REALISMUL SI NEOREALISMUL IN RELATIILE INTERNATIONALE

INTRODUCERE

TEORII ALE RELATIILOR INTERNATIONALE

Teoriile ce opereaza in domeniul Relatiilor Internationale sunt variate si, desi nu pleaca intotdeauna de la premise contradictorii sau necesar incompatibile, ofera perspective diferite asupra interactiunilor ce au loc la nivel international, asupra importantei relative a diverselor elemente sau asupra factorilor ce influenteaza evolutia sistemului international.

CAPITOLUL I

REALISMUL CLASIC

Teoria realista este una din cele mai influente si mai importante teorii ale Relatiilor

Internationale. Aceasta, impreuna cu teoria liberala, si-au pus de-a lungul timpului amprenta,

si continua sa o faca, asupra modului de abordare a relatiilor internationale.

Realismul clasic, considerat a avea precursori in antichitatea greaca, a detinut pozitia

dominanta in studiul Relatiilor Internationale incepand cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi

Mondial si pana in anii ”80. Teoria realista porneste de la cateva asumptii de baza, care au

contribuit la dezvoltarea teoretica a disciplinei Realtiilor Internationale in perioada cuprinsa

intre anii 1945-1980. Unele dintre acestea ar fi: 1. statele sunt principalii actori ai sistemului

international, 2. politica internationala este prin esenta conflictuala, o continua lupta pentru

putere intr-o societate anarhica in care statele natiune se bazeaza pe propriile capabilitati

pentru supravietuire, 3. in sistemul international statele detin o suveranitate legala

diferentiindu-se in functie de capabilitati in state mari (puternice) si mici (slabe), 4. statele

sunt actori unitari iar politica interna poate fi separata de politica externa, 5. statele sunt actori

rationali care se comporta si iau decizii astfel incat sa-si maximizeze castigurile si sa-si

minimizeze pierderile in uramarirea intereslor lor nationale, 6. puterea este conceptul

prinicpal pentru a explica si a prezice comportamentul statelor. 1

Dupa 1945 realismul a devenit principala orientare a Relatiilor Internationale. El a

preluat unele din invataturile diplomatice ale secolului al XIX-lea. Politica externa este

diferentiata de politica interna, prin insasi natura lor, si de aceea politca externa trebuie sa se

1 James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 58, trad. n.

Pagina 1 din 32

bucure de independenta fata de politica interna . „In momentul in care practica diplomatica s-

a transformat in teorie, aceste preocupari traditionale au inceput sa aiba nevoie de o

justificare explicita. Justificarile au fost insa si prilejul unei binevenite delimitari de alte

stiinte. Realismul a devenit definitiv legat de conceptia acestei discipline stiintifice in sine si

a comunitatii ei academice.”2 Realismul a contribuit la stabilirea „independentei legitime a

disciplinei Relatiilor Internationale”3 fata de alte stiinte sociale dar si de stiintele politice

(care la randul lor sunt o ramura a stiintelor sociale) fata de care Relatiile Internationale erau

o subdisciplina. O importanta contributie in acest sens a adus-o Hans Morgenthau care a

incercat sa separe sfera politica, ce se refera la relatiile interstatale, si sa o puna sub semnul

independentei. In acelasi timp un principiu important al teoriei realiste, in genere, este

separarea politicii interne de cea externa, prin care se delimiteaza oarecum sfera Relatiilor

Internationale de cea a politicii interne sau mai bine spus de stiinta politica. Aceasta

diferentiere avea la baza deosebirea dintre sistemul international, care fiind anarhic este

caracterizat de starea naturala, si dintre statul national, caracterizat de o stare de drept, daca e

sa ne gandim la conceptia rousseau-iana potrivit careia oamenii au incheiat un „contract

social” prin care au creat si au legitimat o autoritate centrala fata de care sa se supuna. Un alt

motiv pentru care politica interna si cea externa trebuie sa se diferntieze este acela ca daca pe

plan intern exista o singura autoritate legitima, pe plan international exista mai multe state

suverane egale, sau altfel spus mai multi centri de putere. In coroborarea delimitarii poiticii

externe de cea interna mai poate fi mentionat faptul ca relatiile internationale se adreseaza

unei altfel de societati, si are altfel de institutii cum ar fi diplomatia, balanta puterii, dreptul

international, razboiul, etc. Prin promovarea acestor idei teoria realista a contribuit la

conturarea disciplinei Relatiilor Internationale ca un domeniu distinct al stiintelor sociale.

