitimitatea şi credibilitatea

4.3.6. Puterea percepută

5. Globalizarea şi perspectivele sistemului de state westfalian

5.1. Globalizarea şi sistemul internaţional

5.2. Sistemul internaţional bazat pe statul-naţiune

5.3. Globalizarea şi viitorul statului-naţiune

5.4. Guvernarea şi economia mondială

5.5. Interdependenţa

5.6. Actorii non-statali

5.7. Noua suveranitate

CERCETAREA ISTORICĂ

6. O istorie a Puterii în Relaţiile Internaţionale

6.1. Sistemul westfalian de state

6.2. Evoluţii ale centrului de putere (core) în diverse faze de evoluţie ale sistemului de

state westfalian

6.2.1. Definirea core-ului

6.2.2. Fazele istorice ale sistemului westfalian

6.3. Războaiele hegemonice în sistemul de state westfalian

7. Evoluţia marilor puteri în secolele XIX şi XX. Studii de caz

7.1. Caracteristici ale sistemului mondial de putere în secolele XIX şi XX

iv

7.2. Conceptul studiilor de caz. Anexe.

7.3. Concluzii ale studiilor de caz

REZULTATELE CERCETĂRII

8. Modelarea matematică a Puterii în Relaţiile Internaţionale

8.1. Principii de modelare matematică a puterii în Sistemul Internaţional de State

8.2. Ecuaţia Generală a puterii în sistemul internaţional

8.3. Dinamica puterii în sistemul internaţional

CONCLUZII

9. Centre de putere în Sistemul Internaţional al sec. XXI

9.1. Statele Unite - hiperputerea începutului de secol

9.2. Puterile emergente

9.3. Actorii non-statali

9.4. Arhitectura de putere a secolului XXI

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ANEXE

Anexa 1 - Europa Occidentală

Anexa 2 - Rusia

Anexa 3 - Statele Unite ale Americii

Anexa 4 - Japonia

Anexa 5 - China

v

vi

INTRODUCERE

10. Obiectivele cursului – declaraţie de intenţie

Aceasta este un curs despre putere în relaţiile internaţionale.

O lungă perioadă de timp s-a considerat că realismul este şcoala de gândire care pune

puterea în centrul afacerilor internaţionale şi, pe cale de consecinţă, explică politica mondială

din perspectiva puterii. Obligate de realitate, liberalismul şi constructivismul au acceptat că

puterea este un concept crucial al relaţiilor internaţionale. Astfel, puterea a devenit un concept

intens disputat, întrucât fiecare paradigmă majoră a relaţiilor internaţionale – realism,

liberalism, constructivism – şi-a dezvoltat o viziune diferită despre putere, ba chiar în interiorul

aceleaşi teorii, există gânditori cu opinii diferite. Puterea, ca şi dragostea, este mai uşor de

experimentat decât de definit sau de măsurat1. Abordarea unui concept atât de controversat

precum puterea este dificilă, dar relaţiile internaţionale nu pot fi despărţite de acest concept.

Aşa cum argumenta David Baldwin, „să cercetezi puterea pare câteodată paradoxal, dar este

totodată inevitabil”2. Descifrarea evenimentelor din ultimele două decenii de relaţii

internaţionale nu ar fi posibilă prin apelul la o singură concepţie despre putere iar, pe de altă

parte, nici nu ar fi util să existe o singură concepţie, în care puterea înseamnă acelaşi lucru

pentru toată lumea3. Dificultăţile pe care le întâmpină analiza puterii în politica mondială

contemporană provin în parte din lipsa de consistenţă a definirii însăşi a fundamentelor ideii de

putere. Mai precis, înainte de a încerca să cuprindem într-o explicaţie coerentă datele şi efectele

empirice ale puterii în lumea post - Război Rece, ar trebui să lămurim o altă chestiune: care este

legătura între realitatea empirică şi viziunea despre putere a diferitelor teorii. Întrucât, trebuie

precizat că majoritatea analizelor asupra puterii, fie realiste, fie liberale, se bazează pe abordări

empirice. Aşa cum vom vedea în capitolele 2 şi 3, tematica puterii prezintă o importanţă

crucială în special pentru reprezentanţii şcolii realiste. Luând act de neajunsurile viziunii

tradiţionale care, între altele, nu a fost capabilă să anticipeze evenimente majore precum

prăbuşirea bruscă a Uniunii Sovietice, realiştii încearcă să-şi salveze teoria prin rafinarea

conceptului de putere. În acest sens, William Wohlforth argumenta că „o analiză mai

sistematică a puterii este necesară pentru dezvoltarea şi îmbogăţirea realismului, ca o cale de a-l

1 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, Antet XX Press, Bucureşti, 2005, traducere după “Understanding International Conflicts. An Introduction to Theory and History”, Pearson Education Inc., London, 2005, p. 632 David Baldwin – „Paradoxes of Power”, Basil Blackwell, Oxford, 1989, p.13 Zaki Laidi – „Power and Purpose after the Cold War”, Berg Publishers, Oxford, 1994, p. 2

1

salva”4. În realitate, o punere în discuţie a puterii ne ajută să observăm nu numai că socotelile

născute din politica de putere se bazează pe o înţelegere ultra-simplificată a conceptului de

putere, ci chiar alimentează falsa ipoteză că puterea reprezintă punctul focal al procesului de

explicare a evenimentelor în politica internaţională. În special realiştii sunt cei care încearcă să

explice relaţiile internaţionale post-westfaliene în termenii jocului de putere, forţând datele

empirice - evenimente, comportamente, personaje, actori internaţionali - să „încapă” într-un

model rigid bazat pe politica de forţă. Liberalii, dar mai ales constructiviştii sunt cei care se

străduiesc să treacă dincolo de empirism şi să deschidă căi noi de studiu al puterii în relaţiile

internaţionale, capabile să transcendă politica de putere. Dar rezultatele cercetărilor întreprinse

până acum nu sunt spectaculoase.

Ce este puterea? Iată o întrebare ce îi împarte pe diverşii cercetători care de-a lungul

timpului, mai ales în ultimele 5 decenii s-au aplecat asupra temei. După cum vom vedea în

capitolul 3, majoritatea cercetătorilor răspund că puterea este capacitatea unui actor

internaţional de a-şi realiza scopurile sau obiectivele. Mai concret, este capacitatea de a-i

influenţa pe alţii şi de a obţine rezultatele pe care le doreşte, inclusiv determinându-i pe alţii să

facă ceea ce altfel nu ar fi făcut. Din păcate, un astfel de concept despre putere nu oferă

suficiente date operaţionale. Nu ne spune ce atribute trebuie să aibă actorul A pentru a-şi realiza

obiectivele, nu ne spune de ce actorul B ar face ceea ce îi cere A, nu ne spune de ce, aşa cum a

dovedit istoria, câteodată actorul slab face se îi cere actorul puternic, iar câteodată nu … Pe de

altă parte, oricine poate constata că istoria omenirii a fost în bună măsură determinată de o

mână de state cu statutul de mari puteri; ba chiar mari puteri au apărut, au dominat lumea din

jurul lor, după care au dispărut. Arhitectura de putere a sistemului mondial se modifică

permanent, cu o viteză din ce în ce mai mare. În cele ce urmează voi face o distincţie între

sistemul mondial care înglobează toţi actorii scenei internaţionale - state, organizaţii

internaţionale, companii transnaţionale, ONG-uri, grupări teroriste, lobby-uri etc. - şi sistemul

internaţional care cuprinde doar statele.

Arhitectura de putere a sistemului mondial al secolului XXI reprezintă un subiect de

interes pentru orice pasionat al relaţiilor internaţionale, fie el cercetător în domeniu, fie simplu

cetăţean. O atare temă de reflecţie îi interesează însă, în primul rând, pe responsabilii pentru

politica externă a statelor, responsabili cărora le intră în fişa postului realizarea de predicţii pe

4 William Wohlforth – „Realism and the End of Cold War”, International Security, vol. 19. no. 3, 1994/1995, pp. 91-129

2

termen scurt, mediu şi lung privind regulile jocului în relaţiile internaţionale. Între acestea,

puterea şi jocul de putere în afacerile internaţionale reprezintă un aspect central. Pe marginea

acestei teme s-au scris şi se vor scrie mii de volume, studii, articole de presă. Evenimente,

personaje, evoluţii sunt întoarse pe o faţă şi pe alta, se caută explicaţii, se imaginează scenarii

şi, bineînţeles, se avansează scenarii despre o presupusă dominaţie a rasei galbene, despre

renaşterea puterii imperiale a Moscovei, despre imperiul american, despre ciocniri între

civilizaţii. Realitatea înconjurătoare, ca şi istoria, ne demonstrează însă că în lumea

contemporană, caracterizată de complexitate, competiţie şi interdependenţă, o lume supusă

asediului globalizării, prognoze credibile despre puterea în relaţiile internaţionale nu pot fi

făcute în lipsa unor instrumente care să ofere o viziune cât de cât obiectivă, liberă de tentaţia de

a acorda o importanţă disproporţionată unui oarecare eveniment punctual, capabilă să sesizeze

şi să anticipeze evoluţii pe termen lung.

Obiectivul cursului de faţă este de a propune un asemenea instrument: un model

matematic de calcul comparativ al puterii unui actor internaţional, model care să îndeplinească

două condiţii: 1) să poată fi dus la bun sfârşit cu datele existente în spaţiul public şi 2) să

permită concluzii privind dinamica raporturilor de putere în sistemul internaţional. Pornind de

la modelul propus – unul dintre multele modele care ar putea fi luate în consideraţie – vom

încerca o prognoză a arhitecturii de putere, adică a centrelor de putere a secolului recent

început. De altfel, trebuie precizat că primele încercări de modelare matematică a puterii

statelor şi a dinamicii raporturilor de putere dintre ele datează din anii ’50 ai secolului trecut. În

special cercetători americani, dar şi britanici, francezi, ruşi sau chinezi, au propus diverse

viziuni de transpunere în formule matematice a diverselor aspecte ale puterii în sistemul

internaţional. Nu există nici pe departe consens privind un model matematic al puterii. Există

însă unanimitate în aprecierea că actualul stadiu de dezvoltare al ştiinţelor politice, precum şi

setul de instrumente de studiu existente, nu permit elaborarea unei formule miraculoase a

puterii unui stat. O formulă capabilă să explice toate faţetele puterii, să înglobeze efectele

caracterului său relaţional şi conjunctural, să ofere explicaţii pentru rezultatele contradictorii ale

exercitării puterii de-a lungul timpului şi, mai ales, să ofere predicţii sigure despre rezultatele

aplicării forţei în relaţiile dintre state.

Pentru elaborarea modelului matematic de calcul al puterii unui actor internaţional vor fi

luate în considerare câteva ipoteze de lucru:

3

1. Statele-naţiune vor continua să fie principalii actori ai sistemului mondial. Însă, gradul de

interdependenţă în sistem va spori în densitate şi complexitate, iar statele vor fi nevoite şi

chiar vor dori să accepte în jocul de putere actori non-statali, sub-naţionali şi supra-

naţionali.

2. Sistemul internaţional de state va continua să fie unui anarhic, în sensul inexistenţei unei

autorităţi supreme care să impună respectarea normelor în sistem. Aceasta înseamnă şi că

nu va exista un hegemon global (dacă ar exista un asemenea hegemon, sistemul ar înceta să

fie anarhic şi ar deveni ierarhic) şi, în consecinţă, sistemul va fi unul multipolar.

3. Probabilitatea unui război între puterile majore ale sistemului internaţional de state este

extrem de redusă. Cu excepţia unei posibile crize americano-chineze legată de Taiwan, este

greu de conceput un conflict între puterile majore ale sistemului: Statele Unite, China,

Rusia, India, Uniunea Europeană, Japonia. Această ipoteză de lucru este foarte „tare”,

întrucât presupune o ruptură radicală cu tradiţia ultimelor două secole, potrivit căreia

conflictul între marile puteri reprezenta nu numai ceva normal, ci chiar paradigma

dominantă a sistemului.

4. Alături de provocările clasice legate de securitate, în secolul XXI statele vor trebui să facă

faţă unor ameninţări noi, între care efectele încălzirii globale, provocările demografice

(îmbătrânirea populaţiei şi fluxurile migratorii necontrolate), atingerea limitelor resurselor

planetei în materie de energie şi hrană, epuizarea resurselor de dezvoltare a capitalismului

clasic bazat pe consum.

Metoda de cercetare utilizată în această lucrare este metoda cercetării istorice. Vom

cerceta evenimentele legate de jocul de putere şi de marile puteri din ultimele două secole de

relaţii internaţionale. Vom încerca să vedem ce surse de putere au adus câştig de cauză statelor

ce le deţineau, în ce condiţii au fost utile sau, dimpotrivă, împovărătoare. Vom încerca să

descifrăm care au fost conjuncturile când exercitarea puterii a produs efectele scontate sau,

dimpotrivă, s-a soldat cu un eşec. Vom încerca să vedem care dintre formele puterii au fost

eficiente şi în ce situaţii. Şi, nu în ultimul rând vom încerca să înţelegem dinamica puterii unui

stat. Am ales ca perioadă de studiu „două secole de relaţii internaţionale”, adică perioada 1792

– 2008, mai lungă cu câţiva ani decât cele două secole ale calendarului gregorian, cuprinse în

interval. Am ales anul 1792, întrucât atunci a debutat seria războaielor franceze şi

napoleoniene, serie ce reprezintă un moment de referinţă al relaţiilor internaţionale moderne. Şi,

4

în mod asemănător, am ales să mergem până în zilele noastre, întrucât, astfel, putem analiza un

alt moment de referinţă al istoriei relaţiilor internaţionale, şi anume războiul împotriva

terorismului, care a inaugurat perioada post - post-Război Rece.

Nu ar fi avut rost să investigăm întreaga istorie a relaţiilor internaţionale, întrucât doar în

ultimele secole sistemul internaţional a avut aceeaşi caracteristică dominantă: împărţirea în state

separate. Din acest punct de vedere, ar fi fost inutil să mergem mai adânc în istoria politică a

omenirii, întrucât formele de organizare anterioare – sistemul imperial şi sistemul feudal – sunt

total diferite de structura actuală de state suverane. În sistemul imperial - Imperiul Roman este

cel mai cunoscut exemplu - centrul controla cea mai mare parte a lumii cu care venea în

contact. Imperiile lumii antice, precum cel sumerian, chinez, persan, incaş au fost de fapt

imperii regionale, care erau apărate de conflictele cu alte imperii prin distanţă şi lipsa

comunicării. Ele luptau cu barbarii de la periferie, dar aceste lupte nu se comparau cu

războaiele cu state comparabile ca forţă şi mărime. A doua formă de bază a politicii mondiale a

fost sistemul feudal, sistemul de organizare a Europei după prăbuşirea Imperiului Roman. În

feudalism apartenenţele umane şi obligaţiile politice nu erau definite în principal prin delimitări

teritoriale. Un individ sau o aşezare umană avea obligaţii faţă de un suzeran local, dar putea să

fie îndatorat şi faţă de un nobil sau episcop din afara locului, sau chiar faţă de Papa de la Roma.

Obligaţiile politice erau determinate în bună măsură de ceea ce se întâmpla cu „patronul” său.

Orăşeni de origine franceză puteau deveni peste noapte flamanzi, ca parte a dotei acordată sau

primită la căsătorie de către un senior sau o domniţă oarecare. Doar oraşele şi ligile orăşeneşti

aveau un statut semi-independent special. Acea suprapunere fluidă de apartenenţe şi obligaţii

non-teritoriale ale subiecţilor, indivizi sau comunităţi întregi, a provocat o ţesătură

interminabilă de războieli specifică feudalismului, confruntări care însă nu aveau nimic de a

face cu războaiele între state, aşa cum le cunoaştem noi. Cea de-a treia formă de organizare

mondială este sistemul anarhic de state, compus din state relativ legate între ele, dar fără o

guvernare supremă deasupra lor. Exemple au existat încă din antichitate, precum oraşele-state

greceşti şi, mai aproape de epoca modernă, oraşele din Italia secolului XV. Începând cu 1500,

în Europa au început să se impună statele dinastice teritoriale, concomitent cu eliminarea

treptată a altor forme de organizare statală precum oraşele-state sau ligile teritoriale. Lucrurile

s-au clarificat definitiv odată cu Pacea de la Westfalia, din 1648, care a pus capăt Războiului de

30 de ani, supranumit „ultimul război religios şi primul război între statele moderne”5. Tratatul

5 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor…”, p. 125

de la Westfalia a consfinţit statul suveran teritorial ca formă dominantă de organizare

internaţională, valabilă până în zilele noastre. Însă, organizarea politică internaţională bazată pe

statele suverane este anarhică în sensul că nu există nici o autoritate suverană deasupra lor.

Dacă monarhie înseamnă un singur suveran, anarhie înseamnă nici unul. Această caracteristică

a sistemului internaţional de state, este responsabilă pentru o serie întreagă de neajunsuri ale

mediului în care statele sunt nevoite să vieţuiască. Thomas Hobbes, filosoful englez din secolul

al XVII-lea, a denumit acest tip de sistem anarhic drept „stare naturală”6. „Starea naturală” a lui

Hobbes nu are însă nimic idilic, dimpotrivă, semnifică un război al tuturor împotriva tuturor, o

stare primitivă în care nu există nicio autoritate care să impună ordinea.

Această „stare naturală” justifică diferenţele de natură juridică, politică şi socială care se

manifestă între politica internă şi politica internaţională. Dreptul intern este în general

respectat şi, dacă nu se întâmplă aşa, justiţia şi poliţia îi sancţionează pe cei care îl încalcă. În

schimb, dreptul internaţional se bazează pe norme conflictuale şi nu există o poliţie

internaţională care să impună ordinea. În plus, dacă în politica internă guvernul deţine în mod

legitim monopolul asupra folosirii forţei, în politica internaţională nimeni nu are un asemenea

monopol. Astfel, politica internaţională devine un domeniu al auto-ajutorării. Unele state fiind

mai puternice decât altele, există întotdeauna pericolul ca ele să recurgă la forţă. Iar când forţa

nu poate fi exclusă, apare inevitabil neîncrederea şi suspiciunea. Am ajuns astfel la „dilema

securităţii”: dacă statul A îşi sporeşte puterea pentru a se asigura că un alt stat, B, nu îl

ameninţă, statul B văzând că statul A devine mai puternic, va căuta să-şi sporească şi el puterea

pentru a se putea apăra de un posibil atac din partea statului A. Rezultatul îl reprezintă eforturile

independente ale fiecăruia pentru a-şi asigura securitatea, o securitate care le face pe amândouă

mai nesigure.

Dintre cele trei sisteme internaţionale prezentate – imperial, feudal şi anarhic de state –

ultimul este cel mai relevant pentru tema acestei lucrări, întrucât este sistemul în interiorul

căruia se va desfăşura cercetarea. Le-am amintit însă şi pe celelalte două, întrucât există autori

care susţin că în secolul XXI sistemul internaţional ar putea evolua fie spre un tip nou de

feudalism, fie spre un imperiu mondial american.

6 Thomas Hobbes – „Leviathan”, ed. C.B. MacPherson, Penguin Books, Londra,1981, p. 1866

Pentru a putea anticipa care va fi arhitectura sistemului internaţional al secolului XXI,

va trebui să cercetăm cele trei aspecte de bază ale relaţiilor internaţionale: actorii, obiectivele şi

instrumentele politicii internaţionale.

Punctul de vedere realist susţine că singurii actori semnificativi sunt statele. Mai mult,

realiştii consideră că statele care contează cu adevărat sunt marile puteri. Însă lucrurile nu sunt

atât de simple. În primul rând, numărul de state a crescut de mai bine de patru ori în ultimii 60

de ani, de la aproximativ 50 în 1945, la 227 astăzi. Încă şi mai importantă decât creşterea

numărului de state, este înmulţirea şi consolidarea actorilor non-statali. Numeroase mari

corporaţii multinaţionale acţionează la nivel global, controlând resurse economice şi financiare

mai mari decât multe state naţionale. Cel puţin 14 corporaţii multinaţionale realizează vânzări

anuale mai mari decât Produsul Intern Brut al jumătăţii inferioare a statelor lumii din punctul de

vedere al avuţiei7. Deşi, multinaţionalelor le lipsesc unele atribute ale puterii, precum puterea

militară, ele pot influenţa considerabil comportamentul unor state, mult mai mult decât ar

putea-o face alte state. De pildă, IBM, prin IBM Japonia, este mult mai importantă pentru

Japonia, decât oricare dintre statele africane. Alături de multinaţionale mai sunt şi alţi actori

non-statali care contează: instituţii interguvernamentale precum Uniunea Europeană, ONU sau

Organizaţia Mondială a Comerţului, organizaţii non-guvernamentale precum Crucea Roşie sau

Greenpeace, dar şi o serie de grupuri etnice transnaţionale precum kurzii în Irak, Turcia, Siria şi

Iran, palestinienii împrăştiaţi prin Orientul Mijlociu, ruşii deveniţi minoritari în fostele republici

sovietice. Nu trebuie uitate grupările teroriste, organizaţiile mafiote, reţelele de narcotraficanţi

care transcend graniţele şi deseori păstrează legături oculte cu diverse guverne ale unor state

naţionale. În fine, marile religii precum catolicismul, iudaismul, protestantismul ca şi mişcările

fundamentaliste islamice adaugă o dimensiune suplimentară gamei de actori non-statali.

Statele şi actorii non-statali formează unele coaliţii complexe care afectează politica

unei regiuni – spre exemplul în Orientul Mijlociu - într-un mod pe care teoriile realiste

tradiţionale nu pot să îl cuprindă. Este cât se poate de adevărat că statele naţionale sunt

principalii actori internaţionali, numai că ele nu sunt singure pe scenă.

Obiectivele reprezintă cel de-al doilea aspect de bază al politicii internaţionale. Potrivit

tradiţiei realiste, obiectivul fundamental al statelor într-un sistem anarhic este supravieţuirea.

Până acum câteva decenii supravieţuirea a însemnat asigurarea securităţii militare. Astăzi,

7 Manfred Steger – „Globalization. A Very Short Introduction”, Oxford University Press, New York, 2003, p. 497

alături de securitatea militară se situează bunăstarea economică, pacea socială, prevenirea

efectelor schimbărilor climatice. Adâncirea cooperării şi integrării a devenit obiectiv

fundamental pentru unele foste mari puteri cu un îndelungat trecut de rivalitate, precum

Germania şi Franţa. Puterea economică nu a înlocuit securitatea militară – v. cazul Kuweitului

invadat de Irak în 1990 – însă problematica internaţională a devenit mai complexă pe măsură ce

obiectivele statelor s-au diversificat.

Corporaţia Vânzări (mld. USD) Corporaţia Vânzări (mld. USD)

General Motors 176.558 Total Elf Fina 94.356

Wal-Mart 166.809 IBM 87.548

Exxon Mobil 163.881 Siemens 75.337

Daimler Chrisler 136.900 Philip Morris 72.921

Toyota Motor Corp. 120.875 Hitachi 71.858

Mitsubishi 105.837 Sony 60.052

Royal Dutch/Shell 105.366 Honda Motor 54.773

Tabelul 1.1 - Vânzările celor mai mari 14 corporaţii multinaţionale (2003)

Instrumentele, cel de-al treilea aspect de bază al politicii internaţionale, s-au modificat şi

ele într-o manieră radicală. Potrivit realismului, forţa armată este instrumentul care contează cu

adevărat. Statele nu au renunţat la puterea militară, dar în ultimele decenii rolul acesteia s-a

schimbat considerabil. În primul rând, datorită armelor nucleare, statele, în special cele mari, au

ajuns să considere că este nepermis de periculos să utilizeze forţa militară pentru a-şi atinge

obiectivele, aşa cum au făcut secole de-a rândul. Statele sunt actori raţionali, iar disproporţia

dintre distrugerile uriaşe pe care le-ar provoca utilizarea armamentului nuclear şi obiectivele

politice rezonabile pe care le-ar putea urmări, i-a făcut pe lideri să evite recurgerea la război.

Practic, armele nucleare interzic războiul între marile puteri, un război în care nu există

învingător, ci doar învinşi. În al doilea rând, chiar şi războiul purtat cu mijloace convenţionale

a devenit prea costisitor, în special atunci când se poartă cu adversari animaţi de puternice

8

sentimente naţionaliste sau ideologice. Cazurile Vietnamului pentru Statele Unite şi

Afganistanului pentru Uniunea Sovietică sunt elocvente. A treia constrângere în recurgerea la

forţa militară este de natură internă: de-a lungul ultimelor decenii s-au consolidat atitudinile

antimilitariste în rândurile opiniei publice şi ale decidenţilor politici, mai ales în statele

democratice. Într-un anumit fel, războiul a devenit desuet, oarecum în afara legii, încetând să

fie privit ca „o continuare a politicii prin alte mijloace”, aşa cum postulase acum două sute de

ani strategul austriac Carl von Clausevitz8. În al patrulea rând, forţa militară nu este pur şi

simplu capabilă să asigure îndeplinirea unor obiective de genul disputelor comerciale. Pentru

asemenea obiective, mult mai utilă este utilizarea interdependenţei economice, comunicării,

instituţiilor internaţionale sau actorilor transnaţionali. Forţa militară rămâne un instrument

fundamental al politicii internaţionale, dar schimbările legate de costurile şi eficienţa ei, au

provocat modificarea regulilor jocului. Mai trebuie adăugat că, dacă până pe 11 Septembrie

2001 forţa militară era concepută predominant în termeni de confruntare convenţională sau

nucleară, pe viitor ea va trebui regândită astfel încât să fie capabilă să gestioneze şi conflictele

asimetrice. De asemenea, instrumentele economice necesită şi ele adaptări, în special pe

palierul guvernării, astfel încât să-şi conserve abilitatea de a asigura protecţie socială în

condiţiile globalizării pieţelor. În fine, diplomaţia, ca instrument tradiţional al puterii, este

supusă şi ea presiunilor de adaptare la noi obiective, precum promovarea intereselor economice

naţionale, activităţi de early warning, atragerea de investiţii străine etc.

Acesta ar fi cadrul general în care se desfăşoară politica internaţională la începutul de

secol XXI. Să vedem acum care este starea de fapt concretă a sistemului internaţional. În primii

ani de după încheierea Războiului Rece, mulţi occidentali erau înclinaţi să creadă că sistemul

internaţional de state se îndreaptă către armonie şi pace. Francis Fukuyama anunţa chiar

„sfârşitul istoriei”, întrucât, argumenta celebrul politolog american, în lumea post-Război Rece

sunt şanse reduse ca puterile importante să se angajeze într-o competiţie legată de securitate şi

cu atât mai puţin în război. În plus, într-o lume caracterizată de interdependenţă, marile puteri

nu mai aveau motive să se privească ca potenţiali rivali militari, ci aveau să coopereze ca

membri ai familiei de naţiuni denumite „comunitatea internaţională” 9.

Este cât se poate de adevărat că organizaţii globale create pentru gestionarea legală şi

raţională a sistemului internaţional, precum ONU, AIEA, OMC, funcţionează relativ în

8 Carl von Clausevitz – „Despre război”, Antet, Bucureşti, 2001, cartea 1 9 Francis Fukuyama – “The End of History”, Free Press, New York,1992, pp. 3-18

9

parametrii proiectaţi, reducând anarhia inerentă a sistemului. În ultimele două decenii s-a

înregistrat o expansiune evidentă a numărului de state care au ales calea democraţiei politice

liberale. De asemenea, gradul de angrenare a marilor puteri în afacerile internaţionale şi implicit

de interdependenţă, a sporit considerabil, mai ales ca urmare a procesului de globalizare care îşi

urmează implacabil cursul. La nivel global, se manifestă o revoluţie informaţională ce reduce

rolul teritoriului şi al geografiei, o sporire enormă a interdependenţei economice, precum şi

apariţia unei societăţi civile globale în care există o conştientizare crescândă a anumitor valori

care transcend frontierele. Previziunea pe care Richard Rosecrance10 a făcut-o în plin Război

Rece părea că se împlineşte: „strategia comerţului paşnic se bucură de o eficacitate mult mai

mare decât s-a bucurat vreodată”. Într-adevăr, începând cu anii ’50, se dovedise că prin

creşterea economică determinată de dezvoltarea industrial-tehnologică şi comerţul internaţional,

statele obţineau beneficii mutuale şi, în consecinţă, erau stimulate să-şi transforme atitudinea în

politica internaţională şi să prefere cooperarea în locul confruntării. Se părea că o altă profeţie,

încă şi mai curajoasă decât cea făcută de Fukuyama, avea să se împlinească: „pacea eternă”

anticipată de Immanuel Kant11 încă din secolul al XVIII-lea. Kant a prezis că, pe termen lung,

omenirea va evolua dincolo de război, din trei motive: 1) distrugerile enorme pe care războiul

va ajunge să le provoace, 2) creşterea interdependenţei economice şi 3) dezvoltarea a ceea ce el

a numit „guverne republicane”, iar astăzi sunt denumite „democraţii liberale”. La începutul

anilor ’90 ai secolului trecut, paradigma liberală, îmbibată de optimism, părea victorioasă în

vechea ei competiţie cu teoriile realiste. Chiar şi unii adepţi ai realismului, şcoală de gândire

care a avut în mod tradiţional o viziune pesimistă asupra perspectivelor de pace între marile

puteri, păreau să se fi lăsat contaminaţi de optimismul de după prăbuşirea Uniunii Sovietice12.

Din păcate, anii scurşi de la încheierea Războiului Rece au demonstrat că promisiunea

armoniei între marile puteri este departe de a fi adevărată. Prezenţa militară a Statelor Unite în

Europa şi Asia de Nord Est a rămas consistentă, toată lumea apreciind că retragerea trupelor

americane ar putea alimenta vechile şi încă primejdioasele rivalităţi dintre puterile celor două

regiuni – ceva coşmaresc, în genul convulsiilor din fosta Jugoslavie. Comportamentul Rusiei a

reamintit modelul sovietic în mai multe rânduri – cazul Insulelor Kurile, cazul asistenţei

nucleare destinate Iranului, cazul gazului pentru Ucraina, cazul intervenţiei în Georgia. Mai ales

10 Richard Rosecrance – „The Rise of the Trading State: Commerce and Conquest in the Modern World”, Basic, New York, 1986, p. IX11 Henry Nisbet – „Kant’s Political Writings”, Cambridge University Press, Cambridge, 1970, pp. 93-11012 Charles Glaser – „Realists as Optimists: Cooperation as Self Help”, International Security, vol. 19, No. 3, Winter 1994/1995, pp. 50 - 90

10

după spectaculoasa revigorare economică din anii 2000, Moscova nu îşi ascunde ambiţia de a

redeveni marea putere care a fost odată. În Consiliul de Securitate ONU, dezbaterile despre

Irakul lui Saddam, Coreea de Nord şi Iranul cu sfidările lor nucleare, au readus uneori

atmosfera îngheţată a Războiului Rece. Irakul şi Afganistanul sunt focare deschise; la fel

rămâne îndelungatul conflict israeliano-palestinian. În Iran se aude cum bate ceasul

confruntării. India şi Pakistanul stau cu arma nucleară la picior. Peste toate acestea pluteşte

ameninţarea terorismului internaţional, care nu numai că a deschis două fronturi, cel afgan şi

cel irakian, dar a legitimat şi un concept cu potenţial exploziv: loviturile armate preventive. În

sfârşit, posibilitatea unei ciocniri între China şi Statele Unite în privinţa Taiwanului nu este de

neconceput. Asta pentru că majoritatea observatorilor este de acord că, în condiţiile în care

puterea Chinei sporeşte în ritm susţinut, peste câteva decenii, o competiţie de securitate între

Statele Unite şi China este nu numai posibilă, ci chiar plauzibilă. Toate acestea conduc la o

concluzie înfricoşătoare: chiar dacă izbucnirea unui război între marile puteri nu este probabilă,

faptul că este totuşi posibilă, demonstrează că ameninţarea unui război la scară mare nu este

total îndepărtată.

Istoria umanităţii ca şi colectivitate sau alcătuire de comunităţi umane este presărată

aproape uniform cu momente de confruntare şi război. Imperii care s-au născut prin foc şi sabie,

au dominat o vreme aria lor de vecinătate şi apoi au dispărut fie sub povara propriei greutăţi, fie

sub loviturile de foc şi sabie aplicate de alte puteri în expansiune. Statele par să aibă înscrisă în

zestrea lor genetică competiţia pentru putere. Din ce în ce mai multă putere! Tot istoria

umanităţii demonstrează faptul că în ultimele secole a avut loc un proces de concentrare a

puterii în relaţiile internaţionale. Puterile locale vechi au fost înlocuite de alte puteri, de acum

regionale, puterile regionale au fost subordonate de marile puteri, iar acestea din urmă s-au

înclinat în faţa superputerilor, hiperputerilor. În istoria sistemului internaţional de state, nu au

existat cazuri de puteri permanente. Marile puteri sunt rareori mulţumite de distribuţia puterii şi

au aproape întotdeauna intenţii revizioniste sau măcar concurenţiale. De aici, imboldul de a

folosi forţa pentru a modifica balanţa de putere atunci când preţul se arată rezonabil. Dacă

riscurile şi costurile sunt prea mari, marile puteri aşteaptă alte prilejuri, mai favorabile, timp în

care investesc resurse pentru a-şi spori puterea potenţială. Însă, atunci când nu există un

hegemon unanim recunoscut, a cărui putere să nu poată fi pusă la îndoială, sistemul

internaţional de state este condamnat la o competiţie eternă între marile puteri.

11

Aşa cum susţin realiştii, competiţia pentru putere în comunitatea internaţională a fost

întotdeauna o afacere nemiloasă. Scopul dominant al fiecărui stat este de a-şi maximiza porţia

din avuţia mondială, ceea ce înseamnă dobândirea de putere pe seama altor state. Dar marile

puteri nu se străduiesc doar să ocupe primul loc în competiţia cu celelalte mari puteri, deşi

acesta ar fi un rezultat binevenit. Ţelul lor fundamental este de a obţine hegemonia, adică de a

deveni singura mare putere din sistem13. Franţa napoleoniană a urmărit hegemonia europeană.

La fel a procedat mai târziu Germania Wilhelmiană, Germania nazistă şi Rusia Sovietică. Tot

hegemonia au urmărit Rusia ţaristă în Asia de Nord-Est şi Japonia în Extremul Orient. China

contemporană dă numeroase semnale că nu i-ar displace hegemonia în jumătatea estică a

mapamondului, jumătatea vestică fiind sub hegemonia incontestabilă şi necontestată a Statelor

Unite. Mai mult, pentru prima dată în istoria a relaţiilor internaţionale, după încheierea

Războiului Rece, pare să fi apărut un hegemon global: Statele Unite ale Americii. Sunt SUA un

hegemon global autentic sau doar hiperputerea începutului de secol XXI ? Dezbaterea pe

marginea acestei teme este în curs şi nu există încă un răspuns care să fie acceptat fără rezerve.

Dacă Statele Unite sau orice altă putere ar deveni hegemon global, atunci anarhia va dispărea,

sistemul internaţional va deveni ierarhic, regulile politicii internaţionale devenind mult mai

predictibile. Însă, în opinia multor cercetători, nici un stat nu are şanse de a deveni hegemon

global din cauza imposibilităţii proiectării globale a puterii. Alţi comentatori afirmă că SUA nu

sunt decât o hiperputere şi încă una care îşi erodează rapid atributele. Ceea ce se întâmplă în

acest prim deceniu al secolului XXI pare a susţine acest punct de vedere: în vreme ce China şi

Rusia îşi sporesc puterea potenţială în ritm constant, Statele Unite, hiperputerea necontestată de

acum câţiva ani, înregistrează pierderi de putere militară în Irak şi Afganistan, de putere

economică prin criza financiară determinată de sectorul imobiliar şi scăderea dolarului, de soft

power prin deteriorarea imaginii sale de promotor al unor înalte valori morale (v. cazul Abu

Ghraib). În aceste condiţii, este foarte probabil ca distribuţia de putere în sistemul internaţional

să fie alta la sfârşitul acestui secol, poate chiar la jumătatea lui.

Procesul de globalizare vine şi el să adauge câteva elemente care complică ecuaţia. Prin

globalizare se înţelege seria de fluxuri transfrontaliere – de la idei, oameni, mărfuri, bani, până

la droguri, arme, viruşi, gaze cu efect de seră – care traversează graniţele cu o viteză şi în

cantităţi ameţitoare. Trebuie precizat că, în multe cazuri, viteza cu care se deplasează aceste

13 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, Antet XX Press, Bucureşti, 2003, traducere după “The Tragedy of Great Power Politics”, W.W. Norton & Company, New York, 2001, pp. 7-8

12

fluxuri este atât de mare, încât guvernele nu le pot controla, iar în unele cazuri nici măcar nu au

cunoştinţă despre ele. Asta înseamnă că o părticică din puterea statelor se scurge către actorii

care organizează şi controlează asemenea fluxuri. Este adevărat că statele nu au avut niciodată

monopolul asupra puterii în afacerile internaţionale. Au existat încă de acum câteva sute de ani

actori non-statali, precum Biserica Catolică sau Compania Olandeză a Indiilor Orientale, care

au participat la jocul de putere. Însă, niciodată ca acum, statele suverane nu au fost nevoite să

împartă atâta putere cu actorii non-statali. Procesul de globalizare face ca supremaţia statelor să

fie pusă la încercare, atât de la nivel sub-naţional, cât şi supra-naţional. La nivelul sub-naţional

acţionează actori precum corporaţiile sau organizaţiile non-guvernamentale, care cu efecte

benigne, care cu efecte nocive. La nivel supra-naţional, provocările la adresa suveranităţii

statelor vin dinspre organisme precum ONU, Organizaţia Mondială a Comerţului sau Comisia

Europeană şi Parlamentul European. Interesant de notat este că asemenea provocări la adresa

statelor sunt fie structurale, fie voluntare. De exemplu, în materie comercială, statele-naţiune şi-

au transferat de bună voie unele atribute ale suveranităţii către Organizaţia Mondială a

Comerţului, pentru că au considerat că este în interesul lor ca schimburile comerciale să fie

reglementate la nivel global. O alegere asemănătoare au făcut şi statele membre ale Uniunii

Europene. De aceea, trebuie făcută diferenţa între acele domenii în care „guvernele renunţă de

bună voie la unele drepturi suverane - precum comerţul şi, poate, al reglementărilor legate de

schimbările climatice globale - şi celelalte domenii în care provocările la adresa suveranităţii

sunt simple fapte de viaţă”14. Totuşi…, chiar dacă statele sunt nevoite să convieţuiască cu

diverşi actori autonomi, ele continuă să deţină puterea! Nu numai că statele sunt cele care

reglementează activitatea acestor organizaţii independente dar, la limită, pot chiar să le scoată

în afara legii, aşa cum este cazul cu traficul de droguri sau terorismul internaţional. În

concluzie, chiar dacă nu sunt singurii, statele rămân principalii actori în sistemul internaţional.

14 Richard Haas – „The Politics of Power. New Forces and New Challenges”, în „Defining Power”, Harvard International Review, vol. 27, nr. 2, Summer 2005, pp. 2-3

13

14

PERSPECTIVE TEORETICE

11. Principalele paradigme teoretice ale relaţiilor internaţionale

Studiul Relaţiilor Internaţionale poate fi cel mai bine înţeles ca o îndelungată competiţie

între tradiţiile teoretice realiste, liberale şi radicale. Realismul subliniază trainica înclinare către

conflict a statelor, liberalismul identifică diverse căi pentru atenuarea acestor tendinţe, iar

tradiţia radicală îşi propune să descrie cum ar putea fi transformat întregul sistem al relaţiilor

între state, astfel încât el să funcţioneze impecabil. Graniţele între aceste teorii sunt difuze, un

număr important de studii neputând fi încadrate precis într-una sau într-alta. Însă istoria

ultimelor decenii a demonstrat că dezbaterile în interiorul acestor curente de gândire sau între

ele însele sunt de natură să definească şi să îmbogăţească teoria şi practica Relaţiilor

Internaţionale.

Este un fapt cunoscut că, dincolo de porţile lumii academice în care cercetătorii

formulează şi rafinează diversele paradigme despre Relaţiile Internaţionale, adică în lumea

reală a decidenţilor politici, teoria nu are o faimă prea bună şi, adeseori, este lăsată în off side.

Există o multitudine de situaţii în care şefii de state sau liderii militari au luat decizii care se

băteau cap în cap cu sfaturile pe care le dădeau teoreticienii. Decizii care, nu de puţine ori, s-au

dovedit de succes! Sau invers, unele opţiuni asumate în virtutea unor modele teoretice s-au

dovedit eşecuri. În mod firesc se pune întrebarea: la ce sunt atunci bune teoriile despre Relaţiile

Internaţionale, de vreme ce lumea reală se suprapune prea puţin peste lumea ideilor pe care

aceste teorii sunt construite ? La prima vedere, răspunsul este că teoria nu foloseşte la nimic…

Cu toate acestea, marile paradigme ale Relaţiilor Internaţionale, chiar dacă nu au devenit

literă de evanghelie pentru factorii de decizie, au influenţat hotărâtor practica politică pe

perioade semnificative din istoria Relaţiilor Internaţionale. Spre exemplu, opţiunile Statelor

Unite în anii de dinainte şi de după Primul Război Mondial au fost impregnate de ideile

paradigmei liberale, în vreme ce Războiul Rece a fost purtat de aceleaşi SUA conform viziunii

paradigmei realiste.

Virtutea de bază a unei paradigme teoretice bune este aceea că poate oferi explicaţii

plauzibile despre înşiruirea de evenimente care constituie istoria Relaţiilor Internaţionale. Într-

adevăr, teoria este bună dacă este capabilă să explice lumea reală, adică modalităţile de

comportament al statelor în diverse perioade ale istoriei Sistemului Internaţional, să descifreze

15

cauzele care au dus la izbucnirea războaielor majore, sau, dimpotrivă, au împiedicat ca situaţii

explozive să se transforme în confruntări nimicitoare.

Al doilea rol major al unei teorii este acela de a permite predicţii referitoare la politica

actorilor internaţionali. Adeseori acest rol este contestat, pe motiv că studiul Relaţiilor

Internaţionale, ca şi al celorlalte ştiinţe sociale, are o bază mai fragilă decât cea a ştiinţelor

naturale. Mai mult, fenomenele politice sunt extrem de complexe, mult mai complexe decât

cele din lumea materiei, şi de aceea este imposibilă formularea unor predicţii precise în lipsa

unor instrumente teoretice superioare celor avute la dispoziţie acum. Ca orice construcţie

teoretică, teoriile politice se confruntă cu anomalii pentru că simplifică realitatea, subliniind

anumiţi factori şi ignorând alţii. Şi, întrucât universul pe care încearcă să-l descrie este mult mai

complex decât orice sistem material, toate previziunile politice presupun o marjă de eroare. Pe

de altă parte, în lipsa teoriei, nimeni nu ar putea înţelege lumea în care trăim şi nu ar putea face

alegeri raţionale. Evenimentele ar deveni şi mai neclare, iar factorii de decizie nu ar fi capabili

să îşi formuleze o viziune oarecare, bună sau rea. De dorit, bună !

Dintre toate curentele de gândire, liberalismul şi realismul sunt cele două corpuri

teoretice care ocupă locurile privilegiate în gândirea Relaţiilor Internaţionale. Majoritatea

bătăliilor intelectuale între cercetătorii din domeniu se desfăşoară fie peste linia de demarcaţie

între realism şi liberalism, fie în interiorul acestor paradigme.

11.1. Liberalismul

Tradiţia liberală îşi are originile în Epoca Luminilor, acea perioadă a secolului al XVIII-

lea în care intelectualii şi liderii politici europeni erau dominaţi de ideea că raţiunea poate fi

folosită pentru a transforma lumea într-un loc mai bun. În consecinţă, liberalii sunt optimişti în

legătură cu posibilitatea de a face lumea mai paşnică şi mai bună. Adică de a reduce

ameninţarea războiului şi de a spori prosperitatea internaţională! Din acest motiv, teoriile

liberale sunt denumite „utopice” sau „idealiste”.

Viziunea optimistă a paradigmei liberale asupra politicii internaţionale se bazează pe trei

ipoteze fundamentale, comune practic, tuturor curentelor de gândire din interiorul acestei

paradigme:

16

Statele sunt principalii actori ai scenei internaţionale. Unii teoreticieni liberali au

cochetat cu ideea că procesul de globalizare sau unii actori transnaţionali, în special

corporaţiile multinaţionale, pot uzurpa încetul cu încetul puterea unui stat. Însă, în

general, liberalismul acordă statelor statutul de actori centrali ai Relaţiilor

Internaţionale.

Trăsăturile fundamentale ale statelor variază foarte mult şi, din acest motiv, statele au

comportamente profund diferite. Liberalii cred că anumite configuraţii interne, spre

exemplu democraţia, sunt inerent mai bune decât altele, precum dictatura. De aceea,

teoreticienii liberali împart statele în „bune” şi „rele”15. Statele „bune” desfăşoară

politici de cooperare şi nu declanşează războaie decât în situaţii excepţionale. Statele

„rele” provoacă numeroase războaie şi sunt înclinate să folosească forţa pentru a-şi

atinge scopurile16. Soluţia pentru a instaura pacea universală este de a popula lumea cu

state bune, pentru că acestea desfăşoară politici de colaborare şi nu declanşează războaie

decât în mod excepţional, în vreme ce statele rele provoacă numeroase războaie

împotriva altor state şi sunt înclinate să folosească forţa pentru a-şi atinge scopurile.

Calculele legate de putere au o importanţă redusă pentru explicarea comportamentului

statelor. Alte tipuri de calcule politice şi economice contează pentru statele „bune”.

Doar statele „rele” îşi fac calcule de putere pentru a câştiga putere pe seama altora şi

acest lucru se întâmplă pentru că sunt conduse într-o direcţie greşită. Într-o lume ideală,

în care nu există decât state bune, puterea ar fi, în mare măsură, irelevantă.

Dintre multele teorii care se revendică din familia liberală, trei au o influenţă deosebită.

11.1.1. Teoria interdependenţei economice

Această teorie susţine că nivelurile înalte de interdependenţă economică scad

probabilitatea ca statele să se lupte între ele, întrucât războiul ameninţă prosperitatea fiecărei

părţi implicate în conflict. Potrivit acestei teorii, elementul central al stabilităţii este crearea şi

întreţinerea unei ordini economice care să permită schimburi economice libere17. O asemenea

ordine face statele mai prospere, întărind pe această cale pacea, întrucât statele prospere sunt

15 Andrew Moravcsik – „Taking Preferences Seriously: A Liberal Theory of International Politics”, International Organization 51, nr. 4, Autumn 1997, pp. 513 - 55316 v. Michael Howard – „War and the Liberal Conscience”, Rutgers University Press, New Brunswick, NJ, 197817 v. inter alia Thomas Friedman – „Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization”, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1999, pp. 3-16; Susan McMillan – „Interdependence and Conflict”, Mershon International Studies Review 41, suplim. 1, mai 1977, pp. 33-58

17

mai satisfăcute din punct de vedere politic şi social şi, în consecinţă, sunt mai paşnice. Multe

războaie sunt purtate în scopul câştigării sau păstrării avuţiei, dar statele au mai puţine motive

de a iniţia un război dacă sunt deja bogate. Invers, statele bogate cu economii interdependente

riscă să devină mai puţin prospere dacă se luptă între ele. În concluzie, într-o lume în care

statele stabilesc legături economice extinse, statele vor evita războiul şi se vor concentra pe

acumularea de bogăţie.

Curentul economic al teoriei liberale încearcă să ofere răspunsuri şi la procesul

globalizării. Un număr de cercetători au sugerat recent că globalizarea pieţelor mondiale,

dezvoltarea reţelelor transnaţionale şi a organizaţiilor non-guvernamentale, precum şi

răspândirea rapidă a tehnologiei comunicaţiilor globale sunt de natură să submineze puterea

statelor şi să mute atenţia de la securitatea militară către bunăstarea economică şi socială.

Detaliile sunt noi, dar logica de bază este familiară: pe măsură ce societăţile de pe mapamond

sunt prinse în plasa conexiunilor economice şi sociale, costurile ruperii acestor legături

împiedică acţiunile unilaterale ale statelor, în special exercitarea puterii militare. Această

perspectivă implică faptul că războiul între democraţiile industriale avansate devine o

posibilitate îndepărtată.

Pornind de aici, s-a argumentat că atragerea şi integrarea Chinei şi Rusiei în structurile

capitalismului mondial reprezintă cel mai bun mijloc de a promova prosperitatea şi pacea, în

special dacă acest proces va conduce la apariţia unei clase de mijloc puternice care, la rândul ei

va exercita presiuni în vederea adâncirii democratizării. Odată aduse pe calea prosperităţii şi

competiţiei comerciale, Rusia şi China se vor angaja doar în bătălii desfăşurate pe tărâm

economic.

Aceste puncte de vedere au fost minimalizate de unii autori care argumentează că

actualele obiective ale globalizării sunt modeste şi că diversele tranzacţii au în continuare loc în

medii formate şi reglementate de către state. Oricum, credinţa că forţele economice sunt pe cale

de a înlătura politicile tradiţionale de forţă ale marilor puteri este larg acceptată de către

comunitatea ştiinţifică şi lumea decidenţilor politici, iar rolul statului se anunţă a fi unul dintre

subiectele de mare interes ale viitoarelor dezbateri.

11.1.2. Teoria păcii democratice

Un al doilea curent de gândire, teoria păcii democratice, asociat adesea cu fostul

preşedinte american Woodrow Wilson, pretinde că democraţiile nu pornesc război împotriva

18

altor democraţii. Teoria păcii democratice reprezintă o rafinare a afirmaţiei liberale mai vechi,

potrivit căreia democraţiile sunt intrinsec mai paşnice decât statele autocratice.

Această supoziţie se bazează pe credinţa că, deşi democraţiile par să fi purtat războaie la

fel de des ca şi celelalte state, foarte rar, dacă nu niciodată, au luptat una împotriva alteia. Există

o diversitate de explicaţii pentru acest comportament al statelor democratice, dar nici una nu

este unanim acceptată. Cea mai cunoscută este aceea că democraţiile şi-au însuşit norme ale

compromisului care împiedică utilizarea forţei împotriva grupurilor care îmbrăţişează principii

similare.

Gânditorii liberali susţin cu toţii că teoria păcii democratice reprezintă o provocare

directă la adresa realismului şi oferă o reţetă de pace cu mari şanse de reuşită. Aşadar, o lume

formată numai din stare democratice ar fi o lume fără războaie şi, deci, răspândirea democraţiei

reprezintă cheia pentru pacea mondială.

Căderea comunismului a provocat un val de auto-felicitări în tabăra liberală, între care

cea mai elocventă este teza lui Fukuyama cu „sfârşitul istoriei”. Istoria nu a acordat prea mare

atenţie acestei bucurii, dar triumful Vestului a dat un important impuls unei animate dezbateri

pe marginea conceptului de „pace democratică”. Deşi ultima fază a acestei dezbateri debutase

chiar înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice, ea a devenit mai intensă pe măsură ce numărul

democraţiilor a început să sporească.

Este greu de imaginat o dezbatere academică mai influentă, atâta vreme cât credinţa că

democraţiile nu luptă una împotriva celeilalte a reprezentat una dintre cele mai importante

justificări ale eforturilor administraţiilor Clinton şi Bush Jr. de a lărgi sfera guvernării

democratice. Este oarecum bizar faptul că preferinţa pentru pacea democratică a devenit

fundamentul politicii Statelor Unite, tocmai când cercetări recente au scos la iveală unele

restricţii ale acestei teorii.

În primul rând, Jack Snyder şi Robert Jervis18 au arătat că statele pot deveni mai

predispuse la război în vâltoarea perioadei de tranziţie, ceea ce ar putea însemna că exportul

democraţiei poate avea efecte exact contrare. În al doilea rând, critici precum Joanne Gowa19 au

argumentat că aparenta absenţă a războiului între democraţii este determinată de modalităţile de

18 Jack Snyder, Barbara Walter (eds.) - „Civil Wars, Insecurity, and Intervention”, Columbia University Press, New York, 1999, pp. 15-3719 Joanne Gowa - “Democratic States and International Disputes”, International Organization, vol 49. no. 3, Summer 1995, pp. 511-522.

19

definire a democraţiei, precum şi a relativei sărăcii a statelor democratice, în special după 1945.

Christopher Layne20 a observat că, în trecut, atunci când democraţiile au ajuns aproape de starea

de război, decizia de a alege pacea nu a fost determinată de caracterul lor democratic. Nu în

ultimul rând, dovada clară a faptului că democraţiile nu luptă între ele a venit de abia după

1945, şi după cum a arătat Gowa, absenţa conflictelor în această perioadă ar putea fi explicată

mai mult prin interesul comun al democraţiilor de a contracara Uniunea Sovietică şi mai puţin

prin împărtăşirea principiilor democratice21.

11.1.3. Teoria instituţionalistă

Un al treilea curent de gândire liberal este teoria instituţionalistă, care argumentează că

instituţiile internaţionale precum Liga Naţiunilor, ONU şi organismele sale, Agenţia

Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar

Internaţional şi chiar organizaţiile non-statale pot determina statele să-şi depăşească

comportamentul egoist, în principal prin încurajarea lor de a lua în calcul câştigurile sigure

aduse de o cooperare pe termen lung, ceea ce are ca efect reducerea probabilităţii izbucnirii

unui război.

În sistemul internaţional de state, instituţiile nu sunt privite ca entităţi politice

independente, dotate cu autoritate şi legitimitate, situate deasupra statelor ca să le forţeze să se

comporte într-un mod acceptabil, ci sunt un set de reguli ce stipulează modurile în care statele

ar trebui să coopereze între ele. Instituţiile internaţionale prescriu formele acceptabile de

comportare al statelor în relaţiile dintre ele şi le proscriu pe cele inacceptabile. Întrucât regulile

nu sunt impuse de o autoritate externă, ci sunt rezultatul negocierii de state, instituţiile au

capacitatea de a determina actorii internaţionali să nu-şi mai calculeze interesele egoiste pe

criterii de putere, ceea ce are ca efect îndepărtarea perspectivei războiului şi promovarea păcii.

Teoria instituţionalistă s-a născut din insatisfacţia provocată de sistemul internaţional

născut precipitat după Primul Război Mondial. La sfârşitul acestuia, mulţi gânditori şi lideri

politici au susţinut ideea de decizie colectivă, de impunere a legilor internaţionale şi de

securitate colectivă, Astfel a luat naştere Liga Naţiunilor ca mecanism de gestionare sau

reglementare a conflictelor internaţionale. Chiar dacă această perspectivă „idealistă”, a suscitat

critici justificate, au fost şi voci care au recunoscut că ţelul schimbării sistemului internaţional

20 v. Christopher Layne – „Kant or Cant: The Myth of Democratic Peace”, International Security, Vol. 19, nr. 2, Fall 1994, pp. 5-4921 Joanne Gowa – op. cit., pp.513-515

20

prin cooperare şi dialog nu era un vis idealist, ci o încercare de a construi un sistem în care

puterea să nu fie valoarea supremă şi unicul vector de schimbare. Evoluţiile din anii interbelici

i-au obligat pe susţinătorii securităţii colective să-şi modereze poziţiile. Instituţiile, s-a spus,

facilitează cooperarea atunci când este în interesul fiecărui stat să procedeze astfel. Dar se

acceptă, fără rezerve, că instituţiile nu pot forţa statele să se comporte altfel decât potrivit

intereselor lor egoiste.

Intrată în dizgraţie după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, teoria

instituţionalistă a revenit în scenă în ‘60 ai secolului trecut, în special prin contribuţiile teoretice

ale unor gânditori grupaţi în aşa numita World Society Aproach. John Burton22 şi alţi cercetători

au demonstrat că percepţia realistă a lumii ca o masă de biliard pe care statele se ciocnesc una

de alta, ignoră dovezile evidente ale interdependenţei şi ale emergenţei actorilor non-statali pe

scena internaţională. Argumentul central al acestei şcoli de gândire este că politica externă şi

politicile interne interacţionează strâns, generând un set complex de relaţii. Astfel, politicile

trebuie văzute ca o pânză de păianjen, în care presiunea aplicată într-un punct va reverbera în

multe alte noduri. De altfel, trebuie menţionat că, cu câteva excepţii, realismul a favorizat

aspectele militare şi de securitate în defavoarea interdependenţei şi a aspectelor economice. Cea

mai aspră critică a acestui neajuns al realismului şi în favoarea teoriei instituţionaliste, a fost

semnată de Robert Keohane şi Joseph Nye23, care au oferit o strălucită argumentaţie privind

interdependenţa şi tranziţia către un nou sistem internaţional de state. Teoria lui Keohane şi Nye

va fi dezvoltată ulterior, dar trebuie menţionat aici că lucrarea citată a reprezentat o piatră de

hotar în conceptul de putere în relaţiile internaţionale.

Mai trebuie adăugat că instituţionalişti precum John Duffield24 au extins teoria în noi

domenii, cel mai interesant fiind cazul NATO. Pentru aceşti autori, caracterul puternic

instituţionalizat al NATO explică de ce a fost posibil să supravieţuiască şi să se adapteze, în

ciuda dispariţiei Uniunii Sovietice, adversarul său principal.

11.2. Realismul22 John Burton – „Systems, States, Diplomacy and Rules”, Cambridge University Press, Cambridge, 196823 Robert Keohane, Joseph Nye – „Power and Independence. World Politics in Transition”, Little Brown, Boston, 1977, pp. 3-1724 John Duffield - "NATO's Functions After the Cold War," Political Science Quarterly, vol. 109, no. 5, 1994-95, pp. 763-787

21

Realismul a fost tradiţia teoretică dominantă de-a lungul Războiului Rece. Realismul

descrie relaţiile internaţionale ca o luptă pentru putere între state animate de interesul propriu şi

este, în general pesimist, în legătură cu perspectivele eliminării conflictelor şi războiului.

„Dilema securităţii”, centrală în tradiţia realistă, exprimă sintetic efectele jocului de putere în

relaţiile internaţionale. Tradiţia realistă a dominat perioada Războiului Rece pentru că a oferit

explicaţii simple dar convingătoare pentru războaie, alianţe, imperialism, diverse obstacole în

calea colaborării, precum şi alte fenomene internaţionale şi deoarece a descris cel mai bine

competiţia acerbă care s-a aflat în centrul rivalităţii americano – sovietice.

Realismul este o abordare filosofică a Relaţiilor Internaţionale ale cărei rădăcini istorice

merg până la Machiavelli, dar care, în forma sa modernă, reprezintă o reacţie la „idealismul”

anilor 1920 şi 1930. Reacţia realistă la idealism a fost alimentată de imperfecţiunile Sistemului

Versailles, un produs direct al teoriei liberale, imperfecţiuni care au făcut necesare cercetări

privind comportamentul marilor puteri în anii de după război.

Aşadar, spre deosebire de liberali, realiştii sunt pesimişti în privinţa Relaţiilor

Internaţionale. Ei sunt de acord că ar fi de dorit să se creeze o lume paşnică, dar nu întrevăd nici

o cale facilă de evadare din lumea aspră a războiului şi a competiţiei pentru putere şi securitate.

Dar, ca şi gânditorii liberali, realiştii se bazează pe un set de premise fundamentale:

Statele sunt actorii principali ai Sistemului Internaţional. Totuşi, realiştii se

concentrează asupra comportamentului marilor puteri, deoarece aceste state domină şi

modelează politica internaţională şi, de asemenea, provoacă cele mai grave războaie.

Destinele tuturor statelor, mari şi mici deopotrivă, sunt determinate în primul rând de

deciziile şi acţiunile celor care deţin potenţialul maxim. Pentru a fi considerat o mare

putere, un stat trebuie să aibă echipamente şi efective suficiente pentru a reprezenta un

adversar redutabil într-un război convenţional pentru cel mai puternic stat din lume.

Comportamentul marilor puteri este influenţat, în principal, de mediul exterior şi mai

puţin de politicile lor interne. Realiştii sunt înclinaţi să respingă clasificarea liberală a

statelor în „bune” şi „rele”, întrucât toate marile puteri acţionează în conformitate cu

aceeaşi logică, interesul propriu, indiferent de cultura şi sistemul lor politic intern sau de

persoana aflată în fruntea statului. Nu se pot face discriminări între state, ci doar unele

diferenţieri în funcţie de puterea lor relativă. Statele sunt asemuite cu nişte bile de

biliard ce se ciocnesc în arena internaţională şi care se deosebesc doar prin mărime.

22

Comportamentul statelor este determinat de calculele referitoare la putere, statele

aflându-se într-o permanentă competiţie pentru putere. Uneori această competiţie

necesită declanşarea unui război, care este considerat un instrument politic util, potrivit

enunţului lui Clausewitz: „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. În sfârşit,

competiţia aceasta este asemănătoare unui joc de sumă nulă, de aceea este totală şi

sângeroasă. Statele pot coopera în anumite situaţii, dar relaţia fundamentală între ele

este caracterizată de interese antagonice.

Primul volum de bază al realismului a fost „The Twenty Years Crisis”, pe care E. H.

Carr l-a publicat în 1939, imediat după începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Carr

critica liberalismul pentru că susţinea o viziune utopică asupra Relaţiilor Internaţionale şi care,

dacă ar fi fost urmată, ar fi dus statele la dezastru. Autorul a criticat pretenţia liberală potrivit

căreia interdependenţa economică sporeşte şansele păcii, subliniind că „realismul este înclinat

să pună accentul pe tăria irezistibilă a forţelor existente şi caracterul inevitabil al tendinţelor

existente şi să insiste că înţelepciunea maximă constă în acceptarea şi adaptarea la aceste forţe

şi tendinţe”25,

„Politics Among Nation” publicată de Hans Morgenthau în 1948, este cea de-a doua

lucrare fundamentală a realismului. Volumul a pus bazele primei teorii autentice privind

Relaţiile Internaţionale, teorie care oferea şi explicaţii pentru evenimentele din trecut, dar şi

predicţii. Viziunea lui Morgenthau a dominat dezbaterea şi practica din domeniul Relaţiilor

Internaţionale până la sfârşitul deceniului al optulea al secolului trecut şi a dat naştere

curentului denumit „realism clasic”, cunoscut şi sub denumirea de „realism al naturii umane”.

În 1979, Kenneth Waltz şi-a publicat lucrarea „Theory of Internaţional Relations”, care

a dominat arena Relaţiilor Internaţionale de când a apărut şi până în ultima parte a Războiului

Rece. Spre deosebire de Morgenthau care susţinea că statele urmăresc puterea pentru că au o

dorinţă intrinsecă în acest sens, Waltz afirma că însăşi structura sistemului internaţional

forţează statele să urmărească sporirea puterii pentru a-şi spori şansele de supravieţuire. De

asemenea, Waltz, a contestat aserţiunea lui Morgenthau conform căreia sistemele multipolare ar

fi mai stabile decât cele bipolare.

25 E. H. Carr – op.cit. p.1023

După cum lesne se poate observa, realiştii pun puterea în centrul analizei relaţiilor

internaţionale şi, pornind de aici, încearcă să răspundă la două întrebări fundamentale pentru

studiul relaţiilor internaţionale:

De ce urmăresc statele puterea? - o întrebare care încearcă să explice cauzele competiţiei

pentru putere şi securitate

Cât de multă putere şi-ar dori un stat? - iar răspunsul pe care îl oferă realiştii este că un stat

este mulţumit doar atunci când atinge statutul de hegemon al sistemului.

Bineînţeles, realismul nu este o teorie unitară. Gândirea realistă a evoluat în mod

considerabil în anii Războiului Rece, dar şi în perioada de după. Dintre numeroasele scrieri

circumscrise paradigmei realiste, s-au impus trei curente care corespund imperativelor unei

teorii propriu-zise: abilitatea de a explica evenimentele istoriei şi capacitatea de a permite

previziuni.

11.2.1. Realismul clasic (realismul „naturii umane”)

Realismul naturii umane, denumit uneori „realism clasic” a dominat studiul Relaţiilor

Internaţionale de la sfârşitul anilor ’40, când scrierile lui Hans Morgenthau au început să atragă

o serie de cercetători, până în primii ani ai deceniului al IX-lea al secolului trecut. El se bazează

pe ipoteza că statele sunt conduse de fiinţe umane care au o „voinţă de putere” intrinsecă.

Statele, dominate de o „poftă nemărginită de putere”26, caută în consecinţă oportunităţi pentru a

prelua ofensiva şi a domina alte state. Toate statele fiind în căutarea „oportunităţilor pentru a

prelua ofensiva şi a domina alte state”27 nu se poate face o deosebire între statele mai puţin

agresive şi cele mai agresive, adică între state „bune” şi „rele”. De asemenea, teoria nu ar trebui

să ia în consideraţie statele cu un comportament constant, aşa numitele state de tip status quo.

Deşi Morgenthau a făcut deosebirea între puterile de tip status quo şi cele revizioniste28, el nu a

explicat cum pot exista puteri de tip status quo de vreme ce dorinţa de a obţine un maximum de

putere este universală. În plus, deşi a postulat că voinţa de putere este cauzată de natura umană,

Morgenthau a admis că structura sistemului internaţional oferă statelor motivaţii solide pentru a

se comporta ofensiv29.

26 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace”, 5th Edition, Revised, Alfred Knopf, New York, 1978, p. 20827 Hans Morgenthau – „Scientific Man vs. Power Politics”, University of Chicago Press, Chicago, 1946, p.19428 Hans Morgenthau – „Politics among Nations”, pp. 40-44, 64-7329 ibid. p. 208

24

Morgenthau a susţinut virtuţile balanţei de putere clasice, multipolare şi a considerat, în

mod eronat, că rivalitatea bipolară între Statele Unite şi Uniunea Sovietică este în mod deosebit

periculoasă.

Realiştii clasici recunosc că anarhia sistemului internaţional, adică lipsa unei autorităţi

care să guverneze deasupra marilor puteri, face ca statele să fie îngrijorate permanent în privinţa

balanţei de putere. Dar, în viziunea realiştilor clasici precum Morgenthau şi Reinhold

Niebuhr30, o altă forţă intelectuală majoră a acestei şcoli de gândire, această constrângere

structurală reprezintă o cauză secundară, principala forţă motrice a dinamicii sistemului

internaţional fiind dorinţa de putere intrinsec umană care împinge statele să se lupte pentru

supremaţie.

11.2.2. Realismul Structural (defensiv)

Realismul structural, denumit şi realism defensiv, a apărut la sfârşitul anilor ’70 ai

secolului trecut, o dată cu lucrarea lui Kenneth Waltz, „Theory of International Relations”.

Spre deosebire de realismul clasic, realismul structural respinge aserţiunea că statele au o

agresivitate intrinsecă pentru că sunt animate de voinţa de putere, ci porneşte de la premisa că

statele nu urmăresc alt scop decât supravieţuirea şi, în consecinţă, mai presus de orice, ele caută

securitatea. Structura sistemului caracterizată de anarhie forţează statele aflate în căutarea

securităţii să concureze unele cu altele pentru putere. Dacă în teoria lui Morgenthau natura

umană reprezintă cauza profundă a competiţiei pentru securitate, anarhia joacă acelaşi rol în

teoria realismului defensiv. Kenneth Waltz susţine că anarhia structurală a sistemului

încurajează statele să se comporte defensiv şi să menţină balanţa de putere, în loc să o

dezechilibreze31.

Waltz îşi construieşte teoria pe 3 propoziţii centrale care definesc structura sistemului

internaţional:

Prima se concentrează pe principiul de ordonare a sistemului, care este anarhic şi nu

ierarhizat. Întrucât sistemul este anarhic, adică nu există o autoritate centrală care să

protejeze statele unul de celălalt, fiecare stat este condamnat să supravieţuiască de unul

singur. Anarhia sistemului forţează statele aflate în căutarea securităţii să acorde o

atenţie deosebită balanţei de putere. Atunci când marile puteri se comportă agresiv,

30 Reinhold Niebuhr – „Moral Man and the Immoral Society”, Scribner’s, New York, 193231 Kenneth Waltz – “Teoria politicii internaţionale”, Polirom, Iaşi, 2006, traducere după „Theory of International Politics”, The McGraw-Hill Companies, 1979, pp. 126-127

25

potenţialele victime opun o contrapondere agresorului, încercând să-i blocheze

eforturile de a dobândi putere32. Astfel, statele mai slabe sunt stimulate să echilibreze

balanţa de putere, aşezându-se pe talerul opus celui în care se află statul mai puternic.

A doua propoziţie defineşte caracterul unităţilor componente ale sistemului, state

suverane, care caută fiecare, mai presus de orice, să-şi asigure securitatea pe căi proprii.

Statele nu au altă motivaţie decât dorinţa de supravieţuire. Deci, cea dintâi preocupare a

statelor este de a-şi menţine poziţia în cadrul sistemului, ceea ce înseamnă un

comportament de tip status quo.

În fine a treia propoziţie afirmă că există o distribuţie inegală a capacităţilor de putere

între unităţile sistemului.

O modificare a oricăruia dintre aceste trei elemente provoacă schimbarea sistemului,

afirmă Waltz. Dar, întrucât primele două sunt quasi-constante, doar al treilea atribut, distribuţia

capacităţilor de putere, este responsabil de schimbarea sistemului. De aici jocul neîntrerupt de

putere între statele ce alcătuiesc sistemul internaţional.

Statele care acumulează forţă militară şi economică suficientă sunt stimulate uneori să

câştige putere pe seama rivalilor, dar atunci când marile puteri se comportă agresiv, potenţialele

victime se unesc pentru a crea contraponderea capabilă să se opună agresorului, echilibrând

balanţa de putere. De aceea, structura sistemului internaţional forţează marile puteri să acorde o

atenţie deosebită balanţei de putere, iar statele sunt încurajate să nu permită dezechilibrarea

balanţei, deci sunt înclinate să se comporte defensiv. De unde şi denumirea de realism defensiv.

Mai mult, acumularea unei forţe excesive de către o mare putere, le poate determina pe celelalte

să-şi reunească forţele pentru a echilibra balanţa de putere. Dar, întrucât statele nu cunosc exact

câtă putere a acumulat sau are de gând să acumuleze statul potenţial agresor, iar agresorul nu

ştie câtă forţă poate mobiliza coaliţia care doreşte să menţină echilibrul balanţei, conflictul

poate izbucni oricând. Waltz afirmă că războaiele sunt, în mare parte, rezultatul incertitudinii,

iar statele nu ar declanşa războaie, dacă ar deţine o cunoaştere mai bună despre celelalte state.

O rafinare interesantă a realismului structural este conceptul de balanţă

ofensiv/defensivă avansat de Robert Jervis33. El argumentează că războiul este mai probabil în

situaţia în care un stat are suficientă putere pentru a ataca cu succes un alt stat. Dimpotrivă,

32 Kenneth Waltz – „Teoria politicii Internaţionale”, Cap. 6, 833 Robert Jervis – „Cooperation under Security Dilemma”, World Politics 30, nr. 2, January 1978, pp.167-214

26

când apărarea este preferabilă agresiunii, securitatea este mai consistentă, confruntarea fiind

mai puţin tentantă decât cooperarea. Şi dacă opţiunea defensivei este avantajată, iar statele pot

alege între arma ofensivei şi cea a defensivei, atunci statele se pot dota cu mijloace de apărare

fără ca ceilalţi să se simtă ameninţaţi, atenuând astfel efectele anarhiei sistemului. Aparţinând

aceluiaşi curent de gândire, Stephen van Evera şi Jack Snyder susţin că, în orice moment,

puterea militară poate fi clasificată ca favorizând fie defensiva, fie ofensiva. Dacă defensiva

este avantajoasă, iar cucerirea este anevoioasă sau riscantă, marile puteri nu vor fi stimulate să

folosească forţa pentru a câştiga putere şi se vor concentra asupra conservării a ceea ce deţin

deja34. Pe de altă parte, dacă ofensiva este mai uşor de executat, statele vor fi tentate să se

cucerească unele pe altele, iar în sistemul internaţional vor avea loc numeroase războaie. Dar

realiştii defensivi afirmă că balanţa ofensiv-defensivă este de obicei înclinată puternic în

favoarea defensivei, astfel încât cucerirea devine foarte dificilă35. Pentru aceşti realişti ai

defensivei, statele aleg mai degrabă să supravieţuiască iar marile puteri pot garanta securitatea

prin formarea unor alianţe şi prin dotarea cu mijloace militare defensive, precum armele

nucleare de retaliere.

Cea mai interesantă dezvoltare conceptuală în graniţele realismului structural a fost

despărţirea din ce în ce mai pronunţată între curentele de gândire „ofensivă” şi „defensivă”.

Realişti ai defensivei precum Kenneth Waltz, Stephen van Evera sau Jack Snyder au presupus

că statele au interes intrinsec redus pentru exercitarea puterii militare şi au argumentat că, în

general, costurile expansiunii depăşesc beneficiile ei. Unii realişti defensivi susţin chiar că

mecanismele de constrângere ale sistemului internaţional sunt atât de puternice, încât ofensiva

are rareori consecinţe pozitive, iar marile puteri agresive sfârşesc invariabil prin a fi pedepsite36.

În consecinţă, ei susţin că războaiele între marile puteri au avut loc în principal deoarece

diverse grupuri din interior au dezvoltat o percepţie exagerată a ameninţării şi o încredere

excesivă în eficienţa puterii lor militare.

Acest punct de vedere se confruntă în momentul de faţă cu contestări pe mai multe

fronturi. În primul rând, aşa cum observă Randall Schweller, statele sunt tentate să

34 Jack Snyder – Miths of Empire: Domestic Politics and International Ambition”, Cornell University Press, Ithaca, 1991, pp. 22-2435 Stephen van Evera – „Causes of War: Power and Roots of Conflicts”, Cornell University Press, Ithaca, 1999, pp.118, 191, 25536 Jack Snyder – „Miths of Empire”, pp. 307-308

27

supravieţuiască stând liniştite în dispozitiv pentru a păstra status quo-ul37. Totuşi, acest status

quo nu poate preîntâmpina ameninţările venite din partea statelor revizioniste precum Germania

lui Hitler sau Franţa lui Napoleon, state care valorizează mai mult ceea ce râvnesc decât ceea ce

posedă şi, în consecinţă, sunt dispuse să rişte propria anihilare pentru a obţine ceea ce doresc. În

acest sens, Eric Labs38, argumentează că anarhia încurajează toate statele să încerce să-şi

maximizeze puterea relativă, pur şi simplu pentru că nici un stat nu poate fi sigur că nu va

apărea o putere cu adevărat revizionistă.

În al doilea rând, aşa cum demonstrează John Mearsheimer39, există destule cazuri în

care ofensiva este încununată de succes. Într-adevăr datele istorice nu susţin teza că ofensiva ar

avea rareori succes. Un studiu realizat de Kevin Wang şi James Ray40 estimează că între 1815 şi

1980 au avut loc 63 de războaie, iar partea care le-a declanşat a avut câştig de cauză de 39 de

ori, ceea ce reprezintă o rată a succesului de 60%! Ca exemple concrete în care ofensiva a adus

dividende consistente şi perene merită menţionat cazul lui Otto von Bismarck care a unificat

Germania prin victorii militare împotriva Danemarcei în 1864, Austriei în 1866 şi Franţei în

1870, precum şi exemplul Statelor Unite care au fost create în bună măsură prin cucerire în

secolul al XIX-lea. Un alt caz care merită menţionat este cel al Germaniei naziste care, în prima

parte, a câştigat în faţa Poloniei şi Franţei şi a devenit stăpână asupra vestului şi centrului

Europei continentale. În cele din urmă, cel de-al Treilea Reich a pierdut, dar dacă Hitler s-ar fi

abţinut de la atacarea Uniunii Sovietice, cuceririle anterioare ar fi reprezentat probabil un

succes uriaş pentru nazişti. Un alt caz cunoscut în care cucerirea aduce dividende, este ocuparea

Europei Centrale şi de Est de către Uniunea Sovietică.

Aceste diferenţe pot explica de ce realiştii au dezacorduri privind viitorul Europei.

Pentru realiştii defensivi precum van Evera, războiul este rareori profitabil şi, de obicei, este

rezultatul militarismului, hipernaţionalismului, ori al altui factor intern disturbator. Întrucât

asemenea forţe sunt în general absente din Europa de după Războiul Rece, van Evera

concluzionează că regiunea este predispusă la pace.

37 Randall Schweller - „Neorealism’s Status Quo Bias: What Security Dilemma?”, Security Studies vol. 5, no. 3, Spring 1996, pp. 90-121 38 Eric Labs – „Offensive Realism and Why States Expand Their War Aims”, Security Studies, vol. 6, nr.4, Summer 1997, pp. 7-1739 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 3340 Kevin Wang, James Ray – – „Beginners and Winners: The Fate of Initiators of Interstate Wars Involving Great Powers since 1945”, International Studies Quaterly 38, No. 1, martie 1994, pp. 139-154

28

Realiştii defensivi au cauţionat extinderea NATO, chiar şi în absenţa unui inamic bine

definit, argumentând că alianţa va fi supusă unor presiuni de lărgire din partea statelor care îşi

caută un nou aranjament de securitate, ceea ce s-a şi întâmplat. Ei au avertizat însă că

extinderea NATO i-ar putea afecta relaţiile cu Rusia, predicţie care într-o anumită măsură s-a şi

adeverit. Primele două valuri de extindere a Alianţei Nord-Atlantice, din 1997 şi 2002, au fost

acceptate cu greu, dar acceptate, de către Moscova, între altele şi pentru că a fost o extindere

dorită cu ardoare de noii membri. În schimb preconizata aderare a Georgiei şi Ucrainei

(„preconizată” la ora redactării acestui text!), state vecine Rusiei şi importante din punct de

vedere strategic, a provocat o reacţie hotărâtă de opoziţie din partea Moscovei.

Tot în limitele teoriei defensive se situează teza lui Michael Mastanduno41, care a

argumentat că politica externă a Statelor Unite este conformă principiilor realismului defensiv,

în măsura în care acţiunile Washingtonului sunt concepute pentru a conserva predominanţa de

putere a SUA şi a defini o ordine post Război Rece care avantajează interesele americane.

În volumul „War and Change in World Politics”, Robert Gilpin42 împărtăşeşte

aserţiunile realismului defensiv, dar încearcă să ofere o explicaţie a dinamicii schimbării

raporturilor de putere în sistem. Inspirându-se din teoria economică şi socială, modelul lui

Gilpin se sprijină pe cinci supoziţii:

sistemul internaţional este în echilibru de putere atâta vreme cât nici un stat nu

consideră că este profitabil să încerce schimbarea lui,

un stat va încerca să modifice status quo-ul de putere atunci când se aşteaptă ca

beneficiile să depăşească costurile,

statul respectiv va căuta schimbarea sistemului prin expansiune teritorială, politică şi

economică, până când costurile marginale ale unei noi extinderi va egala profiturile

marginale ale acestuia,

Când echilibrul între costurile şi beneficiile unei noi extinderi a fost atins, costurile

menţinerii status quo-ului tind să devină mai mari decât resursele avute la dispoziţie.

Echilibrul de putere al sistemului se va menţine până când un nou stat va presupune că o

nouă schimbare este în avantajul său,

41 Michael Mastanduno – “Preserving the Unipolar Moment: Realist Theory and U.S. Grand Strategy after the Cold War”, International Security, vol. 21, no. 4, Spring 1997, pp. 49-8842 Robert Gilpin – “War and Change in World Politics”, Cambridge University Press, Cambridge, 1981, pp. 9-49

29

Dacă dezechilibrul în structura de putere existentă în sistem nu se rezolvă, sistemul se

va schimba din nou către un nou echilibru, care va reflecta noua distribuţie a

capacităţilor de putere din sistemul internaţional.

11.2.3. Neo-realism (realismul ofensiv)

La polul opus realismului structural defensiv se află John Mearsheimer şi alţi realişti

ofensivi care cred că anarhia sistemului determină marile puteri să intre în competiţie indiferent

de trăsăturile lor interne iar competiţia pentru securitate va fi reluată în Europa şi Asia de Nord

Est imediat ce prezenţa pacificatoare a Statelor Unite va dispărea. În volumul „Tragedia

politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere”, John Mearsheimer construieşte cea

mai recentă teorie realistă. El acceptă ca şi realiştii defensivi, că marile puteri sunt preocupate,

în principal, să identifice o modalitate de a supravieţui într-o lume anarhică, în care nu există

nici un organism care să le protejeze unele de celelalte43. Statele realizează perfect faptul că

puterea este necesară pentru supravieţuire. Realismul ofensiv se desparte de cel defensiv când

este vorba despre cât de multă putere îşi doresc statele. Realiştii defensivi afirmă că structura

internaţională nu oferă statelor prea multe stimulente pentru a căuta o sporire suplimentară a

puterii, ci le împinge să menţină balanţa de putere existentă. Prezervarea puterii, şi nu sporirea

ei, ar fi ţelul principal al statelor în opinia defensivilor. Realiştii ofensivi consideră că puterile

de tip status quo sunt greu de identificat în politica internaţională, pentru că sistemul creează

stimulente puternice pentru ca statele să caute oportunităţi de a dobândi putere pe seama

rivalilor şi de a profita de acele situaţii în care avantajele sunt mai mari decât costurile. Scopul

fundamental al unui stat este să devină hegemon în cadrul sistemului, adică un stat atât de

puternic, încât domină toate celelalte state din sistem.

Explicaţia pentru care marile puteri concurează pentru putere şi se luptă pentru

hegemonie, decurge din cinci trăsături ale sistemului internaţional44:

sistemul internaţional este anarhic, nu în sensul de haotic, ci de lipsă a unui principiu

ordonator cu autoritate centrală şi legitimitate, situat deasupra statelor.

marile puteri posedă intrinsec o anumită capacitate militară ofensivă, care le conferă

mijloacele de a se vătăma şi, posibil, de a se distruge reciproc.

43 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, Cap. 244 ibid. p. 27

30

statele nu pot fi sigure niciodată în privinţa intenţiilor altor state, mai precis nici un stat

nu poate fi sigur că un altul nu-şi va folosi capacitatea ofensivă pentru a-l ataca.

Incertitudinea în privinţa intenţiilor este imposibil de evitat şi din motivul că intenţiile se

pot schimba rapid. Intenţiile benigne de azi, pot deveni ostile mâine.

supravieţuirea constituie ţelul principal al marilor puteri. Statele pot desigur urmări alte

scopuri prioritare, dar securitatea este obiectivul primordial şi, de aceea, cel mai

important.

marile puteri sunt actori raţionali. Statele sunt conştiente de mediul lor exterior,

anticipează pericolul, analizează preferinţele altor state, precum şi modul în care

acţiunile altora pot afecta propria strategie de supravieţuire. Mai mult, statele acordă

atenţie atât consecinţelor pe termen lung, cât şi celor pe termen scurt, ale acţiunilor lor.

Luate individual, nici una dintre aceste trăsături ale sistemului internaţional nu conduc la

concluzia că statele se comportă competitiv. Dar luate împreună, ele descriu o lume în care

statele au motive serioase pentru a gândi şi a se comporta ofensiv unele în raport cu celelalte.

Realiştii ofensivei afirmă că există trei modele de comportament a statelor în sistem: teama,

autoajutorare (self-help) şi maximizarea puterii.

Teama provine din faptul că nu există o autoritate în sistem care să-l împiedice sau să-l

pedepsească pe agresor. Posibilele consecinţe ale agresiunii amplifică suplimentar

importanţa fricii ca forţă motivantă în afacerile internaţionale. Marile puteri nu se

concurează ca şi cum sistemul internaţional ar fi o piaţă economică oarecare. Competiţia

politică între state este o afacere mult mai primejdioasă decât simplele relaţii

economice, întrucât poate duce la război şi, de aici, la pierderea de numeroase vieţi

omeneşti şi, în cazuri extreme, la distrugerea statelor. Spre exemplu, până nu au avut

motive de teamă, adică până când Germania nazistă nu a atacat Uniunea Sovietică,

Statele Unite nu s-a implicat decât superficial în al Doilea Război Mondial. Cum,

atunci, strategii americani îi vedeau învingători pe germani, iar prăbuşirea URSS ar fi

însemnat mână liberă pentru Japonia Imperială în Asia de Est, Statele Unite s-au temut

de apariţia a doi hegemoni regionali, Germania în Europa şi Japonia în Orient, care ar fi

putut deveni ameninţări serioase la adresa intereselor americane. Tot teama le-a

determinat pe aceleaşi State Unite să păstreze, după încheierea celui de-al Doilea Război

31

Mondial, forţe militare în Europa şi Asia de Nord Est şi să-şi asume povara unor imense

cheltuieli militare.

Autoajutorarea înseamnă că un stat trebuie să-şi garanteze propria supravieţuire, pentru

că în viaţa internaţională nu supravieţuiesc decât cei care se ajută singuri. Accentul pus

pe autoajutorare nu exclude alianţele, care sunt însă căsătorii de convenienţă temporare,

duşmanul de astăzi, putând deveni aliatul de mâine şi invers. De exemplu, URSS şi

China au fost aliaţi ai SUA împotriva Germaniei şi Japoniei, dar în timpul Războiului

Rece, Statele Unite şi-au schimbat între ei duşmanii cu aliaţii. Statele care trăiesc într-o

lume a autoajutorării acţionează aproape totdeauna în conformitate cu propriul interes şi

nu îşi subordonează interesele proprii intereselor altor state sau intereselor aşa numitei

comunităţi internaţionale.

Maximizarea puterii este, în consecinţă, opţiunea optimă pentru supravieţuire. Adică

dobândirea statutului de hegemon, cel mai puternic stat din sistem45. Cu cât este mai

puternic un stat în raport cu rivalii săi potenţiali, cu atât este mai puţin probabil ca

vreunul dintre aceşti rivali să-l atace şi să-i ameninţe supravieţuirea. Situaţia ideală

pentru un stat este de a fi hegemon în sistem, pentru că atunci supravieţuirea este

garantată. După cum spunea Immanuel Kant, citat de Martin Wight46: „ este dorinţa

fiecărui stat ori conducător de a se ajunge la o condiţie de pace eternă prin cucerirea

întregii lumi, dacă aceasta ar fi cu putinţă”. Dacă un stat obţine hegemonia, sistemul

internaţional încetează să mai fie anarhic şi devine ierarhic. Însă după cum susţine

quasi-totalitatea cercetătorilor, este cu totul improbabil ca un stat să devină hegemon

global, deşi hegemonia regională este realizabilă. Iar, în opinia multor cercetători, chiar

„realizată”: Statele Unite ale Americii sunt practic hegemonul părţii occidentale a

sistemului internaţional47.

„Dilema securităţii”, unul dintre conceptele des invocate în literatura pe teme de relaţii

internaţionale, reflectă adecvat logica de bază a realismului ofensiv. Esenţa dilemei securităţii

este că acţiunile unui stat în vederea sporirii propriei securităţi, generează o scădere a securităţii

altor state. Astfel, devine dificil ca un stat să-şi mărească şansele de supravieţuire în această

lume anarhică, fără ca celelalte state să se simtă ameninţare. Expresia „dilemă a securităţii” a

45 Robert Gilpin - op.cit. p. 2946 Martin Wight – Wight, Martin – “Politica de putere”, Editura Arc, Bucureşti, 1998, traducere după „Power Politics”, Pinter Publisher Inc, Londra, 1997, p 4047 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 34

32

fost introdusă pentru prima oară în 1950, de către John Herz, care a concluzionat că cel mai bun

mod pentru ca un stat să supravieţuiască într-o lume anarhică este de a profita de pe urma altor

state pentru a obţine putere pe seama lor48. Cu alte cuvinte, cea mai bună apărare este ofensiva.

Una dintre confirmările realismului ofensiv a venit în anii ’90 ai secolului trecut, odată

cu dezintegrarea unor state multietnice din fosta Uniune Sovietică şi fosta Jugoslavie. Barry

Posen49, un realist ofensiv, oferă o explicaţie convingătoare pentru conflictele etnice, observând

că dezintegrarea statelor multietnice şi vidul de putere creat poate pune grupurile etnice rivale

într-o situaţie de anarhie, declanşând temeri intense, cu tentaţia pentru fiecare grup de a recurge

la forţă pentru a-şi întări poziţia relativă. Aşa cum a demonstrat cazul fostei Iugoslavii, această

problemă a devenit critică. Teritoriul fiecărui grup cuprinzând enclave locuite de grupuri etnice

rivale, fiecare parte a fost tentată, pe de o parte, să „cureţe” preventiv teritoriile minorităţilor

alogene şi, pe de altă parte, să se extindă pentru a încorpora teritoriile din afara graniţelor unde

locuiesc co-etnicii lor.

Un alt concept care derivă din viziunea ofensivă a realismului este „avantajul relativ şi

absolut”. Răspunzând aserţiunilor liberale potrivit cărora instituţiile internaţionale vor

determina statele să se mulţumească cu avantaje pe termen scurt de dragul câştigurilor pe

termen lung, realişti precum Stephen Krasner50, au subliniat faptul că anarhia sistemului

internaţional va determina statele să îşi facă griji pentru ambele tipuri de câştig pe care le aduce

cooperarea, adică atât avantajele pe termen scurt, cât şi cele pe termen lung, precum şi pentru

modul în care aceste câştiguri sunt distribuite între participanţi. Motivul este evident: dacă un

stat obţine câştiguri pe termen lung mai mari decât partenerii săi, el va deveni, în timp, mai

puternic, iar partenerii săi mai vulnerabili.

O descriere unitară a realismului este dificilă, pentru că există diferenţe consistente de

opinii chiar între cercetătorii care se reclamă ca fiind realişti. Totuşi, realismul are o dominantă

aparte: viziunea conservatoare asupra sistemului internaţional de state. Asta înseamnă că

realiştii preferă evoluţia în locul revoluţiei sistemului. În viziunea realiştilor, schimbarea lentă

ale puterii din sistem, de natură să menţină echilibrul status quo-ului, este de preferat

turbulenţelor provocate de o restructurare radicală a sistemului printr-un război între marile

48 John Herz – „Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, World Politics vol. 2, no. 2, ianuarie 1950, pp. 157 - 18049 Barry Posen – „Can Military Intervention Limit Refugee Flows”, in Rainer Munz and Myron Weiner (eds.) „Migrants, Refugees and Foreign Policy”, Bergham Books, Oxford, 1997, pp. 273-32150 Stephen Krasner – „Realism, Imperialism and Democracy”, Political Theory, nr. 20, 1992, pp. 42-67

33

puteri. În esenţă, realismul consideră realpolitik-ul ca o trăsătură ineluctabilă a scenei

internaţionale în care puterea derivă dintr-o combinaţie de elemente care permit fiecărui stat o

anumită capacitate de a-şi impune voinţa şi de a influenţa evenimentele din afara graniţelor

sale.

Deşi sfârşitul Războiului Rece i-a făcut pe unii autori să declare că realismul trebuie dus

la fier vechi întrucât nu a fost capabil să anticipeze sfârşitul Războiului Rece şi dispariţia

Uniunii Sovietice, totuşi comentariile privind desuetudinea lui au fost în mare măsură

exagerate.

Realismul clasic (al

naturii umane)

Realismul defensiv Realismul ofensiv

De ce statele

urmăresc

puterea?

Toate statele din

sistem au o voinţă de

putere inerentă

(animus dominandi)

Structura anarhică a

sistemului le obligă să

concureze pentru

putere ca soluţie de

supravieţuire

Structura anarhică a

sistemului le obligă să

concureze pentru

putere ca soluţie de

supravieţuire

Cât de multă

putere îşi doresc

statele?

Oricât de multă pot

obţine

Suficientă putere

pentru a –şi asigura

securitatea într-o lume

anarhică

Oricât de multă,

întrucât puterea este

esenţială pentru

supravieţuire într-o

lume anarhică

Ce fac statele cu

puterea?

Caută oportunităţi

pentru a prelua

ofensiva ca să

domine alte state şi să

obţină supremaţia

Încearcă să-şi menţină

poziţia în sistem (status

quo) prin menţinerea

balanţei de putere

Profită de situaţiile în

care pot dobândi putere

pe seama rivalilor,

hegemonia fiind scopul

ultim

Tabelul 2.1 – Principalele teorii realiste şi puterea

Paradigma realistă este intim legată de puterea în sistemul internaţional de state, de

motivaţiile statelor în străduinţa lor statornică de a dobândi cât mai multă putere, de finalitatea

pe care statele înţeleg să o dea puterii pe care o deţin. Am încercat să sistematizez în Tabelul

2.1 modul în care diversele teorii realiste se raportează la putere.

34

11.3. Perspective critice/radicale

La sfârşitul anilor 1980, Robert Keohane, unul dintre cei mai cunoscuţi autori liberali,

afirma într-un interviu că neorealismul şi neoliberalismul ar forma de fapt o singură paradigmă

pe care a denumit-o raţionalism. Acestei paradigme, născută, în opinia lui Keohane, din

constatarea că cele două paradigme tradiţionale au mai multe asemănări decât deosebiri, i se

opune „reflectivismul”, reprezentat în primul rând de postmodernism, de teoriile critice, precum

feminism şi neomarxism şi, eventual de unele versiuni radicale de constructivism.

Raţionalismul este un continuator al pozitivismului metodologic, pe care reflectiviştii îl resping

împreună cu metodele raţionaliste de a interpreta relaţiile internaţionale51. În concepţia acestora,

nu există adevăr obiectiv, iar acţiunile actorilor nu sunt raţionale în sensul dat de raţionalişti, ci

influenţate de identităţi, percepţii, scale de valori, aşadar de latura subiectivă a fiinţei umane.

Sensurile şi semnificaţiile acţiunilor sociale sunt intersubiective, legate de interpretare şi

percepţie52.

11.3.1. Post-modernismul

Post-modernismul s-a afirmat ca teorie a relaţiilor internaţionale la sfârşitul anilor 1980,

printr-o critică vehementă a curentelor clasice, în special a realismului. Post-moderniştii califică

realismul ca eroare intelectuală şi aroganţă metodologică. Ei neagă raţionalitatea actorilor din

sistem şi contestă capacitatea teoriei relaţiilor internaţionale de a face predicţii prin testarea de

ipoteze. Negând pozitivismul şi trecând de capcana ştiinţei obiective, post-moderniştii au fost

numiţi adeseori post-pozitivişti, post-structuralişti sau deconstructivişti. Acest ultim apelativ

vine de la faptul că tehnica favorită a post-moderniştilor este deconstrucţia, de acea teoriile

criticate de ei sunt numite „metanaraţiuni”. Fiind creaţia unor persoane cu un background

politic, cultural, economic, psihologic, aceste „adevăruri” pot fi deconstruite, adică analizate

critic, în scopul identificării viziunilor şi intereselor personale ale autorilor. Axiomele realiste

privind anarhia, lupta pentru putere, balanţa de putere sunt considerate idei subiective ale unor

indivizi îndoctrinaţi cu acest corpus teoretic aparent coerent şi logic, indivizi a căror poziţie în

sistemul politic intern explică preferinţa lor personală pentru conceptele respective53.

51 Yosef Lapid – „The Third Debate: On Prospects of International Relations Theory in Post-Positivist Era”, International Studies Quarterly, vol. 33, no.3, Sept. 1989, pp. 235-25452 Şerban Cioculescu – „Introducere în teoria relaţiilor internaţionale”, Editura Militară, Bucureşti, 2007, p. 24953 Richard Asley – „The Poverty of Neorealism”, International Organization, nr. 38, 1984, pp. 225-268

35

Slăbiciunea fundamentală a post-moderniştilor este incapacitatea de a avansa abordări

constructive, alternative coerente şi credibile la paradigmele pe care le critică.

11.3.2. Abordarea marxistă

Până în anii ‘80 ai secolului trecut, marxismul a reprezentat alternativa principală la

tradiţiile realiste şi liberale. Dacă realismul şi liberalismul considerau sistemul de state ca un dat

existent, marxismul şi-a propus atât o explicaţie diferită pentru conflictele internaţionale cât şi

un proiect de transformare fundamentală a ordinii internaţionale existente.

Teoria marxistă „ortodoxă” consideră capitalismul ca fiind cauza primă a conflictelor

internaţionale: statele capitaliste se războiesc între ele ca o consecinţă a neîncetatei lupte pentru

profit şi se confruntă cu statele socialiste întrucât văd în acestea sursa distrugerii lor. Teoria

neomarxistă a „dependenţei”54 se concentrează dimpotrivă asupra relaţiilor dintre puterile

capitaliste dezvoltate şi statele mai puţin dezvoltate, argumentând că primele, ajutate de o

nefericită alianţă cu clasele conducătoare din statele sărace, au devenit bogate prin exploatarea

acestora din urmă. Soluţia este răsturnarea de la putere a acestei elite corupte şi parazite şi

instalarea unui guvern revoluţionar dedicat dezvoltării autonome. Amândouă aceste teorii au

fost discreditate încă dinainte de încheierea Războiului Rece. Istoria consistentă a cooperării

economice şi militare dintre puterile industriale avansate a demonstrat că, în sine, capitalismul

nu conduce inevitabil al conflict. Pe de altă parte, schisma adâncă ce a divizat lumea comunistă

a arătat că socialismul nu promovează neapărat armonia. Teoria „dependenţei” a suferit eşecuri

similare pe măsură ce exemplul fericit al „tigrilor asiatici” a dovedit că participarea activă la

economia mondială este un drum mai sigur către prosperitate decât calea socialistă de

dezvoltare urmată fără rezultate de alte state din aceeaşi zonă geografică. În al doilea rând,

multe dintre statele în curs de dezvoltare s-au dovedit capabile să se acomodeze cu succes

corporaţiilor multinaţionale şi altor instituţii capitaliste. O contribuţie interesantă a avut

Immanuel Wallerstein55, care a argumentat că sistemul internaţional de state este dependent de

sistemul economic internaţional. În viziunea lui Wallerstein, lumea poate fi împărţită într-un

centru (core) alcătuit din puteri economice dominante şi o periferie/semiperiferie exploatate.