Stefano Guzzini4 priveste realismul ca pe o incercare de a transforma regulile practicii

diplomatice din secolul XIX in legi stiintifice ale unei stiinte sociale care s-a dezvoltat cu

precadere in Statele Unite. Autorul mentionat afirma ca „daca avem in vedere comunitatea de

cercetare din disciplina Relatiilor Internationale de dupa 1945, evolutia realismului prezinta

doua aspecte esentiale: istoria interna a rafinarilor si a respingerilor conceptuale, ancorata in

mediul academic si politic al comunitatii academice respective si raspunzand provocarilor

sale.”5

4 Stefano, Guzzini. Realism si relatiile internationale. (Iasi: Institutul European, 2000),5 Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 41.

Pagina 2 din 32

Rolul pe care realismul l-a avut pentru Relatiile Internationale a fost unul de o

importanta deosebita daca ne gandim ca „relatiile internationale s-au bazat pe asumptiile

realiste pentru a se putea distinge de alte stiinte.”6

1.2. CONTEXTUL ISTORIC DE APARITIE A REALISMULUI CLASIC

Din momentul nasterii sale in cetatea greaca, si pana la principalele teorii, orientari si

doctrine de astazi, gandirea politica a fost influentata de contextul istoric in care a fost

formulata. Dupa 1945, la sfarsitul celui de-al Doilea razboi Mondial, realismul a fost

principala scoala de gandire a Relatiilor Internationale, care prin criticile pe care le-a starnit a

dus la aparita unor noi orientari. Totusi, cu toate contributiile importante, dintre care am

amintit cateva, pe care realismul le-a avut in dezvoltarea Relatiilor Internationale ca si

disciplina, la originile sale a stat o alta toerie care s-a nascut si ea ca o reactie impotriva

practicilor diplomatice ale secolului XIX: idealismul.

Primul Razboi Mondial a dus la desfiintarea concertului european, a sistemului

multipolar si a balantei de putere condusa de statele puternice. Toate atrocitatile si

consecintele acestui razboi au dus la regandirea diplomatiei, a razboiului si a cauzelor sale. O

noua viziune asupra lumii politice internationale, asupra naturii umane, a razboiului si asupra

diplomatiei s-a facut auzita. Cine putea fi promotorul acestei noi viziuni daca nu Statele

Unite, singura natiune care iesise din Primul Razboi Mondial mai puternica si mai influenta.

Batrana Europa a iesit din razboi devastata si fara forta lasand locul de mare putere unei

natiuni mai tinere: Statele Unite ale Americii. Si tocmai presedintele SUA, Woodrow Wilson,

a fost principalul exponent al noii viziuni sau teorii: teoria idealista a carei esenta se afla in

cele 14 puncte pe care presedintele Wilson le-a enuntat in discursul sau.

Relatiile Internationale au aparut ca si disciplina din aceasta preocupare normativa de

intelegere a raboiului si a pacii. Idelaistii au gasit cauza razboaielor in faptul ca exista tari

nedemocratice si ca nu exista o comunitate a natiunilor care sa fie guvernata de drept si care

sa asigure securitatea colectiva a natiunilor.

Teoria realista a aparut ca o reactie la idelaism. Esecul Societatii Natiunilor,

tensionarea relatiior internationale de la sfarsitul anilor 30 (atacul Abissiniei de catre Italia,

incalcarile flagrante ale tratatului de la Versailes de catre Germania si actiunile sale, la care se

adauga aparitia fascismului si a nazismului) culminand cu cel de-al Doilea Razboi Mondial,

au fost unele din evenimetele ce au contribuit la intarirea criticilor la adresa idealismului din

6 Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 41.