11.3.3. Feminismul

54 Andre Gunder Frank – „Dependent Accumulation and Underdevelopment”, Monthly Review Press, New York, 1979, Cap. 155 Immanuel Wallerstein – “The Modern World-System in the Longue Durée”, Paradigm Publisers, New York, 2005, pp. 3-9

36

Feminismul a apărut tot la sfârşitul anilor 1980, în siajul curentelor anti-raţionaliste şi a

metodelor pozitiviste de analiză. Temele principale ale acestor interpretări bazate de gen au fost

inegalitatea dintre bărbaţi şi femei şi hegemonia discursului masculin în ştiinţele sociale şi

implicit în relaţiile internaţionale. Este adevărat că statistica demonstrează statutul defavorizat

al femeii la scară globală: mai puţin de 5% dintre funcţiile de ministru sau şef de stat sunt

deţinute de femei, iar la nivelul proprietăţii, ele deţin aprox. 1%, la scară planetară. Situaţia

aceasta nu se bazează pe credinţa în superioritatea bărbaţilor – cel puţin în Europa şi America –

ci este rezultatul unor şabloane culturale ce provin din construcţia socială a reprezentărilor

socio-economice. Unul dintre reprezentanţii acestui curent de gândire, Ann Tickner pledează

pentru o mai mare atenţie acordată ideilor şi concepţiilor femeilor în domeniul relaţiilor

internaţionale, monopolizat de bărbaţi. Ea argumentează că scăderea relevanţei problematicii

militare, domeniul predilect al bărbaţilor, lasă loc pentru preocupările faţă de securitatea

domestică şi ambientală, pe fondul globalizării56. Spre deosebire de bărbaţi care au amprenta

culturală a conflictului şi competiţiei, femeile sunt mai adaptate pentru temele şi soluţiile bazate

pe mediere şi protecţie, ele putând ajuta mai bine actorii defavorizaţi sau asigura o mai bună

protecţie a mediului ambiant. Feminismul a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea teoriei

relaţiilor internaţionale prin faptul că a oferit o alternativă necesară viziunii masculine asupra

acestui domeniu, centrat până atunci pe concepte precum conflict, putere, anarhie. Totuşi,

teoriile feministe nu creează un cadru explicativ la fel de coerent ca teoriile raţionaliste şi nici

nu oferă vreo dovadă că, dacă societăţile umane ar fi aşezate pe egalitatea între sexe, sistemul

anarhic de state ar fi unul inerent paşnic57.

11.3.4. Constructivismul social

Nu toate teoriile relaţiilor internaţionale pot fi încadrate în paradigmele realistă, liberală

sau marxistă. Studiile din domeniul relaţiilor internaţionale s-au diversificat considerabil după

încetarea Războiului Rece. Voci non-americane au devenit din ce în ce mai proeminente, au

fost legitimate noi metode de cercetare şi noi teorii. Pe agenda specialiştilor au fost introduse

noi preocupări precum conflictele etnice, mediul înconjurător, fluxurile migratorii, terorismul

internaţional sau viitorul statului. În vreme ce realismul şi liberalismul tind să se concentreze

asupra factorilor materiali precum puterea sau comerţul, abordările constructiviste accentuează

56 Ann Ticker – „Gender in International Relations: Feminist Perspective on Achieving Global Security”, Columbia University Press, New York, 1992, pp. 38-6257 Martin Griffiths – „Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori”, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, traducere după “Fifty Key Thinkers in International Relations”, Routledge, London&New York, 1999, p. 362

37

impactul ideilor. În loc să ia statul ca atare şi să presupună că el urmăreşte pur şi simplu să

supravieţuiască conform paradigmei realiste, constructiviştii privesc interesele şi identităţile

statelor ca fiind produsul foarte flexibil al unor procese istorice specifice. Ei acordă o

importanţă deosebită discursului dominant într-o societate, întrucât consideră că discursul

reflectă şi formează credinţe şi interese şi stabileşte norme de comportament acceptate de

comunităţi mari, precum naţiunile. Prin urmare, constructivismul acordă o importanţă specială

surselor schimbării, iar abordările sale au înlocuit în bună măsură marxismul ca perspectivă

radicală dominantă în relaţiile internaţionale.

Între alţii, John Ruggie a reproşat raţionalismului că nu este capabil să explice modul în

care se forjează identităţile actorilor statali, întrucât „identitatea” este o componentă

socioculturală şi psihologică şi nu una raţională şi măsurabilă. De asemenea, raţionalismul nu

poate explica procesul istoric de constituire a statului naţiune modern, întrucât este o teorie

statică, anistorică. Dacă un autor neorealist poate glosa pe marginea intereselor unui stat, el nu

poate oferi o explicaţie pentru intervenţiile umanitare, care nu se bazează pe calculul raţional al

leadership-ului, ci pe valorile opiniei publice. Astfel constructivismul se delimitează de

raţionalism, argumentând că identităţile şi interesele statelor nu sunt predeterminate de factori

structurali precum distribuţia puterii în sistem, ci sunt construcţii sociale, rezultate din

interacţiunea actorilor, din dialog, schimburi, cooperare58.

Sfârşitul Războiului Rece a jucat un rol important în legitimarea teoriilor constructiviste

întrucât atât realismul cât şi liberalismul nu au anticipat acest eveniment crucial şi chiar au

unele dificultăţi în a-l explica. Constructiviştii au o explicaţie specifică: Mihail Gorbaciov a

revoluţionat politica externă sovietică pentru că a îmbrăţişat idei noi, precum „securitatea

colectivă”. Mai mult decât atât, trăind într-o epocă în care vechile norme sunt puse sub semnul

întrebării iar aspectele legate de identitate devin tot mai proeminente, nu este deloc surprinzător

că cercetătorii se apleacă asupra unor abordări care pun în centrul atenţiei entităţi şi concepte

noi, diferite de cele cu care operează teoriile clasice: stat, securitate, schimburi comerciale ş.a.

Din perspectivă constructivistă, de fapt problema centrală a epocii post Război Rece este

reprezentată de modul în care diverse grupuri îşi concep identităţile şi interesele. Deşi puterea

continuă să aibă relevanţă, constructivismul se apleacă asupra naşterii ideilor şi identităţilor,

asupra modului în care ele evoluează şi a felului în care modelează comportamentul statelor

58 John Ruggie – „What Makes the World Hang Together? Neo-utilitarism and the Social Constructivist Challenge”, International Organisation, vol 52, no. 4, 1998, pp. 865-878

38

pentru a le face faţă. Astfel, este important dacă europenii se definesc pe ei înşişi în termeni

naţionali sau continentali, dacă Germania sau Japonia îşi redefinesc trecutul pentru a–şi asuma

roluri internaţionale mai active sau dacă Statele Unite îşi asumă sau resping identitatea lor de

„poliţist global”:

Un alt curent de gândire arondat constructivismului s-a concentrat asupra viitorului

statului teritorial, sugerându-se că globalizarea pieţelor, tehnologia comunicaţiilor

transnaţionale şi valorile civice împărtăşite la nivel supra-naţional sunt de natură să submineze

loialităţile naţionale şi să creeze forme radical noi de asociere politică. Alţi constructivişti se

concentrează asupra rolului normelor, argumentând că legea internaţională şi alte principii

normative au erodat noţiunea de suveranitate care a stat la baza sistemului westfalian de state şi

au alterat legitimitatea scopurilor în care puterea statului poate fi utilizată.

Un număr important de lucrări s-au aplecat asupra trăsăturilor interne ale statelor, a

organizării guvernamentale sau a liderilor, ca indivizi. Teoria păcii democratice a paradigmei

liberale sau eforturile unor autori de a utiliza teoria organizaţională şi politicile birocraţiei

pentru a explica aspecte ale comportamentului statelor în politica externă se potrivesc mai bine

la capitolul constructivist al „politicilor interne”. Teoriile tradiţionale acordă puţină importanţă

considerentelor de politică internă de tipul ideologiei, indivizilor aflaţi în posturile de decizie,

tinzând să privească statele ca pe nişte bile de biliard. Spre exemplu, pentru teoria realistă nu

are importanţă dacă „în 1905 Germania era condusă de Bismarck, Kaiserul Wilhelm sau Hitler,

ori dacă era democratică sau autocratică. Ceea ce contează este puterea relativă deţinută de

Germania în acel moment”59. Totuşi, se întâmplă ca aceşti factori neluaţi în seamă să

influenţeze hotărâtor procesul de luare a deciziilor într-un anumit moment. De asemenea, unii

cercetători au examinat modalitatea prin care grupurile interne de interese pot distorsiona

formarea preferinţelor unui stat, conducând la un comportament internaţional suboptimal. De

asemenea, unii autori s-au concentrat asupra modului în care instituţiile interne pot ajuta statele

să gestioneze chestiunea perenă a incertitudinii sau pentru a explica de ce decidenţii politici nu

reuşesc totdeauna să acţioneze într-o manieră raţională.

Ultimele decenii au adus o explozie a interesului pentru conceptul de cultură, o

dezvoltare care se suprapune parţial cu preocuparea constructivismului faţă de idei şi norme.

59 John Mearseimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 1339

Astfel, Thomas Berger60 a utilizat variabile culturale pentru a explica de ce, în perioada

postbelică, Germania şi Japonia au evitat să adopte politici militare mai pline de încredere.

Avertismentul îndrăzneţ al lui Samuel Huntington61 despre o iminentă „ciocnire a civilizaţiilor”

este de asemenea simptomatic pentru această tendinţă, în măsura în care argumentele sale se

sprijină pe aserţiunea că afinităţile culturale în sens larg sunt, în momentul de faţă, pe cale de a

înlocui loialităţile naţionale. Deşi asemenea lucrări definesc cultura în modalităţi foarte diferite

şi, în plus, trebuie să ofere o explicaţie completă a modului în care aceasta acţionează sau cât de

stabile sunt efectele sale, perspectivele culturale sunt în mare vogă în ultimii ani. Această

tendinţă este, pe de o parte, o reflectare a largului interes al lumii academice pentru chestiunile

culturale şi, de cealaltă parte, un răspuns la escaladarea conflictelor etnice, naţionaliste şi

culturale de după prăbuşirea Uniunii Sovietice.

Teoriile constructiviste sunt relativ diverse şi nu oferă un set unitar de predicţii în multe

domenii ale relaţiilor internaţionale. În cea mai mare parte, eforturile de cercetare grupate sub

denumirea „constructiviste” nu au căutat să ofere o teorie generală a relaţiilor internaţionale ci

doar să identifice alţi factori care ar putea determina statele să se comporte altfel decât prevăd

abordările realiste sau liberale. Astfel, mare parte a acestor contribuţii trebuie privită ca fiind

complementare principalelor paradigme şi nu ca o abordare rivală a teoriilor consacrate în

relaţiile internaţionale.

11.4. Teorii de mâine

În vreme ce aceste dezbateri reflectă diversitatea şcolilor contemporane de gândire în

domeniul relaţiilor internaţionale, pot fi totuşi identificate o serie de semne de convergenţă.

Realiştii, în majoritate, recunosc că naţionalismul, etnicitatea şi alţi factori interni prezintă o

semnificaţie care nu poate fi eludată. Liberalii au luat cunoştinţă de faptul că puterea este un

factor central în comportamentul internaţional. Iar unii constructivişti admit că ideile au un

impact mai mare atunci când sunt sprijinite de state puternice şi întărite prin forţe materiale

stabile. Graniţele fiecărei paradigme au devenit într-un anumit fel permeabile şi, de aici

oportunitatea unor dezbateri fructuoase.

60 Thomas Berger – „Changing Norms of Defense and Security in Japan and Germany”, in Peter Katzenstein ed., „The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics”, New York, Columbia University Press, 1996, pp. 317 - 35661 Samuel Hungtington – “The Clash of Civilisations”, Foreign Affairs, vol. 72, no. 3, Summer 1993, pp.22-49

40

Deşi mulţi cercetători şi câţiva oameni politici admit cu dificultate, realismul rămâne

cadrul cel mai competitiv pentru a înţelege relaţiile internaţionale. Statele continuă să acorde o

mare atenţie puterii şi echilibrului de putere şi să fie îngrijorate de modificarea raporturilor de

putere sau de posibilitatea unui conflict major. Între altele, preocuparea constantă pentru putere

şi securitate explică de ce multe ţări asiatice şi europene doresc să conserve, dacă nu să extindă,

prezenţa militară americană în zona lor geografică.

Cât despre Statele Unite, în ultimii ani au demonstrat cât de mult le place să fie

„numărul unu” şi cât de hotărâte sunt să-şi păstreze poziţia predominantă. SUA au profitat de

avantajul superiorităţii lor actuale pentru a-şi impune preferinţele ori de câte ori şi oriunde a

fost posibil, chiar cu riscul de a provoca rupturi cu unii dintre aliaţii lor cu state vechi.

Washingtonul a declanşat războiul din Irak în ciuda unei opoziţii ferme a majorităţii

partenerilor săi şi a opiniei publice mondiale, a forţat o serie de înţelegeri unilaterale de control

al armamentelor cu Rusia, a dominat delicatele eforturi de pace în fosta Iugoslavie, a făcut ca

NATO să se extindă până la graniţele Rusiei şi continuă să împingă la extinderea sa cu state

precum Ucraina sau Georgia, aflate tradiţional în sfera de interes a Rusiei. După atentatele din

11 septembrie 2001, Statele Unite au pornit un război necruţător împotriva terorismului

internaţional, primul vizat fiind Afganistanul taliban, şi au adoptat doctrina loviturilor

preventive la adresa celor care ar putea atenta la securitatea lor şi a aliaţilor lor, doctrină a cărei

primă victimă a fost regimul lui Saddam Hussein. Washingtonul a făcut repetate apeluri pentru

multilateralism şi un rol sporit pentru organismele internaţionale, mai ales atunci când a fost

vorba de a obţine fonduri pentru diverse acţiuni de reconstrucţie precum Kuweitul,

Afganistanul, Irakul sau pentru a obţine legitimitate internaţională. Dar, atunci când nu a

convenit intereselor americane, Administraţia americană nu a ezitat să trateze cu dispreţ

diversele instituţii internaţionale – precum Consiliul de Securitate în cazul războiului din Irak,

sau Curtea Penală Internaţională. S-a arătat politicos necooperantă atunci când a fost vorba de

Protocolul de la Kyoto sau de Summitul Dezvoltării de la Johannesburg. Astfel, se poate spune

că încetarea Războiului Rece nu a adus sfârşitul politicii de putere în relaţiile internaţionale, iar

după 11 septembrie chiar sistemul internaţional pare să se îndrepte către o perioadă de

unipolarism clar, cu Statele Unite drept quasi-hegemon. Realismul rămâne astfel singurul

instrument teoretic util pentru viitorul apropiat.

Totuşi realismul nu explică totul, iar un lider înţelept va avea în vedere şi opinii

împărtăşite de paradigmele rivale. Teoriile liberale identifică instrumentele pe care statele le au 41

la îndemână pentru a atinge interese împărtăşite de mai mulţi actori internaţionali, evidenţiază

puternicele forţe economice cu care statele şi societăţile trebuie să se confrunte şi ajută să se

înţeleagă de ce statele pot fi diferite în opţiunile lor fundamentale. În mod paradoxal, deoarece

protecţia Statelor Unite reduce riscurile unor rivalităţi regionale şi întăreşte „pacea liberală”

născută după 1945, aceşti factori pot căpăta o importanţă relativă mai mare, atâta vreme cât

SUA acţionează potrivit preceptelor realismului, continuând să ofere securitate şi stabilitate în

mai multe părţi ale globului.

În schimb, teoriile constructiviste sunt cele mai nimerite pentru a analiza modul cum

identităţile şi interesele pot evolua în timp, producând modificări subtile în comportamentul

statelor şi, din când în când, provocând schimbări consistente sau neaşteptate în relaţiile

internaţionale. Contează modul în care identitatea politică a Europei va evolua odată cu

adâncirea integrării şi extinderea Uniunii Europene, cum la fel de mult contează dacă

naţionalismul va fi înlocuit de tipul de afinitate civilizaţională evocată de Huntington.

11.5. Teorie şi practică

Paradigma realistă s-a născut în laboratoarele gândirii politice de pe bătrânul continent.

Europenii au fost cei care au pus primele cărămizi ale edificiului realist, iar Tucidide, Nicolo

Machiavelli, Thomas Hobbes sunt consideraţi ca un fel de triumvirat fondator al gândirii

realiste. Europenii au fost cei care au inventat şi au folosit timp de secole principii realiste

precum „raison d’etat”, „realpolitik” şi balanţa de putere.

Practica politică a statelor europene în afacerile internaţionale a fost instrumentată

aproape în exclusivitate pe logica realistă. Încă dinainte de războaiele franceze şi napoleoniene

dintre 1792 -1815, continuând cu Concertul European de Putere, unificarea Germaniei, Primul

Război Mondial, Sistemul de la Versailles, cel de-al Doilea Război Mondial, Războiul Rece,

realismul poate fi identificat ca un fir roşu în toată politica externă a marilor puteri europene. Şi

în perioada post – Război Rece, gândirea şi practica politică europeană sunt dominate de

gândirea realistă. Procesul de integrare europeană, deşi îmbibat cu retorica idealistă a

paradigmei liberale, este în esenţă un rezultat al unei evaluări realiste a lumii contemporane şi a

evoluţiei sale previzibile. Dincolo de firmamentul luminos al integrării europene, cu

solidaritatea sa regională, cu drepturi ale omului supravegheate de Consiliul Europei, stă

calculul rece al puterii. Marile puteri europene, de fapt foste mari puteri, ştiu foarte bine că dacă 42

eşuează în procesul de a transforma bătrânul continent într-un actor internaţional important, cu

o populaţie de 450 – 500 de milioane de locuitori şi o economie bogată şi dinamică, Europa şi

ele însele sunt sortite marginalizării în competiţia cu celelalte blocuri continentale aflate în curs

de consolidare: America de Nord, Asia de Nord Est, Rusia, subcontinentul indian. Obiectivele

integrării legate de consolidarea puterii politice şi economice sunt pe cale de a fi atinse, chiar

dacă procesul se împiedică uneori în eşecuri de etapă, ca respingerea Constituţiei Europene în

2005 şi a substitutului ei, Tratatul de la Lisabona, în 2008, sau criza fiscal-bugetară din

Euroland, având ca protagonişti principali aşa-numitele state PIIGS. Doar obiectivul puterii

militare a Uniunii Europene se menţine în stadiul de proiect şi probabil va mai rămâne aşa, cel

puţin câtă vreme Statele Unite îşi vor menţine umbrela de securitate desfăşurată deasupra

Europei. Retorica liderilor europeni a devenit liberală în ultimele decenii, dar practica politică

se menţine ferm în limitele paradigmei realiste.

Paradigma liberală îşi are rădăcinile în gândirea umanistă franceză a secolului al XVIII-

lea, dar Statele Unite reprezintă pământul pe care a dat roade. Îndeobşte americanii sunt cei care

au dezvoltat teoriile liberale şi tot ei au fost cei care le-au aplicat în practica afacerilor

internaţionale. Preferinţa Statelor Unite pentru paradigma liberală este determinată de faptul că

valorile de bază ale liberalismului - optimismul faţă de viitorul sistemului internaţional de state

şi moralitatea comportamentului statelor - sunt valori fundamentale ale societăţii americane.

Funciarmente optimişti, americanii preferă perspectiva mai plină de speranţă asupra politicii

mondiale oferită de liberalism, spectrului sumbru înfăţişat de realism, în care abundă războaiele

şi competiţia pentru securitate. Americanii, care, la ei acasă, se străduiesc din greu să

instituţionalizeze virtutea şi să elimine practicile nocive, sunt de asemenea înclinaţi să

îmbrăţişeze credinţa liberală potrivit căreia moralitatea ar trebuie să joace un rol important în

politică. Concepţia cinică a lui Clausevitz asupra războiului este anatemizată de publicul

american, iar realpolitik-ul şi balanţa de putere sunt privite cu antipatie.

Majoritatea americanilor, dar şi a occidentalilor în general, preferă să privească luptele

dintre ţara lor şi cele rivale ca pe nişte înfruntări între bine şi rău, în care ei se află de partea

binelui, iar adversarii fac echipă cu diavolul. Aşa a fost descrisă Germania wilhelmină şi cea

nazistă, aşa a fost zugrăvită Uniunea Sovietică („Imperiul Răului”), aşa au fost catalogaţi

Slobodan Miloşevici, Saddam Hussein, membrii dinastiei nord coreeane Kim. Liderii americani

tind să descrie războiul ca pe o cruciadă morală sau un concurs ideologic, mai curând decât o

43

luptă pentru putere. De ceea, discursul de politică externă americană pare a fi produsul unei

conferinţe a gânditorilor liberali.

Retorica preşedinţilor SUA din secolul XX a fost dominată de paradigma liberală şi

plină de atacuri la adresa realismului. Woodrow Wilson este probabil cel mai cunoscut

exponent al acestei tendinţe, din cauza campaniei sale împotriva politicii de echilibru al

puterilor în timpul şi imediat după încheierea Primului Război Mondial. Şi nu a fost singurul,

succesorii săi reflectându-i adesea opiniile. În ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial,

Franklin Delano Roosevelt (citat de Martin Wight62) declara: „în lumea viitoare trebuie ca

folosirea greşită a puterii în sensul expresiei „politică de putere” să nu fie factorul care să deţină

controlul în relaţiile internaţionale”. Mai recent, Bill Clinton a exprimat o opinie izbitor de

asemănătoare, declarând că „într-o lume în care libertatea este pe cale de a învinge, şi nu

tirania, calculul cinic al politicii de putere pure, efectiv nu dă rezultate. Este cu totul nepotrivit

pentru o epocă nouă”63. Preşedintele Clinton a reluat aceeaşi temă atunci când a susţinut

extinderea NATO în 1997, declarând că acuzaţia potrivit căreia această politică ar putea izola

Rusia, se baza pe credinţa greşită că „politica teritorială de mare putere caracteristică secolului

al XX-lea va domina secolul XXI”. Actualul locatar al Casei Albe, George W. Bush, a apelat şi

el la retorica liberală moralizatoare, atunci când a vorbit despre „axa răului”.

De altfel, este greu de imaginat un lider occidental modern care să ceară publicului să

lupte şi să moară pentru a îmbunătăţi balanţa de putere. Dar, în vreme ce discursul elitelor

politice este impregnat de optimism şi moralism, în spatele uşilor închise, cei care elaborează

politicile de securitate naţională vorbesc în cea mai mare parte limbajul puterii şi nu pe acela al

principiilor. Există numeroase argumente care demonstrează că, deşi declaraţiile liderilor

exprimă viziuni liberale, politica externă americană a fost călăuzită de obicei de logica realistă.

Un observator atent poate identifica numeroase situaţii în care Washingtonul se exprimă într-un

fel şi acţionează într-altul. Pentru culoarea locală, trebuie precizat că, încă din 1939, E.H Carr

arăta că, în mod tradiţional, statele de pe continentul european considerau popoarele vorbitoare

de engleză „maestre ale artei de a-şi disimula interesele naţionale egoiste sub masca binelui

general”, adăugând că „tipul acesta de ipocrizie este o trăsătură caracteristică a mentalităţii

anglo-saxone”64.

62 Martin Wight – „Politica de putere”, Editura Arc, Bucureşti, 1998, p. 2963 William J. Clinton – „American Foreign Policy and Democratic Ideal”, discurs electoral, Milwakee, Wisconsin, 1.10.199264 E. H. Carr – op.cit. p. 79

44

Divorţul dintre retorică şi realitate trece aproape neobservat în Statele Unite însele, din

două motive. În primul rând, politicile realiste coincid uneori cu constrângerile liberale, situaţie

în care nu există un conflict între urmărirea principiilor şi urmărirea puterii. Spre exemplu,

americanii au luptat împotriva fascismului în cel de-al Doilea Război Mondial şi împotriva

comunismului în Războiul Rece din motive în mare măsură realiste. Dar ambele lupte au fost

compatibile şi cu principiile liberale, astfel că nu au existat dificultăţi în a fi prezentate

publicului drept conflicte ideologice. În susţinerea acestei teze, John Mearsheimer

argumentează că SUA nu au făcut nimic pentru a prezerva pacea, valoare liberală, nici înaintea

Primului Război Mondial, nici înaintea celui de-al Doilea. În schimb, s-au implicat în conflict

atunci când, la orizont, s-a profilat un alt hegemon regional, care ar fi putut să devină un

competitor periculos pentru hegemonul regional, care era deja SUA65. Mearsheimer, consideră

că acţiunea SUA din ultima sută de ani a fost perfect congruentă cu tiparele balanţei de putere

ale realismului. În al doilea rând, atunci când consideraţiile privitoare la putere obligă

Administraţia să acţioneze în conflict cu principiile liberale, se pune în operă o campanie

puternică de Relaţii Publice, care impune pe piaţă o istorie în acord cu idealurile liberale. Spre

exemplu, la sfârşitul anilor ‘30 ai secolului trecut, majoritatea americanilor considerau Uniunea

Sovietică ca fiind un stat malign, parţial ca urmare a politicii interne criminale a lui Stalin, dar

şi a alianţei sale infame cu Germania nazistă. Însă, atunci când Statele Unite s-au aliat cu URSS

la sfârşitul anului 1941, guvernul american a instrumentat o campanie de spălare a imaginii

noului partener pentru a o face compatibilă cu virtuţile liberale. Astfel, Uniunea Sovietică a fost

zugrăvită ca o protodemocraţie, iar Stalin a devenit „Unchiul Joe”.

La rândul lor, liderii URSS şi-au ambalat opţiunile îmbibate de realpolitik în culorile

idealismului. „Pacea lumii” a fost un paravan în spatele căruia s-a putut manifesta în voie

militarismul sovietic al anilor ’50 –’70 ai secolului trecut, iar porumbelul alb al păcii

împodobea afişele propagandistice chiar atunci când tancurile Armatei Roşii patrulau în

Budapesta, Praga sau Kabul. Un exemplu recent al divorţului dintre practica realistă şi retorica

liberală este opoziţia Moscovei faţă de secesiunea Kosovo. În vreme ce oficialii ruşi se opun

independenţei Kosovo în numele legilor internaţionale şi respectării integrităţii teritoriale a

Serbiei, Rusia şi-a perpetuat prezenţa militară în Transnistria, Abhazia şi Ossetia de Sud; iar, în

vara lui 2008, atunci când a avut prilejul, Moscova nu a ezitat să încalce principiile pe care le

evocase în cazul Kosovo, recunoscând independenţa republicilor separatiste georgiene.

65 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, Cap. 645

Totuşi, în istoria Statelor Unite din ultimul secol, pot fi identificate perioade în care au

fost sau sunt aplicate principii liberale, chiar dacă astfel puterea americană a suferit reculuri

temporare. Există câteva valori şi principii liberale precum drepturile omului, principiul

naţionalităţilor, răspândirea democraţiei în lume, adâncirea interdependenţei economice,

instituţii internaţionale puternice, pe care liderii de la Washington chiar le-au aplicat în politica

lor externă, uneori cu costuri semnificative pe termen scurt, care au adus, nu odată, atingere

puterii şi intereselor americane. Şi totuşi, americanii au acceptat să plătească aceste costuri! S-

ar putea spune că, în afacerile internaţionale, Statele Unite au aplicat principii realiste pe termen

scurt şi principii liberale pe termen lung.

Chiar dacă nu oferă răspunsuri la o mulţime de întrebări pe care le ridică istoria sau

viitorul relaţiilor internaţionale, paradigma liberală este o şcoală de gândire cu mulţi suporteri.

Pe de o parte, liberalismul oferă un sens pozitiv, o speranţă pentru evoluţia în bine a afacerilor

internaţionale. Pe de altă parte, retorica liberală oferă marilor puteri un instrument excelent de

camuflare a practicilor realiste de urmărire a puterii pe scena internaţională. Balansul între

liberalism şi realism este o constantă în afacerile internaţionale, întrucât nici una dintre aceste

două extreme teoretice nu oferă răspunsuri la toate întrebările posibile. Realismul se referă la

sistemul internaţional aşa cum este el, în vreme ce liberalismul se raportează la cum ar trebui să

fie acest sistem internaţional. Aşa cum spunea fostul Secretar de Stat, Madleine Albright, „într-

o lume atât de complicată precum cea în care trăim, chiar şi principiile cele mai curate sunt

uneori întinate prin compromisuri. Dar, dimineaţa ne trezim plini de speranţă şi nu de un cinism

cu sânge rece, care nu ne poate nici inspira şi nici satisface”66.

În ceea ce priveşte prezenta lucrare, situarea teoretică este tipic realistă. Conceptul de

putere în relaţiile internaţionale este specific paradigmei realiste, iar încercarea de a propune o

metodă de măsurare a puterii potenţiale a actorilor internaţionali are o evidentă finalitate

realistă. Ori, în viziunea şcolii realiste, statele se află într-o permanentă competiţie pentru

putere şi, în consecinţă, măsurarea ei ajută la identificarea unor modalităţi de sporire a puterii.

66 Madleine Albright – „The Mighty and the Almighty: Reflections on America, God, and World Affairs", Harper Collins Publishers, New York, 2006, p. 86

46

12. Puterea în Relaţiile Internaţionale

Puterea se află în epicentrul sistemului internaţional. Concepte precum puteri regionale,

mari puteri, superputeri sau hiperputeri fac parte din limbajul de zi cu zi. Comportamentul

fiecărui stat cât şi dinamica sistemului internaţional îşi au izvorul în structura şi distribuţia

puterii mondiale. Aşa cum vom vedea în continuare, puterea reprezintă o realitate

multidimensională, întrucât se manifestă atât ca obiectiv cât şi ca instrument al statelor.

Pentru paradigma realistă, puterea reprezintă cheia de boltă a relaţiilor internaţionale.

Toate teoriile realiste consideră că preocupările legate de putere, balanţa de putere, dinamica

puterii reprezintă motorul afacerilor internaţionale. Puterea reprezintă un instrument principal,

dacă nu singurul, pentru împlinirea intereselor naţionale. Ca urmare, teoriile realiste postulează

că statele sunt într-o continuă competiţie pentru putere. Dar, argumentele folosite sunt diferite

de la un curent la altul. Hans Morgenthau, întemeietorul realismului clasic, supranumit „realism

al naturii umane”, consideră că statele au o „poftă nemărginită pentru putere” întrucât sunt

conduse de fiinţe umane care au „voinţă de putere” încă de la naştere şi, în consecinţă, sunt

permanent în căutarea de oportunităţi pentru a prelua ofensiva si a-şi impune dominaţia asupra

altor state67. Dacă natura umană reprezintă cauza profundă a competiţiei pentru putere în

viziunea lui Morgenthau, anarhia sistemului joacă acelaşi rol în opinia lui Keneth Waltz,

întemeietorul realismului defensiv. Waltz postulează că, deşi urmăresc în primul rând

supravieţuirea în sistem, fiind tentate să se comporte defensiv prin menţinerea balanţei de

putere, statele profită totuşi de stimulentele pe care le oferă sistemul internaţional pentru a

câştiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se iveşte o asemenea oportunitate. 68 Pe o

aserţiune asemănătoare se fundamentează şi realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, care

însă merge mai departe, afirmând că anumite caracteristici ale sistemului internaţional

îndeamnă marile puteri să se concureze pentru putere. Realismul ofensiv consideră că scopul

fundamental al unui stat este să devină hegemon în cadrul sistemului69, adică un stat atât de

puternic încât să domine toate statele din sistem.

Astfel, competiţia pentru putere pare să fie o dominantă a comportamentului sistemului

internaţional de state, competiţie responsabilă pentru majoritatea marilor evenimente care au

67 Hans Morgenthau – „Politics among Nations”, p. 20868 Keneth Waltz - „Teoria politicii internaţionale”, pp. 126-12769 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p.20

47

marcat istoria modernă, în special războaiele în care au fost implicate marile puteri în ultimele

două secole, mai precis de la războaiele franceze şi napoleoniene din 1792-1815 şi până acum.

Pentru o lucrare precum cea de faţă, care îşi propune să descifreze arhitectura de putere

a sistemului internaţional a secolului XXI, este foarte util să încercăm găsirea unui răspuns la

întrebarea: de ce statele concurează pentru putere şi luptă pentru hegemonie? Această întrebare

este esenţială pentru paradigma realistă, dar nu îi lasă indiferenţi nici pe adepţii liberalismului

sau pe constructivişti. Răspunsul la întrebarea formulată mai sus decurge din cinci caracteristici

ale sistemului internaţional de state. Nici una dintre aceste cinci caracteristici, luată separat, nu

conduce la concluzia că statele trebuie să fie în competiţie, dar, împreună, ele descriu o lume în

care statele, în special marile puteri, sunt încurajate să-şi maximizeze puterea în raport cu alte

state.

Prima trăsătură este că sistemul internaţional este anarhic, alcătuit din state

independente, fără vreo autoritate deasupra lor70. A doua este că statele, în special marile puteri,

deţin o anumită capacitate militară, care le face reciproc periculoase, pericol care este potenţat

de cea de-a treia caracteristică: statele nu pot fi niciodată sigure de intenţiile celorlalte state. A

patra trăsătură a sistemului internaţional este că, pentru state, securitatea, adică supravieţuirea,

este obiectivul fundamental, chiar dacă la o primă vedere au obiective precum prosperitatea,

pacea socială ş.a. În fine, cea de-a cincia caracteristică este că statele sunt actori raţionali, care

sunt conştiente de mediul lor şi gândesc strategic despre cum să supravieţuiască în acest mediu.

Într-un sistem descris de aceste cinci caracteristici, statele au de ales între trei modele de

comportament71: 1) teama, 2) „self help” sau auto-ajutorare şi 3) maximizarea puterii. Dacă

statele mici sunt condamnate să aleagă unul dintre primele două modele de comportament,

pentru marile puteri, singura alegere raţională este să valorifice orice oportunitate de a-şi spori

puterea, încercând să ajungă la situaţia ideală: dobândirea hegemoniei.

12.1. Definirea puterii în relaţiile internaţionale

Puterea reprezintă un concept central în relaţiile internaţionale, dar şi un instrument

fundamental de analiză în ştiinţele politice şi sociale. Definirea puterii s-a dovedit o sarcină

extrem de dificilă, întrucât este un concept multidimensional, cu sensuri multiple şi uneori

70 Kenneth Waltz – „Teoria politicii internaţionale”, pp. 88 - 9371 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forlă”, pp. 27- 28.

48

eluzive. Ca urmare, există o multitudine de opinii referitoare la ce este puterea şi cum poate fi

ea măsurată. Puterea a fost studiată încă din zorii istoriei cunoscute. Platon, Aristotel, Sun Tze,

Confucius, Machiavelli, Thomas Hobbes, Montesqieu şi alte sute de autori prestigioşi au

abordat, fiecare din unghiul civilizaţiei şi vremurilor cărora le aparţineau, diversele aspecte şi

forme ale puterii. Din păcate, câţi autori, cam tot atâtea viziuni sunt! Unii o văd ca fiind

relaţională, în sensul că A îl influenţează pe B, alţii ca fiind comportamentală, în sensul unui

continuum de mijloace de acţiune, mergând de la atractivitate, convingere, plată, coerciţie. Unii

insistă asupra puterii dată de resursele deţinute, adică asupra puterii potenţiale, ca un concept

mai larg, care include dimensiunile militară, economică, socială şi psihologică a unui stat, alţii

asupra efectelor exercitării puterii şi condiţiilor în care exercitarea puterii este încununată de

succes. Puterea potenţială rezultată din deţinerea unei cantităţi oarecare de resurse este un

concept clar, intuitiv şi cuantificabil. Mai dificil de definit şi de cuprins într-un model teoretic

este puterea exercitată, pentru că ea este rezultatul mai multor categorii de factori: resursele de

putere, capacitatea internă a unui stat de transformare a acestor resurse în putere, conjunctura în

care se exercită, caracteristicile subiectului asupra căruia se exercită (caracterul relaţional) ş.a.

Aceasta este principala dificultate în definirea puterii: extrema complexitate pe care i-o conferă

specificul său relaţional, a aplicării contextuale, a varietăţii conţinutului, a diversităţii

mecanismelor de acţiune, a condiţionalităţilor de eficienţă. Nu există o definiţie, darămite o

teorie, care să explice de ce o putere a avut câştig de cauză într-o situaţie şi a eşuat în alta. Spre

exemplu, nici una dintre definiţii nu explică convingător „paradoxul puterii nerealizate”,

ilustrat, între altele de Statele Unite care au pierdut în faţa unui Vietnam incomparabil mai slab

decât Uniunea Sovietică, pe care au învins-o în Războiul Rece.

12.1.1. Viziunea sociologică

Sistemul Internaţional este o comunitate a statelor, asemănătoare în esenţă unei

comunităţi umane oarecare, cu deosebirea că părţile componente nu sunt indivizi, ci state-

naţiune. De aceea, mulţi cercetători care s-au aplecat asupra conceptului de putere în afacerile

internaţionale s-au raportat într-un fel sau altul la diversele definiţii ale puterii din sociologie.

Una dintre abordările cele mai complete ale conceptului de putere, este cea a

politologului american Rudolph Rummel72. Am ales această abordare dintre multe altele

72 Rudolph Rummel – „Undestanding Conflict and War. Vol. 2: The Conflict Helix: Principles and Practices of Interpersonal, Social, and International Conflict and Cooperation”, Transaction Publishers, New Brunswick, 1991, Cap. 21: The Family of Power

49

întrucât, aşa cum se va vedea în Cap. 8, răspunde cel mai bine scopului prezentei lucrări de

cercetare: elaborarea unui model matematic al puterii în relaţiile internaţionale. Rudolh

Rummel analizează puterea, conflictul şi cooperarea din punct de vedere sociologic şi

extrapolează concluziile la nivelul puterii şi războiului în relaţiile internaţionale. Rummel

porneşte de la premisa că puterea este capacitatea de a produce efecte şi face o diferenţă clară

între puterea potenţială şi puterea exercitată, adică între deţinerea resurselor puterii şi utilizarea

cu succes a puterii. În opinia lui această diferenţă constă în distincţia dintre capacitatea de a

exercita puterea şi resursele deţinute pentru a o putea exercita cu succes, adică între o

potenţialitate şi o realitate, ori între efecte şi resurse ale puterii. Rummel investighează trei

aspecte ale puterii exercitate: motivaţiile, mecanismele şi formele exercitării puterii şi propune

o ecuaţie a puterii, ecuaţie capabilă să ofere cheia transpunerii resurselor în efecte ale puterii.

În opinia sa, motivaţiile care fac posibilă exercitarea puterii sunt interesele pozitive,

interesele negative şi efectele constrângerii, iar mecanismele prin care se exercită puterea sunt

ameninţarea, promisiunea, persuasiunea, legitimitatea, admiraţia sau afinitatea, deţinerea

controlului asupra situaţiei şi oportunităţilor. Viziunea lui Rudolph Rummel este sintetizată în

Tabelul 3.1, în care, alături de motivaţii şi mecanisme sunt schiţate şi formele în care se exercită

puterea.

În opinia lui Rummel, formele prin care se exercită puterea sunt (cu exemple din sfera

relaţiilor internaţionale):

- Puterea neutră: capacitatea unui individ/entităţi de a produce efecte neintenţionat, prin

simplul fapt al existenţei sau activităţii sale (ex. ziua naţională a unui stat determină

acţiuni de felicitare din partea autorităţilor altor state)

- Puterea în sine: capacitatea de a produce intenţionat efecte în mediul în care

funcţionează/există un individ/entitate (ex. capacitatea Ucrainei de a executa lucrările de

amenajare a canalului Bâstroe)

- Puterea fizică: capacitatea existentă de a afecta intenţionat integritatea unui

individ/entităţi (ex. existenţa de baze militare americane în Japonia). În sfera relaţiilor

internaţionale, puterea fizică este totuna cu puterea militară.

- Forţa: capacitatea utilizată de a afecta intenţionat integritatea sau interesele unei

entităţi, împotriva voinţei acesteia (ex. atacul de la Pearl Harbour). În sfera relaţiilor

50

internaţionale forţa provine din exercitarea puterii militare, dar şi a puterii economice

(ex. embargoul impus Cubei castriste de către SUA este o manifestare de forţă).

PUTEREA

Motivaţii Mecanisme Forme de

exercitare a

puterii

Producerea de

efecte

intenţionate

Interese negative ameninţări Putere coercitivă

Interese pozitive promisiuni Putere de

negociere

Interese în general

persuasiune Putere intelectuală

legitimitate Puterea autorităţii

admiraţie, dragoste Puterea bazată pe

altruism

Capacitatea de a

produce efecte

Control asupra situaţiei şi

oportunităţilor

Puterea de

manipulare

Constrângere

Puterea fizică

Forţă

Puterea în sine

Efecte produse

fără intenţiePuterea neutră

Tabelul 3.1 Motivaţiile, mecanismele şi formele de manifestare a puterii

51

- Puterea indirectă: capacitatea de a produce efecte prin intermediul altcuiva (ex.

capacitatea de a implica armata şi serviciile secrete pakistaneze în lupta împotriva

talibanilor refugiaţi din Afganistan)

- Puterea coercitivă: capacitatea de a folosi ameninţarea pentru a determina pe cineva să

aleagă cel mai mic dintre două rele (ex. criza rachetelor din Cuba: „vă retrageţi rachetele

nucleare sau vom ataca”).

- Puterea de negociere: capacitatea de a folosi promisiuni pentru a determina pe cineva să

aleagă una dintre două soluţii/comportamente la fel de acceptabile (capacitatea

Bruxelles-ului de a impune statelor candidate unele condiţionări nu tocmai uşor de

acceptat în schimbul accederii în Uniunea Europeană)

- Puterea intelectuală: capacitatea de a convinge pe cineva să creadă în ceva sau să facă

ceva anume (ex. capacitatea de a convinge fostele state comuniste din centrul şi estul

Europei să îmbrăţişeze statul de drept şi economia de piaţă)

- Puterea autoritară: capacitatea de a apela la legitimitate pentru a convinge pe cineva să

facă ceva anume (un exemplu recent este rezoluţia Parlamentului European care cere

Italiei să se conformeze reglementărilor comunitare în materie de drepturi ale omului în

cazul amprentărilor copiilor romi)

- Puterea bazată pe altruism: capacitatea de a face apel la admiraţie sau afinitate pentru a

convinge pe cineva să facă ceva anume (ex. activarea Articolului 5 al Tratatului NATO

ca urmare a solidarizării statelor membre cu americanii după atentatele din Septembrie

2001)

- Puterea de manipulare: capacitatea de a controla situaţia şi oportunităţile cuiva pentru

a-l determina să facă sau să nu facă ceva anume (sprijinul politic selectiv şi şantajul

economic practicat de Rusia faţă de Republica Moldova pentru a reduce sprijinul

populaţiei pentru ideea unirii cu România).

Rummel propune şi o ecuaţie a puterii, care inter-relaţionează capacităţi, interese şi

voinţă. Capacităţile se referă la resurse şi la posibila lor contribuţie la succesul unor interese

manifestate de un individ/entitate pentru a obţine anume efecte. Interesele sunt legate în

principal de scopurile unui individ/entitate, iar voinţa de tăria dorinţei sale de a-şi atinge acele

scopuri. Privită dinspre capătul opus, voinţa exprimă cât de hotărât este un individ/entitate să-şi

utilizeze capacităţile pentru atingerea unor scopuri precise. Astfel, ecuaţia puterii lui Rummel

este:

52

Ps = Cs x Is x Vs

unde Cs reprezintă capacităţile unui individ/entităţi disponibile pentru atingerea scopului s, Is

este interesul acestuia pentru atingerea lui, iar Vs reprezintă puterea voinţei sale de a atinge

scopul s.

Relaţia între factorii acestei ecuaţii este multiplicativă, întrucât dacă unul dintre ei este

nul, atunci puterea de a atinge scopul s este nulă. De exemplu, oricât de puternic ar fi un stat,

dacă el nu are interes să ocupe un teritoriu al unui stat oricât de slab faţă de el, sau, dacă ar avea

un interes serios pentru ocuparea acelui teritoriu, dar nu consideră că merită efortul – adică,

dacă nu are voinţa necesară – atunci puterea lui este redusă. Invers însă, statul slab pentru care

deţinerea teritoriului este vitală şi care are voinţa de a merge până la capăt pentru păstrarea lui,

se poate dovedi mai puternic decât marea putere care îl ameninţă şi îşi poate atinge scopul de a-

şi păstra în continuare teritoriul ipotetic disputat. În concluzie, pentru a avea puterea de a reuşi

ceva, nu trebuie ca un stat să aibă în mod egal capacităţi, interese şi voinţă. Fiecare dintre aceşti

factori joacă un anumit rol, în interacţiune cu ceilalţi doi, dar dacă unul dintre ei este absent în

legătură cu un scop, aşa este şi puterea lui în legătură cu scopul respectiv.

Am descris în detaliu ecuaţia lui Rummel, întrucât poate explica succesul lui David în

luptă cu Goliath, a Vietnamului în luptă cu Statele Unite, a Afganistanului în faţa Armatei Roşii

ş.a. Deşi reprezintă una dintre numeroasele variante în care puterea poate fi clasificată, viziunea

Rummel pare să ofere instrumentele necesare pentru a descifra toate tipurile posibile de

manifestări ale puterii exercitate în relaţiile internaţionale.

Abandonându-l deocamdată pe Rudolph Rummel, trebuie precizat că între primii

gânditori care au elaborat definiţii ale puterii ce au rezistat probei timpului a fost Max Weber,

vestitul sociolog al guvernării.

„Puterea este posibilitatea de a-ţi impune voinţa asupra comportamentului uneia sau mai

multor persoane”, scria Max Weber în „Wirtschaft und Gesellschaft” (Economie şi

Societate), în 1915

„Puterea este probabilitatea ca un actor într-o relaţie socială să fie într-o poziţie care să-i

permită să-şi impună voinţa în ciuda rezistenţei altcuiva, indiferent de fundamentul pe care

53

se bazează această probabilitate”, adaugă Max Weber în „Theory of Social & Economic

Organization: Role of Ideas & Subjectivism in Action”, din 1915

„Prin putere se înţelege oportunitatea existentă într-o relaţie socială care permite cuiva

să-şi impună voinţa chiar împotriva rezistenţei altcuiva şi indiferent pe ce se bazează

această oportunitate”, concluzionează Max Weber în „Basic Concepts in Sociology”, 1920

Pornind de la baza teoretică excepţională lăsată moştenire de Max Weber, alţi

cercetători ai sferei relaţiilor internaţionale au adăugat precizări sau nuanţe suplimentare, fără

însă a produce vreo revoluţie conceptuală:

„Puterea poate fi definită ca obţinerea efectelor dorite. A are mai multă putere decât B

dacă A obţine mai multe efecte dorite, iar B doar câteva” (Bertrand Russell, 1938)

„Puterea reprezintă capacitatea de a utiliza forţa” (Bierstedt, R.,1950).

„Puterea este procesul prin care se afectează politicile altora cu ajutorul (efectiv sau cu

ameninţarea folosirii) unei pedepse severe pentru neconformarea cu politicile dorite”

(Lasswell and Kaplan, 1950)

Aserţiunea „A are putere asupra lui B” poate fi substituită cu aserţiunea „comportamentul

lui A determină comportamentul lui B” (Herbert Simon, 1957).

„Ideea mea intuitivă despre putere este ceva de genul: A are putere asupra lui B până

acolo încât îl poate determina pe B să facă ceva ceea ce nu ar fi făcut dacă nu ar fi fost

nevoit” (Dahl, Robert, 1957)

„Puterea reprezintă capacitatea cuiva de a-şi îndeplini dorinţele prin controlul opţiunilor

şi/sau preferinţelor altuia” (Kuhn, Thomas, 1957).

„Realitatea esenţială a puterii, acel ceva fără de care nici nu ar putea exista, este

COMANDA” (Bertrand de Jouvenal, 1962)

„Puterea este capacitatea de a provoca sau împiedica schimbarea” (Michael M. May,

1972)

În „Theory of Social & Economic Organization”, Max Weber face o distincţie extrem

de importantă între „putere” şi „autoritate”: autoritatea este puterea exercitată legitim. Ei bine,

de aici se desparte analogia dintre puterea în sociologie şi puterea în relaţiile internaţionale!

Pentru că, dacă în comunităţile omeneşti, ca sisteme complexe, de la ceată şi până la stat, prin

legitimare puterea se transformă în autoritate, în sistemul internaţional autoritatea legitimă

lipseşte.

54

Din perspectivă weberiană, marea problemă a puterii în relaţiile internaţionale este

faptul că sistemul internaţional, datorită caracterului său anarhic, nu conferă autoritate decât

într-o măsură redusă. În lipsa unui mecanism de legitimare autentică a puterii în sistem, statele

acceptă autoritatea unei mari puteri din alte motive decât legitimitatea: din frică, din interes, din

admiraţie. Această autoritate este temporară, fiind „acceptată”, doar atâta vreme cât există frica,

interesul sau admiraţia.

Într-un plan general, se poate afirma că în deceniile care au urmat formulărilor lui Max

Weber, s-au conturat trei categorii de abordări teoretice ale puterii:

abordarea psihologică.

abordarea sistemic-structurală

abordarea calculului cifrelor,

Definiţiile puterii trecute în revistă mai sus răspund viziunii uneia sau mai multor

asemenea abordări. De altfel, aceste trei curente de gândire asupra puterii îşi găsesc confirmarea

în comportamentul statelor şi dinamica puterii internaţionale. Iar principalele teorii realiste

despre puterea în Relaţiile Internaţionale, se articulează tot pe aceste trei direcţii de abordare

teoretică. Realismul clasic „al naturii umane” elaborat de Hans Morghentau, este construit pe

abordarea psihologică, iar realismul structural defensiv al lui Kenneth Waltz şi realismul

ofensiv al lui John Mearsheimer, îşi au bazele în abordarea sistemic-structurală. Toate celelalte

viziuni cantitative despre puterea potenţială, adică puterea ca resurse, îşi trag rădăcinile din

abordarea teoretică bazată pe calculul cifrelor.

Hans Morgenthau73, afirmă că puterea este o relaţie psihologică între cei care exercită

puterea şi cei asupra cărora este exercitată. Pentru Morgenthau, cei care exercită puterea

influenţează deciziile celor care au mai puţină putere. Cei slabi acceptă situaţia fie pentru că

aşteptă unele foloase, fie din teamă, fie din respect pentru indivizii sau instituţiile care exercită

puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul naţional în termeni de putere: orice

acţiune sau politică ce maximizează puterea statului este în interesul naţional şi invers. Pentru

Morgenthau, puterea este şi mijloc şi scop.

73 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, pp. 192 - 20855

Realiştii structurali precum Kenneth Waltz74 şi John Mearsheimer75 concluzionează că

structura sistemului, caracterizată de anarhia rezultată din absenţa unei autorităţi superioare care

să oblige statele să respecte regulile jocului, de comportamentul statelor care urmăresc în

primul rând supravieţuirea în sistem, de incertitudinea privind intenţiile celorlalţi, de

capacitatea ofensivă inerentă a oricărei structuri militare, obligă statele la sporirea puterii

proprii şi la urmărirea atentă a balanţei de putere din sistem, ţintind hegemonia ca scop final.

Acesta a fost raţionamentul Franţei napoleoniene, al Germaniei wilhelmine şi apoi naziste, ţări

care în diverse momente ale istoriei ultimelor două secole au căutat să obţină hegemonia

europeană, dar au eşuat. Acelaşi raţionament a fost făcut şi de Japonia primei jumătăţi a

secolului XX când a urmărit hegemonia în Asia de Nord Est. Acesta a fost resortul care, în

secolul al XIX-lea, a făcut din Marea Britanie gardianul încununat de succes al balanţei de

putere europene. Acesta a fost şi resortul care i-a scos pe americani din izolaţionismul timid al

începutului de secol XX, atunci când s-au implicat în Primul Război Mondial şi din

izolaţionismul acut de la mijlocul aceluiaşi secol XX, când s-au implicat în al Doilea Război

Mondial, într-un moment în care sistemul era ameninţat de apariţia a doi noi hegemoni

regionali, Germania nazistă în Europa şi Japonia în Orientul Îndepărtat.

În fine, o pleiadă de cercetători precum Ray Cline, Klaus Knorr, Wilhelm Fucks, Asley

Tellis, Huang Sonfeng preferă abordarea calcului cifrelor şi definesc un set de variabile

reprezentând surse de putere, care, maximizate, asigură predominanţa în sistem. În lipsa

confruntărilor directe de putere, adică a războaielor între marile puteri, dar cu teama/speranţa că

balanţa de putere se va putea schimba, statele puternice sunt preocupate să-şi îmbunătăţească

resursele care pot spori puterea şi să calculeze care dintre aceste resurse contează mai mult într-

o viitoare confruntare caldă sau rece. De aici s-au născut o serie de modele matematico-

statistice, care pornind de la învăţămintele istoriei, prescriu soluţii cantitative de sporire a

puterii potenţiale a unui stat, stat văzut ca resources box. Se admite totuşi că măsurarea puterii

este extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, ştiinţa neoferind încă instrumente şi modele

teoretice suficient de rafinate. Dată fiind natura relaţională a puterii şi caracterul contextual al

aplicării ei, este dificil să atribui o valoare obiectivă chiar şi celor mai tangibile elemente ale

sale. Eventual, puterea ar putea fi măsurată cu acurateţe doar prin efectele consecutive

exercitării ei.

74 Kenneth Waltz – „Teoria Politicii Internaţionale”, Cap. 6-775 John Mearsheimer– „Tragedia politicii de forţă”, Cap. 2

56

Dintre multele viziuni posibile în definirea puterii în relaţiile internaţionale, am ales-o

pe cea care pare să descrie cel mai bine caracterul relaţional şi contextual al puterii:

Puterea reprezintă capacitatea unui actor internaţional de a influenţa comportamentul

altor actori internaţionali pentru a-i determina să îndeplinească sau să nu îndeplinească unele

acţiuni, în conformitate cu interesele şi obiectivele acelui actor internaţional care exercită

puterea.

Aceasta este definiţia puterii pe care vom construi întreaga argumentaţie teoretică a

prezentei lucrări.

12.2. Caracteristicile puterii în relaţiile internaţionale

Puterea în afacerile internaţionale, are unele caracteristici care o diferenţiază de alte

forme de putere care se manifestă în domeniul politic şi social. Între acestea se află caracterul

dual, caracterul altruist, cel relaţional şi cel contextual.

12.2.1. Caracterul dual al puterii

În relaţiile internaţionale, puterea are un caracter dual: reprezintă un mijloc în vederea

atingerii unui scop şi, totodată, un scop în sine. Puterea ca scop în sine înseamnă deţinerea cât

mai multor resurse militare, economice, tehnologice, diplomatice etc., adică un potenţial de

putere cât mai mare. Puterea ca mijloc de atingere a unui scop, reprezintă utilizarea efectivă a

acestor resurse, acestui potenţial pentru obţinerea rezultatului dorit.

De aici rezultă că, în relaţiile internaţionale, puterea are cel puţin două aspecte:

potenţialul de putere al unui stat şi manifestarea de putere a statului respectiv. Puterea

potenţială, oricât de mare ar fi ea, nu contează în sistem decât dacă produce efecte. Spre

exemplu, în primii ani ai ambelor războaie mondiale, considerabila putere potenţială a Statelor

Unite nu a împiedicat Germania wilhelmină şi apoi Germania nazistă să declanşeze războaiele

mondiale sau Japonia Imperială să se extindă în Asia de Nord Est, atâta vreme cât nu s-a

manifestat ca putere. Sporirea resurselor de putere, deci a puterii potenţiale a unui stat,

reprezintă un scop în sine, în vreme ce exercitarea puterii, adică puterea ca manifestare,

reprezintă un mijloc în vederea atingerii unui scop. Se poate afirma că puterea este instrumentul

principal şi obiectivul suprem al întregului proces politic, fie el intern, fie extern.

57

12.2.2. Caracterul altruist al puterii în relaţiile internaţionale

Sistemul internaţional de state este anarhic, dar nu haotic, iraţional, iar structura

mondială de putere nu este amorfă, neutră. Dimpotrivă, este o structură ierarhizată,

hegemonică, cu un centru dezvoltat la nivelul căruia se concentrează decizia şi care are relaţii

asimetrice cu restul sistemului. Istoria arată că sistemul relaţiilor internaţionale a funcţionat

întotdeauna ca o structură hegemonică de putere, sau a tins către o situaţie de hegemonie. Cele

mai stabile perioade din istoria modernă a relaţiilor internaţionale au fost acelea în care

hegemonia nu era pusă în discuţie. A fost cazul Concertului de putere European din secolul al

XIX-lea cu preeminenţa quasi-hegemonică a Marii Britanii. A fost cazul Războiului Rece, cu

structura sa hegemonică bipolară. Este cazul acestor ani de început de secol, cu hiperputerea

americană. Dimpotrivă, cele mai instabile şi sângeroase perioade au fost cele în care hegemonia

a putut fi pusă în discuţie, spre exemplu, de Franţa Napoleoniană, de Germania Wilhelmiană,

Japonia Imperială sau de Germania nazistă.

Am putea fi tentaţi să privim puterea cu atributele sale hegemonice doar în termeni

negativi, raportându-ne doar la latura egoistă a puterii. Trebuie notat însă, că un stat care se

bucură de privilegiul puterii, îndeplineşte totodată şi unele funcţii în beneficiul sistemului

mondial, precum acoperirea de securitate pe care a asigurat-o în secolul al XIX-lea Marea

Britanie în Asia de Sud şi în Orientul Îndepărtat sau cea pe care SUA o asigură de aproape 6

decenii în Europa, Asia de Nord Est şi, după 2001, în Asia Centrală. Astfel o putere

hegemonică are, pe lângă dimensiunea egoistă, şi o componentă altruistă.

Istoria ultimelor două secole demonstrează că puterea, atât în manifestările sale pozitive

– conservarea stabilităţii şi securităţii sistemului internaţional, adâncirea instituţionalizării,

lărgirea domeniului reglementării internaţionale etc., cât şi negative –coerciţia, ameninţarea cu

războiul, şantajul ş.a., reprezintă un ingredient permanent al relaţiilor internaţionale. Trebuie

subliniat încă o dată că puterea, ca atribut esenţial al statelor-naţiune, unităţile componente ale

sistemului internaţional, este în primul rând un concept al paradigmei realiste. Întreaga teorie

realistă se învârte în jurul manifestărilor de putere, esenţiale atât pentru latura descriptivă cât şi

pentru cea prescriptivă a paradigmei realiste.

12.2.3. Caracterul relaţional al puterii

Precum în orice comunitate şi în sistemul internaţional de state, puterea este un

ingredient al relaţiilor dintre părţile componente ale sistemului, adică dintre state. Puterea unui

58

stat este relevantă numai dacă ea îşi găseşte utilitatea în relaţiile cu celelalte state. Apelând la

acelaşi exemplu, puterea SUA nu a produs nici un efect înainte ca americanii să se implice în

conflict, adică să stabilească un anumit gen de relaţii cu părţile beligerante, de alianţă cu unii,

de război cu alţii.

În general, manifestările de putere nu sunt bidirecţionale, ci produc efecte dinspre cel

puternic spre cel slab. Un actor puternic poate forţa sau influenţa un actor mai puţin puternic să-

şi schimbe politica. Şi acest actor mai puţin puternic poate, la rândul său, să forţeze un actor

slab să-şi schimbe obiectivele. Indirect, actorul puternic îşi poate impune voinţa asupra politicii

actorului slab. Invers însă, statul slab nu este capabil să determine schimbarea obiectivelor

statului mai puţin puternic şi nici acesta din urmă nu are instrumentele care să îi permită să

schimbe politica statului puternic.

Caracterul autarhic al unor state aduce distorsiuni severe procesului de exercitare a

puterii în relaţiile internaţionale. Lipsa unor relaţii normale cu celelalte state – spre exemplu,

izolarea Coreei de Nord şi Iranului - ridică probleme serioase de securitate pentru sistemul

internaţional din cauza ameninţării ca aceste state să ajungă în posesia armelor de distrugere în

masă. Deşi, practic toate ţările sunt îngrijorate de perspectiva ca aceste state să ajungă în

posesia unui arsenal nuclear, din cauza precarităţii relaţiilor cu aceste două ţări, nu se pot aplica

mecanismele uzuale practicii internaţionale actuale pentru a îndepărta ameninţarea. Dacă

sistemul de relaţii internaţionale al acestor două ţări ar fi fost cel uzual, regulile exerciţiului de

putere din sistemul internaţional ar fi împiedicat proliferarea, aşa cum s-a întâmplat cu alte state

care au dorit să se doteze cu arma nucleară. În plus, izolarea aproape totală a regimurilor

autarhice din Coreea de Nord şi Cuba - Iranul se află într-o situaţie mai fericită datorită

petrolului - a condus la apariţia unor probleme interne severe legate de sărăcie şi înapoiere,

probleme care la un moment dat se vor constitui în ameninţări serioase la adresa securităţii

statelor învecinate.

12.2.4. Caracterul contextual

Pe lângă caracterul relaţional, puterea are şi un pronunţat caracter contextual, întrucât se

manifestă diferit în contexte diferite. Puterea ca manifestare este orice, numai o constantă

universală nu! Cineva, individ sau stat, care se dovedeşte puternic într-o situaţie, poate fi lipsit

de putere în alta. Aspectul relaţional simplu al puterii este complicat la infinit de caracterul

59

contextual al manifestării puterii. Contextul în care este utilizată puterea poate face ca un

parametru al puterii să aibă o mai mare relevanţă decât altul, sau să nu aibă nici o relevanţă.

Deţinerea unei puteri militare sau economice superioare este adeseori insuficientă. Istoria nu

este întotdeauna de partea marilor divizii sau a buzunarelor adânci. Spre exemplu, tehnologia

militară ultramodernă pe care o stăpâneşte SUA nu i-a împiedicat pe teroriştii lui Ossama bin

Laden să execute atentatele din 11 septembrie 2001. Ca să gestioneze pericolul terorist,

Washingtonul a trebuit să-şi utilizeze alianţele şi capacitatea diplomatică pentru a constitui o

coaliţie internaţională de luptă împotriva terorismului internaţional şi să articuleze o nouă

structură care să asigure securitatea teritoriului naţional, Departamentul pentru Securitate

Internă. Tot aspectul contextual face ca un atribut al puterii unui stat să poată produce efectele

dorite într-o situaţie, dar să fie irelevant într-alta. Păstrând exemplul, armata SUA a fost

suficient de puternică pentru a zdrobi în câteva zile maşinăria de război irakiană, dar este

incapabilă să stăvilească valul de atentate teroriste din epoca post Saddam.

Acelaşi aspect contextual face să nu existe o relaţie de proporţionalitate între puterea

potenţială şi puterea manifestată ca efecte. Puterea potenţială a unui stat, oricât de mare ar fi ea,

se poate dovedi incapabilă să obţină rezultatul dorit. De exemplu, America nu a putut îndepărta

regimul castrist din Cuba aflată la 100 de mile de ţărmul său, dar a câştigat Războiul Rece într-

o competiţie cu Uniunea Sovietică, incomparabil mai puternică decât Cuba, în termeni de

putere potenţială.

Datorită caracterului contextual, evaluarea raporturilor de putere, deşi importantă, nu

este suficientă. Pentru a obţine efectele dorite în procesul de exercitare a puterii, leadership-ul

unui stat trebuie să înţeleagă bine regulile jocului, pentru că aceleaşi resurse de putere pot

furniza capacităţi diferite, în contexte diferite şi la momente de timp diferite. Transformarea

resurselor de putere în efectele dorite ale exercitării puterii presupune strategii bine articulate,

precum şi mecanisme de comandă adecvate. Sunt cunoscute cazurile de strategii nepotrivite

contextului sau de lideri care au făcut evaluări greşite. De exemplu, greşelile uriaşe făcute de

Germania şi Japonia în 1941 când au atacat Uniunea Sovietică şi Statele Unite, sau eroarea

gravă a invadării Kuweitului de către Saddam Hussein în 1990.

Caracterul contextual al puterii este influenţat de procesul intern, propriu fiecărui stat la

un moment dat, de a transforma puterea potenţială în putere manifestă. Unui actor internaţional,

nu îi este suficient să deţină resursele de putere potenţială. Pentru a obţine efecte ale puterii,

60

actorul respectiv trebuie să parcurgă un proces de transformare în putere efectivă a potenţialului

reprezentat de resursele sale. Cel mai cunoscut exemplu este Uniunea Europeană, care posedă

majoritatea resurselor de putere potenţială, dar este incapabilă să le transforme în putere

efectivă. Cea mai bună ilustrare a fost prilejuită de războiul din fosta Iugoslavie, când, ani la

rând, europenii nu au reuşit să producă puterea necesară pacificării. Doar intervenţia puterii

Statelor Unite, prin NATO, în 1999 în Kosovo a provocat încheierea fazei fierbinţi a

ostilităţilor.

12.3. Balanţa puterii

Conceptul de balanţă a puterii se utilizează în cel puţin trei situaţii. În primul rând,

balanţa puterii se poate folosi pentru a descrie orice formă de distribuire a puterii. Astfel,

termenul poate desemna status quo-ul de la un moment dat, adică distribuţia puterii într-un

anumit moment al istoriei relaţiilor internaţionale. Orice modificare a distribuţiei de putere –

spre exemplu, apariţia regimului castrist în Cuba – modifică balanţa de putere. Ca să nu mai

vorbim despre căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est. În special în

perioada Războiului Rece, balanţa puterii era privită ca o stare de echilibru, în care puterea este

distribuită în mod egal. Pornind de aici, unii realişti susţin că stabilitatea este atinsă atunci când

există o balanţă egală; alţii susţin, dimpotrivă, că stabilitate avem atunci când una dintre părţi

are superioritatea, astfel încât cealaltă parte nu îndrăzneşte să atace. Teoria stabilităţii

hegemonice susţine că puterea ne-balansată, adică hegemonul, produce pace. Neorealistul

Robert Gilpin descrie procesul prin care puterea dominantă se poate eroda, concomitent cu

ridicarea unui competitor, care l-a un moment dat va declanşa un aşa numit război hegemonic,

în urma căruia se va ajunge la o altă stare de stabilitate, cu un nou hegemon76.

O altă utilizare a conceptului se referă la balanţa puterii ca politică de echilibrare.

Balanţa puterii prezice să statele vor acţiona astfel încât să împiedice un stat să dezvolte

supremaţia puterii. O asemenea predicţie se bazează în principal pe comportamentul Marii

Britanii din secolele al XIX-lea şi al XX-lea faţă de Franţa şi apoi de Germania. Aici acţionează

două supoziţii fundamentale: 1) structura politicii internaţionale este determinată de anarhia

sistemului internaţional de state şi 2) statele ţin la independenţa lor mai presus de orice. Aşadar,

pentru a se proteja de un potenţial hegemon care le-ar putea ameninţa independenţa, statele vor

76 Robert Gilpin – „War and Change in World Politics”, pp. 2-861

încerca să echilibreze, să contrabalanseze puterea acestuia, fie prin dezvoltarea propriei

capacităţi militare, fie prin formarea de alianţe cu alte ţări, dispuse să se opună ascensiunii

potenţialului hegemon. Politica de echilibrare a balanţei de putere, deşi una dintre cele mai

elocvente în afacerile internaţionale, cunoaşte însă şi unele excepţii majore. Astfel, puterile

occidentale s-au aliat Statelor Unite după al Doilea Război Mondial, deşi acestea erau

considerabil mai puternice decât Uniunea Sovietică. Explicaţia este legată de percepţia

ameninţării, mai precis de proximitatea ameninţării: un vecin este posibil să fie mai slab la

scară globală, dar ameninţător în regiunea sa77.

În fine, termenul de balanţă a puterii mai este utilizat pentru a descrie cazurile

multipolare istorice. Europa secolului al XIX-lea este considerată un model al sistemului

multipolar de balanţă clasică a puterii78. Această balanţă presupune existenţa unui număr de

state ce acceptă aceleaşi reguli ale jocului. Este adevărat că sistemul multipolar al balanţei

puterii a produs cea mai îndelungată perioadă de pace între marile puteri, între 1815 şi 1914,

dar în cele din urmă s-a sfârşit într-un sistem bipolar de alianţe militare, care a condus direct la

Primul Război Mondial. Iar dacă mai târziu, în perioada Războiului Rece, bipolaritatea s-a

dovedit stabilă în sensul lipsei războiului între marile puteri ale sistemului, bipolaritatea

beligenă de dinaintea Primului Război Mondial arată că sistemul bipolar, în sine, nu este

neapărat predestinat păcii.

12.4. Modele ale puterii în relaţiile internaţionale

12.4.1.Behavioural Power/Resources Power

Aşa cum am evocat deja, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că puterea în relaţiile

internaţionale poate fi abordată din două unghiuri complementare: potenţialul de putere şi

manifestarea de putere. Prin populaţia sa, prin avuţie, suprafaţă, bogăţia subsolului, arsenalul

militar ş.a. Statele Unite, Rusia, China, Japonia, India au un potenţial de putere mult mai mare

decât, de exemplu, Nigeria, Elveţia, Bangladeshul, Turkmenistanul etc. Potenţialul de putere al

unui stat stă în bună măsură la baza puterii percepute a statului respectiv. Puterea potenţială

poate fi evaluată şi eventual sporită în timp prin politici interne adecvate sau, dimpotrivă, poate

suferi procese de reducere drastică. Este cazul Chinei şi Indiei care au rate ridicate de sporire a

puterii potenţiale, pe de o parte, şi al Rusiei anilor ’90 ai secolului trecut, de cealaltă parte.

77 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 6978 Edward Gulick – „Europe’s Classical Balance of Power”, Norton, New York, 1967, pp. 1-34

62

A doua dimensiune a puterii în relaţiile internaţionale este reprezentată de efectele

exercitării puterii, puterea manifestată, adică rezultatele obţinute prin exercitarea puterii în

sistem. Un stat poate avea o putere potenţială uriaşă, dar poate eşua în obţinerea rezultatelor

dorite. Un exemplu este eşecul usturător înregistrat în Aprilie 1961 de Statele Unite în Golful

Porcilor din Cuba, în ciuda utilizării unor resurse considerabile şi a planificării atente, dar

neinspirate79. Puterea manifestată nu poate fi evaluată decât a posteriori, după consumarea

exercitării puterii. Puterea manifestată ca efect reprezintă de fapt scopul real şi ultim al fiecărui

stat, pentru că de ea depinde securitatea statului respectiv. Puterea ca rezultate este cea avută în

vedere de fapt de factorii de decizie politică sau militară, pentru că ea pune în valoare puterea

potenţială. Sau o risipeşte!

În lucrarea sa „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”, politologul

american Joseph Nye Jr. defineşte astfel cele două aspecte ale puterii:

Behavioural Power, puterea ca manifestare, se referă la finalitatea exerciţiului puterii şi

reprezintă capacitatea de a obţine rezultatele dorite. În opinia lui Nye, Behavioural Power poate

fi privită ca un continuum80 precum cel din Figura 3.1. La o extremă se află puterea coercitivă

(hard power), adică capacitatea de a provoca schimbări în comportamentul celorlalţi prin

constrângere, urmată, pe acest continuum, de convingere – Inducement - utilizând forţa militară

sau economică. La cealaltă extremă se află puterea de cooptare - soft power, adică abilitatea de

a influenţa ceea ce doresc ceilalţi prin atractivitate, precedată de fixarea priorităţilor – Agenda

Setting.

Puterea coercitivă (hard power) se materializează pe principiul ”morcovului şi băţului”

pentru a-i determina pe ceilalţi să facă ceea ce nu aveau de gând să facă, sau să nu facă ceea ce

intenţionau să facă.. În schimb, puterea de cooptare (soft power) urmăreşte să-ţi câştigi prieteni

şi să-ţi influenţezi duşmanii prin abilitatea de a-i determina pe alţii să urmărească de bună voie

79 http://www.u-s-history.com/pages/h1765.html80 Joseph Nye Jr. – „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”, Basic Books, New York, 1990, p. 267

Coerciţie Convingere Atractivitate

Hard Power

SoftPower

Figura 3.1. Behavioural Power

Fixarea agendei

63

rezultatele pe care le doreşti. Evident, puterea soft este mult mai ieftină şi în plus, mai eficientă,

întrucât nu stârneşte adversitate.

Pentru exercitarea laturii de coerciţie (hard) şi de cooptare (soft) a puterii ca manifestare

(Behavioural Power) sunt necesare unele resurse definite. Forţa militară sau economică este, în

general, legată de puterea coercitivă (hard power), în vreme ce atractivitatea propriei culturi sau

stăpânirea mecanismelor şi tehnologiilor menite să disemineze unele informaţii persuasive, sunt

legate de puterea de cooptare (soft power). Un exemplu cunoscut de utilizare eficientă a soft

power este cinematografia americană, care a promovat şi promovează cu remarcabil succes

valorile SUA, determinând un comportament favorabil intereselor americane nu numai în

Europa Centrală şi de Est, ci chiar şi state cu o civilizaţie de lungă tradiţie din Europa

Occidentală.

Resource Power, puterea ca resurse, este cea de-a doua faţetă a puterii identificată de

Joseph Nye Jr. şi se referă la instrumentele pe care se sprijină puterea privită ca potenţialitate.

Resource Power reprezintă posesia resurselor şi atributelor asociate uzual cu abilitatea de a

obţine rezultatele dorite – populaţie, avuţie, tehnologie, suprafaţă, resurse naturale etc. În opinia

lui Joseph Nye81, deoarece abilitatea de a-i controla pe alţii este adesea asociată cu posesia

anumitor resurse, liderii politici definesc în mod obişnuit puterea ca posesia resurselor necesare.

Avantajul acestei definiţii este că transformă puterea în ceva concret, cuantificabil şi predictibil,

ceea ce nu oferă definirea puterii ca manifestare (Behavioural Power).

12.4.2. Hard Power şi Soft Power

Ulterior, în „The Paradox of American Power”82 şi în „Soft Power83, Joseph Nye,

adânceşte aceste concepte. Nye clasifică puterea ca manifestare în trei categorii generale,

constatând că, pentru a putea obţine rezultatele dorite poţi: 1) fie să constrângi prin ameninţări,

2) fie să convingi prin recompensă, 3) fie să cooptezi oamenii să-şi dorească acelaşi lucru ca şi

tine. Primele două categorii reprezintă hard power, a treia este soft power84. Societatea

informaţională în care trăim astăzi a făcut ca eficienţa soft power–ului să sporească spectaculos,

datorită scăderii costurilor comunicaţiilor şi vitezei cu care se propagă informaţia. Din punctul

de vedere al celui care exercită puterea, este evident mai eficient şi mai ieftin să obţină

81 Joseph Nye Jr. – „Bound to lead”, p. 2682 Joseph Nye Jr. - „The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go It Alone”, Oxford University Press, Oxford, 2002 83 Joseph Nye Jr. - „Soft Power: The Means to Succes in World Politics”, Public Affairs, 200484 Joseph Nye Jr. - „Soft Power: The Means to Succes in World Politics”, pp. 29 - 33

64

rezultatele dorite prin soft power, decât prin hard power. Mai mult decât atât, deţinerea unei

puteri militare sau economice superioare nu este suficientă. „Istoria nu a fost întotdeauna de

partea marilor armate sau a buzunarelor adânci. Jucătorul de poker cu cea mai bună mână, nu ia

întotdeauna potul”, afirmă Nye85. Hard power, puterea coercitivă, se bazează pe forţa militară şi

cea economică a unui actor internaţional, precum şi pe toate celelalte resurse materiale ale

puterii şi asigură securitatea sa vitală, fizică şi economică.

Forţa militară continuă să rămână un factor major al puterii aşa cum demonstrează

evenimentele recente din Irak şi Afganistan, dar şi din Georgia. Forţa militară poate juca un rol

de stabilizator al relaţiilor instabile. Trupele americane sunt binevenite în multe state asiatice şi

europene – exemplul României şi Bulgariei, care s-au întrecut în a oferi baze militare pentru

armata Statelor Unite – pentru că securizează statele respective faţă de vecini imprevizibili şi

are capacitatea de a modela favorabil mediul economic şi de securitate. Chiar dacă naţiunile

lumii resping la nivel oficial utilizarea directă a forţei, argumentează Joseph Nye86, statele pot

mandata grupuri teroriste pentru a purta campanii împotriva adversarilor, cum este cazul Siriei

în relaţia cu Hezbollahul şi alte grupări teroriste anti-israeliene. În plus, din de în ce mai mult,

grupuri teroriste private, fără o legătură vizibilă cu vreun guvern, pot să-şi execute propriile

campanii teroriste, cum este cazul lui Osama bin Laden cu a sa al Qaeda. Nye compară

grupările teroriste moderne cu piraţii care au acţionat adeseori cu mandat împotriva unor

adversari ai statelor comanditare, până la suprimarea lor de către marina britanică în secolul al

XIX-lea87. Forţa economică, ţinând tot de hard power - posibilitatea de a „cumpăra” o atitudine

favorabilă propriilor interese - are o influenţă sporită în situaţia în care interesele economice

capătă o importanţă din ce în ce mai mare pentru statele moderne. Adeseori, o monedă

puternică poate proiecta la distanţă puterea mult mai eficient decât prin transportarea de oameni

şi materiale. În opinia lui Joseph Nye, consolidarea factorilor hard power trebuie să reprezinte

principala preocupare a politicii externe a Statelor Unite, întrucât doar hard power are

capacitatea de a asigura securitatea fizică şi economică a unui stat, securitate fără de care

componenta soft power este inutilă.

Soft power este capacitatea unui actor de a-i determina pe alţii să-şi dorească ceea ce îşi

doreşte şi el, de a-i co-opta în loc de a-i constrânge. Puterea de cooptare urmăreşte câştigarea

prieteniei şi atenuarea adversităţii prin abilitatea de a-i atrage pe alţii să urmărească aceleaşi 85 ibid. p. 3686 Joseph Nye Jr. – „The Paradox of American Power”, p. 6387 ibid. pp. 81- 84

65

rezultate cu cele care corespund interesului tău naţional. Soft power-ul unui stat sporeşte atunci

când politicile sale publice sunt considerate legitime de către alte state. Soft Power reprezintă

forţa culturală, ideologică şi instituţională a unui stat. Include propaganda, dar este considerabil

mai complexă decât acţiunile clasice legate de promovarea imaginii, obţinerea unei popularităţi

efemere sau de Public Relations. Soft power are drept obiectiv adoptarea unor instituţii şi

asumarea unor credinţe şi valori care conduc la o agendă comună şi creează un cadru favorabil

pentru dezbatere. Mai mult decât simplă influenţare sau persuasiune, soft power reprezintă

abilitatea de a-i atrage, de a-i ispiti pe ceilalţi, ceea ce are drept efect acceptarea sau dorinţa de a

imita, favorizând preluarea iniţiativei. Cele mai importante elemente de exercitare a soft power

sunt valorile exprimate de cultura naţională, politicile şi instituţiile interne şi comportamentul

pe arena internaţională.

Statele Unite se bucură de un uriaş soft power în relaţia cu Europa şi o parte din Asia.

Acest soft power are rădăcini istorice adânci, mergând până la Primul Război Mondial, întrucât

Statele Unite sunt percepute de către europeni ca cele care i-au protejat de agresivitatea

Germaniei wilhelmine, de atrocităţile nazismului sau de pericolul mortal al căderii Occidentului

sub influenţa Uniunii Sovietice. Valorile politice americane au influenţat Europa după cel de-al

Doilea Război Mondial, inclusiv în spatele Cortinei de Fier, prin Radio Europa Liberă sau

Vocea Americii. Prăbuşirea sistemului comunist de tip sovietic şi adoptarea benevolă, rapidă şi

fără rezerve, a modelului de societate democratică şi liberală de către toate statele din în Europa

Centrală şi de Est a fost în bună măsură rezultatul soft power-ului Americii. Un exemplu

cunoscut de utilizare eficientă a soft power este cinematografia americană, care a promovat cu

remarcabil succes valorile SUA, determinând un comportament favorabil intereselor americane

nu numai în Europa, dar şi Orientul Îndepărtat. Adoptarea de către Japonia şi Coreea de Sud a

modelului democratic şi liberal american s-a făcut pe o matrice culturală şi ideologică

substanţial diferită de tradiţia europeană. În anii din urmă, alte posturi de radio şi televiziune îi

susţin şi stimulează pe cetăţenii Iranului, Chinei, Afganistanului care au îmbrăţişat valorile

economice şi politice occidentale. Soft power-ul este o condiţie obligatorie a succesului

războiului împotriva terorismului, pentru că necesită cooperarea benevolă a altor oameni,

instituţii şi naţiuni.

Invers, o soft power deficitară poate fi extrem de costisitoare. Antiamericanismul activ

ce se manifestă în lumea musulmană este alimentat de deficienţa istorică de soft power a

Americii determinată de susţinerea consecventă şi aproape necondiţionată a Israelului, 66

considerat de lumea arabă drept inamic ireductibil. Cazurile de tratament brutal de care s-a

făcut vinovată armata americană la închisoarea din Abu Ghraib au dat o lovitură mortală soft

power-ului Statelor Unite. La fel de costisitoare este aroganţa de care este acuzată America nu

numai în Orientul Mijlociu, dar şi în Europa. Iar în ultimii ani, cauţionată de evenimentele din

11 Septembrie 2001, Administraţia americană dominată de neo-conservatorii lui George W.

Bush a acţionat în mai multe rânduri fără a ţine cont de sensibilităţile partenerilor sau opiniei

publice mondiale. Nye citează o declaraţie simptomatică în acest sens a generalului Wesley

Clark, fostul comandant al trupelor americane din Europa: „Soft power”-ul ne-a conferit o

influenţă mult dincolo de ceea ce ar fi permis politica tradiţională de balanţă a puterii. Dar,

atracţia se poate transforma în repulsie dacă noi vom acţiona într-o manieră arogantă şi vom

deforma mesajul real al valorilor noastre”88. Dar, nimic nou sub soare! Deficit de soft power au

mai suferit Statele Unite chiar si în Europa în câteva momente ale istoriei postbelice: criza

Suezului din 1956, mişcarea „Ban the Bomb” din Marea Britanie şi Franţa anilor ’50, de

interzicere a bombei atomice, perioada războiului din Vietnam, desfăşurarea rachetelor nucleare

cu radă medie de acţiune din Germania la începutul anilor ’80.

Soft power emană atât de la leadership-ul unui stat, de la structurile oficiale ale puterii,

dar şi de la societate în ansamblul ei: indivizi, agenţii, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri,

artişti, sportivi ş.a. Aroganţa, indiferenţa la opinia altora, promovarea agresivă a propriului

interes sunt mijloace sigure de subminare a soft power. Organizaţii internaţionale precum ONU,

OSCE, Organizaţia Mondială a Comerţului, diferite ONG-uri, organizaţii profesionale sau

diverse religii se sprijină în mare măsură pe influenţe de tip soft power.

Un exemplu de actor internaţional cu o componentă uriaşă de soft power este Uniunea

Europeană. UE a reuşit să determine unele naţiuni să-şi modifice credinţe altădată susţinute cu

ardoare şi să transforme în prietenie adversitatea seculară a unor state. Sistemele legislative şi

de guvernare sunt modificate, barierele protecţioniste faţă de producătorii din alte state sunt

îndepărtate de bună voie, doar pentru a satisface cerinţele integrării în Uniunea Europeană. Se

pune întrebarea dacă adâncirea construcţiei europene este rezultatul soft power sau al

componentei economice, adică rezultatul hard power? Pentru că nu se poate neglija faptul că

„morcovul” prosperităţii economice, ca şi securitatea militară pe care o comportă apartenenţa la

NATO şi Uniunea Europeană reprezintă motivaţii majore în procesul de integrare europeană.

Fără îndoială, amândouă formele de putere au avut contribuţia lor ! Influenţele de tip soft power

88 Joseph Nye Jr. – „Soft Power”, p. 1867

au permis Uniunii Europene să obţină rezultate remarcabile în reconstrucţia naţiunilor din

Europa Centrală şi de Est, iar forţele militare ale UE joacă un rol însemnat în eforturile de

peacekeeping ale ONU şi NATO. Multilateralismul şi ataşamentul faţă de organizaţiile

internaţionale sunt caracteristici naturale ale naţiunilor Uniunii Europene. Luate separat,

majoritatea statelor membre sunt prea slabe pentru a conta în raporturile de putere mondiale,

dar apartenenţa la UE le transferă putere, iar co-participarea la actul de decizie colectivă le

permite promovarea intereselor proprii.

Soft power permite statelor mici şi chiar actorilor non-statali să atingă obiective care

sunt mult peste capacităţile lor de tip hard power. State mijlocii, cu hard power redus, precum

Olanda sau Canada, au un cuvânt respectat pe arena internaţională datorită exercitării de soft

power prin ajutoarele economice acordate sau prin activităţi de peacekeeping. Revoluţia din

domeniul informaţiei şi comunicaţiilor permite cu largheţe actorilor minori să beneficieze de

tehnologia modernă pentru a genera fluxuri financiare şi de sprijin public. Soft power devine şi

mai importantă în condiţiile dezvoltării societăţii informaţionale, când informaţiile şi ideile

circulă mult mai rapid şi în rândurile unor populaţii din ce în ce mai numeroase, provocând

efecte adânci în societate. În plus, aşa cum am mai spus, soft power este mult mai ieftină decât

hard power şi în plus, mai eficientă, întrucât nu stârneşte adversitate.

Pe de altă parte, se pot semnala abuzuri în utilizarea soft power. Unele corporaţii

multinaţionale nu au ezitat să utilizeze practici incorecte de business, iar diverse ONG -uri au

abuzat de instrumentele soft power. Mai mult, soft power-ul poate scăpa de sub control,

întorcându-se împotriva celui care a vrut să-l utilizeze pentru a obţine un anumit rezultat. Un

exemplu este soft power deturnat este ideologia islamistă radicală, împreună cu grupările

asociate. Secta fundamentalistă wahhabită a luat naştere în secolul al XVIII-lea, în Peninsula

Arabică şi, în timp, s-a bucurat de sprijin politic şi financiar - evaluat la aproximativ 70 de

miliarde de dolari, numai în ultimii 30 de ani! - din partea familiei conducătoare din Arabia

Saudită, care dorea să atragă de partea sa clericii wahhabiţi prin care să îşi legitimeze domnia.

Ulterior, precum în pilda „ucenicului vrăjitor” radicalii wahhabiţi s-au întors împotriva

sponsorilor lor, catalogând familia regală saudită ca fiind coruptă şi vândută infidelilor

occidentali. În loc să securizeze familia regală, soft power-ul islamismului radical s-a deplasat

către Osama bin Laden şi susţine obiectivul acestuia de a răsturna guvernarea saudită. Osama a

devenit o figură foarte populară în lumea musulmană, influenţa sa de tip soft power

transformându-se în mase de aderenţi, sute de luptători şi susţinere financiară. 68

Războiul împotriva terorismului internaţional declanşat de SUA după 11 Septembrie

2001 comportă şi o dimensiune de război civil între radicalii şi moderaţii civilizaţiei

musulmane. Este evident că America şi Occidentul trebuie să acţioneze nu numai în plan

militar, ci şi în termenii soft power pentru a consolida tabăra musulmană moderată. În Statele

Unite este în curs o dezbatere academică serioasă pentru a înţelege resorturile

antiamericanismului lumii musulmane şi a găsi modalităţi de a umple falia dintre civilizaţiile

occidentală şi islamică. S-au întreprins şi acţiuni concrete pentru consolidarea soft power-ului

american în lumea musulmană. După îndepărtarea regimului sadhamist din Irak, în condiţiile

escaladării terorismului intern, americanii au investit nu numai în refacerea infrastructurilor

distruse sau înapoiate, dar şi în apariţia de posturi de radio şi televiziune care să promoveze

moderaţia şi valorile occidentale, precum odinioară Europa Liberă şi Vocea Americii în lumea

comunistă.

Hard power şi soft power se întrepătrund în modalităţi complexe. Exercitarea unui tip de

putere poate amplifica sau, dimpotrivă, anula efectele celuilalt tip de putere aplicată.

Obiectivele specifice cer forme diferite faţă de obiectivele generale. Scopurile specifice depind

în general de hard power, în vreme ce scopurile cu caracter general se ating mai eficient prin

soft power. Spre exemplu, este mai uşor să-i atragi pe oameni către democraţie, decât să-i

forţezi să se comporte democratic89. În schimb, forţa militară poate consolida alianţe favorabile.

Sau dimpotrivă, prost utilizată, neînsoţită de soft power, poate provoca teamă, conducând la

cimentarea unor alianţe adverse! Pornind de la acest exemplu, succesul războiului împotriva

terorismului va depinde în mare măsură de cum vor reuşi Administraţiile post - Bush să împace

aceste două tendinţe în mediul extrem de volatil din Orientul Mijlociu.

Nye mai subliniază un aspect interesant: influenţa formelor diferite de putere variază

funcţie de tipul statului asupra căruia se exercită puterea. Soft power se poate dovedi mai

eficientă în state moderne decât în state pre-industriale despotice precum în Africa sau Orientul

Apropiat sau în state recent industrializate, precum China sau India90.

În concluzie, în lumea modernă, doar utilizarea hard power - putere militară sau

economică – nu garantează succesul. Totuşi, hard power-ul este necesar atunci când trebuie

respins un atac, păzite graniţele sau protejaţi aliaţii. Hard power-ul asigură securitatea fizică şi

89 Joseph Nye Jr. – „Soft Power”, p.6790 Joseph Nye Jr. – „Soft Power”, p. 71

69

suportul economic pentru celelalte forme de manifestare a puterii. Aceşti factori de putere

trebuie încă să predomine în preocupările de politică externă ale statelor.

12.4.3. Modelul tridimensional al puterii

În „Descifrarea conflictelor internaţionale”, acelaşi Joseph Nye Jr. opinează că, în

momentul de faţă distribuţia de putere se face pe trei straturi aflate într-o relaţie de

interdependenţă. El construieşte o metaforă potrivit căreia puterea este distribuită într-o manieră

care seamănă cu un joc de şah tridimensional, în care statele joacă atât pe orizontală, cât şi pe

verticală. În partea de sus a tablei de şah se află stratul puterii militare, care este în mare măsură

unipolar. Statele Unite sunt unica hiperputere cu o întindere internaţională. Chiar şi în acest

strat unipolar, există puteri locale sau regionale, precum China şi Rusia, care au o capacitate

militară suficientă pentru a împiedica SUA să acţioneze în vecinătatea lor. Stratul puterii

economice se află la mijloc şi are o distribuţie tripolară de putere. În chestiuni vitale precum

comerţul, reglementarea pieţelor financiare, reguli comerciale şi antitrust, acordul se stabileşte

între Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia, şi numeroşi alţi actori internaţionali minori.

Acest strat ar putea deveni quadripolar dacă China îşi va continua ascensiunea economică. În

partea de jos se află stratul relaţiilor transnaţionale, relaţii care traversează graniţele în afara

controlului guvernelor, incluzând bancheri, corporaţii multinaţionale, schimbările climaterice,

crima organizată, grupări teroriste, organizaţii non-guvernamentale. Puterea în acest ultim strat

este larg dispersată şi organizată haotic în jurul actorilor statali şi non-statali91.

Complexitatea acestei structuri, afirmă Joseph Nye, nu ar conta dacă puterea militară ar

fi aşa de uşor de înlocuit precum banii şi ar produce efecte în toate domeniile relaţiilor

internaţionale. Totuşi puterea militară reprezintă un indicator insuficient pentru rezultatele din

straturile economic şi transnaţional ale sistemului internaţional. Principala problemă a puterilor

din linia a doua - Uniunea Europeană, Japonia, China, competitori potenţiali pentru SUA, este

reprezentată de dificultatea de a-şi transforma forţa economică în putere militară.

12.4.4. Cele trei niveluri ale puterii

Ashley Tellis de la RAND National Security Reasearch Division, consideră că puterea

unui stat poate fi concepută pe trei niveluri: 1) resursele sau capabilităţile, adică potenţialul de

putere (power-in-being), 2) capacitatea internă de conversie, adică modul prin care potenţialul

91 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, pp. 234 – 235 70

Resurse de putere(power-in-being)

Capacitatea internă de conversie a puterii potenţiale

Puterea rezultată(power-in-outcomes)

de putere este convertit prin procese naţionale, 3) putere ca rezultate (power-in-outcomes), sau

care stat anume prevalează în circumstanţe particulare.

Fig. 3.2 Trei niveluri conceptuale ale puterii unui stat

Chiar dacă mai eluziv decât primul şi al treilea concept, capacitatea internă de conversie

a potenţialului în rezultate este totuşi extrem de importantă, pentru că reprezintă o punte între

resurse şi puterea utilizabilă, în particular în putere militară. Capacitatea internă de conversie a

potenţialului este o condiţionalitate severă a succesului unui participant la balanţa de putere

internaţională92. Punctul de pornire pentru dezvoltarea unui sistem de evaluare a puterii unui

stat este de a-l privi ca pe un „container de capabilităţi”. Aceste capabilităţi, fie ele

demografice, fie economice, tehnologice şi altele asemenea, devin relevante, adică se pot

manifesta, doar în urma unui proces de conversie. Statele trebuie să-şi convertească resursele

materiale în instrumente utile, precum capacitatea de luptă. În ultimă instanţă, pe decidenţii

politici nu îi interesează atât puterea ca resurse, ca potenţial, adică power-in-being, chiar şi

convertită prin procese naţionale ţinând de politică, coeziune socială, etos naţional. Pe ei îi

interesează rezultatele puterii. Acest al treilea nivel este de departe cel mai eluziv, întrucât este

imprevizibil şi relativ şi, în plus, depinde pentru ce şi împotriva cui.

Să luăm drept exemplu cazul Uniunii Europene. Din evaluarea resurselor sale materiale

- populaţie, suprafaţă, avuţie, tehnologie, efective militare cumulate - Uniunea Europeană ar

trebui să fie la paritate cu Statele Unite, dacă nu chiar înaintea lor ca putere mondială. Şi totuşi,

în afara componentei economice, Uniunea Europeană nu există pur şi simplu în balanţa de

putere mondială şi asta pentru că capacitatea internă de conversie a resurselor materiale

continuă să rămână la nivel de deziderat.

În ceea ce priveşte potenţialul de putere, Ashley Tellis consideră că doar patru categorii

principale de capabilităţi contează în evaluarea puterii: 1) produsul intern brut, 2) populaţia, 3)

cheltuielile de apărare şi 4) un factor care reflectă capacitatea de inovare tehnologică.

Referindu-se la puterea ca rezultate (power-in-outcomes), Ashley Tellis insistă asupra faptului

92 Asley Tellis – „Measuring National Power in the Postindustrial Age”, Rand Corporation, Santa Monica, 2000, pp. 37-45

71

că statele trebuie analizate dincolo de dimensiunea lor de „containere de capabilităţi”. Astfel, el

afirmă că trebuie cercetate ideologiile, organizaţiile şi politicile care transformă resursele în

putere utilizabilă, adică „abilitatea de a obţine rezultate specifice în circumstanţe specifice”.

Ashley Tellis defineşte un set de „motoare (drivers) ale puterii unui stat”93 care sunt, în cele din

urmă responsabile pentru rezultatele puterii (v. Tabelul 3.2), dar nu propune o formulă sau o

metodă de calcul a puterii.

Caracteristicile socio-politice interne Politica externă

Populaţie Economia

Agricultura Energie

Tehnologia Resursele mediului şi calitatea lor

Tabelul 3.2 Sursele de putere ale unui stat (Ashley Tellis)

12.4.5. Puterea relaţională vs. puterea structurală

O nuanţare interesantă a puterii în relaţiile internaţionale a fost propusă de economista

britanică Susan Strange94, care face distincţia între puterea relaţională şi puterea structurală.

Puterea relaţională corespunde conceptului de putere descris anterior şi anume capacitatea unui

actor de a-l influenţa pe altul să facă un lucru, pe care altfel nu l-ar fi făcut. În schimb, puterea

structurală este capacitatea unui actor de a defini „cadrul în care statele îşi stabilesc raporturile

reciproce, raporturile dintre ele şi cetăţeni, dintre ele şi corporaţii”. Puterea structurală, spre

exemplu capacitatea de agenda setting pe care o au Statele Unite sau ţara care deţine

preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, este diferită de puterea brută prin care ar putea obţine

aceleaşi rezultate. În opinia lui Strange, puterea structurală se manifestă în patru structuri

separate: controlul asupra securităţii cetăţenilor, controlul asupra producţiei, controlul asupra

creditului şi controlul asupra cunoaşterii, credinţelor şi ideilor. În perioada globalizării, este clar

că interdependenţa economică, accesul la cunoaştere sau la tehnologii de vârf sau asigurarea de

către terţi a propriei securităţi (Statele Unite care asigură umbrela de securitate pentru Uniunea

93 Asley Tellis – „Measuring National Power”, p. 4794 Susan Strange – „State şi pieţe”, Institutul European, Iaşi, 1997, traducere după “States and Markets”, Blackwell Publisers, Oxford, 1988, pp. 37-42

72

Europeană şi Japonia) reprezintă un avantaj remarcabil pentru actorii bine plasaţi. Acţiunea

acestei puteri structurale potenţează specializarea actorilor relevanţi pe anumite paliere ale

puterii, care se manifestă în lumea contemporană95. Spre exemplu, Uniunea Europeană, care

este mai ales o putere civilă şi economică, dar cu un deficit pe palierul militar, are în mod

evident capacitatea de a modela comportamentul statelor candidate la aderare prin asumarea

liber-consimţită a valorilor şi normelor sale politico-juridice. De aceea, unii autori consideră că

Uniunea Europeană este o „putere normativă”96.

12.5. Utilizarea forţei

Atitudinea mediului internaţional faţă de utilizarea forţei merită o scurtă analiză. În anii

’90 ai secolului trecut, utilizarea forţei, chiar a forţei multilaterale, a devenit din ce în ce mai

puţin populară în comunitatea internaţională. Eforturile internaţionale au fost reorganizate

pentru obiective mai limitate decât în timpul Războiului Rece. Spre exemplu, iniţiativele de

securitate internaţionale în Balcani au fost pur reactive.

Criza irakiană a demonstrat o adânc înrădăcinată aversiune a comunităţii internaţionale

faţă de utilizarea forţei. Mărturie stau zecile de mii de demonstranţi care au ieşit în stradă în

perioada atacării Irakului lui Saddam Hussein.

Se pot imagina mai multe explicaţii pentru aversiunea opiniei publice internaţionale faţă

de folosirea forţei, ca formă hard power. Una ar fi dezvoltarea unor norme internaţionale

împotriva utilizării agresive a forţei. Alta ar putea fi legată de neputinţa unei mari părţi a

comunităţii internaţionale în faţa copleşitoarei superiorităţi militare a SUA. Iar manifestările de

anti-americanism care au însoţit criza irakiană arată opoziţia faţă de utilizarea forţei de către

americani şi mai puţin faţă de utilizarea forţei în sine.

Adevărul este probabil, undeva, la mijloc. Este evident că dezvoltarea instituţiilor în

interiorul lumii libere a delegitimat folosirea forţei, pe măsură ce opinia publică internaţională a

considerat că instituţiile sunt mai capabile să rezolve disputele decât forţa armelor. Puterea

militară a devenit „oaia neagră” a relaţiilor internaţionale, în special între naţiunile europene,

care prin intermediul Uniunii Europene s-au obişnuit cu beneficiile cooperării multilaterale

95 Şerban Cioculescu – op.cit. p. 7696 Ian Manners – „Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?”, in Journal of Common Market Studies, vol. 40, no. 2, 2002, pp. 235-238

73

instituţionalizate. Practica europeană a consensului a devenit foarte atrăgătoare, întrucât regula

consensului presupune că nimeni nu are de pierdut. Pe de altă parte, deoarece din punct de

vedere militar sunt slabi, europenii au tot interesul să delegitimeze, dacă nu să împiedice,

utilizarea puterii militare, care totuşi reprezintă ultima redută a interesului naţional al unui stat.

Anti-americanismul mai are o explicaţie. Dacă în timpul Războiului Rece, Europa a

trebuit să facă eforturi pentru propria apărare, astăzi europenii se bucură într-o măsură

nemaintâlnită de o securitate gratuită, deoarece majoritatea ameninţărilor se manifestă în afara

Europei, în zone unde numai SUA au capacitatea de a-şi proiecta puterea militară. Practic, nici

Irakul, nici Coreea de Nord, nici Iranul nu reprezintă o problemă de care europenii să se poată

ocupa. Şi europenii şi americanii sunt de acord că asta nu poate fi decât sarcina SUA. De aceea,

sarcina de a-l îngrădi pe Saddam le revenea americanilor şi nu europenilor, lucru pe care îl ştia

toată lumea, inclusiv Saddam, de aceea Irakul, ca şi Coreea de Nord sau Iranul, consideră că

Statele Unite sunt principalul lor adversar, şi nu Europa. Statele Unite, cu uriaşa lor putere, au

devenit astfel principala şi adesea singura ţintă a adversarilor ordinii internaţionale, fie ei

terorişti, fie state paria. De aceea, în actuala conjunctură internaţională, Statele Unite sunt

practic nevoite să reacţioneze cu toată hotărârea, inclusiv prin forţă militară.

12.6. Capacitatea de reînnoire a puterii în sistemul internaţional

Istoria este o nesfârşită înşiruire de creşteri şi descreşteri ale puterii unui stat în sistemul

internaţional. Imperii, mari puteri, superputeri au apărut pe scena mondială, s-au manifestat cât

s-au manifestat, după care au decăzut. În majoritatea cazurilor au dispărut dintr-o cauză sau

dintr-o combinaţie de cauze: pierderea unor războaie de anvergură (Rusia a pierdut Războiul

Rece, Germania şi Japonia au pierdut al Doilea Război Mondial), fenomenul de over-strech

(cazul Imperiului Roman), măcinarea internă (cazul Imperiului Ţarist şi al Imperiului

Habsburgic), incapacitatea de a face faţă competiţiei tehnologice cu alte puteri emergente (cazul

Chinei în competiţia cu puterile europene sau cazul Imperiului Incaş, zdrobit de o mână de

spanioli dotaţi cu puşti). De aceea chestiunea reînnoirii puterii este vitală pentru supravieţuirea

actorilor internaţionali. Aici nu este vorba de refacerea puterii unui actor, aşa cum sunt cazurile

Rusiei, Chinei, Germaniei sau Japoniei. Cu rare excepţii – Uniunea Sovietică născută pe ruinele

Imperiului Ţarist; posibil şi China, în următoarele decenii - reconsolidarea puterii unui actor s-a

făcut pe un palier inferior poziţiei deţinute anterior.

74

Capacitatea de reînnoire a puterii se referă la abilităţile unui actor internaţional de a-şi

conserva poziţia de putere în timp, traversând perioadele de criză, adaptându-se noilor tendinţe

din sistem, extrăgând mai multă putere din resursele hard pe care le are la dispoziţie.

Deocamdată, chiar dacă în ultimele luni se confruntă cu o criză financiară ameninţătoare,

singurul actor internaţional care demonstrează capacitatea de reînnoire a puterii este SUA. La

începutul noului mileniu, umanitatea se confruntă cu o situaţie nemaiîntâlnită în întreaga sa

istorie: există un stat care este deţinătorul, fără competitor, al tuturor atributelor puterii, atât în

domeniul militar, cât şi economic, tehnologic, social, cultural. Nu numai că Statele Unite se află

mult înaintea oricăror altor actori internaţionali în termeni de putere, dar, pentru viitorul

previzibil, par să aibă şi capacitatea de a reînnoi atributele acestor raporturi de putere. Mai cu

luciditate, dar mai mult cu ciudă, fostul ministru de externe francez, Hubert Vedrine97, a

denumit Statele Unite hiperputere, calificându–le într-o clasă superioară cunoscutei denumiri

de superputere. Am făcut aici această precizare, pentru că în această perioadă şi în viitorul

previzibil, orice este legat de conceptul şi de raporturile de putere în relaţiile internaţionale va fi

vital influenţat de hiperputerea americană.

În privinţa puterii militare, Statele Unite sunt cu o generaţie înaintea oricărei alte puteri.

Explicaţia este simplă şi ţine de investiţia în apărare pe care au făcut-o şi o fac americanii. Deşi

în procente, bugetul apărării al SUA este la fel cu cel al următoarelor 12 sau 15 state importante

ale lumii, în termeni absoluţi, dată fiind dimensiunea economiei americane, Statele Unite

consumă constant 40 – 45 % din întregul volum al cheltuielilor militare ale tuturor statelor

sistemului internaţional. În vreme ce toate cele 27 state ale Uniunii Europene cheltuiesc pentru

apărare aproape 290 miliarde de dolari, Statele Unite au alocat pentru 2008 peste 710 de

miliarde de dolari.

97 Hubert Vedrine – ”Face a l’hyperpuissanse”, discurs rostit în 1998, in „Face a l’hyperpuissance: textes et discourses, 1995-2003”, Fayard, Paris, 2003

75

Fig. 3.1 Bugetul militar American, vs. cheltuielile militare globale98

În toată perioada post Război Rece, bugetul american pentru apărare a depăşit cu mult

pe cel al restului lumii, în special în cercetare dezvoltare, unde investiţiile Statelor Unite

reprezintă 85 % din totalul mondial. Washingtonul se bucură de un inegalabil avantaj în materie

de tehnologie militară, începând cu diverse platforme de luptă şi până la tehnologia C4ISR

(Command, Control, Communications, Computing, Intelligence, Surveillance, Reconnaissance)

care permite americanilor să domine autoritar câmpul de luptă.

98 http://www.globalissues.org/article/75/world-military-spending76

Ceea ce făcut posibilă „revoluţia americană în materie de afaceri militare” a fost extraordinarul

dinamism al economiei americane din anii ‘80 şi ’90 ai secolului trecut, care a determinat ca

substanţialele cheltuieli de apărare să pară nesemnificative din punct de vedere economic. Pe de

altă parte, creşterea economică americană a fost posibilă deoarece instituţiile politice ale

Statelor Unite s-au dovedit remarcabil de pline de succes încă de la sfârşitul Primului Război

Mondial, ceea ce i-a convins pe cetăţenii americani să plătească taxele necesare pentru a

menţine şi a întări apărarea naţională.

Statele Unite reprezintă vârful de lance al revoluţiei în curs în domeniul tehnologiei

informaţiei şi comunicaţiilor, proces care produce beneficii pentru întreaga lume, dar din care

americanii au partea leului. Sistemul de educaţie şi uriaşa reţea din domeniul cercetării-

dezvoltării asigură SUA în privinţa reproducerii la cote ridicate a ştiinţei şi tehnologiei.

Procesul de globalizare, care în opinia multora poartă eticheta „made in US”, un proces care se

adânceşte indiferent dacă este sau nu acceptat de celelalte state, aduce Americii avantaje

economice cotidiene dar şi avantaje strategice pe termen lung. Productivitatea companiilor

americane este neîntrecută în lume, iar nivelul de trai al celor peste 300 de milioane (300, şi nu

câteva milioane amărâte !) de cetăţeni creşte pe baze solide. SUA au stabilizat de mult o

politică creativă de imigrare, vestitul melting pot, ceea ce asigură un dinamism social pe care

Europa şi Japonia îl invidiază.

Istoria americană reprezintă o poveste de succes desfăşurată pe traseul constituţie şi

instituţii politice interne de succes - economie înfloritoare - putere militară performantă. În

afară de ipoteza unor evenimente cataclismice şi în ciuda actualelor dificultăţi financiare,

Statelor Unite posedă o capacitate de reînnoire a puterii remarcabilă şi nemaiîntâlnită în istorie.

77

13. Resurse ale Puterii în Relaţiile Internaţionale

13.1. Tipuri de resurse ale puterii

Aşa cum am menţionat la Cap. 3, modalitatea cea mai familiară de a defini puterea în

relaţiile internaţionale este în termeni de resurse. Care sunt aceste resurse este o întrebare care

vine de la sine. Probabil cea mai des invocată listă a resurselor puterii este cea alcătuită de Hans

Morgentau99 care include teritoriul, resursele naturale, capacitatea industrială, pregătirea

militară, populaţia, caracteristicile naţionale, moralul naţional şi calitatea diplomaţiei. În mod

similar, potrivit lui Keneth Waltz poziţia statelor în clasamentul puterii depinde de scorul pe

care îl obţin la „toate” categoriile următoare: mărimea populaţiei, înzestrarea cu resurse,

capacitatea economică, forţa militară, stabilitatea politică şi competenţa politică100. Chiar dacă

Mongenthau şi Waltz trec pur şi simplu în revistă elementele puterii, principala problemă într-o

analiză a puterii bazată pe resurse este de a şti care dintre resurse merită luată în seamă. Nici

Morgenthau şi nici Waltz nu se limitează numai la resursele materiale ale puterii, luând în

calcul şi parametri precum „moralul naţional”, respectiv „competenţa”. Iar Morgenthau are cu

certitudine dreptate atunci când avertizează asupra pericolului de a privi puterea dintr-o singură

perspectivă, spre exemplu în termeni de teritoriu, precum în geopolitică. Dar, lecturând lista lui,

îţi vine să te întrebi „ce NU reprezintă resursă de putere”?101 Este evident că anumite elemente

pot fi mai importante ca resurse de putere decât altele, dar dacă te întrebi ce trebuie ales sau pe

ce bază se decide cât de importantă este o resursă, răspunsul nu este atât de uşor precum pare.

Aşa cum a afirmat David Baldwin, „este de aşteptat ca banii, timpul, informaţia sau reputaţia să

facă mai credibile ameninţările sau promisiunile, în vreme ce coarnele de capră, smogul sau

oasele şezutului le vor face nerelevante”102. Desigur, afirmaţia lui Baldwin este retorică, dar

întrebarea despre ce este şi ce nu este important pentru evaluarea puterii unui stat este legitimă.

Observând evoluţia puterii în istoria umanităţii se pot lista o serie de resurse care au

făcut ca unele state să fie puternice şi altele nu, sau care explică de ce un stat a pierdut

întâietatea în faţa unui nou venit. O analiză a resurselor puterii, pe orice model ar fi construită,

are însă o limitare: permite evaluarea puterii doar în latura sa relaţională, făcând practic 99 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, pp. 102 - 137100 Keneth Waltz – „Teoria politicii internaţionale”, p. 131. În articolul „The Emerging Structure of International Relations”, publicat în International Security vol. 18, no.2, 1993, pp. 44-79, p.50, Waltz face o mică modificare: în loc de „toate” apare „o combinaţie de”. 101 Hans Morgenthau - „Politics Among Nations”, p. 147102 David Baldwin – „Power Analysis and World Politics: New Trends and Old Tendencies”, World Politics vol. 31, 1979, p. 135

78

abstracţie de trăsătura contextuală. Ori, resursele puterii depind întotdeauna de context, întrucât,

aşa cum corect afirmă Joseph Nye Jr, „tancurile nu servesc la mare lucru pe teren mlăştinos, iar

uraniul nu era o resursă de putere în secolul al XIX-lea”103. Aşa cum sugerează afirmaţia de

mai sus, pe lângă caracterul contextual, resursele puterii au şi o dinamică accentuată în timp.

Resurse care altădată erau esenţiale pentru puterea unui stat, în timp şi-au pierdut relevanţa.

Producţia de oţel a fost un parametru crucial pentru puterea unui stat în secolul al XIX–lea, dar

astăzi nu mai spune mare lucru.

Perioada Stat important Resurse majore de putere

Secolul XVI Spania Lingouri de aur, comerţ colonial, armate de mercenari,

legături dinastice

Secolul XVII Olanda Comerţ, pieţe de capital, flotă navală

Secolul XVIII Franţa Populaţie, industrie rurală, administraţie publică,

armată, cultură (soft power)

Secolul XIX Marea Britanie Industrie, coeziune politică, finanţe şi credit, flotă

navală, norme liberale (soft power), aşezare insulară

(uşor de apărat)

Secolul XX Statele Unite Potenţial economic, avans ştiinţific şi tehnic, forţe

armate şi alianţe, cultură universală şi regimuri

internaţionale liberale (soft power)

Secolul XXI Statele Unite Avans tehnologic, potenţial militar şi economic, punct

nodal al comunicaţiilor globale, soft power

Tabel 4.1 – State importante şi resursele majore de putere (apud. Joseph Nye Jr104.)

De-a lungul timpului, resursele majore de putere ale statelor s-au schimbat odată cu

tipurile de societate – agrară, industrială, post-industrială - cu evoluţia industrială şi

tehnologică, cu avansul ştiinţei militare, cu dezvoltarea comunicaţiilor etc. Tabelul 4.1

ilustrează evoluţia resurselor de putere ale unor state ce au dominat diferite epoci. 103 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 64104 ibid. p. 66

79

Chiar dacă lista resurselor de putere poate fi pusă în discuţie, majoritatea cercetătorilor

sunt de acord că, în esenţă, resursele puterii sunt: mărimea şi nivelul de educaţie a populaţiei

unei naţiuni, teritoriul şi caracteristicile sale geografice, resursele naturale şi modul de

exploatare a lor, capacitatea militară, nivelul de dezvoltare economică, acumulările tehnologice

şi capacitatea de inovare, coeziunea socială, leadership-ul, voinţa şi stabilitatea politică,

atractivitatea ideologică, alianţele militare, calitatea diplomaţiei. Unii autori grupează resursele

puterii în trei domenii: militar, economic şi social, clasând diversele tipuri de resurse într-unul

din aceste trei capitole.

În cele ce urmează voi împărţi resursele puterii în două categorii – resurse cuantificabile

şi resurse intangibile. Am preferat această clasificare întrucât permite definirea mai nuanţată a

modalităţilor de acţiune a fiecărui parametru al puterii şi, pornind de aici, permite degajarea

unui sistem de evaluare. Resursele cuantificabile ale puterii pot fi estimate mai mult sau mai

puţin exact, ceea ce permite o evaluare comparativă a potenţialului de putere a unui actor

internaţional şi o prognoză privind dinamica raporturilor de putere în sistemul internaţional.

Resursele intangibile (de la engl. intangible = caracteristică sau atribut abstract, non-corporal)

ale puterii precum organizarea şi coeziunea internă, leadership-ul, legitimitatea şi credibilitatea,

strategia, voinţa politică ş.a sunt acele resurse cu caracter non-material care caracterizează

procesul intern de transformare a puterii potenţiale (dată de resursele materiale, cuantificabile)

în putere efectivă.

13.2. Resurse cuantificabile

13.2.1. Factorul demografic

Populaţia reprezintă una dintre cei mai importante resurse ale puterii unui actor

internaţional. Factorul demografic se referă la numărul, dar şi la educaţia, experienţa, starea de

sănătate şi coeziunea socială a populaţiei105. O populaţie numeroasă înseamnă o capacitate

ridicată de creare a avuţiei, care la rândul său permite o capacitate militară însemnată. Până nu

demult dimensiunea populaţiei a reprezentat o condiţie pentru ca statele să se poată califica în

categoria marilor puteri. Dar numărul în sine reprezintă o condiţie necesară, însă nu şi

suficientă. China şi India, cu populaţiile lor imense, de peste un miliard de subiecţi, ar putea fi

105 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, p. 13980

considerate cele mai importante puteri ale sistemului. Dar avantajele pe care aceste două state le

au din punctul de vedere al numărului sunt limitate de nivelul scăzut de educaţie şi de expertiză

al populaţiei în comparaţie cu ţări dezvoltate precum Statele Unite, Germania, Japonia. La fel

ca şi nivelul de educaţie, atunci când este vorba despre populaţie contează şi dinamica ei. O

populaţie cu o dinamică negativă, înseamnă o rată a natalităţii scăzută. Apare un dezechilibru al

categoriilor de vârstă, categoriile vârstnice devenind mai numeroase în raport cu categoriile

active de populaţie. Asta înseamnă mai puţină forţă de muncă, o activitate economică sub

potenţial, venituri mai mici din impozite, cheltuieli guvernamentale mai reduse, bugete militare

restrânse. Un exemplu elocvent privind efectele dinamicii negative a populaţiei este cel al

Franţei. În Europa economiilor agrare din secolul al XVIII-lea, când populaţia constituia o

resursă crucială, întrucât asigura baza pentru impozitare şi recrutarea infanteriei, Franţa era cea

mai importantă putere europeană. La începutul secolului al XIX-lea, Franţa a fost chiar în

măsură să vizeze hegemonia continentală.

1750 1800 1816

Imperiul Habsburgic 18 28 +55% 29,5 +64%

Marea Britanie 10,5 16 +52% 19,5 +86%

Franţa 21,5 28 +30% 29,5 +37%

Prusia 6 9,5 +58% 10,3 +72%

Rusia 20 37 +85% 51,3 +157%

Tab. 4.2 Populaţia marilor puteri europene (milioane de locuitori) între 1750-1816106

Dar, aşa cum se observă din Tab. 4.2., spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Franţa

intrase deja în declin demografic comparativ cu celelalte puteri europene, datorită unui spor

natural al populaţiei considerabil mai mic decât al competitoarelor sale. Franţa şi-a menţinut

declinul demografic relativ pe tot parcursul secolului al XIX-lea ajungând să aibă un cuvânt din

ce în ce mai palid în afacerile internaţionale. Cu o problemă similară se confruntă de altfel

106 Datele sunt prelucrate după John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, Tabelul 8.1, p. 202 81

Uniunea Europeană, în ansamblul ei: o populaţie în curs de îmbătrânire, o rată a natalităţii

redusă şi o politică de imigrare restrictivă. De altfel rate reduse ale natalităţii sunt caracteristice

majorităţii statelor bogate, începând cu Europa, continuând cu Japonia şi sfârşind cu Canada şi

Statele Unite107. Merită menţionate în acest context Statele Unite şi Canada, care compensează

dinamica negativă a sporului natural al populaţiei printr-o politica creativă de imigraţie. Dacă

Statele Unite, ţară cu o îndelungată tradiţie în materie de imigraţie – v. conceptul de melting pot

– au la îndemână o soluţie pentru a-şi păstra o dinamică pozitivă a populaţiei, nu acelaşi lucru

se poate spune despre Rusia, care se confruntă cu un sever declin demografic, accentuat după

anul 2000, în ciuda redresării stării economice a ţării.

Pe celălalt taler al balanţei se află ratele ridicate de natalitate din lumea musulmană, care

au adus în centrul atenţiei internaţionale universul civilizaţiei islamice, cu toate împlinirile şi

provocările sale. Cercetătorul american Photius Coutsoukis, a calculat pornind de la date ale

Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie că, statele cu populaţie majoritar musulmană ar

putea creşte în procente din totalul populaţiei globului de la aprox. 20% la începutul secolului

XXI, la aproape 30%, jumătatea lui108.

Fig. 4.1 Populaţia musulmană ca procent din totalul populaţiei globului

Dat fiind potenţialul de instabilitate pe care îl demonstrează lumea musulmană, o

asemenea evoluţie poate reprezenta o provocare pentru sistemul internaţional în deceniile

următoare, pornind de la fluxuri migratoare greu de controlat şi mergând până la escaladarea

terorismului de sorginte fundamentalistă.

107 http://ddp-ext.worldbank.org/ext/DDPQQ/member.do?method=getMembers108 http://www.photius.com/rankings/muslim_population_projections.html

82

Dar, aşa cum am mai menţionat, o rată ridicată a natalităţii şi o populaţie numeroasă nu

sunt suficiente pentru a conferi putere unui stat. Ba chiar, în anumite situaţii, mai ales în cazul

statelor sărace, o populaţie numeroasă, reprezintă mai degrabă o povară decât un avantaj109.

Rolul populaţiei în evaluarea puterii unui stat este condiţionat de alţi parametri ai puterii

precum organizarea internă, omogenitatea culturală sau etnică, structura economică şi tradiţia

industrială, voinţa, leadership-ul. Spre exemplu, Indonezia are o populaţie de aproape 240 de

milioane de subiecţi, o dată şi jumătate cât Japonia; dar diversitatea sa internă şi geografia

insulară, zădărnicesc eforturile leadership - ului ei de a spori valoarea resurselor umane. În mod

asemănător, Bangladesh-ul, cu o populaţie de 150 de milioane de oameni, aproape dublu decât

Germania, are carenţe severe de organizare şi conducere, precum şi prea puţine resurse

naturale.

Factorul demografic reprezintă o sursă de putere importantă pentru actorii non-statali.

Chiar dacă au o „populaţie” mult mai mică decât un stat, companii multinaţionale precum

Microsoft, IBM sau Mitsubishi au oameni cu o pregătire atât de înaltă şi o organizare atât de

bună, încât au o putere ce depăşeşte puterea multor state. Un caz interesant este cel al reţelei

teroriste al Qaeda: membrii grupării teroriste sunt indivizi extrem de motivaţi de ideologia

perversă a radicalismului islamic, bine antrenaţi şi coordonaţi, încât reţeaua are suficientă

putere pentru a ţine în şah armata şi societatea americană. În plus, Osama bin Laden şi oamenii

săi au avut la dispoziţie un bazin uriaş, de ordinul sutelor de mii, poate milioanelor de

simpatizanţi, răspândiţi practic pe întreg mapamondul, din care pot recruta oricând noi adepţi.

Istoria relaţiilor internaţionale nu cunoaşte exemple de actori statali importanţi care să

nu fi avut o populaţie suficient de numeroasă, acea masă critică de natură să îi permită să fie un

jucător important la nivel mondial sau regional. Dimensiunea acestei mase critice a crescut

odată cu trecerea secolelor şi cu creşterea populaţiei Terrei110. Dar, tot trecerea timpului a

nuanţat modul în populaţia reprezenta o măsură a puterii unui stat. Dacă în societatea

industrială a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate al celui de-al XX-lea, ceea ce a contat în

primul rând a fost cantitatea, în societatea post-industrială a ultimelor decenii, contează în mod

egal, poate preponderent, calitatea populaţiei. Un stat cu o populaţie cu o educaţie ridicată, cu

experienţă industrială, cu un raport avantajos între populaţia activă şi populaţia asistată va avea

un capital uman superior unui stat cu acelaşi număr de cetăţeni, dar cu pregătire şcolară precară,

109 David Baldwin – „Power Analysis and World Tendencies”, p. 94110 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations” , p. 144

83

cu o slabă sau inexistentă integrare în viaţa economică. Din acest punct de vedere, diferenţa de

capital uman este stridentă dacă comparăm Japonia cu Nigeria, ambele cu o populaţie de aprox.

130 de milioane de cetăţeni.

13.2.2. Factorul geografic

Geografia joacă de asemenea un rol important în definirea puterii unui actor statal, chiar

dacă este un subiect care stârneşte dezacorduri. Abordarea geografiei din punct de vedere

politic a dat naştere, la sfârşitul secolului XIX, geopoliticii, ştiinţă după unii, pseudo-ştiinţă în

opinia altora. „Geopolitica reprezintă analiza statului din punct de vedere geografic”, a postulat

suedezul Rudolph Kjellen, considerat întemeietorul de drept al geopoliticii. Teoriile geopolitice

în mare vogă la începutul secolului XX au exacerbat rolul geografiei în determinarea

potenţialului de putere al unui stat şi a arhitecturii de putere globale. Nume sonore precum

Alfred Mahan, Halford Mackinder, Nicholas Spykman din lumea anglo-americană, Friedrich

Ratzel şi Karl Haushofer din Germania au construit modele sofisticate în care dispunerea

geografică genera un soi de predestinare a statelor în raporturile de putere mondiale. Noţiuni

precum puteri maritime/puteri continentale, Heartland, Inner Crescent, Outer Crescent, zonă-

pivot, Insula Lumii, Rimland, Lebensraum au constituit conceptele de forţă ale gândirii

geopolitice din prima jumătate a secolului trecut. După al Doilea Război Mondial geopolitica a

cunoscut o perioadă de quasi-interdicţie, din cauza teoriilor naziste pe care le-a cauţionat.

Concomitent, apariţia armelor nucleare şi a altor tehnologii militare înalte au condus la

minimalizarea rolului geografiei în primele decenii postbelice. Ulterior, dificultăţile întâmpinate

de Uniunea Sovietică în Afganistan au făcut ca rolul geografiei să fie reconsiderat.

Mărimea teritoriului, clima, formele de relief, relaţia cu marea s-au dovedit factori

importanţi în definirea potenţialului de putere al unui stat. Vastele întinderi ale Rusiei ţariste şi

apoi ale Uniunii Sovietice, precum şi iernile năprasnice din stepa rusească i-au învins pe

Napoleon şi pe Hitler. Munţii Elveţiei au jucat un rol important în apărarea ţării, iar marea şi

caracterul insular a salvat Marea Britanie de la o invazie a Germaniei naziste. Statele Unite au

fost binecuvântate cu două zone tampon, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific care au descurajat

orice posibil invadator. Totuşi acest avantaj geografic nu a parat lovitura dată Americii pe 11

septembrie 2001.

Mărimea şi locaţia nu comportă avantaje prin ele însele. Rusia, spre exemplu, nu are

ieşire decât la oceane nordice, cu ierni aspre. Astfel, nu beneficiază de nici un port mare care să

84

poată funcţiona tot timpul anului, ceea ce are efecte negative atât asupra comerţului, cât şi a

marinei militare. Vecinătatea unui ţărm maritim reprezintă un avantaj, iar lipsa ieşirii la mare

un dezavantaj. Exporturile de resurse minerale pentru state fără ieşire la mare pot fi mai dificile,

ca în cazul Boliviei, sau pot fi de-a dreptul împiedicate, ca în cazul Zambiei anilor ‘90, de către

războiul civil din Angola care a dus la închiderea porturilor angoleze111. La fel, un teritoriu

neospitalier, impropriu activităţilor omeneşti nu adaugă putere statelor care îl deţin. Spre

exemplu, Canada are o suprafaţă puţin mai mare decât Statele Unite, dar de are o populaţie de

aproape 10 ori mai mică şi un PIB de 11 ori mai redus. De asemenea sporurile teritoriale, nu

aduc în mod mecanic, aritmetic, un spor al puterii. Spre exemplu, ocuparea parţială a Chinei de

Nord – Est în anii ’30-40 ai secolului trecut nu i-a adus putere Japoniei, ci a obligat-o să-şi

blocheze 35 de divizii pentru a susţine luptele cu armata chineză.

Pentru actorii non statali, geografia contează foarte puţin ca element de putere, cu

excepţia mişcărilor de gherilă. Astfel, Vietcongul s-a folosit cu succes de jungla vietnameză

sporindu-şi puterea, la fel cum s-au folosit în anii ’80 mujahedinii afgani de relieful muntos

impropriu acţiunilor militare de anvergură ale Armatei Roşii. Aceeaşi munţi sunt acum locul de

rezistenţă al rămăşiţelor talibane, dar şi locul în care s-a ascuns ani la rând Osama bin Laden,

cel mai vânat om din lume. Vânat fără nici un rezultat de ani de zile de către cea mai sofisticată

maşinărie militară din lume!

13.2.3. Resurse naturale

Resursele naturale reprezintă cel de-al treilea factor vital al potenţialului de putere. Cel

puţin patru nivele de importanţă pot fi asociate resurselor naturale - posesie, exploatare, control

şi utilizare. Bineînţeles, un stat pe teritoriul căruia se află cantităţi însemnate de resurse are o

poziţie potenţial mai avantajoasă decât un stat care are puţine resurse sau nu are deloc. Dar nu

este suficientă posesia resurselor pentru a fi utile în ecuaţia puterii, ele trebuie şi exploatate ceea

ce nu este totdeauna posibil. Spre exemplu, în Extremul Orient rusesc şi în Siberia se găsesc

uriaşe cantităţi de resurse minerale, dar ele nu pot fi exploatate din cauza condiţiilor climaterice

extreme. Poate, o viitoare nedorită încălzire globală va transforma cândva Siberia într-un nou El

Dorado!

Controlul reprezintă cel de-al treilea nivel de importanţă al resurselor. Pentru potenţialul

de putere al unui actor, resursele pe care le posedă contează prea puţin dacă altcineva le 111 Daniel Papp – “Contemporary International Relations”, MacMillan Publishing Company, New York, 1991, pp. 391-392

85

exploatează. Un exemplu concludent în acest sens este cazul statelor producătoare de petrol din

Orientul Mijlociu. În anii ’60 ai secolului al XX-lea, regimul petrolului era un oligopol privat,

ce avea legături strânse cu guvernele principalilor consumatori. Cele şapte mari companii

petroliere occidentale, aşa numite „cele 7 surori”, beneficiau de concesiuni pe termen lung şi

hotărau ce cantitate de petrol va fi produsă. Preţurile erau stabilite în condiţiile din ţările bogate,

care erau principalii consumatori. Până când nu au fost în stare să-şi coordoneze politicile

petroliere prin intermediul OPEC, în 1973, şi să preia controlul producţiei şi preţurilor de la

multinaţionale, statele producătoare de petrol au fost importante, dar neputincioase pe scena

internaţională. Imediat ce au obţinut controlul asupra abundentelor lor rezerve şi exploatări

petroliere, statele respective au devenit importante pe scena internaţională întrucât s-a produs o

mutaţie enormă de bogăţie şi putere dinspre ţările bogate către state relativ sărace112.

Utilizarea resurselor reprezintă nivelul final de importanţă, pentru că un stat capătă

putere numai prin utilizarea lor pentru crearea de bunăstare. Capacitatea de utilizare depinde în

principal de baza industrială şi de nivelul de dezvoltare economică ale actorului respectiv.

Brazilia deţine depozite imense de resurse exploatabile pe care le şi controlează, dar

dezvoltarea bazei sale industriale şi economice este lentă, deşi beneficiază de toate avantajele

abundentelor sale resurse. State africane, precum Zair şi Zambia, sunt bogate în resurse, dar nu

posedă o bază industrială care să le faciliteze valorificarea lor.

Alături de state, companiile multinaţionale sunt actorii non-statali care beneficiază din

plin de puterea pe care o conferă resursele naturale. Este adevărat că multinaţionalele depind de

decizia statelor pentru a obţine accesul la resursele naturale. Dar, în multe situaţii, îşi utilizează

expertiza şi forţa financiară pentru a influenţa într-o manieră disproporţionată atitudinea statelor

sărace, care sunt nevoite să se mulţumească cu condiţiile impuse de multinaţionale.

Un alt actor non-statal care şi-a sporit puterea prin utilizarea (este adevărat, periferică!)

a resurselor naturale este crima organizată. Traficul de diamante, culturile de haşiş din

Afganistan şi de coca din Columbia, adaugă anual sume evaluate la zeci de miliarde de dolari la

bugetul crimei organizate şi al grupărilor teroriste.

Un caz interesant al contribuţiei resurselor naturale la sporirea puterii este Irakul lui

Saddam Hussein. Bogăţia obţinută din petrol a fost investită de regimul baasist în dezvoltarea

capacităţii militare, armata irakiană ajungând la sfârşitul anilor 1980 cea de-a patra din lume.

112 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 19386

Irakul a devenit o putere regională, dar Saddam a irosit-o în războiul cu Iranul şi aventura din

Kuweit. Un alt exemplu este Iranul islamist, care se străduieşte intens să îşi sporească puterea în

regiunea Orientului Mijlociu, inclusiv prin dotarea cu arma nucleară.

Resursele naturale comportă putere dar şi vulnerabilitate. Statele care le deţin au

potenţial de putere, iar cele care nu le posedă au vulnerabilităţi. În 1973, după Războiul de Yom

Kipur, statele arabe au instituit un embargo petrolier la adresa ţărilor prietene cu Israelul. Chiar

dacă statele consumatoare au găsit destul de rapid soluţii pentru a face faţă embargoului arab,

criza a alimentat dezbaterile din ţările occidentale pe tema vulnerabilităţii pe care o presupune

relaţia cu resursele naturale. De altfel, încă din 1972, Lester Brown de la World Wach Institute

dăduse alarma în legătură cu dependenţa crescândă a Statelor Unite de materiile prime

importate şi, de aici, vulnerabilitatea lor. El a prezis că peste un deceniu, Statele Unite vor

depinde de importuri la 10 din cele 13 materii prime de bază, ceea ce va avea ca efect o creştere

dramatică a vulnerabilităţii SUA şi o sporire drastică a puterii ţărilor mai puţin dezvoltate, dar

producătoare de materii prime113. Profeţia lui Lester Brown nu s-a împlinit. Pe de o parte în anii

’80 preţurile la materiile prime au scăzut, pe de altă parte, industriaşii au pus la punct tehnologii

pentru exploatarea materiilor prime din zăcăminte anterior nerentabile din punct de vedere

economic, precum şi tehnologii de utilizare de înlocuitori sau soluţii alternative.

Singura excepţie rămâne petrolul, care continuă să fie o resursă importantă în

majoritatea economiilor avansate. Se afirmă că, în lumea contemporană, cine deţine controlul

petrolului, deţine puterea. S-ar putea spune că cei care deţin puterea sunt arabii sau ruşii.

Realitatea este însă alta: controlul petrolului nu te face mai puternic, chiar dacă te face mai

bogat. Deşi deţin fonduri uriaşe, statele arabe petroliere nu au devenit naţiuni dezvoltate, iar

puterea lor nu este nici măcar de talie regională. Şi nici Rusia nu a devenit un stat dezvoltat şi

este încă departe de a-şi fi recăpătat statutul de superputere. Spre deosebire de Irak şi Iran,

oligarhia din restul statelor arabe petroliere, ca şi cea din Rusia contemporană, a preferat să–şi

investească petrodolarii în economiile dezvoltate din America şi Europa. Între diversele resurse

naturale, petrolul ocupă un loc privilegiat. Dacă celelalte materii prime sunt mai puţin esenţiale

în economiile înalt tehnologizate şi informatizate decât erau în era industrială, petrolul încă

contează.

113 Lester Brown – „World Without Borders”, Random House, New York, 1972, p. 19487

De-a lungul istoriei, nevoia de resurse naturale s-a aflat la originea procesului de

colonizare dar şi a multor războaie. Spre exemplu, atacul Japoniei de la Pearl Harbour, apreciat

drept „sinucigaş” şi dovedit ca atare, a fost rezultatul „sufocării” economiei nipone de către

Statele Unite, în termeni de materii prime, mai ales petrol. Astăzi însă, apelul la confruntare

pentru asigurarea resurselor naturale necesare bunului mers al economiei este practic exclus,

întrucât statele au la dispoziţie pieţele mondiale de materii prime. Accesul liber la resurse,

reglementat de piaţă şi nu de către factorii de putere, face ca, cel puţin pentru puterile majore

ale sistemului internaţional, resursele naturale să scadă ca importanţă în calculul puterii

potenţiale.

Resursele naturale rămân condiţii necesare pentru dezvoltarea economică, fixând

direcţiile şi limitele superioare ale creşterii economice. Totuşi, profitul marginal pe care îl aduc

resursele naturale este în scădere, din cauza costurilor ecologice însemnate pe care le presupune

exploatarea lor. În plus, resurse diferite au avut contribuţii diferite funcţie de stadiul de

dezvoltare a economiei şi societăţii. De regulă, importanţa resurselor are un trend scăzător, spre

deosebire de resursele bazate pe cunoaştere, care au crescut în importanţă. Este rezonabil să

presupunem că în secolul XXI sistemul internaţional nu va cunoaşte turbulenţe majore ale

pieţelor mondiale determinate de o criză financiară mondială sau un război între marile puteri,

singurele perturbări probabile fiind cele provocate de degradarea climatului. În această

perspectivă, resursele care vor continua să conteze pentru potenţialul de putere al unui stat sunt

cele care condiţionează existenţa economiei şi a colectivităţilor umane, adică resursele naturale

de energie, resursele agricole şi alimentaţie, plus apa.

13.2.4. Puterea economică

Puterea economică reprezintă un factor major al potenţialului de putere a unui actor

internaţional, probabil cel mai important factor la acest început de secol XXI. Puterea

economică condiţionează capacitatea de creare a avuţiei, baza pe care se articulează celelalte

resurse de putere. Puterea economică este dată de trei capacităţi înrudite: capacitatea

industrială, capacitatea financiară şi capacitatea tehnologică. Hans Morgenthau a descris

capacitatea industrială ca o caracteristică definitorie a unei mai puteri sau superputeri. „Uniunea

Sovietică a avut din totdeauna potenţialul unei mari puteri, dar nu a devenit una dintre ele decât

atunci când a intrat în rândul puterilor industriale în anii ’30 (ai secolului trecut) şi nu a devenit

un rival pentru Statele Unite decât atunci când, în anii ‘50, a atins capacitatea industrială care

88

să-i permită purtarea unui război nuclear”, scria Morgenthau114. În special, în cazul războaielor

majore din secolul al XIX-lea şi al XX-lea, victoria a fost de partea statelor cu o bază

industrială puternică şi cu suficientă bogăţie pentru a susţine această bază industrială pe timp de

război115. Totuşi, această afirmaţie trebuie privită cu reticenţă, întrucât în unele confruntări pe

scară redusă, precum Algeria, Afganistan sau Vietnam capacităţile industriale net superioare ale

Franţei, Uniunii Sovietice sau Statelor Unite s-au fost dovedit surse ineficiente de putere. Dacă

în condiţii de război s-a dovedit uneori nerelevantă, capacitatea industrială are o contribuţie

majoră la puterea economică a unui stat în timp de pace. Forţa industrială contribuie direct la

standardul de viaţă al populaţiei care, dacă este acceptabil, face ca populaţia să fie mai receptivă

la politicile guvernanţilor. Spre exemplu, marile lucrări de infrastructură promovate de Hitler

au relansat industria germană şi au scos Germania din coşmarul Marii Depresiuni de la

începutul anilor ’30 ai secolului trecut. Succesele economice ale lui Hitler şi sprijinul pe care l-

a căpătat în interior a sporit puterea Germaniei şi au condus indirect către tragedia celui de-al

Doilea Război Mondial.

Pentru multe state, o capacitate industrială dezvoltată atrage necesitatea accesului la

resurse externe. Astfel, capacitatea industrială sporeşte puterea statului, dar îl şi face vulnerabil

în faţa altor actori internaţional. Bazele industriale dezvoltate ale Europei şi Japoniei le fac

puternice, dar puterea le este afectată într-un fel de dependenţa lor energetică extremă116.

Excepţie fac Marea Britanie şi Norvegia, mari producătoare de petrol din Marea Nordului. În

ultimii ani, pe măsura expansiunii bazei industriale, se remarcă dependenţa din de în ce mai

mare a Chinei de resurse energetice externe, ceea ce are ca efect creşterea constantă a preţului

petrolului.

Capacitatea financiară este dată de două componente. Prima este reprezentată de

resursele de capital, naţionale sau străine, care finanţează economia naţională. A doua

componenţă este reprezentată de resursele financiare guvernamentale, adică cheltuielile

bugetare şi de capital, investiţiile de stat, şi tot ansamblul de cheltuieli publice; resursele

financiare guvernamentale reflectă abilitatea guvernului naţional de a mobiliza şi a utiliza

resurse. Criza financiară declanşată în 2008 a demonstrat cât de importantă este capacitatea

financiară în definirea puterii unei naţiuni. Spre exemplu, cel puţin până la începutul anului

114 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, p. 134115 Daniel Papp – op.cit. p. 392116 Ibid. – op.cit. p. 394

89

2009, Administraţia americană a dispus de suficiente resurse financiare guvernamentale pentru

a menţine pe linia de plutire sistemul bancar. La fel, rezervele financiare ale guvernelor Chinei

şi Rusiei, cifrate (în 2009) la aprox. 1500, respectiv 500 miliarde de dolari, au permis în bună

măsură amortizarea efectelor crizei economice. La începutul crizei financiare, zona euro din

Uniunea Europeană s-a aflat într-o situaţie favorabilă, întrucât beneficia de o economie

viguroasă şi de o monedă aparent puternică. În schimb, Marea Britanie, în ciuda unei economii

la fel de robuste, a fost mai grav afectată de criza financiară, datorită declinului sever al lirei

sterline în raport cu dolarul şi euro. Între timp, criza euro care a pornit din Grecia şi a

contaminat statele din flancul sudic, plus Irlanda, a împins Uniune Europeană în cea mai severă

criză economică din istoria sa, o criză care ameninţă să cuprindă şi sfera politică şi socială.

Capacitatea tehnologică poate fi considerată una dintre resursele strategice de putere ale

unui stat. Pentru societatea modernă, în care cunoaşterea şi informaţia, au devenit bunurile cele

mai de seamă, capacitatea tehnologică şi de dezvoltare a cunoaşterii este cea care asigură

reproducerea puterii economice a unui actor internaţional. Nu ne putem imagina ca un stat să

fie puternic, dacă el sau companiile care activează pe teritoriul său nu investesc în cercetare-

dezvoltare sau dacă populaţia sa nu dispune de infrastructura (Internet, computere) adecvată,

care să-i permită accesul la informaţie şi cunoaştere. În ultimele decenii se poate constata că în

ţările dezvoltate din Uniunea Europeană, Statele Unite, Japonia activităţile economice s-au

deplasat către dezvoltarea de tehnologii noi, dintre activităţile de producţie păstrându-se doar

sectoarele de înaltă tehnologie sau cele cu valoare adăugată ridicată. Restul activităţilor de

producţie s-au deplasat (fenomenul de delocalizare sau relocalizare) către economiile

emergente din Asia, precum China – care a devenit principalul manufacturier al lumii -, India,

Pakistan, tigrii asiatici şi, mai nou, fostele state socialiste din Centrul şi Estul Europei.

Capacitatea tehnologică este cea care a permis companiilor transnaţionale să conteze în

afacerile internaţionale. Atuul principal al transnaţionalelor, de fapt elementul care le permite să

joace la nivel global sau regional, este faptul că au dezvoltat şi deţin tehnologii şi know-how

performante pe domeniul lor de activitate, situaţie care le fac competitive pe diverse pieţe

naţionale. Este interesant de notat că transnaţionalele şi procesele de relocalizare pe care ele le

promovează au şi un efect benefic asupra statelor de la periferie: transferul de expertiză

tehnologică şi de know how managerial şi comercial, transfer care pe termen lung ar putea

contribui la reducerea sărăciei.

90

Lăsând deoparte forţa militară, sursa hotărâtoare pentru sporirea potenţialului de putere

a unui actor internaţional este puterea economică şi nu populaţia, caracteristicile geografice sau

resursele naturale. Dacă nu ar fi aşa, atunci China, India sau Rusia ar fi primele puteri ale lumii

şi nu Statele Unite, Japonia sau Uniunea Europeană. Ca sursă de putere, forţa economică a

depăşit ca importanţă populaţia, geografia sau resursele unui stat şi în timpul Războiului Rece şi

în epoca de pace între puterile importante ale sistemului care i-a urmat.

Fenomenul globalizării tinde să simplifice tabloul distribuţiei de putere realizată pe baza

capacităţii industriale. Integrarea pieţelor financiare şi de bunuri, extinderea ariei pe care

activează companiile multinaţionale, toate situate în ţări dezvoltate, sporesc încă şi mai mult

bogăţia şi puterea statelor cu o bază economică şi industrială dezvoltată, aproape exclusiv state

democratice şi liberale. O binecunoscută aserţiune susţine că adevărata putere este cea

financiară şi că ea este exercitată de bancheri, de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca

Mondială, care dictează comportamentul unor state. Afirmaţia are o evidentă încărcătură

ideologică, întrucât cele două organisme financiare nu fac decât să încerce să ajute economiile

în tranziţie mai puţin dezvoltate. Dacă există o problemă cu aceste instituţii, ea constă în faptul

că nu sunt suficient de puternice şi nu că ar avea prea multă putere. Prescripţiile lor nu sunt

totdeauna plăcute sau eficiente, dar asta-i altă chestiune. În majoritatea timpului FMI şi Banca

Mondială nu pot face altceva decât să împrumute bani unor guverne neserioase pentru a le

determina să fie mai puţin neserioase. În plus, fondurile lor sunt mult mai limitate decât pretind

protestanţii antiglobalizare. Resursele totale ale FMI reprezintă aproximativ 290 miliarde de

dolari, dar capacitatea lor de împrumut este de numai 88 de miliarde. Adică un sfert din bugetul

de securitate socială al Statelor Unite.

Puterea economică acţionează atât pe palierul hard power, principiul „băţului”

(sancţiuni economice, izolare, embargo etc.) şi principiul „morcovului” (avantaje economice

pentru actorii care susţin aceleaşi interese, deschiderea pieţelor naţionale şi regimuri vamale

privilegiate - cazul relaţiei dintre Statele Unite şi China -, ştergerea datoriilor - cazul Poloniei

anilor ’90 şi a Irakului post-Saddam - asistenţă economică etc.) cât şi pe palierul soft power.

Mirajul bunăstării din societăţile occidentale, poveştile de succes, circulaţia oamenilor etc.

reprezintă mijloace excelente de cooptare (cazul statelor din Europa Centrală şi de Est atât de

fascinate de modelul american încât au putut fi definite ca „Noua Europă”).

91

13.2.5. Puterea militară

În opinia unor analişti ai puterii în relaţiile internaţionale, în special reprezentanţi ai

curentului realist, capacitatea militară este singurul factor realmente determinant al puterii unui

actor internaţional117. Acest punct de vedere este contestat cu argumentul că puterea militară

este hotărâtoare doar în timp de război, dar este neconcludentă sau restricţionată în timp de

pace. Japonia, de exemplu şi-a limitat capacitatea militară prin restricţii constituţionale asupra

forţelor armate, dar este o mare putere în termeni economici. Uniunea Europeană, acoperită de

o jumătate de secol de umbrela de securitate americană, a investit puţin în dezvoltarea

capacităţilor sale militare, însă este o putere globală din punct de vedere economic. În ultima

perioadă, în special din iniţiativa Franţei, Uniunea Europeană a început să îşi pună problema

dezvoltării unor capacităţi militare proprii, pe care deocamdată le exersează prin participarea la

operaţiuni de peacekeeping. De asemenea, puţini actori internaţionali, alţii decât statele şi

mişcările de eliberare naţională posedă capacităţi militare, dar funcţie de context, au suficient

de multă putere.

Oricum, capacitatea militară a unei naţiuni este o componentă fundamentală a puterii.

Aspectele cantitative şi calitative ale puterii militare pot fi măsurate prin diverse metode,

funcţie de natura ei, convenţională sau nucleară. Capacitatea de proiectare la distanţă a puterii

militare poate fi de asemenea măsurată, ca şi capacitatea de a apăra propriul teritoriu. Există şi

unele aspecte subiective ale puterii militare care trebuie analizate: Cât de bine sunt pregătite

forţele militare pentru război pe timp de pace?, În cât timp un stat se poate pregăti pentru

război?, Cât de mult se poate bizui un actor internaţional pe propriile resurse şi pe propria bază

industrială?, Cât de mult sprijină populaţia conducerea statului? Cât de solid este sistemul de

alianţe al actorului respectiv?118

Este dominantă opinia că puterea militară depinde de forţa economică şi de instituţiile

politice ale unui actor. Decalajul de putere militară de care se bucură un stat la un moment dat,

nu va putea fi menţinut decât în situaţia în care investiţiile în cercetare şi în noi tehnologii

militare rămân la un nivel ridicat, ceea ce este posibil doar pentru un stat cu o economie

înfloritoare şi cu un sistem politic care să poată şi să dorească să-şi menţină avantajul

comparativ. Evident, factorii care determină capacitatea militară a unui actor sunt complecşi şi

merg mult mai departe decât simpla contabilizare a numărului de avioane, tancuri, nave de

117 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, p. 135118 Daniel Papp – op.cit. p. 395

92

luptă sau trupe. Ideea că puterea unui actor este sinonimă cu forţa sa militară ar fi o simplificare

nepermisă. Totuşi trebuie subliniat că în lumea dominată de anarhie şi competiţie a începutului

de mileniu, capacitatea militară rămâne o componentă majoră a puterii.

Sfidarea secolului XXI, terorismul internaţional nu poate fi combătută cu succes fără

capacităţi militare corespunzătoare. Grupările teroriste de tipul al Qaeda şi alte grupări islamiste

asociate încearcă să se organizeze pe principii militare, apelează la training de tip militar şi, în

mare măsură, îşi execută misiunile cu mijloace militare (explozibili, automate, rachete sol-aer

etc.) şi se străduiesc să pună mâna pe arme de distrugere în masă (dacă nu au făcut-o deja!).

Ceea ce se întâmplă în Irakul post - Saddam reprezintă de fapt un război declarat armatei

americane şi noilor structuri militare irakiene. În războiul împotriva terorismului internaţional

capacităţile militare sunt necesare pe de o parte pentru a anihila grupările teroriste, pe de altă

parte pentru a exercita presiuni asupra acelor state care sponsorizează sau susţin din umbră

grupări teroriste, precum Siria, Iranul, Coreea de Nord, chiar Arabia Saudită.

O componentă a capacităţii militare care a căpătat o extremă importanţă în contextul

războiului împotriva terorismului este calitatea serviciilor de informaţii ale unui stat.

Terorismul internaţional, fenomen eluziv, fără faţă şi fără frontiere, nu poate fi gestionat

corespunzător în lipsa unor instrumente de culegere de informaţii performante şi fără o

cooperare strânsă cu serviciile de informaţii ale aliaţilor în acest război asimetric. Pentru

viitorul apropiat este de aşteptat o dezvoltare impetuoasă a serviciilor şi tehnologiilor de

informaţii, în primul rând de către Statele Unite, dar şi de către alte state care vor să conteze în

echilibrul de putere mondial.

Puterea militară, ca şi puterea economică acţionează atât pe palierul hard power prin

intervenţie directă (cazul Insulelor Falkland în 1992, Kuweit din 1990, al intervenţiei NATO în

Iugoslavia din 1999, al Statelor Unite în Afganistan, 2001 şi Irak 2003), presiune directă (cazul

Iranului, Siriei, Coreei de Nord), ameninţare şi intimidare, descurajare (metodă care a

funcţionat excelent în perioada Războiului Rece), cât şi pe palierul soft power prin acoperirea

de securitate pe care o asigură Statele Unite în Europa şi Orientul Îndepărtat, stabilizarea unor

state confruntate cu probleme interne (Arabia Saudită, ameninţată de insurecţie radicalistă) sau

în curs de reconstrucţie (Afganistan sau cazul Uzbekistan şi Turkmenistan, unde noile baze

militare americane au şi un efect de securizare).

93

13.2.6. Alianţele politico – militare

O resursă a puterii legată de puterea economică şi de cea militară este cea a alianţelor

politico-militare. Istoria ultimelor două secole demonstrează că sistemul de alianţe reprezintă

un factor important de susţinere a puterii unui actor. Alianţa încheiată în 1902 de Japonia, de

abia ieşită din feudalism, cu Marea Britanie i-a permis să îşi modernizeze rapid marina militară

şi structurile de comandă ale armatei, ceea ce a făcut posibilă victoria asupra Rusiei în războiul

Ruso-Japonez din 1904-1905. La fel, NATO şi umbrela de securitate americană au permis

statelor Uniunii Europene şi Japoniei, eliberate de povara cheltuielilor militare, să îşi sporească

masiv puterea economică. Problema cu tratatele şi alianţele - mai puţin NATO! - este că se fac

şi se desfac cu uşurinţă. Aceeaşi Japonie a ieşit în 1936 din Tratatul Naval cu Statele Unite şi

Marea Britanie şi, ulterior, s-a războit cu ele. La fel, garanţiile de securitate acordate

Cehoslovaciei de Franţa şi Marea Britanie în anii ‘30 ai secolului trecut, nu le-au împiedicat să

stea deoparte atunci când Germania a ocupat şi restul Cehoslovaciei în afara Sudeţilor119. Pe de

altă parte, capacitatea de a alcătui alianţe militare cu obiective determinate este un factor care

amplifică puterea unui actor. Este cazul Statelor Unite, care pentru primul război din Golful

Persic, ca şi pentru cel de-al doilea, a reuşit cu rapiditate să alcătuiască alianţele potrivite pentru

acţiunile sale.

13.2.7. Diplomaţia.

Diplomaţia unui stat poate fi de asemenea considerată un element important al puterii.

Diplomaţii talentaţi pot influenţa alţi actori să acţioneze potrivit intereselor statului respectiv,

pot contribui la edificarea unor alianţe favorabile intereselor ţării lor, pot împiedica formarea

unor alianţe adverse sau pot ajuta la stabilirea unui climat internaţional care să favorizeze

atingerea obiectivelor statului respectiv120. Invers, o diplomaţie neputincioasă poate permite

altor state să-şi creeze o poziţie superioară propriei ţări prin lipsa de atenţie faţă de detalii, prin

incapacitatea de a întrevedea implicaţiile unei înţelegeri sau a unui proces în curs de derulare

etc. În special, după încheierea Războiului Rece, caracteristicile diplomaţiei au suferit o

schimbare însemnată. Diplomaţia de cancelarie, „secretă”, care avea ca rezultat alianţe şi tratate

confidenţiale (precum Tratatul Ribbentrop – Molotov, ale cărui prevederi secrete nefiind

cunoscute, i-au făcut pe occidentali să nu ia în calcul, în ajunul declanşării celui de-al Doilea

Război Mondial, posibilitatea unei înţelegeri între Germania nazistă şi URSS-ul lui Stalin), a

119 David Ziegler – “War, Peace and International Relations” , 8th ed., Longman, New York, 1999, p. 158120 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, p. 155

94

lăsat locul diplomaţiei „civile”, în care se caută promovarea intereselor economiei naţionale sau

sporirea soft power-ului.

13.3. Resurse intangibile

13.3.1. Organizarea socială şi coeziunea internă

Organizarea internă şi coeziunea internă reprezintă factori de putere importanţi. Un

actor statal sau non-statal care redistribuie echitabil bogăţia creată, în care populaţia participă

activ la viaţa cetăţii, care nu are falii de natură etnică, religioasă sau economică, este mai

puternic în comparaţie cu un actor cu o stratificare rigidă sau care acordă prea multe avantaje la

prea puţini indivizi, aşa cum a fost lumea comunistă sau cum sunt acum monarhiile petroliere

arabe121. Organizarea internă defectuoasă şi o coeziune socială problematică pot conduce la

pierderea sprijinului din partea populaţiei. Pierderea sprijinului populaţiei poate merge până la

implozia statului respectiv. Se poate ajunge la înlocuirea organizării interne nesatisfăcătoare

(cazul fostelor state comuniste din Europa Centrală şi de Est), fragmentare (cazul paşnic al

Cehoslovaciei şi violent al Iugoslaviei), sau la amândouă (cazul Uniunii Sovietice). Implozia

unui stat, violentă sau nu, provoacă o pierdere bruscă de putere, atât putere reală cât şi

percepută. Un exemplu concludent este URSS, care în urma imploziei interne a trecut de la

statutul de superputere la cel de putere regională. Nu se poate spune când şi dacă Rusia,

moştenitoarea Uniunii Sovietice, va reveni la nivelul de putere pe care l-a avut URSS, cu toate

că populaţia, geografia sau resursele sale au rămas pe acelaşi palier de mărime.

Căderi bruşte de putere se observă şi în cazul apariţiei unor discontinuităţi în

organizarea internă a unui actor. Odată cu dispariţia Imperiului Britanic, Marea Britanie şi-a

pierdut uriaşa putere pe care o avea până atunci, fără speranţa de a reveni vreodată pe acelaşi

palier pentru că nu există şansa de a recăpăta ingredientele puterii sale de atunci – posesia

directă sau indirectă a aproximativ 40% din suprafaţa mapamondului. Spaţiul rusesc a suferit

două asemenea căderi de putere, prima la începutul secolului XX, în urma revoluţiei bolşevice,

cea de-a doua la sfârşitul secolului, aşa cum am menţionat122. Este interesant de notat că Rusia

şi-a reconsolidat puterea destul de repede după revoluţia bolşevică şi tot la fel de repede pare să

şi-o recapete şi acum. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Germania după discontinuităţile

121 Daniel Papp – op.cit. p. 396122 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, pp. 152-153

95

survenite în urma Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, sau cu Japonia după al Doilea

Război Mondial. Acelaşi lucru se întâmplă cu China după pierderea de putere înregistrată

începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, când „Imperiul din Mijloc” a fost îngenuncheat de

puterile occidentale. Explicaţia plauzibilă pentru reconsolidarea puterii acestor actori

internaţionali derivă din faptul că partea hard a resurselor lor – demografie, geografie, resurse

naturale - a rămas neschimbată.

O situaţie particulară este reprezentată de Statele Unite, care de la declararea

independenţei la sfârşitul secolului al XVIII-lea a avut un crescendo constant. Este adevărat că

SUA nu au pierdut nici un război important, ci au înregistrat doar un eşec militar în Vietnam.

Merită menţionat faptul că Statele Unite au ieşit întărite din perioadele de criză care ar fi putut

declanşa discontinuităţi de organizare internă – Războiul Civil, Marea Depresie din anii ’30,

criza din Vietnam şi criza de identitate din anii ’70. Societatea americană a demonstrat o

capacitate remarcabilă de a se autoperfecţiona în urma situaţiilor de criză.

Revenind la organizarea internă, o exagerată fracţionare politică internă poate influenţa

negativ stabilitatea ţării, având ca efect nu numai reducerea puterii sale, dar şi afectarea

percepţiei celorlalţi despre puterea actorului respectiv. Decenii de-a rândul Italia a fost marcată

de instabilitate ca urmare a fragmentării scenei sale politice. Doar în ultimii ani, când a avut

guvernul cu cea mai lungă existenţă din istoria sa contemporană, puterea Italiei a început să

conteze în Uniunea Europeană.

Organizarea internă este importantă şi în cazul unor actori non-statali. Spre exemplu,

ONU din perioada Războiului Rece, a fost practic blocată de rivalitatea ideologică între cei 5

membri permanenţi. În consecinţă, ONU a întreprins rareori acţiuni care ar fi putut afecta

interesele Statelor Unite, Rusiei, Chinei, Marii Britanii sau Franţei. La fel, structurile

organizatorice verticale, de tipul „mamă – fiică”, reduc abilitatea companiilor multinaţionale de

a profita de toate oportunităţile mediului economic internaţional, afectându-le astfel puterea123.

Interesant de notat este faptul că organizarea internă pe orizontală de tip reţea, precum al

Qaeda, aduce un spor de putere.

Dacă organizarea internă nu este în măsură să transpună puterea economică în forţă

militară şi dacă economia creşte mai repede decât interesul public pentru afacerile

internaţionale, atunci puterea rămâne la nivele scăzute. Este cazul Uniunii Europene şi al

123 Daniel Papp – op.cit. p. 39796

Japoniei, care, deşi sunt giganţi economici ai lumii, la fel ca şi Statele Unite, rămân nişte pitici

din punct de vedere politic, tocmai din cauza faptului că organizarea lor internă nu a permis

dezvoltarea puterii militare. Uniunea Europeană este un exemplu concludent care arată efectele

organizării interne asupra procesului de conversie a resurselor în putere (power in-being) în

rezultate ale puterii (power in outcomes)124. O organizare internă deficitară, „neîmplinită”, pe

palierul politic şi de securitate face ca Uniunea Europeană să conteze puţin în afacerile

mondiale, comparativ cu resursele sale economice, demografice şi geografice.

Dintre actorii non-statali, companiile transnaţionale se remarcă printr-o excelentă

organizare şi coeziune internă, o condiţie sine qua non a succesului unui asemenea actor.

Dimensiunile relativ mici şi structura puternic ierarhizată permit marilor companii să aplice

tehnici moderne de management operaţional şi Human Resources Management care transformă

compania într-o structură perfect organizată, motivată şi coerentă. La capătul opus, se află

ONG-urile, care în afara unui nucleu restrâns de activişti salariaţi, lucrează cu un personal

puternic fluctuant.

13.3.2. Strategia

Strategia reprezintă un factor hotărâtor al puterii unui actor internaţional. Modul în care

leadership-ul organizează şi conduce capacităţile pentru atingerea unui scop anume poate

amplifica sau deteriora puterea unui actor la fel de mult ca şi oricare dintre parametrii discutaţi

anterior. În vederea împlinirii intereselor naţionale, resursele de putere fără o strategie sunt la

fel de lipsite de sens precum strategia fără resurse. În cele mai multe cazuri, deficitul de

strategie sau de voinţă (will) este considerat cauza situaţiilor de tip „paradoxul puterii

nerealizate”, adică a situaţiilor în care actori mai slabi au câştig de cauză în raport cu actori mai

puternici. Explicaţia eşecului puterii mai mari este pusă pe seama faptului că i-a lipsit voinţa

sau strategia adecvată de a-şi utiliza resursele de putere, respectiv nu a fost capabil să le

utilizeze eficient.

Rolul strategiei în determinarea puterii unui actor a făcut obiectul unor intense dezbateri.

Ray Cline a definit strategia ca fiind „acea parte a procesului de luare a deciziilor care

conceptualizează şi stabileşte scopuri şi obiective menite să protejeze şi să promoveze

interesele unui actor în arena internaţională”125. Unii analişti apreciază că strategia este produsul

elitei unui actor internaţional şi, în consecinţă, poate fi analizată prin prisma rezultatelor pe care 124 Gregory Treverton, Seth Jones – „Measuring National Power”, Rand Corporation, Santa Monica, 2005– „Measuring National Power”, p. ix

97

le obţine leadership-ul acelui actor. Din acest punct de vedere, actuala strategie a Statelor Unite

reprezintă rezultatul accentului predominant pus de americani pe democraţia pluralistă şi pe

economia de piaţă. Alţi autori au o concepţie opusă, considerând că strategia este determinată

de factorii demografici, geografie, resurse şi alţi parametrii ai puterii. Din acest punct de vedere

strategia americană rezultă din interdependenţa economică, frontiere sigure şi preocuparea

consecventă pentru pacea mondială.

Strategia caracterizează şi actorii non-statali. Corporaţiile multinaţionale au dezvoltat

puternice instrumente teoretice în vederea gestiunii strategice, din care s-a inspirat şi se inspiră

leadership-ul actorilor statali. Mişcările fundamentaliste islamice, în special wahhabismul, ca şi

reţelele teroriste par a dispune şi ele de strategii bine articulate.

13.3.3. Voinţa politică (will)

Indiferent de cantitatea şi calitatea elementelor obiective, tangibile ale puterii pe care le

poate deţine un actor internaţional, în absenţa voinţei politice toate aceste elemente devin

nerelevante. Mulţi autori consideră voinţa ca fiind unul dintre cei mai importanţi factori de

putere, dacă nu cel mai important126. Fără voinţă, adică dacă nu doreşte să atingă un obiectiv,

chiar şi un stat cu o putere militară considerabilă, nu va face nimic. Nu pentru că nu poate, ci

pentru că nu vrea. Voinţa este dificil, dacă nu imposibil de măsurat; ea nu poate fi cuantificată,

ci eventual estimată. Voinţa se referă fie la hotărârea factorilor de decizie de a atinge un anumit

scop, fie la disponibilitatea populaţiei de a sprijini elita conducătoare. În perioada războiului din

Vietnam, de exemplu, elita politică şi militară americană a rămas hotărâtă să susţină menţinerea

independenţei Vietnamului de Sud, mult timp după ce opinia publică s-a întors împotriva

războiului. Atitudinea populaţiei a influenţat atitudinea elitei conducătoare, dar, după ocuparea

Sudului de către Vietnamul de Nord în 1975, nici opinia publică nici conducerea americană nu

au mai avut voinţa necesară pentru a se reangaja în Asia de Sud-Est127. În schimb, în 1982, când

Argentina a ocupat insulele Falkland, guvernul şi opinia publică britanice au surprins lumea

prin voinţa de a-i alunga pe ocupanţii argentinieni.

Voinţa politică este efemeră, poate apărea şi dispărea rapid. Astfel, în 1991 când Irakul a

invadat Kuweitul, în opinia publică americană s-a dezvoltat rapid un sprijin pentru alungarea lui

125 Cline, Ray S. – „The Power of Nations in the 1990’s: A Strategic Assessment”, University of America Press, Lanham, 1994, p. 78126 Daniel Papp – op.cit. p. 396127 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, pp. 160-161

98

Saddam. America şi aliaţii săi au obţinut un succes rapid şi fără pierderi importante. Americanii

au susţinut intervenţia din Kuweit, ca şi anterioarele acţiuni în forţă ale Statelor Unite din

Grenada, 1983 şi Panama, 1989, toate finalizate cu succes şi în timp scurt. Recent, voinţa

Administraţiei Bush de a alunga regimul taliban din Afganistan şi regimul saddamist din Irak

au fost atât de ferme, încât a trecut peste protestele unor aliaţi şi a forţat mecanismele ONU.

Voinţa opiniei publice americane a sprijinit politica Administraţiei şi a susţinut-o o bună bucată

de timp, dovadă realegerea preşedintelui Bush, în 2004, în ciuda unor pierderi americane

importante. Dar, prelungirea războiului de gherilă urbană din Irak şi înmulţirea pierderilor

americane a condus la scăderea drastică a susţinerii populaţiei, astfel încât se vorbeşte din ce în

ce mai apăsat despre retragere. Experienţa din Vietnam a arătat că războaiele lungi, cu pierderi

mari pot influenţa voinţa publică de a sprijini conflictul.

13.3.4. Leadership-ul

Leadership-ul, înţeles atât ca guvernanţi dar şi ca elite intelectuale, îndeplineşte un rol

major în modelarea voinţei şi, în consecinţă, influenţează modul în care un actor internaţional

valorifică ceilalţi factori de putere. Leadership-ul influenţează de asemenea gradul de coeziune

care există la un moment dat într-o societate. Un leadership eficient poate spori puterea unui

actor internaţional. Şi invers !

Leadership-ul se manifestă fie colectiv, fie individual. În general, în perioade de pace şi

de bunăstare, factorii de decizie preferă ca atribuţiile de leadership să fie repartizate pe o bază

largă de decidenţi sau de factori capabili să influenţeze decizia. Sau cel puţin să pară că este

aşa! În multe societăţi autoritariste sau dictatoriale elitele conducătoare caută să propage

imaginea participării colective la actul de decizie. Însă, în perioade de criză economică sau

militară, statele preferă adesea un leadership mai centralizat. Acest fenomen se înregistrează

atât în societăţi democratice cât şi în societăţi autoritare. Franklin Delano Roosevelt a condus

Statele Unite în timpul Marii Depresiuni şi al celui de-al Doilea Război Mondial prin

acumularea unei puteri fără precedent în istoria americană128. La fel după atentatele din 11

Septembrie şi declanşarea războiului antiterorist, Administraţia de la Casa Albă controlează

pârghii mai numeroase de putere.

Importanţa deosebită a unor personalităţi care au influenţat uneori cursul istoriei a dat

naştere teoriei „Marelui Bărbat” (Great Man). Potrivit acestei teorii, reuşitele unor personalităţi

128 Daniel Papp – op.cit. p. 39799

precum Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon, Bismarck, Lenin, Roosevelt, Mao, Hitler,

Churchill nu s-au datorat unei combinaţii favorabile de circumstanţe, ci faptului că aceşti „mari

bărbaţi” au fost capabili să fructifice circumstanţe favorabile. Deşi charisma este un termen

irelevant, nu se poate nega faptul că Hitler, Napoleon ori John Kennedy au mobilizat mase

importante de oameni prin forţa personalităţii lor129.

Leadership-ul influenţează de asemenea coeziunea socială care există în societate. Nu

numai calităţile personale, dar şi unele idei sau concepte sunt utilizate de lideri pentru a spori

gradul de coeziune socială. După trauma de la 11 Septembrie, americanii au răspuns

îndemnului de a sacrifica unele libertăţi individuale în numele securităţii colective. La fel,

opinia publică din fostele state comuniste au acceptat ideea unor sacrificii temporare presupuse

de tranziţie, cu speranţa integrării în lumea prosperă şi sigură a Occidentului.

Leadership-ul este de asemenea foarte important şi pentru actorii non-statali precum

corporaţiile multinaţionale sau reţelele teroriste. Un exemplu interesant a fost chiar Ossama ben

Laden, care a reuşit să devină un simbol al radicaliştilor islamici, să impună o organizare de tip

militar şi să coordoneze acţiuni extrem de complexe.

Oricum, numai un leadership performant nu este suficient pentru a spori puterea unui

actor. Mai sunt necesare şi alte resurse ale puterii pe care leadership-ul să le utilizeze cu succes.

13.3.5. Legitimitatea şi credibilitatea

O sursă derivată de putere potenţială provine din domeniul psihologiei. Două lucruri pot

amplifica sau diminua abilitatea unui actor internaţional, statal sau non-statal, de a-şi folosi

puterea: 1) legitimitatea în ochii propriilor subiecţi şi 2) credibilitatea în ochii celorlalte puteri.

Acestea sunt elemente de putere necuantificabile, dar probabil importante. Spre exemplu, în

războiul împotriva terorismului declanşat pe 11 septembrie 2001, ambele părţi şi-au dovedit

credibilitatea: teroriştii prin distrugerea World Trade Center, iar Statele Unite prin răsturnarea

regimului taliban din Afganistan şi a lui Saddam Hussein din Irak. În acelaşi timp amândouă

părţile par a fi obţinut legitimitatea în faţa propriilor supuşi. Sprijinul pentru reţeaua al - Qaeda

rămâne la fel de important în lumea musulmană, în vreme ce, manifestând un sprijin consistent

129 ibid. p. 383

100

pentru politica preşedintelui George Bush, patriotismul american s-a dovedit un fel de religie

civilizaţională la fel de puternică precum fundamentalismul islamic.

Se poate spune că puterea este parţial determinată de aspecte materiale: arme, bani, oameni sau

petrol. Dar ea are şi o dimensiune morală. Într-o lume caracterizată de răspândirea celor mai

multe elemente materiale ale puterii, puterea reală se poate baza pe credibilitate şi legitimitate.

13.3.6. Puterea percepută

Deoarece puterea are un dublu caracter, relaţional şi contextual, utilitatea ei se bazează

nu numai pe ceea ce puterea poate face, ci şi pe ceea ce cred ceilalţi că poate face. Un actor

slab, dar perceput de ceilalţi ca fiind puternic, are un mai mare spaţiu de manevră decât un actor

slab şi care este perceput ca fiind slab. Spre exemplu, Uniunea Sovietică a fost în anii ’50 -’60

(ai secolului trecut) un stat slab, dar perceput ca fiind puternic de către ceilalţi actori. În ciuda

unei inferiorităţi nucleare reale în raport cu Statele Unite, combinaţia de succes între lansarea

primului satelit artificial al Pământului şi aventura lui Hruşciov cu rachetele nucleare în Cuba,

i-a făcut pe mulţi observatori să perceapă puterea sovietică ca fiind egală cu puterea americană.

Oarecum paradoxal, puterea URSS era egală cu a Statelor Unite numai pentru că ceilalţi o

percepeau ca fiind aşa.

Dacă vrem să înţelegem care sunt mecanismele psihologice ale puterii în relaţiile

internaţionale, trebuie să lămurim cum este percepută puterea. Pentru că, este evident că dacă

puterea are o anumită influenţă asupra unor actori, acest lucru se întâmplă prin intermediul

percepţiei despre statele care au putere. Percepţia este rezultatul final al potenţialului de putere

al unui actor internaţional. Privind astfel lucrurile, actorii „puternici” nu au cu adevărat putere,

decât dacă sunt percepuţi ca atare. Resursa cheie a actorilor puternici devine astfel atitudinea şi

percepţia actorilor-ţintă. George Stoessinger afirma chiar că „aspectul psihologic al puterii este

crucial, întrucât puterea unei naţiuni poate depinde într-o măsură considerabilă de ceea ce cred

alte naţiuni despre ea sau chiar de ceea ce crede ea că cred celelalte naţiuni despre puterea

ei”130. Cu alte cuvinte, percepţia asupra puterii nu se referă numai la puterea altora, ci şi la

propria putere. Imaginea pe care un actor şi-o formează despre capacităţile sale îl influenţează

substanţial în legătură cu alegerea propriei strategii şi, în consecinţă, cu propria putere131. De-a

130 John George Stoessinger – „The Might of Nations. World Poliltics of Aut Time”, McGraw-Hill, New York, 1990, p.13131 Richard Cottam, Gerald Gallucci - „The Reabilitation of Power in International Relations”, University Center for International Studies, Pittsburgh, 1978, p. 84

101

lungul timpului, destul de puţini cercetători au abordat percepţia puterii în relaţiile

internaţionale. Între aceşti câţiva, John Herz a subliniat că realiştii neglijează în mod obişnuit

factorul subiectiv, dar important al imaginii, prestigiului, statutului, dar asta nu se datorează

faptului că reputaţia actorilor ar fi privită ca insignifiantă de către susţinătorii realismului. Herz

afirmă că aproximativ jumătate din energia consumată de actorii internaţionali în politica de

putere este destinată creării de imagine132. Iar, Thomas Schelling adaugă că reputaţia reprezintă

unul dintre puţinele lucruri pentru care merită să lupţi133.

Însă, reputaţia, adică percepţia pozitivă, nu poate fi privită ca o resursă asemănătoare cu

resursele amintite mai sus. Ea nu o resursă care poate fi posedată independent de alţii,

depinzând de opinia celorlalţi despre statul-subiect al percepţiei. Aşa cum a argumentat

Jonathan Mercer, statele se bucură de o anumită percepţie, dar nu o deţin propriu-zis. Un stat îşi

poate influenţa reputaţia, dar nu are nici o garanţie că alţii îi vor interpreta comportamentul în

acelaşi mod în care îl face el însuşi. Mai mult, în viziunea lui Mercer, subiecţi diferiţi îşi

formează percepţii diferite despre acelaşi stat134. Spre exemplu, pentru fostele state comuniste

din Europa Centrală şi de Est, Statele Unite reprezintă un garant al democraţiei şi libertăţii. Dar,

pentru multe populaţii din lumea musulmană, aceleaşi State Unite reprezintă „Marele Satan”.

Adversarii abordării psihologice argumentează că decidenţii politici percep adesea

eronat relaţiile de putere în politica internaţională, uneori supraestimând, alteori subestimând

puterea altor actori. Percepţia puterii unui anume stat poate diferi substanţial de la un observator

la altul. William Wohlforth argumentează că astfel de estimări ale puterii sunt esenţiale pentru a

înţelege comportamentul în sistemul internaţional. În opinia lui, atunci când se teoretizează

despre balanţa puterii, trebuie luate în calcul diferenţele dintre percepţia puterii rezultată din

evaluări de natură politică şi estimărilor analitice date de indicatorii numerici135. Mai mult,

percepţia poate fi utilă pentru a înţelege de ce puteri fragile au pornit războaie împotriva unor

adversari mai puternici. Aşa cum observă Wohlforth, este dificil de urmărit în ce fel evaluările

de putere trebuie să influenţeze decizia politică. Pe lângă faptul că sunt necesare informaţii în

general secrete, decidenţii politici se confruntă şi cu vechea şi fundamentala problemă de a şti

ce gândesc ceilalţi.

132 John Herz - „Political Realism Revisited”, International Studies Quarterly vol. 25, no. 2, 1981, p. 186133 Thomas Schelling –„Arms and Influence”, Yale University Press, New Haven, 1966, p. 124134 Jonathan Mercer –„Reputation and International Politics”, Cornell University Press, Ithaca, 1996, p. 7135 William Wohlforth – ”The Elusive Balance. Balance and Perceptions During the Cold War”, Cornell University Press, Ithaca, 1993, pp. 91 - 129

102

În ciuda dificultăţilor metodologice, se pot totuşi identifica unele dovezi obiective ale

puterii percepute. Există studii care, între altele, subliniază că puterea percepută coincide cu

unii indicatori ai resurselor precum populaţia, puterea militară, produsul intern brut. Potrivit lui

Alcock şi Newcombe, puterea percepută depinde de PIB şi de cheltuielile militare sau numai de

bugetul militar pentru o ţară care a fost implicată într-un război recent136. Iar Wohlforth

opinează că ceea ce contează în ultimă instanţă pentru percepţie sunt resursele clasice ale

puterii. Percepţia nu influenţează ceea ce rezultă din evaluarea lucidă a resurselor de putere; în

schimb, contează în situaţia în care conduce la percepţii eronate.

Se poate introduce în discuţie şi diferenţa între politica declarată şi politica reală a unui

stat. Politica declarată spune ce ar face statul respectiv într-o situaţie dată, în vreme ce politica

reală a acelui stat, reprezintă ce va face el în realitate sau ce ar intenţiona să facă. În anii ’50 ai

Războiului Rece, Statele Unite au adoptat ca politică declarată în domeniul armelor nucleare

doctrina „represaliilor masive” dacă statele comuniste vor încerca să îşi extindă controlul

asupra unor noi teritorii, oriunde în lume. Statele Unite şi-au declarat intenţia de a folosi arma

nucleară la momentul şi în locul considerat potrivit, inclusiv un atac masiv asupra Uniunii

Sovietice. Totuşi americanii nu au folosit arma nucleară atunci când comunismul s-a propagat

în Asia de Sud-Est. Statele Unite au adoptat această politica declarată numai pentru a influenţa

URSS şi alte state comuniste, dar fără a avea intenţia să o pună în practică în realitate. Astfel de

diferenţe între politica declarată şi politica reală este deseori utilizată de actorii internaţionali

pentru a manipula percepţia altor actori.

O victimă a diferenţei între politica declarată şi cea reală a fost Saddam Hussein cu

ocazia primului război din Golf. Conştient de diferenţa între declaraţii şi intenţii, îndelung

exersată în perioada Războiului Rece, Saddam nu a luat în serios ameninţările comunităţii

internaţionale şi nu a crezut până în ultimul moment că războiul va fi declanşat cu adevărat.

Uneori se întâmplă ca diferenţa între puterea percepută a unui actor şi puterea sa reală să devină

o capcană pentru actorul respectiv însuşi. Crezându-se puternic cu adevărat, statul respectiv se

poate lansa într-o aventură care devine coşmar. Aşa s-a întâmplat cu Rusia ţaristă cu ocazia

războiului ruso-japonez din 1904 şi, ulterior, cu Uniunea Sovietică în Afganistan.

136 Norman Alcock, Alan Newcombe – „The Perception of National Power”, Journal of Conflict Resolution vol. 14, no. 3, 1970, pp. 335 - 343

103

104

5. Globalizarea şi perspectivele sistemului de state westfalian

5.1. Globalizarea şi sistemul internaţional

Odată cu încheierea Războiului Rece şi dispariţia încleştării de mare putere din sistemul

internaţional, în prim planul politicii mondiale s-a instalat agenda economică. Concomitent,

costurile comunicaţiilor şi transportului au scăzut spectaculos, efectele distanţei şi spaţiului s-au

redus. A rezultat o sporire a rolului pieţelor, o dezvoltare a interdependenţei economice, dar şi o

schimbare de atitudine privind rolul guvernelor şi a statelor. Globalizarea a intrat în conştiinţa

publică, în primul rând prin efecte economice, financiare şi comerciale, dar şi prin consecinţe

politice, sociale şi psihologice. Aproape jumătate din toată producţia industrială de astăzi se

datorează companiilor transnaţionale, ale căror decizii vizând locul unde să fie plasată producţia

au un puternic efect asupra economiei şi politicii interne.

Adepţii globalizării, înarmaţi cu argumentele date de volumul şi viteza impresionante cu

care se mişcă fluxurile transfrontaliere de mărfuri, oameni, bani, idei, susţin că acest proces va

provoca, între altele, transformarea sistemului internaţional prin declinul statului naţiune, aşa

cum îl cunoaştem noi acum. Ori această perspectivă reprezintă o provocare majoră pentru tot

ceea ce înseamnă putere în relaţiile internaţionale în secolul XXI. Aşa să fie oare? Întrebarea

aceasta, menită să semene îndoiala, este justificată de faptul că, parţial, actualul proces de

globalizare repetă un proces similar înregistrat la începutul secolului XX. Străbunicii noştri din

anii (19)00 vorbeau la fel de încântaţi despre integrarea economică globală, care promitea

omenirii un progres nemaiîntâlnit. Aproape la fel ca şi adepţii economiei globalizate de astăzi,

economiştii vremii se entuziasmau în faţa modului în care se înmulţeau conexiunile între statele

lumii. Comerţul exterior, ca procentaj din producţia mondială, sporise de aproape nouă ori între

1801 şi 1900, o parte mergând spre coloniile din Africa şi Asia137. Atunci, la 1900, s-ar fi putut

crede că peste o jumătate de secol, omenirea va fi fost integrată. Dar… tendinţele nu sunt

permanente, iar viitorul nu merge în linie dreaptă. În următoarea jumătate de secol, punctată de

Primul Război Mondial, revoluţia bolşevică, Marea Criză din anii ’30, al Doilea Război

Mondial, omenirea a cunoscut un persistent proces de de-globalizare. În anii post – belici,

Statele Unite, cu baza industrială intactă, chiar întărită, aveau nevoie de pieţe pentru bunurile

lor. Iar celelalte state, cu economiile devastate de război, tânjeau după produsele americane, 137 Michael Edelstein – “Overseas Investments in the Age of High Imperialism: the United Kingdom 1850-1914”, Columbia University Press, New York, 1982, p. 32

105

adeseori singurele disponibile. Convinse că reintegrarea economică va servi propriilor scopuri,

elitele americane au început să construiască pieţe transfrontaliere prin care bunurile, capitalul,

informaţia şi expertiza industrială puteau circula din nou. Ulterior, această opţiune a luat forma

unei lupte ideologice pentru re-globalizare138. Procesul s-a accelerat după încheierea Războiului

Rece. La începutul anilor ‘90, zone întinse ale lumii erau încă închise pentru schimburile de

mărfuri, oameni, finanţe, informaţii, numai aprox. un miliard de persoane trăind într-o formă

deschisă de economie. La sfârşitul anului 2000, această cifră sărise la patru miliarde!139

Depozitele mondiale în valută străină au crescut în patru decenii de 1500 de ori, de la un

miliard de dolari în 1961, la 1,5 trilioane în 2000. Investiţiile străine la nivel global au crescut la

1,3 trilioane, datoriile statelor au ajuns la 1,7 trilioane de dolari în 2001, iar comerţul mondial la

6,3 trilioane140!

Globalizarea, definită ca reţele mondiale de interdependenţă, are mai multe dimensiuni,

chiar dacă îndeobşte se vorbeşte despre latura ei economică şi comercială141. Ca şi economia

globală, celelalte forme ale globalizării au efecte semnificative asupra vieţii de zi cu zi. Cea mai

veche formă de globalizare este mediul înconjurător. De exemplu, prima epidemie de variolă a

debutat în Egiptul antic, în 1350 î.d.C, a atins China în 49 d.C., Europa după anul 700,

Americile în 1520 şi Australia în 1789. De asemenea, răspândirea speciilor alogene de floră şi

faună a provocat adeseori dispariţia unor specii autohtone. Dar nu întotdeauna efectele

globalizării mediului natural sunt adverse; spre exemplu, atât Europa cât şi Asia au avut de

profitat de pe urma aclimatizării culturilor de porumb, cartof, tomate aduse din America. Iar

modificarea climei globale afectează viaţa tuturor locuitorilor planetei, încălzirea globală fiind

o ameninţare pentru toţi oamenii, cu atât mai mult cu cât este foarte probabil să aibă o evoluţie

non-lineară, cu efecte severe asupra condiţiilor de viaţă ale colectivităţilor umane. Iar efectele

încălzirii globale vor putea fi eventual resorbite de sistemul natural în sute de ani (asta, dacă

degradarea climei va fi reversibilă!).

Globalizarea militară constă în reţelele de interdependenţă ce presupun folosirea forţei

sau ameninţarea cu forţa. Mărturie stau mondializarea celor două războaie majore ale secolului

XX, globalizarea ameninţării nucleare din perioada Războiului Rece cu posibilitatea utilizării

138 Alvin Toffler – „Avuţia în mişcare”, Antet XX Press, Bucureşti, 2006, traducere după “Revolutionary Wealth”, 2006, pp. 77 - 78139 Simon Kuper – „A Tilt in the Right Direction”, Financial Times, 30.01.1998, p. 1140 Alvin Toffler – op.cit. p. 79141 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor Internaţionale”, pp. 178-179

106

de rachete intercontinentale care să distrugă partea adversă într-un interval de 30 de minute sau

alianţele la scară mondială. Ameninţarea nucleară a fost deosebită nu numai pentru că

reprezenta o situaţie cu totul nouă, ci şi pentru faptul că viteza şi aria de extindere a unui

potenţial conflict născut din interdependenţa nucleară erau enorme.

Globalizarea socială reprezintă răspândirea oamenilor, culturilor, ideilor, imaginilor.

Migraţia este un exemplu concludent, cu zeci de milioane de emigranţi, zeci de milioane de

turişti anual, milioane de studenţi în alte state decât cele de origine. Ideile, religiile, muzica,

metodele de cercetare ştiinţifică, mòdele sunt vehicule ale globalizării sociale. Globalizarea

politică, parte a globalizării sociale, se manifestă prin răspândirea aranjamentelor

constituţionale pluraliste ca urmare a înmulţirii numărului statelor democratice. Evoluţiile din

ultimele decenii au demonstrat că factorii nemateriali precum norme, valori, credinţe contează

suficient de mult în relaţiile internaţionale, comparativ cu factorii materiali ai puterii. Adepţii

paradigmei realiste nu acceptă conceptul de „comunitate internaţională”, dar asta înseamnă să

ignori răspândirea globală a unor idei politice precum mişcarea antisclavagistă în secolul al

XIX-lea, anticolonialismul după al Doilea Război Mondial, mişcările verzilor şi mişcările

feministe din anii ’70-80, drepturile omului, mişcarea împotriva încălzirii globale din zilele

noastre142.

În ceea ce priveşte puterea unui stat, globalizarea influenţează decisiv relevanţa

resurselor de putere precum populaţia, numărul militarilor sub arme, resursele naturale. Un

factor dominant al puterii devine capacitatea de a obţine, a analiza, de a fructifica informaţia,

crescând foarte mult importanţa factorului organizare şi a calităţii structurii de conducere sau

comandă. Cantitatea, în general, îşi pierde din importanţă în favoarea calităţii, concomitent cu

sporirea importanţei factorilor soft power, în comparaţie cu hard power. În plan militar,

globalizarea are ca efect sporirea vitezei şi preciziei de proiectare la distanţă a puterii, iar

costurile proiectării puterii se restructurează. Securitatea devine o rezultantă a interacţiunilor

dintre diverşi actori, nimeni şi nimic nemairămânând în afara procesului. Factorul politic este

obligat să ia în calcul un număr mult mai mare de efecte ale deciziilor pe care le ia, în special pe

cele pe care nu le poate prevedea, iar timpul aflat la dispoziţia celui care ia decizia se scurtează.

Dar, globalizarea nu implică universalitate şi nu aduce avantaje tuturor, ci numai acelora care

sunt capabili să „călărească” valul schimbării. Dani Rodrik afirmă că globalizarea dezvăluie o

142 Bryan Hehir – „What is the International Community?”, Foreign Policy, September/October 2002, p. 2107

„linie imprecisă între grupurile care au îndemânarea şi mobilitatea de a înflori pe pieţele globale

şi cele care nu au, precum muncitorii, pensionarii şi cei care se ocupă de mediul ambiant, cu

guvernele înfipte la mijloc”143. De exemplu, la începutul secolului XXI, jumătate din populaţia

Statelor Unite folosea deja Internetul, în comparaţie cu 1% din populaţia Asiei de Sud. Mulţi

oameni nu au nici măcar telefon, ca să nu mai vorbim de sutele de milioane de ţărani care

trăiesc în sate izolate, fără nici o legătură cu pieţele sau cu circulaţia ideilor. Globalizarea este

însoţită de un proces de adâncire a decalajelor între cei avantajaţi, în general bogaţi, şi cei

dezavantajaţi. Chiar şi în interiorul ţărilor bogate beneficiile globalizării nu sunt repartizate

uniform. În 2007, produsul intern brut mondial se împărţea astfel144:

- cele mai bogate 20% dintre ţări deţineau 86% din PIB-ul mondial

- cele 60% dintre statele cu avuţie medie deţineau 13% din PIB-ul mondial

- cele mai sărace 20% dintre ţări trebuiau să împartă 1% din PIB-ul mondial!

Şansele ca această distribuţie să se modifice în viitorul previzibil sunt mici. Ba chiar,

deocamdată, globalizarea „promite” adâncirea acestor decalaje. Schimburile comerciale se

amplifică între statele deja bogate, statele sărace fiind marginalizate în sistemul comercial

global. Partea cu adevărat ameninţătoare este că sărăcia mondială nu este doar relativă, ci

înseamnă boli, malnutriţie pentru sute de milioane de oameni. De aceea, s-a născut o rezistenţă

naturală în faţa globalizării, inclusiv în sânul societăţilor care o promovează. Mărturie stau

valurile de protestanţi care asaltează cordoanele de securitate cu ocazia fiecărei reuniuni G7,

miile de organizaţii non-guvernamentale care luptă împotriva globalizării. Culmea este faptul

că, în marea lor majoritate, aceste ONG-uri folosesc pentru organizarea „bătăliilor” lor, chiar

instrumente specifice globalizării precum tehnologia informaţiei, comunicaţiile mobile,

Internetul, facilităţile moderne de deplasare, mass media globale.

O temă care merită atenţie este reprezentată de factorii care deosebesc actualul val de

globalizare de valul de globalizare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Se poate afirma, că la

nivel social, cele mai importante deosebiri sunt legate de revoluţia informatică. Aşa cum susţine

Thomas Friedman, globalizarea contemporană merge „mai repede, mai repede, mai ieftin şi mai

143 Dani Rodrik – „Has Globalization Gone Too Far?”, Institute for International Economics, Washington DC, 1997, p. 2144 UNDP - „Human Development Report 2008”, http://www.undp.org/publications/annualreport2008/

108

adânc”145. Prima trăsătură a globalizării moderne - „mai repede, mai repede” - este deci viteza,

faptul că acţionează într-un ritm mult mai rapid decât formele sale anterioare. Variolei i-au

trebuit trei milenii să străbată tot globul; maladia SIDA a avut nevoie de trei decenii pentru a se

răspândi în lumea întreagă. Iar, în 2000, virusul „love bug” a avut nevoie de trei zile pentru a

împânzi tot globul. „De la trei milenii, la trei decenii, la trei zile: aceasta este măsura rapidităţii

globalizării”146. A doua trăsătură a globalizării contemporane - „mai ieftin” - este determinată

de faptul că, graţie revoluţiei din tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor, costurile

participării cetăţenilor la fluxurile globale au scăzut dramatic. Oameni de rând, cu venituri

medii, investesc în fonduri mutuale externe, joacă pe site-uri depărtate, călătoresc în locuri

exotice. Friedman a denumit această schimbare „democratizarea” tehnologiei, finanţelor şi

informaticii, deoarece costurile scăzute au făcut ca produsele de lux să fie accesibile pentru

categorii largi de populaţie147.

Trăsătura „mai adânc” din metafora lui Friedman este puţin mai complicată şi poate fi

denumită „efect de sistem”. Economiştii vorbesc despre efecte de reţea pentru a se referi la

situaţiile în care un produs devine mai valoros atunci când este utilizat de mai multe persoane.

Un singur telefon este inutil, dar valoarea sa creşte atunci când mai mulţi oameni au telefoane.

La fel sunt Internetul, pieţele… Reţelele se interconectează într-un sistem, caracterizat de

interdependenţă. Joseph Stiglitz, susţine că o economie bazată pe cunoaştere generează

„puternice efecte de răspândire, deseori extinzându-se ca focul, generând atitudini inovative şi

declanşând reacţii în lanţ de invenţii noi148”. Asta înseamnă că interdependenţa a devenit mai

rapidă şi mai strânsă, interconexiunile între reţele s-au înmulţit, iar raporturile între ele au

devenit mai critice. Ca urmare micile perturbaţii punctuale pot reverbera oriunde în sistem,

făcând ca „efectele de sistem” să devină mai importante. În afacerile internaţionale, „efectul de

sistem” obligă decidenţii unui stat să gestioneze complexitatea în creştere a sistemului

internaţional, manifestată prin îndesirea reţelelor de interdependenţă. Asta înseamnă că efecte

pe palierul economic sau ecologic ale unor evenimente dintr-o zonă geografică, pot avea

consecinţe notabile pe palierul militar sau economic într-o cu totul altă zonă. Acestui tablou

deja complicat i se mai adaugă o componentă de natură psihologică: decidenţii caută mereu să

obţină un avantaj economic, social sau militar pentru statul lor şi, în consecinţă, acţionează

145 Thomas Friedman – op.cit. pp. 7-8146 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 180147 Thomas Friedman – op.cit. pp. 169-172148 Joseph Stiglitz – „Weightless Concerns”, Financial Times, February 3, 1999, p. 14

109

deseori imprevizibil din punctul de vedere al celorlalţi. Rezultatul este o incertitudine totală! Ca

urmare, vom avea o competiţie permanentă între o complexitate şi o incertitudine crescute, pe

de o parte şi, pe de altă parte, strădania guvernelor, corporaţiilor şi altor actori de a utiliza în

avantajul lor aceste reţele de interdependenţă, tot mai complexe.

5.2. Sistemul internaţional bazat pe statul naţiune

În accepţiunea modernă, statul-naţiune reprezintă un set de forme instituţionale de

guvernare care menţin un monopol administrativ asupra unui teritoriu definit din punct de

vedere economic, politic, social şi cultural, cu graniţe bine demarcate, având acţiunea

sancţionată de instituţia legii. Teoreticienii politici şi sociologii susţin în marea lor majoritate

teoria lui Max Weber potrivit căreia trăsătura distinctivă a statului-naţiune modern este

deţinerea monopolului asupra mijloacelor de exercitare a violenţei într-un teritoriu dat149. În

sistemul internaţional contemporan, statul-naţiune a devenit principala formă de guvernare,

neacceptând nici o altă formă rivală de organizare. Statul-naţiune nu are numai monopolul

violenţei interne necesar menţinerii ordinii sociale existente, ci pe cel al violenţei externe, statul

fiind singurul capabil să declare război.

Cu excepţia Războiului Rece şi a altor scurte perioade de timp, statele au evitat

ideologia ca principiu al relaţiilor dintre ele, în favoarea primatului raţiunii de stat. Raţiunea de

stat limitează adversitatea în relaţiile interstatale prin faptul că face din ele doar o chestiune de

administrate a puterii. Inamicul cuiva nu este un duşman implacabil, ci un oponent onorabil

într-un conflict de interese. Cu condiţia de a respecta normele fundamentale ale sistemului

internaţional, celelalte state sunt privite ca adversari legitimi. Raţiunea de stat are avantajul că

nu cere conducătorilor să-i trateze pe reprezentanţii statelor inamice ca pe nişte inferiori din

punct de vedere moral. În plus, priveşte politica internaţională ca pe o chestiune administrată de

state. În consecinţă, indivizii şi societatea ar trebui să fie în afara conflictelor interstatale,

persoanele apărând în cadrul lor numai în calitate de funcţionari ai statului. Depolitizând astfel

conflictele, raţiunea de stat a făcut ca, în cadrul lor, civilii să aibă un statut neutru150.

Încă din momentul apariţiei sale, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, sistemul

internaţional a fost caracterizat de o succesiune aproape neîntreruptă de războaie. Unul dintre

149 Max Weber – „Economy and Society”, („Wirtschaft und Gesellschaft”, apărută în limba germană în 1915), ed. Bedminster Press, New York, 1968, p. 56150 Robert Keohane – “Neo-realism and its Critics”, Columbia University Press, New York, 1986, pp. 122-127

110

efectele binevenite ale acestor războaie a fost faptul că statele au putut consolida loialitatea

supuşilor, polarizându-le aversiunile asupra inamicilor externi. Însă, externalizarea duşmăniei,

odată declanşată, nu a putut fi stopată aşa de uşor pe cât ar fi sugerat teoriile realiste. Procesul

de strângere a legăturilor dintre guvernanţi şi cetăţeni descris mai sus, a condus în cele din urmă

la naţionalism şi la sprijinul popular pentru agresiunea la adresa unor populaţii definite ca

inamici fireşti. Valurile de naţionalism începute în secolul al XIX-lea au condus la

„dezvoltarea”, dacă se poate spune aşa, a societăţii anarhice a statelor, o societate în care statele

acţionează asemenea unor „bile pe masa de biliard”151. Pentru că, într-adevăr, reconsolidând

ideea de comunitate naţională, stăpână a propriului destin, naţionalismul a contribuit la

îngreunarea cooperării internaţionale152.