Pagina 3 din 32

partea realistilor. Pentru realisti idealismul era clar o viziune eronata a relatiilor

internationale. Aceasta opozitie fata de idealism a fost prima forma de conturare a

realismului. Se poate deduce prin urmare ca logica realista deriva din opozitia constanta fata

de idealism. Dezbaterea dintre idealism si realism a fost prima dezbatere din Relatiile

Internationale. Chiar daca, din aceste motive, unii autori considera ca realismul consta pur si

simplu din afirmatii negative, Guzzini contra-argumenteaza: „acesta prima dezbatere este

parte integranta a gandirii realiste si ca atare este relevanta pentru multe dintre dezvoltarile

ulterioare ale disciplinei. Pentru cineva care uramreste sa elucideze pozitia realista din

interior, a-si incepe discursul despre evolutia realismului cu o discutie asupra crizei

idealismului nu e doar o conventie, ci un imperativ logic.”7

Principalii fondatori ai noii teorii sunt E. H. Carr (The Twenty Years Crisis – 1939) si

Hans Morgenthau (autor al Politics among Nations) ei reprezentand varianta clasica a

realismului. Politics among Nations a devenit textul paradigmatic al noii teorii. Meritul sau

cel mai important este acela de a aduce in discutie cunoasterea practica a diplomatiei

europene din seculul XIX si de a o transforma intr-o teorie explicativa a relatiilor

internationale.

Una din cele mai mari dispute din Relatiile Internationale este cea dintre realism si

idealism. Aceasta are ca punct central controversa asupra modului in care comportametul

politic si anarhia sistemului international pot fi transformate intr-o ordine mondiala bazata pe

cooperare si interdependenta. E. H. Carr este cel care descrie primul aceasta disputa in

contextul diplomatiei dintre cele doua razboaie mondiale. Idealistii condamna politica

balantei de putere, inarmarile nationale, folosirea fortei pe plan international, diplomatia

secreta de dinaintea Primului Razboi Mondial. Ei militeaza in schimb pentru domnia

dreptului, respectarea obligatiilor, o concordanta a intereselor pentru pace si armonie ca si

conditie esentiala pentru mentinerea pacii, sublinierea rationalitatii fiintelor umane si

increderea in rolul important pe care opinia publica mondiala il are in mentinerea pacii.

Idelaismul preia din Iluminismul secolului al XVIII – lea ideea ca oamenii sunt perfectibili

sau macar sunt capabili sa se schimbe mult in bine. Acestei idei realistii i se opun cu

desavarsire. In acelasi timp idealistii sustin ca insusi sistemul international poate fi schimbat

prin crearea unei noi insitutii, precum Liga Natiunilor, iar prin stabilirea unor reguli si a unor

norme de conduita chiar si comportamentul politic poate fi schimbat in bine.

Ideea centrala a teoriei idealiste a fost interesul comun al statelor natiune pentru pace,

pornind de la interesul individului de a trai intr-o lume pasnica. Interesul individului este

7 Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 47.

Pagina 4 din 32

acelasi cu cel al intregii comunitati, iar daca statele nu au fost pasnice este pentru ca cei aflati

la putere nu au tinut cont de dorinta de pace a poporului. De aceea este necesar sa se creeze

un sistem international care sa se bazeze pe guverne reprezentative, in acelasi timp

democratice, care sa asigure pacea intregii lumi. Acesta era unul din motivele pentru care

idealistii au pledat pentru autodeterminarea popoarelor; daca oamenii vor fi liberi sa isi

aleaga forma de guvernamant ei isi vor alege guverne reprezentative. Pentru presedintele

american aceste guverne reprezentative erau guverne democratice care prin multiplicare la

scara globala vor contribui la asigurarea si mentinerea pacii in lume.

In opozitie cu teoria idealista, teoria realista sublinia primatul puterii si a intereului in

relatiile internationale, nicidecum a idelaurilor. Realistii vin sa spuna ce sunt realatiile

internationale si nu cum ar trebui sa fie. Realismul tine cont de lectiile pe care le-a dat istoria,

si de aceea ramane conservativ, prudent si empiric, sceptic in ceea ce priveste principiile

idealiste. Pentru realism puterea este conceptul de baza in Relatiile Internationale, tot asa cum

energia este conceptul de baza pentru fizica. Daca idealistii credeau in schimbarea ordinii

mondiale ce va permite dezarmarea, realistii pun accent pe securitate, mai bine spus pe

securitatea nationala si nu pe securitatea colectiva cum sustineau idealsitii. De aceea puterea

militara a statului natiune este foarte importanta pentru realisti. Securitatea nationala este

scopul cel mai important si mai imediat al unui stat. In realizarea acestui obiectiv statul

trebuie sa se bazeze pe propriile forte si capacitati, spre deosebire de idealisti care pledau

pentru securitatea colectiva a statelor, fiecare contribuind la securitatea celorlalte. Pentru

realistii opinia publica mondiala si Liga Natiunilor sunt doar niste utopii, ele nefiind in stare

sa opreasca atacurile asupra Etiopiei si a Manchuriei si nci sa impiedice alte conflicte care au

urmat ulterior. Daca idealistii vad pacea ca pe o stare fireasca a relatiilor internationale,

realistii vad razboiul ca pe o consecinta fireasca a relatiilor dintre state.