Un al doilea efect al constituirii sistemului internaţional este „descoperirea economiei”

de către elitele conducătoare. Existenţa teritoriilor guvernate în mod exclusiv a condus la

formarea unor „economii naţionale”. Rezultatul a fost răspândirea pe scară largă a practicilor

mercantiliste în Europa, începând cu mijlocul secolului al XVII-lea. Conducătorii vizau să

maximizeze veniturile potenţiale şi astfel să-şi maximizeze stocurile de aur. Banii însemnau

putere întrucât ei permiteau furnizarea mijloacelor pentru agresiunea externă. Statele au început

să caute maximizarea veniturilor, între altele, prin asigurarea cu materii prime şi sporirea părţii

revenind naţiunii respective din comerţul internaţional. Astfel de obiective economice au

obligat leadership-ul statului să introducă economia în calculul raţiunii de stat. Mercantilismul,

reglementând comerţul între naţiuni şi căutând maximizarea părţii statului din comerţul

internaţional a transformat competiţia comercială într-o nouă cauză de război153.

Democraţia, în înţelesul ei de guvern reprezentativ născut prin sufragiu universal,

apărută ulterior, a adăugat dimensiuni noi statului-naţiune, care a devenit cea mai evoluată

formă de comunitate auto-guvernată. Democraţia constituie o formă de legitimare pentru

guvern şi o procedură decizională în cadrul unei entităţi considerate auto-guvernate.

Democraţia modernă a îmbinat două idei care păreau contradictorii. Prima afirmă că, în fapt,

entitatea suverană este comunitatea; puterea provine de la popor, guvernul necesitând aprobarea

populaţiei. A doua susţine că, statul şi societatea fiind entităţi separate, şeful statului este

151 Hedley Bull – „The Anarchical Society: A Study of Order in World Politics”, MacMillan, Londra, 1977, p. 4152 Paul Hirst, Grahame Thomson – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura Trei, Bucureşti, 2002, traducere după “Globalization in Question. The International Economy and the Possibilities of Governance”, Polity Press & Blackwell Publishers Ltd., 1999, p. 357153 Paul Hirst - „Război şi putere în secolul XXI”, Antet XX Press, Bucureşti, 2001, pp. 52-53

111

suveran, neangajat în acorduri anterioare154. Alegerile democratice au legitimat puterile

suverane ale instituţiilor statului, asigurând astfel o mai solidă temelie pentru stat ca organism

al unei comunităţi teritoriale auto-guvernate, decât i-ar fi oferit voinţa principelui. Apariţia

democraţiei a avut câteva efecte specifice. În primul rând, în comparaţie cu statul pre-

democratic, suveranitatea democratică include cetăţenii, unindu-i printr-o apartenenţă comună.

În al doilea rând, guvernul reprezentativ a legitimat şi consolidat capacităţile de impozitare ale

statului şi, datorită acestei puteri fiscale, a putut lua naştere un sistem administrativ naţional

uniform. Pe baza acestuia s-a putut extinde dimensiunea socială a guvernării, prin crearea de

sisteme naţionale de educaţie, de sănătate sau de protecţie socială155. În al treilea rând, o dată cu

Primul Război Mondial, statele şi-au dezvoltat mecanisme de dirijare şi gestionare a

economiilor naţionale, atât prin mijloace autarhice, precum economia de război (cazul Marii

Britanii şi Germaniei în timpul celor două războaie mondiale), cât şi prin intermediul măsurilor

keynesiene, utilizând politici monetare şi fiscale pentru a influenţa deciziile agenţilor economici

şi, astfel, producţia.

Prin anii ’60, statul părea a fi entitatea socială dominantă. Practic, statul şi societatea se

identificau. În lagărul socialist, în anii ’60, excesele construcţiei socialiste forţate păreau

depăşite, reformatori precum Hruşciov promiteau o mai mare prosperitate şi un nivel mai

ridicat de coexistenţă paşnică decât de confruntare cu Occidentul. În statele occidentale

avansate, se considera că managementul economic naţional ar putea asigura în continuare o

creştere relativ stabilă. Atât statele din lumea dezvoltată cât şi statele socialiste erau agenţii de

servicii publice ramificate, omni-competente în supervizarea şi asigurarea fiecărui aspect al

vieţii comunităţilor lor156. Populaţiile de abia ieşite din succesiunea de crize ale primei jumătăţi

de secol, primeau bine protecţia socială asigurată de stat şi de lipsa şomajului determinată de

lunga perioadă de înflorire economică de după al Doilea Război Mondial.

Însă, începând cu anii ’80, populaţiile din statele socialiste au început să acuze din ce în

ce mai puternic criza politică şi economică a sistemului. Şi în Occidentul dezvoltat, percepţia

statului-manager a suportat o schimbare radicală într-un timp surprinzător de scurt.

Consecinţele revoluţiilor din Europa Centrală şi de Est din 1989 au condus la concluzia că, în

lumea modernă, statele naţiune şi-au pierdut capacităţile de guvernare, procesele naţionale

devenind neputincioase în competiţia cu procesele globale. De fapt, anul 1989 a pus capăt 154 Francis Hinsley – “Sovereignty”, 2nd ed., Cambridge University Press, Cambridge, 1986, p. 52155 Paul Hirst, Grahame Thomson – op.cit. pp. 358-359156 ibid. p. 360

112

structurii specifice de conflict între cele două grupuri antagonice de state. Războiul Rece

consolidase nevoia de stat-naţiune, capacităţile sale militare şi formele de reglementare

naţională a economicului şi socialului fiind necesare pentru susţinerea celor două tabere aflate

în confruntare. Sistemul internaţional se baza pe un sistem etatic îngheţat, caracterizat de

confruntare rigidă la centru şi conflicte mandatate la margini. Statele naţionale erau necesare

pentru supravieţuire. Eliberarea de constrângerea confruntării ideologice a amorsat punerea în

discuţie a rolului şi viitorului statului-naţiune odată ce s-a constatat că statul-naţiune a încetat să

mai fie un manager economic eficient în faţa proceselor globale.

5.3. Globalizarea şi viitorul statului-naţiune

Ideea sfârşitului statului-naţiune este acum la modă, ca şi ideea că guvernarea la nivel

naţional este ineficientă într-o lume a proceselor economice şi sociale globale. Se afirmă că

politicile naţionale sunt împiedicate să se afirme activ de către forţele pieţei mondiale, mai

influente decât cele mai puternice state157. Capitalul este mobil, neataşat pe plan naţional, şi

căută avantajul economic, spre deosebire de forţa de muncă, localizată naţional şi relativ statică.

Drept consecinţă, regimurile naţionale distincte de protecţie socială devin demodate, ca şi

politicile fiscale şi monetare, contrare exigenţelor pieţelor globale şi nevoilor companiilor

transnaţionale. Statul naţiune a încetat să mai fie un manager economic efectiv, rămânând doar

să asigure acele servicii publice şi sociale considerate esenţiale de către capitalul internaţional.

Unii autori precum Kenichi Ohmae158 şi Robert Reich159 susţin că statele naţiune au

devenit „autorităţile locale” ale sistemului global. Sarcina lor este de a asigura infrastructura şi

bunurile publice necesare desfăşurării afacerilor, la cel mai scăzut cost posibil. Pe măsură ce

politicile naţionale vor deveni din ce în ce mai asemănătoare celor municipale, partidele îşi vor

pierde din importanţă, politica naţională devenind mai puţin „fierbinte”. Energia dezbaterii

politice se va deplasa din ariile tradiţionale – conflicte sociale, management economic naţional

eficient, asistenţă socială, război - către domenii precum avortul, drepturile minorităţilor,

protecţia mediului etc160. Drept rezultat, omogenitatea culturală naţională va deveni mai puţin

concludentă în statele avansate, ataşate pieţelor mondiale. Minorităţile şi regiunile îşi vor putea

157 Mathew Horsman, Andrew Marshall – “After the Nation State”, Harper Collins Publishers, 1994, p. 6158 Kenichi Ohmae – „The Rise of Region State”, Foreign Affairs, Spring 1993, pp. 78-84159 Robert Reich – „The Work of Nations. Preparing Us for the 21st Century Capitalism”, Vintage, New York, 1992, p. 272160 Geoff Mulgan – „Politics in an Anti-Political Age”, Polity Press, Cambridge, 1994, pp. 159-166

113

afirma mai deschis identitatea, pluralismul religios, etnic şi cultural se va putea extinde, iar

importanţa grupurilor existente în interiorul statelor naţionale va spori, devenind nuclee

alternative de loialitate pentru membrii acestora. În cele din urmă, legătura dintre stat şi

cetăţeni, dată de loialitatea faţă de valorile naţionale, se va eroda. Întrucât oamenii sunt capabili

de identităţi multiple care se suprapun – familie, sat, grup etnic, religie, naţionalitate, federaţie,

profesie, club – omenirea s-ar putea „reconstitui” într-o manieră asemănătoare feudalismului

descris în Cap. 1. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce spre un nou Ev Mediu, caracterizat de o

dezordine pluralistă a guvernărilor aflate în competiţie161.

Un alt curent de opinie care cântă prohodul statului naţiune este cyber-feudalism-ul ca

viitor al omenirii. Peter Drucker162 susţine că revoluţia informaţională pune capăt organizaţiilor

birocratice ierarhice ce au caracterizat epoca revoluţiei industriale şi le înlocuieşte cu

organizaţii de reţea. Guvernele centralizate ale secolului XX vor deveni în secolul XXI

organizaţii descentralizate, unele funcţii guvernamentale fiind preluate de pieţe private şi

organizaţii non-profit. Iar Esther Dyson anunţă că pe Internet se dezvoltă comunităţi virtuale şi

organizaţii descentralizate care vor sfârşi prin a-şi crea propriile modele de guvernare, fără

legătură cu jurisdicţia teritorială. Statele naţionale vor continua să existe, dar vor fi mai puţin

importante pentru viaţa cetăţenii lor. Oamenii se vor alătura sau se vor despărţi voluntar de

diverse comunităţi printr-un simplu click de mouse163. Rezultatul va fi un nou feudalism de tip

cibernetic, cu comunităţi ce se suprapun şi loialităţi multiple ale cetăţenilor. Statul centralizat

modern care a dominat scena internaţională în ultimii 350 de ani, se va schimba, iar în locul

unei „politici inter-naţionale”, vom avea o „politică mondială” mai extinsă164.

Chiar dacă aceste predicţii se situează la limită, este evident că importanţa şi rolul

statelor naţiune au suferit schimbări semnificative de la sfârşitul epocii keynesiene. În era

globalizării şi a Internetului, statele sunt mai puţin autonome şi deţin un control mai puţin

exclusiv asupra proceselor economice, sociale şi culturale din interiorul graniţelor.

„Cuprinderea statelor a sporit în anumite domenii, dar s-a restrâns în altele. Suveranii au

recunoscut că îşi pot extinde controlul efectiv, îndepărtându-se de unele probleme pe care nu

sunt în măsură să le rezolve”165. Toate statele, inclusiv marile puteri, se confruntă cu o serie de

161 Paul Hirst - op.cit. p. 110162 Peter Drucker – „The Next Information Revolution”, Forbes, Aug. 24, 1998, pp. 46-54163 Esther Dyson – „A design for Living in the DigitalAge”, Broadway Books, New York, 1998, p. 2164 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 203165 Stephen Krasner –„Sovereignty”, Foreign Policy, January/February 2001, p. 24

114

provocări dificil de controlat în limitele suveranităţii clasice: fluxurile financiare, afacerile cu

droguri, schimbarea climei, boli precum SIDA sau SARS, refugiaţii, terorismul, imixtiunile

culturale şi altele asemenea. Guvernarea naţională devine mai complicată, dar asta nu înseamnă

că suveranitatea este subminată. Guvernele, statul naţional se adaptează, dar, procedând astfel,

înţelesul şi exclusivitatea jurisdicţiei guvernamentale se schimbă.

Spre exemplu, pentru a lupta împotriva unor fenomene transfrontaliere, precum crima

organizată sau terorismul, statele trebuie să acţioneze în afara graniţelor naţionale prin serviciile

de informaţii şi cooperare în cadrul jurisdicţiei altor state. Securitatea naţională, înţeleasă ca

absenţa unei ameninţări pentru valorile naţionale de seamă, este un alt exemplu. Pagubele

create de schimbarea climei sau „importul” nedorit al unor viruşi pandemici pot fi mai mari

decât efectele în termeni de bani sau vieţi omeneşti ale unor războaie.

Chiar şi natura securităţii militare se schimbă. Deşi sunt de departe cele mai performante

din lume, forţele militare americane nu au fost adaptate pentru a preveni un atac terorist venit

de pe teritoriul Statelor Unite. Rezultatul a fost că, pe 11 Septembrie 2001, americanii au avut

mai multe victime decât în urma atacului japonez de la Pearl Harbor, din 7 Decembrie 1941. De

asemenea, se ştie că mai bine de 30 de naţiuni au pus la punct programe de război cibernetic; să

mai adăugăm faptul că orice hacker mai răsărit poate ataca sisteme informatice vitale pentru o

naţiune. Descurajarea nucleară, patrulele de graniţă şi trupele care staţionează peste hotare

pentru a contura balanţele de putere regională vor continua să aibă importanţă în era

informaticii, însă ele nu vor fi suficiente pentru a asigura securitatea naţională.

Ar mai fi de menţionat că însăşi dreptul internaţional conţine interpretări contradictorii

privind suveranitatea. Astfel, în Carta ONU, prevederile privind suveranitatea statelor coexistă

cu cele privind drepturile omului. Articolul 2.7 al Cartei stipulează166 că nimic nu va autoriza

Naţiunile Unite să se amestece în chestiuni ce ţin de jurisdicţia internă. Totuşi, dezvoltarea unor

norme globale împotriva rasismului, începută cu respingerea apartheid-ului sud-african, a făcut

ca majoritatea membrilor ONU să limiteze acest principiu. Unul dintre exemple este intervenţia

NATO în Kosovo, care a stârnit la vremea sa o intensă dezbatere între experţii în drept

internaţional.

Necunoscuta principală în ecuaţia globalizare–stat naţiune este dacă statul naţiune îşi

poate păstra autonomia şi capacitatea de guvernare într-o lume aflată în plin proces de

166 „Charter of the United Nations” - http://www.un.org/aboutun/charter/115

globalizare. Ideea sfârşitului statului naţiune este acum tot mai mult în vogă, ca şi ideea că

guvernarea la nivel naţional este ineficientă în faţa proceselor economice şi sociale globale.

Regimurile naţionale distincte de protecţie socială sunt acum demodate, ca şi politicile fiscale şi

monetare contrare aşteptărilor pieţelor globale şi ale companiilor transnaţionale. Statul naţiune

a încetat să mai fie un manager economic efectiv, singurele sale atribuţii rămânând asigurarea

acelor servicii publice şi sociale considerate esenţiale de către capitalul internaţional şi

prescrierea celor mai reduse costuri globale posibile167. Toate acestea, combinate cu schimbările

globale de populaţie şi fluxurile migratorii, precum şi asimilarea valorilor multiculturale în

cultura occidentală reprezintă societatea globală, care este capabilă să submineze societatea

izolată local, definită de statul naţiune. Unii susţinători fervenţi ai globalizării cred că procesul

în curs de subminare a atributelor şi competenţelor statului naţiune şi, de aici, a actualului

sistem internaţional de state, s-ar putea încheia prin apariţia unei societăţi civile globale.

Potrivit acestui scenariu, mişcările sociale globale ar putea corecta inabilitatea statului naţiune

de a media unele probleme globale, inabilitate determinată tocmai de cadrul naţional în care

acţionează.

Pentru „apostolii” globalizării, statul naţiune se apropie de sfârşitul existenţei sale,

guvernarea la nivel naţional fiind ineficientă în faţa proceselor economice şi sociale globale.

Forţele pieţei mondiale sunt mai influente decât cele mai puternice state. Capitalul este mobil,

regimurile naţionale distincte de protecţie socială au devenit demodate, ineficiente şi

costisitoare, la fel ca şi politicile monetare şi fiscale. Comerţul liber, companiile transnaţionale

şi pieţele mondiale de capital au eliberat domeniul afacerilor de constrângerile politicii, dându-i

posibilitatea să ofere consumatorilor din întreaga lume cele mai ieftine şi mai eficiente produse.

Globalizarea ar împlini astfel idealurile liberalilor din secolul XIX, adepţi ai comerţului liber

precum Richard Cobden şi John Bright, adică o lume demilitarizată în care comerţul ocupă

primul loc, iar puterea politică nu are altă funcţie decât aceea de a proteja sistemul comercial

mondial liber. Astfel de argumente nu sunt lipsite de noimă. Este evident că importanţa şi rolul

statelor naţiune s-a schimbat semnificativ de la sfârşitul epocii keynesiene. Statele au devenit

mai puţin autonome, deţin un control mai puţin exclusiv asupra proceselor economice şi sociale

din graniţele lor şi sunt mai puţin capabile să-şi menţină specificul naţional şi omogenitatea

culturală168.

167 Mathew Horsman, Andrew Marshall – op.cit. pp. 92-95168 Paul Hirst, Grahame Thomson – op. Cit. p. 362

116

În câteva domenii rolul statului s-a schimbat radical. Primul este războiul. Începând cu

secolul al XVI-lea competenţa definitorie a statului modern a constat în capacitatea de a face

război şi de a organiza viaţa cetăţenilor şi averea societăţii în vederea acestui lucru. După cum

am văzut, Războiul Rece a conservat această caracteristică, duşmănia dintre Est şi Vest

consolidând nevoia unei mobilizări permanente în faţa ameninţării continue cu războiul.

Existenţa armelor nucleare a făcut totuşi imposibil războiul în accepţiunea sa tradiţională, de

utilizare a forţei pentru atingerea unor anumite obiective. Războiul clasic era perceput ca un

mijloc de decizie, un război intenţionat, într-o anumită măsură raţional, conform definiţiei lui

Karl Clausewitz, „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”169. Acum, în era atomică,

războiul între doi adversari aproximativ egali, devine de neconceput întrucât nu putea duce

decât la distrugerea reciprocă şi, deci, la negarea unei eventuale alegeri raţionale a decidenţilor

politici. Aşa cum remarcă Bernard Brodie, după Hiroshima, războiul devine în primul rând un

mijloc de intimidare. Cea mai puternică forţă militară nu mai putea fi utilizată pentru a ajunge

la o decizie politică, fiind eficientă numai în măsura în care îşi prevenea propria utilizare 170.

Pentru a face faţă teribilei ameninţări de anihilare reciprocă, principalele state nucleare s-au

privat voluntar de „suveranitate” dând naştere, cu ajutorul tratatelor, unei ordini mondiale

civile, care pe lângă restricţionarea războiului, atribuiau celorlalte state puteri de inspecţie şi

supervizare, de notificare a manevrelor militare etc. Pentru ca pacea să devină credibilă, statele

au trebuit să accepte un nivel neobişnuit de ridicat de interferenţă în afacerile interne. Întrucât

liderii statelor nucleare sunt înzestraţi cu o minimă raţiune, războiul între statele nucleare

devine imposibil. Conflictele ne-nucleare nu pot apărea decât în regiuni periferice, conflicte

mandatate, în care înfrângerea unei părţi nu conduce la escaladarea spre un război nuclear.

Aşadar, existenţa armelor atomice a pus capăt posibilităţii unui război convenţional între statele

nucleare. Armatele au devenit irelevante, iar războiul demodat. Forţele militare vor continua să

existe, dar îşi vor pierde treptat însemnătatea pe care o aveau în mijlocirea deciziei politice171.

Statele avansate nu vor mai fi în stare să-şi mobilizeze populaţia pentru sacrificiile unui război

în care să apere valorile naţionale. În trecut, prin prezenţa unui inamic autentic, războiul a

consolidat solidaritatea internă şi a conferit credibilitate revendicării de omogenitate naţională

culturală. Astăzi, în lipsa războiului, statul îşi pierde din importanţă în ochii cetăţenilor săi. În

lumea avansată, războiul nu mai reprezintă elementul principal de sprijin al suveranităţii, statele

169 Carl von Clausevitz – op.cit. cartea 1170 Bernard Brodie – “Strategy in the Missile Age”, Princeton University Press, Princeton, 1965, p. 18171 Martin van Crefeld – „On Future War”, Brissey’s, Londra, 1991, p. 42

117

nu mai sunt concepute ca actori autonomi, liberi să urmeze orice politică externă doresc într-o

societate anarhică a statelor. Statele au evoluat de la o condiţie anarhică la o societate cvasi-

civilă: comunitatea politică internaţională. Asta nu înseamnă că statele naţionale au devenit

lipsite de importanţă, dar este evident că pretenţia acestora de a deţine monopolul legitim al

mijloacelor de violenţă în cadrul unui teritoriu nu mai reprezintă un element definitoriu al

existenţei lor.

Al doilea domeniu în care statul naţiune are un rol schimbat este omogenitatea culturală

a naţiunii. Noile tehnologii de comunicaţii au redus controlul exclusiv al statului asupra

propriului teritoriu, limitându-i capacităţile de control cultural şi omogenizare. Comunicaţiile

moderne reprezintă fundamentul societăţii civile internaţionale, oameni şi asociaţii care

împărtăşesc interese comune în toată lumea. În acelaşi timp, mass media internaţională

contribuie la apariţia unor culturi cosmopolite, elitiste şi populare, ştiinţifice şi artistice, unite

de noua lingua franca, limba engleză. Omogenitatea culturală naţională devine din ce în ce mai

problematică. Culturile naţionale şi cele cosmopolite interacţionează permanent. Omogenitatea

culturală clasică dispare, iar în marile oraşe din statele avansate pot fi întâlnite în mod curent

zeci de limbi şi mai toate religiile posibile. Statul modern va trebui să construiască loialitatea

cetăţenilor săi în afara omogenităţii culturale primare, cel mai probabil asumându-şi rolul de

putere publică ce facilitează coexistenţa comunităţilor de culturi şi religii diferite, rezolvând

posibilele conflicte între acestea.

În al treilea rând, chiar dacă nu mai deţine controlul deplin asupra ideilor, statul rămâne

în continuare stăpân pe graniţele şi mişcările populaţiei sale. În ciuda retoricii globalizării,

majoritatea populaţiei mondiale trăieşte în lumi închise, prinsă în capcana loteriei naşterii172.

Pentru majoritatea oamenilor, statele naţiune nu pot fi privite numai ca municipalităţi care

asigură servicii alese în funcţie de calitatea şi costurile lor relative. Este puţin probabil ca o

lume divizată între săraci şi bogaţi, cu ambele tabere blocate între graniţele statelor, să

constituie un spaţiu sigur sau stabil. Exemple grăitoare în actuala perioadă sunt

fundamentalismul islamic şi alte forme de extremisme naţionaliste, etnice sau religioase care

atrag păturile sărace sau excluse. Din asemenea situaţii se hrăneşte terorismul internaţional,

devenit după 2001, inamicul public numărul unu al statelor avansate şi, de aici, una dintre

motivaţiile procesului în curs de reaşezare a sistemului internaţional de state. Asta nu înseamnă

că va fi o pace generală. Vor exista zone şi ţări care vor prefera războiul.

172 Paul Hirst, Grahame Thomson – op.cit. p. 369118

5.4. Guvernarea şi economia mondială

Epoca în care politicile puteau fi concepute exclusiv ca procese în cadrul unor state

naţiune este pe sfârşite. Politica internaţională devine mai policentrică, cu statele naţiune

reprezentând doar un singur nivel dintr-un sistem complex de suprapunere şi uneori de

concurenţă între diversele agenţii de guvernare. Statele deleagă o parte din atributele lor clasice

către niveluri superioare, supranaţionale – ONU, G7, OECD, Organizaţia Mondială a

Comerţului, Uniunea Europeană, NAFTA ş.a. – şi legitimează agenţii subnaţionale – agenţii

regionale, uniuni patronale sau sindicale, organizaţii profesionale etc. Este posibil ca

complexitatea acestor noi autorităţi, funcţionale sau teritoriale, să ajungă să concureze

complexitatea specifică Evului Mediu. Însă, această nouă lume „globalizată”, caracterizată de

complexitate şi multiplicitate a nivelurilor şi tipurilor de guvernare, va fi diferită de cea a

Evului Mediu, întrucât statul naţiune va continua să ocupe locul central. Iată de ce:

Pentru început, trebuie precizat că chestiunea controlului activităţilor economice într-o

economie internaţionalizată şi mai integrată priveşte în primul rând guvernarea şi nu atribuţiile

şi competenţele guvernelor. Se cuvine subliniată aici distincţia între guvern, adică setul de

instituţii ale statului care controlează şi reglementează viaţa unei comunităţi teritoriale şi

guvernare, care reprezintă controlul unei activităţi cu ajutorul anumitor mijloace în vederea

îndeplinirii anumitor obiective. Funcţia de guvernare nu intră numai în atribuţiile statului, ea

putând fi îndeplinită de o largă varietate de instituţii publice şi private, statale şi civile,

naţionale şi internaţionale. Analogia cu Evul Mediu, utilizată adeseori de profeţii globalizării 173,

funcţionează doar până la o anumită limită, întrucât scopul şi rolul guvernării este total diferit

astăzi, comparativ cu perioada medievală. Coexistenţa unor autorităţi paralele, concurente sau

suprapuse, chiar dacă se află în conflict, era posibilă în Evul Mediu, deoarece societăţile şi

economiile erau mai puţin integrate. În epoca medievală, nivelul diviziunii muncii şi

interdependenţa economică erau relativ scăzute, în vreme ce astăzi existenţa în sine a

comunităţilor - state, regiuni, pieţe – depinde de angrenarea şi coordonarea diverselor activităţi,

adesea izolate. Ori, pieţele nu pot asigura singure o asemenea interconectare şi coordonare, sau

173 Philip Cerny – „What next for the State?”, în Eleonore Kofman, Gillian Youngs (eds.) – “Globalization: Theory and Practice”, Pinter, Londra, 1997, pp. 123 - 137

119

mai corect spus, sunt capabile să o facă numai dacă sunt bine guvernate şi dacă drepturile şi

aşteptările participanţilor aflaţi la distanţă sunt asigurate şi susţinute174.

În concluzie, puterile de guvernare, internaţionale, naţionale şi regionale, nu pot

prolifera şi concura la întâmplare. Este nevoie de împletirea diverselor niveluri şi atribute de

guvernare într-o repartizare a funcţiilor de control care să susţină diviziunea muncii. Dacă

această condiţie nu este îndeplinită, cei lipsiţi de scrupule vor putea să exploateze slăbiciunile

sistemului, iar cei neprotejaţi sau nepregătiţi vor cădea probabil în „golurile” dintre diferitele

agenţii şi dimensiuni ale guvernării. Puterile de guvernare internaţionale, naţionale şi regionale

vor trebui înmănunchiate într-un sistem integrat şi coerent; dacă nu se întâmplă aşa, aceste

goluri vor conduce la eroziunea guvernării la toate nivelurile175. Statul naţiune constituie

elementul central în acest proces de împletire şi consolidare. Politicile şi practicile statelor în

distribuirea puterii în sus, către nivelul internaţional şi, în jos, către agenţiile subnaţionale

constituie legăturile care menţin unitatea sistemului de guvernare. Chiar dacă autoritatea în

cadrul statului sau între state a devenit mai mult pluralistă decât centralizată, ca să fie eficientă

din punctul de vedere al jucătorilor ea trebuie structurată într-o arhitectură coerentă de instituţii.

Teoriile simpliste ale globalizării contestă utilitatea arhitecturii instituţionale de

guvernare, în principal, pentru că văd în piaţă un mecanism prin şi în sine. Potrivit acestor

teorii, piaţa devine un substitut al guvernului, întrucât presupun că reprezintă un mod

satisfăcător de guvernare, cu rezultate optime când reglementările externe se află la nivel

minim176. Adepţii extremişti ai globalizării, precum Kenichi Ohmae, susţin că în economia

mondială contează cu adevărat doar două forţe, forţele pieţei globale şi companiile

transnaţionale, nici una dintre acestea neputând fi supuse unei guvernări publice efective.

Sistemul global este guvernat de logica competiţiei pieţei, iar politica publică este, în cel mai

fericit caz, pe locul doi. Guvernele naţionale ar reprezenta doar municipalităţile sistemului.

Economiile au încetat să mai fie naţionale, iar guvernele nu pot fi eficiente. Statele şi puterea

militară îşi pierd importanţa în faţa pieţelor globale, războiul încetând să aibă orice legătură cu

motivaţia economică iar societăţile devenind mai curând „industriale” decât „combatante”

Se pune întrebarea dacă există sau este în curs de formare o economie globală, economie

înţeleasă în sensul că rezultatele economice sunt determinate în întregime de forţele pieţei

174 Emile Durkheim, Lewis Coser – „The Division of Labor in Society (1893)”, Free Press, New York, 1964, pp. 152-154175 Paul Hirst, Grahame Thomson – op.cit. p. 373176 Kenichi Ohmae – “Putting Global Logic First”, Harvard Business Review, Jan.-Feb. 1995, pp. 119-125

120

mondiale şi de deciziile interne ale companiilor transnaţionale. Pentru a fi „transnaţionale”,

companiile ar trebui caracterizate de extrateritorialitate, ceea ce nu este cazul şi nici nu există

motive să fie aşa. Majoritatea companiilor multinaţionale sunt prinse într-o cultură naţională de

afaceri distinctă, care le oferă avantaje intangibile, dar cât se poate de reale. Companiile nu

beneficiază numai de pe urma culturilor naţionale de afaceri, ci şi de pe urma statelor naţiune şi

a comunităţilor naţionale privite ca organizaţii sociale. Ideea că firmele ar trebui să-şi dorească

să fie transnaţionale în sens extrateritorial este ciudată întrucât companiile sunt avantajate de

faptul că sunt integrate în reţele de conexiuni cu guverne centrale şi locale, cu asociaţiile

sindicale şi comerciale. Un sistem economic naţional furnizează firmelor forme de asigurare

contra şocurilor şi riscurilor generate de economia internaţională. Pieţele şi companiile nu pot

exista în lipsa unei puteri publice care să le protejeze, fie ea la nivel mondial care să

contracareze puterile regionale (cazul Kuweit), fie la nivel local, pentru combaterea celor certaţi

cu legea şi a plagiatorilor. Interesul firmelor active pe pieţele internaţionale, mici sau mari,

vizează existenţa unei guvernări publice naţionale şi internaţionale a economiei mondiale. Pe

plan internaţional acestea caută un anumit nivel de securitate şi de stabilitate a pieţelor

financiare, un cadru pentru comerţul liber şi protecţia drepturilor comerciale. Pe plan naţional

sunt interesate să profite de avantajele diverse conferite de cadrele culturale şi instituţionale ale

statelor industriale avansate177.

Analizând caracterul pieţelor financiare mondiale, modelul comerţului internaţional şi al

investiţiilor străine directe, numărul şi rolul companiilor multinaţionale, Hirst şi Thompson

argumentează că nu există o tendinţă puternică spre o economie globalizată şi că principalele

naţiuni avansate ocupă în continuare poziţii dominante. Autorii demonstrează că există foarte

puţine argumente în favoarea unei economii globale şi nici nu par să existe tendinţe puternice

de evoluţie în acest sens. Mai curând este vorba despre o economie internaţionalizată în care

majoritatea companiilor multinaţionale activează din sedii centrale, localizate în economii

naţionale distincte. Politicile naţionale rămân viabile şi esenţiale pentru păstrarea bazei

economice naţionale a companiilor care activează în cadrul acesteia. Procesele şi activităţile

economice la nivel naţional continuă să deţină un rol central, iar statele naţiune şi formele de

reglementare internaţională create şi susţinute de ele deţin încă un rol fundamental în asigurarea

guvernării economiei în beneficiul companiilor multinaţionale178.

177 Richard Nelson – “National Innovation System”, Blackwell, Oxford, 1993, pp. 76-84178 Paul Hirst, Grahame Thomson – op.cit. p. 378

121

Teoriile radicale ale globalismului au fost convingător contrazise de cea mai gravă criză

a capitalismului de la Marea Depresiune din 1929: criza financiară globală din toamna lui 2008.

Încă este prea devreme pentru a înţelege complet complexitatea, cauzele şi repercusiunile

actualei crize; totuşi sunt necesare câteva observaţii. Declanşată în 2007 pe segmentul creditelor

imobiliare subprime din Statele Unite, actuala criză a demonstrat fără drept de apel că 1) pieţele

financiare au tendinţa de a se despărţi de economia reală, cea în care este vorba despre produse

şi servicii şi 2) pieţele nereglementate sunt predispuse la excese. Referitor la primul aspect,

actuala criză a făcut să fie luate în sfârşit în seamă semnalele de alarmă referitoare la faptul că

globalizarea a stimulat capitalismul financiar, de speculaţie şi nu capitalismul industrial, creator

de valoare socială. Cifrele sunt grăitoare în această privinţă: doar 2% din tranzacţiile zilnice de

pe pieţele mondiale179 se referă la schimburile de bunuri şi servicii, transferurile speculative

ridicându-se la 98%! A doua constatare a crizei din toamna lui 2008 – predispoziţia pieţelor

către excese în lipsa reglementării– este şi cea care are efectele cele mai grave asupra finanţelor

şi economiei mondiale. Principalul exces se referă la explozia aşa numitelor produse derivate,

subprimele imobiliare americane fiind unul dintre miile de astfel de produse. Potrivit unor

evaluări neoficiale schimburile financiare globale, numai pe produsele derivate, se ridică la

uriaşa sumă de 286 000 de miliarde de dolari, de şase ori valoarea bogăţiei mondiale!

Preşedinţia în exerciţiu a Uniunii Europene, prin Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, declara

la sfârşitul lunii Septembrie 2008, într-o manieră neobişnuit de radicală: „O anume idee despre

mondializare s-a stins odată cu sfârşitul unui capitalism financiar care a impus logica sa întregii

economii şi a contribuit la pervertirea ei. Ideea atotputerniciei pieţei care nu trebuie contrazisă

de nicio regulă, de nicio intervenţie politică, era o idee nebunească. Ideea că pieţele au

întotdeauna dreptate era o idee nebunească. Acest sistem...în care se cer întreprinderilor

randamente de trei-patru ori mai mari decât creşterea economică reală, acest sistem a mărit

inegalităţile, a demoralizat clasele mijlocii, şi a alimentat speculaţiile pe pieţele imobiliară, a

materiilor prime şi a produselor agricole. Dar acest sistem, trebuie s-o spunem!, nu este nici

economie de piaţă, nici capitalism”180.

După cum se poate lesne presupune, după ce actuala criză financiară va fi trecut, cadrul

globalizării se va schimba prin instituirea unor reglementări stricte în acele domenii care au

scăpat reglementării naţionale şi internaţionale. Chiar dacă asemenea reglementări sunt

179 http://www.nytimes.com/2008/09/28/business/28lloyd.html180 http://www.lemonde.fr/politique/article/2008/09/26/le-discours-du-chef-de-l-etat-sur-la-situation-financiere-du-monde-et-de-la-france-extraits_1099984_823448.html

122

împotriva cursului de până acum câtva timp al globalizării, ele sunt necesare şi dorite atât de

state, cât şi de companiile transnaţionale. Majoritatea actorilor economici din economia

internaţională, inclusiv multinaţionalele, au interesul existenţei unei stabilităţi financiare, în

lipsa căreia au dificultăţi în planificarea investiţiilor, producţiei şi strategiilor de marketing.

Regulile comerciale previzibile, drepturile de proprietate stabile şi recunoscute internaţional,

stoparea caracterului inconstant al burselor de valori, stabilitatea cursului de schimb sunt în

interesul, în primul rând, al actorilor economiei globale. Ori, stabilitatea economiei

internaţionale nu poate fi obţinută decât dacă statele colaborează în vederea reglementării ei şi

sunt de acord asupra unor obiective şi standarde de guvernare comune.

Există motive temeinice pentru a afirma că economia internaţională nu este de

neguvernat. Guvernarea este posibilă începând cu economia mondială şi sfârşind cu sectoarele

industriale, folosind câteva mijloace deja cunoscute:

acorduri între principalele state avansate, în special aşa numita Triadă, alcătuită din Statele

Unite, Uniunea Europeană şi Japonia

crearea unor agenţii speciale de reglementare destinate unor dimensiuni specifice ale

activităţii economice precum OMC

guvernarea marilor zone economice de către blocuri comerciale precum Uniunea Europeană

sau NAFTA (North American Free Trade Association)

existenţa unor politici la nivel naţional care să păstreze echilibrul între cooperarea şi

competiţia dintre firme şi principalele interese sociale

existenţa unor politici la nivel regional care să asigure servicii colective sectoarelor

industriale

5.5. Interdependenţa

Interdependenţa, în special cea economică, reprezintă unul dintre ingredientele relaţiilor

internaţionale care a provocat schimbări fundamentale ale modului în care se gândeşte şi se face

politica externă a statelor moderne. A venit cu oportunităţi noi, dar a introdus şi restricţii în

jocul de mare putere, a adus pe scena internaţională actori non-statali care până mai ieri nu

contau, a promovat cooperarea, dar fără a crea o societate internaţională lipsită de fricţiuni.

123

Interdependenţa face parte din familia conceptelor politice utilizate foarte des, şi cu sensuri

variate, uneori bătându-se cap în cap. Concepte precum „interdependenţă” „naţionalism”,

„imperialism”, „globalizare” sunt utilizate de către politicieni pentru a-şi transmite mesajul şi a

obţine sprijinul cetăţenilor, dar şi de către cercetători pentru a căuta nuanţele care să permită o

mai bună înţelegere a mecanismelor care guvernează această lume. Privit analitic, termenul de

„interdependenţa” se referă la situaţii în care actori sau evenimente din diverse părţi ale unui

sistem se influenţează reciproc; sau, mai simplu spus, „interdependenţa” înseamnă dependenţă

mutuală181. În sine, interdependenţa nu este nici bună nici, rea, pentru că poate avea drept

consecinţe cooperarea, dar şi fricţiunea sau, chiar conflictul. Beneficiile interdependenţei pot fi

de două feluri: de „sumă zero”, în care câştigul unuia se produce pe seama celuilalt (modelul

win-lose), sau de „sumă non-zero”. La rândul ei, aceasta poate fi de două feluri: de sumă

negativă (lose – lose), în care ambele părţi pierd – spre exemplu schimbările climatice – sau de

sumă pozitivă (win-win), în care toate părţile câştigă – spre exemplu situaţiile de cooperare182.

Existenţa sumei pozitive i-a determinat pe unii economişti liberali să considere interdependenţa

în sine, un lucru pozitiv, întrucât fiecare are parte de beneficii. Din păcate, chiar dacă fiecare

este mai avut, distribuirea beneficiilor este, în sine, o situaţie de interdependenţă de sumă zero.

Chiar şi atunci când ambele părţi câştigă dintr-o activitate, este practic inevitabil ca beneficiile

să fie inegale, ceea ce va face ca, pe termen lung, o parte să fie avantajată faţă de cealaltă;

câştigul unuia este pierderea celuilalt. Incapacitatea de a înţelege inegalitatea beneficiilor şi a

conflictelor pe care le poate genera această inegalitate, îi face pe unii analişti liberali să

considere că pe măsură ce lumea va deveni mai interdependentă, cooperarea va înlocui

competiţia183. Este adevărat că, în general, interdependenţa aduce beneficii comune, încurajând

astfel cooperarea. Dar aceeaşi interdependenţă economică poate fi utilizată şi ca armă, de

exemplu prin sancţiuni economice sau prin vulnerabilitatea pe care o presupune dependenţa de

anumite resurse, spre exemplu dependenţa energetică a Europei de resursele Rusiei.

Rezultă de aici că interdependenţa are, pe lângă avantaje, şi costuri. Costurile pe termen

scurt sunt legate de sensibilitatea determinată de întinderea şi rapiditatea efectelor dependenţei.

De pildă, în Septembrie 2008 piaţa bursieră din Rusia s-a prăbuşit brusc din cauza crizei

financiare din Statele Unite. Totul s-a întâmplat foarte repede din cauza repatrierii fondurilor

speculative americane. Costurile pe termen lung sunt reprezentate de vulnerabilitatea la

181 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie”, p. 182182 Robert Keohane, Joseph Nye – „Power and Independenc”, pp. 122-127183 Robert Keohane, Joseph Nye – „Power and Independenc”, p. 132

124

schimbarea regulilor jocului sau a structurii unui sistem de interdependenţă. Cel mai vulnerabil

dintre două state nu este neapărat şi cel mai sensibil, ci mai degrabă acela care ar înregistra

costuri mari ridicate din cauza schimbării situaţiei. În 1973, în timpul crizei petrolului, Japonia

care depindea de importurile arabe de petrol în proporţie de 95% a fost mult mai vulnerabilă

decât Statele Unite care au depindeau de energia importată numai în proporţie de 16%. Statele

Unite au fost sensibile la boicotul arab cu petrol din cauza creşterii preţurilor, însă nu s-au

dovedit atât de vulnerabile ca Japonia.

Este cât se poate de adevărat că istoria omenirii şi a relaţiilor internaţionale a fost

dominată în mod tradiţional de politica de sumă zero. Însă în ultimele decenii, în special prin

exerciţiul cooperării economice, politica internaţională a deprins jocul de sumă pozitivă. Un

exemplu concludent este relaţia dintre Germani şi Franţa. Timp de secole de-a rândul, câştigul

uneia a fost pierderea celeilalte, atât politicienii francezi cât şi cei germani fiind preocupaţi de

câştigurile relative provenite din ţinerea în frâu a celeilalte părţi. Însă interdependenţa

economică stabilită între Franţa şi Germania prin cooperarea îndelungată în cadrul instituţional

al Uniunii Europene, a făcut însă ca cel mai bun predictor al creşterii economiei franceze să fie

starea de bine a economiei germane, şi invers. De aceea, un produs natural al interdependenţei

în creştere este proliferarea acordurilor comerciale. Uniunea Europeană este cel mai sofisticat

dintre acestea, pentru că cere statelor membre să renunţe nu numai la o parte a suveranităţii

economice, ci şi la din cea politică. Un alt acord este North American Free Trade Agreement,

care grupează Statele Unite, Canada şi Mexicul. Acorduri precum NAFTA pot spori

interdependenţa şi reduce asimetria într-o relaţie. Legându-şi economia de cea a Mexicului,

odată cu beneficiile unui acces mai uşor, Statele Unite au preluat unele pasive ale economiei

mexicane. Astfel, în 1994, când pesoul a căzut dramatic, Washingtonul a ales să pompeze un

miliard de dolari pentru a salva moneda mexicană. Administraţia Clinton a ales să salveze

pesoul, tocmai când Congresul era în impas cu chestiunea creşterii cheltuielilor pentru servicii

publice precum asistenţa medicală184.

Ajungem astfel la constatarea că, în politica de interdependenţă, diferenţa între ceea ce

este intern şi ceea ce este extern se estompează. De exemplu, criza financiară din septembrie

2008 în Statele Unite, declanşată de creditele subprime, a lovit în plin sistemul financiar din

Uniunea Europeană care a avut prea puţin de-a face cu creditele imobiliare americane; sau

accidentul ecologic de acum câţiva ani de la minele aurifere din Maramureş, România a afectat

184 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 189125

sever ecosistemul Tisei, în Ungaria vecină. Interdependenţa amestecă complet chestiunile

interne cu cele externe, ceea ce conduce la coaliţii mult mai complexe, conflicte mai complicate

şi un mod diferit de împărţire a beneficiilor faţă de cel din trecut.

Interdependenţa poate fi simetrică, atunci când dependenţa este relativ echilibrată, sau

asimetrică, atunci când o parte este mai puţin dependentă decât cealaltă. Să fii mai puţin

dependent este o sursă de putere, la fel cum manipularea asimetriilor interdependenţei poate fi o

sursă de putere. Ca urmare statele manifestă tendinţa de a manipula interdependenţa în domenii

în care sunt puternice şi de a evita manipularea în domenii în care sunt slabe. Dar statele mari

nu au întotdeauna câştig de cauză din manipularea interdependenţei economice. Exemplu cel

mai cunoscut este relaţia Statelor Unite cu Canada. Către Statele Unite se îndreaptă trei sferturi

din exporturile canadiene, în vreme ce doar o treime din exporturile americane merg spre

Canada. Deci, Statele Unite sunt mai puţin dependente decât Canada şi, totuşi, au pierdut în mai

multe diferende comerciale cu canadienii. Deşi era mai vulnerabilă decât Statele Unite, Canada

a ameninţat cu represalii în materie de tarife şi restricţii comerciale, fapt care în cele din urmă a

descurajat Washingtonul. Canadienii ar fi suferit mai mult decât americanii dacă acţiunile lor ar

fi dus la o dispută totală, însă Canada a preferat să rişte represalii ocazionale, decât să fie de

acord cu reguli care ar fi făcut-o să piardă pentru totdeauna.

5.6. Actorii non-statali

În lumea de astăzi caracterizată de globalizare şi revoluţia informaţională, actorii non-

statali - organizaţii internaţionale, organizaţii non-guvernamentale, lobbies-uri, companii

multinaţionale, celule infracţionale transfrontaliere, grupări teroriste etc. - joacă un rol însemnat

pe scena mondială. Activitatea acestora a dat naştere şi unei diferenţieri conceptuale între

sistem internaţional şi sistem mondial. Sistemul internaţional desemnează mulţimea statelor-

naţiune, în vreme ce sistemul mondial (world system) alătură sistemului internaţional şi

multitudinea de actori non-statali care îşi fac simţită prezenţa în afacerile internaţionale185.

Actorii non-statali, joacă de secole un rol în relaţiile internaţionale. Dacă ar fi să amintim doar

biserica şi ar fi suficient. Dar, în perioada clasică a relaţiilor internaţionale, rolul actorilor non-

statali a fost mai mult calitativ. Agenda de lucru era relativ limitată, fiind dominată de

chestiunile de securitate, iar de politica externă se ocupau îndeobşte ministerele de externe.

185 Zeev Maoz - "The World System as an International Network: Dependency, Economic Growth, and International Conflict", document prezentat la cea de-a 49-a convenţie anuală a Internaţional Studies Association, „Bridging Multiple Divides”, San Francisco, 26. Martie 2008, http://www.allacademic.com/meta/p253511_index. html

126

Politica internaţională tradiţională se discuta în termeni de state. „Franţa a ales să …”, „Statele

Unite s-au opus la …”, erau exprimări simplificatoare, dar care exprimau esenţa evenimentelor

de pe scena internaţională. Prima criză a petrolului, cea din 1973 (care a dus la controlul

volumului producţiei şi, în consecinţă, al preţului ţiţeiului de către statele producătoare şi nu de

către cele consumatoare, ca până atunci) este un foarte bun exemplu despre efectul acţiunii

actorilor non-statali.

Aşa cum afirmă Joseph Nye Jr., „cazul din 1973 reprezintă o enigmă importantă (din

punctul de vedere al teoriei realiste): de ce ţările cele mai importante din lume au îngăduit

transferul a sute de miliarde de dolari către statele slabe şi nu au folosit forţa? Un asemenea

eveniment nu ar fi fost de conceput în secolul al XVIII-lea, iar, daca ar fi intervenit în secolul al

XIX-lea, statele bogate ar fi utilizat puterea lor militară superioară, ar fi colonizat regiunea cu

pricina şi ar fi rezolvat situaţia în condiţiile impuse de ele”186. În bună măsură, răspunsul la

această întrebare este dat de actorii non-statali. Dacă statelor bogate nu le convenea per

ansamblu creşterea preţului la petrol, unor grupări de interese sau organizaţii non-

guvernamentale noua situaţie le aducea avantaje. Producătorilor de petrol din Texas le

convenea creşterea preţului ţiţeiului, pentru că le sporea profitul; producătorilor de energie

nucleară de asemenea, întrucât le ridica competitivitatea, ca şi celor care lucrau în industria

minieră europeană. Ecologiştii din toate statele industriale, la rândul lor, considerau că preţul

mai mare va reduce consumul de energie, deci poluarea. S-ar putea spune că, în 1973, s-a

constituit o coaliţie transnaţională a actorilor non-statali mulţumiţi de sporirea preţurilor la

petrol, care a prevalat asupra comportamentului de putere, pe care l-ar fi indicat teoria realistă.

În lumea de azi caracterizată de interdependenţă complexă, societăţile interacţionează în

mai multe puncte. Aceste interacţiuni care depăşesc frontierele de stat şi se situează în afara

controlului guvernelor şi a politicii externe oficiale, constituie ceea ce se numeşte „relaţii

internaţionale”. Între altele, acestea includ migraţia populaţiilor, transferul transfrontalier rapid

de capital sau alte valori, traficul ilicit (de droguri, oameni, arme), diverse grupuri de lobby,

anumite forme de terorism. Cei mai activi şi puternici actori non-statali sunt cei care activează

pe palierul economic, în special companiile multinaţionale (multi-national company, MNC),

care deţin resurse financiare, umane, tehnologice, informaţionale, chiar resurse naturale

importante. Mai importante chiar decât ale multor state! Pe palierul economic, alături de MNC-

uri, se situează diverse organisme interguvernamentale precum Fondul Monetar Internaţionale,

186 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 183127

Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, OECD, Grupul celor 7, sau al celor 8

dacă includem şi Rusia etc. De notat că dintre cele mai importante 500 de MNC-uri, 441 sunt

bazate în statele industrializate ale aşa numitei Triade – Statele Unite, Uniunea Europeană,

Japonia – şi numai 16 sunt localizate în afara OECD, majoritatea lor activând în domeniul

energetic187. Unii autori vorbesc despre companii transnaţionale, dar la o privire atentă există

extrem de puţine companii autentic transnaţionale. Majoritatea corporaţiilor importante sunt

multinaţionale, întrucât operează pe o bază naţională distinctă şi folosesc companii subsidiare

sau afiliate pentru a produce şi comercializa în străinătate188.

Un alt actor non-statal care s-a afirmat spectaculos în anii din urmă este terorismul

internaţional. Dacă ar fi să ne amintim că Primul Război Mondial a pornit de la un asasinat,

putem trage concluzia că terorismul transfrontalier nu este nou pe scena mondială. Problema

terorismului secolului XXI este că, din cauza utilizării pe scară largă a tehnologiilor moderne,

societăţile contemporane sunt mult mai vulnerabile la atacuri orchestrate de grupări restrânse,

cu resurse limitate, dar foarte motivate şi care exploatează breşele în sistemele de protecţie ale

comunităţilor. În plus, atacurile teroriste din ultimii ani se dovedesc foarte costisitoare în

termeni de vieţi omeneşti. Exemplul perfect este 11 Septembrie 2001. Comunitatea

internaţională are o problemă în definirea unanim acceptată a terorismului. Dacă avem în

vedere conflictul israeliano-palestinian, ceea ce pentru unii – israelienii şi americanii -

reprezintă terorism, pentru ceilalţi – palestinieni, dar şi arabi, în general – reprezintă luptă

pentru libertate naţională. De altfel, Autoritatea pentru Eliberarea Palestinei, care în anii 1970

era considerată organizaţie teroristă de către autorităţile americane, aspira să intre în legalitate

prin accederea la atributele statale, ceea ce s-a şi întâmplat în ultimul deceniu al secolului

trecut. În opinia unor cercetători, terorismul transnaţional este pentru secolul XXI, ceea ce a

fost pirateria în secolele XVII-lea189. Astăzi unele state precum Libia în anii 1980, Afganistanul

taliban, Siria, Iranul au adăpostit sau sponsorizat grupuri teroriste cu scopul de a-şi ataca

inamicii pe care nu îi pot ataca frontal; alte state, precum Irakul, Yemenul, Iordania sunt prea

slabe pentru a pune stavilă unor astfel de grupuri. Merită notat însă faptul că, ameninţarea

teroristă resimţită de omul obişnuit are ca efect extinderea rolului statului – v. legislaţia

americană Patriotic Act - şi a cooperării între state în vederea asigurării securităţii. Pentru că

187 Alan Rugman – “The End of Globalization”, Amacom, Oxford, 2001, p. 8, tabelul 1.2188 Paul Doremus et. al – „The Myth of the Global Corporation”, Princeton University Press, Princeton, 1998, pp. 11-12189 Bruce Hoffman – „Inside Terrorism”, Columbia University Press, Chicester, 2006, pp. 6-7

128

anarhia sistemului interstatal a devenit suportabilă în această perioadă, oricum preferabilă

anarhiei haotice de tipul război al actorilor non-statali împotriva tuturor.

Organizaţiile non-guvernamentale reprezintă segmentul cel mai numeros al actorilor

non-statali. Multe dintre ONG-urile importante, precum Biserica Catolică, alte culte religioase,

Crucea Roşie Internaţională, masoneria, mişcările pentru pace ş.a., au o istorie îndelungată.

Altele precum Human Rights Watch, Medecins Sans Frontieres, Transparency International,

mass media transfrontaliere au apărut în ultimele decenii, o dată cu intrarea pe agenda publică

internaţională a unor teme de preocupare mai sofisticate, precum drepturile omului. Însă

proliferarea spectaculoasă a ONG-urilor este relativ recentă, în special după anii 1990, odată cu

revoluţia informaţională, care a făcut posibilă derularea activităţilor unor asemenea organizaţii

la costuri reduse. Astfel, înaintea Primului Război Mondial erau doar 176 de organizaţii

internaţionale non-guvernamentale cu activitate permanentă. Numărul lor a crescut la 1000 în

1956, 6.000 în 1990, pentru a ajunge la peste 26.000 la începutul anilor 2000190!

Deşi nu au legitimitatea conferită de alegerea pe cale democratică, organizaţiile non-

guvernamentale contribuie la dezvoltarea de norme noi, prin presiuni directe asupra guvernelor

şi companiilor importante. Fiind capabile să concentreze atenţia mass media şi a guvernelor

asupra temelor preferate, aceste organizaţii sunt capabile să schimbe politicile existente sau

măcar să modifice percepţiile publicului asupra acestora. De multe ori, ONG-urile importante

reuşesc să-şi asocieze guverne sau agenţii ale unor state mici sau mijlocii. Unul dintre

exemplele cunoscute este adoptarea Tratatului de interzicere a minelor antipersonal, care a fost

rezultatul unei coaliţii între organizaţii bazate pe Internet care au conlucrat cu state de putere

mijlocie, precum Canada sau Olanda, cu politicieni singulari şi cu celebrităţi precum Prinţesa

Diana.

Multitudinea acestor organizaţii ne-guvernamentale constituie la nivelul sistemului

mondial echivalentul societăţii civile. În termenii resurselor de putere, aceste grupuri rareori

posedă hard power, însă revoluţia informaţională le-a conferit o uriaşă soft power. Statele

suverane vor continua multă vreme de acum încolo să deţină rolul principal în politica

mondială, însă vor trebui să accepte că trebuie să dea socoteală „societăţii civile” internaţionale,

că sunt mai puţin independente, dar mai penetrabile. Statele vor trebui să împartă scena publică

cu actori care pot folosi informaţiile ca resursă principală de putere şi a face presiuni asupra

190 Kenneth Rutherford – „NGO’s and International Politics in the Twenty-First Century”, American Foreign Policy Interests, vol. 23, Issue 1, 2001, p. 27

129

guvernelor, direct sau indirect, prin mobilizarea publicului de care dispun. Statele rămân

elementul cheie al sistemului mondial, dar actorii non-statali au o anumită capacitate de a da

formă şi a canaliza puterea statelor. Pentru a afla ce putere pot avea actorii non-statali, trebuie

analizate tendinţele care se manifestă în sistemul mondial. Iar ceea ce constatăm este că se

produce o redistribuire a puterii dinspre state către actorii non-statali, pe şase căi191:

Accesul la informaţie, întrucât monopolul guvernelor asupra informaţiei a dispărut. Spre

exemplu, în anii 1980, ecologiştii şi-au manifestat îngrijorarea faţă de distrugerea

pădurilor seculare din nord-vestul Statelor Unite. Au cerut guvernului să ofere

informaţii pe această temă, dar nu s-a întâmplat nimic. Câţiva ani mai târziu, un ONG

american a achiziţionat imagini din satelit de la Landsat şi şi-a făcut propria estimare.

Atunci, utilizarea comercială a imaginilor din satelit a reprezentat un fapt revoluţionar,

dar astăzi a devenit o practică uzuală. Astfel, imaginile accesibile tuturor pe Google

Maps, demonstrează dimensiunile tăierilor abuzive de păduri din Carpaţii Orientali,

Meridionali şi Apuseni, despăduriri atât de severe încât au început să afecte regimul

pluviometric şi hidrografic din mai multe regiuni ale României.

Viteza de reacţie a actorilor non-statali este mult mai mare. Pieţele reacţionează în

câteva secunde, dar guvernele sunt mult mai lente, iar revoluţia informaţională sporeşte

capacitatea de acţiune a organizaţiilor mici şi mobile.

Consultanţă mai ieftină. Costurile de comunicaţie au scăzut şi scad dramatic, ceea ce

face ca activităţile de coordonare a unor grupuri mari şi dispersate din punct de vedere

geografic să devină mult mai ieftine.

Noi purtători de mesaj. Asistăm la apariţia unor noi canale de informare şi la noi şi

credibili purtători de mesaj. Vocea cea mai apăsată, cea a guvernelor, devine mai puţin

dominantă.

Schimbare rapidă. Guvernele, prin natura lor, sunt predispuse mai degrabă să susţină

status quo-ul, decât să promoveze schimbarea. ONG-urile sunt exact invers şi acest

lucru s-a putut constata odată cu amplificarea mişcărilor pentru drepturi civile. Totuşi,

câteodată schimbările rapide au şi aspecte mai puţin plăcute, aşa cum se poate constata

în cazul mişcărilor islamice, care apelează la violenţă în prea multe locuri şi ocazii.

191 Gregory Treverton, Seth Jones – op.cit. p.11130

Modificarea frontierelor de spaţiu şi timp. Definiţiile conceptelor de „noi” şi „ei” se

schimbă atât în Europa comunitară cât şi în lumea musulmană. Cauza este din nou

revoluţia informaţională, care are acelaşi efect ca cel pe care l-a avut presa scrisă, care a

subminat rolul bisericii de intermediar între oameni şi Dumnezeu. Susţinătorii fervenţi

ai globalizării avansează ideea că asistăm la o subminare asemănătoare a rolului statului.

Putem observa în principiu că actorii non-statali pot fi împărţiţi în trei categorii. Prima este

cea a actorilor care promovează valori, norme, politici; în general este vorba de ONG-uri şi

organizaţii interguvernamentale. Cea de-a doua categorie este reprezentată de actorii care

încearcă să limiteze sau să submineze puterea statală, precum terorismul şi organizaţiile

criminale. În fine, cea de-a treia categorie este reprezentată de actorii care cooperează cu statul,

precum MNC-urile. În Tabelul 5.1 este prezentată o clasificare mai detaliată a actorilor non-

statali, cu precizarea principalelor lor resurse de putere.

Tipul de

actor non-

statal

Modul de acţiune Puterea potenţială Constrângeri

Companii

private

Participă la operaţiuni de

piaţă

Profit, cotă de piaţă,

resurse diverse

Supuse reglementărilor

statale

ONG-uri şi

societatea

civilă

Furnizează informaţie şi

asistenţă

Apariţii în mass media,

resurse diverse

Adeseori susţin o singură

cauză. Nu pot

implementa politici

Organizaţii

inter-

naţionale

Repartizează resurse

financiare, transmit

semnale ref. investiţii

Dimensiune, resurse

diverse

Au impact redus asupra

statelor puternice

Organizaţii

economice

regionale

Stimulează creşterea

economică prin comerţ

Dimensiune, volumul

comerţului

Statele rămân

principalele puteri

economice

Terorişti şi Utilizează teroarea, Resurse diverse, Asimetrie în raport cu

131

organizaţii

criminale

desfăşoară activităţi

ilegale

dimensiune, întindere

globală, capacităţi

puterea statelor

Reţele

virtuale,

hacker-i

Influenţează opiniile şi

opţiunile utilizatorilor

Accesările website-

ului, numărul de

subscriber-i (abonaţi)

Total lipsite de hard

power

Tabelul 5.1 Tipuri de actori non-statali

5.7. Noua suveranitate

În cazul în care, în interesul economiei mondiale se vor introduce astfel de mecanisme

de guvernare internaţională şi reglementări ale pieţelor, atunci rolul statelor naţiune va deveni

vital. Dar statele naţiune vor deveni o simplă clasă de puteri şi agenţii politice dintr-un complex

sistem al puterii ce se întinde pe toate nivelurile, de la cel mondial la cel local.

Populaţiile rămân teritoriale, supuse cetăţeniei statului respectiv. Statele rămân suverane

însă nu în sensul atotputerniciei şi omnicompetenţei în teritoriul lor. Suveranitatea este

alienabilă, statele doar cedează din puteri, dobândind noi roluri şi îndeplinind în special funcţia

de legitimare şi sprijinire a autorităţilor pe care le-au creat prin cedarea acestei suveranităţi.

Transferul sau autorizarea noilor puteri se va face la nivel superior şi inferior. La nivel superior

prin intermediul acordurilor între state sau acceptarea formelor de guvernare internaţională. La

nivel inferior, cu ajutorul ordinii constituţionale stabilită în interiorul graniţelor propriului

teritoriu, ordine ce priveşte relaţia dintre putere şi autoritate, între administraţiile centrale,

regionale şi locale, ca si formele de coordonare private recunoscute public. Statele naţiune au în

continuare o semnificaţie centrală, fiind principalii actori ai artei guvernării, văzută ca proces de

distribuţie a puterii, de ordonare a activităţii. Statul naţiune va fi pivotul între instituţiile

internaţionale şi activităţile sub-naţionale. De asemenea, statele naţiune reprezintă „electorii”

globali care stabilesc şi influenţează politicile internaţionale. Au capacitatea de a angaja

negocieri şi a încheia acorduri, la nivel superior fiind reprezentanţii teritoriilor, iar la nivel

inferior fiind puteri legitime constituţional. Statele naţiune, ca principale surse de domnie a

legii, reprezintă precondiţiile reglementării prin legile internaţionale192.

192 Paul Hirst, Grahame Thompson – op.cit. pp. 381-382132

Statele au fost duale: pe de o parte, factori de decizie şi puteri administrative, iar pe de

altă parte, izvor de legi care limitează atât acţiunile lor cât şi pe ale subiecţilor. Este evident că

puterea statelor naţiune ca instituţii administrative şi factori de decizie a scăzut. Declinul

importanţei războiului şi limitarea sferei de acţiune a managementului economic naţional au

redus pretenţiile statelor de decidenţi asupra societăţilor lor. În schimb, rolul statului ca sursă de

ordine constituţională, care îşi limitează propriile puteri odată cu ale celorlalţi şi care

gestionează activitatea cu ajutorul drepturilor şi al legilor, rămâne constant, dacă nu chiar mai

important. Societăţile comerciale necesită acel minim de siguranţă şi constanţă în acţiunea

factorilor administrativi şi actorilor economici, pe care îl presupune domnia legii. „Golurile”

dintre jurisdicţii au efecte fatale pentru securitatea actorilor economici într-o societate a

competiţiei, întrucât permit celor lipsiţi de scrupule să nu-şi respecte obligaţiile şi să aducă

atingere intereselor altora193. Asigurarea ordinii constituţionale şi a domniei legii pe care sunt

chemate să o asigure statele naţiune devin însă atribute ale puterii neutre şi ale politicii sau

reglementării administrative orientate către anumite obiective. Astfel, în mod paradoxal, nivelul

de internaţionalizare - nu globalizare! - pe care l-a atins economia mondială, reinstaurează

nevoia de stat naţiune, nu în sens tradiţional, de unică putere suverană, ci ca principal mecanism

de legătură între nivelurile internaţionale de guvernare şi comunităţile organizate ale lumii

avansate.

O societate internaţională privită ca o asociaţie de state nu se poate baza pe crearea şi

impunerea legilor de către organizaţiile internaţionale, ci necesită acceptarea de către state a

limitelor constituţionale, la nivel superior şi inferior. Evoluţia de la o societate anarhică a

statelor la o lume în care statele constituie parte integrantă într-o asociaţie comună presupune

ca statele membre să accepte obligaţiile stipulate în legile internaţionale, guvernând în acelaşi

timp pe plan intern conform legilor existente.

193 Paul Hirst – „Why the National Still Matters”, Renewal vol. 2, no. 4, 1994, pp. 14-15133

CERCETAREA ISTORICĂ

6. O istorie a Puterii în Relaţiile Internaţionale

6.1. Sistemul westfalian de state

Războiul de 30 de ani, început la Praga în 1618 şi încheiat la Westfalia cu semnarea păcii

omonime, poate fi considerat primul război pan european, întrucât a implicat toate puterile

majore ale părţii centrale şi apusene a continentului, începând cu Spania, Franţa, Olanda şi Anglia

in vest, Principatele Germane, Cehia, Boemia, Imperiul Habsburgic (inclusiv Transilvania şi, prin

ricoşeu, şi celelalte două Principate româneşti) în centru şi sfârşind cu Danemarca şi Suedia în

nordul Europei. A fost unul dintre cele mai sângeroase şi ruinătoare conflicte europene, care a

dus practic la dispariţia Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (din punct de vedere

juridic, Sfântul Imperiu a dispărut în 1803, fiind desfiinţat de către Napoleon Bonaparte), a

provocat amânarea cu două secole a unificării germane şi a transformat Franţa lui Richelieu în

prima putere europeană. Dincolo de aceste efecte de suprafaţă, Războiul de 30 de ani a avut

consecinţe profunde asupra vieţii politice a Europei. Pacea de la Westfalia a pus capăt nu numai

războaielor religioase, dar şi organizării de tip feudal a entităţilor statale europene, cu

subordonările sale multiple, făcând posibilă apariţia statului modern şi a sistemului internaţional

de state. Statul modern are trei caracteristici definitorii. Prima este deţinerea unui teritoriu definit

de graniţe. A doua este suveranitatea, adică deţinerea exclusivă a acestui teritoriu, în sensul că

nici o altă entitate nu mai poate emite pretenţii privind conducerea acelui teritoriu. În fine, a treia

caracteristică este faptul că statul este agentul politic superior, care determină rolul şi puterile

tuturor instituţiilor şi agenţiilor subsidiare194. Europa medievală de dinainte de Westfalia era o

societate formată din entităţi diverse, aflate în relaţii mutuale complexe, cu graniţele poroase,

prost definite şi stabilite numai în baza recunoaşterii reciproce, fără o demarcaţie clară între

politica internă şi relaţiile internaţionale. Regii şi nobilii importanţi îşi disputau permanent

dreptul asupra unor regiuni şi moşteneau teritorii în interiorul altui regat. Alături de domeniul

seniorial, diverse alte organisme, precum Papalitatea, ordinele militare religioase, Împăratul

Romano–German, grupul confesional, ghilda îşi afirmau atributele suveranităţii. În termenii lui

Jean Bodin, întemeietorul francez al ştiinţelor politice (prin teoria suveranităţii), atributele

194 Stephen Krasner – “Sovereignty: an Institutional Perspective”, Comparative Political Studies, vol. 21, no. 1, 1988, pp. 66-94

134

suveranităţii de stat din secolul al XVI-lea erau puterea de a face legi, de a administra justiţia, de

a numi ofiţeri inferiori, de a taxa, de a ridica armate, de a declara război şi de a încheia tratate 195.

Înainte de instaurarea deplină a teritorialităţii exclusive, formele de identificare politică pe care

acum le considerăm normale nu existau. Conducătorii şi cei conduşi se puteau deosebi prin etnie,

limbă şi religie, loialităţile erau multiple, iar suveranitatea partajată. Prin unirea dintre stat şi

religie (cuius regio, eius religio) şi suprimarea conflictelor interne, treptat, s-a creat o identificare

a statului cu societatea. Fuziunea statului şi societăţii într-o „ţară” precum Franţa sau Marea

Britanie a fost o realitate construită politic, temelia pe care s-a născut mai târziu naţionalismul

modern şi democraţia.

Sistemul internaţional care s-a dezvoltat încetul cu încetul după Westfalia, are două

principii de bază, ambele favorizând statul teritorial suveran196. Primul principiu este excluziunea.

Toate entităţile care au coerenţă teritorială dar nu au suveranitate exclusivă în interiorul propriilor

graniţe – precum Biserica, în calitate de instituţie pan-europeană, ordinele militare monastice,

oraşele stat, Liga Hanseatică - sunt delegitimate progresiv şi eliminate din sistemul internaţional.

Principiul excluziunii a continuat să acţioneze în toată epoca post - westfaliană, până în 1914. A

început în Europa, dar apoi a fost extins în toată lumea, pe măsură ce statele europene şi-au

format imperiile coloniale. Cel de-al doilea principiu constitutiv al sistemului internaţional este

recunoaşterea reciprocă. O entitate devine membră legitimă a sistemului dacă alte state o acceptă

ca stăpânitor exclusiv al unui teritoriu net delimitat. De aici decurge una dintre trăsăturile

definitorii ale suveranităţii moderne: faptul că statele recunosc diferenţa între politica internă şi

cea externă, ceea ce va da naştere normei de „neamestec în treburile interne” ale altor state.

Interacţiunile dintre state trebuie să se producă la graniţele lor, pe cele trei planuri ale relaţiilor

internaţionale: comerţul, diplomaţia şi războiul197.

Pacea de la Westfalia este crucială pentru actualul model al sistemului internaţional,

întrucât a iniţiat o dublă depolitizare, una internă, cealaltă externă. Depolitizarea internă a rezultat

din faptul că, prin acceptarea sporită a normelor de neintervenţie, statele şi-au permis unul altuia

să preia controlul asupra propriilor societăţi şi să reducă în mare măsură nivelul conflictelor

195 Jean Bodin – „On sovereignty (1576)”, ed. Julian H. Franklin, Cambridge University Press, Cambridge, 1992196 Hendrik Spruyt – „The Sovereing State and its Competitors”, Princeton University Press, Princeton, 1992, pp. 25 - 29197 Anthony Giddens – „The Nation State and Violence”, vol. 2 of “A Contemporary Critique of Historical Materialism”, Polity Press, Cambridge, 1985, pp. 281-285

135

interne. Cea de-a doua, depolitizarea externă, a rezultat din faptul că statele au ocolit ideologia ca

principiu al relaţiilor dintre ele, în favoarea primatului raţiunii de stat. Raţiunea de stat limitează

adversitatea relaţiilor interstatale prin faptul că face din ele doar o chestiune de tehnică de

administrate a puterii. Inamicul cuiva nu este un duşman implacabil, ci un oponent onorabil într-

un conflict de interese. Ca urmare, consideră Paul Hirst, „statele nu s-au comportat niciodată ca

nişte bile de biliard, interacţionând într-un context de anarhie internaţională şi lipsă a oricăror

reguli. Normele centrale ale sistemului internaţional – neamestecul în treburile interne, nici un

teritoriu fără conducător legitim şi legitimarea raţiunii de stat ca fundament al politicii externe –

sunt cele care sunt specifice statelor. Astfel, raţiunea de stat face parte din ordinea normativă,

deşi respinge unele valori substanţiale în favoarea calculelor politice bazate exclusiv pe o putere

neutră din punct de vedere moral198”.

6.2. Evoluţii ale nucleului de putere (core) în diverse faze de evoluţie ale

sistemului de state westfalian

6.2.1. Definirea core-ului

Începând cu apariţia sa în 1648, sistemul de state westfalian a fost caracterizat de existenţa

unui număr restrâns de state-naţiune care au avut capacitatea de a-şi proiecta puterea în sistem şi

de a modela hotărâtor, într-un fel sau altul, evoluţiile sistemului internaţional de state. Acest

număr restrâns de state-naţiune au acţionat ca un nucleu de putere (core) al sistemului. Această

viziune a lumii este specifică abordărilor aşa numite ale „sistemului mondial”, o abordare post-

marxistă a afacerilor internaţionale. Immanuel Wallerstein, unul dintre cei mai importanţi

promotori ai acestui concept consideră că sistemul mondial a luat naştere în secolul XVI, odată

cu zorii erei coloniale şi cu începutul expansiunii vest-europene, proces care s-a încheiat tocmai

în plin secol XX. Preluând unele idei ale lui Fernard Braudel, Wallerstein consideră că relaţiile

din acest sistem sunt orientate în jurul raporturilor de producţie şi sunt ierarhizate conform unei

ordini geometrice. Sistemul capitalist s-a extins de la un anumit nucleu embrionar care a fost

Occidentul european, în special Franţa şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat apoi noi şi noi

teritorii. Wallerstein caracterizează lumea ca fiind un set de mecanisme care redistribuie resursele

198 Paul Hirst – „Război şi putere în secolul XXI”, p. 50

136

dinspre periferie către nucleul dominator (core). În viziunea lui, nucleul este alcătuit de partea

dezvoltată, industrializată, democratică a lumii, în vreme de periferia este partea subdezvoltată,

exportatoare de materii prime şi săracă a sistemului. Există şi o semi-periferie, situată între

nucleu/centru şi periferie, care profită de periferie şi contribuie la bunăstarea şi puterea centrului.

Majoritatea statelor din semi-periferie sunt conduse de regimuri autoritare, tocmai pentru a putea

permite statelor din nucleu să impună măsuri opresive asupra economiilor lor. Piaţa, în viziunea

teoreticienilor sistemului mondial, nu reprezintă altceva decât mecanismul prin care nucleul

exploatează periferia199.

Într-adevăr, istoria relaţiilor internaţionale demonstrează că în toată perioada post-

westfaliană, marile puteri au jucat rolul principal în forjarea sistemului mondial de state, fie că a

fost vorba de Congresul de la Viena (1815), de Conferinţa de pace de la Paris (1919 – 1920), fie

de întâlnirile la vârf ale „celor trei mari” – Statele Unite, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie, de

la Teheran (1943), Ialta (februarie 1945), Postdam (iulie 1945), fie de cei 5 membri permanenţi ai

Consiliului de Securitate al ONU. După cum se observă din enumerarea acestor reuniuni ale

marilor puteri, iniţial, la începutul secolului al XIX-lea, sistemul internaţional de state a fost

„europocentrist”, pentru ca începând cu secolul al XX-lea să îşi piardă acest caracter şi să devină

global. Fie că a fost europocentrist, fie global, primatul marilor puteri a făcut ca ordonarea

sistemului internaţional să se realizeze conform intereselor acestora, pe principii câteodată

reacţionare – Viena şi Ialta - câteodată generoase – Paris.

6.2.2. Fazele istorice ale sistemului westfalian

De-a lungul existenţei sale, sistemul de state de tip westfalian a cunoscut un număr de 5

faze istorice, fiecare caracterizată de o ordine internaţională proprie şi de un nucleu de putere

(core) al sistemului. Prima, perioada 1648 – 1815, este considerată perioada „copilăriei”

sistemului de state de tip wesfalian, în care statele-naţiune se manifestă ca actori suverani într-un

sistem interdependent. Structura de putere este multipolară şi europocentristă. Organizarea

sistemului de state trece treptat de la principiul universalităţii moralei creştine la principiul

raţiunii de stat (raison d’etat). Nucleul de putere (core) al sistemului internaţional de state a fost

alcătuit în această perioadă din: Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic, Prusia, Imperiul ţarist.

Intervalul 1648 - 1815 este marcat de repetatele încercări ale Franţei, aflată în postura de mare

199 Immanuel Wallerstein – “The Modern World-System, vol. I: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century”, Academic Press, New York/London, 1974, pp. 232-234

137

putere europeană după moştenirea consistentă creată prin salutara prestaţie ca prim ministru a

cardinalului Richelieu, de a-şi impune hegemonia asupra bătrânului continent printr-o presiune

spre Est şi spre Sud. A lipsit puţin ca acest proiect să reuşească sub turbulenta domnie a lui

Napoleon Bonaparte. La capătul unei perioade de 150 de ani în care a purtat o serie de războaie

cu caracter hegemonic de-a lungul Europei, Franţa a ieşit stoarsă de putere, stare din care nu şi-a

revenit pe deplin nici astăzi şi şi-a căpătat statutul de perturbator al sistemului. Principala putere

care s-a opus tendinţei de hegemonie continentală a Franţei a fost Anglia. Acţiunea ei

corespundea rolului echilibratorului (balancer) in cadrul balanţei de putere şi acest comportament

era impus chiar de interesele naţionale ale Marii Britanii. Anglia lupta pentru supravieţuire în

scopul de a evita să devină o putere de rangul doi.

Impunerea principiului balanţei de putere în sistemul internaţional de state în secolul al

XVIII-lea a fost rezultatul esenţial al faptului că a existat o putere care a vrut şi a avut

posibilitatea să-şi asume rolul de echilibrator in cadrul balanţei de putere pe continent. Această

putere a fost Anglia, care prezenta o locaţie potrivită pentru acest rol - poziţia insulară - şi care

avea şi resursele pentru a-l îndeplini, deoarece angajase înaintea altora revoluţia industrială care o

va duce în curând în "secolul britanic", al XIX-lea, adică al dominaţiei asupra sistemului

internaţional de state. Fondatorul acestei politici britanice în sistemul internaţional a fost regele

Wilhelm al III-lea, un olandez prin naştere. El a sprijinit orice coaliţie formată pe continent şi

îndreptată împotriva regelui francez Ludovic al XIV-lea, apreciind că interesul major al Angliei

impune evitarea instituirii hegemoniei unei singure puteri pe continent. Practic, Wilhelm al III-lea

aşează în politica externă a Marii Britanii "linia" de echilibrator (balancer) a sistemului

continental de state, linie care va continua să fie urmată până la al Doilea Război Mondial. Se

poate aprecia ca ea se sfârşeşte odată cu angajarea Angliei în Piaţa Comună în anii '60 ai

secolului trecut.

Imperiul Habsburgic a acţionat în această perioadă ca marea putere a centrului european,

putere de care s-a izbit spre Est şi Sud valul expansiunii franceze. Deşi a început această perioadă

ca una dintre cele mai importante puteri europene, loviturile primite atât pe câmpul de luptă cât şi

prin ideile Revoluţiei Franceze pe care le-au propagat armatele lui Napoleon, Imperiul

Habsburgic îşi începe declinul ireversibil care se va sfârşi cu dispariţia sa în 1918. Tot în acest

interval, Prusia, unul din puzderia celor aproximativ 300 de state germanice, aşchii rezultate din

defunctul Sfânt Imperiu Roman de naţiune germană desfiinţat de Napoleon în 1804, s-a

138

consolidat ca cel mai important stat germanic manifestând acel potenţial militar, industrial,

organizatoric şi ideologic care îi vor permite să devină centrul de coagulare al viitoarei Germanii.

Imperiul ţarist s-a manifestat în această perioadă ca marea putere monolitică de la Est, cea de care

s-a spart valul francez. Rusia a dovedit o apetenţă deosebită pentru expansiunea imperială către

Vest, prin împărţirea Poloniei şi către Sud Vest, către Strâmtori.

În cea de-a doua perioadă, 1815 – 1914, a funcţionat sistemul internaţional de state statuat

de Congresul de la Viena după seria de războaie napoleoniene. Conceptul formalizat la Viena

este cel al „concertului de putere”, în fapt o concertare a celor 4, apoi 5, mari puteri europene ale

vremii: aşa numitele „Curţi Răsăritene” – Rusia, Prusia, Austria - unite prin „Sfânta Alianţă”,

cărora li s-au alăturat Anglia în „Quadrupla Alianţă” şi, ulterior, Franţa, care nu a fost lăsată în

afara concertului european de putere tocmai pentru a-i potoli tendinţele revanşarde. Principiile

după care s-a organizat sistemul internaţional de state sunt cel al „balanţei de putere” şi cel al

legitimităţii monarhice. În mod paradoxal, notează Henry Kissinger, ordinea internaţională creată

la Viena în numele puterii într-un mod mai explicit decât oricare alta înainte sau după aceea, s-a

sprijinit în cea mai mică măsură pe putere pentru a se menţine. „Parţial, această stare de fapt

unică a apărut deoarece echilibrul era atât de bine gândit încât nu ar fi putut fi răsturnat decât

printr-un efort prea dificil de realizat. Însă, cel mai important motiv al menţinerii echilibrului a

fost faptul că puterile continentului erau unite printr-o conştiinţă a valorilor comune. Nu a fost

numai un echilibru fizic, ci şi moral. Puterea şi dreptatea s-au aflat în reală armonie. Echilibrul

puterii limitează ocaziile de folosire a forţei; un simţ comun al dreptăţii reduce dorinţa de a folosi

forţa”200, scrie Henry Kissinger. Pentru gestionarea sistemului de state s-a creat o nouă instituţie:

sistemul congreselor marilor puteri învingătoare – Austria, Prusia, Rusia, Anglia, ulterior şi

Franţa - având teoretic atributele unui directorat asupra afacerilor europene. Structura de putere

era multipolară şi a continuat să rămână europocentristă. „Concertul de putere” a asigurat, cu

unele întreruperi, un secol de pace în Europa, pace înţeleasă ca absenţă a războiului între marile

puteri pe bătrânul continent (cu excepţia notabilă a Războiului Crimeei, din 1854-1856, a

Războiului Austro-Prusac din 1866 şi a Războiului Franco-Prusac din 1870).

Congresul de la Viena a dat sistemului internaţional de state forma pe care o va păstra -

cu modificări totuşi notabile - până la declanşarea Primului Război Mondial. Această afirmaţie

poate să pară riscantă, având în vedere faptul că în cei aproape 100 de ani scurşi de la Congresul

200 Henry Kissinger – „Diplomaţia”, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 68

139

de la Viena au avut loc evenimente de un impact remarcabil asupra sistemului internaţional de

state: 1) apariţia unor noi mari puteri europene, Germania şi Italia, 2) apariţia unor state naţionale

ca actori independenţi precum România, Serbia, Bulgaria, Albania, 3) globalizarea sistemului

internaţional prin depăşirea europocentrismului şi apariţia unor actori de un dinamism aparte,

Statele Unite şi Japonia, 4) al doilea val al colonizării prin care Europa se menţine totuşi în

centrul sistemului internaţional.

Nucleul de putere (core) al sistemului internaţional de state a fost alcătuit în perioada

1815 - 1914 din: Marea Britanie, Franţa, Imperiul Habsburgic, Imperiul ţarist, Prusia, devenită

ulterior Germania. Marea Britanie continuă să fie echilibratorul balanţei de putere, chiar dacă se

retrage din sistemul congreselor încă după primul dintre acestea, în ceea ce a fost numit

„splendida izolare”. Acţiunea sa de echilibrare interzice orice veleitate hegemonică continentală

celor două mari puteri europene care ar fi avut capacitatea să o nutrească, Franţa şi Rusia. În

această perioadă Marea Britanie se detaşează de restul puterilor europene ca urmare a

acumulărilor militare şi de bogăţie facilitate de revoluţia industrială, al cărei primat european şi

mondial îl deţine pentru o bună perioadă de timp. Rusia este cea de-a doua putere vitală în

funcţionarea sistemului de state conturat la Viena, întrucât un comportament expansionist al

Rusiei către Strâmtori ar fi provocat ruperea balanţei de putere şi ameninţări geopolitice pentru

Austria şi Turcia. Cancelarul austriac Metternich este considerat artizanul acelei capodopere

diplomatice, Sfânta Alianţă, care a convins Rusia să acţioneze în cadrul concertului de putere.

Dintre toate marile puteri de la Viena, Imperiul Habsburgic se confruntă cu cel mai mare risc în

privinţa propriei securităţi. Pe de o parte, se află în competiţie cu Prusia pentru întâietate în cadrul

Confederaţiei Germane. Pe de altă parte, la Est, Rusia se constituie într-o gravă ameninţare

geopolitică ca urmare a revenirii la expansionismul ei tradiţional, dând naştere aşa numitei

„chestiuni orientale”. Franţei, vechiul perturbator al sistemului, i se aplică politica „îngrădirii”

(containment), atât prin lipsirea de un potenţial militar şi diplomatic adecvat reluării tentaţiilor

hegemonice, cât şi prin înconjurarea cu un sistem descurajant de coaliţie, capabil să o sancţioneze

imediat, dacă ar fi nevoie. Totuşi, Imperiul francez condus de Napoleon al III-lea a avut o

contribuţie importanţă la desăvârşirea unităţii naţionale şi a independenţei unor state europene

precum Grecia, Belgia şi mai târziu Italia şi România.

Spaţiul german este reorganizat într-o Confederaţie Germană alcătuită din 39 de state,

între care se evidenţiază Prusia, urmărindu-se două obiective 1) constituirea unui centru al

140

Europei suficient de stabil pentru a descuraja tendinţele expansioniste ale vecinilor, în special

Franţa, dar şi Rusia şi 2) un spaţiu neunitar, incapabil să atingă acea masă critică ce ar fi putut să

exercite presiuni asupra marginilor. În felul acesta, unificarea germană se amână cu încă o

generaţie. Totuşi unificarea are loc în 1871 sub bagheta magică a cancelarului „de fier” al Prusiei,

Otto von Bismarck. În locul fărâmiţării politice a centrului Europei s-a instituit o impunătoare

mare putere, omogenă din punct de vedere etnic şi cu extraordinare resurse de evoluţie.

Germania, recurge la o dezvoltare internă intensivă şi recuperează rapid decalajul faţă de celelalte

mari puteri europene. Mânată de aspiraţii hegemonice în special după îndepărtarea lui Bismarck,

Germania Wilhelmiană va fi capabilă de expansiune atât spre Vest cât şi spre Est. Prin însuşi

acest fapt, balanţa de putere pe continent este dezechilibrată. Din 1871, odată cu apariţia

Germaniei, întregul peisaj geopolitic european suferă modificări profunde. După 1878 - 1880,

concertul de putere se erodează accelerat, Europa se îndreaptă către un sistem al blocurilor

antagonice: pe de o parte Tripla Alianţă care grupa Germania, Imperiul Austro – Ungar şi Italia,

de cealaltă parte Tripla Antantă, alcătuită din Franţa, Marea Britanie, Rusia. Militarizarea se

accentuează, susţinută de avansurile tehnologice făcute posibile de revoluţia industrială.

Concomitent, avansul militar şi economic al marilor puteri europene determină

declanşarea un nou val al colonizării – în 1800 europenii controlau 35% din mapamond, în 1878

deţin 67%, pentru ca în 1914 să ajungă la 84%. Seria de crize determinate de competiţia

colonială, de „chestiunea orientală”, precum şi obligaţiile ce decurg din alianţele care definesc

Europa blocurilor antagonice conduc, în cele din urmă, la declanşarea Primului Război Mondial.

În cea de-a treia perioadă, 1920 – 1939, sistemul internaţional de state este rezultatul

Conferinţei de pace de la Paris din 1919 – 1920 a puterilor învingătoare în Primul Război

Mondial. Sistemul se sprijină pe un nou concept în afacerile internaţionale: securitatea colectivă,

menită să înlăture neajunsurile concertului de putere şi ale politicii blocurilor politico-militare.

Conceptul de securitate colectivă a fost instituţionalizat printr-o construcţie originală şi

ambiţioasă: Societatea (Liga) Naţiunilor. Inspirată din wilsonialism, doctrină promovată de

preşedintele american al vremii, Woodrow Wilson, noua ordine mondială se sprijină pe

principiul naţionalităţilor şi autodeterminarea naţională. Tentativa de creare a sistemului de

securitate colectivă s-a izbit de o serie de evoluţii adverse care vor conduce la prăbuşirea lui şi la

declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Două dintre aceste adversităţi s-au dovedit fatale

pentru Liga Naţiunilor şi securitatea colectivă pe care o promova: 1) respingerea Pactului

141

Societăţii Naţiunilor de către Congresul Statelor Unite şi retragerea americanilor în izolaţionism

şi 2) lăsarea în afara sistemului de securitate colectivă a puterilor învinse, Germania şi Rusia,

devenită Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Nucleul de putere (core) al sistemului internaţional de state din perioada 1920 - 1939 a

fost alcătuit din: Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Uniunea Sovietică (din 1933-34), în

Europa, cărora li se adaugă două puteri non-europene: Statele Unite ale Americii, şi Japonia.

Puterile non-europene, chiar dacă nu au exercitat direct puterea pe continent, au intrat în diverse

interacţiuni cu puterile europene, influenţându-le comportamentul. Structura de putere este

multipolară. Marile puteri europene învinse plătesc un greu tribut pentru vina de a fi declanşat

prima conflagraţie mondială şi pentru atrocităţile şi uluitorul număr de victime ale acesteia.

Imperiul Habsburgic, acel conglomerat multietnic, dispare din istorie. Pe fondul prăbuşirii

imperiilor habsburgic şi ţarist, apar noi actori ai scenei internaţionale – Polonia, Cehoslovacia,

Ungaria, Austria, statele baltice, Finlanda etc., iar alte state îşi împlinesc dezideratul unităţii

naţionale, între care România. Imperiul ţarist se prăbuşeşte sub loviturile revoluţiei bolşevice şi,

câţiva ani buni, Rusia se întoarce către ea însăşi, este adevărat şi izolată de restul puterilor

europene. Grefată pe un pat ideologic ostil democraţiilor liberale, izolarea alimentează dorinţa

Moscovei de contestare a ordinii versailleze. Odată cu venirea la putere a nazismului în

Germania, polul totalitarist deja existent, Rusia bolşevică şi Italia fascistă, se consolidează şi

amplifică curentele revizioniste. Uniunea Sovietică, lăsată în afara sistemului securităţii colective,

a încercat să obţină maximum de avantaje teritoriale de la fiecare din cele două blocuri, în special

prin eforturi diplomatice şi tratate secrete, între care poate fi amintit Pactul Molotov - Ribbentrop.

Din dorinţa de a o pedepsi şi pentru a-i stăvili avântul hegemonic, Germaniei i se aplică

într-o manieră brutală principiul îngrădirii, prin amputări teritoriale, impunerea unei uriaşe datorii

de război, limitări drastice ale capacităţii militare. Măsura exagerată a îngrădirii Germaniei

precum şi lăsarea ei pentru o vreme (până prin 1925), în afara aranjamentelor europene de

securitate reprezentate de Societatea Naţiunilor, creează terenul fertil pentru un nezăgăzuit curent

revizionist. Venirea la putere a lui Hitler în 1933, înscrie Germania pe o spirală a contestării

ordinii europene stabilită la Paris. Treptat, s-a coagulat o realiniere în blocuri politico-militare

antagonice, Axa Berlin – Roma – Tokyo şi blocul democraţiilor occidentale alcătuit din Anglia,

Franţa şi aliaţii europeni ai acestora. Seria de crize instrumentată de Hitler, începând cu

reocuparea Renaniei şi reluarea militarizării, continuând cu Anschluss-ul, împărţirea şi apoi

142

ocuparea Cehoslovaciei, atacarea Poloniei, a condus la izbucnirea celui de-al Doilea Război

Mondial.

Marea Britanie şi Franţa se văd în faţa unei sarcini prea dificile pentru capacitatea lor

geopolitică. Ele devin custozii sistemului de securitate colectivă, întreaga responsabilitate a

sistemului fiind lăsată în seama lor. Franţa şi Marea Britanie nu au reuşit să îşi armonizeze

politicile şi s-au dovedit incapabile să stăpânească curentul revanşard al puterilor învinse în

război, inclusiv prin acea deseori blamată politică de conciliere, contraproductivă în faţa asaltului

revizionist al lui Hitler. În ceea ce le priveşte, Statele Unite ale Americii s-au derobat de

obligaţiile ce decurgeau din însăşi proiectul lor, Societatea Naţiunilor. În 1920, Congresul

Statelor Unite a respins Pactul Societăţii Naţiunilor iar americanii s-au retras în izolaţionism. Unii

autori consideră că perioada 1920 – 1939 reprezintă doar un armistiţiu în cadrul aceluiaşi război

început în 1914 şi terminat în 1945, cu anihilarea definitivă a aspiraţiilor de hegemonie

continentală ale Germaniei201.

În cea de-a patra perioadă, 1945 – 1990, sistemul internaţional de state instituit după cel

de-al Doilea Război Mondial este caracterizat prin preeminenţa a două mari puteri, Statele Unite

şi Uniunea Sovietică, care şi-l subordonează. Se intră în epoca atomică – Statele Unite în 1945,

URSS în 1949, iar structura de putere devine „bipolară”. Competiţia dintre cei doi poli ai

sistemului este cunoscută sub denumirea de Război Rece, deseori desfăşurat pe buza prăpastiei

nucleare, dar, în fapt, cea mai îndelungată perioadă de pace înţeleasă ca absenţă a confruntării

între marile puteri, din ultimii două sute de ani. Are loc o rigidizare a relaţiilor internaţionale, prin

satelizarea aliaţilor, coagulaţi în două blocuri politico militare opuse – NATO şi Tratatul de la

Varşovia. Statele Unite aplică Uniunii Sovietice o consecventă politică de îngrădire. Totuşi cele

două superputeri exercită un condominium hegemonic asupra relaţiilor internaţionale.

De altfel, preeminenţa în sistem a celor două superputeri fusese anunţată de asumarea

principiului naţionalităţilor şi autodeterminării. După cel de-al Doilea Război Mondial, practic

marile imperii coloniale dispar, Anglia şi Franţa pierzându-şi masa critică care să le permită să

acţioneze ca mari puteri mondiale, la paritate cu superputerile. Doar Statele Unite şi Uniunea

Sovietică dispun în această perioadă de resursele militare, economice şi ştiinţifice capabile să

susţină competiţia internaţională.

201 Ernst Nolte – „Războiul civil european 1917-1945”, Editura Runa, Bucureşti, 2005

143

Principiul îndiguirii puterilor perturbatoare ale sistemului este aplicat din nou. Germania

este împărţită în 4 zone de ocupaţie. Zona sovietică devine Republica Democrată Germană, iar

zonele de ocupaţie engleză, americană şi franceză dau naştere Republicii Federale a Germaniei.

Japonia este practic demilitarizată, Statele Unite ocupându-se de apărarea şi securitatea acesteia.

Ca instituţie de gestionare a noului sistem internaţional de state, locul defunctei Societăţi a

Naţiunilor este luat Organizaţia Naţiunilor Unite a cărei Chartă corectează neajunsurile celei

dintâi. De asemenea, spre deosebire de Societatea Naţiunilor, ONU este construită pe ideea unui

directorat al marilor puteri mondiale – Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franţa,

China (iniţial Taiwanul, apoi, din 1972, Republica Populară Chineză) - care îşi exercită puterea în

calitate de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Ca urmare a decolonizării, numărul

actorilor internaţionali, state suverane membre ale ONU, creşte exploziv, de la 54 în 1945 la 227

în 2008.

Nucleul de putere (core) al sistemului internaţional de state este alcătuit în această

perioadă practic doar din cele două superputeri antagonice Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

Celelalte mari puteri sunt subordonate competiţiei dintre acestea în calitate de aliaţi minori.

URSS a înregistrat în primii ani ai Războiului Rece o serie de succese de natură politică, militară

şi economică între care constituirea „lagărului socialist” în zona Estului European şi parţial în

Centrul Europei, un arsenal militar redutabil care a putut susţine confruntarea atomică prin

„echilibrul terorii nucleare”, cucerirea spaţiului cosmic, o serie de succese geopolitice în lumea a

treia. Însă lipsa atractivităţii ideologice şi performanţele economice mediocre ale sistemului

centralizat nu i-au permis Uniunii Sovietice să susţină o cursă a înarmării îndelungată şi din ce în

ce mai costisitoare, ceea ce a dus, în cele din urmă la implozia lumii comuniste în Europa. Statele

Unite au reuşit deplin în politica lor de îngrădire (containement) a comunismului, îngheţând

practic spaţiul sovietic la teritoriile câştigate în primii ani de după război şi au reuşit să relanseze

economic Europa Occidentală prin intermediul Planului Marshall. Cu o economie extrem de

dinamică, cu o capacitate de înnoire nemaiîntâlnită, cu atractivitatea ideologică a democraţiei

liberale şi a drepturilor cetăţeanului, Statele Unite ale Americii au reuşit să iasă întărite din

confruntarea Războiului Rece.

Ultima şi cea de-a cincia perioadă, 1990 – 2008, este probabil cea mai bogată în mutaţii

geopolitice dintre toate. Începe cu sfârşitul Războiului Rece, prăbuşirea Uniunii Sovietice şi

dispariţia sistemului comunist şi continuă cu afirmarea hiperputerii americane. Intervine războiul

144

împotriva terorismului şi perioada de după, în care asistăm la apariţia unei noi potenţiale

superputeri, China şi la reafirmarea marii puteri ruseşti. Iniţial, imediat după anii 1990, războiul

din Golf a conturat o mare alianţă între foştii adversari din timpul Războiului Rece. Ulterior,

acest condominium Statele Unite – Uniunea Sovietică a căzut în desuetudine, în principal ca

urmare a imploziei URSS-ului, dar şi a slăbiciunii Rusiei, moştenitoarea de drept a defunctului

imperiu sovietic, care nu ar fi fost capabilă să asigure partea de hegemonie care îi revenea. În anii

ce au urmat, dată fiind superioritatea incontestabilă, militară, financiară şi economică a Statelor

Unite, s-a creionat o ordine mondială unipolară. Această proiecţie a fost sfărâmată în bună

măsură în Somalia, în 1993, când Statele Unite au dat înapoi în faţa responsabilităţilor mondiale

presupuse de statutul lor de unică hiperputere mondială. De altfel, în plan internaţional s-a

manifestat constant opoziţie la tendinţa de unipolarizare în special de către Franţa, Rusia, China,

dar şi de către Iran sau Irak. Deşi îşi pierduse în mod evident atributele de superputere, pe la

mijlocul anilor 1990 Rusia a făcut încercări timide de revigorare a bipolarismului prin

propunerile avansate Chinei şi Indiei de constituire a unei alianţe strategice. Un alt proiect evocat

în acei ani a fost lumea multipolară, centrată pe spaţiul american, Europa Unită, arealul asiatic

alcătuit de China şi Japonia.