Pentru E. H. Carr idealismul a folosit doar sa justifice interesele popoarelor vorbitoare

de limba engleza si a popoarelor care doreau mentinerea status quo-ului de dupa Primul

Razboi Mondial. Ideea unui interes general pentru pace era promovata doar de Marea

Britanie, de SUA si de alte state care au iesit multumite din razboi.

1.3. ORIGINILE INTELECTUALE ALE REALISMULUI CLASIC

Pagina 5 din 32

Realismul a aparut in primul rand ca o reactie la idealism. Primele elemente realiste le

intalnim la Tucidide in lucrarea sa Razboiul peloponesiac (400 i.Cr.), el fiind considerat de

catre multi autori din domeniul Relatiilor Internationale, primul precursor al teoriei realiste.

„Ceea ce a facut razboiul inevitabil a fost cresterea puterii Atenei si teama pe care acest lucru

l-a starnit in Sparta.”8 Importanta pe care o acorda puterii precum si inclinatia statelor de a

forma aliante in functie de interese, il aseaza pe Tucidide intre realisti.12 O alta propozitie din

lucrarea lui Tucidide este relevanta si seamana foarte mult cu ceea ce afirmau realistii

secolului XX: „cei puternici fac tot ceea ce puterea lor le permite sa faca, iar cei slabi accepta

ce trebuie sa accepte.”9

Niccolo Machiavelli (1469-1557) in opera sa de referinta Principele, analizand

relatiile dintre statele italiene in secolul XVI, merge pe linia de gandire si de analizare a

relatiilor interstatale realiste. Cateva din ideile care il alatura pe Machiavelli realistilor sunt

accentul pe care il pune si el pe putere, sublinierea importantei ca liderul politic sa adopte

standarde morale diferite de cele ale supusilor pentru a putea asigura supravietuirea statului,

afirmarea faptului ca politica este caracterizata de interese divergente, si nu in ultimul rand

viziunea pesimista asupra naturii umane.

Thomas Hobbes (1588-1679) in Leviathanul, a privit puterea ca un factor determinat

al comportamentului uman: „omul are o vointa perpetua si neobosita pentru putere peste

putere care se sfarseste odata cu moartea.”10 Hobbes era de parere ca acordurile incheiate fara

sabie nu au nici o valoare, si ca fara un suveran puternic violenta si haosul isi vor face repede

aparitia.

Georg Hegel (1770-1831) a subliniat mai mult decat oricare alt autor pozitia statului.

Chiar daca realistii nu sunt deloc hegelieni, ideea lui Hegel potrivit carora cea mai inalta

datorie a statului este propria lui prezervare, este una realista. Hegel afirma ca statul are

standarde morale diferite si superioare celor ale indivizilor. Fara a stipula superioritatea

standardelor morale ale statului, teoria realista sustine ca statul uneori poate avea un

comportament ce nu poate fi acceptat intr-o societate civilizata.

Idei realiste se regasesc si la Max Weber (1864-1920), care in scrierile sale s-a ocupat

nu numai de natura politicii si a statului ci si de putere, acesta fiind un concept de baza in

8 Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n. 12

9 Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n .10 Hobbes, Thomas, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n.

Pagina 6 din 32

scrierile sale. Pentru Weber, la fel ca pentru realisti, principala trasatura a politicii este lupta

pentru putere. Puterea este un element important al politicii mai ales la nivel international,

caci „orice structura politica prefera sa aiba mai degraba vecini slabi dacat vecini puternici.” 11

Orice comunitate politica care aspira la putere, este o potentiala amenintare pentru vecinii sai,

iar aceasta comunitate politica tocmai pentru ca este mare si puternica este amenintata. Se

regaseste aici o foarte importanta idee a teroriei realiste, cunoscuta in special ca si dilema

securitatii. Etica convingerilor si etica consecintelor ale lui Weber, contin multe formulari

regasite in teoria realista in special la Morgenthau. Pentru Weber principiile morale abstracte

nu pot fi aplicate universal unor actiuni politice determinate. Conducatorul politic actioneaza

intr-o societate anarhica in care nu exista institutii politice autoritare, sisteme legale si reglui

de comportament acceptate de toti. Actionand in baza interesului national, liderul politic, va

avea cu siguranta un comportament total diferit de cel al unui individ dintr-o societate

civilizata. Regasim aici conceptia realsita potrivit careia in timp ce sistemul international este

anarhic, statul national este guvernat de lege si ordine. Conducatorul statului are datoria de a

apara statul in fata amenintarilor externe si sa-i asigure cel putin supravietuirea intr-o lume

anarhica. Puterea pe care statul o detine este cel mai bun garant al securitatii. Protejarea

statului de inamici ii permite liderului politic sa actioneze si in anumite moduri care ar fi

condamnabile daca ar fi interprinse de indivizii din sanul societatii. Realismul pune siguranta

statului mai presus de orice si de aceea permite conducatorului sa adopte orice fel de politica

si actiune in scopul apararii statului. Din acest motiv el separa politica de etica.

1.4. RELATIILE INTERNATIONALE IN VIZIUNEA REALISTA

Daca e sa analizam sistemul international din punctul de vedere al teoriei realiste

trebuie sa avem in vedere trei asumptii de baza ale acesteia: 1. in primul rand realismul

considera statele ca principali actori ai politicii internationale; 2. in al doilea rand statele, ca si

actori principali ai sistemului, actioneaza intr-un mediu anarhic, caracterizat de lipsa unei

autoritati centrale. Principiul anarhiei sistemului international conditioneaza orientarile

externe si actiunile statelor; in alte cuvinte acest principiu este motorul tuturor actiunilor si

relatiilor ce se petrec la nivel international intre state. 3. In al treilea rand sistemul

11 Max, Weber apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 64, trad. .n

Pagina 7 din 32

international penalizeaza statele daca nu isi uramresc interesele, sau daca isi stabilesc

obiective peste posibilitatile si capacitatile lor.

Pornind de la aceste asumptii realistii au dezvoltat doua idei fundamentale in ceea ce

priveste cooperarea dintre state la nivel international. In primul rand realistii sustin ca statele

sunt preocupate inainte de orice de securitatea lor si de putere. Avand in vedere aceasta prima

asumptie, se poate trage concluzia ca in realtiile internationale statele sunt predispuse

conflictelor si competitiei, si de aceea ele nu reusesc sa coopereze, chiar si atunci cand au

interese comune. In al doilea rand realsitii sustin ca „insitiutiile internationale pot atenua

efectele inhibitoare ale anarhieie asupra disponibilitatii statelor de a coopera, doar marginal.”

Sistemul international este lipsit de prezenta unei autoritati centrale. Din aceasta cauza

toate statele sunt egale. Nici unul nu are dreptul de a se impune, la fel cum nici un stat nu

trebuie sa se supuna altuia. In aceste conditii securitatea, bunastarea si prestigiul statelor sunt

rezultatul propriilor lor eforturi, fiecare stat fiind responsabil pentru soarta sa, si trebuie sa se

comporte si sa actioneze pe baza principiului „ajuta-te singur”. Prin urmare anarhia

sistemului international este conditia politico-structurala care se rasfrange asupra

disponibilitatii statelor de a coopera.

Realismul are o viziune pesimista asupra posibilitatii statelor de a coopera si asupra

rolului insititutiilor internationale in acest proces.

Principalul impediment in calea cooperarii intre state este pentru realisti teama de a nu

fi inselati de partenerii lor. La aceasta teama de a nu fi inselati, se adauga si teama ca celelalte

state ar putea incerca sa-i distruga si sa-si puna stapanirea asupra lor, precum si ingrijorarea

ca posibilii parteneri ar putea castiga mai mult in urma cooperarii decat ei. Doua din aceste

temeri par a fi bariere insurmontabile in calea cooperarii pentru realisti: teama de a nu fi

inselati si teama ca partenerul/ii cooperarii pot castiga mai mult.