După anul 2003, odată cu împotmolirea Statelor Unite în Irak şi Afganistan, cu scăderea

fără precedent a soft power-ului Americii, cu severa criză financiară începută în 2007 şi

continuată în 2008, criză de natură să pună în discuţie însăşi modelul de dezvoltare economică

reprezentat de capitalismul anglo-saxon, concomitent cu solidul reviriment al Rusiei, cu

ascensiunea spectaculoasă şi susţinută a Chinei şi mai nou a Indiei şi cu extinderea Uniunii

Europene, tendinţa de instaurare a unei ordini mondiale multipolare s-a consolidat puternic. Deşi

dominat de americani, centrul de putere (core) al sistemului internaţional de state dintre 1990 şi

2008 a fost alcătuit din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia, China, Rusia,

Uniunea Europeană. Ce va fi după criza financiară globală din 2008, vom vedea!

În momentul de faţă, este cert că o nouă ordine mondială stabilă nu a luat naştere.

Rezultatul acestei lipse este instalarea unei stări de insecuritate accentuată a sistemului,

manifestată printr-o frecventă apariţie a crizelor sistemice – războiul din Iugoslavia, războiul din

Kosovo, Afganistanul, criza irakiană, războiul din Georgia din August 2008 etc., prin

comportamente atipice ale unor actori internaţionali – India şi Pakistanul devenite puteri

145

nucleare, ameninţarea Chinei de a ocupa prin forţă Taiwanul ş.a. - sau atitudinea antisistemică a

unor state – Iran, Coreea de Nord, care se opun direct puterilor dominante.

Un moment special în ordinea „post război rece” este reprezentat de atentatele din Statele

Unite, din 11 Septembrie 2000, care arată că, în sistem, şi-a făcut apariţia un nou actor,

neconvenţional, difuz şi dificil de controlat – terorismul internaţional. Deocamdată, principalul

efect al atacurilor teroriste de la New York şi Washington a fost schimbarea de atitudine a

Statelor Unite faţă de afacerile internaţionale în sensul unei implicări hotărâte. Această schimbare

de atitudine a fost favorizată de venirea la putere a unei administraţii republicane, urmată de un

Congres dominat de republicani, tradiţional mai deschişi faţă de asumarea unor angajamente

internaţionale de către Statele Unite.

Perioad

a

Nu

cleu

Ang

lia

Fra

nţa

Rus

ia

(UR

SS

)

Aus

tria

Pru

sia

(Ger

man

i a)

SU

A

Chi

na

Japo

nia

UE

1648-1815

5 x x x x x

1815-1914

5 x x x x x

1920-1939

7 x x x x x x

1945-1990

2 x x

1990-

2008

8 x x x x x x x x

Tabelul 6.1 Core-ul de-a lungul istoriei sistemului de state westfalian

În Tabelul 6.1 am evidenţiat marile puteri pe care le consider ca alcătuind nucleul de

putere (core) al sistemului internaţional de state, în diversele sale stadii de evoluţie. Desigur,

această clasificare poate fi pusă în discuţie. Pare însă interesant de notat faptul că în perioada

istorică de maximă instabilitate a sistemului, 1920-1939, a existat un număr mare de state în core,

şapte, după cum, la capătul opus, în perioada cea mai stabilă, cea a bipolarismului, au existat doar

două. S-ar putea trage concluzia, de altfel logică şi potrivit altor tipuri de raţionament, că

146

instabilitatea sistemului este proporţională cu numărul de state din centrul de putere (core).

Mergând mai departe, s-ar putea face predicţia că perioada de după 1990 va fi una instabilă. Iar

ceea ce se întâmplă după 2001, pare să confirme această aserţiune.

6.3. Războaiele hegemonice în sistemul de state westfalian

În mod obişnuit, fiecare stadiu de evoluţie al sistemului internaţional de state este

caracterizat de existenţa unei puteri sau conglomerat de puteri care exercită hegemonia în sistem.

Conceptual, hegemonia înseamnă predominanţa unei puteri în cadrul sistemului internaţional, fie

din punct de vedere militar şi politic, fie economic, prin centrarea economiei sistemului în jurul

respectivei puteri. Puterea hegemonică este cea care deţine autoritatea şi care exercită conducerea

sistemului.

Însă hegemonul are nu numai avantajele leadership –ului, ci şi obligaţii legate de

menţinerea ordinii în sistem. Pe măsura extinderii periferiei sistemului, hegemonul este nevoit să

aloce resurse din ce în ce mai mari pentru menţinerea poziţiei sale dominante. La un moment dat,

resursele alocate menţinerii sistemului afectează resursele pe care hegemonul le poate direcţiona

către propria sa dezvoltare – şi ajunge în aşa numitul fenomen de „supra-întindere” (over-

stretch)202. Urmează încetinirea, stagnarea sau chiar regresul economic. Declinul hegemonic

intervine în perioada în care hegemonul pierde întâietatea în domeniul economic în competiţia cu

un nou pretendent la hegemonie203. Hegemonul a cărei poziţie este ameninţată are la îndemână

două căi de rezolvare a situaţiei de criză. Prima este sporirea resurselor alocate pentru menţinerea

obligaţiilor şi poziţiei sale în sistem, care cel mai adesea se face prin sporirea taxării propriilor

cetăţeni şi creşterea „tributului” plătit de alte state. Amândouă aceste mijloace sunt de natură să

provoace rezistenţă sau chiar revoltă. Cea de-a doua cale de stopare a declinului hegemonic este

reducerea costurilor externe în scopul echilibrării lor cu beneficiile, ceea ce se poate face pe trei

căi 1) eliminarea motivelor de sporire a costurilor, spre ex. prin slăbirea sau eliminarea

competitorului, 2) extinderea către un perimetru mai sigur şi mai puţin costisitor şi 3) reducerea

obligaţiilor internaţionale. Toate aceste trei căi de reducere a costurilor au avantaje şi

dezavantaje. Din momentul în care hegemonul pierde întâietatea economică, ratele de dezvoltare

202 Paul Kennedy – “The Rise and Fall of Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500-2000”, Random House, New York, 1987, pp. 48-53203 ibid. p. 55

147

inevitabil diferite ale actorilor internaţionali provoacă o redistribuire a puterii, subminând poziţia

hegemonului. Dezechilibrul ia locul echilibrului, iar lumea se îndreaptă inexorabil către o nouă

rundă de conflicte hegemonice care instaurează o nouă putere dominantă în sistem. Puterea

emergentă în sistem încearcă să îşi extindă dominaţia până la limitele sale economice, militare,

financiare. Distribuţia teritoriului, structura relaţiilor economice, ierarhia de prestigiu reflectă

noua distribuţie a puterii în noul sistem, tot aşa cum au făcut-o în cel anterior. În timp, pe măsură

ce noua putere hegemonică se maturizează, va apărea un nou competitor pentru putere şi

influenţă, iar ciclul se reia204.

Spre deosebire de alte confruntări, războiul hegemonic are trei caracteristici. În primul

rând, războiul hegemonic presupune o confruntare directă între puterea dominantă şi competitorul

său; conflictul devine total şi, în timp, conduce la angajarea tuturor statelor importante sau

minore ale sistemului. Având în vedere că pun în discuţie însăşi natura guvernării sistemului,

războaiele hegemonice sunt conflicte nelimitate, angajându-se în plan politic, militar, economic,

ideologic, religios. De aceea, un război hegemonic este caracterizat de utilizarea nelimitată a

mijloacelor disponibile. În al doilea rând, războiul hegemonic este un ordonator al sistemului

internaţional întrucât provoacă o restructurare a ordinii mondiale potrivit intereselor de

perspectivă ale învingătorului. În fine, odată cu sfârşitul unui război hegemonic, începe un nou

ciclu de creştere, expansiune şi, în cele din urmă de declin. Întreaga istorie a omenirii a fost

caracterizată de asemenea confruntări hegemonice şi, probabil, va fi şi în viitor, până când

umanitatea fie se va autodistruge, fie va inventa un mecanism de schimbare paşnică a puterii în

sistem205.

Istoria ultimilor 350 de ani arată că există o ciclicitate a războaielor majore de tip

hegemonic, cu o concentrare a intensităţii confruntării la aproximativ 50 de ani. Potrivit

sociologului Quincy Wright există o permanentă fluctuaţie pace-război în cicluri hegemonice de

aproximativ o jumătate de secol206, astfel:

1701 - 1714: Războiul de succesiune la tronul Spaniei

1756 – 1763: războiul de 7 ani

1793 – 1815: războaiele napoleoniene

204 ibid. pp. 439-444205 Robert Gilpin - War and Change in the World Politics”, pp. 152-153206Quincy Wright – „A Study of War”, University of Chicago Press, Chicago, 1942, pp. 88-89

148

1853 – 1871: războaiele din perioada concertului de putere: războiul Crimeei (1853 – 1856),

războiul austro - italian (1859), războiul austro - prusac (1866), războiul franco – prusac

(1871)

1914 – 1918 – Primul Război Mondial

Interesant de notat este faptul că ciclicitatea războaielor hegemonice observată de Wright

cu o periodicitate de 50 de ani corespunde ciclurilor economice ale lui Kondratieff. Analiza

evoluţiei pe termen lung a vieţii economice demonstrează că aceasta se desfăşoară sub forma

unor unde lungi cu o durată de 50-60 ani. Ideea existenţei unor cicluri lungi a fost formulată cu

circa opt decenii în urmă de către economistul sovietic Nikolai Kondratieff care analizând seriile

de date statistice pentru Anglia, Franţa, Statele Unite şi Germania, referitoare la preţuri, ratele

dobânzii, salarii, comerţ exterior, a evidenţiat o serie de mişcări cronologice.

Unii gânditori, în particular Immanuel Wallerstein, argumentează că ciclul lung şi fazele

sale sunt legate de pregătirea şi ducerea războaielor, perioadele de pregătire a războaielor

marcând creşteri economice şi investiţii reale susţinute, mai ales pentru înarmare, iar fazele

descendente evidenţiind restructurările dificile şi micşorarea cheltuielilor militare ce au loc în

perioadele postbelice207.

207 Immanuel Wallerstein - “The Modern World-System”, pp. 33-35

149

Fig. 6.1 Ciclurile Kondratieff de la începutul secolului al XIX-lea şi până astăzi

Quincy Wright a evidenţiat 3 seturi de factori care contribuie la o ciclicitate a războaielor

majore, pe care el le-a numit hegemonice208: 1) factori psihologici, între care alternanţa

generaţiilor, 2) Factori economici precum recuperarea în ritmuri diferite a pierderilor ultimului

război, 3) împletirea acestor factori într-un sistem internaţional caracterizat de propensiunea către

război.

Un alt politolog american, Joshua Goldstein, a făcut un studiu pentru ultimii 600 de ani,

trăgând concluzii asemănătoare cu cele ale lui Wright privind ciclicitatea. Goldstein, care

consideră cele două războaie mondiale ca reprezentând un singur război hegemonic, defineşte

următoarele perioade hegemonice209:

1350 – 1648: hegemonia Veneţiei, competiţionată de Imperiul Habsburgic prin războiul de 30

de ani (1618 – 1648), având ca efecte asupra sistemului internaţional extensia periferiei şi

consolidarea statelor din centru

1648 – 1815: hegemonia Olandei, competiţionată de Franţa prin războaiele napoleoniene,

având ca efect instaurarea balanţei de putere în centru şi consolidarea periferiei

1815 – 1945: hegemonia Marii Britanii, competiţionată de Germania prin cele două războaie

mondiale, având ca efect asupra sistemului internaţional industrializarea şi împărţirea

periferiei rămase

1945 – prezent: hegemonia SUA încă nesupusă competiţiei, având ca efect deplasarea

centrului de greutate din Europa spre Pacific şi intrarea în era nucleară, spaţială şi

informaţională

Având în vedere schimbările provocate în sistem de prăbuşirea comunismului, Războiul

Rece ar putea fi considerat un război hegemonic întrucât a dus la implozia Uniunii Sovietice şi a

deschis cale pentru o nouă ordine mondială.

Date fiind evoluţiile economice în plan mondial, unii analişti consideră că declinul

hegemoniei americane a început deja, viitorii competitori ai Statelor Unite fiind, fie Uniunea

208 Quincy Wright – op.cit. p. 93209 Joshua Goldstein – „Prosperity and War in the Modern Age”, Yale University Press, New Haven, 1988, http://www.joshuagoldstein.com/jgcyc13.pdf

150

Europeană, fie spaţiul China – Japonia. Indiscutabil, schimbările intervenite în cadrul sistemului

internaţional sunt determinate de evoluţiile înregistrate în cadrul nucleului sistemului (core),

adică în ierarhia marilor puteri.

151

14. Evoluţia marilor puteri în secolele XIX şi XX. Studii de caz

14.1. De ce secolele al XIX-lea şi al XX-lea

Atunci când se pune problema analizării evoluţiei puterii în sistemul mondial de state este

necesară alegerea unei perioade de referinţă. Din acest punct de vedere, secolele XIX şi XX

reprezintă probabil perioada cea mai consistentă în evenimente, cea mai dinamică şi cea mai

bogată în consecinţe cu relevanţă pentru secolul XXI. Nu ar avea nici un rost să coborâm în timp

mai mult de secolul al XIX-lea, pentru că lumea sfârşitului de secol al XVIII-lea, cu preeminenţa

puterilor europene şi a competiţiei dintre ele, nu mai seamănă deloc cu complexa reţea de relaţii

de putere de la începutul secolului al XXI-lea. O reţea de relaţii de putere care acoperă tot

mapamondul, în care se amestecă influenţa marilor puteri cu acţiunea unor zeci de actori non-

statali, care au cuvântul lor de spus în repartiţia puterii mondiale. În secolele XIX şi XX, jocul de

putere a trecut de la competiţia preponderent regională, pe continentul european, la o competiţie

globală. Noi arii geografice şi noi actori au devenit obiect sau subiect al competiţiei pentru putere

la scară globală. Au apărut competitori noi, state precum SUA sau Japonia, dar şi o mulţime de

actori non-statali, unii neconvenţionali. Unele mari puteri şi-au consolidat poziţia, altele şi-au

pierdut-o definitiv sau temporar.

La nivelul actorilor statali, în aceste două secole s-au parcurs etapele decisive ale evoluţiei

entităţilor statale către statul modern, cu setul său de instituţii şi reglementări care definesc

raporturile cu proprii subiecţi şi cu sistemul internaţional. Democraţia şi statul de drept au căpătat

o răspândire quasi-globală, iar forţa lor este departe de a se fi epuizat. Partenerii sau competitorii

importanţi în jocul mondial de putere au devenit mai predictibili şi mai raţionali. Şi la nivelul

sistemului mondial prevalează raţionalitatea şi predictibilitatea adusă de reglementări

internaţionale şi instituţii globale precum ONU, Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul

Monetar Internaţional sau de organizaţii regionale puternice precum NATO, Uniunea Europeană.

În consecinţă, nu numai actorii s-au schimbat în aceste două secole, dar şi regulile jocului

de putere. Pe de o parte, confruntările au devenit totale, resursele puse în competiţie sunt uriaşe,

costurile şi mizele sunt copleşitoare. Mărturie stau cele 3 războaie globale din secolul al XX-lea,

cele două războaie mondiale plus Războiul Rece, echivalente din punctul de vedere al competiţiei

pentru putere. Pe de altă parte, condiţiile pentru ca un actor internaţional să poată emite pretenţia

de a participa la repartiţia puterii mondiale s-au schimbat dramatic. S-a schimbat şi conţinutul

152

conceptului de mare putere. Puterea brută, predominant militară, cea care a contat în majoritatea

perioadei studiate, a suferit un recul pentru a face loc puterii economice şi a ceea ce literatura

americană denumeşte soft power.

14.2. Caracteristici ale sistemului mondial de putere în secolele XIX şi XX

Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale se poate considera că secolul al XIX-lea

a început la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului al XVIII-lea, odată cu cucerirea independenţei de

către Statele Unite ale Americii, cu Revoluţia Franceză şi cu maturizarea Revoluţiei Industriale

din Marea Britanie210. Atât mapamondul, cât şi Europa, continentul net dominant în termeni de

putere în acele vremuri, au evoluat în secolele următoare pe coordonate care îşi au originile în

cele trei evenimente majore amintite.

Pe continentul european, Revoluţia Franceză şi războaiele napoleoniene au provocat

prăbuşirea ultimelor vestigii ale absolutismului de tip feudal – Ancient Regime - şi răspândirea

acelor concepte revoluţionare în epocă pe care s-a constituit ulterior statul european modern.

Sfârşitul războaielor napoleoniene a adus cu sine încetarea statutului Franţei de cea mai mare

putere europeană. Franţa, ca mare putere, intră din acest moment într-un declin din care nu va

mai reuşi să iasă, în ciuda ambiţiilor celui de-al Doilea Imperiu. Ba chiar, în 1870 primeşte

lovitura fatală din partea Prusiei lui Bismarck.

Concomitent cu sfârşitul Franţei napoleoniene, Marea Britanie, deja o putere mondială

importantă, culege roadele Revoluţiei Industriale pe care a iniţiat-o şi devine marea putere care va

domina mapamondul pe parcursul întregului secol al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-

lea. Imperiul Britanic atinge o acoperire globală pe care „soarele nu apune niciodată”, ajungând

să acopere aproape 40 la sută din suprafaţa globului, de la vestul canadian al Americii, până la

posesiunile din Extremul Orient chinezesc.

La nivelul mapamondului, cucerirea independenţei de către Statele Unite reprezintă un

eveniment de o importanţă covârşitoare. Pe lângă faptul că este pentru prima dată când o colonie

reuşeşte să înfrângă metropola, independenţa SUA deschide perspective excepţionale pentru

Lumea Nouă şi lansează pe scena mondială un nou actor internaţional care se va dovedi de mare

calibru. În doar o sută şi ceva de ani, Statele Unite devin prima putere economică, financiară şi 210 Rene Remond – „L’Ancient Regime et la Revolution. 1750 - 1815”, Editions du Seuil, 1974, pp. 116-119

153

militară a lumii, poziţie din care va domina mapamondul pe întreg parcursul secolului al XX-lea,

având toate atributele pentru a deţine întâietatea mondială de putere pentru ani buni de acum

înainte.

Anvergura jocului mondial de putere a avut o dinamică deosebită în secolele al XIX-lea şi

al XX-lea. Dacă la începutul perioadei interferenţa marilor puteri mondiale era redusă practic la

competiţia de pe continentul european, sau eventual eurasiatic cu aventura ruinătoare al lui

Napoleon în Rusia, de la mijlocul secolului al XIX-lea competiţia se extinde, în special pe logică

colonială, în Orientul Îndepărtat şi în Americi. În secolul al XX-lea competiţia dintre marile

puteri a căpătat un caracter global şi total. Jocul mondial de putere a trecut de la nivelul

europocentrist, la nivel global.

Structura participanţilor la jocul mondial de putere a cunoscut de asemenea modificări

radicale. La începutul secolului al XIX-lea puterile care contau în acest joc erau în majoritate

puteri euro-asiatice: Marea Britanie, Imperiul Ţarist, Franţa, Imperiul Habsburgic, Imperiul

Otoman (aflat deja într-o criză cronică). În partea a doua a secolului, alte puteri îşi anunţă

prezenţa: Prusia devenită Imperiul German, Statele Unite, Japonia. Prima jumătate a secolului al

XX-lea aduce cu sine dispariţia totală a unor mari puteri precum Imperiul Habsburgic şi Imperiul

Otoman şi prăbuşirea urmată de renaştere a altora. Astfel, Rusia ţaristă lasă locul Uniunii

Sovietice, iar Imperiul German devine leagănul celui de Al Treilea Reich. Alte două mari puteri

îşi anunţă intenţia de a participa la competiţia globală: Japonia în emisfera estică şi Statele Unite,

devenite deja cea mai mare putere a lumii, în emisfera vestică. A doua jumătate a secolului al

XX-lea este dominată de competiţia politico-militară dintre cele două superputeri, americană şi

sovietică, pentru ca începutul de secol XXI să fie definit pentru o scurtă perioadă de timp de o

structură unipolară, cu Statele Unite, hiperputerea fără rival, aflată într-o relaţie fără asperităţi

prea mari cu toate marile puteri sau puteri regionale: Uniunea Europeană, cu vârfurile sale de

lance Marea Britanie, Germania, Franţa şi, mai nou, Italia, cu Japonia, Rusia, China, India,

Brazilia.

Structura alianţelor la nivelul puterilor mondiale a cunoscut de asemenea un dinamism

extraordinar. Mari puteri au format alianţe care au durat doar câţiva ani sau nu au produs nici un

efect, şi-au schimbat prietenii şi duşmanii sau au trecut uşurinţă dintr-o tabără într-alta. La

începutul secolului al XIX-lea Marea Britanie şi Franţa erau duşmani seculari, pentru ca în primii

154

ani ai secolului al XX-lea să devină aliaţi loiali. Marea Britanie şi Rusia au fost membri ai Sfintei

Alianţe, pentru ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să se confrunte în Războiul Crimeei.

Franţa şi Germania, adversari tradiţionali până la mijlocul secolului al XX-lea, au devenit aliaţi şi

parteneri apropiaţi în Uniunea Europeană. La fel Japonia şi Statele Unite. Japonia şi Italia au

luptat împotriva Germaniei în Primul Război Mondial, pentru ca apoi să devină aliaţi în cel de-al

doilea. Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie au fost aliaţi în Al Doilea Război

Mondial, pentru a deveni adversari de moarte în Războiul Rece.

Dacă până la jumătatea secolului trecut alianţele s-au dovedit efemere şi capricioase,

trebuie remarcat că sistemul de alianţe politico-militare născut în timpul Războiului Rece în

zonele Atlanticului şi Pacificului şi având drept pilon principal SUA se dovedeşte remarcabil de

stabil. Mai mult, acest sistem de alianţe de tip pax americana îşi păstrează dinamismul, dovadă

fiind extinderea ariei sale de interese şi de acţiune în Asia Centrală, în „Marele Orient Mijlociu”

şi în zona Mării Negre, în special după 11 Septembrie 2001. Singurele puteri importante rămase

în afara sistemului de alianţe centrat pe Statele Unite sunt în momentul de faţă Brazilia, Rusia,

India şi China, adică aşa numitul grup BRIC. Se poate constata că atât structura de putere cât şi

logica relaţiilor între puterile mondiale cunoaşte la acest început de secol al XXI-lea schimbări

calitative semnificative faţă de începutul secolului XIX.

14.3. Conceptul cercetării

14.3.1.Scopul studiului

Cercetarea evoluţiei marilor puteri din perioada secolelor XIX şi XX îşi propune să

răspundă la 3 întrebări.

Prima: care au fost marile puteri cele mai importante pentru jocul de putere din sistemului

internaţional în perioada de referinţă şi mai ales pentru arhitectura de putere a secolului al XXI-

lea? Răspunsul nu este simplu la această întrebare, întrucât, spre exemplu Franţa, Marea Britanie,

Germania, ca şi Japonia, au fost actori principali ai celor mai importante evenimente ale perioadei

de studiu. Ele sunt şi astăzi puteri importante ale sistemului internaţional, dar nu mai sunt în

măsură să influenţeze în mod hotărâtor jocul global de putere din secolul care a început. Chiar

dacă Franţa, Marea Britanie şi Germania, luate individual, nu mai sunt actori de prim rang,

155

împreună, în interiorul Uniunii Europene şi alături de ceilalţi membri ai acesteia, constituie unul

dintre cele mai importante centre de putere ale sistemului internaţional. Aşadar, această primă

întrebare trebuie reformulată în sensul că trebuie să cercetăm, nu atât marile puteri, înţelese ca

state propriu-zise, cât centrele de putere care vor defini arhitectura secolului al XXI-lea.

A doua întrebare este: ce anume din evoluţia istorică a acestor mari puteri are relevanţă

pentru intenţia principală a acestui curs, şi anume: elaborarea unei metode de măsurare/evaluare a

puterii unui actor internaţional ? Nici la această întrebare răspunsul nu este uşor, întrucât din

capitolele anterioare am putut vedea că în jocul de putere contează atât resursele cuantificabile,

precum factori demografici, teritoriul şi resursele naturale, puterea militară, parametrii

economici, care eventual pot fi măsuraţi cu obiectivitate, cât şi resursele intangibile, precum

organizarea şi coeziunea internă, strategia, voinţa politică, diplomaţia şi sistemele de alianţe, a

căror evaluare este subiectivă de la bun început.

În fine, cea de-a treia întrebare: care sunt parametrii care contează în jocul global de

putere din secolul al XXI-lea, întrucât, aşa cum am văzut deja în secţiunile anterioare, regulile

jocului de putere schimbându-se în timp, este evident că resurse cruciale într-o epocă istorică,

devin nesemnificative în alte timpuri.

14.3.2.Cazurile supuse studiului

Pentru a încerca să obţin răspunsuri la cele trei întrebări de mai sus am ales cinci mari

centre de putere. Sunt actori care au participat hotărâtor la jocul de putere din secolele al XIX-lea

şi al XX-lea, având totodată o evoluţie paradigmatică.

Europa Occidentală211 reprezintă centrul de putere care a dominat nemijlocit sistemul

internaţional de state vreme de două treimi din perioada de timp studiată. Iar dacă

acceptăm că societatea nord-americană este construită pe sistemul de valori anglo-saxon,

atunci am putea afirma că Europa Occidentală reprezintă centrul de putere care a dominat

211 „Europa Occidentală” este un concept mai degrabă intuitiv, decât istoric, puţin uzitat în lucrările dedicate Relaţiilor Internaţionale. Se poate discuta cu argumente pro şi contra dacă şi prin ce trăsături putem defini spaţiul „Europa Occidentală” sau care sunt statele ce pot fi încadrate aici. Este adevărat că o abordare europocentristă a Relaţiilor Internaţionale ar interzice punerea laolaltă a Germaniei, Marii Britanii şi Franţei, având în vedere lunga tradiţie a confruntărilor de pe bătrânul continent. Astfel de ambiguităţi sunt reale şi ar merita o discuţie separată. Totuşi, viziunea voit globalistă a prezentei lucrări, în care discutăm despre actori statali cât un continent, m-a îndemnat să-mi asum riscul de a opera cu un asemenea concept disputabil şi insuficient de clar definit. Cum altfel ar fi putut fi prezentă Europa în competiţia de putere din secolul al XXI-lea, alături centre de putere uriaşe precum SUA, China sau Rusia?

156

lumea, direct sau indirect, timp de mai bine de două secole. Dominaţia simbolică a

Europei în afacerile internaţionale se perpetuează şi acum prin sistemul de norme şi

instituţii internaţionale implementate după cel de-al Doilea Război Mondial. Iar prin

moştenitoarea ei, Uniunea Europeană, Europa Occidentală va fi unul dintre centrele de

putere globale şi în viitorul previzibil. În perioada aleasă pentru studiu, trei mari puteri

vest-europene au contat în afacerile internaţionale: Marea Britanie, Germania şi

Franţa. Dintre acestea, chiar dacă a fost intens concurată de Germania timp de câteva

decenii, Marea Britanie a deţinut rolul de frunte, fiind puterea principală a Europei

Occidentale şi a lumii o bună parte a perioadei studiate. În opinia multora, Regatul Unit a

fost chiar hegemonul global al secolului al XIX-lea. Pax britannica a reglementat

afacerile internaţionale de la sfârşitul războaielor napoleoniene până la Primul Război

Mondial, Regatul Unit continuând şi după aceea să joace un rol de primă mărime. Marea

Britanie a amorsat revoluţia industrială care a modificat radical repartiţia puterii la nivel

global, tehnologia militară ajungând să prevaleze asupra numărului. Mai mult, prestaţia

britanică pe scena internaţională a determinat o schimbare majoră: jocul de putere a trecut

de la planul regional la cel global; din europocentrist, sistemul internaţional de state a

devenit global. La rândul lor, Franţa şi Germania, după ce s-au războit între ele timp de

secole, au înlocuit confruntarea cu cooperarea şi au pus bazele unuia dintre cei mai

originali actori internaţionali, Uniunea Europeană. Cu unele disonanţe nesemnificative,

cele trei mari puteri vest-europene, altădată rivale, sunt astăzi mai mult decât aliaţi: sunt

parteneri care încearcă să-şi definească un viitor comun.

Rusia, statul cu cea mai mare întindere de pe glob şi cu cele mai multe resurse naturale.

Întinsă pe două continente, Europa şi Asia, Rusia a vrut să participe la competiţia de

putere pe ambele fronturi, dar neavând suficiente resurse, a cunoscut una dintre cele mai

agitate evoluţii, aşa numita „evoluţie de tip pendul”, cu perioade de expansiune agresivă,

dar şi marcată de două implozii care ar fi putut fi catastrofale. Rusia, împreună cu SUA,

reprezintă actori principali ai tuturor celor 3 confruntări paroxistice pentru puterea

mondială, pe care le-a cunoscut secolul al XX-lea: cele două războaie mondiale plus

Războiul Rece. Pe de altă parte, chiar dacă „europenizată” parţial de Petru cel Mare,

Rusia, ca şi China, este una dintre marile puteri care îşi caută un drum propriu şi a cărei

evoluţie viitoare este deschisă oricărei posibilităţi.

157

Statele Unite ale Americii reprezintă fără îndoială o paradigmă unică în jocul de putere

mondial. Secolul al XX-lea şi probabil o bună parte a secolului al XXI-lea stau sub

semnul uriaşei puteri americane. SUA reprezintă singura putere din istoria modernă care a

mers într-un crescendo permanent şi care îşi păstrează o capacitate formidabilă de înnoire.

Statele Unite au câştigat toate competiţiile în care se punea în discuţie repartiţia de putere

la nivel regional sau global, începând cu cele trei confruntări mondiale ale secolului al

XX-lea şi terminând cu competiţia tehnologică. SUA au iniţiat şi orchestrează „revoluţia

informaţională”, un proces care are o capacitate de schimbare a regulilor jocului de putere

cel puţin la fel de importantă ca şi revoluţia industrială amorsată de britanici. Configuraţia

mondială a puterii din ultimul secol ca şi procesul de globalizare în curs poartă marca

„made in US”.

Japonia reprezintă actorul internaţional care a avut o excepţional de rapidă ascensiune ca

putere mondială, reuşind în numai cincizeci de ani, între anii ’70 ai secolului al XIX-lea şi

anii ’20 ai secolului al XX-lea, să parcurgă drumul de la statutul de stat–victimă,

asemănător Chinei, la cel de mare putere mondială212. Interesant de notat este faptul că,

spre deosebire de celelalte mari puteri mondiale, Japonia este un stat cu resurse foarte

limitate. Redresarea spectaculoasă („miracolul japonez”) ca mare putere a Japoniei de

după al Doilea Război Mondial reprezintă de asemenea un exemplu care merită studiat213.

China reprezintă actorul internaţional care, beneficiind din plin de toate atributele puterii

– populaţie, teritoriu, resurse, nivel de civilizaţie ridicat – a fost, până pe la mijlocul

secolului al XX-lea, una dintre victimele celorlalte puteri. La începutul secolului al XIX-

lea, China era de departe cea mai mare putere a lumii, pe lângă populaţie şi întindere,

asigurând peste o treime din PIB-ul mondial (v. Fig. 7.2 Ponderea PIB-ului marilor puteri

ale secolelor XIX şi XX). Decăderea Chinei sub presiunea puterii militare europene, mult

mai bine dotată şi organizată, este o dovadă că, adeseori, calitatea primează în faţa

cantităţii. Căderea Chinei s-a accentuat şi a continuat până după al Doilea Război

Mondial, ţara rămânând totuşi între marile puteri postbelice. China mai este importantă şi

pentru că, la acest început de secol XXI, este actorul internaţional aflat într-un accelerat,

îndelungat şi constant proces de sporire a resurselor puterii. În opinia majorităţii autorilor,

212 James McClein – “Japan: A modern History”, W. W. Norton & Company, 2002, pp. 155 - 177213 ibid. pp. 600 - 627

158

China va ajunge, într-un viitor neprecizat, la paritate cu Statele Unite. Este foarte plauzibil

ca „înfăţişarea” secolului al XXI-lea să depindă de modul în care se vor aşeza relaţiile de

putere dintre China şi Statele Unite.

14.3.3.Detalii tehnice

În Anexele 1-5 de la sfârşitul lucrării sunt prezentate, sub formă de tabele, treceri în

revistă, inevitabil sumare şi reducţioniste, ale principalelor evenimente din istoria celor cinci

centre de putere de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Din bogata istorie a acestor actori

statali creatori de civilizaţie, istorie care ar putea fi expusă în sute de pagini pentru fiecare dintre

ei, am selectat acele evenimente care au influenţat direct sau indirect resursele lor de putere. Am

introdus de asemenea câteva hărţi care permit o mai bună înţelegere a evenimentelor istorice

menţionate. Informaţiile cuprinse în Anexele 1-5 permit o serie de concluzii despre:

1) importanţa relativă a diverselor resurse care, înmănuncheate, dau ca rezultat puterea

potenţială a unui actor,

2) modul în care variabila timp (timpul istoric!) acţionează asupra diferitelor resurse,

3) limitele şi condiţionalităţile pentru ca unele resurse să fie relevante într-o epocă sau

conjunctură dată şi fără efect în alte situaţii.

De un mare folos pentru înţelegerea evoluţiei marilor puteri în perioada de studiu mi-a

fost excepţionala bază de date oferită de „Groningen Growth and Development Center”, de pe

lângă Universitatea din Groningen (Olanda), întocmită de Angus Maddison, Emeritus Profesor la

universitatea amintită, bază de date publicată în 2007214 şi disponibilă la adresa

http://www.ggdc.net/maddison/. Pornind de la baza de date Maddison am întocmit două categorii

de grafice care ilustrează evoluţia a două resurse esenţiale de putere, populaţia şi Produsul Intern

Brut. Prima categorie se referă la cele ale marilor puteri clasice, consacrate, ale secolelor al XIX-

lea şi al XX-lea – Marea Britanie, Germania, Franţa, SUA, Japonia, China. Cea de-a doua

categorie are în vedere aceiaşi parametri dar pentru centrele de putere menţionate în paragraful

anterior, centre care se anunţă a fi puterile dominante în secolul al XXI-lea – Uniunea Europeană,

Rusia, SUA, China, Japonia - la care am adăugat India, astfel:

214 Angus Madisson – “Contours of the world Economy, 1-2030 AD; Essays in Macroeconomic History”, Oxford University Press, 2007

159

Fig 7.1 - Populaţia marilor puteri ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea în % din

total mondial

Fig 7.2 - PIB-ul marilor puteri ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea în % din PIB-

ul mondial

Fig 7.3 - Populaţia centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI (în mii de persoane)

Fig 7.4 - Variaţia ratei de creştere (%) a populaţiei centrelor de putere ale

secolelor XIX-XXI

Fig 7.5 - Populaţia centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI în % din totalul

mondial

Fig 7.6 - Produsul Intern Brut (PPP în „1990 International Dollars”) al centrele

de putere ale secolelor XIX-XXI

Fig 7.7 - Variaţia ratei de creştere (%) a PIB-ului centrelor de putere ale

secolelor XIX-XXI.

Fig.7.8 - PIB-ul centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI în % din totalul

mondial

Pentru a înţelege corect informaţiile conţinute în graficele menţionate trebuie făcute

câteva precizări:

În vederea simplificării calculelor, pentru Europa Occidentală, pentru perioada 1780-

2004, am adunat toate cifrele corespunzătoare celor 15 state din vestul continentului,

membre ale Uniunii Europene din 1995 (Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia,

Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia,

Finlanda, Suedia, Austria), la care am adăugat Elveţia şi Norvegia215. Începând cu

2004, am adăugat şi cifrele corespunzătoare pentru cele 10 + 2 state care au aderat la

UE în 2004 şi 2007 (de dragul simplităţii am „devansat” aderarea României şi

Bulgariei, mai ales că eroarea din punctul de vedere al influenţei asupra cifrelor este

215 Dacă acceptăm că în prima parte a secolului al XIX-lea „Europa Occidentală” era alcătuită din principalele puteri europene – Franţa, Marea Britanie, Germania (aproximativ Prusia şi principatele germane), Imperiul Habsburgic (aproximativ Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria) – plus Irlanda, Olanda, Belgia, Spania, Portugalia, Italia şi Suedia (v. Harta 7.1 Europa la 1800, din Anexa 1), avem o eroare de aprox. 3% atât în termeni de populaţie, cât şi de PIB faţă de „Europa Occidentală” reprezentată de cele 15 state membre ale Uniunii Europene din 1995.

160

acceptabilă). În felul acesta, trecerea de la „Europa Occidentală” la Uniunea

Europeană se face de la sine.

Pentru exprimarea Produsului Intern Brut s-a utilizat aşa numitul „dolar

internaţional” la valoarea lui de referinţă din 1990 (mai corect „1990 International

Geary-Khamis Dollars”, denumit astfel după numele a doi cercetători, Roy Geary şi

Salem Khamis, care l-au definit prin anii 1970). Este vorba de o unitate monetară

virtuală, a cărei valoare este determinată de două concepte gemene: „paritatea puterii

de cumpărare” („Purchasing Power Parities” – PPP) a unei monede şi preţul mediu

internaţional al mărfurilor. „Dolarul Internaţional” arată cât valorează o monedă

naţională în interiorul unei ţări, pentru că de fapt exprimă volumul de marfă pe care îl

poţi cumpăra în ţara respectivă, comparativ cu volumul de marfă pe care îl poţi

cumpăra cu aceiaşi sumă în SUA. De obicei, pentru statele mai sărace, metoda PPP

dă un „dolar internaţional” supraunitar (mai mare decât valoarea sa nominală,

rezultată din paritatea de schimb valutar). De aceea, se consideră că exprimarea PIB-

ului unei ţări în „dolari internaţionali”, adică prin metoda PPP, şi nu pur şi simplu pe

baza ratelor de schimb valutar, oferă o măsură mai apropiată de realitate a

standardului de viaţă din ţara respectivă. Această monedă virtuală este utilizată în

scopuri statistice de organizaţii internaţionale, precum Banca Mondială sau Fondul

Monetar Internaţional216.

Aceasta este explicaţia pentru care PIB-ul Chinei, exprimat prin PPP, este mult mai

mare decât PIB-ul nominal (cu PIB-ul calculat prin metoda PPP, China se situează pe

locul trei mondial, după Uniunea Europeană şi SUA şi mult înaintea Japoniei; v. Fig.

7. 6 şi Fig. 7.8). Spre exemplu, la nivelul anului 2008, PIB - ul Chinei exprimat prin

PPP este de 7.800 miliarde de dolari şi de numai 4.222 miliarde, dacă este exprimat

prin rata oficială de schimb yuan/dolar. In vreme ce în cazul Japoniei este invers:

PIB-ul este 4.348 prin PPP şi 4.844 prin rata de schimb217.

Am utilizat de asemenea o serie de date furnizate de John Mearsheimer în volumul

„Tragedia politicii de forţă”, în special cele care oferă o imagine despre „avuţia” marilor puteri.

216 The World Bank - http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/DATASTATISTICS/217 Central Intelligence Agency – „The World Factbook”, 2009, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/

161

Autorul american defineşte indicatorul „avuţie” ca un indicator compozit direct care atribuie o

pondere egală pentru producţia de fier/oţel şi consumul de energie pentru fiecare mare putere, în

% din totalul produs de marile puteri împreună într-un an218. Pentru perioada 1820-1850,

procentele sunt calculate numai pe baza producţiei de fier/oţel, întrucât nu există date despre

consumul de energie. Datele utilizate de John Mearsheimer sunt extrase din David J. Singer şi

Melvin Small – „National Material Capabilities Data, 1816-1985”, Inter-University Consortium

for Political and Social Research, Ann Harbor, Michigan, February 1993.

Pornind de la datele autorului american am întocmit Tab. 7.1. şi graficul corespunzător

din Fig. 7.9 Partea relativă din avuţia mondială 1820 - 1940 (% din total mondial).

Informaţiile furnizate de Fig. 7.9 oferă o perspectivă a puterii potenţiale a actorilor internaţionali

respectivi prin prisma nivelului lor de dezvoltare industrială.

218 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 55

162

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

35%

40%

1820

1850

1870

1890

1900

1913

1920

1940

1950

1960

1970

1980

1990

2000

2008

Year

Franţa Germania MareaBritanie

SUA Rusia/URSS

China J aponia

Fig. 7. 1 Populaţia marilor puteri ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea în % din total mondial219

219 după Angus Maddison – „Statistics on World Population, GDP and Per Capita GDP, 1-2006 AD”, http://www.ggdc.net/maddison/

163

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

35%

40%1820

1870

1900

1913

1940

1950

1960

1970

1980

1990

2000

2006

Year

Franţa Germania Marea Britanie SUA Rusia/ URSS China J aponia

Fig. 7. 2 PIB-ul marilor puteri ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea în % din PIB-ul mondial

164

0

200.000

400.000

600.000

800.000

1.000.000

1.200.000

1.400.000

1780 1800 1820 1840 1860 1880 1900 1920 1940 1960 1980 2000 2002 2004 2006 2008

mii de persoane

Europa Occidentala / U.E. SUA URSS / Rusia Japan China India

Fig. 7. 3 Populaţia centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI (în mii de persoane)

165

-2,0%

-1,5%

-1,0%

-0,5%

0,0%

0,5%

1,0%

1,5%

2,0%

2,5%

3,0%

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Europa Occidentala / U.E. SUA URSS / Rusia Japan China India Total Mondial

Fig. 7.4 Variaţia ratei de creştere (%) a populaţiei centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI

166

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

1700 1780 1820 1870 1920 1950 1990 2004 2008

(% din total mondial)

Altele India Japan China SUA URSS / Rusia Europa Occidentala / U.E.

Altele 47%

India 17%

China 20%

Japonia 2%

Rusia 2%

Europa 8%

SUA 5%

Fig. 7.5 Populaţia centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI în % din totalul mondial

167

0

1.000.000

2.000.000

3.000.000

4.000.000

5.000.000

6.000.000

7.000.000

8.000.000

9.000.000

10.000.000

1780 1800 1820 1840 1860 1880 1900 1920 1940 1960 1980 2000 2002 2004 2006

1990 International Geary-Khamis Dollars (PPP)

Europa Occidentala / U.E. SUA URSS / Rusia Japan China India

Fig. 7. 6 Produsul Intern Brut (PPP în „1990 International Dollars”) al centrele de putere ale secolelor XIX-XXI

168

-20%

-15%

-10%

-5%

0%

5%

10%

15%

20%

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Europa Occidentala / U.E. SUA URSS / Rusia Japan China India Total Mondial

Fig. 7. 7 Variaţia ratei de creştere (%) a PIB-ului centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI.

169

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

1700 1780 1820 1870 1920 1950 1990 2004 2006

% din PIB mondial

Altele India Japan China SUA URSS / Rusia Europa Occidentala / U.E.

Altele 29%

India 6%

China 17%

Japonia 6%

Rusia 2%

Europa 20%

SUA 20%

Fig. 7.8 PIB-ul centrelor de putere ale secolelor XIX-XXI în % din totalul mondial (în PPP)

170

1820 1830 1840 1850 1860 1870 1880 1890 1900 1910 1913 1920 1930 1940

Statele Unite 10 12 12 15 13 16 23 35 38 48 47 62 54 49

Marea Britanie 42 47 57 59 59 53 45 32 23 15 14 16 11 11

Prusia/Germania 6 4 4 3 9 13 16 16 21 20 21 14 14 17

Franţa 21 18 14 10 12 11 10 8 7 6 6 5 9 4

Austro-Ungaria 7 6 6 6 4 4 3 4 4 4 4 - - -

Rusia/URSS 15 13 8 6 3 2 2 3 6 5 6 1 6 13

Japonia - - - - 0 0 0 0 0 1 1 2 4 6

China - - - - - - - - 0 0 0 1 2 1

Tab. 7.1. Partea relativă din avuţia mondială 1820 - 1940220 (% din total mondial)

220 Tabelul 7.1 este alcătuit pe baza datelor din volumul lui John Mearsheimer – „Tragedia Politicii de forţă”, Antet XX Press, Bucureşti 2003, mai precis TABELUL 3.3 Partea relativă din bogăţia europeană, 1816-1940, p. 55 şi TABELUL 6.2 Partea relativă din bogăţia mondială, 1830-1940, p 158.

171

1820 1830 1840 1850 1860 1870 1880 1890 1900 1910 1913 1920 1930 1940

0

10

20

30

40

50

60

70

Statele Unite Marea Britanie Prusia/Germania Franţa Austro-Ungaria Rusia/URSS JaponiaChina

%

Fig. 7.9 Partea relativă din avuţia mondială 1820 - 1940221 (% din total mondial)

221 Graficul este alcătuit pe baza datelor din Tabelul 7.1,

172

14.4. Concluzii ale studiilor de caz

Trecerea în revistă a istoriei centrelor de putere ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea

prezentată în Anexele 1-5 permite câteva concluzii privitoare la resursele de putere prezentate în

Capitolul 4.

14.4.1.Masa critică de resurse hard power

Teoriile realiste pornesc de la premisa că „marile puteri” sunt acelea care arbitrează

afacerile internaţionale, adică acei actori internaţionali care influenţează hotărâtor ceea ce se

petrece în politica internaţională. Asta pentru că destinele tuturor statelor, mari şi mici, sunt

determinate în primul rând de deciziile şi acţiunile statelor care deţin potenţialul maxim, chiar

dacă în anumite situaţii contează şi puterile mai mici222. În capitolele şi paragrafele anterioare (în

special Capitolul 6) am văzut care au fost puterile majore ale sistemului de-a lungul secolelor al

XIX-lea şi al XX-lea. De-a lungul istoriei, puterile majore, adică acelea care au deţinut

potenţialul necesar de resurse de putere s-au numit pe rând „mari puteri”, „superputeri”,

„hiperputeri”.

De aici provine prima concluzie a studiilor de caz: pentru a fi o putere majoră a sistemului

internaţional, un stat trebuie să aibă o „masă critică”, un prag minim de resurse de putere de tip

hard power. În plus, în ultimele două secole, limitele „masei critice” s-au mişcat în sus.

Comparativ cu SUA, Rusia sau China, fostele puteri europene Franţa, Marea Britanie, Germania

au trecut în rândul doi al marilor puteri pentru că nu mai ating această „masă critică” nici în

termeni de populaţie, nici de teritoriu, nici de resurse naturale. Atâta vreme cât jocul de putere a

fost europocentrist, masa lor de resurse era suficientă. Cele două conflagraţii mondiale ale

secolului al XX-lea, nu numai că le-a stors de resurse, dar a ridicat scara la care se desfăşura jocul

de putere, de la nivel continental la scară globală. Intrarea în scenă a Statelor Unite, URSS, şi mai

nou a Chinei şi Indiei, a făcut ca marile puteri europene tradiţionale să nu mai conteze individual

(v. Fig 7.1 şi Fig. 7.2). Doar apartenenţa la Uniunea Europeană permite astăzi Germaniei, Franţei,

chiar şi Marii Britanii, să aibă o anumită influenţă în afacerile internaţionale; mai mult sau mai

puţin!, din cauza faptului că, deocamdată, Uniunea este deficitară în privinţa unor resurse de

putere (v. Anexa 1).

222 Keneth Waltz – „Teoria Politicii Internaţionale”, Polirom, Iaşi, 2006, pp. 72-73

173

Un exemplu grăitor în privinţa limitării introduse de „masa critică” este Japonia cea săracă

în resurse naturale. Exact din cauza sărăciei resurselor sale, Japonia a fost silită să renunţe la

statutul de mare putere a sistemului, într-un moment în care şi-ar fi putut împlini ambiţiile de

hegemonie asupra Asiei de Nord-Est. În mod curent, Japonia este acuzată pentru faptul că a

declanşat în 1941 războiul împotriva SUA. Dar, trebuie să ne reamintim că, după ce Germania

obţinuse victoria pe frontul de vest şi atacase URSS, Japonia se proiecta ca un foarte serios

pretendent la hegemonia în Asia de Nord Est (v. Anexa 4). China era la pământ, URSS era prea

slabă pentru a putea lupta cu succes pe două fronturi, în vest cu Germania şi în est cu Japonia. În

această situaţie, Statele Unite au ştrangulat Japonia printr-un embargou devastator, care a lipsit-o

de petrolul, fierul vechi şi alte importuri vitale provenite din SUA. Condiţia pusă japonezilor de

către americani pentru ridicarea embargoului a fost de a abandona China, Indochina şi, poate

Manciuria. Japonia a fost astfel pusă în situaţia de a alege între două soluţii la fel de rele: să

cedeze presiunilor americane de a-şi diminua puterea sau să declare război Statelor Unite223.

Marea putere săracă în resurse, Japonia, a fost învinsă de una mult mai mare, cu o putere

potenţială de aproximativ 4 ori mai mare.

O precizare suplimentară: pentru ca un actor internaţional să reprezinte o putere majoră a

sistemului, trebuie să se situeze deasupra limitelor de „masă critică” în privinţa tuturor

categoriilor de resurse de putere. Cu alte cuvinte, dacă un stat are un deficit de putere pe una

dintre componente, atunci este descalificat pe ansamblul jocului de putere. Cazul Japoniei cea

săracă în resurse naturale prezentat mai sus, este sugestiv în acest sens; la fel, Chinei şi Indiei

secolului al XIX-lea le lipseau puterea militară, dar mai ales capacitatea industrială. Din acelaşi

motiv, deşi se bucură din plin de mai toate resursele de putere, statutul de putere majoră a

secolului al XXI-lea al Uniunii Europene este problematic din cauza faptului că manifestă un

deficit pe palierul politicii externe şi de securitate.

14.4.2.Populaţia - cantitate şi calitate

Populaţia reprezintă o resursă crucială de putere. O demonstrează cazurile Chinei, Indiei

atât de la începutul secolului al XIX-lea, când erau puterile cu cea mai mare pondere în crearea

avuţiei mondiale, cât şi în primul deceniu al secolului al XXI-lea, când tot populaţia foarte

numeroasă face ca China şi India să înceapă să conteze ca puteri mondiale emergente. Populaţia

223 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, pp. 159-161

174

cea mai numeroasă de pe continentul european a permis Franţei de la sfârşitul secolului al XVIII-

lea şi începutul secolului al XIX-lea să vizeze hegemonia europeană. Analizând graficul din Fig.

7.3 se poate observa că între anii 1950 şi 1990 populaţia mondială globală a crescut spectaculos

(aproximativ în aceeaşi perioadă economia mondială a înregistrat un „boom” prelungit, având ca

principali protagonişti SUA, Europa Occidentală şi Japonia). China şi India au avut cele mai mari

sporuri de populaţie, dar şi celelalte centre de putere au înregistrat o creştere robustă. Însă, în

termeni relativi, doar ponderea Indiei în totalul populaţiei mondiale a crescut, a Chinei a rămas

aproximativ aceeaşi, în vreme ce a ponderile SUA, Europei, Rusiei şi Japoniei s-au diminuat. A

crescut însă consistent ponderea populaţiei altor zone geografice; este un spor constant pornit prin

anii 1920 şi care se menţine şi astăzi. O evoluţie negativă a înregistrat Europa, a cărei pondere s-a

înjumătăţit, de la 15% în 1870, la 8% în 2008. Şi mai spectaculoasă este căderea constantă a

Rusiei, care de la 8% în 1920, a ajuns la numai 2% în 2008; adică de patru ori mai puţin! Pentru

secolul al XXI-lea, perspectiva este sumbră pentru Rusia (care are o rată de creştere pronunţat

negativă, practic de prin 1992) şi pentru Japonia (care a trecut la o rată de creştere negativă

începând cu 2006) şi îngrijorătoare pentru Uniunea Europeană, a cărei rată de creştere tinde către

zero (v. Fig. 7.4). Interesante în cazul Europei sunt efectele demografice ale marii extinderi din

2004-2007: pe de o parte, o creştere a populaţiei cu aprox. 100 de milioane de persoane (v. Fig.

7.3); pe de altă parte, o cădere a ratei de creştere demografică, noii veniţi – între care România –

având rate negative (v. Fig. 7.4). O ultimă observaţie de natură cantitativă: rata de creştere

demografică a SUA este dublă în comparaţie cu cea a Chinei.

În concluzie, se poate afirma că dimensiunea populaţiei, cu alte cuvinte cantitatea,

reprezintă o resursă esenţială de putere potenţială. Trebuie făcute însă două precizări care vorbesc

despre „calitatea” populaţiei. În primul rând, importantă ca resursă de putere nu este atât

dimensiunea populaţiei în totalitatea ei, cât mai ales dimensiunea populaţiei active, adică

ponderea populaţiei cuprinsă între 15-65 de ani, în totalul populaţiei. În al doilea rând, putere

conferă o populaţie educată, cu un grad ridicat de pregătire, pentru că o asemenea populaţie are

un potenţial ridicat de participare la procesele economice (crearea de avuţie), sau la forţa militară

(dimensiunea armatelor şi calitatea personalului militar).

Ajungem astfel la ceea ce este denumit „capitalul uman” al unui actor internaţional: o

populaţie activă şi bine pregătită.

175

14.4.3.Capacitatea de creare a avuţiei, factor esenţial al puterii potenţiale

Puterea potenţială a unui actor internaţional depinde în mod crucial de procesul intern de

conversie a resurselor de putere precum populaţia, geografia, resursele naturale pe care le deţine.

Acest proces intern de conversie are mai multe laturi, dintre care cea mai importantă, hotărâtoare

chiar, este capacitatea de creare a avuţiei. Nivelul de avuţie („avuţie” în sensul clasic de

„totalitate a valorilor materiale şi spirituale de care dispune un popor, un stat, la un moment

dat”224 şi nu în sensul dat de John Mearsheimer şi utilizat în Fig. 7.9) al unui actor internaţional

este acela care determină volumul cheltuielilor militare, al investiţiilor în resursa umană prin

sistemele de educaţie şi sănătate, al investiţiilor în infrastructură şi în cercetare-dezvoltare. Tot

nivelul de avuţie determină calitatea vieţii şi dă un nivel acceptabil de sărăcie, ceea ce

influenţează hotărâtor coeziunea socială.

Pentru a atinge scopul principal al prezentei lucrări – elaborarea unui model matematic de

măsurare a puterii potenţiale a unui actor internaţional, v. Capitolul 8 – trebuie să identificăm

care sunt acei parametri ce exprimă sintetic afirmaţiile de bun simţ privind crearea de avuţie,

formulate în paragraful anterior. Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem la datele din Tabelul 7.1

şi Fig. 7.9. Se poate constata că graficul din Fig. 7.9 este o reprezentare credibilă a istoriei jocului

mondial de putere din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea, aşa cum

reiese ea din studiile de caz prezentate în Anexele 1-5. În consecinţă, se poate afirma că, cel puţin

pentru perioada amintită, parametrul care exprimă cel mai bine capacitatea de creare a avuţiei

este nivelul de industrializare al unui actor internaţional.

Într-adevăr, revoluţia industrială pe care a amorsat-o, i-a permis Marii Britanii să devină

marea putere, hegemonul, secolului al XIX-lea (v. Fig. 7.9). Tot industrializarea rapidă a fost şi

cea care i-a permis Germaniei să ajungă din urmă şi să întreacă Regatul Unit, începând cu prima

decadă a secolului al XX-lea. Peste ocean, tot industrializarea (realizată cu o organizare a muncii

şi o productivitate superioare comparativ cu puterile europene) a permis SUA să preia primatul

mondial în anii 1890 (v. Fig. 7.2, Fig. 7.8 şi Fig. 7.9). Japonia datorează de asemenea

industrializării spectaculoasa sa ridicare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi revenirea

„miraculoasă” după devastările celui de-al Doilea Război Mondial (v. Fig. 7.2 şi Fig. 7.9). În

foarte bună măsură, explicaţia pentru care Marea Britanie şi Statele Unite au fost puterile

224 DEX – „Dicţionarul Explicativ al limbii române”, http://dexonline.ro/search.php?cuv=avutie

176

dominante ale sistemului internaţional, una în secolul al XIX-lea, cealaltă în secolul al XX-lea

(cel puţin!) este faptul că ele deveniseră cu câteva decenii înainte „atelierele” lumii, poziţie din

care au dominat industria mondială. Astfel, în anii 1920 şi apoi după cel de-al Doilea Război

Mondial, SUA asigurau aproximativ 40% din producţia industrială globală. Astăzi, partea ce

revine americanilor din producţia industrială planetară variază între 21-24%225.

Dimpotrivă, Rusia s-a industrializat mult mai lent decât puterile europene sau Japonia pe

parcursul secolului al XIX-lea. Costurile au fost considerabile: a fost înfrântă într-o manieră

umilitoare de Japonia în războiul din 1904-1905, iar în 1917, ca urmare a prelungirii Primului

Război Mondial, statul s-a prăbuşit. La izbucnirea conflagraţiei mondiale, Imperiul Ţarist era o

ţară semiindustrializată, cu o infrastructură de transport deficitară, cu o capacitate logistică

deplorabilă, cu o armată alcătuită în majoritate din ţărani, lipsiţi de disciplina de tip industrial pe

care o cerea un război de o asemenea anvergură, nepregătiţi să suporte prelungirea războiului 226.

Rezultatul a fost atât prăbuşirea frontului de est, cât şi a frontului intern. În schimb, în Uniunea

Sovietică din perioada interbelică, politica dură de industrializare forţată dusă de Stalin, chiar

dacă a avut costuri uriaşe în plan social, a avut efecte net pozitive în planul performanţei

economice (v. Fig. 7.2, Fig. 7.8 şi Fig. 7.9). Astfel că, deşi economia sovietică a suferit pagube

enorme în cel de-al Doilea Război Mondial, la sfârşitul conflictului, URSS era cea mai puternică

economie din Europa (v. Fig. 7.2).

Merită adăugat aici faptul că, pe lângă crearea propriu-zisă de avuţie şi, pe această cale, de

consolidare a puterii militare, industrializarea mai are unele efecte pozitive. Statele industrializate

îşi dezvoltă capacitatea logistică – căi ferate, şosele, mijloace de transport terestru, vase de

transport naval, avioane cargo – necesară pentru a-şi susţine forţele militare. De asemenea, statele

industrializate au populaţii cu o educaţie mai bună decât cele semiindustrializate, ceea ce are

efecte pozitive asupra disciplinei tactice şi a capacităţii combatante. În plus, armatele moderne

sunt organizaţii vaste şi complexe care trebuie administrate, motiv pentru care statele majore

generale sunt indispensabile. Şi aici statele industrializate sunt în avantaj: instituţiile economice

de mari dimensiuni pe care trebuie să le gestioneze le conferă capacitatea necesară de a

225 Eric Hobsbawm – „Du declin des Empires”, Le monde Diplomatique, 17.02.2009

226 William McNeill – “The Pursuit of War: Technology, Armed Forces and Society since AD 1000” , Chicago University Press, 1982, Cap. 8

177

administra organizaţii mari precum armatele227. Astfel de avantaje indirecte ale industrializării au

contat în cazul Prusiei în războaiele sale cu Austria şi Franţa din 1866, respectiv 1870, Germaniei

în primele faze ale celor două războaie mondiale (v. Anexa 1), în cazul Japoniei în războaiele cu

Rusia din 1904-1905 şi China (v. Anexa 4).

La polul opus, un exemplu grăitor este China. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi în

prima jumătate a celui de-al XX-lea, China a rămas o ţară foarte slab industrializată (v. Fig. 7.9)

şi a pierdut rapid prima poziţie pe plan mondial în privinţa PIB-ului (v. Fig.7.2). Explicaţia

eşecului industrializării Chinei este parţial dată de conservatorismul extrem al leadership-ului său

care se temea că industrializarea va provoca schimbări sociale nedorite. Wolfram Eberhard

aminteşte că, pe la începutul secolului al XX-lea, mulţi se întrebau în capitalele europene, de ce

Japonia reuşise atât de repede să-şi însuşească instituţiile şi comportamentul unei puteri moderne,

în vreme ce China eşuase. În opinia contemporanilor, una dintre explicaţii provenea din

diferenţele fundamentale de structură socială dintre Japonia şi China. Se ştie că baza socială a

statului capitalist modern de tip occidental este clasa de mijloc. Ori, în vreme ce în Japonia exista

de secole o clasă mijlocie alcătuită din meşteşugari şi comercianţi care trăiau într-o simbioză

strânsă cu clasa conducătoare, în China clasa de mijloc lipsea aproape cu desăvârşire, din două

motive. În primul rând, ţesătura de autoritate a sistemului social al Chinei secolului al XIX-lea

era reprezentată de o birocraţie atotputernică şi omniprezentă, care parazita până la ştrangulare

orice activitate economică. Birocraţia imperială chineză se constituise de-a lungul timpului într-o

mică nobilime conservatoare şi reacţionară, ce manifesta o adversitate hotărâtă faţă de orice fel de

reformă, întrucât se temea să nu-şi piardă privilegiile de tip feudal de care se bucura228. Un

exemplu al efectului profund nociv al birocraţiei imperiale asupra dezvoltării economice este

închiderea virtuală a Chinei, începând cu secolul al XV-lea, în faţa comerţului internaţional; una

dintre consecinţele acestei măsuri a fost dispariţia sofisticatei industrii chineze a construcţiilor

navale229. Ca urmare, economia chineză a rămas o economie predominant agrară, ultima mare

economie a lumii caracterizată de structuri de producţie de tip feudal. Proporţia uriaşă a ţărănimii

în totalul populaţiei nu a permis constituirea unei autentice clase mijlocii230.

227 Bernard Brodie – „Technological Change, Strategic Doctrine and Political Outcomes”, în Klaus Knorr (coord.) – „Historical Dimensions of National Security Problems”, University Press of Kansas, Lawrence, 1976, pp. 263-306228 Wolfram Eberhard – op.cit. p. 236229 Angus Maddison – „Growth and Interaction in the World Economy”, pp. 62-63230 Wolfram Eberhard – op.cit. p. 237

178

Acum, în secolul al XXI-lea, în plină revoluţie informaţională şi în condiţiile dezvoltării

economiei bazate pe cunoaştere, industrializarea ar putea să nu mai apară ca fiind crucială pentru

puterea unui actor. Unii autori vorbesc dispreţuitor despre „economia coşurilor de fum”231, iar

alţii despre costurile ecologice uriaşe ale industrializării. Sunt afirmaţii în bună măsură adevărate.

Dar, pentru China şi, parţial pentru India, industrializarea din ultimele două-trei decenii este cea

care le-a propulsat ca puteri emergente ale secolului al XXI-lea. Cel puţin China, cu o producţie

industrială ce se apropie de o cincime din producţia industrială mondială, a devenit şi ea un

„atelier” al lumii. Şi se află într-o companie selectă: Uniunea Europeană, cel mai mare

„industriaş” al lumii, şi SUA, amândouă cu o pondere a producţiei industriale de 20-22%232.

În opinia mea, pentru secolul al XXI-lea, parametrul care exprimă cel mai sintetic şi fidel

capacitatea de creare a avuţiei este Produsul Intern Brut. Dacă privim graficele din Fig. 7.2, Fig.

7.6, Fig. 7.7 şi Fig. 7.8, toate referitoare la PIB-ul puterilor majore ale sistemului internaţional,

vom constata că ele sintetizează destul de exact istoria centrelor de putere ale secolelor al XIX-

lea şi al XX-lea supuse studiului de caz (v. Anexele 1-5).

Prezenţa Chinei pe primul loc mondial în privinţa PIB-ului în primele şapte decade ale

secolului al XIX-lea (v. Fig. 7.2), în ciuda lipsei de bază industrială, are două explicaţii: pe de o

parte, nivelul ridicat de la care a plecat China (ca şi India) la începutul intervalului, datorat în

special populaţiei numeroase; pe de altă parte, prin ponderea încă redusă a industriei în PIB-ul

celorlalte puteri. Totuşi, declinul constant al ponderii PIB-ului Chinei în PIB-ul mondial,

reproduce fidel declinul accentuat al puterii sale. PIB-ul Chinei, ca şi al Indiei, a început să

crească spectaculos şi mai ales constant (v. Fig. 7.6) din anii 1980; creşterea s-a temperat la

începutul anilor 2000, dar a rămas robustă. Per ansamblu (v. Fig. 7.8), ponderea Chinei în PIB-ul

mondial a crescut de aproape 4 ori între 1950 (puţin peste 4%) şi 2006 (peste 17%); iar ponderea

Indiei, după două secole şi jumătate de scădere continuă, a început să crească prin anii 1990,

ajungând astăzi să deţină 6% din PIB-ul mondial, tot atât cât Japonia şi de trei ori mai mult decât

Rusia.

Japonia a înregistrat o creştere uşoară dar constantă începând cu anii 1870 şi până la cel

de-al Doilea Război Mondial. În perioada postbelică, începând cu anii 1950, Japonia a înregistrat

231 Alvin şi Heidi Toeffler – „Avuţia în mişcare”, Antet XX Press, Bucureşti, 2006, pp. 24 - 28232 CIA – „The World Factbook”, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/ 2078rank.html

179

un spor remarcabil până la aproximativ 9 % din PIB-ul mondial (v. Fig. 7.8), situându-se pentru

câţiva ani, pe locul doi mondial, după SUA. Acesta a fost aşa numitul „miracol japonez”, asupra

căruia voi reveni ulterior. Însă, începând cu anii 1990, Japonia a stagnat, fără să reuşească să îşi

regăsească ritmul şi situându-se şi astăzi sub media mondială de creştere a PIB-ului (v. Fig.7.7).

Europa Occidentală (cu vârful său de lance, Marea Britanie, care la sfârşitul secolului al

XIX-lea deţinea numai ea o pondere de 10% din PIB - ul mondial – v. Fig. 7.2), a sporit pe tot

parcursul secolului al XIX-lea (v. Fig. 7.6), ocupând primul loc mondial. După o contracţie în

timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa Occidentală/Uniunea Europeană a revenit pe

primul loc, cu o pondere relativ constantă de circa o cincime din PIB-ul mondial (v. Fig. 7.6 şi

Fig 7.8), până pe la mijlocul anilor 1990, când a fost depăşită de SUA, revenind din nou pe

primul loc, odată cu marea extindere din 2004. În plan continental, se remarcă creşterea constantă

a Prusiei/Germaniei pe parcursul secolului al XIX-lea. Germania a depăşit Marea Britanie în

primii ani ai secolului al XX-lea, menţinându-şi primatul european până după cel de-al Doilea

Război Mondial. De atunci, pe continent se constată o convergenţă a ponderii puterilor europene,

Germania, Franţa, Marea Britanie, fiecare deţinând o pondere situată în jurul nivelului de 3% din

PIB-ul mondial (v. Fig. 7.2).

În cealaltă parte a continentului, Rusia/URSS şi-a sporit uşor ponderea pe întreg parcursul

secolului al XIX-lea şi în primele şase decade ale secolului al XX-lea (v. Fig. 7.2). În comparaţie

cu alte state, luate individual, URSS s-a situat pe locul doi mondial, după SUA, începând cu anii

1930 şi până prin anii 1980 (v. Fig. 7.2 şi Fig. 7.6). Dar, anii 1970 au adus o contracţie din ce în

ce mai accelerată a ponderii PIB-ului URSS/Rusiei în PIB-ul mondial, culminând cu prăbuşirea

spectaculoasă de la începutul anilor 1990. Practic, pe tot parcursul ultimei decade a secolului al

XX-lea, economia Rusiei s-a contractat, uneori dramatic, precum în 1992 cu 16% (v. Fig. 7.7).

Astfel, în ultima jumătate de secol, economia Rusiei a înregistrat o contracţie uriaşă, de 5 ori, de

la 10% în 1960, la 2% în 2006 (v. Fig. 7.8). Este adevărat, că începând cu anul 1999, economia

Rusiei dă semne de revenire, cu rate de creştere peste media mondială, ca şi China şi India (v.

Fig. 7.7).

La nivel global, se remarcă ascensiunea SUA, care au trecut pe primul loc între marile

puteri, depăşind Marea Britanie prin anii 1870 (v. Fig. 7.2), poziţie pe care practic nu au mai

părăsit-o de atunci. Dacă în raport cu orice alt stat, SUA s-au menţinut pe primul loc, în raport cu

180

Europa Occidentală şi Uniunea Europeană de mai apoi, SUA s-au situat în imediata apropiere pe

locul doi (au trecut pentru scurt timp pe primul loc la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial,

când Europa era devastată), trecând înaintea UE pe la mijlocul anilor 1990 (v. Fig. 7.6). Ponderea

SUA în PIB-ul mondial a sporit consistent în perioada interbelică şi în prima decadă de după cel

de-al Doilea Război Mondial (v. Fig. 7.8). De altfel, se poate observa că cele două războaie

mondiale ale secolului al XX-lea au provocat „sărăcirea” marilor puteri europene (v. Fig. 7.2,

Fig. 7.6 şi Fig. 7.8), ca şi a Rusiei, Chinei şi Indiei. La vremuri de război, a crescut doar ponderea

SUA în timpul şi în urma celor două conflagraţii mondiale, precum şi ponderea Japoniei, în urma

Primului Război Mondial (v. Fig. 7.8).

PIB-ul este un parametru care oferă o imagine de ansamblu a forţei economice a unui

actor, dar care este limitată la aspectul cantitativ. În perspectiva secolului al XXI-lea, nivelul PIB-

ului este important, dar nu este suficient întrucât nu oferă posibilitatea de a face predicţii privind

evoluţia pe termen lung a capacităţii unui actor internaţional de creare a avuţiei. Aşadar, sunt

necesari şi unii parametri care să permită o evaluare calitativă a performanţei economice a unui

actor internaţional. Într-adevăr, la începutul secolului al XIX-lea, China şi India aveau de departe

cel mai mare PIB. Pe locul al treilea se situa Franţa. Şi totuşi, în deceniile care au urmat toate cele

trei mari puteri, au fost depăşite net de competitoarele lor; uneori dramatic, precum în cazul

Chinei şi Indiei. De unde tragem concluzia, că PIB-ul nu este suficient ca predictor al arhitecturii

de putere al secolului al XXI-lea. Există şi alţi parametri capabili să facă diferenţa.

Istoria centrelor de putere prezentată în Anexele 1-5 arată că pe lângă populaţie şi PIB,

parametri preponderent cantitativi, mai contează încă patru caracteristici ale actorilor

internaţionali. Două dintre acestea sunt de asemenea de natură preponderent cantitativă -

capacitatea militară şi resursele naturale – şi nu voi insista aici asupra lor, întrucât nu am

identificat nimic nou sau care să nu se fi spus în Capitolul 4 – Resurse ale puterii în Relaţiile

Internaţionale, subcapitolul 4.2 Resurse cuantificabile.

În schimb, celelalte două sunt de natură predominant calitativă - capacitatea de a face faţă

competiţiei tehnologice şi capacitatea de genera şi aplica strategii adecvate – şi le voi aborda în

capitolele următoare.

181

14.4.4.Capacitatea de a face faţă competiţiei tehnologice

În vreme ce economia Chinei a începutului de secol al XIX-lea era predominant agrară,

industria Marii Britanii era în plin avânt. Drept urmare, britanicii, ca şi ceilalţi vest-europeni, şi-

au putut dota armata cu tehnică modernă şi au putut construi o flotă care să le permită proiectarea

puterii la distanţă. Rezultatul a fost că în confruntarea cu puterile europene, China a fost silită să

le facă concesii inimaginabile, dată fiind diferenţa de putere potenţială dintre corpurile

expediţionare europene şi, teoretic, impresionanta forţă militară chineză. În aceeaşi situaţie s-a

aflat Japonia la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când vasele de război ale comandorului

Mathew Perry i-au impus concesii comerciale. Spre deosebire de China, Japonia, cunoscând

precedentul chinez, a înţeles rapid că este obligată să-şi însuşească tehnologia occidentalilor, dacă

doreşte ca în viitor să nu rişte să fie supusă unor umilinţe asemănătoare. Şi a făcut-o într-o

manieră exemplară. Japonezii, ca şi germanii în Europa, au înţeles rapid că forţa militară este

hotărâtor determinată de capacitatea de a utiliza cele mai noi tehnologii. Mai aproape de noi,

prusacii au investit masiv în tehnologia militară şi în dezvoltarea infrastructurii de transport. Iar

victoriile surprinzătoare în epocă ale Prusiei asupra mai puternicelor Austria şi Franţa s-a datorat

puştilor cu încărcare prin chiulasă233 în cazul Austriei (1866) şi capacităţii superioare de transport

pe cale ferată a trupelor şi muniţiilor în cazul Franţei (1871). Şansa succesului în război şi, în

general, în orice competiţie, este de partea celor care deţin superioritatea tehnologică în faţa

adversarului.

Istoria Rusiei din secolul al XIX-lea permite o nuanţare a concluziei de mai sus. Rusia a

început şi ea să se industrializeze încă din a doua jumătate a secolului, Însă, comparativ cu

Japonia sau cu Germania industrializarea Rusiei şi modernizarea tehnologiei sale militare a fost

mult mai lentă. Rezultatul a fost că ruşii au fost învinşi atât de japonezi în 1904-1905, cât şi de

germani în Primul Război Mondial. În concluzie, nu este suficient să-ţi însuşeşti tehnologiile noi,

ci să o faci suficient de rapid şi de adecvat pentru a obţine un avantaj comparativ faţă de un

potenţial adversar. Asta cu atât mai mult, cu cât este evident că orice competitor – fie el în

domeniul militar, fie economic, fie comercial – va căuta să se afle în avantaj din punctul de

vedere al tehnologiei.

233 William Carr – “The Wars of German Unification 1864-1871”, Pearson Education, Harlow, 1991, pp. 137-138

182

Domeniul în care superioritatea tehnologică este hotărâtoare, cel puţin din punctul de

vedere al puterii în Relaţiile Internaţionale, este războiul. De aceea industria militară a fost din

totdeauna dintre cele mai inovative, atât pe timp de pace, cât şi de război. Aşa cum am arătat în

Anexa 1, Primul Război Mondial, a reprezentat un moment de efervescentă creativitate

tehnologică în domeniul militar. Perioada Războiului Rece a reprezentat o extraordinară

competiţie de tehnologie militară între cele două superputeri. Multe, dintre descoperirile

ştiinţifice şi inovaţiile tehnologice realizate în scopuri militare au pătruns apoi în viaţa de zi cu zi.

Dintre miile de cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei destinate iniţial domeniului militar şi care au

pătruns apoi în viaţa tuturor nu voi menţiona decât computerul şi Internetul, doi piloni ai

revoluţiei informaţionale. Am făcut aceste ultime consideraţiuni, pentru a demonstra că

superioritatea tehnologică a unui actor condiţionează mult mai multe decât limitata, totuşi, forţă

militară. Capacitatea de creare de avuţie, forţa industrială, chiar dezvoltarea capitalului uman,

depind de capacitatea unui actor internaţional de a face faţă competiţiei tehnologice cu alţi actori.

De aceea, investiţiile în cercetare & dezvoltare reprezintă o condiţie esenţială a sporirii puterii

potenţiale. Sau măcar a menţinerii ei!

Mai trebuie făcută o precizare: dacă la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea,

competiţia tehnologică se desfăşura în principal pe terenul industrializării, acum, la începutul de

secol XXI, ea se desfăşoară pe terenul încă insuficient delimitat al revoluţiei informaţionale.

Succesul unui actor în competiţia tehnologică din aceste decenii este condiţionat de accesul

cercetătorilor, industriaşilor, militarilor, al populaţiei în general, la mijloacele moderne de

comunicare şi la „terminalele” societăţii cunoaşterii.

14.4.5.Capacitatea de a genera şi aplica strategii adecvate

Câteva exemple din istoria secolelor al XIX-lea şi al XX-lea ilustrează efectele aplicării

unor strategii adecvate în sporirea puterii unui actor internaţional. Aşa numitul „destin manifest”

al americanilor a fost o astfel de strategie de sporire a puterii potenţiale prin expansiunea spre

vestul continentului, chiar dacă iniţial nu s-a constituit într-o strategie propriu-zisă, în înţelesul

modern al cuvântului. În cealaltă parte a lumii, chiar dacă nu a fost capabilă să inventeze un

stindard la fel de mobilizator precum „destinul manifest” american, Rusia şi-a ales expansiunea

teritorială ca strategie de sporire a puterii. La rândul ei, Prusia bismarckiană a aplicat o strategie

183

strălucită de sporire a puterii: în prima etapă a urmărit unificarea Germaniei, prin confruntări

succesive, mai întâi cu Imperiul Habsburgic, apoi cu Franţa, apoi s-a preocupat de consolidarea

marii puteri apărută astfel în centrul continentului. Japonia restauraţiei Meiji este un alt strălucit

exemplu de aplicare a unei strategii de sporire a puterii potenţiale, constând mai întâi în

modernizarea ţării prin industrializare accelerată, aproape concomitent cu expansiunea în

teritoriile învecinate. După cum se observă, în general, exemplele de mai sus reprezintă strategii

de sporire extensivă a puterii potenţiale.

În ultimele decenii, tot Japonia este cea care a oferit exemplul unei strategii de sporire

intensivă a puterii. Ca suprafaţă, Japonia este ceva mai mică decât California, iar populaţia sa este

jumătate din cea a SUA; Japonia este dependentă în proporţie de importurile energetice în

proporţie de 85%. Şi totuşi, economia Japoniei a ajuns să reprezinte la un moment dat 2/3 din

uriaşa economie americană, prima economie a lumii! Este o situaţie care nu se poate explica prin

prisma viziunii clasice asupra puterii, definită prin resurse de genul mărimea teritoriului şi a

populaţiei, abundenţa bogăţiilor naturale, capacitatea militară234. Ridicarea Japoniei din ruinele

celui de-al Doilea Război Mondial este rezultatul unei strategii elaborate în anii post-belici

imediat următori. Strategia niponă şi-a propus aplicarea unui nou model de dezvoltare, în acord

cu capacităţile fizice ale Japoniei şi cu noul context tehnologic şi economic post-belic, model de

dezvoltare capabil să atenueze efectele negative ale deficitului de resurse tradiţionale precum

teritoriu, populaţie, bogăţii. Aşa cum explică Ezra F. Vogel, strategia niponă introducea un

„factor de adâncime” privind modul în care este înţeleasă puterea unui stat. „Puterea nu mai

aparţine automat statelor cu un teritoriu întins, cu resurse bogate şi poziţionare strategică, ci

acelor state care posedă resurse umane şi instituţii performante, state capabile să iasă pe piaţă cu

preţuri competitive, să adune şi să analizeze informaţia relevantă şi să fie la înălţimea rigorilor

comerţului internaţional”235. Aşadar, strategia de sporire a puterii elaborată de Japonia post-belică

nu se mai bazează pe resurse fizice ci pe resursele de creativitate ale unei naţiuni.

Acest tip de strategie a fost adaptată şi aplicată cu succes şi de alte state din regiune, între

care China şi Coreea de Sud. Devastată de războiul din Peninsula Coreeană, la fel ca şi Japonia

post-belică, mai săracă la mijlocul anilor 1950 decât India, Coreea de Sud a reuşit în 30 de ani să-

şi sporească de 8 ori venitul pe cap de locuitor, să eradicheze analfabetismul, să reducă decalajele

234 Paul Dobrescu – „Geopolitica”, Editura comunicare.co, 2003, pp.180-181235 Ezra F. Vogel – „Japan as Number One Revisited”, Institute of Southeast Asia Studies, Singapore, 1986

184

faţă de statele dezvoltate, ajungând la un moment dat, prin anii 1990, să aibă un PIB mai mare

decât al Rusiei236! La o altă scară, cu provocări considerabil mai mari, China aplică începând cu

1979 o strategie care îmbină strategia intensivă a Japoniei cu ceea ce Joseph Schumpeter a

denumit „distrugere creatoare”. China nu a privatizat întreprinderile de stat, dar a stimulat apariţia

firmelor private ceea ce a făcut ca „după 20 de ani de la lansarea reformelor, ponderea firmelor

de stat în producţia industrială să scadă până la 28%”, apreciază reputatul economist Joseph

Stiglitz, laureat al Premiului Nobel. Autorul constată că, „deşi în China liberalizarea a fost

înfăptuită, aceasta s-a făcut treptat, astfel încât resursele să nu rămână neutilizate, ci să fie

redistribuite către destinaţii mai potrivite […] Pe când în China tranziţia a determinat cea mai

mare diminuare a numărului de săraci din istorie, de la 358 milioane în 1990, la 208 milioane în

1998 (potrivit standardului de un dolar pe zi), în Rusia ea a provocat cea mai mare creştere a

numărului de săraci înregistrată vreodată într-un răstimp atât de mic şi la vreme de pace237.

236 Arnaud Blin (ed.) – „Puteri şi influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001”, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 207237 Joseph E. Stiglitz – „Globalizarea, speranţe şi deziluzii”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.281

185

15. Modelarea matematică a puterii în relaţiile internaţionale

15.1. Premise

Puterea este un concept eluziv şi, aşa cum afirmă Hans Morgenthau, „puterea

ridică unele dintre cele mai dificile şi controversate teme ale ştiinţelor politice”238.

Începând cu deceniul al VI-lea al secolului trecut, evaluarea cantitativă a puterii unui

actor internaţional a făcut obiectul mai multor cercetări, desfăşurate în special în Statele

Unite. Primele încercări de măsurare a puterii unui stat s-au limitat la evaluarea factorilor

militari şi economici, între altele şi din cauza lipsei datelor statistice referitoare la alte

domenii considerate importante, dar prea eluzive pentru a putea fi măsurate. Majoritatea

autorilor americani şi vest-europeni au avut în vedere preponderent variabile cantitative

ale puterii unui stat, alegând acei indicatori care sunt capabili să înglobeze mai multe

resurse strategice şi procese interne de conversie a resurselor în putere. Spre exemplu, în

anii 1960, când încă predomina paradigma războiului de masă, indicatorul „producţie de

oţel” avea semnificaţii şi pentru dimensiunea economiei, deci a societăţii, deci a

populaţiei, şi pentru capacitatea industrială, şi pentru resursele naturale, şi pentru dotarea

cu armament etc.

La rândul lor, cercetătorii chinezi au dezvoltat, în ultimele două decenii, diverse

concepte ale „puterii naţionale multidimensionale” (CNP, Comprehensive National

Power), care oferă tot o perspectivă cantitativă asupra puterii239. Dar, luând în

consideraţie zeci de indicatori, CNP-ul poate oferi, cel puţin în principiu, o imagine

privind modul în care sunt folosite avantajele strategice şi în care sunt limitate

dezavantajele strategice ale unui stat. După 2002, şi analiştii indieni şi-au arătat interesul

pentru acest domeniu, venind însă cu o viziune şi mai ambiţioasă decât chinezii. Indienii

propun conceptul de „indice al securităţii naţionale” (NSI, National Security Index)240,

care plasează securitatea umană deasupra securităţii statale şi, în esenţă, materializează

paradigma hard & soft power propusă de Joseph Nye Jr, prin adăugarea componentei de

soft power la componenta tradiţională hard power a puterii măsurate. Elaborarea

238 Hans Morgenthau – „Politics Among Nations”, p. 27239 Michael Pillsbury – „China Debates the Future Security Environment”, National Defense University Press, Washington, January 2000, http://www.fas.org/nuke/guide/china/doctrine/pills2/index.html240 Satish Kumar – „India’s National Security Annual Review 2004”, India Research Press, New Delhi, 2004

186

metodelor de măsurare a CNP şi NSI a devenit posibilă ca urmare a apariţiei în ultimii ani

a unor categorii suplimentare de date statistice.

De la bun început trebuie precizat că, deşi, americanii, chinezii, indienii, poate şi

ruşii, au generat modele matematice şi au creat ecuaţii ale puterii unui actor internaţional,

rezultatele acestor cercetări se dovedesc limitate, fie deoarece sunt adecvate doar pentru

anumite intervale de timp, fie pentru să sunt valabile doar pentru anumite conjuncturi ale

sistemului mondial241. Toţi autorii admit că măsurarea puterii este extrem de dificilă, fiind

mai degrabă o artă, decât o ştiinţă. Dată fiind natura relaţională a puterii şi calitatea

contextuală a aplicării ei, este dificil să atribui o valoare obiectivă chiar şi celor mai

tangibile elemente ale sale. Eventual, puterea ar putea fi măsurată cu acurateţe doar în

momentul exercitării ei. Sau şi mai corect, după evaluarea efectelor aplicării ei... întrucât

există şi victorii a la Pyrrhus! În general, cercetătorii care au abordat această tematică au

în vedere puterea unui stat în sensul ei concret, adică acele capacităţi strategice prin care

un stat suveran îşi poate utiliza resursele pentru a-i influenţa pe alţii242. Dacă privim un

stat ca un „container de capacităţi”, se pot imagina, aşa cum vom vedea în continuare,

soluţii mai mult sau mai puţin fidele pentru măsurarea puterii potenţiale, reprezentată de

resursele materiale. Problema apare atunci când ajungem să măsurăm aspectele

necuantificabile, precum capacitatea de a converti resursele în putere efectivă, voinţa

politică, interesul în atingerea unui anumit obiectiv de putere, leadership-ul, în general,

toate elementele care ţin de etosul ideaţional, de organizare, de politică243.

15.2. O istorie a măsurării puterii unui actor internaţional

Probabil prima încercare de elaborare a unei ecuaţii a puterii îi aparţine

statisticianului Johann Peter Susmilch, un pionier al statisticii demografice aflat în

slujba lui Frederick cel Mare al Prusiei. În 1741, Susmilch afirma în opera sa „Die

gottliche Ordnung” („The Divine Order”): „dacă o ţară are tot atâţia locuitori câţi are

o ţară de trei ori mai mare, aşa este şi reputaţia ei, ca şi puterea şi securitatea ei, iar

241 David Baldwin – „Power Analysis and World Politics”, pp. 164242 Asley Tellis – op.cit. p. 5243 Gregory Treverton, Seth Jones – op.cit. pp. 4 -5

187

splendoarea ţării celei mari este de trei ori mai mică”244. Aserţiunea lui Susmilch poate

fi transpusă într-o ecuaţie de forma:

Puterea = Populaţia x Densitatea populaţiei

După 1741, timp de mai bine de două secole, nu au existat preocupări sistematice

privind măsurarea puterii naţionale a unui actor internaţional, ci doar evaluări ale

potenţialului militar. Prima încercare de a elabora o ecuaţie a puterii unui stat îi aparţine

cercetătorului american Clifford German, care în 1960 propunea următoarea formulă245:

Puterea = N(L + P + I + M)

unde:

L = f1 (teritoriu, utilizarea teritoriului)

P = f2 (forţa de muncă, utilizarea forţei de muncă)

I = f 3 (resurse, utilizarea resurselor)

M = 10 x (personalul militar) în milioane

N = 2 dacă posedă arma nucleară; 1 în caz contrar

Dacă ecuaţia lui Susmilch era de esenţă demografică, formula lui German este

multifaţetată şi are în vedere patru categorii de factori: economia naţională, teritoriul,

populaţia şi puterea militară. Fiind o expresie a Războiului Rece, formula valorizează în

mod deosebit capacitatea nucleară a unui stat. De asemenea, după cum se vede, acordă

importanţă în primul rând factorilor materiali, de hard power. Aspectele necuantificabile

ale societăţii şi soft power-ul sunt îngrămădite sub indicatorul „moral”, care este prins în

funcţia f2, a forţei de muncă ca factor egal cu 1/12, care, deci, afectează puterea cu numai

8,25%. „Moralul” este singurul ingredient cu evaluare subiectivă, pe care German îl

244 Johann Peter Susmilch, citat de Friedrich Ratzel în „Political Geography”, apud. James Hunter - „Perspective on Razel’s Political Geography”, Rowman & Littlefield Publishers, 1984, p. 303,245 Clifford German - “A tentative evaluation of world power”, Journal of Conflict Resolution, vol. 4, no.1, 1960, pp. 138–144

188

defineşte prin observaţia că „anumite ţări, prin corupţie, apatie sau sărăcie nu sunt

capabile să-şi mobilizeze în mod eficient resursa umană”246.

Startul dat de Clifford German a fost preluat de alţi cercetători, astfel încât în anii

următori au fost propuse şi alte ecuaţii:

Wilhelm Fucks247 (1965):

Puterea = 1/2 [(EP)1/3 + SP)1/3]

unde:

E = producţia de energie

P = populaţia

S = producţia de oţel

Ecuaţia lui Fucks se bazează pe resursele tradiţionale ale erei industriale,

populaţie, energie şi industrie grea. Obiectivul strategic al unui stat este de a produce cât

mai multă energie şi de a-şi spori productivitatea industrială.

Norman Alcock şi Alan Newcombe248 (1970)

Puterea = Populaţia x (PIB/Populaţie) = PIB

Formula Alcock & Newcombe absolutizează dimensiunea economiei, lăsând la o

parte orice conotaţie calitativă. În felul acesta nu avem decât o fotografie în mare a puterii

unui stat, care nu ne permite să discernem nimic în structura acestei puteri sau capacitatea

societăţii respective de a transforma potenţialul în putere efectivă.

246 Clifford German – op.cit. p. 139247 Chin-Lung Chang – „A measure of National Power”, Ph. D. Diss, Michigan State University, 1999, pp. 6-7248 Norman Alcock, Newcombe, A. – op.cit. pp. 335-343

189

David Singer şi Melvin Small249 (1972):

Power = 1/6(tpop + upop + sp + fc + mb + saf)

unde:

tpop = totalul populaţiei

upop = populaţia urbană

sp = producţia de oţel

fc = producţia de combustibil/cărbune

mb = bugetul militar

saf = personalul militar

Formula Singer & Small este concepută pe aceeaşi viziune cu cea a lui Fucks,

căreia îi adaugă însă dimensiunea militară. Obiectivul strategic al unui stat este de a

produce cât mai multă energie şi de a-şi spori productivitatea industrială, de a se

moderniza prin urbanizare şi de a-şi dezvolta o capacitate militară cât mai mare.

Ray Cline250 (1975):

Puterea = (C+E+M) x (S+W)

unde:

C = masa critică (teritoriu + populaţie)

E = forţa economică

M = forţa militară

S = interesul strategic (strategic purpose)

W = voinţa naţională (national will)

Formula lui Cline cuprinde atât factori tipici de hard power – populaţie plus

teritoriu, resurse economice şi resurse militare - cât şi factori de tip soft power – interesul

249 David Singer, Melvin Small – „The Wages of War, 1816-1965: A Statistical Handbook”, John Wiley and Sons, New York, 1972, pp. 324-331250 Ray S. Cline – “World Power Assessment 1977: A Calculus of Strategic Drift”, Westview Press, Boulder, 1977, pp. 51 - 68

190

strategic şi voinţa politică – care contează în proporţie de 50%. Principalul neajuns al

formulei lui Cline este faptul că factorii de tip soft power se bazează pe o evaluare

arbitrară. Însă, cea mai importantă contribuţie a lui Cline în domeniu, nu este atât

componenţa puterii unui stat, cât faptul că a inclus hard şi soft power-ul ca factori

multiplicativi şi nu ca indicatori aditivi.

Peter Beckman251 (1984):

Puterea = 1/2[steel + (pop x pol_stab)]

unde:

steel = procentul din producţia mondială de oţel

pop = procentul din populaţia lumii

pol_stab = indice al stabilităţii politice

Formula lui Beckman, asemănătoare ecuaţiilor lui Fucks şi Singer&Small,

introduce factorul ”stabilitate politică”, care are trăsături atât de hard power, cât şi de soft

power. Factorul pol_stab are o pondere de 25% şi, iniţial, s-a bazat pe o evaluare

subiectivă. Astăzi, baza de date a Băncii Mondiale, “World Bank’s Governance

Indicators”, care merge înapoi până în 1996, cuantifică de două ori pe an, câţiva

indicatori relativ obiectivi: 1) participarea populaţiei la elaborarea politicilor publice

(„voice and accountability”), 2) stabilitatea politică şi absenţa violenţei, 3) eficienţa

guvernării, 4) calitatea reglementării, 5) domnia legii şi 6) controlul corupţiei.

Abramo Fimo Kenneth Organski şi Jacek Kugler252 (1980):

Puterea = (PIB x Tax Effort) + (Foreign Aid of Recipient)

unde: Tax effort = real tax ratio/tax capacity

251 Peter Beckman – „World Politics in the Twentieth Century”, Prentice Hall, 1984, pp. 140-144252 A.F.K. Organski, Jacek Kugler – “The War Ledger”, The University of Chicago Press, Chicago, 1980, pp. 236-242

191

Formula Organiski & Kugler se bazează pe capacitatea de a strânge taxe a unui

stat, care exprimă atât volumul economiei şi dimensiunea populaţiei, cât şi organizarea şi

pacea socială.

Asley Tellis şi colegii săi de la Rand Corporation au propus în 2000 o metodă de

evaluare a puterii, care spre deosebire de metodele tradiţionale menţionate anterior,

reflectă puterea unui stat în epoca revoluţiei informaţionale253. Echipa lui Tellis a

propus un index („Rand Index”) care măsoară puterea naţională pe baza unui set

de trei componente: 1) resursele naţionale – tehnologia, antreprenoriatul, resursele

umane, resursele financiare şi de capital, resursele fizice, 2) performanţa naţională

– capacitatea infrastructurii, resursele ideaţionale şi 3) capacitatea militară –

resursele strategice, capacitatea de conversie şi eficienţa de luptă.

Prima şi cea de-a treia componentă sunt cunoscute. Interesantă este cea de-a doua,

„performanţa naţională”, care ia în consideraţie presiunea externă căreia trebuie să-

i facă faţă un stat, eficienţa instituţiilor sale de guvernanţă, precum şi societatea în

ansamblul său254. Însă, Asley Tellis nu propune propriu-zis o formulă de calcul,

abordarea sa fiind oarecum asemănătoare modelului chinez al CNP-ului.

În cealaltă parte a lumii, în China, după anii 1990, cercetătorii chinezi au început şi

ei să fie preocupaţi de calculul puterii naţionale255. Şi au făcut-o cu un asemenea

entuziasm, încât de atunci şi până acum au elaborat peste 10 metode de măsurare a

puterii. Metoda care pare să se fi impus în cele din urmă – indexul puterii naţionale

multidimensionale (CNP - Comprehensive National Power) - este de inspiraţie

niponă.

În 1987, guvernul japonez finanţase studiul „Japan Comprehensive National

Power”, studiu care este considerat ca fiind cel care a provocat interesul

cercetătorilor chinezi pentru calculul puterii naţionale multidimensionale (CNP)256.

Conceptul japonez al puterii naţionale se bazează pe următoarele aserţiuni: 1)

253 Tellis Ashley et al. – op.cit. pp. 5-9254 Tellis Ashley et al. – op.cit. pp. 54-87255 Michael Pillsbury – „China Debates the Future Security Environment”, National Defense University Press, Washington, January 2000256 Larry Wortzel, Dean Cheng – „China‘s Military Ambitions in Space”, The George Marshall Institute, Washington, Nov. 2006, pp. 24-27

192

capacitatea de a contribui la societatea internaţională în condiţiile cooperării, 2)

capacitatea de a determina statele care se situează în afara sistemelor internaţionale

de a se integra în ele şi 3) capacitatea de a supravieţui în mod independent în faţa

ameninţărilor externe.

Conceptul japonez, împreună cu ideile lui Ray S. Cline şi Wilhelm Fucks

constituie cei trei piloni de bază ai viziunii chineze despre măsurarea puterii unei

ţări. Dintre metodele de măsurare a puterii propuse de cercetătorii chinezi, am

reţinut trei:

o Metoda clasică a CNP-ului, un sistem de indicatori cu medie ponderată, a fost

propusă de cercetători de la Academia Chineză de Ştiinţe Sociale. CNP-ul

lucrează cu 64 de indicatori, care acoperă opt aspecte ale puterii: resursele

naturale, capacitatea economică naţională, afacerile economice externe, ştiinţa

şi tehnologia, capacitatea militară, capacitatea de guvernare, capacitatea de

politică externă şi, în fine, dezvoltarea socială. Aceşti indicatori, care se referă

la resurse cuantificabile de putere, sunt procesaţi într-o manieră derivată din

viziunea lui Ray Cline, pentru a obţine un tabel ce ordonează ţările funcţie de

capacitatea lor naţională. Apoi, printr-o analiză calitativă şi cantitativă se

alocă o anumită medie ponderată, funcţie de grupa în care se înscrie o ţară

anume şi se procedează la unele corecţii şi ajustări, ale tabelului de bază, care

serveşte în final la realizarea de comparaţii257.

o „Ecuaţia dinamică a CNP” – a fost elaborată la Academia Militară Chineză de

Hang Suofeng, care propune ca CNP-ul să integreze organic capacitatea de

supravieţuire, dezvoltare şi coordonare, într-o ecuaţie de forma:

P = K x H x S

unde P este CNP-ul într-un an anume; K reprezintă sistemul de coordonare,

care include factori precum capacitatea liderilor naţionali de a unifica, motiva

şi coordona; H reprezintă partea hard, care include toţi factorii fizici, S este

257 Huang Sonfeng – „Comparative Study of CNP of Major Countries in the World”, Hunan Press, Changsa, 1996

193

partea soft, adică etosul ideaţional naţional, culegerea de informaţii, alţi

factori258.

o „Procesarea analitică ierarhică” – a fost dezvoltată de China Institute of

Contemporary International Relations şi constă în construirea unui sistem de

indicatori ai CNP. Apoi datele colectate despre aceşti indicatori sunt procesate

într-o manieră adimensională, se alocă o medie ponderată pentru fiecare

indicator, şi pe această bază se calculează valoarea CNP259.

În 2002, moda chineză a evaluării puterii a trecut graniţa în India, care şi-a

dezvoltat propriul concept: indicele securităţii naţionale (NSI – National Security

Index), revizuit şi publicat anual. Inovaţia principală adusă CNP-ului chinezesc de

către cercetătorii indieni este „index-ul populaţiei”, care nu este o simplă măsură a

mărimii populaţiei, ci îşi propune să exprime mai degrabă valoarea populaţiei unei

ţări. Astfel, NSI este un index compozit care se bazează pe cinci indicii ale

dezvoltării şi puterii unei naţiuni: DI – indicele capacităţii de apărare (Defense),

GDPI – indicele PIB-ului (Gross Domestic Product), HDI – indicele resursei

umane (Human Development), RDI – indicele cercetării-dezvoltării

(Research&Development) şi PI – indicele populaţiei260.