Aceste idei ale realistilor in privinta cooperarii isi au originea in convingera lor ca

statele, intr-un sistem international caracterizat de anarhie, trebuie sa se preocupe de

supravietuirea si independenta lor. Pentru realisti prietenul si partenerul de astazi poate fi

dusmanul de maine intr-un razboi, si astfel se justifica teama lor ca partenerul ar putea castiga

mai mult in urma cooperarii. Castigurile superioare dobandite in urma cooperarii ar putea fi

folosite impotriva sa in cazul unui eventual razboi cu statul respectiv, ceea ce i-ar putea aduce

acestuia din urma victoria. Statele trebuie sa fie ingrijorate de castigurile celorlalte state in

urma cooperarii, chiar si atunci cand vor ramane in bune relatii pe viitor, pentru ca intre ele,

ar putea interveni neintelegeri in unele privinte, si atunci ar fi adusa in discutie puterea

relativa a statelor, ceea ce evident va da castig de cauza statului ce detine o putere mai mare.

Pagina 8 din 32

Joseph Grieco este de parere ca pentru realisti absenta unei autoritati centrale in

sistemul international, nu inseamna doar lipsa unei institutii care sa asigure respectarea

promisiunilor. Mai mult decat atat acest lucru inseamna lipsa unei institutii care sa impiedice

statele sa recurga la forta sau sa ameninte cu folosirea fortei, si sa isi impuna dominatia

asupra altora.

Principalul interes al statelor este asigurarea supravietuirii si a independentei. De

aceea orice diminuare a capabilitatilor lor conteaza. Joseph Grieco defineste capabilitatile ca

xfiind „resurse ecomonice, militare si politice a caror folosinta permite statelor, daca doresc

acest lucru, sa determine o schimbare in comportamentul altor state, sau sa se opuna unor

schimbari nedorite ale comportamentului pe care altii le urmaresc.”37 Cantitatea si calitatea

capabilitatilor, reprezinta dupa parearea lui Grieco, baza pentru securitatea si independenta

statelor, intr-un sistem in care statele pot conta doar pe ele insele. Avand in vedere toate

aceaste lucruri, realistii considera ca scopul cel mai important al statelor in orice relatie cu

alt/e stat/e, nu este sa obtina cel mai mare castig posibil, ci sa-i impiedice pe ceilalti sa-si

sporeasca capabilitatile relative. Aceasta idee se regaseste si la E. H. Carr: „Cele mai

importante razboaie sunt purtate pentru a-ti face propria tara mai puternica, sau si mai adesea,

sunt purtate pentru a impiedica o alta tara sa devina mai puternica din punct de vedere militar,

si de aceea epigrama <<cauza principala a razboiului este insusi razboiul>>, se justifica pe

deplin.”

Grieco numeste atitudinea statelor vis-a-vis de cooperare in teoria realista, „pozitional

defensiva”. Problema castigurilor relative, ca un impediment in fata cooperarii intre state,

reflecta existenta unui sentiment de nesiguranta si incertitudine in relatiile internationale.

Statele nu pot fi sigure niciodata de intentiile altor state, si de aceea trebuie sa analizeze cu

grija modul in care cooperarea poate afecta capabilitatile relative proprii, precum si cele ale

altor actori ai sistemului international.

Dupa cum reiese si din analizarea posibilitatii de cooperare intre state din persepctiva

realista, pentru realisti, ceea ce caracterizeaza cel mai bine sistemul international este anarhia.

Aceasta viziune este opusa celei pe care o aveau idealistii despre sistemul international, ei

considerand ca pot compara sistemul international cu societatea nationala. In viziunea

idealismului, statele pot forma la nivel international o „Societate a Natiunilor” care sa fie

caracterizata de lege, ordine si institutii, intocmai ca si la nivel national. Cel mai important

lucru, pentru o astfel de societate, era pentru idealisti, comunitatea intereselor statelor;

interesul tututror era acelasi cu al fiecaruia in parte.

Pagina 9 din 32

Teoria realista se opune insa cu desavarsire acestei viziuni. In primul rand ea vede

sistemul international anarhic, similar cu starea de natura pe care a imaginat-o Hobbes. In

starea de natura toti indivizii sunt egali si nu trebuie sa se supuna nimanui, nici unei autoritati.

Neavand nici o frana in calea actiunilor lor, fiecare trebuie sa fie mereu in garda si sa isi

asigure supravieturiea. Pentru omul din satrea de natura oricare dintre semenii sai poate

reprezenta o amenintare in calea existentei si a libertatii sale. Situatia oamenilor in starea de

natura este analoaga cu cea a statelor din sistemul international. Fiecare stat reprezinta o

posibila amenintare. Avand acest sentiment de nesiguranta, despre care am vorbit si mai sus,

statele trebuie sa isi asigure supravietuirea prin propriile mijloace (principiul realist „self-

help”), intr-un mediu lipsit de orice lege si autoritate.