După cum se poate observa din scurta istorie prezentată mai sus, primele încercări

de măsurare a puterii unui stat s-au concentrat pe factorii de hard power - capacitatea

militară, populaţie, producţia de oţel, producţia de energie ş.a. - întrucât epoca în care au

fost formulate acele ecuaţii era o perioadă de intensă confruntare în Războiul Rece, când

se părea că ceea ce contează în primul rând este capacitatea combatantă şi capacitatea

industriei de a susţine lupta armată. Ulterior, odată cu apariţia semnelor destinderii, pe

măsură ce a devenit clar că Războiul Rece va fi unul de durată, un război mai curând de

uzură, în calculul puterii au fost introduse componente care ulterior au fost grupate de

258 Hang Suofeng – „New Theory on CNP: CNP of China”, China Social Sciences Press, Beijing, 1999259 Hu Angang, Men Honghua – „The Rising of China: Comprehensive National Power and Grand Strategy”, Strategy and Management, No. 3, Tsinghua, 2002260 Satish Kumar – „India’s National Security Annual Review 2004”, India Research Press, New Delhi, 2004, pp. v-vii

194

Joseph Nye în categoria soft power – voinţa naţională şi interesul strategic (ale lui Ray

Cline), stabilitatea politică (a lui Peter Beckman) ş.a.

În plus, cercetările de după anul 2000 din domeniul măsurării puterii naţionale,

atât cele întreprinse de către echipa americană de la Rand Corporation, cât şi cercetările

chinezeşti (CNP) şi indiene (NSI), s-au rafinat considerabil faţă de viziunile oarecum

reducţioniste ale anilor 1960-1970. Faptul că acum există baze de date mult mai extinse şi

mai uşor de accesat le-a permis analiştilor să elaboreze modele mult mai sofisticate şi mai

precise, care înglobează practic toate aspectele relevante pentru puterea potenţială ale

unei naţiuni.

O a doua constatare este faptul că măsurarea puterii unui stat a reprezentat iniţial o

preocupare a cercetătorilor occidentali, în general americani. Probabil şi sovieticii au

procedat la fel, dar nu am găsit nici o astfel de referire în literatura de specialitate. De

abia în ultimele două decenii, după tranşarea Războiului Rece, măsurarea puterii

naţionale a devenit temă de preocupare în Japonia, China şi, mai recent, în India. Acest

fapt ar putea demonstra că, odată cu încheierea Războiul Rece, marile puteri, ca şi

puterile emergente, încep să aspire la o participare la jocul mondial de putere. O astfel de

aspiraţie le obligă să aibă preocupări legate de măsurarea puterii. Atât a propriei puteri,

pentru a afla ce pârghii trebuie să acţioneze, cât şi a puterii celorlalţi competitori,

probabil, pentru a-şi putea evalua avantajele şi vulnerabilităţile competitive.

15.3. Modelul de măsurare propus

Deşi reprezintă o întreprindere riscantă, care poate stârni opinii pro şi contra, mă

voi încumeta să propun un model de măsurare a puterii actorilor internaţionali. Înainte de

a avansa un asemenea model, trebuie răspuns mai întâi la câteva întrebări.

15.3.1. Putere exercitată vs. putere potenţială

Prima întrebare este ce anume dorim să măsurăm prin modelul propus? Puterea

potenţială, adică Resource Power-ul lui Joseph Nye Jr., aceeaşi practic cu Power-in

being, puterea statului văzut ca fiind un container de capacităţi, din viziunea lui Ashley

Tellis? Sau dorim să măsurăm puterea ca rezultat, puterea aplicată, adică Behavioural

195

Power–ul lui Nye, adică Power–in outcomes -ul lui Tellis? În opinia mea, răspunsul

trebuie să aibă în vedere cele prezentate în Capitolul 3, „Puterea în relaţiile

internaţionale”, despre caracterul conjunctural şi relaţional al puterii, precum şi procesul

naţional de transformare a resurselor de putere în putere rezultată evidenţiat de

cercetătorii de la Rand Corporation. După cum am demonstrat în Capitolul 3, cele două

aspecte ale puterii exercitate - conjunctural şi relaţional - sunt practic imposibil de

anticipat, cu atât mai puţin de măsurat. Pentru că dacă nu ar fi aşa, nu ar mai exista nici

un fel de surprize în relaţiile internaţionale, iar rezultatul conflictelor ar fi ştiute dinainte.

În consecinţă, singura care poate fi măsurată este puterea potenţială, cea pe care

un actor ar putea-o folosi pentru a-şi atinge scopurile. Adică materia primă a jocului de

putere internaţional. Asumându-mi această alegere, mai trebuie precizat că, aşa cum am

văzut şi la Capitolul 3, dar şi la Capitolul 4, „Resurse ale puterii în relaţiile

internaţionale”, importanţa diverselor resurse se modifică în timp. Populaţia şi producţia

de oţel, hotărâtoare în epocile pre-industriale şi industriale, sunt mai puţin relevante

astăzi, în epoca societăţii cunoaşterii. Aşadar, nu numai metoda de măsurare a puterii, dar

şi alegerea resurselor de putere este subiectivă şi poate stârni discuţii în contradictoriu.

Revenind la alegerea putere potenţială vs putere rezultată, cred că se poate avea în

vedere şi o evaluare (atenţie, nu o măsurare!) a acesteia din urmă. Astfel, propun

următoarea ecuaţie de evaluare a puterii rezultate din aplicarea puterii potenţiale de către

un actor, într-o conjunctură dată şi într-o relaţie particulară:

Prez = P x [W x C x (1 - R)]

unde:

Prez este puterea ca rezultat, efectul obţinut prin aplicarea puterii potenţiale de către

actorul A într-o situaţie/conjunctură dată, pe o relaţie diadică cu un actor anume, B.

P este puterea potenţială, sau puterea dată de resurse

196

W reprezintă un factor care exprimă conjunctura în care se aplică puterea şi înglobează

două aspecte: 1) voinţa politică (will), în principal, a actorului A de a obţine acel rezultat

prin aplicarea puterii sale potenţiale. Dacă, leadership-ul unui stat consideră că nu este

momentul să aplice puterea în conjunctura dată sau în raport cu un anume adversar, sau

nu o poate aplica pentru că este angrenat în alte angajamente, atunci puterea rezultată nu

poate fi decât nulă. De asemenea, acest factor ia în considerare voinţa politică a actorului

B asupra căruia se exercită puterea potenţială a actorului A; dacă B este ferm decis şi nu

are angajamente pe alte „fronturi”, atunci rezultatul aplicării puterii actorului A este

diferit de situaţia inversă; 2) interesul actorului A de a obţine acel rezultat. Asemenea,

factorului Is din ecuaţia lui Rummel de la Cap. 2, factorul W indică faptul că, dacă un

actor nu are interesul să facă ceva într-o anume conjunctură, puterea rezultată este nulă.

C reprezintă un factor care exprimă competenţa actorului A care aplică puterea

potenţială şi înglobează, de asemenea, două aspecte: 1) competenţa de conversie a

resurselor de putere de care dispune actorul A în putere propriu-zisă: putere militară,

putere economică, soft power. Spre exemplu, Uniunea Europeană, care are resurse uriaşe

de putere, a făcut eforturi pentru a pune capăt crizei din Kosovo, dar nu a avut

competenţe militare care să-i permită să intervină, fiind nevoie de SUA şi NATO; 2)

strategia naţională este de asemenea foarte importantă pentru rezultatele exercitării

puterii. Lipsa strategiei lui A sau o strategie superioară a lui B, anulează rezultatele

puterii.

R reprezintă factorul risc care înglobează de asemenea două semnificaţii: 1)

oportunitatea este aspectul de care ar fi trebuit să ţină seama Saddam Hussein atunci

când a atacat Kuweitul în 1990 sau Administraţia Bush Jr. atunci când a intrat în

viesparul Irakului, o ţară fragmentată în trei comunităţi distincte şi vrăjmaşe, înconjurată

de vecini neprietenoşi faţă de americani, într-un moment de efervescenţă a terorismului

islamist, fără suport al comunităţii internaţionale; 2) vulnerabilitatea este aspectul de

care ar fi trebuit să ţină seama Japonia, cea lipsită de resurse naturale, atunci când, în anii

1930, a intrat în coliziune cu SUA, ca să nu mai vorbim de atacul de la Pearl Harbour! În

ecuaţia puterii rezultate, Prez, riscul apare înglobat în factorul (1 – R), întrucât dacă riscul

este nul, atunci factorul respectiv este unitar, deci nu are efect asupra puterii rezultate;

197

dacă riscul este total, atunci valoarea lui R este unu, factorul (1 – R), este nul şi, în

consecinţă, puterea rezultată este şi ea nulă.

Variabilele V, C şi R sunt factori multiplicativi pentru că o valoare nulă a unuia

anulează efectele puterii potenţiale. Ele pot fi evaluate pe baza unor criterii subiective, de

către cercetători specializaţi. Dar rezultatele pot fi înşelătoare! Cea mai corectă evaluare a

factorilor de voinţă, competenţă şi risc se poate obţine doar a posteriori, după ce s-au

aflat rezultatele aplicării puterii!

După cum se observă din cele câteva exemple menţionate mai sus şi după cum

este şi logic având în vedere că vorbim despre puterea exercitată, deci despre efecte ale

exercitării puterii, ecuaţia de mai sus se referă la situaţia de competiţie sau conflict.

Numai atunci, şi numai pentru învinşi, puterea rezultată poate fi nulă. De altfel, numai

puterea rezultată poate fi nulă.

Puterea potenţială dată de resurse este totdeauna nenulă. Asta înseamnă că

variabilele care dau puterea potenţială sunt aditive şi nu multiplicative, precum în cazul

puterii rezultate.

15.3.2. Ecuaţia puterii potenţiale

A doua categorie de întrebări se referă la setul de indicatori pe care trebuie/putem

să îi luăm seamă la măsurarea puterii potenţiale? De la bun început, această chestiune

introduce destule elemente de subiectivitate în ecuaţia destinată să măsoare puterea unui

actor. De ce un indicator şi nu altul? Îşi mai păstrează relevanţa un indicator, spre

exemplu populaţia unui stat, în epoca contemporană? Setul de indicatori ales favorizează

un grup de state, în dauna altuia, organizat altfel? Sunt corecte valorile acelor indicatori

pe care i-am selectat? Cine îi măsoară şi pe ce bază?

Dacă privim cu luciditate, întrebările de mai sus nu pot avea răspunsuri totalmente

obiective. Aşadar, va trebui să ne mulţumim cu o soluţie de compromis, aşa cum fac de

altfel şi cercetătorii americani, cei chinezi, probabil şi cei ruşi. După ce am reflectat

îndelung la acest subiect, după ce am cercetat mai multe modele, după ce am cercetat ce

surse de date există pe piaţă, am ajuns la concluzia că singura soluţie rezonabilă pe care o

avem la îndemână este să procedăm în mai mulţi paşi:

198

1) alegem un set de resurse strategice de putere potenţială, spre exemplu populaţia,

resursele industriale, cele tehnologice;

2) alegem apoi nişte subseturi de indicatori relevanţi, care teoretic oferă o măsură

credibilă pentru resursa strategică aleasă la primul punct, indicatori pentru care există

disponibile baze publice de date;

3) alocăm fiecărei resurse strategice şi fiecărui indicator coeficienţi de ponderare cât mai

apropiaţi de realitate (!?)

Şi… verificăm în practică, pentru o perioadă mai lungă de timp, modul în care setul ales

de indicatori şi ponderile alocate acestora reflectă realitatea puterii din sistem; procedăm

la ajustări, dacă este cazul.

Având în vedere toate cele expuse mai sus, ecuaţia puterii potenţiale pe care o

propun se situează între varianta propusă de Michael Porter pentru măsurarea

competitivităţii naţionale261 care are în vedere 5 resurse strategice – resurse fizice, resurse

umane, infrastructură, resurse de cunoaştere şi resurse de capital – şi soluţia susţinută de

cercetătorul chinez, Hu Angang262, care ia în calcul 8 categorii de resurse, cu 23 de

indicatori.

Ecuaţia pe care o propun pentru măsurarea puterii potenţiale P este următoarea:

P = Σ (ci x Ri)

unde Ri reprezintă partea care îi revine unui actor din resursa strategică i, în procente din

totalul mondial al acelei resurse, iar ci reprezintă ponderea alocată resursei de putere Ri,

în totalul puterii potenţiale.

Pasul următor este evaluarea dimensiunii, măsurii resursei strategice Ri. Pornind

de la premisa că orice resursă strategică Ri este definită de un set de indicatori rj – spre

exemplu, resursa demografică este definită atât de mărimea populaţiei, dar şi de

261 Michael Porter – „The Global Competitiveness Report 2000”, The Free Press, 1990262 Hu Angang – op.cit. pp.8-12

199

pregătirea profesională a acesteia sau de procentul populaţiei active din total populaţie –

ajungem la o formulă asemănătoare:

Ri = Σ(aj x rj)

unde rj reprezintă un indicator al resursei strategice Ri, iar aj este ponderea acelui

indicator în ansamblul resursei strategice Ri.

Trebuie făcute două precizări:

În viziunea modelului propus, dinamica sistemului internaţional de putere este

reflectată de variabila Ri care este de fapt o funcţie de timp Ri(t), întrucât partea

care revine unui actor dintr-o resursă de putere este variabilă în timp, ca urmare a

faptului că indicatorii rj variază în timp. Aşadar, puterea potenţială este o funcţie de

timp dată de formula:

P = Σ{ci x Σ[aj x rj(t)]i}

Dată fiind natura foarte diferită a resurselor de putere – milioane de oameni ca

populaţie, miliarde de dolari ca PIB, sute de mii de hectare de pământ arabil – am

ales să lucrăm cu variabile a-dimensionale, exprimate în procente din totalul

mondial. Această abordare, care elimină dificultatea de a lucra cu variabile

multidimensionale, are însă dezavantajul că este relevantă în principal pentru

statele mari ale sistemului internaţional.

Ecuaţia descrisă îndeplineşte câteva cerinţe care mi s-au părut esenţiale:

Este o ecuaţie simplă, intuitivă, credibilă, uşor de aplicat

200

Corespunde trăsăturilor epocii post-industriale în care trăim, caracterizată de

globalizare, revoluţia tehnologică şi informaţională, reducerea relevanţei puterii

militare în reglementarea relaţiilor dintre actorii internaţionali

Coeficienţii de ponderare sunt suficient de mici pentru a nu introduce erori severe

Există surse publice credibile de date referitoare la indicatorii aleşi. Grupaţi pe

categorii, aceşti indicatori sunt capabili să ofere o imagine realistă, intuitivă a unei

resurse strategice de putere. Eu am utilizat două surse de date:

o CIA Worldfact Book, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/

o World Bank Development Indicators Database 2008, disponibil cu plată la

adresa http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/DATASTATISTICS/

o World Bank Indicators 2009, http:// www.worldbank.org/data

Modelul de evaluare a puterii potenţiale pe care îl propun porneşte de la premisa că

resursele strategice Ri, indicatorii lor rj (definiţiile acestor indicatori sunt conforme cu

definiţiile Băncii Mondiale263), precum şi ponderile alese ci, respectiv aj, sunt

următoarele:

Resursele economice, Re, cu ponderea de 20% în totalul puterii potenţiale P

(corespunzătoare ponderii ci); sunt definite de doi indicatori (corespunzător

categoriei de indicatori rj):

1) Produsul Intern Brut (GDP, Gross Domestic Product), măsurat în PPP, adică

Purchasing Power Parity (paritatea puterii de cumpărare), în procente din totalul

mondial, cu ponderea de 90%;

2) rata anuală de creştere a PIB-ului, comparativ cu rata medie anuală de creştere a

PIB-ului mondial, cu ponderea de 10%, şi care arată avantajul comparativ de

dezvoltare al actorului respectiv, faţă de alţi participanţi la jocul mondial de putere

din aceeaşi categorie cu el.

263 „World Development Indicator Database”, 2009, World Bank, http://www.worldbank.org/data/

201

Re = 0,9 PIB/PIBmondial + 0,1 (rata de creştere PIB – rata mondială de creştere

PIBmondial)

Resursele Umane, Ru, cu ponderea 10% în totalul puterii potenţiale P (ponderea

ci), exprimă valoarea populaţiei unui actor internaţional din punctul de vedere al

societăţii cunoaşterii. Resursele umane ale unui actor, în special oportunităţile şi

capacităţile din sistemul de educaţie, sunt decisive pentru creşterea economică a

actorului respectiv. Cu cât a făcut mai mulţi ani de şcoală, cu atât mai bine pregătit

este un individ şi cu atât mai mult poate să-şi sporească productivitatea, prin

adaptarea la noile tehnologii.

Resursele Umane ale unui actor sunt determinate de două categorii de indicatori rj:

doi indicatori multiplicativi (singurii indicatori multiplicativi din ecuaţie, plus un

indicator aditiv:

1) uact reprezentând procentul de populaţie activă între 15-65 de ani, indiferent

dacă este salariată sau nu, întrucât este de presupus că şi persoanele active care nu

sunt salariate, precum femeile casnice, persoanele care lucrează în agricultura

nesalariată etc., prestează muncă socialmente utilă; uact se calculează în procente,

din totalul mondial al populaţiei active şi exprimă atât mărimea populaţiei unui

stat, cât şi valoarea sa, din punctul de vedere al utilităţii sociale;

2) uedu reprezentând numărul mediu de ani de educaţie primită de către o persoană

de peste 15 ani în sistemul de educaţie al actorului respectiv.

3) PIB-ul pe cap de locuitor raportat la media PIB-urilor pe cap de locuitor al

celorlalţi actori cu care se face comparaţia şi exprimă coeziunea socială şi gradul

de satisfacţie personală a membrilor/locuitorilor unui actor. Astfel:

Ru = 0,9 uact x uedu + 0,1 PIB/capita : medie PIB/capita

Resursele Militare, Rm, cu ponderea (ci) de 20% în totalul puterii potenţiale P,

reflectă capacitatea unui stat de a menţine stabilitatea socială, ordinea publică şi

202

siguranţa cetăţeanului; în plan extern, reflectă capacitatea de a maximiza interesele

naţionale în raport cu alţi actori internaţionali. Aşa cum afirmă Ashley Tellis,

puterea militară nu este numai o resursă, ci şi un rezultat al puterii naţionale.

Resursele militare sunt descrise de două categorii de indicatori rj:

1) mc reprezentând ansamblul cheltuielilor militare, inclusiv recrutarea, pregătirea

şi plata personalului, achiziţionarea de tehnică militară, alte furnituri şi cheltuieli

legate de funcţionarea organismelor militare, în procente, din totalul mondial;

asistenţa militară în străinătate este inclusă în bugetul statului donator, iar

achiziţionarea echipamentelor pe credit este trecută în contul anului în care se

contractează creditul şi nu al anului în care se face plata propriu-zisă;

2) mp reprezentând personalul militar, plătit sau recrutat, inclusiv forţele

paramilitare, dacă este vorba de unităţi regulate, în procente din totalul mondial.

Întrucât nivelul cheltuielilor militare este mai important decât numărul de oameni

din structurile militare, am acordat o pondere de 60% indicatorului „cheltuieli

militare”, comparativ cu 40% pentru indicatorul „personal militar (ponderile aj).

Astfel:

Rm = 0,6mc + 0,4mp

Resurselor Naturale, Rn, le-am alocat o pondere de 10% în totalul puterii

potenţiale P. Resursele naturale au jucat roluri diferite, funcţie de stadiul

dezvoltării societăţii umane. În trecut au avut o importanţă covârşitoare, însă

astăzi, în general, importanţa resurselor naturale se află pe un trend descrescător, în

contrast cu rolul în creştere al resurselor tehnologice şi de cunoaştere. De aceea

ponderea resursei strategice „resurse naturale” în ecuaţia puterii potenţiale este de

numai 10%. În mod obişnuit, aşa cum am menţionat în Cap. 4 „Resurse ale puterii

în relaţiile internaţionale”, resursele naturale se referă la abundenţa, calitatea,

accesibilitatea şi costurile de exploatare ale resurselor naturale importante.

Existenţa resurselor naturale reprezintă o condiţie necesară pentru dezvoltarea

203

economică a oricărui actor internaţional. Însă deţinerea lor nu mai este crucială,

întrucât, în epoca contemporană, pieţele mondiale de materii prime asigură un

acces practic nelimitat la resurse naturale. Pe de altă parte, exploatarea lor aduce

profituri marginale, date fiind costurile ecologice ridicate ale exploatării. Având în

vedere cele expuse, am selectat următorii patru indicatori ai resurselor naturale:

1) npa reprezentând suprafaţa de pământ arabil cultivat, în procente din totalul

mondial de suprafaţă arabilă cultivată; acest indicator exprimă atât mărimea

teritoriului unui stat, cât şi valoarea de întrebuinţare a acelui teritoriu;

2) nap reprezentând sursele regenerabile anuale de apă potabilă sau industrială, în

procente din totalul mondial. Acest indicator ar putea părea puţin important în

comparaţie cu alte resurse naturale consacrate. Motivul pentru care l-am luat în

consideraţie este faptul că, spre deosebire de resursele minerale clasice, apa

potabilă tinde să devină o resursă crucială – în ultima vreme a început să se

vorbească despre apa potabilă ca fiind „Blue Gold” - care ar putea deveni critică

pe măsură ce se vor agrava efectele încălzirii globale;

3) nec reprezentând energia consumată în regim comercial pentru activităţile

curente de orice tip, fie din producţia proprie, fie din import, în procente din totalul

mondial de energie consumată;

4) nep energia electrică produsă, de orice tip ar fi ea, din totalul producţiei mondiale

de energie electrică.

Întrucât aceşti patru indicatori, au aproximativ aceeaşi importanţă în balanţa de

resurse naturale a unui actor, am considerat că ponderile lor trebuie să fie egale,

fiecare contând în proporţie de 25%. Deci:

Rn = 0,25 npa + 0,25 nca + 0,25 nec + 0,25 nep

Resursele de Capital, Rc, cu ponderea de 10% din totalul puterii potenţiale P,

reflectă dimensiunea pieţei de capital a unui stat, în contextul în care forţa

financiară a devenit un factor hotărâtor pentru dezvoltarea economică şi o condiţie

204

pentru forţa industrială şi sănătatea economiei unui actor internaţional. Resursele

de capital sunt exprimate de trei indicatori:

1) cGCF reprezentând formarea brută de capital intern, echivalentă cu investiţiile

interne brute (Gross Capital Formation, denumit anterior Gross Domestic

Investment), în procente din totalul mondial;

2) cFDI reprezentând investiţiile străine directe (FDI, Foreign Direct Investment), în

procente din totalul mondial,

3) cMV reprezentând valoarea pieţei de capital, denumită şi capitalizarea pieţei

(Market Capitalization sau Market Value), în procente din totalul mondial. (Am

utilizat pentru indici, iniţialele denumirilor în limba engleză, întrucât aceşti

indicatori se găsesc practic numai în surse anglo-saxone).

Dat fiind faptul că investiţiile interne brute exprimă într-o proporţie mai mare

capacitatea de dezvoltare al unui actor, am acordat acestui indicator o pondere de

40%, ceilalţi doi împărţind restul în mod egal. Astfel:

Rc = 0,4 cGCF + 0,3 cFDI + 03 cMC

Resursele de Tehnologie şi Cunoaştere, Rt cu ponderea de 20% în totalul puterii

potenţiale P. Am considerat că resursele tehnologice şi de cunoaştere ale unui actor

internaţional merită o pondere de 20% întrucât importanţa lor este crucială pentru

succesul pe termen mediu şi lung al actorului respectiv, în contextul generalizării

societăţii cunoaşterii. Măsura acestei resurse este dată, în opinia mea, de patru

indicatori:

1) tR&D reprezentând cheltuielile guvernamentale cu cercetarea-dezvoltarea (R&D,

Research & Development), în procente din totalul mondial;

2) tcp reprezentând numărul de computere personale folosite de cetăţenii unui actor

internaţional, în procente din totalul mondial, indicator care reflectă capacităţile de

aplicare a noilor tehnologii într-o anumită ţară;

205

3) tIP reprezentând numărul utilizatorilor activi de Internet (cei care au un IP, adică

un Internet Protocol propriu), în procente din totalul mondial, indicator care

reflectă nivelul de pătrundere a societăţii informaţionale în rândurile cetăţenilor

acelui actor internaţional.

4) tST numărul articolelor cu conţinut tehnic şi ştiinţific publicat într-un număr de

4800 de publicaţii ştiinţifice internaţionale recunoscute, indicator care reflectă

capacitatea de inovare ştiinţifică şi tehnică a unui actor internaţional

Întrucât investiţia guvernului în cercetare-dezvoltare este cel mai important motor

al dezvoltării pe termen lung a capacităţilor unui stat de inovare tehnologică, am

acordat acestui indicator o pondere de 40%, ceilalţi trei împărţind restul în mod

egal. Astfel:

Rt = 0,4 tR&D + 0,2(tcp + tIP + tST)

Resursele Guvernamentale, Rg, cu ponderea de 10% din totalul puterii potenţiale,

reflectă capacitatea guvernului central de a mobiliza şi utiliza resurse financiare şi

reprezintă cheltuielile totale ale guvernului, incluzând atât bugetul de cheltuieli, cât

şi bugetul de investiţii, atât pentru servicii publice precum educaţia şi sănătatea, cât

şi în scopuri comerciale, în agenţii şi societăţi publice non-profit.

Precizez că toţi indicatorii aleşi ca elemente constituente ale resurselor strategice

de putere selectate sunt disponibili în bazele de date menţionate la pag. 202, cu informaţii

care încep, în general din anii 1970. Dintre puterile relevante ale sistemului internaţional,

pentru Rusia, majoritatea datelor încep după dispariţia Uniunii Sovietice, iar pentru China

datele referitoare la resursele militare diferă de cele provenite din surse oficiale chineze.

De asemenea, unele date despre indicatori specifici societăţii informaţionale, precum

utilizatori de Internet, de telefonie mobilă, de computere personale încep de abia în anii

1990, inclusiv pentru statele dezvoltate.

206

Aşadar, ecuaţia care exprimă puterea potenţială a unui actor internaţional este

sintetizată în Tab. 8.1:

Puterea potenţială = P =

Resursele economice 0,2 x 0,9PIB/PIBmondial + 0,1(rata de creştere PIB –

rata mondială de creştere PIBmondial)

+ Capitalul uman 0,1 x 0,9 uact x uedu + 0,1 PIB/capita : medie

PIB/capita

+ Resursele militare 0,2 x (0,6mc + 0,4mp)

+ Resursele naturale 0,1 x (0,25 npa + 0,25 nap + 0,25 nec + 0,25 nep)

+ Resursele de capital 0,1 x (0,4 cGDI + 0,3 cFDI + 03 cMC)

+ Resursele tehnologice 0,2 x (0,4 tR&D + 0,2 tcp + 0,2 tIP + 0,2 tST)

+ Resursele guvernamentale 0,1 x Rg

Tab. 8.1 Puterea potenţială a unui actor internaţional

15.3.3. Studiu de caz: 5 centre de putere ale secolului al XXI-

lea

În cele ce urmează voi aplica modelul propus de calcul al puterii potenţiale pentru

cele cinci centre de putere ale secolului al XXI-lea: Uniunea Europeană, Rusia, Statele

Unite ale Americii, Japonia şi China. Voi aplica formulele de calcul astfel încât să

obţinem nu numai o măsură a puterii potenţiale a celor cinci actori internaţionali, ci şi

pentru a ne forma o idee despre evoluţia puterii lor în ultimii 27 de ani, adică între 1980

şi 2007 (ultimul an pentru care există date în bazele de date precizate la pag. 202). Apoi

207

voi verifica dacă imaginea oferită de modelul propus se suprapune peste percepţiile

curente asupra puterii celor cinci centre menţionate.

Trebuie făcută o menţiune specială referitoare la datele utilizate în continuare

pentru Uniunea Europeană. Pentru patru dintre cele cinci centre de putere – SUA, China,

Japonia şi URSS/Rusia – care sunt state propriu-zise, datele sunt disponibile ca atare în

bazele de date menţionate, în principal în „World Bank Development Indicators Database

2008”, completată pentru anul 2007 cu date din „World Development Indicators 2009”.

Obţinerea datelor pentru Uniunea Europeană, a fost relativ dificilă întrucât nu sunt

disponibile date „istorice” (anii 1980-2000) despre UE ca actor internaţional de sine

stătător, toate bazele de date identificate oferind informaţii despre statele membre UE,

luate individual. În consecinţă, a trebuit să reconstruiesc aceste date pornind de la datele

statelor membre ale Uniunii. În acest sens sunt necesare câteva precizări:

Din motive de simplificare a calculelor am decalat cu un an momentele aderării

Greciei (1980 în loc de 1981), Spaniei şi Portugaliei (1985 în loc de 1986),

considerând că eroarea aceasta este mai mică decât eroarea care ar fi rezultat din

adăugarea lor la UE în momentul de timp de eşantionare consecutiv aderării oficiale,

adică 1985, respectiv 1990. De asemenea, am considerat aderarea României şi

Bulgariei ca făcând parte din valul de extindere spre est din 2004. Astfel, din punctul

de vedere al studiului de faţă, componenţa UE este următoarea:

Anul Componenţa Comunităţii Economice Europene/Uniunii Europene

1980 CEE 1980 – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Olanda, Belgia, Irlanda,

Danemarca, Luxemburg, Grecia (aderare de facto 1981). În total 10 state

1985 CEE 1985 = CEE 1980 + Spania, Portugalia (aderare de facto 1985). În total

12 state

1990 CEE 1985

1995 UE = CEE 1985 + Austria, Finlanda, Suedia. În total 15 state

2000 UE 1995

208

2005 UE 2005 = UE 1995 + Polonia, România, Ungaria, Cehia, Bulgaria, Slovacia,

Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru, Malta. În total 27 state.

Calcularea indicatorilor de tip rj s-a făcut prin trei procedee funcţie de natura acestora

şi de formatul în care sunt disponibile datele pentru statele membre ale UE, astfel:

o prin însumare pentru indicatorii: PIB, Populaţie, Populaţie activă, Personal

militar, Pământ arabil, Surse regenerabile de apă potabilă, Energia consumată,

Producţia de energie electrică, Investiţii Străine Directe (FDI), Articole

Ştiinţifice şi Tehnice. Referitor la FDI, trebuie precizat că, întrucât datele

primare din sursele World Bank se referă la fluxurile totale de investiţii ale

statelor membre UE, deci investiţiile străine directe extra-UE plus intra-UE, a

trebuit să corectez această cifră pentru a avea o măsură corectă a fluxurilor

investiţionale dinspre şi către UE, în ansamblul său (fără investiţiile intra-UE).

Pentru aceasta am apelat la datele referitoare la Investiţiile Străine Directe

non-EU pentru anii 2001-2005 disponibile în documentele statistice ale

Uniunii Europene264, pe care le-am raportat la fluxurile FDI rezultate din

însumarea datelor World Bank pentru statele membre. În continuare am

utilizat raportul rezultat (egal cu 2,45) pentru a corecta (prin extrapolare)

datele rezultate pentru anii 1980-2000. Chiar dacă metoda nu este foarte

precisă, eroarea rezultată este sub 1%, având în vedere atât ordinul de mărime

al valorilor FDI pentru anii neacoperiţi de date exacte, cât şi ponderea de 3 %

a indicatorului FDI în totalul puterii potenţiale.

o Prin medie ponderată cu PIB-ul fiecărui stat membru la momentul de

eşantionare pentru indicatorii: Rata de creştere a PIB, Cheltuieli militare,

Market Capitalization, Cheltuieli Guvernamentale Generale, aplicând o

formulă de tipul:

264 *** - „Eurostat Yearbook 2008”, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/publications/ eurostat_yearbook, pp. 150-152,

209

rjw =

∑n

r jn×PIBn

∑n

PIBn

unde rjw reprezintă valoarea indicatorului de tip rj pentru UE, în procente din

totalul mondial (world = mondial); n sunt statele membre UE, rjn este valoarea

corespunzătoare statului n pentru indicatorul rj în procente, aşa cum apare ea în

datele World Bank, iar PIBn este Produsul Intern Brut al statului n, membru al UE

o Prin medie ponderată cu populaţia fiecărui stat membru la momentul de

eşantionare pentru indicatorii: PIB pe locuitor, Anii de şcolarizare, Computere

Personale, Utilizatori de Internet, aplicând o formulă de tipul:

rjw =

∑n

r jn×Popn

∑n

Popn

unde rjw reprezintă valoarea indicatorului de tip rj pentru UE, în procente din

totalul mondial (world = mondial); n sunt statele membre UE, rjn este valoarea

corespunzătoare statului n pentru indicatorul rj, în procente, aşa cum apare ea în

datele World Bank, iar Popn reprezintă populaţia statului n, membru al UE

Pentru indicatorul Cheltuieli militare am luat în consideraţie suma cheltuielilor

militare ale statelor individuale şi nu cheltuielile militare ale UE, în ansamblul său,

atâtea câte sunt ele, mult mai mici decât cele rezultate prin însumare. Deşi această

opţiune nu este conformă cu realitatea politică, am preferat-o totuşi întrucât oferă o

măsură a potenţialului militar al UE (iar aici mi-am propus să măsurăm potenţialul de

putere), pentru situaţia în care Uniunea va ajunge să acţioneze ca un actor

internaţional unitar în plan politico-militar.

Cu aceste precizări, voi prezenta în paginile următoare aplicarea practică a modelului

matematic propus pentru cele cinci centre de putere – Uniunea Europeană, URSS/Rusia,

Statele Unite ale Americii, Japonia, China – şi pentru perioada 1980-2007, astfel:

210

Resursele Economice

PIB-ul, PPP, în miliarde current international USD1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

UE 3099 4297 5943 7647 9678 12820 14307URSS/Rusia265 1500 1650 1350 940 1086 1656 2037SUA 2762 4197 5726 7277 9931 12439 13827Japonia 1041 1571 2332 2840 3288 3964 4440China 245 528 904 1784 2940 5340 7151PIB mondial 12250 17984 25333 31975 41826 56267 65752PIB în % din totalul mondial

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 25,30 23,90 23,46 23,92 23,14 22,78 21,75URSS/Rusia 5,33 2,94 2,61 2,94 3,10SUA 22,55 23,33 22,60 22,76 23,74 22,10 21,02Japonia 8,50 8,73 9,20 8,88 7,86 7,04 6,75China 2,00 2,94 3,57 5,58 7,03 9,49 10,87Total cele 5 64,16 64,08 64,38 64,35 63,49Creşterea anuală a PIB în %

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 2,0 2,5 3,2 2,6 4,0 2,3 3,7URSS/Rusia -2,0 -4,1 10,0 6,4 8,1SUA -0,2 4,1 1,9 2,5 3,7 3,1 2,0Japonia 2,8 5,1 5,2 2,0 2,9 1,9 2,1China 7,8 13,5 3,5 10,9 8,4 10,4 13,0Media mondială 1,8 3,7 2,9 2,9 4,1 3,5 5,8

Tabelul 8.2 Datele primare ref. Resursele Economice ale celor 5 centre de putere

Resursele Economice = 0,9 PIB/PIB mondial în % + 0,1 x (creşterea anuală naţională a

PIB în % - creşterea anuală mondială medie a PIB în %)

265Celulele colorate/cu tentă de gri ale tabelelor – în general cele corespunzătoare URSS pentru anii 1980 şi 1985, indisponibile ca atare – conţin date obţinute prin extrapolarea unor date şi informaţii sugestive pentru cazul respectiv. Am preferat să completez aceste celule cu date pentru care nu există cifre oficiale, întrucât eroarea astfel obţinută este mai mică decât eroarea care ar fi rezultat din lipsa lor totală.

211

Resursele economice ale celor 5

1980 1985 1990 1995 2000 2005 20071980 -2007

UE 22,79 21,39 21,14 21,50 20,82 20,38 19,37 - 3,42

URSS/Rusia 7,50 6,30 4,31 1,95 2,94 2,94 3,02 - 4,48

SUA 20,10 21,04 20,24 20,44 21,33 19,85 18,54 - 1,56

Japonia 7,75 8,00 8,51 7,90 6,95 6,18 5,71 - 2,04

China 2,40 3,63 3,27 5,82 6,76 9,23 10,51 + 8,11

Cele 5 în total 60,54 60,35 57,47 57,61 58,79 58,58 57,14 - 3,39

Tabelul 8.3 Resursele Economice ale centrelor de putere în % din totalul mondial şi

evoluţia lor în intervalul 1980 – 2007

Fig. 8.1 conţine o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.3

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

% d

in t

ota

lul

mo

nd

ial

Fig. 8.1 Reprezentarea grafică a evoluţiei Resurselor Economice ale celor 5 între

1980 - 2007

212

Resursele Umane

Populaţia activă (15-65 de ani) în % din totalul mondial1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

UE 9,62 8,75 8,16 7,56 6,88 7,63 7,43URSS/Rusia 3,65 3,35 3,09 2,81 2,69 2,38 2,15SUA 5,80 5,44 5,10 4,88 4,71 4,59 4,57Japonia 3,03 2,83 2,67 2,48 2,30 2,18 1,94China 22,60 23,30 23,60 23,20 22,40 21,6 19,94Cei 5 în total 44,70 43,67 42,62 40,93 38,98 38,38 36,03Media anilor de şcolarizare

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 12,34 12,40 12,46 12,56 12,70 12,44 12,48URSS/Rusia 9,23 9,70 10,50 9,77 10,00 10,23 10,45SUA 11,90 11,60 11,70 11,90 12,20 12,50 12,52Japonia 8,51 8,74 8,96 9,23 9,47 9,56 9,55China 4,61 4,94 5,51 6,08 7,11 8,44 8,87Media mondială 5,92 6,17 6,43 6,44 6,68 6,98 7,12Produsul Intern Brut pe locuitor (% din media mondială)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 3,17 3,26 3,42 3,63 3,61 3,31 3,45URSS/Rusia 1,89 1,13 1,08 1,33 1,44SUA 4,40 4,74 4,76 4,85 5,11 4,82 4,61Japonia 3,23 3,49 3,92 4,02 3,76 3,56 3,49China 0,09 0,13 0,17 0,26 0,34 0,47 0,54Media celor 5 2,72 2,91 2,83 2,78 2,78 2,70 2,71

Tabelul 8.4 Datele primare ref. Resursele Umane ale celor 5 centre de putere

Resursele Umane = 0,9 x populaţia activă din totalul (în % din total mondial) x media

anilor de şcolarizare raportată la media mondială de şcolarizare266 + 0,1 PIB-ul/locuitor

raportat la media PIB-ul/locuitor al celor 5 centre de putere

Resursele Umane (în % din total mondial)

266 Produsul dintre populaţia activă a unui actor internaţional şi media anilor de şcolarizare este denumit „capital uman” şi este considerat de unii autori ca fiind resursa umană a actorului respectiv.

213

1980 1985 1990 1995 2000 2005 20071980-2007

UE 18,16 15,94 14,35 13,40 11,90 12,36 11,85 - 6,32

URSS/Rusia 6,00 5,50 4,61 3,88 3,66 3,19 2,89 - 3,11

SUA 10,65 9,37 8,52 8,29 7,93 7,58 7,40 - 3,25

Japonia 4,04 3,73 3,49 3,34 3,07 2,82 2,47 - 1,57

China 15,84 16,79 18,21 19,72 21,47 23,52 22,38 + 6,53

Cele 5 în total 54,70 51,33 49,17 48,63 48,03 49,47 46,99 - 7,71

Tabelul 8.5 Resursele Umane ale celor 5 centre de putere în % din total mondial şi

evoluţia lor în intervalul 1980 - 2007

Fig. 8.2 conţine o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.5

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

% d

in t

ota

lul

mo

nd

ial

Fig. 8.2 Reprezentarea grafică a evoluţiei Resurselor Umane ale celor 5 între 1980 -

2007

214

Resursele Militare

Personal militar (în % din totalul mondial)1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

UE 11,04 10,79 9,55 9,34 10,84 10,23URSS/Rusia 12,00 9,00 6,00 5,87 7,73 7,82SUA 9,99 9,31 7,33 6,91 7,94 7,71Japonia 1,07 1,03 1,00 1,13 1,20 0,98China 18,25 16,21 15,56 14,73 13,28 12,59Cele 5 în total 52,35 46,34 39,44 37,98 40,99 39,33Cheltuieli militare (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 22,78 23,67 27,83 20,71 20,83 17,43URSS/Rusia 10,85 10,29 2,41 1,33 2,54 2,92SUA 40,14 39,28 38,50 41,76 44,94 44,14Japonia 3,46 3,64 6,95 6,33 3,94 3,29China 1,08 1,23 1,74 3,04 3,95 4,71Cele 5 în total 78,31 78,11 77,43 73,17 76,20 72,49

Tabelul 8.6 Datele primare ref. la Resursele Militare

Resursele Militare = 0,4 x personal militar (în % din totalul mondial) + 0,6 x cheltuieli

militare (în % din totalul mondial). Pentru anul 1980 nu există date explicite pentru nici

unul dintre cele 5 centre de putere. La calculul final al puterii (v. Tabelul 8. 16), pentru a

nu apărea distorsiuni mari ale anului 1980 faţă de anii următori, am utilizat valorile de la

anul 1985; dată fiind formula de calcul care acordă Resurselor Militare o pondere de

20%, precum şi posibila abatere a valorilor reale, eroarea se situează sub 2% (v. Fig. 8.3).

Resurse militare (în % din totalul mondial)

215

1980 1985 1990 1995 2000 2005 20071980 -2007

UE 18,08 18,52 20,52 16,16 16,83 14,55 - 3,53

URSS/Rusia 11,31 9,77 3,85 3,15 4,62 4,88 - 6,43

SUA 28,08 27,29 26,03 27,82 30,14 29,57 + 1,49

Japonia 2,50 2,60 4,57 4,25 2,84 2,37 - 0,14

China267 7,95 7,22 7,27 7,72 7,68 7,86 - 0,09

Cele 5 în total 67,93 65,40 62,23 59,09 62,12 59,23 - 8,70

Tabelul 8.7 Resursele Militare ale celor 5 centre de putere în % din totalul mondial

şi evoluţia lor în intervalul 1980 - 2007

În Fig. 8.3 este arătată o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.7

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

30.00

35.00

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

% d

in t

ota

lul

mo

nd

ial

Fig. 8.3 Reprezentarea grafică a evoluţiei Resurselor Militare ale celor 5 între 1985 -

2007

Resursele Naturale

267 Pentru indicatorii militari ai Chinei am utilizat datele World Bank disponibile în World Development Indicators şi nu cele oficiale chineze, mai mici cu 40-50% faţă de cele furnizate de World Bank.

216

Producţia de energie electrică (în % din totalul mondial)

217

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 22,62 21,45 18,25 17,77 17,42 17,89 17,64URSS/Rusia 9,82 9,41 9,14 6,08 5,23 4,80 5,23SUA 31,86 29,88 27,04 26,34 26,58 23,44 22,52Japonia 7,97 7,71 7,16 7,37 6,96 6,08 5,75China 3,98 4,46 5,24 7,45 8,61 13,48 15,09Cei 5 în total 76,25 72,91 66,83 65,01 64,80 65,69 66,23Consumul comercial de energie (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 19,17 18,42 15,67 15,56 15,19 15,76 15,78URSS/Rusia 11,03 11,70 10,18 6,94 6,24 5,68 5,87SUA 26,17 22,94 22,30 23,06 22,68 20,16 20,14Japonia 5,37 5,18 5,14 5,36 5,23 4,57 4,58China 9,05 9,93 9,99 11,27 10,95 14,81 16,30Cei 5 în total 70,79 68,17 63,28 62,19 60,29 60,98 62,67Pământul arabil (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 3,36 3,26 3,18 4,06 3,98 4,98 4,95URSS/Rusia 6,00 6,00 6,00 4,46 4,43 4,41 4,39SUA 9,52 9,30 9,11 8,74 8,49 8,49 8,55Japonia 0,13 0,13 0,12 0,11 0,11 0,10 0,09China 9,39 10,49 11,00 10,85 11,02 11,17 11,28Cei 5 în total 28,40 29,18 29,41 28,22 28,03 29,15 29,26Surse de apă potabilă (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 2,26 2,48 2,61 2,79 2,79 3,17 3,17URSS/Rusia 12,30 12,23 12,14 10,00 9,94 9,94 9,92SUA 6,51 6,50 6,48 6,46 6,46 6,45 6,44Japonia 0,96 0,97 0,97 0,97 0,97 0,98 0,98China 5,88 5,94 5,98 6,12 6,21 6,34 6,47Cei 5 în total 27,91 28,12 28,18 26,34 26,37 26,88 26,98

Tabelul 8.8 Datele primare pentru Resursele Naturale

Resursele Naturale = 0,25 x (producţia de energie electrică + consumul comercial de

energie electrică + pământul arabil + captări de apă potabilă)

Resurse naturale (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 20071980-2007

UE 11,85 11,40 9,93 10,05 9,85 10,45 10,39 - 1,47

URSS/Rusia 9,79 9,84 9,37 6,87 6,46 6,21 6,35 - 3,44

218

SUA 18,52 17,16 16,23 16,15 16,05 14,64 14,41 - 4,10

Japonia 3,61 3,50 3,35 3,45 3,32 2,93 2,85 - 0,76

China 7,08 7,71 8,05 8,92 9,20 11,45 12,29 + 5,21

Cele 5 în total 50,84 49,60 46,93 45,44 44,87 45,68 46,29 - 4,55

Tabelul 8.9 Resursele Naturale ale celor 5 centre de putere în % din totalul mondial

şi evoluţia lor în intervalul 1980 – 2007

Fig. 8.4 conţine o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.9

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

0.00

2.00

4.00

6.00

8.00

10.00

12.00

14.00

16.00

18.00

20.00

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

% d

in t

ota

lul

mo

nd

ial

Fig. 8.4 Reprezentarea grafică a evoluţiei Resurselor Naturale ale celor 5 între 1980

– 2007

Resursele de Capital

GCF - Formarea Brută a Capitalului Intern (fostă Investiţia Internă Brută) (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 24,58 22,22 22,66 21,02 21,69 23,38 23,56URSS/Rusia 8,50 8,25 6,85 3,35 2,18 2,31 2,30

219

SUA 18,42 20,76 17,06 18,52 21,82 20,78 21,88Japonia 11,24 12,30 13,02 11,31 8,60 9,63 9,97China 2,84 4,93 5,51 10,48 11,06 11,26 11,56Cei 5 în total 65,58 68,46 65,10 64,68 65,35 67,36 69,27MV - Valoarea Pieţei de Capital (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 16,30 16,50 24,50 25,00 24,58URSS/Rusia 0,02 0,09 0,12 1,20 1,95SUA 29,40 37,70 38,80 31,10 30,43Japonia 27,90 28,60 11,60 10,40 7,65China 0,00 0,23 1,68 4,80 7,47Cei 5 în total 73,62 83,12 76,70 72,50 72,08FDI - Investiţii Străine Directe (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 36,34 27,67 42,68 32,99 50,79 58,15 54,83URSS/Rusia 0,01 0,01 0,15 0,63 0,18 1,15 2,61SUA 31,52 33,17 23,71 17,60 21,19 10,09 11,17Japonia 0,52 1,12 0,87 0,01 0,54 0,29 1,14China 0,11 2,92 1,71 10,92 2,53 7,09 6,49Cei 5 în total 68,50 64,89 69,12 62,15 75,23 76,76 76,24

Tabelul 8.10 Datele primare pentru Resursele de Capital

Resursele de Capital = 0,4 investiţii interne brute + 0,3(investiţii străine directe +

valoarea pieţei de capital), toate în % din total mondial. Pentru anii 1980 şi 1985, pentru

care nu există date despre valoare pieţei de capital, am luat în calcul ponderi egale pentru

cei doi indicatori disponibili, investiţiile interne brute şi investiţiile străine directe.

Resursele de Capital (în % din total mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 20071980-2007

UE 30,46 24,94 26,94 23,27 32,00 35,15 33,98 + 3,52

URSS/Rusia 4,26 4,13 2,32 1,34 0,82 1,54 2,26 - 1,99

220

SUA 24,97 26,96 23,16 24,36 27,00 20,45 20,95 - 4,02

Japonia 5,88 6,71 13,79 13,17 6,85 6,70 6,19 + 0,31

China 1,48 3,92 2,38 7,14 5,04 7,64 8,42 + 6,95

Cei 5 în total 67,04 66,67 68,59 69,28 71,70 71,49 71,80 + 4,76

Tabelul 8.11 Resursele de Capital ale celor 5 centre de putere în % din totalul

mondial şi evoluţia lor în intervalul 1980 - 2007

Fig. 8.5 conţine o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.11

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

30.00

35.00

40.00

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

% d

in t

ota

lul

mo

nd

ial

Fig. 8.5 Reprezentarea grafică a evoluţiei Resurselor de Capital ale celor 5 între

1980 – 2007

Resurse de Tehnologie şi Cunoaştere

Cheltuieli de Cercetare & Dezvoltare (în % din totalul mondial)1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

UE 24,36 22,16 22,64 21,64 20,88 19,61 19,20

221

URSS/Rusia 4,50 4,00 2,50 1,08 1,03 1,38 0,95SUA 26,01 27,12 25,12 25,27 25,72 25,12 26,82Japonia 8,99 10,02 11,51 11,59 10,82 10,91 11,51China 1,25 1,34 1,67 2,53 3,91 5,86 5,65Cei 5 în total 65,11 64,64 63,44 62,10 62,36 62,89 64,13Articole şi publicaţii tehnice şi ştiinţifice (% totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 33,46 33,16 32,58 31,58 29,34 29,02 28,88URSS/Rusia 6,00 5,00 3,00 2,24 2,12 2,04 2,08SUA 39,60 38,82 38,14 33,15 32,16 29,00 28,76Japonia 7,45 8,30 8,75 9,01 8,26 7,84 7,67China 0,33 0,58 1,10 1,45 1,94 5,88 6,06Cei 5 în total 87,07 86,10 83,75 77,43 73,82 73,78 73,45Computere Personale (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 26,25 25,70 26,99 26,77 25,76URSS/Rusia 0,38 1,08 1,43 1,92 1,87SUA 40,67 35,91 29,79 24,12 24,04Japonia 5,56 6,28 7,21 8,77 8,60China 0,37 1,14 2,65 7,52 7,43Cei 5 în total 73,23 70,11 68,07 69,10 67,70Utilizatori de Internet (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007UE 11,59 15,42 22,63 22,10 21,34URSS/Rusia 0,01 0,49 0,71 2,08 2,08SUA 40,67 34,94 29,24 19,60 17,40Japonia 0,94 4,38 9,29 8,14 6,13China 0,00 0,27 5,49 10,66 14,73Cei 5 în total 53,21 55,50 67,36 62,58 61,68

Tabelul 8.12 Datele primare pentru Resurse de Tehnologie şi Cunoaştere

Resursele de Tehnologie şi Cunoaştere = 0,4 Cheltuieli de Cercetare & Dezvoltare +

0,2 (Computere Personale + Utilizatori de Internet + Articole tehnice). Pentru anii 1980 şi

1985, pentru care nu există date despre Computere Personale şi Utilizatori Internet, am

aplicat ponderi egale de 0,5 pentru celelalte două categorii.

Resurse tehnologice şi de cercetare (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 20071980 -2007

UE 28,91 27,66 23,14 23,20 24,14 23,42 22,88 - 6,03

URSS/Rusia 5,37 4,62 1,71 1,19 1,26 1,76 1,59 - 3,78

222

SUA 32,81 32,97 33,94 30,91 28,53 24,59 24,77 - 8,04

Japonia 8,22 9,16 7,65 8,57 9,28 9,31 9,08 + 0,86

China 0,79 0,96 0,96 1,58 3,58 7,16 7,90 + 7,11

Cei 5 în total 76,09 75,37 67,42 65,45 66,79 66,25 66,22 - 9,87

Tabelul 8.13 Resursele de Tehnologie şi Cunoaştere ale celor 5 centre de putere în

% din totalul mondial şi evoluţia lor în intervalul 1980 - 2007

Fig. 8.6 conţine o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.13

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

30.00

35.00

40.00

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

% d

in t

ota

lul

mo

nd

ial

Fig. 8.6 Reprezentarea grafică a evoluţiei Resurselor de Tehnologie şi Cunoaştere

ale celor 5 între 1980 – 2007

Resursele Guvernamentale

Cheltuielile guvernamentale în % din PIB1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

UE 40,8 40,9 41,0 42,4 45,2 46,9 45,7

223

URSS/Rusia 28,0 27,5 27,0 25,3 25,7 23,2 23,7SUA 22,0 24,1 23,5 22,6 21,1 21,6 21,6Japonia 18,4 17,2 15,7 19,1 20,4 16,5 15,7China 14,7 12,9 12,4 11,4 11,9 11,4 11,4Media mondială 24,8 24,5 23,9 24,2 24,8 23,9 23,6

Tabelul 8.14 Datele primare pentru Resursele Guvernamentale

Resursele guvernamentale reprezintă cheltuielile guvernamentale totale din totalul

mondial al cheltuielilor guvernelor centrale.

Resursele Guvernamentale (în % din totalul mondial)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 20071980-2007

UE 39,70 32,96 33,88 31,29 33,06 39,00 40,51 + 0,81

URSS/Rusia 3,43 2,52 1,44 2,56 2,11 2,49 2,75 - 0,68

SUA 19,10 19,00 18,70 15,90 15,80 17,43 17,71 - 1,39

Japonia 5,01 5,83 5,18 5,24 5,06 4,24 5,24 + 0,23

China 1,13 1,28 1,56 1,96 2,64 2,95 2,76 + 1,63

Cei 5 în total 64,95 59,07 59,31 56,95 58,67 66,11 68,97 + 4,02

Tabelul 8.15 Resursele Guvernamentale ale celor 5 centre de putere în % din totalul

mondial şi evoluţia lor în intervalul 1980 - 2007

Fig. 8.7 conţine o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.15

224

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

30.00

35.00

40.00

45.00

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

% d

in t

ota

l m

on

dia

l

Fig. 8.7 Reprezentarea grafică a evoluţiei Resurselor Guvernamentale ale celor 5

între 1980 – 2007

Ajungem astfel la Tab. 8.16 care sintetizează rezultatele obţinute referitoare la puterea

potenţială a celor 5 centre de putere studiate şi oferă o idee despre evoluţia ei în timp, din

1980 până în 2007 (ultimul an pentru care există datele necesare realizării calculelor).

Puterea potenţială a celor 5 centre

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007 1980-2007

UE 23,97 21,95 21,07 20,84 20,91 21,82 21,03 - 2,94

URSS/Rusia 7,18 6,64 4,93 2,86 2,77 3,21 3,32 - 3,86

SUA 23,52 23,67 22,96 21,95 22,21 20,93 20,62 - 2,90

Japonia 5,55 5,91 6,33 6,73 5,93 5,34 5,11 - 0,44

China 4,78 5,48 5,31 6,71 7,45 9,37 9,84 + 5,06

Cei 5 în total 65,01 63,65 60,60 59,09 59,26 60,66 59,92 - 5,08

Tab. 8.16 Evoluţia puterii potenţiale ale celor 5 centre de putere, din 1980 până în

2007

Fig. 8.8 conţine o reprezentare grafică a datelor din Tabelul 8.16

225

0,00

5,00

10,00

15,00

20,00

25,00

30,00

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

% d

in t

ota

lul

mo

nd

ial

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

Fig. 8.8 Puterea potenţială a celor 5 centre de putere (în % din totalul mondial) şi evoluţia lor între 1980-2007

226

15.3.4. Observaţii rezultate din aplicarea modelului de evaluare a puterii potenţiale

Pe palierul Resurselor Economice (v. Tab. 8.2 şi Fig. 8.1): Uniunea Europeană şi SUA

sunt lideri absoluţi, cu valori aproape duble sau triple faţă de celelalte competitoare. În

perioada de timp studiată, ponderile UE şi SUA au scăzut uşor, dar continuă să se menţină

mult înaintea celorlalte. Japonia a înregistrat de asemenea o tendinţă scăzătoare după 1990,

urmare a crizei persistente de creştere economică ce a debutat în primii ani ai ultimului

deceniu al secolului al XX-lea. URSS/Rusia a înregistrat ce mai însemnată scădere (de –

4,48%), rezultat al crizei ultimelor decenii ale regimului sovietic şi al degringoladei din

preajma anului 1991, momentul dezintegrării URSS. Începând cu anii 2000, Resursele

Economice ale Rusiei au început să se redreseze, dar ritmul este net inferior celui înregistrat

de China. Aceasta este singura dintre cele 5 centre de putere care şi-a sporit constant şi

accentuat Resursele Economice, aproape de 3,5 ori în intervalul studiat. Per ansamblu,

Resursele Economice ale celor 5 centre principale de putere ale lumii, s-au diminuat cu

3,39%, ca urmare a ridicării altor „puteri emergente”, precum India, Brazilia, Indonezia,

Coreea de Sud ş.a.

Pe palierul Resurse Umane (v. Tab. 8.4 şi Fig. 8.2): China a trecut pe primul loc pe la

mijlocul anilor 1980; ponderea sa a sporit constant până în 2005, moment din care a început

să scadă, rămânând totuşi mult înaintea celorlalte. Uniunea Europeană şi SUA deţin şi ele o

pondere însemnată din Resursele Umane globale, însă înregistrează o tendinţă net

descrescătoare, UE ceva mai accentuat scăzătoare, comparativ cu SUA (- 6,32%, faţă de –

3,25%, respectiv). În momentul 2005, UE a înregistrat un reviriment, ca urmare a valului de

extinderea către est, dar imediat s-a reînscris pe trendul scăzător. Mult mai preocupantă este

scăderea constantă şi temeinică (cu aproape 50% în perioada studiată) atât a URSS/Rusiei,

cât şi a Japoniei. De notat în cazul Rusiei că, dacă în privinţa celorlalte resurse de putere,

anii 2000 au adus un reviriment, în privinţa Resurselor Umane scăderea a continuat. Per

ansamblu, ponderea Resurselor Umane ale celor 5 s-a diminuat cu 7,71%, din aceleaşi

cauze ca şi în privinţa Resurselor Economice.

Pe palierul Resurselor Militare (v. Tab. 8.7 şi Fig. 8.3): singurul centru de putere a cărui

pondere a sporit este SUA, în special după anul 2000, ca urmare a angajării în „războiul

împotriva terorismului”. În intervalul studiat, ponderea militară a SUA s-a situat mult în faţa

celorlalte centre de putere, înregistrând un spor de 1,49%. Uniunea Europeană se situează

227

pe locul secund în privinţa potenţialului militar, care a sporit cu fiecare val de extindere

(1995 şi 2005), dar a scăzut cu 3,53% în intervalul studiat. China şi-a conservat practic

Resursele Militare, situându-se constant pe locul trei mondial, în principal datorită

numărului mare al personalului său militar. Chiar dacă s-au menţinut relativ constante,

Resursele Militare ale Chinei au sporit calitativ, în special ca urmare a creşterii cheltuielilor

militare (cu 3,63% - v. Tab. 8.6), concomitent cu scăderea ponderii personalului militar (cu

5,75%). Japonia şi-a păstrat şi ea aproape aceleaşi Resurse Militare, cu o perioadă de avânt

în anii 1995-2000. URSS/Rusia a pierdut foarte mult din ponderea militară în intervalul

studiat, în special până în anul 1995, moment din care a început să se redreseze. Per

ansamblu, cele 5 centre de putere au pierdut 8,70 din Resursele lor Militare, ca urmare atât a

reducerii numărului personalului militar, cât şi a cheltuielilor de apărare (mai puţin SUA,

care a înregistrat un spor de 4% la nivel mondial)

Pe palierul Resurselor Naturale (v. Tab. 8.9 şi Fig. 8.4): SUA s-au situat permanent în

frunte, chiar dacă au înregistrat un trend pronunţat descrescător (cu 4,10% în intervalul

studiat). Uniunea Europeană s-a situat pe locul secund, cu obişnuitele revirimente provocate

de cele două extinderi (1995 şi 2005), fiind depăşită de China în primii ani de după 2000.

China a înregistrat un spor permanent, mai accelerat după anul 2000, în special prin

creşterea consumului de energie şi a producţiei de energie electrică. URSS/Rusia a

înregistrat acelaşi tip de scădere, lent în anii 1980 şi abrupt după dezintegrare, cu un uşor

reviriment după 2005. Japonia a înregistrat şi ea un uşor regres, este adevărat, dintr-o

pondere mondială redusă de aprox. 3%. Per ansamblu, Resursele Naturale ale celor 5 centre

de putere au scăzut cu 4,55%, un regres, totuşi, mai redus faţă de cel înregistrat la alte

capitole.

Pe palierul Resurse de Capital (v. Tab. 8.11 şi Fig. 8.5): Uniunea Europeană şi SUA s-au

menţinut în tot intervalul de studiu mult în faţa celorlalte centre de putere, chiar dacă au

avut o evoluţie divergentă: UE a sporit cu 3,52% în intervalul studiat ocupând primul loc, în

vreme ce SUA au pierdut 4,02%. Japonia a avut o perioadă de avânt în anii 1990-1995, dar

a revenit apoi puţin deasupra nivelului (0,31%) de la care a pornit în 1980. URSS/Rusia a

avut practic pe toată perioada studiată (mai puţin anii 1980) cea mai scăzută pondere

mondială dintre toate cele 5; în plus, a înregistrat acelaşi tip de descreştere ca şi la celelalte

resurse, înregistrând în intervalul studiat un regres de aprox. 50% al Resurselor sale de

Capital. China a fost iarăşi singura care a înregistrat un spor spectaculos; dacă la începutul

228

perioadei de studiu se situa pe ultimul loc, în 2007 a ajuns pe locul 3, după UE şi SUA,

sporindu-şi ponderea de aproape 6 ori. Resursele de Capital reprezintă singurul palier de

resurse ale puterii pe care s-au înregistrat fluctuaţii însemnate şi de semn contrar între cele

patru centre care au contat în acest joc de putere (adică, atunci când a crescut în Japonia sau

China, a scăzut în SUA sau UE etc.), între altele şi din cauza mobilităţii specifice

capitalului. Resursele de Capital reprezintă singurul palier de resurse ale puterii pe care, per

ansamblu, cele 5 centre au înregistrat un spor de 4,76%, rezultat al tendinţei capitalului de a

migra spre regiunile cu potenţial ridicat.

Pe palierul Resursele de Tehnologie şi Cunoaştere (v. Tab. 8.13 şi Fig. 8.6): evoluţia este

asemănătoare celei de pe palierul Resurse Economice. SUA şi Uniunea Europeană s-au

situat permanent pe primele locuri, în această ordine (uneori cu un avantaj de 10% în

favoarea SUA!) şi mult înaintea celorlalte centre, chiar dacă pe parcurs au pierdut 6,03%,

respectiv 8,04%. Marele perdant al acestui tip de resurse a fost din nou URSS/Rusia, care

şi-a redus ponderea de aproape 3,5 ori. Japonia s-a menţinut constant pe locul 3, cu o uşoară

creştere (0,86%) în intervalul de studiu. China a crescut de 10 ori în acest interval, dar nu a

reuşit încă să depăşească Japonia. Per ansamblu, Resursele de Tehnologie şi Cunoaştere ale

celor 5 centre de putere s-au redus cu aproape 10%, odată cu difuzarea tehnologiilor înalte

şi a instrumentelor societăţii cunoaşterii către celelalte puteri emergente ale sistemului

internaţional.

Pe palierul Resurselor Guvernamentale (v. Tab. 8.15 şi Fig. 8.7): iarăşi Uniunea Europeană

şi SUA s-au situat permanent pe primele locuri, cu un avans de partea UE considerabil,

depăşind uneori 20%. Explicaţia primatului UE faţă de SUA izvorăşte, în opinia mea, din

caracterul redistributiv al aşa numitului „capitalism renan” cu expresia sa „economia socială

de piaţă” specifică majorităţii statelor UE, opus capitalismului neo-liberal american

promovat de Administraţia Ronald Reagan, cu expresia sa „economia de piaţă liberă”.

Japonia s-a situat permanent pe locul al treilea, în ciuda unui procent relativ redus al

cheltuielilor guvernamentale, compensat însă de dimensiunea mare a economiei sale. China

a înregistrat şi la acest capitol un spor constant, chiar dacă modest; ca şi Rusia după 1995.

Per ansamblu, Resursele Guvernamentale ale celor 5 centre, au sporit cu aprox. 4%.

Potenţialul de putere al celor 5 centre de putere (v. Tab. 8.16 şi Fig. 8.8): SUA şi Uniunea

Europeană au avut cel mai mare potenţial de putere, cu ponderi mult mai mari în comparaţie

cu celelalte centre de putere. SUA s-au situat înaintea UE în majoritatea intervalului (mai

229

puţin anul 1980). Momentul marii extinderi din 2005 a permis Uniunii Europene să

depăşească cu puţin SUA. Dar se pare că primatul ei va fi scurt, ecartul dintre ele

reducându-se în 2007 faţă de 2005, între altele şi pentru că extinderea spre est din 2004,

presupune anumite costuri pe unele paliere ale resurselor de putere. Interesant de notat este

faptul că ponderea amândorura a scăzut în intervalul de studiu cu aproximativ acelaşi

procent: 2,9%.

Japonia şi-a sporit uşor puterea potenţială până în 1995, după care a început să regreseze.

1995, anul de maxim al puterii sale a fost şi anul în care Japonia a pierdut locul al treilea,

fiind depăşită de China. Japonia s-a menţinut practic la acelaşi nivel, de 5,0-5,5% din

puterea mondială, un nivel totuşi mic comparativ cu cei mai puternici. Japonia pare să-şi fi

atins limitele.

Puterea potenţială a URSS/Rusiei a scăzut constant în perioada 1980-1995; scăderea a

devenit abruptă odată cu dezintegrarea URSS şi contracţia fostului imperiu sovietic la

actuala Federaţie Rusă (de 1,7 ori, de la 4,93% la 2,86% din totalul mondial). După 2000,

potenţialul de putere al Rusiei a început să se redreseze, dar rata de creştere este modestă.

Dat fiind regresul pe care îl înregistrează în privinţa Resursei Umane, ca şi dificultăţile de

dezvoltare pe care le are, este greu de crezut că Rusia va reuşi în viitorul previzibil să revină

la nivelul de putere pe care l-a avut la începutul intervalului de studiu, când se situa pe locul

al III-lea.

China este campioana sporului de putere potenţială: 5,06%, fiind singura dintre cele 5

centre de putere care înregistrează creştere în intervalul de studiu. Mai mult decât atât,

creşterea a fost continuă şi robustă, China înregistrând sporuri constante pe toate palierele.

Per ansamblu, puterea potenţială a celor 5 centre de putere a scăzut cu aprox. 5%. Această

evoluţie a puterii potenţiale în Sistemul Internaţional arată că are loc o „difuzare” a puterii

dinspre marile puteri consacrate către alţi actori internaţionali, în general „puteri

emergente” precum India, Brazilia, Indonezia, Coreea de Sud, Turcia, Argentina, Canada.

Evoluţia constant crescătoare a Chinei este grăitoare în acest sens.

230

CONCLUZII

16. Puterea în Sistemul Internaţional al secolului al XXI-lea

16.1. O predicţie a puterii în secolul al XXI-lea rezultată din modelul

propus

În Fig. 9.1 este prezentat un grafic care arată cum va evolua puterea potenţială a celor 5

centre studiate în Capitolul 8 în următoarea jumătate de secol, potrivit modelul matematic de

evaluare a puterii potenţiale propus. Pe de o parte se observă că Japonia şi Rusia au şanse

reduse de a reveni în prim planul jocului global de putere, ponderea lor coborând sub 5% la

nivel mondial. Pe de altă parte, pare a fi probabil ca, undeva în jurul anilor 2050, China să

ajungă la paritate cu SUA şi apoi cu Uniunea Europeană. Desigur, dacă UE se va menţine sau,

eventual se va consolida politic, ca actor internaţional de sine stătător. O asemenea evoluţie este

foarte probabilă, întrucât fostele mari puteri europene au învăţat în ultimele decenii să

coopereze; în plus, ştiu că numai împreună pot conta în competiţia mondială. În fine, scăderea

potenţialului de putere al actualelor premiante, SUA şi UE, este rezultatul difuzării puterii în

sistem ca urmare a ridicării „puterilor emergente”, al căror prototip este China.

Modelul matematic propus pentru evaluarea puterii potenţiale a actorilor internaţionali,

arată că trei centre de putere îşi vor disputa primatul în prima jumătate a secolului al XXI-lea:

o SUA – hiperputerea consacrată,

o Uniunea Europeană – superputerea potenţială

o China – superputerea emergentă.

Se poate afirma că predicţia oferită de modelul matematic propus în Capitolul 8 se

suprapune cu percepţia dominantă în rândurile specialiştilor în Relaţii Internaţionale despre

evoluţia puterii în Sistemul Internaţional de state al secolului al XXI-lea. Predicţia că

raporturile dintre puterile dominante ale Sistemului Internaţional sunt în schimbare nu

reprezintă o noutate, ci dimpotrivă, aşa cum am văzut, este susţinută de întreaga istorie a

Relaţiilor Internaţionale. Aici, în capitolul Concluzii, este locul să facem o trecere în revistă a

dovezilor şi argumentelor care susţin că Sistemul Internaţional va fi dominat în secolul al XXI-

lea de trei centre de putere, situate, unul pe continentul american, altul în Europa şi ultimul în

Asia.

231

0,00

5,00

10,00

15,00

20,00

25,00

30,00

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2007

% d

in t

ota

lul m

on

dia

l

Uniunea Europeană URSS/Rusia SUA Japonia China

Tendinţă SUA TEndinţă UE Tendinţă China Tendinţă Rusia Tendinţă Japonia

Fig. 9.1 Evoluţia puterii în secolul al XXI-lea conform modelului propus

232

16.2. Deplasarea puterii în sistemul internaţional

Paul Kennedy arată în voluminoasa şi documentata sa lucrare „The Rise and Fall of Great

Powers”, că istoria omenirii reprezintă o nesfârşită succesiune de imperii, înţelese ca centre de

putere. „Tăria naţiunilor importante pe scena mondială nu rămâne niciodată constantă, în special

din cauza ratei diferite de dezvoltare a diferitelor societăţi şi a salturilor tehnologice şi

organizaţionale ce aduc avantaje mai mari unei societăţi, în comparaţie cu alta”268. Istoria arată că

centre de putere care în secolele trecute erau mult înaintea altor regiuni le-au cedat acestora locul,

în principal din cauza pierderii competiţiei economice sau tehnologice. Aceasta a fost soarta

Imperiului Chinez, al Imperiului Mogul sau al Imperiului Otoman din secolele XV-XVI. În cele

din urmă, aceste centre de putere au cedat hegemonia unei Europe aflată iniţial în urmă, dar care

a avut şansa să progreseze economic şi tehnologic mai rapid, progres care, în cele din urmă i-a

permis să preia şi întâietatea militară269. Un transfer de putere din cauze similare s-a înregistrat în

secolul al XX-lea, când Europa a cedat întâietatea Americii. În ultimele decenii s-ar părea că

asistăm la un nou transfer de putere, odată cu deplasarea către vest, adică în China şi în Asia de

Est în general, a capacităţii de creare a avuţiei. Alvin şi Heidi Toffler amintesc că „acum cinci

secole China, şi nu Europa, poseda cea mai avansată tehnologie şi că Asia conducea lumea,

realizând nu mai puţin de 65% din outputul economic măsurabil al globului”270. Prin ridicarea

Chinei, s-ar părea că se închide cercul deplasării către vest a avuţiei şi puterii.

Mai există o explicaţie a acestei permanente creşteri şi descreşteri a marilor puteri:

fenomenul de supra–extindere (over-stretch) descris de Robert Gilpin. Pentru a-şi proteja

interesele şi statutul global, dar şi pentru a îndeplini funcţiile hegemonice în beneficiul sistemului

mondial menţionate anterior, o mare putere este obligată să-şi sporească din ce în ce mai mult

cheltuielile militare şi pe cele externe. Ca urmare are loc o diminuare a resurselor direcţionate

către interior, pentru creştere economică şi inovare tehnologică, ceea ce conduce în cele din urmă

la declinul respectivei mari puteri271. Acesta este un pericol real care ameninţă statulul actual de

hiperputere deţinut de SUA.

268 Paul Kennedy – „The Rise and Fall of the Great Powers”, pp. XV-XVI269 ibid. pp. 16 - 30270 Alvin şi Heidi Toffler – „Avuţia în mişcare”, Editura Antet, Bucureşti, 2006, p. 63271 Robert Gilpin -“War and Change in the World Politics”, pp. 152-153

Este rezonabil să admitem că actualele raporturi mondiale de putere caracterizate de o

hegemonie americană indubitabilă, vor suferi modificări semnificative în viitor. Cercetători ai

fenomenului puterii mondiale, între care Paul Kennedy, au demonstrat că puterea militară

nesusţinută de o forţă economică pe măsură şi de o coeziune socială corespunzătoare, nu poate

asigura o hegemonie pe termen lung272. Cazul cel mai grăitor în acest sens este defuncta Uniune

Sovietică, care în ciuda unei forţe militare considerabile a decăzut în câţiva ani de la statutul de

superputere la cel de putere regională. Ori Uniunea Sovietică a pierdut partida în principal din

cauza incapacităţii economiei sale, o economie planificată, de a face faţă competiţiei cu economia

de piaţă, dublată de incapacitatea de a aduce prosperitatea populaţiei şi de lipsa de atractivitate

ideologică.

Faptul că în primul deceniu al secolului XXI, ceilalţi competitori pentru putere sunt

surclasaţi de SUA, nu însemnă nicidecum că, pe termen lung, ecuaţia puterii va rămâne aceeaşi.

Noi puteri, precum China, India, Rusia, Uniunea Europeană, Japonia, Pakistan, Brazilia,

Argentina, Indonezia se califică şi se descalifică permanent. Reperele, relaţiile dintre actori,

actorii înşişi, valorile, principiile chiar, sunt într-o continuă mişcare. Fără îndoială că Statele

Unite îşi vor păstra un loc proeminent nu numai militar, ci şi economic sau cultural. Dar, deja

americanii sunt nevoiţi să ţină cont de celelalte centre de putere de la Beijing, Moscova sau New

Delhi. Împotmolirea negocierilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, impasul reprezentat de

criza iraniană, sfidarea nucleară a Coreei de Nord, demonstrează că SUA, chiar aliate cu Uniunea

Europeană şi Japonia, nu mai sunt capabile să-şi impună punctele de vedere şi au nevoie şi de alţi

parteneri.

Într-un plan mai larg, însăşi regulile jocului de putere în relaţiile internaţionale se schimbă

permanent. Pe parcursul anilor 1990, în mai multe zone ale lumii s-au constituit structuri difuze

pe care nu se ştie cine le controlează şi care dispun de resurse dificil de evaluat, resurse

provenind din petrol, diamante, crimă organizată. Aceşti noi actori internaţionali şi-au creat

structuri de informaţii şi training şi, aşa cum a arătat 11 Septembrie 2001 şi evenimentele de

după, îşi asumă un rol de competitor în sistemul mondial de putere. Pornind de la această

realitate, Richard Haass, fost înalt responsabil al administraţiei americane, anticipează chiar că în

viitor lumea va fi non-polară. Haass consideră că, alături de actorii internaţionali tradiţionali -

statele naţionale, vor trebui luaţi în calcul actori noi, dintre cei mai diferiţi, de la organizaţii

272 Paul Kennedy – „The Rise and Fall of the Great Powers”, pp. 538-539

234

supranaţionale precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau Organizaţia de Cooperare de la

Shanghai, trecând pe la mass media globale precum CNN sau Al Jazeera, sau municipalităţi de

mari dimensiuni precum Sao Paolo sau Mumbay şi sfârşind cu miliţii de tip Hezbollah, carteluri

ale drogurilor şi ONG-uri. Haass conchide că, astăzi, lumea cunoaşte mai degrabă o difuziune a

puterii decât o concentrare a ei. Iar rezultatul va fi o lume mai puţin sigură, nu numai pentru

SUA, ci şi pentru celelalte mari puteri.273.

16.3. SUA – hiperputerea începutului de secol al XXI-lea

Pe de altă parte, este cât se poate de adevărat că istoria nu a cunoscut un alt exemplu de

putere globală cu un statut precum cel al Statelor Unite din ultimele două-trei decenii. În ciuda

crizei financiare şi economice declanşată în 2007, SUA nu au nici pe departe rival din punct de

vedere militar, sunt cele mai puternice din punct de vedere economic, au putere culturală şi soft

power redutabile, au interese şi aliaţi practic pe întreg mapamondul şi sunt capabile să-şi

proiecteze forţa miliară oriunde în lume. Preeminenţa americană în afacerile internaţionale a fost

atât de pronunţată, în primii ani de după prăbuşirea lumii comuniste, încât s-a vorbit adeseori

despre hegemonia americană globală. Iar poziţiile belicoase adoptate de Administraţia Bush în

câteva dosare delicate precum Afganistan, Irak, Iran au făcut să se vorbească chiar de un ipotetic

„imperiu” american. Dincolo de excesele neo-conservatorilor lui George Bush Jr. care au generat

un val de antiamericanism ce se manifestă nu numai în lumea musulmană, dincolo de criza

financiară severă în care au plonjat, Statele Unite continuă să fie cel mai puternic stat al

sistemului internaţional. În plus, rămâne perfect valabilă afirmaţia lui Samuel Hungtington,

potrivit căruia societatea americană are o capacitate de reînnoire a puterii care o pune la adăpost

de pericolul pierderii pe termen scurt a statutului de principala putere a lumii274.

Marea Britanie a iniţiat revoluţia industrială în secolele XVII – XVIII şi a beneficiat de

întâietate mondială timp de aproape două secole. Probabil, la fel vor beneficia Statele Unite care

au declanşat revoluţia informaţională. În această privinţă unii comentatori apreciază că revoluţia

informaţională se află încă în faza de „copilărie”. Alan Greenspan, fostul preşedintele al Federal

273 Richard N. Haass – „The Age of Nonpolarity. New Forces and New Challenges”, Foreign Affairs, May/June 2008274 Samuel Hungtington – “The US – Decline or Renewal”, Foreign Affairs, vol. 67, no.2, Iarna 1988/1989, pp. 14-29

235

Reserve a SUA afirma cum câţiva ani: „S-ar putea ca Statele Unite să se afle de abia la începutul

revoluţiei economice şi tehnologice”275.

Totuşi, majoritatea analiştilor opinează că în secolul al XXI-lea va avea loc o tranziţie de

putere la nivel înalt, actuala dominaţie americană asupra sistemului internaţional urmând să ia

sfârşit. Dacă acceptăm această predicţie, trebuie să căutăm răspunsuri la câteva întrebări. Prima

dintre ele este legată de atitudinea pe care SUA o vor adopta faţă de o nouă putere emergentă care

i-ar putea ameninţa statutul. Dacă în privinţa forţei militare, Statele Unite nu au a se teme în

viitorul previzibil de un rival serios, în domeniul economic raporturile se pot schimba în câteva

decenii datorită unor rate de creştere diferite. În Capitolul 8 am văzut că în privinţa prosperităţii

economice şi a resurselor de putere, Statele Unite se confruntă de pe acum şi se vor confrunta şi

în viitor cu competitori serioşi precum Uniunea Europeană sau China. În anii 1980, ritmurile

superioare de creştere economică ale Japoniei au declanşat, inclusiv în SUA, o dezbatere aprinsă

privind o posibilă inversare a raporturilor de putere dintre cele două state. Între timp această teză

şi-a pierdut actualitatea, Japonia confruntându-se de ani buni cu dificultăţi de creştere economică,

pe care unii analişti le-au pus pe seama Washingtonului. În cazul Japoniei, întrebarea dacă nu

cumva americanii ar fi tentaţi să îngrădească o altă putere capabilă să-i concureze în viitor, ar

putea să fi căpătat un răspuns pozitiv.

Însă, în cazul recent al Chinei, care, mai ales în contextul actualei crize economice

mondiale, se profilează ca o nouă superputere, răspunsul americanilor este diferit. Fred Bergsten,

director al prestigiosului Peterson Institute for International Economics a lansat propunerea ca

SUA şi China să alcătuiască un aşa numit „G 2” care să-şi asume împreună leadership-ul

economiei globale, China preluând parţial statutul Europei276. Iniţial, ideea nu s-a bucurat de

atenţie, dar pe măsură ce criza economică s-a adâncit, conceptul de „G 2” a devenit o temă de

dezbatere, promovat de oameni politici proeminenţi. Henry Kissinger a pledat pentru ca relaţiile

americano-chineze „să fie ridicate pe un nou palier”, iar Zbigniew Brzezinski, o altă voce cu

autoritate în mediile strategice de la Washington, a evocat conceptul „Group of Two”, ca un

posibil şi dezirabil tandem al celor două superputeri mondiale. Acţionând într-o „lume

armonioasă”, G-2 ar putea să rezolve unele dosare sensibile ale sistemului mondial precum

275 Alan Greenspan – “The revolution in information technology”, discurs prezentat la Boston College Conference on the New Economy, Boston, 6 Martie 2000276 Fred C. Bergsten – „An Partnership of Equals: How Washington Should Respond to China’s Economic Challenge”, Foreign Affairs, July 2008

236

gestionarea crizei financiare mondiale, limitarea proliferării armelor de distrugere în masă

(„teribilismul nuclear nord-coreean şi iranian”), schimbările climatice şi chiar conflictul

israeliano-palestinian277.

Nenumăraţi autori discută despre cine vor fi competitorii SUA în jocul mondial de putere,

despre cum se va desfăşura această competiţie. Dacă asemenea dezbateri au concluzii uneori

contrare, nimeni nu pune la îndoială faptul că SUA vor fi între principalele puteri, dacă nu prima

putere a Sistemului Internaţional, cel puţin în prima sa jumătate.

16.4. Competitorii SUA în jocul mondial de putere

A doua întrebare privind perspectiva schimbării raporturilor de putere mondială este

legată de spaţiul strategico–economic în care o nouă superputere emergentă s-ar putea manifesta.

Simone Pasquazzi argumentează că actualul sistem internaţional este alcătuit din 5 mari centre de

putere: Statele Unite, Europa, Rusia, China şi India278. În afara acestora, nici un alt stat important

şi nici o alianţă regională nu pare să deţină resursele în termeni de populaţie-productivitate-

capacitate politică necesare pentru a-i surclasa pe aceşti 5 actori principali. Uniunea Europeană se

află într-o situaţie specială: este atât un competitor redutabil al SUA pe palierul economic, dar şi

un partener de lungă durată - prin NATO - al americanilor pe palierul politic şi de securitate.

Lăsând deoparte UE, evoluţiile din ultimele două decenii pe „stratul economic al puterii” al lui

Joseph Nye demonstrează că leagănul unei viitoare superputeri mondiale, atât economice cât şi

militare, ar putea fi spaţiul asiatic. Potrivit datelor existente, nu sunt posibile decât un număr

limitat de predicţii privind posibile tranziţii de mare putere. Prima tranziţie posibilă ar fi

depăşirea Statelor Unite de către China; cea de a doua, mai puţin probabilă, dar nu imposibilă, ar

putea fi, în a doua jumătate a secolului al XXI-lea, depăşirea atât a SUA, cât şi a Chinei de către

India. Iar cele ce se întâmplă în această perioadă de uragan financiar şi economic global,

demonstrează că China are resurse suficiente şi o strategie adecvată pentru a-şi conserva

robusteţea creşterii. Desigur, nu poate fi exclusă nici evoluţia Uniunii Europene spre postura de

superputere mondială de tip statal sau quasi-statal, cu toate atributele specifice, inclusiv politică

277 Zbigniew Brzezinki – „The Group of Two that could change the World”, Financial Times, 13 January 2009278 Simone Pasquazzi – „Power Transition Theory and the Outbreak of Wars: a Theoretical Model for Preventing Global and Regional Inter-state Conflict in the 21-st Century”, pp. 21-23, Centro Alti Studi Difesa, Roma, 2005, http://www.scenarinternationali.org,

237

externă şi de apărare proprii. Din păcate, începând cu eşecul adoptării constituţiei europene,

evoluţiile din ultimii ani demonstrează o anumită „oboseală” a integrării europene, în special la

nivelul celor trei „mari” – Germania, Franţa, Marea Britanie279. Însă un reviriment al construcţiei

europene nu poate fi nicidecum exclus, ceea ce ar transforma Europa într-un participant de sine

stătător important la jocul global de putere.

Chiar dacă scenariul tranziţiei de putere la nivelul sistemului internaţional este seducător,

nu este obligatoriu ca el să se şi producă pe parcursul secolului al XXI-lea. „Dacă” şi „când” se

va întâmpla sunt două variabile care depind de evoluţia ratelor de creştere ale Chinei şi Indiei, de

evoluţiile tehnologiilor, de mobilizarea politică a Statelor Unite şi a europenilor. Multe se pot

întâmpla în perioada până când China sau India vor ajunge la paritate cu SUA. Spre exemplu,

ratele de creştere economică a Chinei se pot plafona; guvernul central şi-a putea vedea puterea

slăbită sau chiar s-ar putea prăbuşi, în situaţia în care diversele regiuni şi-ar aroga mai multă

putere şi autonomie; coeziunea politică s-ar putea fragmenta dacă, eventual, Partidul Comunist

Chinez s-ar dizolva voluntar sau nu; costurile ecologice ale dezvoltării ar putea depăşi avantajele

industrializării etc. În concluzie, în ciuda evoluţiilor din ultimele decenii, emergenţa Chinei ca

putere principală a sistemului internaţional nu este asigurată, chiar dacă este plauzibilă.

16.5. Multilateralism vs. unipolarism

În perioada Războiului Rece puterea Statelor Unite a reprezentat materia primă a

prosperităţii lumii libere. SUA a securizat sfera democraţiilor liberale în faţa agresiunii sovietice,

făcând posibilă stabilirea unui sistem de comerţ liber şi a unui sistem de organizaţii internaţionale

care să permită medierea paşnică a disputelor.

Odată cu încheierea Războiului Rece şi disoluţia Uniunii Sovietice şi a blocului răsăritean

mulţi intelectuali de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului au început să privească puterea ca fiind

superfluă. Noile provocări au fost din gama „soft challenges” precum încălzirea globală, crizele

financiare internaţionale, liberalizarea comerţului mondial, răspândirea SIDA etc. Chiar şi

chestiunile legate de securitate, precum criza din Iugoslavia sau îngrădirea Irakului lui Saddam, a

Iranului sau Coreei de Nord au fost privite ca o problemă a comunităţii internaţionale. Cu alte

cuvinte Statele Unite urmau să poarte cea mai mare parte a responsabilităţii. 279 Timothy Garton Ash – „The G20 summit in London will be missing one great power. Guess who?”, The Guardian, 26 March 2009

238

În anii ’90, într-o perioadă de unipolaritate, administraţia Clinton a acceptat cererile

multilateralismului, ceea ce presupunea un consens al utilizării forţei militare. Astfel, într-un

moment al unei nemaîntâlnite puteri americane, americanii au acceptat o politică externă care,

fără să altereze disparităţile de putere între statele lumii, presupunea subordonarea Americii faţă

de comunitatea internaţională. În perioada imediată de după Războiul Rece, Statele Unite şi-au

permis luxul unei politici externe care să nu fie croită conform postulatelor realpolitik-ului şi

interesului naţional. Democratizarea şi liberalizarea, scopurile principale ale politicii externe

americane, puteau fi obţinute şi prin intermediul instituţiilor multilaterale. 11 septembrie şi

evenimentele care i-au urmat au ridicat serioase semne de întrebare faţă de supravieţuirea

multilateralismului. Problema terorismului internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în

masă către grupări teroriste sau state paria (roque states) nu mai puteau fi gestionate prin

mecanismele multilateralismului clintonian. Administraţia Bush şi-a arătat hotărârea de a utiliza

uriaşa putere americană, întâi în Afganistan, apoi în Irak. Alte state precum Franţa, Germania şi

Rusia, confortabile cu multilateralismul, au încercat să restrângă spaţiul de manevră al Statelor

Unite, prin intermediul Consiliului de Securitate. Ceea ce a urmat este cunoscut.

Incidentul irakian marchează un moment de cotitură în relaţiile internaţionale, de la post

Război Rece, la post-post Război Rece, cu Statele Unite reinstalând propriul interes în centrul

politicii lor externe. Odată ce administraţia Bush a instituţionalizat o politică externă bazată pe

utilizarea robustă a forţei cu scopul de a modifica mediul de securitate în favoare Americii (şi al

aliaţilor ei !), SUA par a fi hotărâte să transforme momentul unipolar într-o eră unipolară pentru

viitorul previzibil. Multipolarismul va continua să fie aplicabil într-o serie de domenii ale politicii

internaţionale precum mediul, comerţul sau finanţele internaţionale. În schimb, multilateralismul

devine problematic pe tărâmul securităţii, unde puteri mai modeste cer americanilor să–şi

pondereze tentaţiile de utilizare a forţei.

Atitudinea mediului internaţional faţă de utilizarea forţei merită o scurtă analiză. În anii

’90 ai secolului trecut, utilizarea forţei, chiar a forţei multilaterale, a devenit din ce în ce mai

puţin populară în comunitatea internaţională. Eforturile internaţionale au fost reorganizate pentru

obiective mai limitate decât în timpul Războiului Rece. Spre exemplu, iniţiativele de securitate

internaţionale în Balcani au fost pur reactive.

239

Criza irakiană a demonstrat o adânc înrădăcinată aversiune a comunităţii internaţionale

faţă de utilizarea forţei. Se pot imagina mai multe explicaţii pentru aversiunea opiniei publice faţă

de folosirea forţei (hard power). Una ar fi dezvoltarea unor norme internaţionale împotriva

utilizării agresive a forţei. Alta ar putea fi legată de neputinţa unei mari părţi a comunităţii

internaţionale în faţa copleşitoarei superiorităţi militare a americanilor. Iar manifestările de anti-

americanism care au însoţit criza irakiană arată opoziţia faţă de utilizarea forţei de către

americani şi mai puţin faţă de utilizarea forţei în sine.

Adevărul este probabil, undeva, la mijloc. Este evident că dezvoltarea instituţiilor în

interiorul lumii libere a delegitimat folosirea forţei, pe măsură ce opinia publică internaţională a

considerat că instituţiile şi nu forţa armelor sunt mai capabile să rezolve disputele. Puterea

militară a devenit „oaia neagră” a relaţiilor internaţionale, în special între naţiunile europene, care

prin intermediul Uniunii Europene s-au obişnuit cu beneficiile cooperării multilaterale

instituţionalizate. Practica europeană a consensului a devenit foarte atrăgătoare, întrucât regula

consensului presupune că nimeni nu are de pierdut. Pe de altă parte, deoarece din punct de vedere

militar sunt slabi, europenii au tot interesul să delegitimeze, dacă nu să împiedice, utilizarea

puterii militare, care totuşi reprezintă ultima redută a interesului naţional al unui stat.

Anti-americanismul mai are o explicaţie. Dacă în timpul Războiului Rece, Europa a

trebuit să facă eforturi pentru propria apărare, astăzi europenii se bucură într-o măsură

nemaintâlnită de o securitate gratuită. Majoritatea ameninţărilor se manifestă în afara Europei, în

zone unde numai Statele Unite au capacitatea de a-şi proiecta puterea militară. Practic, nici

Irakul, nici Coreea de Nord, nici Iranul nu reprezintă o problemă de care europenii să se poată

ocupa. Şi europenii şi americanii sunt de acord că asta nu poate fi decât treaba SUA. Sarcina de a

îngrădi ameninţările la adresa securităţii internaţionale le revine americanilor şi nu europenilor,

lucru pe care îl ştie toată lumea. De aceea radicalii islamişti, dar şi Coreea de Nord sau Iranul,

consideră că Statele Unite sunt principalul lor adversar, şi nu Europa. Americanii, cu uriaşa lor

putere, au devenit astfel principala şi adesea singura ţintă a adversarilor ordinii internaţionale, fie

ei terorişti, fie state paria. În consecinţă, în actuala conjunctură internaţională, Statele Unite sunt

practic nevoite să reacţioneze cu hotărâre, inclusiv prin forţă militară.

Este puţin probabil ca în următoarele decenii balanţa actuală de putere din sistemul

internaţional să fie modificată de războaie majore precum cele din secolul al XX-lea. Dar dacă

240

privim cu atenţie înapoi, putem constata că acest început de veac seamănă întrucâtva cu începutul

secolului al XX-lea, cel atât de sângeros. În 1914 erau opt mari puteri. În 2008 cele mai mari

economii sunt în număr de şapte, cele din G7, cam aceleaşi de acum o sută de ani, cu a opta,

Rusia aşteptând să intre în club. Doar Canada a luat locul Imperiului Austro-Ungar, dispărut.

Deosebirea se află însă la nivelul leadership-ului sistemului. Statele Unite sunt mult mai

puternice în termeni militari şi economici decât era Marea Britanie, hegemonul în declin al

ordinii mondiale de la începutul secolului al XX-lea şi, în plus, au o nemaintâlnită capacitate de

reînnoire a puterii. Făcând această afirmaţie nu este vorba de un optimism nesusţinut, întrucât

toată istoria celor două secole pe care le-am studiat arată că bogăţia şi puterea tind să se

reproducă. Dar asta nu înseamnă că nu vor mai fi războaie sau că marile puteri vor avea tihnă.

Însă adversarii cu care se vor confrunta vor fi diferiţi, în cea mai mare parte alţii decât statele:

terorişti, traficanţi, epidemii, degradarea climatică, epuizarea resurselor Terrei.

În opinia unor cercetători, pe tărâmul economic, cele trei mari puteri, Uniunea Europeană,

Statele Unite şi Japonia, au şanse mari să domine economia mondială şi în secolul al XXI-lea.

Este puţin probabil ca statele din G7 să fie depăşite de alte mari puteri emergente. Nici Rusia, nici

China, India sau Brazilia cărora, înaintea crizei declanşată în 2007, motoarele le mergeau din

plin, nu au şanse să atingă nivelul de PIB pe cap de locuitor care să le permită să devină actori de

prin rang în economia mondială şi, în acelaşi timp, să susţină un buget militar considerabil, fără a

pune o povară insuportabilă pe umerii populaţiei. Globalizarea „va avea grijă” ca lumea să

rămână marcată de inegalităţi accentuate, ceea de va pune presiuni pe instituţiile de guvernare

internaţionale, presupuse a fi inclusive. Vor apărea presiuni asupra unor instituţii precum OECD,

FMI sau OMC pentru a-şi modifica politicile către nevoile lumii în curs de dezvoltare. Totuşi,

statele bogate vor continua să plătească pentru a continua să menţină în viaţă asemenea instituţii,

dar ar putea fi obligate să facă mai mult pentru naţiunile sărace, astfel încât să-şi poată păstra

liniştea ameninţată de valuri migratoare necontrolate sau de instabilitate generatoare de terorism.

Pe termen scurt, dosarele deja deschise sau previzibil a fi deschise, precum Irakul şi

Afganistanul, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internaţional, criza financiară

şi recesiunea economică, vor pune la încercare structura de putere din sistemul internaţional.

Dacă Statele Unite vor reuşi să le gestioneze cu succes, puterea americană se va menţine, poate

chiar amplifica. Victoria SUA în acest război este şi în interesul restului comunităţii

internaţionale, aşa că este de presupus că Statele Unite nu vor întâlni adversari cu o putere pe

241

măsura puterii lor. Anihilarea unor regimuri care se opun regulilor internaţionale precum Iranul şi

Coreea de Nord sau a mişcărilor islamiste radicale, este o chestiune de timp şi de bună

organizare, oricât de mulţi ar fi teroriştii.

Aşadar, cel mai probabil aranjament pentru prima jumătate a secolului al XXI-lea este

aceeaşi lume dominată de marile puteri, o lume care trăieşte în Sistemul Internaţional bazat pe

liberalismul integrator creat după 1945. Apoi, problemele generate de criza mediului

înconjurător, de creşterea populaţiei şi sărăcia mondială vor face ca acest sistem să fie din ce în

ce mai greu de menţinut. Pe termen mediu, aceste probleme nu vor putea pune capăt hegemoniei

Occidentului, dar îi vor pune în discuţie legitimitatea. Pentru că este imposibil ca actuala ordine

mondială, atât de nedreaptă şi distrugătoare pentru resursele planetei, să poată fi menţinută pe

termen lung. Dar cine ar putea lua taurul de coarne pentru a schimba modul de viaţă bazat pe

risipa consumerismului? China s-a aruncat în braţele economiei capitaliste cu o frenezie totală,

iar celelalte aşa numite „puteri emergente”, îi calcă pe urme. Greu de crezut că de aici va veni

soluţia. Aşa că nu ne rămâne decât să sperăm că cei care sunt acum bogaţi, vor vrea să fie bogaţi

şi sănătoşi şi peste o sută de ani. Asta înseamnă că tot cei puternici, ba chiar cei mai puternici, vor

da tonul.

De aceea, probabil şi în secolul XXI sistemul internaţional va fi dominat de puterea

americană.