Intr-un astfel de mediu realistii nu vad cum statele ar putea avea interese comune.

Acesta este unul dintre principiile idealiste caruia realistii i se opun cel mai darz. Fiecare stat

este preocupat de supravietuirea sa, de sporirea puterii sale in detrimentul altora tot in scopul

asigurarii securitatii. Si cum fiecare stat urmareste acest lucru, este evident faptul ca ele nu

numai ca nu au interese comune dar au chiar interese divergente. Din aceasta cauza politica

internationala devine, dupa cum spunea Morgenthau, o contiuna „lupta pentru putere”.

In coroborarea acestei idei, si anume ca statele duc o perpetua lupta pentru putere, vin

si afirmatiile lui E. H. Carr, in opinia caruia „exercitarea puterii, intotdeauna pare sa

sporeasca apetitul pentru mai multa putere,” a lui Neibuhr, care spune ca „nu exista nici o

posibilitate de a delimita clar dorinta de a trai de dorinta de putere,” a lui Machiavelli, care

considera ca „oamenilor nu li se pare niciodata ca ceea ce poseda le ofera siguranta, decat

daca poseda ceva mai mult decat altii,” si a lui Hobbes care sustine ca „omul nu-si poate

asigura puterea si mijloacele de a trai bine, fara sa acumuleze mai mult.”

Multe razboaie incepute din motive de securitate s-au transformat repede in razboaie

de agresiune si de urmarire a sporirii puterii. SUA au intervenit in Cuba impotriva Spaniei,

pentru a pune capat ositilitatilor dintre guvernul spaniol si poporul cubanez, si pentru a

implementa aici un guvern stabil. „Insa la sfarsitul razboiului tentatia de a anexa Philippine in

scopul sporirii puterii de catre SUA, s-a dovedit irezistibila.”13 Un alt exemplu ar putea fi luat

din Primul Razboi Mondial, inceput ca un razboi de aparare, insa Puterile Aliate pe parcursul

razboiului si-au declarat scopul de a cuceri tot mai multe teritorii inamice. Aceste afirmatii

vin sa contrazica ideile teoriei idealiste potrivit careia, in virtutea securitatii colective,

razboiul poate avea un scop absolut dezinteresat, acela de a tine piept agresiunii. Realistii,

13 Edwart, Hallett, Carr. The Twenty Years Crisis 1919-1939. (New York: Harper & Row Publisher, 1946), pagina 112, trad. n.

Pagina 10 din 32

sustinuti de istorie, vin sa arate ca razboaiele se duc de cele mai multe ori din interesele

egoiste ale statelor.

Razboiul este pentru realisti o consecinta fireasca a relatiilor dintre state, caci pana la

urma el este inevitabil in conditiile in care fiecare stat isi urmareste interesul egoist. Scopul

ultim prin care statele isi asigura securitatea, bazandu-se pe principiul „self-help”, sunt

armele. Daca fiecare stat se inarmeaza impotriva unuia sau a mai multor state se ajunge la

ceea ce a fost denumit „dilema securitatii”. Eforturile unui stat de a-si asigura securitatea sunt

percepute de alte state ca o amenitare la propira lor securitate. Acest lucru le determina sa ia

masuri sporite in a-si asigura propria securitate, lucru ce la randul sau, este privit de celelalte

state ca o amenitare. Intr-un sistem in care principiul „self-help” are o importanta

fundamentala, increderea intre state este foarte scazuta. Nici un stat nu poate fi sigur ca

eforturile de inarmare in scopul propriei securitati a altui stat, nu vor fi utilizate si in scop

ofensiv, poate chiar impotriva lui. De aceea el va reactiona, inarmandu-se la randul sau in

scopul asigurarii securitatii sale. Aceasta neincredere ce caracterizeaza relatiile dintre state in

sistemul anarhic al relatiilor internationale, conduce in cele din urma la o cursa a inarmarilor.

Asadar, daca un actor vrea sa-si asigure securitatea acumuland putere, el va determina

exacerbarea sentimetului de insecuritate al celorlalti actori, care vor raspunde, in acelasi fel:

acumuland putere. „Competitia puterii apare datorita faptului ca nimeni nu se poate simti in

securitate intr-o lume a elementelor concurente, securitatea si acumularea de putere fiind

angrenate intr-un cerc vicios.” „Sistemul auto-apararii da nastere unei spirale a competitiei,

care isi propune sa asigure fiecarui actor individual un grad cat mai mare de securitate, dar

produce in asamblu insecuritate: aceasta este celebra dilema a securitatii.”14 Guzzini este de

parere ca nu tendinta innascuta a fiintei umane de a domina, ci tendinta statului de a

supravietui, este elementul de baza al relatiilor internationale.