242

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Abernethy, David B. – “The Dynamics of Global Dominance: European Overseas Empires,

1415-1980”, Yale University Press, New Haven, 2002

2. Adler, Emanuel and Beverly Crawford – “Normative Power: The European Practice of

Region Building and the Case of The Euro-Mediterranean Partnership”, in Working Paper,

Institute of European Studies, UC Berkeley, 2004

3. Albright, Madleine Korbel – „The Mighty and the Almighty: Reflections on America, God,

and World Affairs", Harper Collins Publishers, New York, 2006

4. Alcock, Norman and Alan Newcombe – “The Perception of National Power”, Journal of

Conflict Resolution vol. 14, no. 3, 1970

5. Alker, Hayward – „Rediscoveries and Reformulations. Humanistic Methodologies for

International Studies", Cambridge University Press, 1996

6. Anderson, Angela – “Războaile civile 1640 – 1649”, All Educational, Bucureşti, 2002

7. Angang, Hu and Men Honghua- – „The Rising of China: Comprehensive National Power and

Grand Strategy”, Strategy and Management, No. 3, Tsinghua, 2002

8. Aron, Raymond – “Paix et guerre entre les nations”, Calmann - Levy, Paris, 1964

9. Aron, Raymond – “Macht, Power, Puissance: Democratic Prose or Demonical Poetry”, in

Steven Lukes (ed.) “Power”, Basil Blackwell, Oxford, 1986

10. Ash, Timothy Garton – „The G20 Summit in London Will be Missing One Great Power.

Guess who?”, The Guardian, 26 March 2009

11. Asley, Richard – „The Poverty of Neorealism”, International Organization, nr. 38, 1984

12. Asprey, Robert – “The Reign of Napoleon Bonaparte”, Basic Books, New York, 2001

13. Bachrach, Peter and Morton Baratz – “Two Faces of Power”, American Political Science

Review vol. 56, no. 3, 1962

14. Badie, Bertrand – “L’impuissance de la puissance. Essai sur les nouvelles relations

internationales “, Fayard, 2004

15. Baldwin, David A. – „Power Analysis and World Politics: New Trends and Old Tendencies”,

World Politics vol. 31, 1979

16. Baldwin, David A. – “Paradoxes of Power”, Basil Blackwell, Oxford, 1989

17. Baldwin, David A. (coord.) – „Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate”,

New York, Columbia University Press, 1993

18. Ball, Terence – “Transforming Political Discourse. The Changing Face of Power”, Basil

Blackwell, Oxford, 1988

19. Barnes, Berry – “The Nature of Power”, University of Illinois Press, Urbana, 1988

20. Barnett, Michael and Raymond Duvall – „Power in International Politics”, International

Organization, vol. 59, Iarna 2005

21. Battistella, Dario – “Theories de Relations Internationales”, Sciences Po (Les Presses), 2007

22. Beard, Charles A. and Mary Beard – “The History of the United States”, MacMillan

Company, New York, 1921, http://www.gutenberg.org/files/16960/16960-h/16960-h.htm

23. Beasley, William G. – “The Rise of Modern Japan, 3rd Edition: Political, Economic, and

Social Change since 1850”, Palgrave Macmillan, Londra, 2000

24. Beckman, Peter R. – „World Politics in the Twentieth Century”, Prentice Hall, 1984

25. Berger, Suzanne – „Globalization and Politics”, Annual Review of Political Sciences No. 3,

2000, p.42-63

26. Berger, Thomas – „Changing Norms of Defense and Security in Japan and Germany”, in

Peter Katzenstein ed., „The Culture of National Security: Norms and Identity in World

Politics”, New York, Columbia University Press, 1996

27. Bergsten, Fred C. – „An Partnership of Equals: How Washington Should Respond to China’s

Economic Challenge”, Foreign Affairs, July 2008

28. Bierstedt, Robert – „An Analysis of Social Power, Sociological Theory: A Book of Readings”,

Collier-Macmillan, Londra, 1969

29. Blin, Arnaud & Gerard Chaliand, Francois Gere (coord) – „Puteri şi influenţe. Anuar de

geopolitică şi geostrategie 2000-2001”, Editura Corint, Bucureşti, 2001

30. Bodin, Jean – “On Sovereignty” (1576), ed. Julian H. Franklin, Cambridge University Press,

Cambridge, 1992

31. Bosworth, Richard J.B. – „Italy, the Least of the Great Powers”, Princeton University Press,

Princeton, NJ, 1970

32. Braudel, Fernand – “Civilization and Capitalism, 15th–18th Centuries”, vol 3, “The

Perspective of the World”, Fontana, London, 1984

33. Braudel, Fernand – “A History of Civilizations”, Penguin Book, New York, 1995

34. Braudel, Fernand – “O lecţie de istorie”, Corint, Bucureşti, 2002

35. Brodie, Bernard – “Strategy in the Missile Age”, Princeton University Press, Princeton, 1965

36. Brodie, Bernard – „Technological Change, Strategic Doctrine and Political Outcomes”, în

Klaus Knorr (coord.) – „Historical Dimensions of National Security Problems”, University

Press of Kansas, Lawrence, 1976

37. Brown, Lester – „World Without Borders”, Random House, New York, 1972

38. Bull, Hedley – „The Anarchical Society: A Study of Order în World Politics”, MacMillan,

Londra, 1977

39. Burton, John – „Systems, States, Diplomacy and Rules”, Cambridge University Press,

Cambridge, 1968

40. Brzezinski, Zbigniew – „Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest”, The Atlantic

Monthly Press, New York, 1986

41. Brzezinski, Zbigniew – „Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, Editura Diogene,

Bucureşti, 1995

42. Brzezinski, Zbigniew – „Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale

geostrategice”, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

43. Brzezinski, Zbigniew - "The Geostrategic Triad: Living with China, Europe, and Russia",

CSIS Significant Issues Series, 2001

44. Brzezinski, Zbigniew – “Marea dilemă. A domina sau a conduce”, Editura Scripta,

Bucureşti, 2005

245

45. Brzezinki, Zbigniew – „The Group of Two that could change the World”, Financial Times,

13 January, 2009

46. Caporaso, James and Stephan Haggard – „Power in International Political Economy”, in

Richard Stoll and Michael Ward (eds.), “Power in World Politics”, Lynne Rienner, Boulder,

1989

47. Carr, Edward H. – „The Twenty Years Crisis, 1919-1939”: An Introduction to the Study of

International Relations”, Harper and Row, New York, 1964.

48. Carr, William – “The Wars of German Unification 1864-1871”, Pearson Education, Harlow,

1991

49. Cerny, Philip G. – „What next for the State ?”, Pinter, Londra, 1997

50. Chang, Chin-Lung – „A measure of National Power”, Ph. D diss., Michigan State University,

1999

51. Chari, Chandra (ed.) – “War, Peace and Hegemony in a Globalized World:The Changing

Balance of Power in the Twenty-First Century”, Routledge, Londra, 2008

52. Chomsky, Noam – “America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonies sau

Supravieţuire”, Editura Antet, 2003, traducere după “Hegemony or Survival. America’s

Quest for Global Dominance”, 2003

53. Churchill, Winston S. – “A History of the English-Speaking Peoples”, Dorset House

Publishing, New York, 1990 (Reissue Edition)

54. Cioculescu, Şerban Filip – “Introducere în teoria Relaţiilor Internaţionale”, Editura Militară,

Bucureşti, 2007

55. Claude, Inis – „Power and International Relaitons“, Random House, New York, 1962

56. Clausevitz, Carl von – „Despre război”, Antet, Bucureşti, 2001

57. Cline Ray S. – “World Power Assessment 1977: A Calculus of Strategic Drift”, Westview

Press, Boulder, 1977

58. Cline, Ray S. – “World Power Trends and U.S. Foreign Policy for the 1980’s”, Westview

Press, Boulder, 1980

246

59. Cline, Ray S. – „The Power of Nations in the 1990’s: A Strategic Assessment”, University of

America Press, Lanham, 1994

60. Clinton, William J. – „American Foreign Policy and Democratic Ideal”, discurs electoral,

Milwakee, WI, 1.10.1992

61. Cobden, Richard and John Bright – “Speeches on questions of public policy”, Unwin,

Londra, 1908

62. Connolly, William E. – “The Terms of Political Discourse”, 2nd Ed., Princeton University

Press, Princeton, 1983

63. Cottam, Richard and Gerald Gallucci – “The Rehabilitation of Power in International

Relations”, University Center for International Studies, Pittsburgh, 1978

64. Coutsoukis , Photius – http://www.photius.com/rankings/muslim_population_projections. html

65. van Crefeld, Martin – “On Future War”, Brissey’s, Londra, 1991

66. Czempiel, Ernst-Otto and James Rosenau (eds.) – “Global Changes and Theoretical

Challenges. Approaches to World Politics for 1990’s”, Lexington Books, Lexington, 1990

67. Dahl, Robert A. - “The concept of power”, Behavioral Science vol. 2, no.3, 1957

68. Debnam, Geoffrey – “The Analysis of Power. A Realist Approach”, MacMillan, Londra,

1984

69. Dellios, Rosita – „The Rise of China as a Global Power”, The Culture Mandala, vol. 6, no.2,

2004/2005, http://www.international-relations.com/CM6-2WB/GlobalChinaWB.htm

70. Devin, Guillaume – “Sociologie de Relations Internationales”, La Decouverte, 2006

71. Dobrescu, Paul – “Geopolitica”, comunicare.ro, Bucureşti, 2003

72. Doremus Paul et. al – “The Myth of the Global Corporation”, Princeton University Press,

Princeton, 1998

73. Doty, Roxanne Lynn – “Imperial Encounters. The Politics of Representation in North-South

Relations”, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1996

74. Dowding, Keith and Patrick Dunleavy – “Rational Choice and Community Power

Structures”, Political Studies vol. 43, no.2, 1995

247

75. Dowding, Keith – “Power”, Open University Press, Buckingham, 1996

76. Drucker, Peter – “The Next Information Revolution”, Forbes, Aug. 24, 1998

77. Duffield, John - "NATO's Functions After the Cold War," Political Science Quarterly, vol.

109, no. 5, 1994-95

78. Dufour, Jean Louis – “Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999)”,

Corint, Bucureşti, 2002

79. Durkheim, Emile and Lewis A. Coser – “The Division of Labour in Society (1893)”, Free

Press, New York, 1964

80. Duus, Peter (coord) – “The Cambridge History of Japan”, vol. 6, “The Twentieth Century”,

Cambridge University Press, Cambridge, 1988

81. Dyson, Esther – “A Design for Living in the Digital Age”, Broadway Books, New York,

1998

82. Easton, David – “A framework for Political Analysis”, Englewood Cliffs, Prentice Hall,

1965

83. Eberhard, Wolfram – “A History of China”, University of California Press, Berkeley, 1969

84. Edelstein, Michael – “Overseas Investments in the Age of High Imperialism: the United

Kingdom 1850-1914”, Columbia University Press, New York, 1982

85. Egnal, Marc – „A Mighty Empire: The Origins of the American Revolution”, Cornell

University Press, Ithaca, 1988

86. Eisenstein, Elisabeth L. – “The Printing Revolution in Early Modern Europe”, Cambridge

University Press, Cambridge, 1993

87. Englund, Steven – “Napoleon: a Political Life”, Scribner, New York, 2004

88. Eulau, Heinz – “The Behavioral Persuasion in Politics”, Random House, New York, 1963

89. Evera, Stephen van – „Causes of War: Power and Roots of Conflicts”, Cornell University

Press, 1999

90. Fairbanks, John K. (ed.) – “The Cambridge History of China”, vol. 10, 11, “Late Ch’ing,

1800-1912”, Cambridge University Press, 1978, 1980

248

91. Fairbanks, John K. (ed.) – “The Cambridge History of China”, vol. 12, 13, “Republican

China 1912-1949”, Cambridge University Press, 1987, 1992

92. Fairbank, John K. and Roderick MacFarquhar (eds.) - “The Cambridge History of China”,

vol. 14, 15, “The People’s Republic”, Cambridge University Press, 1983, 1986

93. Ferguson, Niall – “What is Power”, Hoover Digest, Spring Issue, 2003

94. Forsberg, Tuomas – „Power as Resources, Perceptions and Shared Understandings”,

http://www.valt.helsinki.fi/vol/opiskelu/opas/0506/y205/ForsbergCH4.pdf

95. Foucault, Michel – “Power/Knowledge. Selected Interviews”, Harvester Press, Brighton,

1980

96. Frank, Andre G. – „Dependent Accumulation and Underdevelopment”, Monthly Review

Press, New York, 1979

97. Friedman, Thomas L. – „The Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization”,

Farrar, Straus and Giroux, New York, 1999.

98. Fucks, Wilhelm – „Formeln zur Macht: Prognosen Uber Volker, Wirtschaft Potentiale”,

Verlags-Anstalt, Hamburg, 1967.

99. Fukuyama, Francis – „The End of History and the Last Man”, Free Press, New York,1992

100. Geller, Daniel. - “Power Transition and Conflict Initiation,” Conflict Management

and Peace Science Vol. 12, No. 1 (1992): pp. 1-16.

101. German, Clifford – „A Tentative Evaluation of World Power”,

Journal of Conflict Resolution, vol. 4, no.1, 1960.

102. Giddens, Anthony – “The Nation State and Violence”, vol. 2 of “A Contemporary

Critique of Historical Materialism”, Polity Press, Cambridge, 1985

103. Giddens, Anthony – „The Consequences of Modernity”, Polity Press, Cambridge,

1990

104. Giddens, Anthony – „Modernity and Self Identity”, Polity Press, Cambridge, 1991

105. Gilpin, Robert G – “War and Change in the World Politics”, Cambridge University

Press, Cambridge, 1981

249

106. Gilpin, Robert G – “The Political Economy of International Relations”, Princeton

University Press, Princeton, 1987

107. Gilpin, Robert G – “Origin and Prevention of Major Wars”, Robert Rotberg and

Theodore Rabb Ed., 1989

108. Glaser, Charles L. – „Realists as Optimists: Cooperation as Self Help”, International

Security 19, No. 3, iarna 1994-1995

109. Goldmann, Kjell and Gunnar Sjorstedt (eds.) – “Power, Capabilities,

Interdependence. Problems in the Study of International Influence”, Sage, Beverly Hills,

1979

110. Goldstein, Joshua S. – „Prosperity and War in the Modern Age”, Yale University

Press, New Haven, 1988, http://www.joshuagoldstein.com/ jgcycle.htm

111. Goodman, David C. and Collin A. Russel – “The Rise of Scientific Europe: 1500-1800”¸ Hodder and Stoughton, London, 1991

112. Gordon, Andrew – „A Modern History of Japan: From Tokugawa to the Present

Time”, 2nd. Edition, Oxford University Press, New York, 2008

113. Gowa, Joanne – “Democratic States and International Disputes”, International

Organization, vol 49. no. 3, Summer 1995

114. Greenspan, Alan – “The revolution in information technology”, speech prezentat la

Boston College Conference on the New Economy, Boston, 6 Martie 2000

115. Griffiths, Martin – “Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori”, Editura Ziua,

2003, traducere după “Fifty Key Thinkers in International Relations”, Routledge,

London&New York, 1999

116. Gulick, Edward – „Europe’s Classical Balance of Power”, Norton, New York, 1967

117. Gurr, Ted – “The Political Dimonsion of National Capabilities: Concepts and

Measurements”, International Interaction vol. 14, no.2, 1988

118. Guzzini, Stefano – “Power Analysis as a Critique of Power Politics: Understanding

Power and Governance in the Second Golf War”, European University Institute, Florence,

1994

250

119. Guzzini, Stefano – “Realism şi Relaţii Internaţionale”, Institutul European, Iaşi, 2000

120. Handel, Michael – „Masters of War: Classical Strategic Thought”, 3-rd edition,

Frank Cass Londra,, 2001

121. Hart, Jeffrey – “Three Approaches to the Measurement of Power in International

Relations”, International Organization vol. 30, Spring 1976

122. Haas, Ernst B. – “The Balance of Power: Prescription, Concept, or Propanganda”,

World Politics, vol. 5, no. 4, 1953

123. Haas, Ernst B. – “Beyond the Nation State: Functionalism and International

Organization”, Stanford University Press, Stanford, 1964

124. Haass, Richard N. – „The Politics of Power. New Forces and New Challenges”, în

„Defining Power”, Harvard International Review, vol. 27, nr. 2, Summer 2005, pp. 2-3

125. Haass, Richard N. – „The Age of Nonpolarity. What Will Follow U.S. Dominance”,

Foreign Affairs, May/June 2008

126. Harrison, Mark (ed.)– „The Economics of World War II: Six Great Powers in

International Comparison”, Cambridge University Press, Cambridge, 1998

127. Hehir, Bryan J. – “What Is the International Community?”, Foreign Policy,

September/October 2002

128. Herrmann, David G. – „The Arming of Europe and the Making of the First World

War”, Princeton University Press, Princeton, 1996

129. Herz, John H. – „Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, World Politics

2, No. 2, ianuarie 1950

130. Herz, John H. – “Political Realism Revisited”, International Studies Quarterly vol. 25,

no. 2, 1981

131. Higham, Robin ans Frederick W. Kagan – „The Military History of the Soviet

Union”, Palgrave Macmillan, 2002

132. Hindness, Barry – “Discources of Power. From Hobbes to Foucault”, Basil

Blackwell, Oxford, 1996

251

133. Hinsley, Francis H. - „Power and the Pursuit of Peace: Theory and Practice in the

History of Relations between States” , Cambridge, Cambridge University Press, 1967

134. Hinsley, Francis H. – “Sovereignty”, 2nd ed., Cambridge University Press, Cambridge,

1986

135. Hirst, Paul – “Why the National Still Matters”, Renewal vol. 2, no. 4, 1994

136. Hirst, Paul – „Război şi putere în secolul 21”, Antet XX Press, Bucureşti, 2001

137. Hirst, Paul şi Thomson, Grahame – “Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura

Trei, Bucureşti, 2002, traducere după “Globalization in Question. The International Economy

and the Possibilities of Governance”, Polity Press & Blackwell Publishers Ltd., 1999

138. Hobbes, Thomas – „Leviathan”, ed. C.B. MacPherson, Penguin Books, Londra,1981

139. Hobsbawm, Eric – „Du declin des Empires”, Le monde Diplomatique, 17.02.2009

140. Hoffman, Bruce – “Inside Terrorism”¸ Columbia University Press, Chicester, 2006

141. Holsti, Kalevi – “The State, War and the State of War”, Cambridge University Press,

Cambridge, 2002

142. Horsman, Mathew and Andrew Marshall– “After the Nation State”, Harper Collins

Publishers, 1994

143. Hosking, Geoffrey – „Russia and the Russians: a History”, Belknap Press, New

York, 2003

144. Houweling, Henk, and Siccama, Jan - “Power Transitions as a Cause of War”,

Journal of Conflict Resolution, vol. 32, no. 1, 1998

145. Howard, Michael – „War and the Liberal Conscience”, New Brunswick, NJ, Rutgers

University Press, 1978

146. Hsu, Immanuel C. Y – “The Rise of Modern China”, Oxford University Press, New

York, 1999

147. Hunter, James M. - “Perspective on Razel’s Political Geography”, Rowman &

Littlefield Publishers, 1984

252

148. Huntington, Samuel P. – „The Soldier and the State: Theory and Practice of Civil –

Military Relations”, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1957

149. Hungtington, Samuel P. – “The US – Decline or Renewal”, Foreign Affairs, vol. 67,

no.2, Iarna 1988/1989

150. Hungtington, Samuel P. – “The Clash of Civilisations”, Foreign Affairs, 1993

151. Hungtington, Samuel P. – “Ciocnirea civilizaţiilor”, Antet, Bucureşti, 1997

152. Huntington, Samuel P. - “The Lonely Superpower”, Foreign Affairs, March-April

1999.

153. Hutchinson, John – „The Past, Present and the Future of the Nation State”,

Georgetown Journal of International Affairs, Winter-Spring, 2003

154. Ignatieff, Michael – “Empire Lite”, Vintage Books, New York, 2003

155. Ikenberry, John G. (ed.) – “America Unrivaled: The Future of the Balance of Power”,

Cornell University Press, Ithaca, 2002

156. Ikenberry, John G. – “America’s Imperial Ambitions”, Foreign Affairs, September-

October 2002

157. Ingram Philip – „Russia and USSR: 1905- 1991”, Cambridge University Press,

Cambridge, 1997

158. Ionescu, Mihail E. – “După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de

Est în anii ‘90”, Editura Scripta, Bucureşti, 1993

159. Ionescu, Mihail E. – “Sfidarea Westfaliei”, Politeia - SNSPA, Bucureşti, 2005

160. Ionescu, Mihail E. – “Strategii de securitate naţională în era post-Război Rece. Note

de curs “, SNSPA, 2006

161. Isaac, Jeffrey – “Power and Marxist Theory. A Realist View”, Cornell University

Press, Ithaca, 1987

162. Jervis, Robert – „Cooperation under Security Dilemma”, World Politics 30, nr. 2,

January 1978

253

163. Jervis, Robert – „The Meaning of the Nuclear Revolution”, Cornell University Press,

Ithaca, 1989

164. Jervis, Robert – “Hans Morgenthau, Realism and the Scientific Study of International

Relations”, Social Research, no. 61, 1994

165. Johnson, Paul – “O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000”, Humanitas, Bucureşti,

2003

166. Jouvenal, Bertrand de – „On Power; Its Nature and the History of Its Growth”,

Greenwood Press, Westport, 1981

167. Kagan, Robert – “Of Paradise and Power. America and Europe in the New World

Order”, Atlantic Books, Londra, 2003

168. Kagan, Robert – “Power and Weakness”, Policy Review, no.2, 2003

169. Keegan, John – „The Second World War”, Penguin Books, New York, 1990,

170. Kegley, Charles W. Jr. and Raymond, Gregory A. – „A Multipolar Peace? Great-

Power Politics in the Twenty-first Century”, St. Martin’s, New York,1994

171. Kennedy, Paul R. – “The Rise and Fall of Great Powers: Economic Change and

Military Conflict from 1500-2000”, Random House, New York, 1987

172. Kennedy, Paul R. – “Preparing for the Twenty First Century”, Random House, New

York, 1993

173. Keohane, Robert O. and Nye, Joseph – „Power and Independence. World Politics in

Transition”, Little Brown, Boston, 1977

174. Keohane, Robert O. – „After Hegemony: Cooperation and Discord in the World

Political Economy”, Princeton University Press, Princeton, 1984

175. Keohane, Robert O. (coord.) – “Neo-realism and its Critics”, Columbia University

Press, New York, 1986

176. Keohane, Robert O. – „Power and Governance in a Partially Globalized World”,

Routledge, 2002

254

177. Keynes, John Maynard – “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi

banilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, traducere după „The General Theory of

Employment, Interest and Money”, Macmillan Cambridge University Press, 1936

178. Kissinger, Henry – “Diplomatia”, Editurile All, Bucuresti, 2002

179. Kissinger, Henry – “Are nevoie America de o politică externă ?”, Incitatus, Bucureşti,

2002

180. Kitchen, Martin – „ Europe Between the Wars”, Longman, New York, 2000

181. Kitchen, Martin – „A History of Modern Germany, 1800-2000”, Wiley Blackwell,

Oxford, UK, 2007

182. Kolko, Gabriel – „Un siecle de guerres: politique, conflits et societe depuis 1914”,

Presses de l’Universite Laval, Quebec, 2000

183. Knorr, Klaus – „The War Potential of Nations”, Princeton University Press,

Princeton, 1956

184. Knorr, Klaus - "Is the American Defense Effort Enough”, Center of International

Studies, Princeton University, Princeton, 1957

185. Kofman, Eleonore and Gillian Youngs (eds.) – “Globalization: Theory and Practice”,

Pinter, Londra, 1997

186. Krasner, Stephen D. – “Sovereignity: an Institutional Perspective”, Comparative

Political Studies, vol. 21, no. 1, 1988

187. Krasner, Stephen D. – „Realism, Imperialism and Democracy”, Political Theory, nr.

20, 1992

188. Krasner, Stephen D. – “Sovereignity”, Foreign Policy, January/February 2001

189. Kratochwil, Friedrich – “International Order and Foreign Policy. A Theoretical

Sketch of the Post War International Politics”, Westview, Boulder, 1978

190. Kreis, Steven – „The Origins of Industrial Revolution in England”, 2001,

http://www.historyguide.org/intellect/lecture17a.html

191. Kristof, Nicholas D. – “The Rise of China”, Foreign Affairs, Nov/Dec 1993

255

192. Kugler, Jacek and Marina Arbetman – “Choosing Among Measures of Power: A

Review of the Empirical Record”, in Richard Stoll, Michael Ward (eds.) “Power in World

Politics”, Lynne Rienner, Boulder, 1989

193. Kugler, Jacek and Douglas Lemke (eds.) – “Parity and War”, Ann Harbor, University

of Michigan Press, 1996

194. Kuhn, Thomas – „The Structure of Scientific Revolutions”, University of Chicago

Press, Chicago, 1963

195. Kumar, Satish – „India’s National Security Annual Review 2004”, India Research

Press, New Delhi, 2004

196. Kupchan, Charles A. - The End of the American Era: U.S. Foreign Policy and the

Geopolitics of the Twenty-first Century”, Alfred A. Knopf, New York, 2002

197. Kuper, Michael – “A Tilt in the Right Direction”, Financial Times, 30.01.1998

198. Kurtz, Harold - „The Second Reich: Kaiser Wilhelm II and his Germany”, McGraw-

Hill, New York, 1970,

199. Labs, Eric – „Offensive Realism and Why States Expand Their War Aims”- Security

Studies, Summer 1997

200. Laidi, Zaki – “Turbulence in World Politics”, Princeton University Press, Princeton,

1990

201. Laidi, Zaki – “L’ordre mondial relache: sens et puissance après la guerre froide”,

Presses de Sciences – po, 1993

202. Laidi, Zaki – “Power and Purpose after the Cold War”, Berg Publishers, Oxford,

1994

203. Lal, Deepak – „Unintended consequences. The Impact of Factor Endowments,

Culture, and Politics on Long-run Economic Performance”, MIT Press, Cambridge,

Massachssets, 2001

204. Lambert, Andrew D. – „The Crimeean War: British Grand Strategy, 1853 – 1856”,

Manchester University Press, New York, 1990

256

205. Lamborn, Alan C. – “The Price of Power. Risck and Foreign Policy in Britain,

France and Germany”, Unwin Hyman, Boston, 1991

206. Lapid, Yosef – „The Third Debate: On Prospects of International Relations Theory in

Post-Positivist Era”, International Studies Quarterly, vol. 33, no.3, Sept. 1989

207. Lasswell, Harold D. and Kaplan, Abraham – „Power and Society: a Framework for

Political Inquiry”, Yale University Press, New Haven, 1950

208. Layne, Christopher – „Kant or Cant: The Myth of Democratic Peace”, International

Security, Volume 19, Issue 2 / Fall 1994

209. Lebow, Richard Ned and Barry S. Strauss (eds) – „Hegemonic Rivalry: From

Thucydides to the Nuclear Age”, Westview, Boulder Colorado, 1991

210. Lemke, Douglas, - “The Continuation of History: Power Transition Theory and the

End of the Cold War”, Journal of Peace Research, vol. 34, no. 1, 1997, pp. 23-36.

211. Liberman, Peter – „Does Conquest Pay? The Exploitation of Occupied Industrial

Societies”, Princeton University Press, Princeton, 1998

212. Linch, Michael – “Stalin şi Hruşciov: URSS 1924 – 1964”, All Educational,

Bucureşti, 1994

213. Luce, Henry R. – “The American Century”, Life Magazine, 1941, articol reeditat în

“Diplomatic History”, vol. 23, no. 2, University of Colorado, Boulder, 1999

214. Luhmann, Niklas – “Trust and Power”, John Wiley & Sons, Chichester, 1979

215. Lukes, Steven – “Power. A Radical View”, MacMillan, Londra, 1974

216. Lukenbill, David F. – “Power :A Conceptual Framework”, Symbolic Interaction vol.

2, no.2, 1977

217. Mackinder, Halford J. – ”Democratic Ideals and Reality”, The Norton Library, New

York, 1962

218. Maddison, Angus – “Chinese Economic Performance in the Long Run”, Organization

for Economic Cooperation and Development, Paris, 1998

257

219. Maddison, Angus – “Perspective on Global Economic Progress in Historical and

Human Development”, Academy of the Social Sciences, Groningen, 1999,

http://www.ggdc.net/Maddison/

220. Maddison, Angus – “The World Economy”, Organization for Economic Cooperation

and Development, Paris, 2001

221. Maddison, Angus – “Growth and Interaction in the World Economy”, The American

Enterprise Institute Press, Washington D.C., 2004

222. Maddison, Angus – “Contours of the world Economy, 1-2030 AD; Essays in

Macroeconomic History”, Oxford University Press, 2007

223. Maliţa, Mircea – „Zece mii de culturi, o singură civilizaţie”, Nemira, Bucureşti, 1998

224. Manchester, William – “Armele lui Krupp (1587-1968)”, Editura Politică, Bucureşti,

1973

225. Mann, Michael – “Sources of Social Power”, Volumes I-II, Cambridge University

Press, Cambridge, 1986&1993

226. Manners, Ian – “Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?”, in Journal of

Common Market Studies, vol. 40, no. 2, 2002

227. Manning, Charles – “The Nature of International Society”, MacMillan, Londra, 1975

228. Maoz, Zeev – “Power, Capabilities and Paradoxical Conflict Outcomes”, World

Politics vol. 41, no.2, 1989

229. Maoz, Zeev – “Paradoxes of War. On the Art of National Self-Entrapment”, Unwin

Hyman, Boston, 1990

230. Maoz, Zeev - "The World System as an International Network: Dependency,

Economic Growth, and International Conflict", document prezentat la cea de-a 49-a

convenţie anuală a Internaţional Studies Association, „Bridging Multiple Divides”, San

Francisco, 26. Martie 2008, http://www.allacademic.com/meta/p253511_index.html

231. March, James – “The Power of Power” in John Champlin (ed.), “Power”, Atherton

Press, New York, 1971

258

232. Mastanduno, Michael and Neil Macfarlane, Rosemary Foot – „US Hegemony and

International Organizations”, Oxford University Press, 2003

233. Mastanduno, Michael – “Preserving the Unipolar Moment: Realist Theory and U.S.

Grand Strategy after the Cold War”, International Security, vol. 21, no. 4, Spring 1997, pp.

49-88

234. May, Michael M. – „Strategic Arms Technology and Doctrine under Arms Limitation

Agreements”, Princeton University Press, Princeton, 1972

235. McClein, James L. – “Japan: A modern History”, W. W. Norton & Company, 2002

236. McKercher, B.J.C. – „Transition of Power: Britain’s Loss of Global Pre-eminence to

the United States, 1930-1945”, Cambridge University Press, Cambridge, 1999

237. McMillan, Susan M. - „Interdependence and Conflict”, Mershon International

Studies Review 41, suplim. 1, mai 1977, p. 33-58

238. McNeill, William – “The Pursuit of War: Technology, Armed Forces and Society

since AD 1000, Chicago University Press, 1982

239. Mearsheimer, John J. - "Back to the Future: Instability in Europe After the Cold

War," International Security vol. 15, no. 1, Summer 1990

240. Mearsheimer, John J. – „Tragedia Politicii de Forţă. Realismul Ofensiv şi lupta

pentru putere”, Antet XX Press, Bucureşti, 2003, traducere după “The Tragedy of Great

Power Politics”, W.W. Norton & Company, 2001

241. Mercer, Jonathan – “Reputation and International Politics”, Cornell University Press,

Ithaca, 1996

242. Midlarsky, Manus I. - (ed.) „Handbook of War Studies II”, University of Michigan

Press, Ann Arbor, 2000.

243. Mills, John – „Managing the World Economy”, Palgrave Macmillan, New York,

2003,

244. Miroiu, Andrei şi Radu Sebastian Ungureanu coord. – “Manual de Relaţii

Internaţionale”, Polirom, Iaşi, 2006

259

245. Mitrany, David – “A working Peace System”, Quadrangle Books, Chicago, 1996

246. Moravcsik, Andrew – „Taking Preferences Seriously: A Liberal Theory of

International Politics”, International Organization 51, nr. 4, toamna 1997

247. Moravcsik, Andrew – “The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from

Messina to Maastricht”, Cornell University Press, Ithaca, 1998

248. Morgenthau, Hans – „Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace”,

5th Edition, Revised, Alfred Knopf, New York, 1978

249. Morgenthau, Hans – „Scientific Man vs. Power Politics”, Chicago, University of

Chicago Press, 1946

250. Morris, Jan – „ Pax Britannica: Climax of an Empire”, Harvest Books, Londra, 2002

251. Morris, Peter – “Power. A Philosophical Analysis”, Manchester University Press,

Manchester, 1987

252. Morse, Edward L. – „Modernization and the Transformation or International

Relations”, Free Press, New York, 1971

253. Morton, William L. – „Briutish North America and a Continent in Dissolution, 1861

– 1871”, History, vol. 47, nr. 160, Iunie 1962

254. Mougel, François-Charles et Séverine Pacteau – „Histoire des relations

internationales : XIXe et XXe siècles”, PUF, 2006

255. Mueller John – “Quiet Cataclysm. Reflections on Recent Transformations of World

Politics”, HarperCollins, New York, 1995

256. Mulgan, Geoff – „Politics in an Anti-Political Age”, Polity Press, Cambridge, 1994

257. Nagel, Jack – “The Descriptive Analysis of Power”, Yale University Press, New

Haven, 1975

258. Nelson, Richard R. (ed.) – “National Innovation System”, Blackwell, Oxford, 1993

259. Niebuhr, Reinhold – „Moral Man and the Immoral Society”, Scribner’s, New York,

1932

260

260. Nisbet Henry, B. – „Kant’s Political Writings”, Cambridge University Press,

Cambridge, 1970

261. Nolte, Ernst – “Războiul civil European 1917 – 1945”, Editura Runa, Bucureşti, 2005

262. Nye, Joseph Jr. – “The New Dimensions of Power”, Foreign Policy, Fall 1988

263. Nye, Joseph Jr. – “The Changing Nature of World Power”, Political Science

Quarterly, vol. 105, no.2, 1990

264. Nye, Joseph Jr. – “Bound to Lead: The Changing Nature of American Power”, Basic

Books, 1990

265. Nye, Joseph Jr. - „The Paradox of American Power: Why the World’s Only

Superpower Can’t Go It Alone”, Hardcover Edition, Oxford University Press, 2002

266. Nye, Joseph Jr. – “Limits of American Power”, Political Science Quarterly, vol. 117,

no. 4, Winter 2002-2003

267. Nye, Joseph Jr. - „Soft Power: The Means to Succes in World Politics”, Public

Affairs, 2004

268. Nye, Joseph Jr. – “Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie”, Antet

XX Press, Bucureşti, 2005, traducere după “Understanding International Conflicts. An

Introduction to Theory and History”, Pearson Education Inc., 2005

269. Nye, Joseph Jr. - “The Powers to Lead”, Oxford University Press, New York, 2008

270. Ohmae, Kenichi – “The Borderless World”, Cllins, London & New York, 1990

271. Ohmae, Kenichi – „The Rise of Region State”, Foreign Affairs, pp. 78-84, Spring

1993

272. Ohmae, Kenichi – “Putting Global Logic First”, Harvard Business Review, Jan.-Feb.

1995

273. Organski, Abramo Fimo Kenneth. and Jacek Kugler – “The War Ledger”, The

University of Chicago Press, Chicago, 1980

274. Orlow, Dietrich – “A History of Modern Germany: 1871 to Present. 6th Edition”,

Prentice Hall, 2007

261

275. Panitchpakdi, Supacha and Mark L. Clifford – “China and the WTO. Changing

China, Changing the World Trade”, John Wiley & Sons, Singapore, 2002

276. Papp, Daniel S. – “Contemporary International Relations”, MacMillan Publishing

Company, 1991

277. Parsons, Talcott – “Power and Social System”, in Steven Lukes “Power” (ed.), Basil

Blackwell, Oxford, 1986

278. Pasquazzi, Simone – „Power Transition Theory and the Outbreak of Wars: a

Theoretical Model for Preventing Global and Regional Inter-state Conflict in the 21-st

Century”, Centro Alti Studi Difesa, Roma, 2005, http://www.scenarinternationali.org

279. Pasti, Vladimir – “Sociologia Politică”, Editura Ziua, Bucureşti, 2004

280. Paul T.V. and James Wirtz, Michael Fortmann – “Balance of Power. Theory and

Practice in the 21st Century”, Stanford University Press, 2004

281. Pearce, Malcolm – „British Political History, 1867 – 2001: Democracy and Decline”,

3rd Edition, Routledge, Londra 2002

282. Pillsbury, Michael - „China Debates the Future Security Environment”, National

Defense University Press, Washington, January 2000,

http://www.fas.org/nuke/guide/china/doctrine/ pills2/index.html

283. Porter, Andrew - „The Oxford History of the British Empire: Volume III: The

Nineteenth Century”, Oxford University Press, New York, 2001

284. Porter, Michael E. – “The Competitive Advantage of Nations”, The Free Press, 1990

285. Porter Michael et al. – „The Global Competitiveness Report 2000”, Oxford University

Press, Oxford, 2000

286. Posen, Barry – „Can Military Intervention Limit Refugee Flows ?”, in Rainer Munz

and Myron Weiner (eds.) „Migrants, Refugees and Foreign Policy”, Bergham Books,

Oxford, 1997

287. Powell, Robert - “Uncertainty, Shifting Power, and Appeasement”, American

Political Science Review Vol. 90, No. 4 (December 1996): pp. 749-764.

262

288. Prodi, Romano – “O viziune asupra Europei”, Polirom, Iaşi, 2001

289. Pruitt, Dean – “Negotiation Behavior”, Academic Press, New York, 1981

290. Rady, Martyn – “Ţarii, Rusia, Polonia şi Ucraina”, All Educational, Bucureşti, 2002

291. Raven, Bertram – “Political Applications of the Psychology of Interpersonal Influence

and Social Power”, Political Psychology vol. 11, no. 3, 1990

292. Ray, James Lee, Ayse Vural – “Power Disparities and Paradoxical Conflict

Outcomes”, International Interactions vol. 12, no. 4, 1986

293. Reich, Robert B. – “Who is us”, Harvard Business Review, pp.53-64, Jan.- Feb. 1990

294. Reich, Robert B. – „The Work of Nations. Preparing Us for the 21st Century

Capitalism”, Vintage, New York, 1992

295. Remond, Rene – “L’Ancient Regime et la Revolution. 1750 - 1815”, Editions du

Seuil, 1974

296. Riasanovski, Nicholas V. and Mark Steinberg – “A History of Russia”, Oxford

University Press, New York, 2000

297. Riker, William – “Some Ambiguities in the Notion of Power”, American Political

Sciences Review vol. 58, no. 2, 1964

298. Rock, Stephen R. – „Why Peace Breaks Out: Great Power Rapprochement in

Historical Perspective”, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1989.

299. Rodrik, Dani – “Has Globalization Gone Too Far?”, Institute for International

Economics, Washington DC, 1997

300. Roger Louis , William and Judith M. Brown (eds.) – „The Oxford History of the

British Empire: Volume IV: The Twentieth Century”, Oxford University Press, New York,

2001

301. Rosenau, James N. – ”Turbulenţa în politica mondială. O teorie a schimbării şi

continuităţii”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994, traducere după „Turbulence in

World Politics: A Theory of Change and Continuity”, Princeton University Press, Princeton,

1990

263

302. Rosecrance, Richard – „The Rise of the Trading State: Commerce and Conquest in

the Modern World”, Basic, New York, 1986

303. Rothgeb, John M. – “Defining Power. Influence and Force in the Contemporary

International System”, St. Martin Press, New York, 1993

304. Royle, Trevor – „Crimea: The Great Crimean War, 1854-1856”, Palgrave

Macmillan, New York, 2000

305. Ruggie, John - „What Makes the World Hang Together? Neo-utilitarism and the

Social Constructivist Challenge”, International Organisation, vol 52, no. 4, 1998

306. Rugman, Alan – “The End of Globalization: Why Global Strategy Is a Mith & How to

Profit from the Realities of Regional Markets”, Amacom, Oxford, 2001

307. Rummel, Rudolph Joseph – „Undestanding Conflict and War. Vol. 2: The Conflict

Helix: Principles and Practices of Interpersonal, Social, and International Conflict and

Cooperation”, Transaction Publishers, New Brunswick, 1991

308. Russell, Bertrand – „Power, a New Social Analysis”, Allen and Unwin, Londra, 1938

309. Rutherford, Kenneth R. – „NGO’s and International Politics in the Twenty-First

Century”, American Foreign Policy Interests, vol. 23, Issue 1, 2001

310. Schelling, Thomas – “Arms and Influence”, Yale University Press, New Haven, 1966

311. Schumpeter, Joseph A. – “Business Cycles: A theoretical, historical and statistical

analysis of the Capitalist process”, Porcupine Pr, Abridged edition ,1989 (orig. pub. 1939)

312. Schumpeter, Joseph A. – “Creative Destruction”, Harper, New York, 1975 (orig. pub.

1942)

313. Schweller, Randall - „Neorealism’s Status Quo Bias: What Security Dilemma?”,

Security Studies 5, No. 3, primăvara 1996

314. Schweller, Randall – „Unanswered Threats: Political Constraints on the Balance of

Power”, Princeton University Press, Princeton, 2004

315. Searle, John – “The Construction of Social Reality”, Pengiun Books, Londra, 1995

316. Sgârcitu, Bogdan – “De la M’aider la Mayday”, Tritonic, 2003

264

317. Sheehan, Michael – “The Balance of Power: History and Theory”, Rotledge, 2000

318. Singer, David J. and Melvin Small – „The Wages of War, 1816-1965: A Statistical

Handbook”, John Wiley and Sons, New York, 1972.

319. Singer, David J. and Melvin Small – „National Material Capabilities Data, 1816-

1985”, Inter-University Consortium for Political and Social Research, Ann Harbor,

Michigan, February 1993

320. Smoots, Marie Claude – “Le Retorunement du monde, sociologie de la scene

internationale”, Presses de Science Po., Paris, 1992

321. Snider, Lewis W. – “Identifying the Elements of State Power. Where do We Begin?”,

Comparative Political Studies vol. 20, no. 3, 1987

322. Snyder Jack L. – „The Ideology of the Offensive: Military Decision Making and the

Disaster of 1914”, Cornell University Press, Ithaca, 1984

323. Snyder, Jack L. – „Miths of Empire: Domestic Politics and International Ambition”,

Cornell University Press, Ithaca, 1991

324. Snyder, Jack L., Barbara F. Walter (eds.) – “Civil Wars, Insecurity, and

Intervention”, Columbia University Press, New York, 1999

325. Sonfeng, Huang (eds.) – „Comparative Study of CNP of Major Countries in the

World”, Hunan Press, Changsa, 1996

326. Spruyt, Hendrik – „The Sovereing State and its Competitors”, Princeton University

Press, Princeton, 1992

327. Spykman, Nicholas J. – “America's Strategy in World Politics: The United

States and the Balance of Power”, Institute of International Studies, Yale

University, 1942

328. Steger, Manfred B. – „Globalization. A Very Short Introduction”, Oxford University

Press, New York, 2003

329. Stiglitz, Joseph E. – „Weightless Concerns”, Financial Times, February 3, 1999

265

330. Stiglitz, Joseph E. – „Globalizarea, speranţe şi deziluzii”, Editura Economică,

Bucureşti, 2002,

331. Stoessinger, George J. – “The Might of Nations. World Politics of Our Time”,

McGraw-Hill, New York, 1990

332. Stoll, Richard and Michael Ward (eds.) – „Power in World Politics”, Lynne Rienner,

Boulder, 1989

333. Stone, David R. – „A Military History of Russia: From Ivan the Terrible to the War in

Chechnya”, Praeger Security International General Interest-Cloth, 2006

334. Strange, Susan – “The Retreat of the State”, Cambridge University Press, Cambridge,

1996

335. Strange, Susan – “State şi pieţe”, Institutul European, Iaşi, 1997

336. Sullivan, Michael – “Power in Contemporary International Politics”, University of

South Carolina Press, Columbia, 1990

337. Suofeng, Hang - „New Theory on CNP: CNP of China”, China Social Sciences Press,

Beijing, 1999

338. Taine, Hippolyte – “The Origins of Modern France. Vol. 1. The Ancient Regime”,

Paris, 1880, http://www.gutenberg.org/files/2577/2577-h/2577-h.htm

339. Tammen, Ronald L. and Jacek Kugler – „Power Transition: Strategies for the 21st

Century”, Seven Bridges Press, New York, 2000.

340. Telhami, Shihley – “Power and Leadership in International Bargaining”, Columbia

University Press, New York, 1990

341. Tellis Ashley et al – „Measuring National Powers in the Postindustrial Age”, Rand

Corporation, Santa Monica, 2000

342. Thurow, Lester – “The Zero Sum Solution”, Simon and Schuster, New York, 1985

343. Ticker, Ann – „Gender in International Relations: Feminist Perspective on Achieving

Global Security”, Columbia University Press, New York, 1992

266

344. Toffler, Alvin and Heidi Toffler – “The Politics of the Third Wave”, Andrews and

McMeel, Kansas City, 1995

345. Toffler, Alvin şi Heidi Toffler – „Avuţia în mişcare”, Antet XX Press, Bucureşti,

2006, traducere după “Revolutionary Wealth”, 2006

346. Treverton, Gregory and Jones, Seth – „Measuring National Power”, Rand

Corporation, Santa Monica, 2005

347. Turner , Barry – „Statesman's Yearbook 2008: The Politics, Cultures and Economies

of the World”, Palgrave MacMillan, Londra, 2008

348. Vedrine, Hubert – „Face a l’hyperpuissance: textes et discourse, 1995-2003”,

Fayard, Paris, 2003

349. Verano, John W. and Douglas Ubelaker (eds.) – „Disease and Demography in the

Americas”, Smithsonian Institution Press, Washington DC, 1992

350. Vogel, Ezra F. – „Japan as Number One Revisited”, Institute of Southeast Asia

Studies, Singapore, 1986

351. Waley-Cohen, Joanna – „The Sextants of Beijing: Global Currents in Chinese

History”, W.W. Norton Company, New York, 2000

352. Wallerstein, Immanuel – “The Modern World-System, vol. I: Capitalist Agriculture

and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century”, Academic Press,

New York/London, 1974

353. Wallerstein, Immanuel – „Patterns and Perspectives of the Capitalist World

Economy”, Cambridge University Press, 1984

354. Wallerstein, Immanuel, Armand Clesse (eds.) – “The World We Are Entering 2000-

2050”, Dutch University Press, Amsterdam, 2003

355. Wallerstein, Immanuel – „Declinul puterii americane”, Incitatus, Bucureşti, 2005,

tradusă după “The Decline of American Power”, 2003

356. Wallerstein, Immanuel – “The Modern World-System in the Longue Durée”,

Paradigm Publisers, New York, 2005

267

357. Walt, Stephen – “Alliance Formation and the Balance of Power”, International

Security, Spring 1985

358. Walt, Stephen – “The Origins of Alliances”, Cornell University Press, Ithaca,1987

359. Walt, Stephen – “Keeping the World Off-Balance: Self Restraint and U.S. Foreign

Policy”, 2000, http://ksgnotes1.harvard.edu/Research/wpaper.nsf/rwp/RWP00-013/$File/ nrwp00_ 013_

walt. pdf

360. Waltz, Kenneth – „Man, the State, and War: A Theoretical Analisys, Columbia

University Press, New York, 1959

361. Waltz, Kenneth – „The Origins of War in Neorealist Theory”, Journal of International

Affairs, nr. 44, 1990

362. Waltz, Kenneth -"The Emerging Structure of International Politics," document

prezentat la American Political Science Association, San Francisco, August 30-September 2,

1990.

363. Waltz, Keneth – “The Emerging Structure of International Relations”, International

Security vol. 18, no. 2, 1993

364. Waltz, Kenneth - “Teoria politicii internaţionale”, Polirom, Iaşi, 2006, traducere

după „Theory of International Politics”, The McGraw-Hill Companies, 1979

365. Wang Kevin and James Ray – „Beginners and Winners: The Fate of Initiators of

Interstate Wars Involving Great Powers since 1945”, International Studies Quaterly 38, No.

1, martie 1994

366. Ward, Michael, Lewis House – “A theory of the Behavioral Power of Nations”,

Journal of Conflict Resolution, vol. 32, no.1, 1988

367. Wartenberg, Thomas – “The Forms of Power. From Domination to Transformation”,

Temple University Press, Philadelphia, 1990

368. Weber, Max - „Theory of Social and Economic Organization: Role of Ideas &

Subjectivism in Action”, (apărută în limba germană în 1915, tradusă ulterior în engleză)

369. Weber, Max – „Economy and Society” („Wirtschaft und Gesellschaft”, apărută în

limba germană în 1915), ed. Bedminster Press, New York, 1968

268

370. Weber, Max - „Basic Concepts in Sociology”, (apărută în limba germană în 1920,

tradusă ulterior în engleză)

371. Weiss, Linda – “The Myth of the Powerless State”, Cornell University Press, Ithaca,

1998

372. Wendt, Alexander – “Social Theory of International Politics”, Cambridge University

Press, Cambridge, 1999

373. Wight, Martin – “Politica de putere”, Editura Arc, Bucureşti, 1998, traducere după

„Power Politics”, Pinter Publisher Inc, Londra, 1997

374. Wohlforth, William – “The Elusive Balance. Power and Perceptions During the Cold

War”, Cornell University Press, Ithaca, 1993

375. Wohlforth, William – “Realism and the End of Cold War”, International Security,

vol. 19. no. 3, 1994/1995

376. Wolf, Martin – “Why Globalization Works”, Yale University Press, New Haven, 2004

377. Wortzel, Larry and Dean Cheng – „China‘s Military Ambitions in Space”, The

George Marshall Institute, Washington, Nov. 2006

378. Woytinsky, William S. – „World Population and Production: Trends and Outlook”,

The Twentieth Century Fund, New York, 1953,

379. Wright, Quincy – “A Study of War”, University of Chicago Press, Chicago, 1942

380. William Woytinsky – „World Population and Production: Trends and Outlook”,

Twentieth Century Fund, New York, 1953

381. Wrong, Dennis – “Power. Its Forms, Bases and Uses”, Basil Blackwell, Oxford,

1979

382. van Zanden, Jan Luiten – “Cobb- Douglass in pre-modern Europe. Simulating early

modern growth”, Working Paper of International Institute of Social History”, University of

Utrecht, 2005

383. Zartman, Ira – “Collapsed States: The Disintegration and Restoration of Legitimate

Authority”, Lynne Rienner Publishers, 1995

269

384. Ziegler, David – “War, Peace and International Relations”, 8th ed., Longman, New

York, 1999

385. Zhongwei, Zhao and Fei Guo - „Transition and Challenges. China’s Population at

the Beginning of the 21-st Century”, Oxford University Press, New York, 2005

386. *** - “Annual Report 2007”, World Trade Organization, http://www. wto.org/english/res_e/

reser_e/ annual_report_e.htm

387. *** - “Charter of the United Nations”, http://www.un.org/aboutun/ charter/

388. *** - „Country Studies”, Federal Research Division, The Library of Congress,

http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/

389. *** - “Defining Power”, Harvard International Review, vol 27, no.2, Summer 2005

390. *** - „Eurostat Yearbook 2008”, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/

publications/eurostat_yearbook

391. *** - “Global Financial Profile”, Panelul ONU pentru Refinanţare şi Dezvoltare,

iunie 2001, http://www.un.org/reports/financing/profile.htm

392. *** - “Human Development Report 2008”, UN Development Programme, http://

www.undp.org/publications/annualreport2008/

393. *** - “Power And Interest News Report”, www.pinr.com

394. *** - “The National Intelligence Council: Global Trends 2015: A Dialogue About the

Future With Nongovernamental Experts, 2000”, http://www.loyola.edu/dept/politics/intel/

globaltrends2015.pdf

395. *** - United Nations Statistic Division, http://unstats.un.org/unsd/ default.htm

396. *** - „Wars and Battles: Bay of Pigs Invasion, April 14-19, 1961”, http://www.u-s-

history.com/ pages/h1765.html

397. *** - „World Development Indicators”, The World Bank, 2009, http://

www.worldbank.org/data

398. *** - „World Development Indicators Database 2008”, The World Bank, http://

www.worldbank.org/data/countrydata/countrydata.html

399. *** - „World Factbook”, 2009, Central Intelligence Agency, https://www.cia.gov/library/

publications/the-world-factbook/

270

271

Anexa 1

Europa Occidentală/Uniunea Europeană

Anul Evenimentele

1450-

1800

Începând cu secolul al XV-lea, Europa Occidentală beneficiază de patru schimbări intelectuale şi instituţionale majore, cu

un impact fundamental asupra capacităţii de creare a avuţiei, schimbări care nu au corespondent în alte regiuni ale lumii

în acea perioadă de timp.

Prima dintre aceste schimbări este adevărata revoluţie a calităţii capitalului uman determinată de inventarea tiparului.

Răspândirea nemaiîntâlnită a cărţilor tipărite a avut efecte remarcabile asupra societăţilor europene. Pe de o parte, a

provocat răspândirea fără egal a cunoaşterii, rezervată până atunci în toată lumea, unei minorităţi restrânse. În 1500

existau 220 de prese de tipărit, care produceau 8 milioane de cărţi280; în al doilea rând, a contribuit la dezvoltarea

explozivă a învăţământului superior laic (pe la 1500, existau în Europa Occidentală aprox. 70 de centre de învăţământ

secular cu tradiţie în care predarea cunoştinţelor se făcea verbal, asemănător Greciei Antice281). Ştiinţa a înregistrat

progrese remarcabile, iar educaţia universitară s-a răspândit în rândul elitelor vremii. Progrese spectaculoase au cunoscut

construcţiile navale şi ştiinţa navigaţiei – între 1470 şi 1820, flota comercială a Europei Occidentale a sporit de 17 ori -

ceea ce a favorizat comerţul internaţional, acumularea de noi bogăţii şi începerea colonizărilor282.

A doua schimbare majoră a fost apariţia unor importante centre comerciale de tip urban, mai întâi în Flandra şi nordul

Italiei, apoi şi în alte zone maritime ale Europei Occidentale. Dezvoltarea acestor centre a avut o serie de efecte în lanţ,

începând cu abrogarea restricţiilor feudale asupra drepturilor de proprietate, stimularea celor cu spirit întreprinzător,

crearea de instrumente fiscale predictibile, apariţia de instituţii financiare, de credit şi de asigurare de anvergură, ceea ce a

stimulat capacitatea de a derula afaceri pe scară mare şi pe arii întinse.

A treia schimbare, specifică creştinismului - adoptarea căsătoriei strict monogame, cu interzicerea concubinajului,

280 Elisabeth Eisenstein – “The Printing Revolution in Early Modern Europe”, Cambridge University Press, 1993, pp. 13-17281 David Goodman, Collin Russel – “The Rise of Scientific Europe: 1500-1800”¸ Hodder and Stoughton, London, 1991, p.25282 Angus Maddison – „Growth and Interaction in World Economy”, The American Enterprise Institute Press, Washington D.C., 2004, p. 21

273

divorţului, recăsătorirea văduvelor - a adus o altă serie de schimbări în cascadă, de astă dată în relaţiile dintre oameni.

Principalul obiectiv al căsătoriei monogame a fost limitarea transferurilor testamentare către membrii familiei şi biserică,

care a devenit un proprietar la o scară uriaşă. La rândul să, dezvoltarea familiei a provocat în timp dispariţia loialităţilor

anterioare faţă de clan, trib sau castă şi a contribuit la promovarea individualismului şi a dorinţei de acumulare. De

asemenea, a întărit sentimentul apartenenţei la statul-naţiune, acesta fiind singurul capabil să protejeze averea unei

familii283.

În fine, cea de-a patra schimbare a fost apariţia sistemului de state-naţiune, asemănătoare şi înrudite între ele, cu

importante schimburi comerciale şi intelectuale, în ciuda diferenţelor lingvistice. În bună măsură, fragmentarea statală din

Europa Occidentală a stimulat competiţia şi inovarea. Pe de o parte pentru spiritele aventuroase sau non-conformiste,

emigrarea sau refugierea într-o cultură diferită erau opţiuni oricând deschise. Pe de altă parte, competiţia dintre state se

desfăşura cel mai adesea prin confruntare directă. Propensiunea quasi-permanentă către război a făcut să existe o intensă

preocupare pentru perfecţionarea tehnicilor şi arsenalelor militare, lucru care va aduce mari avantaje puterilor europene în

raport cu alte mari puteri ale lumii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

1760 -

1890

Marea Britanie a fost statul care a declanşat revoluţia industrială la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Economia bazată în

principal pe munca manuală, forţa animală şi combustibili biologici a început să lase locul economiei manufacturiere

mecanizate. A început prin mecanizarea industriei textile, a continuat prin progrese în industria metalurgică şi utilizarea

forţei aburului obţinut din cărbune, producţia de maşini unelte destinate mecanizării altor industrii. Concomitent, forţa

aburului a fost aplicată în transporturile fluviale, navale (vapoarele cu aburi, 1817) şi feroviare (locomotiva cu aburi a lui

283 Deepak Lal – „Unintended consequences. The Impact of Factor Endowments, Culture, and Politics on Long-run Economic Performance”, MIT Press, Cambridge, Massachssets, 2001, pp. 86-89

274

Stephenson, 1829). Capacitatea de transport terestru, fluvial şi maritim a sporit spectaculos. O serie întreagă de invenţii

industriale, noi sisteme de producţie, capitaluri în căutare de investiţii - au iniţiat o perioadă de epocală schimbare

economică. În Franţa, revoluţia industrială a evoluat lent, începuturile ei datând din jurul anilor 1830. Industrializarea

Germaniei a fost marcată de fărâmiţarea sa politică (v. Harta 7.1.1), condiţiile favorabile declanşării revoluţiei în acest

domeniu fiind create de abia prin anii 1840-1850.

Impactul acestor dezvoltări a fost imens, nu numai în plan economic, dar şi militar şi social 284. Primatul de care s-a

bucurat Marea Britanie în privinţa industrializării i-a permis să fie cea mai importantă putere a secolului al XIX-lea (a fost

depăşită de SUA în 1890).

De ce revoluţia industrială s-a declanşat în Europa şi nu în China sau India, care aveau un PIB superior Europei? Sau de

ce s-a declanşat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi nu, spre exemplu, în Antichitate sau în epoca feudală? Există

explicaţii diverse, ţinând de religie, cultură, sistemul de guvernământ285. Un răspuns plauzibil la prima întrebare este că,

deşi unii autori consideră că Europa şi China se aflau la o aproximativă paritate, estimări recente ale venitului pe cap de

locuitor (Gross National Income – GNI/capita) calculat în PPP, afirmă că, în vreme ce Europa Occidentală avea un venit

de 1500 dolari/locuitor (iar în Marea Britanie de 2000 dolari/locuitor), în China, venitul era de numai 450 dolari/locuitor.

Mai mult, în vreme ce în China rata dobânzii se ridica la 30%, în Marea Britanie, era de numai 5%, ceea ce explică

abundenţa capitalului în Europa Occidentală286.

1500 - Colonialismul european a debutat în secolul al XV-lea, odată cu epoca marilor descoperiri geografice. A fost inaugurat de

284 Eric Hobsbawm – „The Age of Revolution: Europe 1789–1848”, pp.43-48285 Steven Kreis – „The Origins of Industrial Revolution in England”, 2001, http://www.historyguide.org/intellect/lecture17a.html286 Jan Luiten van Zanden – “Cobb- Douglass in pre-modern Europe. Simulating early modern growth”, Working Paper of International Institute of Social History”, University of Utrecht, 2005

275

1914 Spania şi Portugalia, odată cu explorările lor în cele două Americi, în Africa, Orientul Mijlociu şi India. În cursul

secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, Marea Britanie, Franţa şi Olanda, aflate în competiţie directă una cu cealaltă, şi-au

creat propriile imperii coloniale. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a consemnat prima

epocă a decolonizării, când majoritatea coloniilor europene din cele două Americi şi-au câştigat independenţa faţă de

metropolele lor. Spania şi Portugalia şi-au pierdut definitiv statutul de puteri majore ale Europei Occidentale odată cu

pierderea coloniilor din Lumea Nouă, dar Marea Britanie, Franţa şi Olanda şi-au îndreptat atenţia către „Lumea Veche”,

în special Africa, India şi Asia de Est, pe coastele cărora îşi stabiliseră deja enclave coloniale. Industrializarea secolului al

XIX-lea, cu nevoile sale sporite de materii prime şi pieţe de desfacere, concomitent cu sporul de populaţie al Europei

Occidentale, a declanşat un al doilea val de colonizare, în care au fost antrenate şi Belgia şi Germania. Noua cursă a

expansiunii coloniale europene dintre anii 1870 şi Primul Război Mondial a fost denumită „Noul Imperialism”. A fost o

perioadă caracterizată de o competiţie fără precedent de achiziţii teritoriale desfăşurată după logica „imperiu de dragul

imperiului”, în care puterile europene şi-au sporit posesiunile coloniale cu aproximativ 23.000.000 de km 2 (v. Harta

7.1.2). Opt state, acoperind o suprafaţă de numai 1,4% din suprafaţa Terrei, ajunseseră să stăpânească practic întreg

globul pământesc287. Întrucât era în majoritate neocupată de puterile europene, Africa a devenit ţinta principală a noului

expansionism, deşi au fost cucerite şi teritorii din alte regiuni, în special în Asia de Sud-Est şi Orientul Îndepărtat, unde

puterilor europene şi s-a alăturat şi Japonia, nou venită în cursa colonială. Conferinţa de la Berlin, din 1884-1885, a

reglementat competiţia imperială dintre Marea Britanie, Franţa şi Germania, dar rivalităţile coloniale au continuat să

învenineze relaţiile dintre marile puteri europene, reprezentând una dintre cauzele majore care au contribuit la declanşarea

Primului Război Mondial. În Germania, pan-germanismul în ascensiune cuplat cu nemulţumirile de ordin colonial, a

287 David Abernethy – “The Dynamics of Global Dominance: European Overseas Empires, 1415-1980”, Yale University Press, New Haven, 2002, pp.83-85

276

promovat ideea că poziţia de mare putere a Marii Britanii conferea Regatului Unit avantaje incorecte pe pieţele mondiale,

limitând creşterea economică a Germaniei şi ameninţându-i securitatea288.

1793 -

1815

Seria de războaie denumită „revoluţionare franceze şi napoleoniene”, reprezintă tentativa eşuată a Franţei de a-şi impune

hegemonia asupra Europei (v. Harta 7.1.1). Iniţial, războaie de apărare a Franţei revoluţionare în faţa diverselor coaliţii în

care au participat toate celelalte mari puteri europene (în total au fost 7 coaliţii anti-franceze sau anti-napoleoniene în

diverse alcătuiri; dintre toate puterile europene, numai Marea Britanie a fost un adversar statornic şi permanent al

Franţei), confruntările s-au transformat apoi într-o încercare a Imperiului Francez de a-şi impune hegemonia asupra

celorlalte monarhii europene. După o serie de victorii militare strălucite şi după ce, practic pusese stăpânire pe aproape

toată Europa Occidentală, mai puţin Marea Britanie, Napoleon a fost înfrânt de gerurile cumplite din Rusia şi, în cele din

urmă, în celebra bătălie de la Waterloo. Chiar dacă Franţa a fost înfrântă şi nu şi-a mai revenit niciodată pe deplin, în

urma Napoleon a rămas o moştenire uriaşă atât pentru Europa cât şi pentru Americi, atât din punct de vedere politic, cât şi

militar289.

În plan politic, Marea Britanie a devenit cea mai mare putere a lumii. Royal Navy şi-a extins superioritatea pe întreg

mapamondul şi şi-a menţinut-o aproape un secol, iar forţa industriei britanice a transformat Regatul Unit în cea mai mare

putere industrială şi comercială a lumii.

Războaiele napoleoniene au adus o nouă mare putere în Europa, Rusia, care, de atunci încoace, a rămas o prezenţă

permanentă.

288 David Abernethy - op.cit. pp. 112-113289 Robert Asprey – “The Reign of Napoleon Bonaparte”, Basic Books, New York, 2001, pp. 9-12

277

Imperiul habsburgic, cel care a fost cel mai greu încercat de confruntările cu Franţa napoleoniană, a supravieţuit cu

costuri uriaşe ca mare putere a Europei, între altele şi mulţumită talentului diplomatic al prinţului Klemens von

Metternich. Iar, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană a fost dizolvat în 1806. La Congresul de la Viena, cele

aproximativ 300 de principate şi stătuleţe germane pre-napoleoniene au fost combinate în aproximativ 30 de state şi

strânse într-o nouă entitate denumită Confederaţia Germană. Cel mai puternic dintre acestea, Prusia a fost primit la masa

marilor puteri, deşi în comparaţie cu celelalte mari puteri, era cea mai nevolnică.

Peste ocean, în Lumea Nouă, SUA şi-au dublat practic teritoriul prin achiziţionarea de la Franţa a imensului spaţiu

Louisiana, primul pas al expansiunii americane către Vest (v. Harta 7.3.1). Şi, deşi nu erau într-o alianţă formală cu

Franţa, Statele Unite s-au angajat în 1812 într-un război cu Marea Britanie. Războaiele napoleoniene au jucat un rol cheie

în obţinerea independenţei de către coloniile hispano-americane faţă de metropola spaniolă. Războaiele de independenţă

hispano-americane, izbucnite în 1808, s-au încheiat în 1829 odată cu prăbuşirea Imperiului Spaniol. Spania nu mai a

reuşit niciodată să revină la statutul de mare putere europeană290.

Răspândirea în Europa, prin intermediul armatelor franceze, a idealurilor generoase ale Revoluţiei Franceze – democraţie,

abolirea privilegiilor nobiliare, egalitatea în faţa justiţiei – au lăsat urme adânci în mentalitatea popoarelor europene.

Prosperitatea adusă de activităţi „burgheze” precum comerţul şi industria a consolidat o nouă clasă mijlocie, ceea ce a

împiedicat restaurarea absolutismului pre-revoluţionar şi i-a obligat pe monarhii europeni să menţină unele reforme

introduse pe vremea lui Napoleon. O serie de instituţiile moştenite din acea perioadă sunt în viaţă şi astăzi; multe state

europene şi-au păstrat codurile de legi civile născute din îmbinarea între propriul lor corp de legi şi Codul lui Napoleon.

290 Robert Asprey - op.cit. pp. 415-421

278

O ideologie nouă şi plină de dinamism – naţionalismul - a provocat schimbări profunde ale alcătuirii Europei în secolul ce

a urmat dispariţiei lui Napoleon. Au dispărut state vechi, altele noi şi-au făcut apariţia. Harta Europei a încetat să

reprezinte fiefuri ale caselor regale, devenind o expresie a trăsăturilor naţionale, a identităţii culturale, a unităţii naţionale.

Domnia lui Bonaparte asupra Europei a aruncat seminţele care au avut drept roade unitatea Germaniei şi a Italiei291.

După seria de războaie napoleoniene, tocmai pentru a evita repetarea lor, şi-a făcut loc noul concept de „balanţă a

puterii”, care avea să guverneze afacerile europene vreme de aproape un secol fără confruntări majore între marile puteri.

În fine, a luat naştere un alt concept: Europa unită. Napoleon şi-a declarat în mai multe rânduri intenţia de a crea un singur

stat european. Înfrângerea lui nu a ucis acest proiect, ci doar l-a amânat cu un secol şi jumătate292.

Războaiele napoleoniene au avut urmări însemnate şi în domeniul militar. Între acestea, cea mai importantă a fost trecerea

de la armatele de mercenari la armata constituită prin conscripţie în masă (levee en masse). Efectivele armatelor

participante s-au ridicat la cifre impresionante de ordinul sutelor de mii de soldaţi, neobişnuite pentru armatele europene

ale secolului al XVIII-lea. De asemenea, războaiele napoleoniene au coincis cu primele stadii ale revoluţiei industriale.

Războiul şi industria s-au stimulat reciproc prin producţia în masă de tehnică militară. Marea Britanie a fost cel mai mare

furnizor de armament, echipând toate celelalte puteri de pe continent, în vreme ce Franţa a devenit cel de-al doilea mare

producător de tehnică militară.

1814 -

1815

Congresul de la Viena, la care au participat cele patru puteri învingătoare – Marea Britanie, Rusia, Imperiul Habsburgic şi

Prusia, aşa numita Cvadrupla Alianţă – plus Franţa, a remodelat Europa post-belică. După Congresul de la Viena, Europa 291 Steven Englund – “Napoleon: a Political Life”, Scribner, New York, 2004, pp. 448-451292 Ibid. pp. 456-458

279

a trăit cea mai lungă perioadă de pace cunoscută vreodată. Vreme de 40 de ani nu a avut loc nici măcar un conflict între

marile puteri, iar după Războiul Crimeii, din 1854, nu a mai avut loc nici un război timp de alţi 60 de ani. Această

schimbare radicală în comportamentul marilor puteri europene are două explicaţii. În primul rând, echilibrul între puterile

europene majore era atât de bine gândit, încât nu putea fi răsturnat decât printr-un efort de o amploare prea dificil de

realizat. În al doilea rând, şi aceasta este cea mai importantă explicaţie, puterile continentului erau unite printr-o conştiinţă

a valorilor comune. Nu a fost numai un echilibru fizic, ci şi unul moral293. Obiectivul principal al Congresului a fost

reglementarea consecinţelor născute din prăbuşirea Franţei napoleoniene şi din dizolvarea Sfântului Imperiu Roman. În

ceea ce priveşte Franţa, puterile învingătoare au fost conştiente de faptul că Europa avea să fie mai în siguranţă cu o

Franţă satisfăcută, decât cu una animată de dorinţa revanşei. Aşadar, Franţa - deşi era privită cu aceeaşi teamă cu care

urma să fie privită Germania peste un secol: o putere cronic agresivă, inerent destabilizatoare - a revenit la graniţele

dinaintea Revoluţiei. Începând cu 1818, Franţa a fost admisă în sistemul de congrese, acele întâlniri periodice, denumite

Concertul Europei, care, vreme de o jumătate de secol, ajunseseră să constituie guvernul Europei. În ceea ce priveşte

Germania, de a cărei unificare se temeau toate puterile învecinate, s-a pornit de la ideea că, istoriceşte, Germania era fie

prea slabă, fie prea puternică pentru pacea Europei. Aşadar, cele 30 de noi state germane au fost grupate în Confederaţia

Germană, o creaţie ingenioasă, destul de puternică pentru a stăvili poftele vecinilor, în special a Franţei, dar prea

descentralizată pentru a fi în măsură să-i ameninţe pe alţii. În fine, trebuia găsită o soluţie pentru Imperiul Habsburgic,

vestigiu al epocii feudale, grupând numeroase naţionalităţi din bazinul Dunării, regiunile germanice şi din nordul Italiei,

confruntată cu pericolele mortale aduse de armatele lui Napoleon: liberalismul şi naţionalismul. Soluţia a fost Sfânta

Alianţă alcătuită din „curţile răsăritene” - Austria, Rusia şi Prusia – care a avut drept scop manifest menţinerea status quo-

ului intern în Europa. Chiar dacă, dintr-un anumit punct de vedere, poate fi considerată o alianţă reacţionară, menită să 293 Henry Kissinger – „Diplomaţia”, Editurile All, Bucureşti, 2003, p. 68

280

conserve ordinea statală existentă, Sfânta Alianţă a reprezentat prima ocazie a istoriei în care puterile europene şi-au

atribuit o misiune comună, obligându-se să acţioneze numai în concert. Datorită talentului diplomatic excepţional al

prinţului von Metternich, Imperiul Habsburgic primea un drept de veto în treburile europene, ceea ce i-a permis să

supravieţuiască încă un secol ca mare putere294. Rusia a primit partea centrală a Poloniei, iar Marea Britanie, consecventă

cu politica sa de a nu face achiziţii pe continent, şi-a limitat câştigurile teritoriale la Capul Bunei Speranţei, din sudul

Africii.

1815 -

1914

Concertul Europei, sistemul de congrese în care se întruneau marile puteri europene – Marea Britanie, Franţa, Rusia,

Prusia/Germania, Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar – pentru a reglementa prin acord mutual diversele problemele ce

ameninţau pacea pe continent. În total s-au desfăşurat 8 congrese: Viena (1814-1815), Aix-la Chappelle (1818), Carlsbad

(1819), Verona (1822), Londra (1830, 1832, 1838-1839) şi Berlin (1878), consacrat în exclusivitate „Chestiunii

Orientale”. După cum se poate observa, eficienţa Concertului European a început să se erodeze în a doua jumătate a

secolului. Slăbit de mişcările revoluţionare ale anului 1848 care presau, între altele, spre revizuirea frontierelor (trasate în

1815, la Viena) conform cu delimitările naţionale, Concertul Europei a fost zdruncinat iremediabil de războaiele în care

au fost implicate puterile europene: Războiul Crimeii (1854-1856), al doilea război pentru independenţa Italiei (1859),

Războiul Austro-Prusac (1866), Războiul Franco-Prusac (1870-1871).

1854 -

1856

Războiul Crimeii. Concertul Europei a primit o lovitură fatală de la aşa numita „Chestiune Orientală”, denumirea generică

dată seriei de consecinţe generate de decăderea Imperiului Otoman şi de tentativele celorlalte mari puteri europene de a

umple vidul de putere astfel creat. Rusia a fost campioana acestui proces prin tentativele de a pătrunde în Balcani către

294 Henry Kissinger – „Diplomaţia”, Editurile All, Bucureşti, 2003, pp. 69-73

281

strâmtorile care separă Mediterana de Marea Neagră, profitând de manifestările naţionaliste ale populaţiilor ocupate din

Balcani. Presiunii ruseşti în direcţia Strâmtorilor i se opunea, în primul rând, Imperiul Habsburgic care avea şi el

posesiuni în Balcani, precum şi Marea Britanie, care dorea să-şi menţină controlul asupra căilor de comunicaţie cu India

şi Extremul Orient şi a văzut acest război ca o ocazie de a curma o dată pentru totdeauna tentativele Rusiei. În 1854,

marile puteri au intrat în război pentru prima oară după războaiele napoleoniene; Marea Britanie, Franţa şi Imperiul

Otoman, împotriva Rusiei. Războiul Crimeii, considerat de istorici ca perfect evitabil şi lipsit de sens, a fost stârnit nu de

Austria sau Marea Britanie, care aveau interese directe în regiune, ci de Franţa. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea

Rusiei, după ce Austria, care iniţial rămăsese neutră, a prezentat un ultimatum cerând Rusiei să se retragă din Principatele

Române pe care aceasta le ocupase la începutul războiului, într-un gest de sfidare al puterilor occidentale. Ultimatumul

austriac a fost factorul decisiv în încheierea Războiului Crimeii. Prin Tratatul de pace la Paris, privilegiile de care se

bucura Rusia în principatele dunărene au fost transferate către Marile Puteri europene, ca grup. Dar, asta a fost o urmare

modestă a războiului în comparaţie cu ruptura pe care a provocat-o în relaţiile ruso-austriece. Reglementările de la Viena

rezistaseră timp de o jumătate de secol pentru că cele trei curţi răsăritene – Austria, Prusia şi Rusia – şi-au văzut unitatea

ca fiind cea mai importantă barieră în calea impulsurilor revoluţionare şi a eventualei dominaţii franceze asupra Europei.

Prin intrarea într-o alianţă prost gândită cu Franţa, care de-abia aştepta să submineze poziţiile austriece din Italia şi cu

Marea Britanie, care nu era dispusă să se implice în disputele europene, Austria a dat frâu liber Prusiei şi Rusiei,

hrăpăreţele sale partenere din Sfânta Alianţă, să-şi urmeze propriile interese pur naţionale. Chiar dacă a mai rezistat 60 de

ani, Austria şi-a semnat şi propriul sfârşit odată cu semnătura aşternută pe ultimatumul adresat Rusiei.

În ceea ce priveşte Marea Britanie, Războiul Crimeii este un exemplu de exercitare a rolului de aşa numit „ balancer” al

echilibrului de putere pe continent. Era singurul echilibru de putere care conta în acea epocă, având în vedere că lumea

282

era încă europo-centristă. „La Londra, afirmă Henry Kissinger, dominau două temeri gemene: de amestecul pe continent

şi de o Europă unificată”295 [sub o putere hegemonică]. În consecinţă, Marea Britanie nu s-a implicat în nici o confruntare

de pe continent, întrucât nu exista nici un potenţial hegemon. În plus, participarea ei la Concertul Europei a fost limitată la

maximum. S-a retras în aşa numita „splendidă izolare”. Marea Britanie nu avea prieteni şi duşmani veşnici, ceea ce i-a

adus apelativul de „perfidul Albion” 296. Politica Regatului Unit de neimplicare pe continent avea să se întoarcă în cele din

urmă împotriva lui. Londra nu a intuit riscurile (sau le-a minimalizat) pe care le comporta ridicarea Prusiei şi a rămas

deoparte atunci când Prusia a învins pe rând Imperiul Habsburgic, în 1866, şi Franţa, în 1870. Din acest moment, odată cu

unificarea Germaniei, posibilităţile de a menţine echilibrul puterii s-au îngustat. În scurt timp, Germania a devenit prima

mare putere continentală, chiar dacă Marea Britanie era încă prima putere a lumii. Era inevitabil ca, la un moment dat

Germania să treacă înaintea Marii Britanii – cum s-a şi întâmplat în primii ani de după 1900 – şi să conteste raporturile de

forţă în plan mondial pentru a aspira la hegemonia europeană, exact cum făcuse Franţa cu un secol înainte.

1859 -

1860

Independenţa şi unificarea Italiei. În 1959, Regatul Sardiniei, în alianţă cu Franţa lui Napoleon al III-lea, a declarat

Imperiului Habsburgic un război încheiat cu succes (supranumit „Al doilea Război de Independenţă” al Italiei, după

primul, din 1848, încheiat cu victoria austriacă), în urma căruia s-au creat condiţiile pentru apariţia statului italian modern

(v. Harta 7.1.1). Unificarea italiană a continuat în 1860 cu înglobarea Regatului celor Două Sicilii la statele deja unite din

nordul peninsulei italice, cu anexarea statului Veneto (fosta Republică Veneţiană), în urma Războiului Austro-Prusac din

1866 şi cu anexarea Statelor Pontificale, după înfrângerea francezilor în Războiul Franco-Prusac din 1870. Astfel, în

Europa Occidentală apare un nou actor statal important, „cea mai mică dintre marile puteri”, care în următoarele decenii

295 Henry Kissinger – „Diplomaţia”, Editurile All, Bucureşti, 2003, p.76296 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 187

283

va căuta permanent oportunităţi de a se extinde şi a câştiga mai multă putere297.

1866 Războiul Austro-Prusac a avut o importanţă excepţională asupra configuraţiei statale şi a raporturilor de putere în centrul

continentului european (v. Harta 7.1.1). Austria îşi pierde influenţa în spaţiul Confederaţiei Germane (care, de altfel a fost

abolită, fiind înlocuită parţial de Confederaţia Germanică de Nord, sau Mica Germanie, aflată sub hegemonia quasi-totală

a Prusiei şi de statele din sudul Germaniei, cărora li s-a permis să-şi păstreze independenţa cu condiţia ca armatele lor să

fie sub comandă prusacă în caz de război cu o putere din afară). Unificarea Germaniei a depăşit astfel faza critică 298.

Prusia avea de acum la dispoziţie un spaţiu larg de manevră în direcţia unificării, spaţiu pe care regele Wilhem I, avându-l

drept strălucit sfătuitor şi strateg pe Otto von Bismarck, îl va fructifica cu promptitudine în deceniile următoare.

Războiul austro-prusac a marcat şi o premieră revoluţionară în materie de armament – introducerea puştilor cu încărcare

prin chiulasă, care le-a oferit infanteriştilor prusaci o certă superioritate fată de adversarii lor austrieci, dotaţi cu puşti cu

încărcare prin gura ţevii – şi a consacrat însemnătatea infrastructurii unui stat industrializat precum Prusia în materie de

mobilitate şi de organizare a maşinăriei militare.

1870 -

1871

Războiul Franco-Prusac a reprezentat un moment de cotitură în arhitectura de putere a Europei. Pe de o parte, a consacrat

definitivarea unificării Germaniei. Noua mare putere apărută în centrul continentului va fi o prezenţă neîntreruptă în

politica europeană, aflându-se practic în centrul tuturor marilor evenimente care au forjat identitatea Europei. Pe de altă

parte, a condus la sfârşitul celui de-al Doilea Imperiu Francez (şi naşterea celei de-a Treia Republici) şi la trecerea

definitivă a Franţei în rândul al doilea al marilor puteri europene; cedarea, de nevoie, a provinciilor Alsacia şi Lorena a

297 Richard J.B. Bosworth – „Italy, the Least of the Great Powers”, Princeton University Press, Princeton, 1970, p. viii298 Henry Kissinger – „Diplomaţia”, Editurile All, Bucureşti, 2003, p.100

284

provocat o duşmănie ireconciliabilă între cele două state, care, în timp şi împreună cu alte evoluţii din politica europeană,

a condus la Primul Război Mondial.

Din punct de vedere militar, forţele prusace şi-au dovedit rapid superioritatea, în special ca urmare a utilizării extrem de

eficiente a căilor ferate pentru transportul trupelor şi armamentului, precum şi a superiorităţii clare în materie de artilerie,

datorată tunurilor de oţel purtând marca Krupp. Tot cu acest prilej a fost utilizate primele piese de artilerie antiaeriană 299

(împotriva baloanelor cu aer cald folosite de francezi pentru recunoaştere).

1870-

1890

Războiul Franco-Prusac, a pus capăt definitiv „echilibrului puterii”, aşa cum fusese el conceput la Congresul de la Viena.

Între 1854, anul izbucnirii Războiului Crimeii şi 1870, anul izbucnirii Războiului Franco-Prusac, ordinea europeană a fost

caracterizată de un relativ haos. Când această perioadă s-a sfârşit, chiar dacă Marea Britanie continua să fie cea mai

însemnată putere în plan global, Germania a apărut ca cea mai mare putere de pe continent, atât ca forţă industrială, cât şi

din punct de vedere militar. În anii de dinainte de 1870 şi mai ales după venirea în fruntea Cancelariei a lui Otto von

Bismarck, Prusia a acţionat în direcţia modificării balanţei de putere europene. După victoria asupra Franţei, şi tot ca

urmare a strategiei lui Bismarck, Germania s-a preocupat de consolidarea propriei puteri, cu scopul de prezervare a noii

balanţe de putere. După unificare, Imperiul German a continuat în ritm accelerat industrializarea şi urbanizarea, şi-a sporit

partea din avuţia mondială până când a devenit cea mai bogată putere continentală, şi-a întărit forţa militară, a introdus cel

mai cuprinzător sistem de bunăstare socială pe care avea să-l cunoască lumea până în perioada postbelică, a introdus votul

universal masculin. Germania clădită de Bismarck a fost o construcţie atât de solidă încât a supravieţuit înfrângerii în

299 William Manchester – “Armele lui Krupp (1587-1968)”, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 23-25

285

două războaie mondiale, ocupaţiei străine şi divizării timp de aproape jumătate de secol.

În 1882, Germania lui Bismarck a încheiat Tripla Alianţă cu Austro-Ungaria (iniţial Dubla Alianţă, în 1879) şi Italia,

alianţă destinată în principal îngrădirii expansiunii ruseşti în Balcani, către strâmtori. Îmboldită de Germania wilhelmină,

Tripla Alianţă, sau Puterile Centrale, s-a înscris pe o spirală a confruntării şi înarmării care a condus la Primul Război

Mondial.

Otto von Bismarck, cel căruia i se atribuie în bună măsură, realizările Germaniei din ultima jumătate a secolului al XIX-

lea merită o menţiune specială. Adept al interesului naţional, Bismarck a transformat franţuzescul raison d’etat în

realpolitik, o concepţie care afirma că relaţiile dintre state sunt determinate de putere, succesul fiind rezervat celui mai

puternic. Politica externă a devenit o competiţie de forţă, în care realpolitik însemna capacitatea de a exploata orice

opţiune disponibilă pentru a spori puterea. În timp, transformarea puterii în criteriul primordial al acţiunii politice a făcut

ca naţiunile să se angajeze în cursa înarmărilor şi într-o politică externă bazată de confruntare. Câtă vreme la cârma

Germaniei s-a aflat Bismarck, realpolitik-ul a fost benign pentru pacea europeană, întrucât „cancelarul de fier” era

conştient că ea nu poate funcţiona decât dacă este însoţită de o înfrânare autoimpusă. Din păcate, succesorii săi, ca şi

imitatorii săi din alte state, nu au fost capabili să înţeleagă nuanţele şi au aplicat realpolitik-ul ad literam, ceea ce a

condus la dependenţa excesivă de puterea militară şi de aici la cursa înarmărilor şi la cele două războaie mondiale300.

1890 -

1914

În plan global, industrializarea continuă accelerat în Statele Unite, Germania şi Japonia. Începând cu anii 1890, Marea

Britanie, marea putere mondială dominantă a secolului al XIX-lea, este depăşită de SUA, iar din 1903 şi de Germania. Pe

continentul european, creşterea excepţională a puterii Germaniei devine şi mai ameninţătoare pentru celelalte mari puteri

300 Henry Kissinger – „Diplomaţia”, Editurile All, Bucureşti, 2003, pp.107-109

286

odată cu îndepărtarea lui Bismarck de către noul împărat Wilhelm al II-lea301. Lipsit de experienţa şi moderaţia bătrânului

cancelar, noul Kaiser a imprimat un caracter agresiv şi revizionist politicii externe a celui de-al Doilea Reich. În 1892

Franţa şi Rusia au încheiat Alianţa Franco-Rusă, care completată cu Antanta Cordială din 1905 dintre Franţa şi Anglia şi

Antanta Anglo-Rusă din 1907, a dat naştere Triplei Antante, cealaltă parte combatantă de la începuturile Primului Război

Mondial (v. Harta 7.1.3). Decizia Marii Britanii de a ieşi din izolare şi a se alătura alianţei ruso-franceze a fost în bună

măsură determinată de decizia Germaniei de la mijlocul anilor 1890 de modificare a status quo-ului european şi mondial,

prin construirea unei flote de anvergură (Kaiserliche Marine), capabile să înfrunte Royal Navy, pe atunci stăpânitoarea

oceanelor lumii. Această nouă strategie era expresia noii Weltpolitik („politica mondială”), menită să înlocuiască vechea

realpolitik a lui Bismarck. Rezultatul a fost o cursă a înarmărilor, iniţial, navale, ulterior generale, în care s-au înscris

toate puterile europene, cu scopul de a-şi spori puterea potenţială302. Agresivitatea Germaniei s-a manifestat în mai multe

rânduri şi în plan diplomatic: crizele Marocului din 1905 şi 1911, criza bosniacă din 1908 (ai căror principali protagonişti

au fost Austro-Ungaria şi Rusia), criza din iulie 1914 care a condus la izbucnirea Primului Război Mondial. Scopul

acestor crize era înfrângerea marilor puteri rivale şi redesenarea hărţii Europei astfel încât Germania să-şi impună

hegemonia303.

1914 -

1918

Violarea neutralităţii Belgiei de către Germania a determinat izbucnirea Primul Război Mondial. A fost războiul care a

provocat cea mai radicală redesenare a hărţii Europei (v. Harta 7.1.4). Patru imperii – German, Austro-Ungar, Otoman,

Ţarist – au dispărut; au (re)apărut şase state noi: Polonia, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania; şapte state –

Iugoslavia (ca succesoare a Regatului Serbiei), România, Grecia, Franţa, Italia, Danemarca şi Belgia - au avut câştiguri

301 Harold Kurtz - „The Second Reich: Kaiser Wilhelm II and his Germany”, McGraw-Hill, New York, 1970, pp. 60 - 68302 David G. Herrmann – „The Arming of Europe and the Making of the First World War”, Princeton University Press, Princeton, 1996, pp.199-224303 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 136

287

teritoriale, în vreme ce alte şase au înregistrat pierderi de teritorii: Rusia Sovietică (succesoarea Imperiului Ţarist),

Germania Weimarului, Austria, Ungaria, Turcia (ca succesoare a Imperiului Otoman) şi Bulgaria.

Primul Război Mondial a fost un prilej de febrilă inovare în domeniul militar, atât în privinţa unor noi tipuri de armament,

cât şi din punctul de vedere al strategiei şi tacticii militare. În cei patru ani de război au fost introduse sau perfecţionate

arme revoluţionare precum submarinul, tancul şi alte vehicule blindate, arme automate, aviaţia militară de recunoaştere,

vânătoare şi bombardament, inclusiv primul portavion, paraşuta, aruncătorul de flăcări, piese impresionante de artilerie

precum vestitul tun de mare calibru Die Dicke Bertha sau tunul William (care a bombardat Parisul de la distanţa de 120

km)304, telefonul şi transmisiile fără fir; chiar dacă războiul a fost unul static, de tranşee, au fost puse la punct tactici noi

de luptă precum bombardamentul de artilerie la distanţă, bombardamentul aerian strategic, lupta submarină şi anti-

submarină, lupta aeriană ş.a.

Costurile umane, economice şi civile uriaşe ale războiului au secătuit Europa. Tributul în vieţi omeneşti a fost groaznic:

aprox. 15 milioane de morţi. Din cele 60 de milioane de soldaţi europeni mobilizaţi între 1914-1918, 8 milioane au fost

ucişi, 7 milioane au devenit permanent invalizi, iar alte 15 milioane au fost grav răniţi. Germania şi-a pierdut 15,1 % din

populaţia masculină, Austro-Ungaria 17,1%, iar Franţa 10,5%305. Marea Britanie a plătit şi ea un greu tribut în oameni şi

bogăţie: 750.000 de morţi şi vase scufundate cu un tonaj de peste 7 milioane de tone 306. Preţul direct sau indirect suportat

de populaţia civilă a fost încă şi mai mare: aprox. 250.000 de germani victime ale malnutriţiei provocată de blocada

impusă de Royal Navy,; tifosul exantematic a provocat şi el 250.000 de victime în rândurile populaţiei sârbe şi aprox. 3

304 William Manchester – “Armele lui Krupp (1587-1968)”, cap. 2-3305 Martin Kitchen – „ Europe Between the Wars”, Longman, New York, 2000, pp. 22-24306 William Roger Louis (ed.) – „The Oxford History of the British Empire: The Twentieth Century”, Oxford University Press, New York, 2001, pp. 114 - 137

288

milioane în rândul populaţiei Rusiei; cca. 50 milioane de victime ale pandemiei de gripă spaniolă declanşată în 1918307.

Brutalitatea neobişnuită a luptelor a provocat o traumă colectivă asupra tuturor statelor participante. Mulţi ani după

încheierea războiului, Europa a fost în doliu, iar generaţia celor care au participat la lupte, traumatizaţi de ororile la care

fuseseră nevoiţi să asiste, a fost denumită „Generaţia Pierdută”. Pe de altă parte, una dintre consecinţele remarcabile a fost

extinderea responsabilităţilor şi atribuţiilor tuturor guvernelor statelor beligerante, nevoite să mobilizeze toate resursele

naţiunilor lor. În scopul susţinerii efortului de război, au fost adoptate legi şi taxe noi, dintre care multe si-au păstrat

valabilitatea până astăzi. În plus, ca urmare a plecării pe front a bărbaţilor, forţa de muncă feminină a început să fie

utilizată pe o scară nemaiîntâlnită, ceea ce, în timp, a condus la acordarea de drepturi politice femeilor, inclusiv dreptul de

vot, prima fiind Marea Britanie, în anii 1920308.

1919 -

1939

Europa Occidentală a intrat în declin după Primul Război Mondial. Tratatele de pace de la Paris, în special pedepsirea

exagerată a Germaniei – prin amputarea unei părţi însemnate de teritoriu, impunerea unor uriaşe despăgubiri de război:

226 miliarde de mărci-aur, restricţii militare draconice - au creat o Europă Occidentală la fel de rea ca şi cea antebelică.

Învinşii au avut motive să nutrească sentimentul revanşei, dublat de teoria „înjunghierii pe la spate”, iar învingătorii au

devenit relativ repede conştienţi de faptul că fuseseră excesiv de aspri cu foştii adversari. Perioada interbelică s-a

caracterizat prin schimbarea radicală a ordinii internaţionale moştenită din secolul al XIX-lea. Politica „balanţei de

putere” din perioada antebelică a devenit caducă. Liga Naţiunilor, instituţia „securităţii colective”, creată după Primul

Război Mondial nu a reuşit să-şi împlinească scopul declarat de a veghea la menţinerea păcii şi securităţii mondiale şi de

a încuraja creşterea economică a ţărilor membre. Agresivitatea Germaniei naziste, a Japoniei imperiale, a Italiei

307 Gabriel Kolko – „Un siecle de guerres: politique, conflits et societe depuis 1914”, Presses de l’Universite Laval, Quebec, 2000, pp. 88-90308 Martin Kitchen - op.cit. cap. IV, pp. 90-112

289

musoliniene, a Uniunii Sovietice, precum şi autoizolarea SUA au făcut ca Societatea Naţiunilor să fie lipsită de

legitimitate şi eficienţă.

Din punct de vedere economic, marile puteri europene şi-au revenit cu greu de pe urma efortului presupus de război. Deşi

s-a aflat în tabăra victorioasă, Marea Britanie a ieşit secătuită de resurse şi forţă de muncă calificată. Unii istorici afirmă

că, în calitate de putere dominantă a sistemului internaţional, Imperiul Britanic nu şi-a îndeplinit atribuţiile ce îi reveneau

– adică s-a aflat în situaţia de underextension - ceea ce a condus sistemul către Primul Război Mondial. După încheierea

războiului în contextul extinderii obligaţiilor sale mondiale (teritoriile sub mandat) şi secătuirii economice, Imperiul

Britanic s-a găsit în situaţia de „overextension, adică „overstretch” – ul lui Paul Kennedy, ceea ce a condus la dispariţia

lui309. Marea Britanie a pierdut poziţia de putere mondială dominantă în favoarea Statelor Unite, iar pax britannica a

devenit o amintire. La rândul său, economia Franţei a revenit la nivelul producţiei din 1914, de-abia în ajunul celui de-al

Doilea Război Mondial. Mai gravă, cel puţin în prima parte a intervalului, a fost situaţia Germaniei, care a avut de plătit

despăgubiri de război uriaşe şi care a cunoscut două situaţii critice. Prima a culminat cu hiperinflaţia din 1923; cea de a

doua a fost reprezentată de efectele Marii Depresiuni din 1929-1933 (efectele acesteia au fost resimţite sever şi de

celelalte puteri europene până prin 1937), care a favorizat venirea la putere a naziştilor lui Hitler.

Ezitările marilor puteri europene garante ale păcii, Franţa şi Marea Britanie, a permis Germaniei naziste să se reînarmeze

şi să practice o politică externă extrem de agresivă. În 1938, Germania acumulase suficientă putere potenţială şi forţă

militară pentru a putea porni la extinderea graniţelor. În acelaşi an a ocupat fără să tragă un foc de armă Austria, partea

sudetă a Cehoslovaciei, apoi restul acestei ţări, pentru ca în septembrie 1939 să invadeze Polonia, ceea ce a condus la

309 Paul Kennedy – „The Rise and Fall of the Great Powers”, pp. 333 - 346

290

declanşarea unei noi confruntări pan-europene pentru putere.

1939 -

1945

Cel de-al Doilea Război Mondial a fost un conflict global care a antrenat majoritatea naţiunilor lumii, inclusiv toate

marile puteri ale vremii. Lumea s-a structurat în două tabere militare opuse (v. Harta 7.1.5): Puterile Aliate şi Puterile

Axei (Berlin-Roma-Tokyo). Războiul a condus la mobilizarea a peste 100 de milioane de soldaţi, aflaţi într-o stare de

„război total”; beligeranţii şi-au subordonat toate capacităţile umane, economice, industriale şi ştiinţifice nevoilor

războiului, ştergând graniţa tradiţională dintre domeniul militar şi cel civil. Conflagraţia a făcut, funcţie de sursă, între 45

şi 60 de milioane de victime, dintre care aprox. 20 de milioane de soldaţi, a fost marcată de incredibile atrocităţi de

război, devenind cel mai mortal război din istoria umanităţii310.

În Europa Occidentală, înaintea izbucnirii războiului, Aliaţii aveau un avantaj semnificativ asupra puterilor axei, atât în

termeni de populaţie, cât şi de forţă economică. În 1938, Aliaţii – Marea Britanie şi dominioanele sale, Franţa, Belgia,

Olanda şi Polonia – aveau o populaţie şi un Produs Intern Brut cu 30% mai mari decât puterile europene ale Axei –

Germania şi Italia. Dacă ar fi fost luate în calcul şi coloniile, atunci avantajul Aliaţilor ar fi fost de 5:1 în termeni de

populaţie şi de 2.1 în termeni de PIB311. Aceste avantaje au fost anulate în prima parte a războiului de strălucita tactică a

blitzkrieg-ului german, dar pe măsură ce războiul s-a prelungit şi odată cu alăturarea SUA în tabăra aliaţilor, diferenţa de

putere potenţială a început să conteze din ce în ce mai mult.

Din punct de vedere militar, cel de-al Doilea Război Mondial a adus câteva contribuţii însemnate, valabile şi astăzi în

războiul modern. În materie de armament au fost premiere puţine dar semnificative – rachetele cu ghidaj, avioanele cu

reacţie, arma nucleară – în schimb a oferit ocazia perfecţionării armelor folosite în premieră în Primul Război Mondial. În

310 John Keegan – „The Second World War”, Penguin Books, New York, 1990, p.12311 Mark Harrison – „The Economics of World War II: Six Great Powers in International Comparison”, Cambridge University Press, 1998, p. 3

291

materie de inovaţii privind tactica militară merită menţionate blitzkrieg-ul, unităţile de atac combinate, unităţile mobile de

tancuri.

După primele luni de război şi victoriile zdrobitoare ale Germaniei, Marea Britanie a rămas singură în faţa redutabilei

maşinării de război hitleriste. Şansa Regatului Unit a fost insularitatea sa şi faptul că Wehrmacht-ul nu avea capacitatea

unei debarcări în Anglia. Britanicii, conduşi de energicul Winston Churchill, au făcut un efort uriaş pentru a depăşi

primele faze, descurajante, ale războiului, între care masiva bombardare a Londrei. A contat enorm ajutorul logistic vital

primit din partea SUA. Anul 1941, a scos Marea Britanie din izolare, odată cu atacarea URSS şi intrarea în război a

Statelor Unite. Întocmai ca în cazul Primului Război Mondial, deşi aflată în tabăra învingătorilor, puterea Marii Britanii s-

a diminuat considerabil. Costurile războiului au fost prea mari pentru dimensiunile medii ale metropolei.

1945 -

1991

Războiul Rece. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial toate marile puteri europene deveniseră puteri de rangul

doi în comparaţie cu superputerile care se afirmaseră în cursul războiului, SUA şi URSS. Marea Britanie era epuizată,

Franţa devastată, Germania şi devastată, şi amputată (după Primul Război Mondial pierduse cam 1/8 din teritoriu; după

cel de-al doilea, Germania a pierdut 20% din suprafaţă), şi divizată în două312. Primul Război Mondial, declanşase

declinul Europei Occidentale, cel de-al Doilea îl desăvârşise. Aşa cum observă Zbignew Brezinski, dacă Primul Război

Mondial, de fapt „ultimul război european”, purtat de puteri europene de anvergură mondială, a slăbit considerabil forţa

continentului, cel de-al Doilea Război Mondial „a desăvârşit procesul de sinucidere politică a Europei”. În timpul şi, mai

ales în urma acestei conflagraţii, Europa a încetat să mai fie centrul politicii mondiale, devenind spaţiul de desfăşurare a

unei competiţii globale dintre două superputeri non-europene. Din „subiect al întrecerii globale, Europa a devenit obiect

al acesteia” 313. Încă din primii ani de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa este divizată prin

312 Paul Dobrescu – „Geopolitica”, p. 121

292

„cortina de fier” în două părţi. Prima, Europa Occidentală, a evoluat într-un sistem democratic, fiind susţinută financiar

(„planul Marshall) şi militar (Alianţa Nord Atlantică) de către SUA. Cealaltă, a căzut sub dominaţia politică, economică şi

militară a URSS prin regimurile comuniste impuse în ţările ocupate, prin CAER şi Tratatul de la Varşovia. Harta 7.1.6

„Alianţele militare (şi politice) în perioada Războiului Rece” şi Harta 7.1.7 „Alianţele economice în perioada Războiului

Rece” ilustrează suprapunerea liniilor de diviziune a Europei în domeniile politic, militar şi economic pe aliniamentul

celebrei „cortine de fier”314. Şansa Europei Occidentale şi a Europei, în ansamblul său, de a nu intra în întregime sub

dominaţia sovietică a fost decizia Administraţiei Truman de a îndigui expansiunea URSS în restul Europei, prin

menţinerea trupelor americane pe continent (şi nu retragerea lor la sfârşitul războiului, aşa cum îi spusese F.D Roosevelt

lui Stalin la Ialta, în 1945, şi aşa cum procedaseră americanii după Primul Război Mondial) şi lansarea planului Marshall.

O menţiune specială merită Marea Britanie, Imperiul cu potenţial hegemonic din secolul al XIX-lea, marea putere

europeană care s-a aflat în tabăra câştigătoare în ambele războaie mondiale. Şi totuşi... pe diverse căi, Imperiul Britanic s-

a dezintegrat după cel de-a Doilea Război Mondial. Marea Britanie a încetat să fie o putere mondială, chiar dacă a mai

păstrat unele atribute, precum un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU (ca şi Franţa). În 1947, Regatul Unit şi-

a pierdut statutul de mare putere în Mediterana Orientală întrucât nu a fost capabilă să se implice pentru a ajuta Turcia şi

Grecia. Locul său în Mediterana a fost preluat de SUA, care a formulat doctrina Truman. Criza Suezului din 1956, o

aventură în care Regatul Unit, împreună cu Franţa şi Israelul, s-a lansat dintr-un reflex de mare putere colonială, s-a

încheiat umilitor pentru britanici în urma poziţiei critice adoptată de administraţia SUA. Iar, în 1971, în contextul

slăbiciunii economice, Marea Britanie renunţă şi la rolul său „la est de Suez”315. Dezintegrarea Imperiului Britanic este

313 Zbigniew Brzezinski – „Europa centrală şi de est în ciclonul tranziţiei”, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, p.165314 Winston Churchill - "Sinews of Peace" , discurs rostit la Westminster College , Fulton, Missouri, pe data de 5.03.1946315 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 193

293

un argument în favoarea tezei că pentru ca un actor să fie o putere globală, cu eventuale pretenţii hegemonice regionale,

este necesar să aibă o masă critică suficient de însemnată, în termeni de teritoriu, de populaţie, de resurse. Ori individual,

Marea Britanie, Japonia sau Germania, nu au această masă critică şi nici nu pot aspira să o aibă, decât eventual pe termen

scurt.

1950 -

1991

Şase state ale Europei Occidentale, dintre care 3 fost mari puteri – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg

– iniţiază un proiect politic original şi care s-a dovedit în timp un extraordinar succes: Comunitatea Economică

Europeană, prima regiune economică a lumii, al cărui tratat fondator a fost semnat la Roma, în 1957. Pornind la drum în

1950 (sub auspiciile Franţei reprezentată de Jean Monet şi Robert Schuman şi Germaniei, reprezentată de cancelarul

Konrad Adenauer), sub forma modestei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului, CEE a fost prima organizaţie pan-

europeană dotată cu prerogative supra-naţionale. Tratatul de la Roma şi-a fixat obiective ambiţioase, urmărind

„eliminarea barierelor care divizează Europa”. Tratatul a avut un dublu caracter: de pact între guverne suverane, supus

ratificării în parlamente şi de „constituţie”, pentru că „transformă întreaga ordine economică şi juridică şi integrează texte

constituţionale ale statelor membre”316. Tratatul de la Roma a fost suficient de inteligent prezentat publicului pentru a nu

stârni adversităţi de natură politică, ceea ce i-a permis să se impună şi să-şi arate roadele. CEE a reprezentat un

extraordinar stimulent pentru creşterea economică a membrilor săi: 54% între 1950-1957 (adică 6,3% pe an, faţă de

numai 2,6% creşterea economică anuală a Marii Britanii în aceeaşi perioadă), 47% între 1958-1964 (adică o creştere

anuală de 5,7%, comparativ cu cei 3,7%/an ai Marii Britanii) şi 58% între 1963-1973, comparativ cu numai 39% pentru

Marea Britanie, în aceiaşi perioadă317. Lunga perioadă de succes economic a acţionat ca un magnet pentru celelalte naţiuni

316 Romano Prodi – “O viziune asupra Europei”, Polirom, Iaşi, 2001, p. 45317 John Mills – „Managing the World Economy”, Palgrave Macmillan, New York, 2003, pp. 101-104

294

ale continentului, astfel că în anii următori „cei 6” au devenit „cei 12”, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi

Danemarcei (1973), Greciei (1981), Spaniei (1986), Portugaliei (1987).

1992 -

2009

Comunitatea Economică Europeană devine Uniunea Europeană, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la

Maastricht. Uniunea Europeană reprezintă un nou stadiu în procesul de unificare a Europei, pentru că introduce 3

componente de natură politică în procesul de integrare: 1) realizarea uniunii monetare. Noua monedă europeană, euro,

întră în vigoare în 2002 (în 12 din cele 15 state ale UE) şi se dovedeşte un instrument de succes, mai ales cu ocazia crizei

financiare şi economice din 2008-2009; 2) integrarea politică şi militară care vizează introducerea unei politici externe şi

de securitate comune; 3) elaborarea unei politici interne şi de securitate socială comună.

În 1994, la Uniunea Europeană aderă Austria, Suedia şi Finlanda, desăvârşindu-se astfel practic unificarea Europei

Occidentale (doar Norvegia şi Elveţia rămân în afara UE, ca urmare a unor referendumuri naţionale). Pasul următor a fost

extinderea spre est a UE, care în 2004 a integrat 10 state central şi est europene – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,

Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria. În 2007 au fost admise Bulgaria şi România, Uniunea Europeană ajungând la

27 de membri (v. Harta 7.1.8). Prin aceste ultime două valuri de extindere suprafaţa UE a crescut cu 30%, populaţia cu

29%, iar PIB-ul cu 10%318. Totuşi, procesul de unificare a continentului a cunoscut şi poticneli, precum respingerea în

2005 a ambiţiosului proiect al Constituţiei Europene, blocajul (încă) privind adoptarea Tratatului de la Lisabona, o

variantă mai soft a Constituţiei, ambele menite să conducă UE spre o integrare politică mai accentuată. Dacă este de

presupus că în viitorul apropiat, chestiunile de natură constituţională îşi vor găsi soluţie, un subiect spinos de dispută va

rămâne cel al aderării Turciei, cu alte cuvinte, graniţa geografică, culturală şi politică până unde Europa doreşte sau poate

318 Romano Prodi – op.cit. p. 37

295

să se extindă.

Uniunea Europeană se prezintă astăzi ca unul dintre cei mai importanţi actori ai sistemului internaţional. Din punct de

vedere economic are cel mai mare PIB din lume (21,5% din total mondial, puţin înaintea SUA), este cel mai mare agent

comercial, activitatea ei situându-se la 38% din exportul mondial, are unul dintre cele mai ridicate PIB/locuitor, are

performanţe de invidiat în materie de Cercetare & Dezvoltare şi de capacitate tehnologică. Prin moneda sa, euro, UE se

situează excelent în privinţa stabilităţii monetare, fiind şi unul dintre marii creditori mondiali; un alt avantaj al noii sale

monede, este că, vrând, nevrând, euro va acţiona ca un factor de omogenizare politică. De asemenea, UE ocupă un loc

fruntaş la capitolul resurse naturale. Din punctul de vedere al capitalului uman se situează pe locul 3 mondial (după China

şi India şi o dată şi jumătate mai bine comparativ cu SUA), este una dintre cele mai urbanizate regiuni ale lumii (85% din

populaţie, faţă de 77% în SUA) şi este foarte bine situată în privinţa conectării la societatea cunoaşterii.

Problema pe care o are în faţă Europa Unită şi pe care Uniunea Europeană va trebui să o rezolve în deceniile următoare,

este adâncirea dimensiunii sale politice, pe palierele politică externă comună (unde s-au înregistrat destule progrese în

ultimii ani), politică socială comună, politică de securitate. În plan economic, UE este deja o federaţie propriu-zisă

(precum SUA, spre exemplu), însă la nivel politic funcţionează în organizare confederală, în care coexistă mai mulţi

actori319.

Fără unitate în plan politic, Europa nu va putea deveni un pol de putere al sistemului internaţional, care să discute pe

picior de egalitate cu actualii sau viitorii poli de putere, SUA şi (foarte probabil) China.

319 Paul Dobrescu – op.cit. p. 145

296

Fig. 7.1.1 Harta Europei la 1800320

320 http://www.euratlas.com/history_europe/europe_map_1800.html

297

Harta 7.1.2 Posesiunile coloniale înaintea Primului Război Mondial321

321 http://www.lib.utexas.edu/maps/historical/ward_1912/world_1910.jpg

298

Harta 7.1.3 Europa în ajunul Primului Război Mondial322

322 http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Europe_1914.jpg

299

Harta 7.1.4 Europa după Primul Război Mondial323

323 http://www.dean.usma.edu/history/web03/atlases/greatwar/greatwar51.htm

300

Harta 7.1.5 Europa în cel de-a- Doilea Război Mondial324

324 http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ww2-europe-overview.gif

301

Harta 7.1.6. Alianţele militare în perioada Războiului Rece325

325 http://en.wikipedia.org/wiki/File:Cold_war_europe_military_alliances_map_en.png

302

Harta 7.1.7. Alianţele economice în perioada Războiului Rece326

326 http://en.wikipedia.org/wiki/File:Cold_war_europe_economic_alliances_map_en.png

303

Harta 7.1.8 Uniunea Europeană 2007327

327 http://www.youreuropemap.com/european_union_map_2008.gif

Anexa 2

Rusia/Uniunea Sovietică

Anul Evenimente

1460 -

1800

Apariţia şi expansiunea Rusiei Moscovite. Născută în şi prin lupta pentru dobândirea independenţei de sub Hanatul

Hoardei de Aur, a fost încă de la început un stat caracterizat de un centralism autoritar, dar şi de dorinţa de cucerire şi

expansiune. Priorităţile noului stat au fost permanent de ordin extensiv, de întindere, de dimensiune. Expansiunea s-a

realizat prin forţa armelor. Războaiele nu au cunoscut întreruperi semnificative. Spre exemplu, între 1700 şi 1870,

armatele ruseşti au fost implicate în lupte vreme de 106 ani, în cursul a 38 de războaie, dintre care defensive au fost doar

două328. Din cauza centralismului uneori excesiv, în Rusia, toate reformele, atâtea câte au fost au pornit de sus în jos. În

majoritatea cazurilor, reformele fie nu s-au consumat până la ultimele consecinţe, fie nu au pătruns până la nivelul ultim

al societăţii. Preocupată în primul rând de spaţiu, de aspectul cantitativ, Rusia este ţara unde evoluţiile spre modernitate

nu au fost duse niciodată la bun sfârşit329. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Rusia era cea mai întinsă ţară din lume, de la

Oceanul Arctic şi până la Marea Neagră, de la Marea Baltică, până pe ţărmurile estice ale Oceanului Pacific, în America

de Nord (v. Harta 7.2.1). Are loc o acumulare extensivă de putere potenţială printr-o neîncetată expansiune pe teritorii

slab populate sau aride.

1682 -

1725

Domnia lui Petru cel Mare, considerat cel mai important conducător al poporului rus, este cel care a transformat Ţaratul

Moscovit în Imperiul Rusesc (1721) şi a racordat ţara la modernitate şi la Europa. Cu ocazia primei vizite a unui ţar rus în

Occident, întreprinsă în 1697-1698, Petru a fost profund impresionat de avansul tehnologic, industrial şi militar al

Europei de Vest. Revenit în ţară a creat prima mare armată a Rusiei, alcătuită din 300.000 din militari profesionişti şi a

328 Zbigniew Brzezinski – „Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest”, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986, p.17329 Paul Dobrescu – „Geopolitica”, comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p.280

307

introdus studiul tacticilor militare moderne. Petru a reorganizat guvernarea potrivit modelului occidental de stat

absolutist. A înlocuit vechiul consiliu al boierilor cu un senat alcătuit din nouă membri a cărui principală sarcină era

colectarea taxelor (care au sporit de trei ori în timpul domniei sale), a procedat la o reorganizare administrativă a ţării, a

desfiinţat robia ţăranilor. În plan extern, Petru a continuat linia expansionistă a predecesorilor săi, învingând Suedia, până

atunci puterea dominantă a nord-estului Europei, stabilizând prezenţa rusească la Marea Baltică prin incorporarea ţărilor

baltice (v. Harta 7.2.1). Petru cel Marea întemeiat noua capitală a Imperiului, Sankt Peterburg, la 600 de km distanţă de

Moscova, locul unde s-a născut Rusia şi, într-un fel, o antiteză a fostei capitale. Mutarea capitalei pe ţărmul Mării Baltice

are semnificaţia de deschidere a Imperiului Rusesc către comerţ şi liberalism, cu viitorul legat de Europa. Începând cu

Petru cel Mare, despre care s-a spus că este un „rus germanizat”, Rusia devine mare putere europeană şi rămâne astfel

până astăzi.

1762 -

1796

Domnia Ecaterinei a II-a, cea Mare, o prinţesă germană măritată cu Petru al III-lea, moştenitorul de origine germană al

tronului Imperiului Rusesc. Sub conducerea Ecaterinei, Rusia a avansat în sud-est către până la Marea Neagră în dauna

Imperiului Otoman şi în vest, pe seama Poloniei, împărţirea acesteia împreună cu Imperiul Habsburgic şi Prusia. Rusia şi-

a adăugat o suprafaţă considerabilă de cca. 470.000 de km2: parţial Polonia, Lituania, Letonia, (1772, 1793, 1795),

Ucraina Occidentală, actualul Belarus teritoriile căzăceşti, Crimeea (1774, 1792, de la Imperiul Otoman). Sub domnia

Ecaterinei a II-a Rusia a devenit puterea dominantă a centrului şi estului Europei continentale 330 (v. Harta 7.2.1).

Concomitent, a continuat procesul de occidentalizare a ţării început de Petru cel Mare, dar cu anumite limite economice şi

sociale. În plan intern, Ecaterina a II-a a reinstaurat o serie de privilegii ale boierimii ruse, ceea ce reprezintă un pas

înapoi faţă de procesul de modernizare a statului iniţiat de Petru cel Mare. În plus, costul ridicat neîncetatelor campanii

militare a condus la înăsprirea sistemului opresiv. Drept urmare au avut loc mişcări ţărăneşti, culminând cu răscoala

330 Nicholas Riasanovski – „A History of Russia”, Oxford University Press, New York, 2000, pp. 254 - 275

308

condusă de Mihail Pugaciov.

Începând aproximativ cu 1700, războaiele cu Imperiul Otoman au devenit o constantă a politicii expansioniste a Rusiei

către Sud Vest. Ţinta a fost mult râvnita ieşire la Marea Neagră. Tentaţiile ruseşti pentru posesiunile otomane de la Marea

Neagră şi Mediterana s-au izbit constant de împotrivirea Marii Britanii.

1801 -

1825

Domnia lui Alexandru I. Rusia a fost mormântul ambiţiilor imperiale ale lui Napoleon. Imperiul s-a extins în Basarabia

(1812, de la Turcia), Transcaucazia - Georgia, Daghestan, Baku – (1813, de la Turcia), alte teritorii ale Poloniei, Finlanda

(1809, de la Suedia). Rusia a obţinut o putere şi un prestigiu fără precedent, ca urmare a victoriei asupra armatelor

napoleoniene şi a succeselor militare consecutive pe teritoriul Germaniei şi Franţei331.

În urma Congresului de la Viena, din 1815, Rusia devine membru al Sfintei Alianţe, o alianţă conservatoare cu Austria şi

Prusia, care a reuşit să asigure stabilitatea continentului mai bine de o jumătate de deceniu prin menţinerea status quo-ului

şi înăbuşirea oricărui tip de revoltă care au putea apare pe ruinele Revoluţiei Franceze. Rusia şi Imperiul Habsburgic

devin puterile dominante în Europa continentală.

Deşi Imperiul Rusesc va juca un rol însemnat în Europa post-napoleoniană, menţinerea iobăgiei a împiedicat progresul

economic. În vreme ce în Europa Occidentală creşterea economică se accelera datorită industrializării, Rusia a rămas din

ce în ce mai înapoiată, ceea ce va îi va aduce în deceniile următoarea serioase dificultăţi în competiţia cu celelalte puteri.

Totuşi, statutul său de mare putere a epocii, a ocultat lipsa de eficienţă a guvernării, izolarea statului faţă de populaţie,

înapoierea economică. Iniţial, imediat după victoria asupra lui Franţei Napoleoniene, Alexandru I era dispus să ia în

calcul o reformă constituţională, dar totul a rămas la nivel de intenţie.

1825- Domnia lui Nicolae I, unul dintre cei mai conservatori conducători din Europa epocii. Încă din primul an al domniei sale,

331 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 300 - 322

309

1855 Nicolae se confruntă cu „Mişcarea Decembriştilor”. Tineri nobili liberali şi ofiţeri din armata ţaristă care călătoriseră în

Europa cu ocazia campaniilor anti-napoleoniene, „decembriştii” militau pentru monarhia constituţională, drepturi politice

şi civile şi abrogarea şerbiei. Mişcarea a fost lesne înăbuşită şi a avut consecinţe exact contrare dorinţei iniţiatorilor săi.

Nicolae I renunţă total la politica de reforme iniţiată de Petru cel Mare şi devine campionul unei doctrine reacţionare

intitulată „Ortodoxie, Autoritate, Naţionalitate”, versiunea rusească a ideologiei europene a restaurării şi reacţiunii332.

Speriat de gradul de nemulţumire din rândurile nobilimii şi armatei, Nicolae I revigorează poliţia secretă ţaristă, „Ohrana”

şi impune un control sever asupra vieţii publice. Şcolile şi universităţile au fost plasate sub control sever, iar posibilii

revoluţionari au fost trimişi cu zecile de mii în Siberia. Se manifestă o accentuată distanţare a statului de societate. Din

acest punct de vedere, Rusia a fost întotdeauna un caz special. Mărginită de trei sfere culturale diferite din care s-a

înfruptat copios în cursul expansiunii sale – Europa, Asia şi lumea islamică – Rusia a avut în componenţa ei populaţii ale

fiecăreia. Din acest motiv nu a fost niciodată un stat naţional în sens european. Mai mult, extinzându-se mereu, pe măsură

ce erau anexate teritorii învecinate, caracterul statului se schimba necontenit, odată cu încorporarea fiecărui grup etnic

nou, ne-rusesc şi ostil. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care conducătorii ruşi s-au simţit obligaţi să menţină

armate uriaşe, a căror mărime nu avea nici o legătură cu o eventuală ameninţare la adresa securităţii ei333.

Oricum, la mijlocul secolului al XIX-lea, organizarea de tip feudal este încă dominantă în Rusia. Birocraţia şi corupţia

sunt în floare. Refuzul modernizării societăţii va costa scump Imperiul. Trupele ruseşti ajută la înăbuşirea Revoluţiei din

Ungaria (1849). Sub domnia lui Nicolae I (1825-1855), Rusia devine cea mai reacţionară putere europeană, acţionând

adesea ca „poliţistul Europei”334.

1854- Războiul Crimeei (denumit în mediile ruseşti „Războiul Oriental”) care a fost un rezultat al permanentei presiuni ruseşti

332 Nicholas Riasanovski – op.cit. p. 133333 Henry Kissinger – „Diplomaţia”, p. 21334 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 323 - 340

310

1856 asupra Imperiului Otoman, a opus Rusia puterilor occidentale Franţa şi Marea Britanie, precum şi Turciei şi Regatului

Sardiniei. Maşinăria militară rusească se dovedeşte lipsită de performanţă, în raport cu puterile europene industriale din

vestul Europei. Războiul Crimeei este considerat de unii autori drept primul conflict „modern”, întrucât a introdus unele

inovaţii tehnice care au influenţat modul de purtare a războiului335. Războiul Crimeei a demonstrat slăbiciunea internă a

Rusiei, rezultat direct al conducerii reacţionare a Romanovilor. Întârzierea reformei statului şi industriei începe să-şi arate

costurile.

1855 -

1894

În 1855 pe tronul Rusiei a urcat Alexandru al II-lea, un ţar care, având în vedere tradiţia înaintaşilor săi, poate fi numit

reformator. Iniţiază o serie de reforme de modernizare a societăţii. Este abolită în sfârşit şerbia, la distanţă de câteva

decenii după abolirea ei de către celelalte puteri europene. Este începutul sfârşitului monopolului proprietarilor de pământ

asupra puterii. Emanciparea iobagilor a furnizat forţă de muncă pentru oraşe, ceea ce a stimulat industria, iar clasa

mijlocie a sporit ca număr şi influenţă. Emanciparea iobagilor vine prea târziu şi nu este acompaniată de o reformă a

pământului, astfel încât măsura nu conduce la o stimulare a agriculturii336. Alexandru al II-lea este asasinat în 1881, în

locul lui ajungând pe tron Alexandru al III-lea, unul dintre cei mai reacţionari lideri ruşi, slavofil convins. Noul ţar a

reactivat funesta triadă a lui Nicolae I, pe care a denumit-o "Autoritate, Ortodoxie şi Respectarea Poporului”, instaurând

un regim dur de persecuţie politică şi de rusificare pe toată întinderea imperiului.

În plan extern, Rusia şi-a continuat totuşi expansiunea teritorială prin anexarea restului teritoriului Caucazului, a

teritoriilor pe care sunt astăzi republicile central asiatice, inclusiv Turkmenistanul (1864-65). Rusia se manifestă ca

putere asiatică, ocupând zona sudică a Extremului Orient Rusesc, în dauna Chinei. Concomitent, se înregistrează o

dezvoltare industrială şi financiară importantă. Sporul de putere a fost considerabil. Rusia a ajuns astfel la ţărmurile

Pacificului, unde în 1860 a fondat Vladivostokul, iar între 1891-1905 a construit Trans Siberianul, care a deschis calea

335 Trevor Royle – „Crimea: The Great Crimean War, 1854-1856”, Palgrave Macmillan, New York, 2000, p. iii336 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 368 - 390

311

exploatării resurselor din Siberia şi a stabilit o cale de comunicaţie cu coastele Pacificului. Însă societatea şi economia

rusească resimt acut înapoierea şi deficitul de modernitate.

1892 -

1917

Constituirea Triplei Antante. În 1992, Rusia absolutistă încheie o alianţă militară cu Franţa republicană destinată să

îndiguiască Imperiul German aflat în plină ascensiune. Urmată în 1904 de Antanta Cordială dintre Franţa şi Marea

Britanie şi de Antanta Anglo – Rusă din 1907, alianţa s-a transformat în Tripla Antantă care avea să se confrunte cu

Tripla Alianţă alcătuită din Germania, Imperiul Habsburgic şi Italia în Primul Război Mondial.

1894 -

1917

Domnia lui Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Imperiului Rusesc. Sfârşitul Rusiei Ţariste intră în linie dreaptă. O serie de

evenimente interne şi externe au precipitat căderea Romanovilor. Prăbuşirea puterii este evidentă. Condiţiile grele din

industrie, dublarea masei ţăranilor în căutare de pământ, refuzul drepturilor civile, rusificarea forţată, au creat un sprijin

de masă pentru mişcarea socialistă revoluţionară337.

1904-

1905

Dezastruosul şi impopularul război ruso-japonez are efecte importante asupra balanţei de putere de pe continentul

european, consecinţe care deschid calea către Primul Război Mondial. Alianţa dintre Rusia şi Franţa iese slăbită în raport

cu Tripla Alianţă dintre Germania, Austro-Ungaria şi Italia, ceea ce, în final, facilitează apariţia Triplei Antante dintre

Rusia, Marea Britanie şi Franţa (astfel se pune capăt secolelor de confruntare franco-britanică). În plan intern,

dezastruoase înfrângere a Rusiei în războiul cu Japonia conduce la reducerea rolului militariştilor din anturajul ţarului

Nicolae al II-lea. Ţarul este forţat să promulge o constituţie şi un parlament, Duma, dar reacţionarismul a triumfat din

nou. Pierdere importantă de putere percepută. Organizarea internă şi coeziunea socială suferă reculuri consistente.

1905 Mişcarea revoluţionară de la Sankt Petersburg a fost înăbuşită în sânge („Duminica Sângeroasă”). Duma a fost dizolvată

337 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 404 - 421

312

în mai multe rânduri, iar ţarul a schimbat abuziv legile electorale. Presiuni mari pentru schimbarea organizării interne338.

1914 -

1917

Participarea la Primul Război Mondial nu a fost sprijinită de către populaţie, cu atât mai mult cu cât Rusia, izolată de

aliaţii săi, trebuia să lupte pe 3 fronturi, cu Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. Frontul intern s-a prăbuşit. Prăbuşirea

frontului intern a condus la prăbuşirea puterii statului. Greve violente şi răzvrătirea garnizoanei Petrogradului au condus

la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi dezintegrarea imperiului.

1917 –

1922

Preluarea puterii de către bolşevicii lui Lenin339. Ieşirea ruşinoasă din Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Brest

Litovsk, 1918. Polonia, Finlanda, ţările baltice şi-au declarat independenţa. La fel au făcut şi Ucraina, Bielorusia şi statele

transcaucazinene, dar în 1921-22 au fost readuse la ordine de Armata Roşie. O succesiune de evenimente au consfinţit

prăbuşirea totală a puterii în imperiu. Concomitent s-au creat premisele pentru consolidare ulterioară pe aliniamente

retranşate.

1918 -

1922

Războiul civil între Armata Roşie a bolşevicilor şi armatele adversarilor acestora, sprijiniţi de către corpuri expediţionare

ale unor puteri străine, SUA, Germania, Japonia. Războiul civil a provocat suferinţe inimaginabile şi a stimulat „religia”

comunismului de război şi a pericolului agresiunii externe. Armata Roşie condusă de Leon Trotsky a triumfat în cele din

urmă. Pe fondul crizei severe şi a războiului civil, se consolidează puterea sovietică în interior340.

1918

- 1928

Prima fază a instaurării economiei socialiste de stat, parte a comunismului de război. Un proces dur de rechiziţii,

naţionalizări muncă forţată declanşat de Lenin pentru a gestiona excepţionala criză din anii războiului civil. În 1922 este

declarată URSS, iar doi ani mai târziu a fost adoptată prima constituţie sovietică.

338 Philip Ingram – „Russia and USSR: 1905- 1991”, Cambridge University Press, Cambridge, 1997, pp. 7-11339 Philip Ingram – op.cit. pp. 17-31340 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 465 - 471

313

În 1921, Lenin introduce NEP, care în câţiva ani revigorează economia. Dar gura de oxigen a NEP-ului nu durează mult,

pentru că în 1928, Stalin, de acum liderul PCUS revine la metode de comandă în economie şi lansează primul plan

cincinal341. Puterea economică a URSS s-a refăcut în următoarele decade pe ruinele fostei economii agrare a Rusiei cu

nişte costuri sociale uriaşe. De la mijlocul anilor 1970, economia socialistă a dat semne de slăbiciune şi apoi de sufocare.

1922 -

1934

Recunoaşterea diplomatică a noului stat sovietic. Prima ţară care a recunoscut URSS a fost Germania, în 1922, prin

Tratatul de la Rapallo. Urmează recunoaşterea de către alte puteri majore, Marea Britanie, în 1924 şi SUA, de abia în

1933. În anul următor URSS intră în Liga Naţiunilor. Moscova revine pe scena internaţională, în contextul în care

proiectul revoluţiei mondiale fusese abandonat342.

1928 -

1940

Urmează o perioadă de transformări economice traumatice. Stalin renunţă la NEP şi la elementele de economie capitalistă

pe care aceasta le permitea şi inaugurează primul plan cincinal. Strategia lui Stalin este de a transforma URSS dintr-o ţară

agrară într-o putere industrială şi militară şi de a modifica natura însăşi a societăţii. Resursele ţării au fost direcţionate

către industria grea, minerit, oţel, căi ferate şi maşini grele. Oraşe noi, precum Magnitogorsk s-au construit cu participarea

entuziastă, în epocă, a tineretului şi intelectualităţii.

Colectivizarea agriculturii, piesă centrală în politica economică a lui Stalin s-a făcut cu forţa. Producţia agricolă a scăzut

atât de puternic încât foametea a făcut între 5 şi 7 milioane de victime între 1932-35. Puterea economică se aşează pe baze

noi. Puterea industrială creşte într-o primă fază dar producţia agricolă se prăbuşeşte.

1934 -

1939

Marea epurare. Stalin îi elimină fizic pe toţi cei care nu sunt de acord cu politica sa economică, lideri politici,

administraţie, tehnicieni, dar şi oameni simpli. Teroarea epurării mătură societatea sovietică şi face în jur de 3 milioane de

victime. Pierdere însemnată de competenţă prin eliminarea elitelor. Una dintre cele mai costisitoare decizii este epurarea

341 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 474 - 491342 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 141

314

armatei începând din 1937– circa 35.000 de ofiţeri de rang înalt au fost executaţi sau deportaţi343. Armata Roşie este

decapitată şi deprofesionalizată chiar în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.

1938 -

1939

Negocierea alianţelor. După Pactul de la Munchen, 1938, Stalin începe negocieri cu Franţa şi Marea Britanie pentru o

alianţă antigermană dar şi negocieri secrete cu Germania nazistă. Lumea este şocată de anunţul Pactului Sovieto-German

din 23 August 1939. Stalin a preferat Germania pentru că oferea mai multă credibilitate în epocă şi satisfăcea şi dorinţa

Moscovei de expansiune spre Est, în teritoriile pierdute în 1917. Ca urmare a protocoalelor secrete ale acestui pact, URSS

ocupă Basarabia, Bucovina de Nord, estul Poloniei, Lituania, Estonia şi Letonia. Uniunea Sovietică, continuatoarea

Imperiului Ţarist, îşi reia politica expansionistă344. Războiul sovieto-finlandez din 1939 („Războiul de iarnă”) reprezintă o

expresie a expansionismului sovietic din epocă. Chiar dacă profund inegală, lupta cu finlandezii arată slăbiciunile

Armatei Roşii. Maşinăria militară sovietică nu este performantă.

1941-

1945

Al Doilea Război Mondial. Atacul surpriză al lui Hitler, găseşte Armata Roşie nepregătită. Succese iniţiale răsunătoare

ale Wehrmacht-ului. Dar, din 1943, după bătălia de la Stalingrad, soarta războiului se schimbă. URSS primeşte ajutoare

consistente din partea aliaţilor americani, iar atrocităţile comise de germani în teritoriile ocupate stimulează rezistenţa

populaţiilor din teritoriile ocupate, care iniţial i-au primit cu simpatie. În 1945, URSS declară război Japoniei, ca parte a

înţelegerii tripartite convenită cu SUA şi Marea Britanie. Cel de-al Doilea Război Mondial aduce URSS pierderi uriaşe.

Partea vestică este devastată de lupte, iar pierderile de vieţi omeneşti se cifrează între 20 şi 28 de milioane de morţi345!

Stalin participă, alături de Churchill şi Roosevelt la aranjamentele pentru perioada postbelică – Teheran, Ialta, Postdam –

inclusiv la elaborarea principiilor care stau la baza ONU. URSS este recunoscută ca mare putere a lumii şi are un cuvânt

greu de spus în privinţa configuraţiei de putere mondială postbelică346. Puterea militară se consolidează prin luptă. La

343 Philip Ingram – op.cit. pp. 47-54344 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 492 - 508345 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 142

315

sfârşitul „Războiului de Apărare a Patriei”, URSS are una dintre cele mai mari şi mai bine exersate armate din lume.

1947 -

1991

Războiul Rece. Neînţelegerile între foştii aliaţi se manifestă chiar de la Conferinţa de Pace de la Postdam, de la sfârşitul

războiului. Încă din 1946, Winston Churchill lansează sintagma „Cortina de Fier”. În 1947, Stalin respinge Planul

Marshall. Între 1945 şi 1948, URSS instalează regimuri comuniste în statele pe care le-a ocupat în drumul său spre Berlin.

Impune acelaşi tip de economie socialistă. În 1955, se constituie Pactul de la Varşovia, după ce, în 1949 luase naştere

CAER-ul. Anterior Cominform-ul luase locul defunctului Comintern. Blocada Berlinului din 1948, o primă confruntare

„fierbinte” între cele două tabere, s-a încheiat cu un umilitor eşec al URSS. În statele Europei Occidentale, devastate de

război, stânga comunistă, susţinută de Moscova, se bucură pentru o vreme de simpatia unor pături ale populaţiei.

După explozia primei bombe atomice sovietice, în 1949, începe cursa înarmărilor nucleare. Puterea sovietică se manifestă

agresiv în Europa Centrală şi de Est şi în raporturile cu foştii aliaţi.

1953 -

1964

Moartea lui Stalin a provocat o luptă pentru putere în PCUS, pe care a câştigat-o în cele din urmă Nikita Hruşciov. Acesta

a denunţat în 1956 cultul personalităţii lui Stalin, a încercat o destindere în relaţiile internaţionale şi a iniţiat un proces de

de-stalinizare, a cărui victimă a fost în cele din urmă. Unul dintre reproşurile care i s-au adus la debarcare lui Hruşciov a

fost aventurismul de care a dat dovadă cu ocazia crizei rachetelor din Cuba (1962)

Însă, în 1956, Hruşciov nu a ezitat să înăbuşe în sânge Revoluţia din Ungaria, cu costuri mari în privinţa coeziunii

lagărului socialist şi a pierderii de prestigiu în Europa. În 1959-1960, s-a produs deteriorarea gravă a relaţiilor cu China,

care a determinat-o pe aceasta să se alieze cu SUA şi Japonia împotriva URSS 347. Ruptura cu China a reprezentat o

pierdere reală de putere.

346 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 520 - 526347 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 139

316

Puterea percepută a URSS a suferit prin dezvăluirea abuzurilor lui Stalin şi, implicit, a comunismului de tip sovietic. O

pierdere de putere percepută a fost cauzată de intervenţia în Ungaria, în Germania Democrată şi de criza rachetelor din

Cuba.

1964 –

1982

Leonid Brejnev devine stăpânul URSS. Un aparatchik autentic, Brejnev a fost o frână în modernizarea statului sovietic,

care a rămas încremenit într-un model perdant în competiţia cu puterile occidentale. Stabilitatea promovată de Brejnev s-a

transformat în stagnare. În această perioadă, în URSS încep să se manifeste efectele fenomenului de overstretch348.

Vizita la Moscova a preşedintelui american Richard Nixon, în 1972, a inaugurat perioada de „destindere” în relaţiile

americano-sovietice, care a condus la semnarea unui tratat de limitare a armamentului strategic, SALT I şi la Conferinţa

de Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki, finalizată de asemenea cu un tratat. Perioada de destindere s-a

încheiat odată cu agresiunea URSS în Afganistan, din 1979, cântecul de lebădă al puterii militare sovietice 349. Pierdere

uşoară dar constantă de putere determinată de incapacitatea de înnoire a puterii. Aşa cum a demonstrat-o Afganistanul,

puterea percepută a URSS era mult mai mare decât puterea sa reală.

1968 Înăbuşirea Primăverii de la Praga a demonstrat că unitatea blocului sovietic este pe cale de a se sparge şi a avut costuri

uriaşe de prestigiu pentru URSS. Coeziunea internă a blocului comunist precară.

1982-

1991

După moartea lui Brejnev, o rapidă succesiune de lideri la Kremlin l-a adus în fruntea PCUS pe Mihail Gorbaciov.

Conştient de faptul că URSS va pierde competiţia cu Occidentul din cauza lipsei de performanţă în economie, elitele

sovietice în frunte cu Gorbaciov şi-au propus să modernizeze societatea sovietică încremenită. Însă, perestroika şi

glasnost-ul lui Gorbaciov au declanşat o revoluţie pe care nu a mai putut-o controla şi care s-a sfârşit cu dezintegrarea

URSS şi cu eliberarea naţiunilor captive din lagărul sovietic. Iar, în 1989, după decenii de confruntare cu SUA pentru

348 Paul Kennedy – „Rise and Fall of the Great Powers”, pp. 488 - 513349 Nicholas Riasanovski – op.cit. pp. 539 - 566

317

controlul Europei, URSS a schimbat macazul şi si-a abandonat imperiul din Europa de Est350. Tot în 1989, are loc

retragerea trupelor sovietice din Afganistanul care intră într-o perioadă de război civil şi de turbulenţe, ce nu s-au încheiat

nici până acum. Prăbuşirea puterii sovietice din afara ţării anunţă prăbuşirea generală.

1991 Uniunea Sovietică dispare paşnic prin autodizolvare. Rusia preia moştenirea fostei URSS (v. Harta 7.2.2). Noua putere

mondială se va confrunta în anii următori cu o criză economică şi politică excepţională.

1991-

1994

Turbulenţe politice severe. Încercarea de lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov, 1991, rezistenţa „durilor” din Duma

rusească, din 1993-94, au fost cât pe ce să răstoarne istoria. Sub conducerea haotică a lui Boris Elţân, Rusia,

moştenitoarea Uniunii Sovietice, se transformă dintr-o superputere, într-o mare putere sau, după unii, putere regională351.

1994-

1999

Criza din Cecenia. Leadership-ul şi Armata Rusă nu sunt capabile să gestioneze o criză de natură etnico-religioasă, de

altfel minoră.

2000 -

2008

Alegerea lui Vladimir Putin ca Preşedinte a schimbat cursul puterii ruseşti şi a conferit o coerenţă din ce în ce mai

accentuată leadership-ului rusesc. Economia a ieşit din marasmul crizei anilor 1990 şi recuperează în bună măsură

prăbuşirea din perioada post-sovietică, ajutată în special de exportul de energie. Ceea ce a rămas nerezolvat este

persistenta criză demografică, populaţia Rusiei continuând să scadă îngrijorător (v. Fig. 7.1). Conjunctura economică

internaţională, cu creşterea însemnată a preţurilor la petrol şi gaze naturale, a ajutat Rusia să redevină o mare putere (v.

Fig. 7.2), de care orice altă putere este obligată să ţină seama. La nivel politic, Putin şi partidul său, Rusia Unită, au reuşit

să asigure stabilitatea şi tranziţia puterii către cel de-al treilea preşedinte post-sovietic, Dimitri Medvedev. Criza

financiară şi economică declanşată în 2007, loveşte neaşteptat de puternic Rusia, ceea ce demonstrează că economia sa

350 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 144351 Geoffrey Hosking – „Russia and the Russians: a History”, Belknap Press, New York, 2003, pp. 569 - 514

318

este încă departe de a avea robusteţea necesare pentru a o reaşeza în postura de superputere după care încă tânjeşte.

319

Harta 7.2.1 Expansiunea Rusiei în secolele XV - XIX352

352 www.shsu.edu/~his_ncp/365map.html

Harta 7.2.2 Rusia post-sovietică şi fostele republici componente ale URSS353

353 http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/commonwealth.jpg

Anexa 3

Statele Unite ale Americii

Anul Evenimentele

1776 -

1800

Atunci când au pornit la drum în 1776, Statele Unite erau o confederaţie fragilă alcătuită din 13 colonii de pe ţărmul

Atlanticului. În următorii 125 de ani, principalul obiectiv al leadership-ului american a fost împlinirea aşa numitului

„destin manifest” al ţării: încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, ideea că aşezările englezeşti de pe coasta de est erau

sortite să stăpânească cea mai mare parte a continentului nord-american, era bine înrădăcinată în gândirea europeană şi

americană354. Capitala federală este mutată de la Philadelphia la Washington, care devine un simbol al puterii americane.

1803 Începe expansiunea către Vest a SUA (Westward Expansion), pornind de la cele 13 state care au constituit uniunea

iniţială (v. Harta 7.3.1). Achiziţionarea de la Franţa, contra sumei de 15 milioane de dolari a teritoriului Louisiana, care se

întinde de la vest de Mississippi până la Munţii Stâncoşi, pe o suprafaţă de 830.000 de mile pătrate. SUA îşi dublează

practic suprafaţa. Fermierii americani au acum la dispoziţie un vast teritoriu pe care pot organiza exploataţii agricole.

1812–

1814

SUA declară război Marii Britanii nemulţumite de interferenţa britanică cu marina americană şi de sprijinul acordat de

britanici indienilor americani care rezistau expansiunii spre vest. Războiul se termină nedecis, dar britanicii încetează să-i

mai sprijine pe indieni. Americanii îşi consolidează puterea, pe de o parte în raport cu fosta metropolă, pe de altă parte în

vederea colonizării în teritoriile recent achiziţionate. Într-un fel acesta a fost un al doilea război de independenţă, întrucât

SUA nu apucaseră să îşi consolideze poziţia între celelalte state ale lumii. Unii cercetători afirmă că, de fapt, atunci când

au declanşat războiul liderii americani vizau cucerirea Canadei şi au continuat să râvnească la acest vis pe tot parcursul

354 Marc Egnal – „A Mighty Empire: The Origins of the American Revolution”, Cornell University Press, Ithaca, 1988, p. 5

secolului al XIX-lea355.

1819 Spania cedează Florida

1823 Preşedintele Monroe formulează doctrina care îi poartă numele, prin care declară că Americile sunt din acest moment în

afara ariei de colonizare a puterilor europene. SUA îşi afirmă interesele de mare putere pe cele două continente

americane. Din acest moment nici o putere europeană nu va mai încerca să colonizeze teritorii americane.

1824 Este deschis Canalul Erie, ce leagă Hudson River de Lacul Erie, prima mare cale de apă destinată transporturilor

comerciale interne. Începând cu această perioadă SUA fac uriaşe investiţii în dezvoltarea căilor de comunicaţie internă,

pe apă sau cale ferată, în scopul aducerii produselor din interiorul continentului către porturile de pe Coasta de Est. SUA

îşi dezvoltă infrastructura capabilă să pună în valoare resursele pe care le are în interiorul teritoriului.

1845

- 1846

SUA anexează paşnic Texasul, care cu 10 ani înainte îşi cucerise independenţa faţă de Spania. Un an mai târziu, este

dobândit teritoriul Oregon. SUA îşi sporesc teritoriul prin mijloace paşnice…dar o fac şi prin intermediul armelor şi al

banilor.

1846 -

1867

Ultima fază a expansiunii spre vest. SUA declară război Mexicului cu scopul de a obţine California şi alte teritorii din

Sud Vest. Mexicul acceptă mutarea spre sud a graniţei cu Texasul şi, contra sumei de 15 milioane de dolari, cedează

California, Nevada, Utah, New Mexico, Arizona, Colorado şi Wyoming. În numai 2 ani, între 1846 – 1848, Statele Unite

au crescut cu 2,06 milioane kmp, adică 64% din teritoriul lor. În 1853, americanii au mai dobândit un mic teritoriu de la

Mexic (Achiziţia Gasden). Practic, în mai puţin de 50 de ani, americanii de pe coasta de est ajung pe coasta de vest, a

Pacificului, cucerind un întreg continent. Principala explicaţie a reuşitei într-un timp scurt şi cu costuri minime a acestei

355 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 174

expansiuni nemaintâlnite este numărul foarte redus al populaţiei amerindiene de pe teritoriile ocupate. Se apreciază că, la

1800, numărul amerindienilor la Est de Mississippi era de numai 736.000 de persoane, faţă de 5,3 milioane de

americani356.

În 1867, americanii au mai cumpărat Alaska de la Rusia cu suma de 7,2 milioane de dolari. Devine al 49-lea stat american

în 1959 şi se va dovedi o regiune bogată în petrol… din nou putere pe bani (v. Harta 7.3.1).

1861 -

1865

Războiul Civil sau Războiul de Secesiune pune capăt ambiţiilor secesioniste ale unor state din sud, determinate de

dezacordul privind menţinerea sclaviei ca formă de exploatare a pământului. Nordul industrial şi cu o armată bine dotată

şi condusă învinge Confederaţia Sudistă. Orice tentaţie separatistă este îndepărtată iar sclavia este desfiinţată. Războiul de

Secesiune a eliminat perspectiva de spargere a SUA în două state separate, eventualitate care ar compromis iremediabil

capacitatea americanilor de a deveni hegemon regional în emisfera de vest357.

1886 Este inaugurată la New York Statuia Libertăţii, simbol al Lumii Noi şi al emigraţiei. SUA, o naţiune de emigranţi, a ştiut

să aplice o politică imaginativă de emigraţie prin care a furnizat forţă de muncă plină de ambiţie şi energie unui teritoriu

uriaş, care se cerea ocupat şi valorificat. Între 1880 şi 1920, numai din Europa au sosit 9 milioane de emigranţi. Populaţia

SUA creşte de mai bine de 3 ori între 1850 şi 1900, de la aprox. 23 la 76 de milioane de oameni. Însă şi mai spectaculoasă

este creşterea de aproape 10 ori a populaţiei urbane, de la 3,5 la 33 de milioane de oameni358.

1898 Izbucneşte un nou război americano-spaniol, în urma căruia Spania acordă independenţa Cubei, cedează Puerto Rico,

Guam şi, pentru 20 milioane de dolari, Filipine (care îşi vor căpăta independenţa în 1946). O nouă extindere teritorială

prin război în dauna unei puteri coloniale europene. Tot în 1898, SUA anexează Hawaii, care va deveni în 1959, cel de-al

356 John Verano, Douglas Ubelaker – „Disease and Demography in the Americas”, Smithsonian Institution Press, Washington DC, 1992, p. 173, tabelul 3357 William Morton – „Briutish North America and a Continent in Dissolution, 1861 – 1871”, History, vol. 47, nr. 160, Iunie 1962, pp. 139-146358 William Woytinsky – „World Population and Production: Trends and Outlook”, The Twentieth Century Fund, New York, 1953, p. 83, tabelul 40

325

50–lea stat american (v. Harta 7.3.1).

1899-

1903

Printr-un tratat cu Marea Britanie şi Germania, SUA dobândeşte Samoa. În 1903 SUA dobândesc Zona Canalului Panama

pe care îl inaugurează în 1914, scurtând spectaculos drumul între Pacific şi Atlantic. Coasta de Vest intră în circuitul

comercial european.

La 1900, Statele Unite deveniseră deja cea mai mare putere a lumii, depăşind Imperiul Britanic atât în termeni de

populaţie cât şi în termeni de avuţie relativă359 (v. Capitolul 7, Fig. 7.9)

1914 -

1918

Primul Război Mondial. SUA se angajează în război în 1917, la 3 ani de la izbucnirea lui, atunci când se părea că

Germania Wilhelmină va ieşi învingătoare în lupta cu celelalte puteri europene. Rusia se prăbuşise, armata franceză era şi

ea într-o stare de epuizare, iar Marea Britanie se afla într-o situaţie disperată după ce Germania lansase o campanie

submarină devastatoare asupra vaselor britanice, care ameninţa să scoată din război Regatul Unit360. Intrarea SUA în

război, determinată de decizia de a împiedica Germania să devină hegemon al Europei, a avut un efect hotărâtor asupra

echilibrului de forţe de pe continentul european, făcând ca sorţii războiului să se încline în favoarea Antantei.

Propunerile pentru lumea postbelică avansate de Preşedintele Woodrow Wilson, cele 14 puncte, sunt de-a dreptul

revoluţionare pentru o lume dominată de logica confruntării. Între altele, viziunea americană asupra afacerilor

internaţionale stă la baza eliberării naţionalităţilor din centrul şi estul Europei. Viziunea americană asupra naţionalităţilor

declanşează un proces de redesenare a frontierelor pe continentul european. Dar, respingerea de către Senat a Tratatului

de la Versailles şi, în consecinţă, rămânerea SUA în afara Ligii Naţiunilor va avea efecte negative pe termen mediu. SUA

intră în epoca de izolaţionism. Decizia Senatului american şi intrarea în izolaţionism reprezintă refuzul îndeplinirii

obligaţiilor de mare putere, refuz care va avea consecinţe nefaste asupra securităţii mondiale şi va deschide drumul către

359 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 178360 ibid. p. 182

326

cel de-al Doilea Război Mondial.

1929 Crahul bursier din 29 Octombrie aruncă lumea în Marea Depresiune Economică Mondială, cu devastatoare asupra

majorităţii marilor puteri, favorizând apariţia regimurilor totalitare în unele state. Economia capitalistă a dovedit o serie

de slăbiciuni care i-au retezat pur şi simplu puterea.

1933 -

1941

Statele Unite, conduse de Preşedintele F.D. Roosevelt se lansează în proiectul botezat New Deal, menit să scoată

economia americană din severa recesiune economică. Proiectul va avea succes, dar prăbuşirea economiei din anii crizei

va fi recuperată în întregime doar prin boom-ul industrial favorizat de nevoile de război. SUA şi-au dovedit capacitatea de

depăşire a situaţiilor de criză şi au ieşit mai întărite decât în situaţia ante.

1939 -

1945

Al Doilea Război Mondial. SUA sunt obligate să renunţe la izolaţionism şi intră în război în 1941, după atacul de la Pearl

Harbour. Americanii duc războiul pe două fronturi la fel de dificile: în Europa, cu Germania şi Italia; în Pacific, cu

Japonia. Statele Unite sunt conduse de Franklin Delano Roosevelt, singurul preşedinte din istoria americană care a

câştigat 4 mandate. Încă o dată, formidabila forţă industrială şi tehnologică americană înclină balanţa în favoarea

democraţiilor. În 1945, SUA lansează două bombe nucleare asupra Japoniei, introducând în arsenalul lumii cea mai

ucigătoare armă din istoria umanităţii.

Încă din timpul războiului, SUA au insistat pentru capitularea necondiţionată a adversarilor şi s-au preocupat de

configuraţia de securitate a lumii postbelice. În 1945 ia naştere ONU, organizaţia care de bine, de rău, a reuşit să prezerve

pacea postbelică. Puterea militară şi forţa industrială americană s-au dovedit imbatabile. Activând pe două fronturi atât de

depărtate şi diferite, SUA şi-au dovedit capacităţile de putere globală. Sfârşitul războiului a reprezentat sfârşitul Europei

ca arbitru al balanţei de putere mondială361. Acum Europa devine câmpul de confruntare a doi actori internaţionali, mult

361 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p. 92

327

mai puternici decât oricare dintre puterile europene.

1947 -

1992

Izbucneşte Războiul Rece, care îi opune pe doi dintre foştii aliaţi din cel de-al Doilea Război Mondial. Interesant de notat

este faptul că, încă din secolul al XIX-lea, Alexis de Tocqueville prezisese că Rusia şi Statele Unite sunt sortite să devină

doi giganţi de scară continentală, pe plan mondial. Iar realiştii preziseseră, la rândul lor, că aceşti doi giganţi vor sfârşi

prin a intra în conflict362. Aliaţii SUA şi sateliţii URSS sunt absorbiţi în două blocuri militare adverse, NATO în 1949 şi

Tratatul de la Varşovia în 1955. Lumea intră într-o eră a bipolarităţii, care se manifestă pe plan militar, ideologic,

economic, cultural, ba chiar şi sportiv. Îndiguire, represalii masive, descurajare sunt, una după alta, doctrinele care

gestionează relaţiile dintre cele două blocuri. Omenirea intră pe o spirală a înarmării, care ar fi putut-o arunca în neantul

nuclear. Cei doi mari nu se înfruntă niciodată direct, ci doar prin mandat. O serie de conflicte, dintre care unele dăinuie şi

astăzi, izbucnesc între diverse state sprijinite de o tabără sau de cealaltă, între care Războiul Coreei (1950-53), criza

rachetelor din Cuba (1962), războaiele israeliano-arabe din 1956, 1967, 1973, endemicul conflict israeliano-palestinian.

Puterea se concentrează la vârful sistemului mondial. Doar două superputeri pot susţine o asemenea competiţie.

Capacitatea de înnoire a puterii a sistemului politic şi economic reprezentat de SUA s-a dovedit superioară celei a

sistemului sovietic.

Războiul Rece este cel mai îndelungat conflict al lumii moderne, cel mai costisitor în resurse, cel mai bogat în consecinţe

şi cel mai ameninţător la adresa securităţii mondiale. Războiul Rece ia sfârşit formal în 1992, cu ocazia vizitei la Camp

David al noului om forte de la Moscova, Boris Elţân.

1948 Planul Marshall avansat de SUA reuşeşte să relanseze economia europeană devastată de război. SUA sunt conştiente de

faptul că pentru a-şi menţine prosperitatea economică au nevoie de parteneri cu economii funcţionale. În plus, americanii

362 Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internaţionale”, p.116

328

îşi folosesc puterea economică pentru a recrea prosperitatea în Europa şi a preveni ascendenţa comunismului.

1949 Ia naştere Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, cea mai stabilă şi puternică alianţă din istoria omenirii.

1950 -

1953

Războiul Coreei, un conflict care exemplifică tentaţia pe care au avut-o puterile comuniste la un moment dat de

expansiune pe calea războiului. Nordul comunist invadează Coreea de Sud. Profitând de retragerea URSS din Consiliul

de Securitate, SUA reuşesc să obţină mandatul ONU pentru o intervenţie în favoarea Sudului. În conflict se implică şi

China comunistă. Puterea militară a fost utilizată cu hotărâre şi măsură (generalul Douglas MacArthur a fost demis de la

comanda corpului expediţionar pentru că a propus utilizarea bombei atomice împotriva chinezilor)

1950 -

1975

Războiul din Vietnam. SUA sunt atrase în capcana acestui conflict străin de interesele lor doar din dorinţa de a îndigui

expansiunea comunistă, de tipul celei exersate deja în Coreea. Este singurul eşec militar al SUA din istoria sa şi are mai

multe cauze, între care lipsa de strategie şi pierderea voinţei politice. Este un exemplu că, în cazul unui conflict prea

îndelungat şi costisitor în termeni de vieţi omeneşti, opinia publică devine ostilă ceea de determină pierderea voinţei

politice a leadership-ului. Puterea militară fără strategie şi voinţă nu este suficientă.

O democraţie acceptă cu greu un conflict îndelungat şi costisitor.

1958 -

1969

În 1958, SUA lansează primul lor satelit. Aventura americană în spaţiul cosmic ajunge la apogeu odată cu aselenizarea lui

Apollo 11, în 1969. Evenimentul deschide calea unei serii întregi de dezvoltări ale tehnologiei militare bazate pe

utilizarea spaţiului extraterestru.

1962 Criza rachetelor din Cuba ia sfârşit cu umilirea Uniunii Sovietice, care s-au aventurat dincolo de limita la care ar fi putut

susţine o asemenea acţiune. URSS este nevoită să se retragă din această aventură care a adus omenirea pe marginea

329

prăpăstiei nucleare.

1972 Preşedintele Richard Nixon întreprinde vizita sa istorică în China comunistă în urma căreia relaţiile sino-americane se

normalizează treptat. Puterea diplomaţiei. Sporeşte capacitatea SUA de a controla ce se întâmplă într-una dintre cele mai

importante state ale lumii.

1979 Din iniţiativa preşedintelui Jimmy Carter, sunt semnate Acordurile de la Camp David care pun capăt celor 30 de ani de

conflict între Israel şi Egipt.

1981 -

1989

Preşedintele Ronald Reagan se angajează într-un ambiţios proiect de refacere a moralului Americii rănit în Vietnam, în

Iran, prin scandalul Watergate şi de sufocare a URSS, printr-o cursă a înarmării extinsă la spaţiul cosmic (iniţiativa SDI).

Beneficiind şi de un interlocutor sovietic de altă factură, Administraţia Reagan reuşeşte să obţină schimbări majore în

cursa înarmării, în libertatea de mişcare a statelor din sfera de influenţă sovietică şi, în cele din urmă, să aducă încetarea

Războiului Rece. Spor considerabil de putere.

1987 Preşedintele Reagan şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov semnează primul tratat de reducere a arsenalului nuclear al

superputerilor. Reagan îi cere lui Gorbaciov să doboare „zidul” (metaforă pentru Cortina de Fier) şi să permită

deschiderea Europei Răsăritene către reforme. Este momentul în care Rusia, care se confruntă deja cu mari probleme

economice, slăbeşte strânsoarea. Puterea americană, militară, economică, soft power, se dovedeşte superioară celei

sovietice în termeni reali.

1990 -

1991

Invadarea Kuweitului de către Irak. Războiul din Golful Persic este câştigat strălucit de SUA şi de alianţa pe care au

reuşit să o alcătuiască rapid. Puterea militară a SUA este la apogeu şi nici nu mai are constrângerile din timpul Războiului

Rece. SUA rămân unica superputere a sistemului mondial, hiperputerea sfârşitului de secol XX.

330

1992 -

1993

SUA acceptă să trimită trupe în Somalia devastată de foamete şi război civil în cadrul unei operaţiuni a ONU. Uciderea a

18 soldaţi americani determină Administraţia Clinton să îşi retragă trupele. Puterea militară fără strategie şi voinţă

politică…

1993 -

2001

Odată cu atacul terorist din 1993 de la WTC, începe o serie de atacuri teroriste de anvergură orchestrate de

fundamentalismul islamic asupra unor ţinte americane, culminând cu devastatoarele atacuri din 11 Septembrie 2001.

Puterea americană este provocată de fundamentalismul islamic prin intermediul reţelei teroriste al Qaeda. Strategia de

apărare şi de securitate a SUA se adaptează noului duşman, eluziv şi pervers.

1993 Este semnat tratatul NAFTA, care creează o zonă de liber schimb în America de Nord.

1995 -

1999

SUA se implică în rezolvarea îndelungatei şi sângeroasei crize din fosta Iugoslavie. 8000 de soldaţi americani sunt

desfăşuraţi în Bosnia Herţegovina în cadrul unei operaţiuni de peacekeepping. Puterea militară americană se implică într-

un nou tip de operaţiuni specifice perioadei post Război Rece. NATO desfăşoară o campanie de bombardament împotriva

Iugoslaviei vinovată de deportarea şi uciderea de etnici albanezi în Kosovo. Pentru prima dată în istoria sa, NATO

execută operaţiuni de luptă în afara ariei sale de acoperire. SUA îşi folosesc puterea pentru a determina o acţiune a

aliaţilor din NATO

2001 După atacurile de la 11 Septembrie, SUA împreună cu Marea Britanie îndepărtează regimul talibanilor din Afganistan,

care îl adăpostea pe dirijorul atacurilor teroriste antiamericane, Osama bin Laden. Administraţia de la Casa Albă

declanşează „războiul împotriva terorismului”, angajându-se într-o serie de acţiuni vizând îndiguirea şi eliminarea

ameninţărilor asimetrice şi a statelor care nu respectă regulile sistemului internaţional. În 2002, preşedintele George W.

Bush cataloghează Iranul, Irakul şi Coreea de Nord drept „axa răului” şi anunţă hotărârea SUA de a ataca statele care

331

dezvoltă arme de distrugere în masă. Puterea americană este utilizată în scopul intimidării.

2003 -

2008

SUA şi Marea Britanie declanşează războiul împotriva Irakului. Regimul lui Saddam Hussein se prăbuşeşte rapid, dar

războiul este departe de a se fi încheiat. Irakul se transformă într-un paradis al terorismului islamist, în care se macină

americani, irakieni şi terorişti veniţi de aiurea. Alegerile libere şi guvernul legitim rezultat din ele nu par a avea încă

soluţie. Puterea militară americană a înregistrat un succes rapid în operaţiunile clasice de război, dar nu pare a avea încă

răspuns pentru valul de atentate teroriste. Perpetuarea războiului, lipsa de progrese pe fronturile din Afganistan şi Irak,

numărul din ce în ce mai mare de victime în rândul militarilor americani stârnesc din ce în ce mai mult nemulţumirea

opiniei publice americane şi a aliaţilor Americii, pentru un război oricum nepopular, purtat de o Administraţie care

adeseori a dat dovadă de aroganţă şi unilateralism.

În toamna lui 2008, se adânceşte de o manieră alarmantă criza financiară începută în anul anterior, iar la orizont se arată,

ameninţătoare, recesiunea economică, care în opinia unor analişti se anunţă mai severă decât Marea Depresiune din 1929-

1933.

332

Harta 7.3.1 Expansiunea către vest a Statelor Unite363

363 http://www.sonofthesouth.net/texas/westward-expansion-map.htm

333

Anexa 4

Japonia

Anul Evenimentele

1630 -

1853

Politică de izolare completă faţă de lumea înconjurătoare. Japonia, ca şi China vecină, nu avea nici o pornire sau tradiţie

de manifestare ca putere în sistemul mondial. Japonia nu contează ca putere mondială şi nici nu îşi pune această

problemă. După mai bine de două secole de izolare autoimpusă, Japonia avea un sistem politic feudal şi o economie mult

diferită şi inferioară în comparaţie cu puterile occidentale. Ca şi China, Japonia se află la dispoziţia marilor puteri ale

vremii care se luptau să obţină controlul asupra teritoriilor de pe continentul asiatic.

1854 După ce cu un an înainte refuzase propunerea preşedintelui american Millard Fillmore de a stabili legături diplomatice,

comandorul Mathew Perry din marina SUA revine în portul Edo (Tokyo) cu o forţa navală importantă şi sileşte Japonia

să semneze Tratatul de la Kanagawa, un „tratat inegal” („diplomaţia canonierelor”), asemănător celui convenit anterior cu

China364. Japonia este obligată să îşi deschidă două porturi, Shimoda în sud şi Hakodate în nord, (v. Harta 7.4.1) pentru

comerţul cu SUA. Curând celelalte mari puteri europene obţin concesii similare. Japonia constată că izolarea şi înapoierea

militară comportă ameninţări serioase la adresa securităţii naţionale într-o lume în care alte mari puteri nu ezită să

folosească forţa.

1860 -

1868

Instituţia tradiţională a shogunatului se clatină. Generaţia tânără a nobilimii japoneze devine conştientă de faptul că,

asemenea Chinei, Japonia este în pericol dacă rămâne în izolare şi nu îşi redefineşte politica internă astfel încât să fie

capabilă să ducă şi o politică externă de succes în faţa puterilor occidentale. Japonia reacţionează la poziţia sa strategică

defavorabilă, imitând marile puteri atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Societatea japoneză realizează că este

364 William Beasley – “The Rise of Modern Japan, 3rd Edition: Political, Economic, and Social Change since 1850”, Palgrave Macmillan, Londra, 2000, p. 26

obligată să se modernizeze pentru a rezista în faţa marilor puteri365

1868 Are loc aşa numita „Restauraţie Meiji”. Shogunatul Tokugawa (bakufu) este înlăturat, nu fără o serie de tulburări şi

confruntări politice interne (v. Harta 7.4.1), iar împăratul revine în fruntea structurilor puterii. Un grup de lideri liberali

lansează Japonia pe calea modernizării. Noua elită conducătoare hotărăşte să reformeze sistemul politic şi să intre în

competiţie cu puterile occidentale în domeniile economic şi militar. Elita nobiliară şi militară a Japoniei este decisă să

întreprindă toate eforturile necesare pentru modernizarea ţării după modelul puterilor europene366.

1869 -

1879

Se formulează o strălucită strategie de modernizare a statului care este aplicată cu maximă hotărâre. În mai puţin de un

deceniu se adoptă o serie de măsuri revoluţionare care creează cadrul necesar absorbţiei modernităţii societale: reforma

pământului şi a organizării senioriale, învăţământ obligatoriu, conscripţia militară, reforma taxelor, reforma sistemului

bancar, industrializarea, profesionalizarea administraţiei. Japonia întreprinde primele măsuri, cu o luciditate şi o abnegaţie

ieşite din comun, de natură să o transforme într-o putere comparabilă cu cele europene. Deşi în primii ani ai modernizării

accentul este pus pe politica internă, Japonia a început imediat să se comporte în exterior aidoma marilor puteri coloniale.

1871 -

1912

Strategia de modernizare, odată adoptată, este pusă în operă cu o ingeniozitate neobişnuită. Reprezentanţi ai liderilor

Meiji, întreprind turnee (Misiunea Iwakura) în Occident pentru a studia instituţiile, legile, obiceiurile, educaţia, economia,

tehnologia, organizarea militară şi societatea statelor avansate ale lumii. Mii de tineri sunt trimişi să studieze la

universităţi din Europa şi SUA; peste 3000 de occidentali sunt angajaţi în Japonia ca specialişti în diverse domenii

industriale şi militare sau pentru a preda ştiinţele exacte, tehnologie, limbi străine367. Numărul absolvenţilor de studii

superioare se dublează practic în numai un deceniu. Este un demers unic în istoria marilor naţiuni ale lumii.

365 William Beasley – op.cit. pp. 38-48366 James McClein – “Japan: A modern History”, W. W. Norton & Company, 2002, pp. 119 - 154367 Ibid. pp. 163 - 175

Transformările prin care au trecut societăţile occidentale în 200 de ani vor fi puse în operă în Japonia, în mai puţin de

două generaţii. Statul construieşte căi ferate şi dezvoltă reţeaua de drumuri. Pentru a promova industrializarea, tot statul

construieşte fabrici şi mari şantiere navale, pe care le vinde apoi întreprinzătorilor privaţi la preţuri modice. Multe dintre

aceste afaceri se dezvoltă, constituindu-se în mari conglomerate industriale. Apar zone de mare concentrare industrială în

regiunile Tokyo, Osaka şi Fukuoka-Nagasaki (v. Harta 7.4.1). Conducătorii japonezi se preocupă de crearea unui cadru

favorabil dezvoltării afacerilor private, inclusiv prin comenzi de stat şi planificare. Japonia se înscrie pe o traiectorie rapid

ascendentă ca mare putere, mai întâi în Pacificul de Nord, mai apoi, putere globală368.

1874 -

1876

Începe expansiunea teritorială a Japoniei în dauna Chinei, prin protectoratul asupra insulelor Ryu Kyu, Kurile, Bonin şi

implicarea în treburile Coreei. Japonia începe să se manifeste ca putere regională, fixându-şi trei ţinte principale pe

continentul asiatic. Prima vizată este Coreea, aflată la mică distanţă şi considerată în epocă un stat tributar Chinei. A doua

ţintă a fost Manciuria, situată şi ea în apropiere, dincolo de Marea Japoniei. China, deşi mai îndepărtată, era cea mai

importantă preocupare pentru factorii de decizie niponi, întrucât avea potenţialul de a domina întreaga Asie, dacă ar fi

reuşit să urmeze acelaşi drum al modernizării pe care îl urmase Japonia369.

1889 Este promulgată o constituţie modernă şi relativ liberală. În anii 1890, Japonia este pregătită să fructifice roadele

structurii de mare putere pe care a ştiut să şi-o creeze de o manieră admirabilă370.

1894 -

1895

Primul Război Chino-Japonez, în care se valorifică recent dobânditele cunoştinţe în materie de afaceri militare. Japonia

umileşte China şi impune un tratat de pace dur – Tratatul de la Shimonoseki – prin care primeşte Formosa (Taiwan),

insulele Pescadore, peninsula Liaodong cu importantul oraş Port Arthur, prima pătrundere a Japoniei în Manciuria;

368 James McClein – op.cit. pp.207 - 245369 William Beasley – op.cit. p. 146 - 158370 James McClein – op.cit. pp. 203 - 206

337

primeşte de asemenea avantaje comerciale majore, precum şi despăgubiri de război masive. Spor considerabil de putere în

raport cu China, principalul său competitor în Asia de Nord Est371. În urma războiului, interesele nipone intră în coliziune

cu interesele Rusiei în zonă. Alarmate de puterea crescândă a Japoniei şi expansiunea ei bruscă pe continentul asiatic,

Rusia, Franţa şi Germania („Tripla intervenţie”) o forţează să restituie Chinei peninsula Liaodong. Rusia, mai ales, este

decisă să nu permită Japoniei să pătrundă în Manciuria, teritoriu pe care îl viza ea. Rusia ia locul Chinei de principal

competitor al Japoniei în Asia de Nord Est, competiţie ce se manifestă în Coreea şi Manciuria.

În plus, în 1898, Statele Unite devin o putere majoră în regiune, odată cu ocuparea Filipinelor, cedate de Spania. SUA şi

Japonia devin conştiente de prezenţa celeilalte şi încep să ia în calcul o eventuală viitoare rivalitate372.

1902 Alianţa Anglo-Japoneză, îndreptată direct împotriva intereselor Rusiei în Manciuria. Puterea Japoniei sporeşte printr-o

alianţă cu cea mai mare putere mondială a epocii.

1904 -

1905

Războiul Ruso – Japonez, câştigat categoric de către Japonia. În situaţia în care nici Rusia, nici Japonia nu erau în măsură

să-şi impună dominaţia asupra Coreei, Tokyo a propus Moscovei un târg simplu: Rusia să domine Manciuria, iar Japonia

să preia controlul Coreei. Rusia a refuzat acest târg. Drept consecinţă Japonia a declarat război Rusiei. Războiul ruso-

japonez a fost prima confruntare majoră în care o putere non-europeană a învins o putere europeană. Japonia câştigă

enorm în termeni de prestigiu. Rusia renunţă la orice influenţă în Coreea. În plus, îi transferă controlul peninsulei

Liaodong şi al portului Port – Arthur, inclusiv asupra căilor ferate din Manciuria de Sud, precum şi a jumătăţii sudice a

Insulei Sahalin. Interesele Rusiei în China de Nord sunt retezate. Astfel, Japonia a răsturnat rezultatul Triplei Intervenţii şi

a obţinut un avanpost important pe continent373.

371 William Beasley – op.cit. p. 159 - 176372 Andrew Gordon – „A Modern History of Japan: From Tokugawa to the Present Time”, 2nd. Edition, Oxford University Press, New York, 2008, pp. 173-181373 James McClein – op.cit. pp. 301- 306

338

Însă, Japonia s-a simţit înşelată de Statele Unite, sub auspiciile cărora a fost negociată pacea (Pacea de la Portsmouth).

Alarmate de puterea fără rival a Japoniei în Asia de Nord Est şi dorind să-i îndiguiască expansiunea, SUA au sprijinit

Rusia, pe care o vedeau ca pe o forţă de contrabalansare a Japoniei în Asia. Chiar dacă nu a fost recunoscută ca putere

dominantă în Extremul Orient, Japonia s-a afirmat ca o putere navală majoră în Pacific.

1910 Japonia anexează Coreea. Dar în Manciuria a fost silită să procedeze cu precauţie, deoarece Rusia menţinea o armată

numeroasă în regiune.

1914 -

1918

În Primul Război Mondial, Japonia s-a situat alături de Antantă. La sfârşitul războiului, preia controlul asupra

posesiunilor Germaniei în regiune - comptoarele comerciale din China, inclusiv oraşul Tsingao din peninsula Shandong,

insulele Mariane, Caroline şi Marshall - şi ia locul Rusiei ca putere dominantă în Manciuria. China, aflată pe atunci într-o

criză politică cronică, i-a cerut Japoniei să-i restituie controlul asupra acelor posesiuni. Tokyo, nu numai că a refuzat

cererea, dar în 1915, a prezentat Chinei aşa numita „Listă a celor 21 de cereri”, prin care solicita concesii economice şi

politice majore, care ar fi transformat China într-un stat vasal Japoniei, după modelul Coreei.

Primul Război Mondial a reprezentat o oportunitate de aur pentru Japonia. Economia sa a cunoscut un boom ca urmare a

restrângerii activităţilor economice în Europa devastată de lupte. A reuşit (în ciuda opoziţiei SUA) să îşi creeze o centură

de securitate în Sud Vest din insulele foste posesiuni germane.

1918 -

1925

Ambiţiile expansioniste nipone au continuat şi după încheierea Primului Război Mondial. În contextul războiului civil din

Rusia, japonezii au invadat Manciuria de Nord, Siberia de Est şi partea de nord a insulei Sahalin. Intervenţia a fost foarte

dificilă din punct de vedere militar din cauza vremii aspre şi a dimensiunii enorme a teritoriului ocupat. După victoria

Armatei Roşii, Japonia şi-a retras trupele din Siberia în 1922 şi din Sahalinul de nord în 1925374.

374 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 129

339

SUA, pe de altă parte, deveniseră conştiente de expansionismul nipon şi, la Conferinţa de la Washington, din 1921-22, i-

au impus Japoniei trei tratate care i-au anulat câştigurile în dauna Chinei şi au impus limite asupra flotelor americană,

britanică şi japoneză.

1920 -

1936

Japonia îşi atinge limita resurselor proprii de dezvoltare. Creşterea explozivă a populaţiei din ultimele decenii au solicitat

la maximum capacitatea Japoniei de a asigura hrana populaţiei. Nevoia obiectivă de resurse necesare supravieţuirii unei

populaţii din ce în ce mai numeroase şi unei industrii în dezvoltare accelerată reprezintă una dintre cauzele pentru care

japonezii au ales calea expansionismului pentru următoarele decade.375 Afirmarea cercurilor militariste, care în cele din

urmă preiau toate pârghiile puterii militare, politice, economie, sociale, culturale, îndreaptă Japonia către capcana care se

va dovedi cel de-al Doilea Război Mondial. Puterea percepută a Japoniei creşte considerabil. Este însă o creştere însoţită

de riscuri majore din cauza faptului că societatea niponă devine prizoniera militarimului agresiv.376

1931 -

1932

După un deceniu de respectare a status quo–ului post belic – anii 1920 au fost paşnici în Asia – Japonia revine la

comportamentul ofensiv. În 1931 a declanşat o criză cu China – „Incidentul de la Mukden” – care i-a oferit pretextul

declanşării războiului pentru ocuparea întregii Manciurii. Victoria este rapidă şi, în 1932, creează statul „independent”

Manchukuo, de fapt o colonie japoneză377 (v. Harta 7.4.2). Elita japoneză orientează economia şi societatea către război şi

continuă să dezvolte frenetic puterea militară, cu scopuri expansioniste378. Practic, începe cel de-al doilea război cu China,

ţară pe care japonezii o priveau ca pe o ţintă firească a expansiunii lor, mai ales că China era deja o victimă consacrată a

celorlalte puteri europene379.

375 Paul Johnson – „O istorie a lumii moderne: 1920-2000”, Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 188-190376 Ibid. pp. 171-172377 James McClein – op.cit. pp. 407 - 418378 ibid. pp. 447 - 469379 Paul Johnson – op. cit. p. 191

340

1936 Japonia semnează Pactul Anti-Comintern, devenit ulterior Axa Berlin-Roma-Tokyo. Astfel, Tokyo devine parte a unei

alianţe care promite să-i permită atingerea scopului său strategic: hegemonia în Asia de Nord-Est.

1937 -

1945

Al Doilea Război Chino – Japonez, cel mai important şi sângeros război de pe continentul asiatic, care va dura până la

capitularea Japoniei, în septembrie 1945. Printr-un război nedeclarat, însoţit de atrocităţi care au impresionat lumea,

Japonia ocupă nordul Chinei, zonele de coastă şi valea fluviului Yangtze. Japonia nu se mai fereşte să-şi ascundă

intenţiile expansioniste380. Războiul cu China, totuşi o mare putere a vremii, chiar dacă aflată în criză politică şi o situaţie

strategică precară, este costisitoare în termeni de capacitate militară. Dintre cele 51 de divizii de infanterie japoneze, adică

750.000 de oameni, 38 sunt nevoite să rămână staţionate în China şi Manciuria, ceea ce afectează capacitatea niponă de

acţiune militară pe alte fronturi. Agresiunea Japoniei asupra Chinei, alterează şi mai mult relaţiile cu Statele Unite.

Preşedintele Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt face apel (1937) pentru o „carantină” la adresa „bolii agresiunii”

în relaţiile internaţionale, vizând în mod direct Japonia381.

1940 Japonia anunţă crearea Marii Sfere de Coprosperitate în Asia de Est şi ocupă Indochina Franceză (Vietnam, Cambodgia şi

Laos) cu acordul Guvernului de la Vichy (v. Harta 7.4.2)382. Tensiunile pe care expansiunea niponă le creează în relaţiile

cu Statele Unite, anunţă vremuri grele pentru militarismul japonez. Puterea Japoniei îşi arată limitele din cauza

dependenţei sale de resurse externe – petrol, oţel, maşini grele. SUA impun un embargo asupra livrărilor unor asemenea

bunuri, devastator pentru economia niponă. Condiţia ridicării embargoului este abandonarea Chinei, Indochinei şi,

posibil, Manciuriei383.

1941 - Japonia intră în al Doilea Război Mondial. Decizia de a ataca SUA, un stat cu o putere potenţială de opt ori mai mare (v.

380 William Beasley – op.cit. p. 193 - 198381 James McClein – op.cit. pp. 470 - 481382 Ibid. pp. 494 - 497383 John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forţă”, p. 160

341

1945 Capitolul 7, Fig. 7.9), a făcut ca Japonia să fie acuzată de „superexpansiune”. La o privire mai atentă, se constată că,

practic japonezii au fost împinşi de americani să-i atace. Japonia a fost obligată de către Statele Unite să aleagă între două

opţiuni la fel de proaste – fie să cedeze în faţa presiunilor americane, fie să intre în război împotriva SUA. Japonezii au

ales să atace Pearl Harbour. Conştienţi de uriaşa forţă industrială şi tehnologică a Statelor Unite, japonezii au mizat pe un

război limitat cu americanii, în condiţiile în care victoria Germaniei asupra URSS, părea pecetluită. În viziunea strategilor

niponi, SUA ar fi trebuit să fie constrânse să ceară pace, strânse ca într-un cleşte de japonezi în Pacific şi de germani în

Atlantic384.

1945 Japonia este supusă primului bombardament atomic şi acceptă să se predea necondiţionat. Intră sub administrare militară

americană.

1947-

1952

În condiţiile în care Războiul Rece se profila la orizont, în 1947, Statele Unite decid să sprijine redresarea rapidă a

economiei devastate a Japoniei. Ţara primeşte o nouă constituţie care aduce democratizarea vieţii politice, iar în 1952,

este semnat Tratatul de pace cu SUA, care restaurează suveranitatea totală a Japoniei. Japonia renaşte, de data aceasta sub

umbrela politică şi de securitate americană385.

1953 -

1997

Pentru a doua oară în istoria sa, Japonia dovedeşte o capacitate remarcabilă de a adopta şi aplica o strategie naţională de

succes. Forţa sa economică şi tehnologică creşte într-un ritm extraordinar („Miracolul Japonez”). Japonia devine numărul

unu mondial în anumite domenii economice, în special în zona înaltei tehnologii386. În 1975, Japonia este invitată să se

alăture celor 5 mari state industrializate ale lumii. În anii 1980, Japonia devine a doua putere economică a lumii, existând

o perioadă în care unii politologi anticipau chiar că Japonia va depăşi SUA. Nu s-a întâmplat aşa, dar Japonia şi-a dovedit

384 Ibid. pp. 158 - 161385 James McClein – op.cit. pp. 523 - 561386 James McClein – op.cit. pp. 608 - 612

342

din nou extraordinara capacitate de a recupera, prin aplicarea unor strategii adecvate şi prin străduinţă, decalajele mari de

putere faţă de alte state importante ale lumii.

1997 -

2008

Începutul anilor 1990 a adus o încetinire a creşterii economice a Japoniei, care se menţine până astăzi. Criza financiară

din Asia a subminat şi mai mult economia japoneză. Sfârşitul secolului XX lasă Japonia în cea mai îndelungată stagnare

din istoria sa modernă387. După de fusese deja depăşită de Uniunea Europeană, Japonia este întrecută în 2006 de China în

termeni de PIB (calculat în PPP) şi nu pare să aibă vreo şansă să revină.

387 William Beasley – op.cit. p. 285 - 293

343

Harta 7.4.1 Japonia în epoca Restauraţiei Keiji388

388 http://www.edmaps.com/html/japan.html

Harta 7.4.2 Imperiul Japonez în 1941389

389 http://www.edmaps.com/html/japan.html

Anexa 5

China

Anul Evenimentele

1557 Infiltrarea portughezilor la Macao. Prima confruntare a Chinei cu valorile civilizaţiei europene şi cu tehnologia militară

europeană. China rămâne izolată şi ostilă prezenţei europene. Ca şi Japonia vecină, China se mulţumeşte să rămână

închisă între propriile valori şi nu are nici o apetenţă de manifestare ca putere în sistemul mondial.

1557 -

1830

China este hegemonul necontestat al Orientului Îndepărtat. Are o suprafaţă de peste 12 milioane de km2 (mai mult cu

peste 2 milioane decât astăzi) şi este cea mai populată ţară a lumii, cu 300 de milioane de locuitori (v. Fig. 7.1), mult

peste oricare alt stat al epocii390. China este cea mai mare putere economică a lumii, cu un PIB reprezentând între 28-33%

din PIB-ul mondial (v. Fig. 7.2 şi Fig. 7.8). China este urmată de India şi Franţa, până în 1825, apoi de Marea Britanie şi

India391. China are cea mai mare putere potenţială din întreg sistemul mondial însă nu participă la competiţia mondială

pentru putere.

1644 -

1911

Domnia dinastiei manciuriene Qing, ultima a imperiului, a reprezentat o epocă în care China a atins extinderea sa

maximă, cea mai înfloritoare stare economică, dar şi începutul regresului (v. Harta 7.5.1). Începând cu anii 1770, China a

intrat într-un declin, uşor iniţial, accelerat ulterior. Declinul, din care Imperiul Celest nu şi-a mai revenit niciodată se

datorează penetrării de către puterile europene, numeroaselor războaie de graniţă, unor uriaşe lucrări civile, risipei

nemaintâlnite de la curtea imperială. Clasa conducătoare a Chinei se dovedeşte deosebit de conservatoare, cu o teamă

patologică faţă de reforme şi reformatori392. Încep să se manifeste efectele negative ale clasicului fenomen de over-

390 Zhao Zhongwei, Guo Fei - „Transition and Challenges. China’s Population at the Beginning of the 21-st Century”, Oxford University Press, New York, 2005, p. 273391 Supachai Panitchpakdi, Mark L. Clifford – “China and the WTO. Changing China, Changing the World Trade”, John Wiley & Sons, Singapore, 2002, Cap. 1

extension combinate cu un deficit de leadership

1834 Deschiderea portului Guangzhou (Canton) pentru comerţul britanic. În Sud Estul Chinei îşi face apariţia o mare putere

mult mai agresivă, Marea Britanie, aflată în plin avânt al sporirii puterii potenţiale ca urmare a efectelor revoluţiei

industriale, al cărei promotor este. Regatul Unit, ca şi celelalte puteri occidentale, caută soluţii pentru dezvoltarea

comerţului cu China, în contextul în care conducătorii chinezi, suficienţi şi aroganţi, nu acceptau schimburile comerciale

cu occidentalii, ci doar plata mărfurilor chinezeşti în lingouri de argint sau de aur393.

Concomitent cu manifestarea presiunii dinspre mare, pentru prima oară în istoria sa, China se confrunta cu o astfel de

ameninţare: nemulţumirea crescândă a populaţiei, concretizată printr-un şir aproape neîntrerupt de răscoale şi rebeliuni.

1839-

1842

şi

1856-

1860

În 1939 izbucneşte primul din cele două aşa numite, Războaie al Opiumului, de fapt războaie anglo-chineze. Cu o

maşinărie militară prost dotată şi organizată, deşi mult mai numeroasă, China suferă o înfrângere umilitoare atât pe uscat,

cât şi pe mare, iar împăratul este obligat să se predea394. China este forţată să accepte Tratatul de la Nanking, primul

„tratat inegal”, prin care acceptă comercializarea opiumului de către britanici. Regatului Unit i se acordă reparaţii de

război, extrateritorialitate şi primeşte Hong Kong-ul. China se dovedeşte a fi neputincioasă în faţa puterilor şi tehnicilor

de război europene. Franţa şi Rusia impun Chinei tratate asemănătoare. Începând cu Primul Război al Opiumului, sub

presiunea Occidentului au loc schimbări în tehnologia militară şi instituţiile Chinei. În 1856, izbucneşte al Doilea Război

al Opiumului. China suferă o nouă înfrângere devastatoare în faţa Marii Britanii şi Franţei şi face noi concesii comerciale.

Se accentuează controlul european asupra economiei chineze395. Divizarea ţării în zone separate de influenţă. Ulterior,

Marea Britanie şi Statele Unite impun Chinei politica „uşilor deschise”. China este considerată ca o semi-colonie a Marii

392 Wolfram Eberhard – “A History of China”, University of California Press, Berkeley, 1969, pp. 215-235393 Immanuel Hsu – “The Rise of Modern China”, Oxford University Press, New York, 1999, pp. 39 - 48394 ibid. pp. 168 - 184395 Immanuel Hsu – op.cit. 212 - 221

Britanii, mulţi aşteptându-se să aibă aceeaşi soartă ca şi India. Chinezii însă, cu o cultură total diferită a relaţiilor

interstatale, nu realizau dimensiunea cedărilor în faţa puterilor străine, considerându-le simple concesii făcute „barbarilor”

europeni396.

1851 -

1864

Răscoala Taiping, cea mai sângeroasă din istoria ţării a provocat între 20 şi 30 de milioane de victime, funcţie de sursă 397.

Este înăbuşită de către europeni. Răscoala Taiping este doar una dintre multele şi practic neîncetatele mişcări populare

determinate de erodarea autorităţii statului Qing, de repetatele valuri de foamete, de o serie de catastrofe naturale, de

creşterea accelerată a populaţiei (în 1850 populaţia ajunsese la 430 milioane398) în condiţiile unei economii în recesiune.

Din cauza acestui val de răscoale, venitul statului scade dramatic. În acest context, puterile europene îşi întăresc şi mai

mult poziţia în China.

1870-

1890

Au loc încercări de modernizare a armatei chineze prin dotarea armatelor de uscat cu arme de foc şi artilerie moderne şi

construcţia unei flote puternice (Beyang Fleet). Dar lipsa bazei industriale, corupţia generalizată, organizarea şi comanda

necorespunzătoare din armată, moralul subminat de plata sporadică a soldaţilor şi de consumul de opiu, împărţirea

armatei chineze în 4 corpuri de armată regionale, aproximativ independente, sistarea fondurilor pentru înarmare în 1891

pentru a fi direcţionate în vederea construirii Palatului de Vară al împăratului, a făcut ca proiectul de modernizare militară

a Chinei să eşueze399. Se încearcă sporirea puterii militare, dar fără efect. Organizare internă şi coeziune continuă să se

degradeze.

1894 -

1895

Primul Război Chino-Japonez determinat de controlul asupra Peninsulei Coreene. Capacitatea militară a Chinei se

dovedeşte învechită, înapoiată tehnologic, prost condusă şi organizată. Armata japoneză, mai mică dar mult mai bine

396 Wolfram Eberhard – op.cit. pp. 228-228397 Joanna Waley-Cohen – „The Sextants of Beijing: Global Currents in Chinese History”, W.W. Norton Company, New York, 2000, Cap. IV398 Zhao Zhongwei, Guo Fei – op.cit. p. 274399 Joanna Waley-Cohen – op.cit. Cap. V

349

dotată, organizată şi antrenată le-a aplicat chinezilor o serie de înfrângeri usturătoare. China cedează insula Formosa

(Taiwan), peninsula Kwantung precum şi controlul asupra Coreei.

1899 -

1901

Rebeliunea Boxerilor, sprijinită de împărăteasa en titre, Tzu Hsi, a fost un efort disperat şi total ineficient de a îndepărta

influenţa occidentală. Rebeliunea, înăbuşită de trupele occidentale, a avut ca efect lipsirea casei imperiale de sprijinul

puterilor europene, ceea ce i-a grăbit sfârşitul. De altfel, împărăteasa Tzu Hsi, conducătorul de facto al imperiului vreme

de aproape 4 decenii, a fost una dintre cele mai puternice personalităţi feminine ale secolului al XIX-lea. Adversară

înverşunată a reformelor de orice fel, împărăteasa mamă, Tzu Hsi, nu a ezitat să-l sechestreze şi apoi să-l asasineze pe

propriul său fiu, pentru a stopa reformele vizând modernizarea ţării pe care acesta le iniţiase400.

1910 -

1915

O serie de tulburări în armată şi administraţie determinate de incapacitatea administraţiei imperiale de a pune capăt

degradării situaţiei, pregătesc terenul pentru revoluţia condusă de Sun Yat Sen, conducătorul Kuomintang-ului, Partidul

Naţionalist. În 1912, dinastia manciuriană Qing este alungată, imperiul chinez, cu o vechime de aproape 21 de secole,

dispare şi se naşte Republica Chineză. Urmează o perioadă de 3 ani de tulburări determinate de lupta pentru putere,

inclusiv o tentativă eşuată de restaurare a imperiului, care lasă China pradă unui vacuum de putere401. Statul chinez este

atât de slăbit, încât ceea ce contează sunt doar interesele puterilor europene, ale Rusiei, Statelor Unite şi Japoniei, care nu

acordă nici un fel de importanţă guvernului legitim. Se apreciază că China a supravieţuit ca stat independent pentru că a

avut şansa să fie teatrul de bătălie al interesele marilor puteri (v. Harta 7.5.2). Dacă nu ar fi existat această rivalitate,

China ar fi putut fi anexată cu uşurinţă de una dintre ele402. Organizarea internă se prăbuşeşte. Criza politică, economică şi

socială este într-o fază acută. Se instalează haosul civil.

400 Wolfram Eberhard – op.cit. pp. 236-237401 Joanna Waley-Cohen – op.cit. pp. 206 - 209402 Wolfram Eberhard – op.cit. p.

350

1914 -

1915

Japonia ocupă provincia Shandong, fostă posesiune a Germaniei Wilhelmine şi intenţionează să transforme China într-un

protectorat virtual nipon („Cele 21 de Pretenţii”).

1912 -

1949

China se dezintegrează în mai multe state rivale. Izbucneşte războiul civil, aşa numita perioadă de warlordism403.

Începând cu 1912, administraţia statului chinez, alcătuită tradiţional din reprezentanţii micii nobilimi, derapează într-o

corupţie şi hoţie nemaintâlnite. În această perioadă care se întinde până în 1927 se desăvârşeşte disoluţia şi dispariţia

sistemului social bazat pe mica nobilime404, cel care s-a dovedit atât de refractar la orice reformă vizând modernizarea

statului chinez.

1917-

1922

China intră în Primul Război Mondial, dar la Versailles nu reuşeşte să recapete Shandong. De abia „Tratatul celor 9

puteri” de la Washington (1921-22) garantează suveranitatea Chinei, dar şi politica „uşilor deschise”. Marile puteri

învingătoare, între care şi Japonia, menţin China în starea anterioară de slăbiciune405. Statele Unite, care deja erau

preocupate de expansiunea japoneză, devin interesate să sprijine China ca o contrapondere în Extremul Orient la Japonia.

1928 -

1934

Guvernul Kuomintangului condus de Ciang Kai Szek capătă recunoaştere internaţională. În 1930, comuniştii stabilesc şi

ei un guvern la Jianxi. Luptele între Kuomintang şi comunişti. „Marşul cel lung”.

1931-

1932

Japonia ocupă Manciuria şi creează statul marionetă Manchukuo.

1937 -

1945

Al Doilea Război Chino – Japonez. Japonia ocupă nordul Chinei, zonele de coastă şi valea fluviului Yangtze. Cruzimea

de care dau dovadă japonezii – v. Masacrul de la Nanking – a provocat ostilitatea Occidentului faţă de militarismul nipon.

403 Immanuel Hsu – op.cit. pp. 482 - 513404 Wolfram Eberhard – op.cit. pp. 240-241405 Joanna Waley-Cohen – op.cit. pp. 214 - 217

351

China începe să primească ajutor şi asistenţă din partea SUA, iar după 1941, China devine aliatul americanilor în războiul

din Pacific406. În 1945, nominal, China iese din război ca mare putere militară, în special datorită dimensiunii armatei sale,

dar în realitate era un stat epuizat din punct de vedere economic de anii de război civil şi de confruntarea cu Japonia.

1947-

1949

Faza finală a confruntării dintre naţionaliştii conduşi de Ciang Kai Szek, sprijiniţi de SUA, şi comuniştii lui Mao Tze

Dong, sprijiniţi de URSS, încheiată cu victoria celor din urmă şi refugierea celor dintâi pe insula Taiwan. China

continentală devine cea de-a doua mare naţiune cu regim comunist. Ruptură totală cu SUA. China, încă în bune relaţii cu

URSS, se proiectează ca o ameninţare pentru lumea liberă. Din punctul de vedere al puterii nu se produc schimbări, dar

situaţia se îndreaptă către o clarificare.

1950 Regimul comunist al lui Mao Tze Dong pune capăt unei perioade de 115 ani de degringoladă, începută odată cu Primul

război al Opiumului407. China re-ocupă Tibetul.

1950-

1953

China se implică pe scară mare în Războiul din Coreea. La încheierea armistiţiului, China se proiectează ca o putere

diplomatică în Asia, favorizată fiind şi de dispariţia ca putere a Japoniei.

1954 -

1955

China se afirmă ca lider al Mişcării Nealiniate

1958 Mao lansează „Marele salt înainte”, un program economic care să transforme China peste noapte într-o mare putere

industrială. Rezultatele au fost sub aşteptări. În vreme ce toate resursele erau dirijate către industrie, agricultura a fost

neglijată. Foametea din anii 1959-1961 a făcut între 15 şi 55 milioane de victime. Puterea industrială a Chinei a sporit

406 Immanuel Hsu – op.cit. pp. 578 - 618407 Ibid. pp. 630 - 633

352

într-o oarecare măsură, în special prin asistenţa acordată de URSS.

1960 Ruperea relaţiilor cu URSS ca urmare a unui clivaj ideologic. Specialiştii sovietici sunt retraşi. Izbucnesc repetate

conflicte de frontieră sovieto-chineze. Se poate aprecia că are loc un recul al puterii Chinei – ieşirea dintr-o alianţă

avantajoasă, dispariţia expertizei industriale sovietice şi apariţia problemelor economice interne (foametea).

1950 -

1960

China maoistă sprijină mişcările comuniste din state asiatice vecine, ceea ce conduce la deteriorarea relaţiilor cu acestea.

În anii 1960 au loc războaie de graniţă nedeclarate cu India. China sprijină material Vietnamul de Nord şi adoptă o

politică de expansiune ideologică.

1960 -

1970

Agricultura devine prioritate economică, iar în industrie, accentul se pune pe micile întreprinderi. Anul 1970 este un an de

record al producţiei industriale şi agricole. Politica externă a Chinei trece de la exportul de revoluţie la diplomaţie. Îşi

extinde relaţiile cu numeroase ţări din Asia, Africa şi America de Sud, cărora le acordă ajutoare economice consistente.

Puterea Chinei se află în expansiune şi este recunoscută din ce în ce mai mult ca o putere mondială

1964 -

1970

Explozia primei bombe atomice a Chinei (1964), a primei bombe cu hidrogen (1967) şi lansarea primului satelit (1970).

1966 -

1976

Revoluţia Culturală, un experiment social extrem de costisitor, reprezintă „cântecul de lebădă” al lui Mao408.

1971 -

1977

Reglementarea relaţiilor cu SUA, vizita surpriză a preşedintelui Richard Nixon (1972) şi ocuparea locului ce i se cuvenea

Chinei în Consiliul de Securitate409.

408 Immanuel Hsu – op.cit. pp. 697 - 706409 ibid. pp. 718 - 733

353

1976-

1979

Evoluţiile post-maoiste. Îndepărtarea ultimelor vestigii ale politicii maoiste („Banda celor 4”). La putere ajunge o grupare

modernă şi liberală condusă de Deng Xiaoping, exponent al celei de-a doua generaţii de lideri ai comunismului chinez,

care îşi propune două obiective: consolidarea economiei şi strângerea relaţiilor cu Occidentul.

1979 -

2008

China repetă la o distanţă de mai bine de un secol experienţa Revoluţiei Meiji din Japonia, cu rezultate excepţionale.

Structura industrială a depăşit pragul critic al modernizării, PIB-ul creşte într-un ritm nemaiîntâlnit, problemele sociale,

inclusiv natalitatea explozivă, îşi găsesc rezolvarea. Din punct de vedere politic, China experimentează un model

considerat neviabil la începutul anilor 1990: „struţo-cămila” economiei socialiste de piaţă, o combinaţie de economie de

piaţă liberă cu un sistem politic monopartit410. China devine cu adevărat o putere mondială. În 2007, PIB-ul Chinei (PPP)

trece pe locul doi în lume, înaintea Japoniei, iar dinamismul economiei chineze se menţine neschimbat de aproape trei

decenii. China este singura putere care ar putea ameninţa la un moment dat primatul Statelor Unite în afacerile

internaţionale.

410 Ibid. pp. 841 - 867

354

Harta 7.5.1 China la începutul secolului al XIX-lea411

411 Sursa: http://www.sina7.com/jdwh/UploadFiles_6109/200709/20070918093610860.jpg

355

Harta 7.5.2 Imperialismul în Asia 1840-1914412

412 http://www.emersonkent.com/map_archive/imperialism_asia_map.htm

356