Esenta realismului este conturata in „Cele sase principii ale realismului politic” ale lui

Morgenthau, din Politics among Nations:

„Realismul politic considera ca politica, precum si scoietatea in general, este

guvernata de legi obiective, care isi au radacinile in natura umana. Pentru a imbunatati

societatea este necesara mai intai intelegerea legilor dupa care ea traieste. […] Realismul,

crezand in obiectivitatea legilor politicii, trebuie de asemenea sa creada in posibilitatea de a

dezvolta o teorie rationala care sa reflecte, oricat de imperfect si de ingust, aceste legi

obiective.”15

14 Stefano, Guzzini. opera citata, pagina 8015 Hans J., Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. (New York: McGraw- Hill, Inc., 1985), pagina 4, trad. n.

Pagina 11 din 32

„Principalul indiciu care ajuta realismul politic sa-si gaseasca calea in peisajul

politicii internationale, este conceptul de <<interes>> definit in termeni de putere. Acest

concept reprezinta legatura intre ratiunea care incearca sa inteleaga politica internationala si

faptele ce trebuie intelese.”47Acest principiu, pe care l-am discutat deja, poate fi considerat

cel mai important dintre toate, caci cuprinde in el miezul teoriei realiste. El distinge sfera

politica de celelalte sfere (economica, etica, religioasa) si indica care este preocuparea

politicii: acumularea puterii. Istoria vine sa sprijine prin exemple acest principiu, si ne arata,

dupa cum afirma Morgenthau, ca liderii politici au gandit si au actionat intotdeauna pe plan

politic, in termeni de interes defint ca si putere. Conceptul de „interes” definit ca si putere, ne

ajuta sa intelegem politca din punct de vedere teoretic, aratandu-ne ca ea este rationala,

actorii urmarind intotdeauna sa castige (putere) cat mai mult si sa-si minimizeze pierderile si

riscurile. Realistii considera a fi o buna politica aceea care este rationala, prudenta si isi

atinge scopurile.

„Realismul sustine ca interesul definit in termeni de putere, conceptul lui cheie, este o

categorie obiectiva universal valabila, iar intelesul lui nu este fixat pentru totdeauna. Ideea de

interes este intr-adevar esenta politicii, dar nu este afectata de circumstante temporale si

spatiale.”16 Aceasta idee este valabila si in ceea ce priveste conceptul de „putere”.

Semnificatia lui si felul in care este folosit, sunt determinate de mediul politic si cultural.

Puterea inseamna intotdeauna controlul unui om de catre alt om, si de aceea ea cuprinde toate

relatiile sociale care servesc acestui scop, incepand cu violenta fizica si pana la diferite

instrumente psihologice de care cineva se foloseste pentru a controla mintea altcuiva.

„Realsimul politic este constient de semnificatia morala a actiunii politice. El este de

asemenea constient de tensiunea insurmontabila dintre cerintele morale si cerintele pentru

succesul actiunii politice. […] Realismul sustine ca principiile morale universale nu se pot

aplica actiunilor statelor in formularea lor universala abstracta, ci trebuie filtrate prin

circumstantele concrete de timp si spatiu. Individul poate sa spuna: <<Fiat justitia, pereat

mundus!>>, dar statul nu are nici un drept sa spuna acest lucru in numele celor care sunt sub

ocrotirea sa.”17 Moralitatea politica presupune prudenta, si aceasta este virtutea suprema a

politicii. Etica in general judeca actiunile in functie de supunerea fata de legile morale; etica

politica judeca actiunile in functie de consecintele lor politice.

„Realismul politic refuza sa identifice aspirattile morale ale unei anumite natiuni cu

legile morale ce guverneaza universul.”18 Morgenthau este de parere ca toate natiunile tind sa 16 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 10, trad. n.17 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 12, trad. n18 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 13, trad. n.

Pagina 12 din 32

acorde aspiratiilor si actiunilor lor particulare un caracter universal valabil, ceea ce este fals,

caci la urma urmei ele nu fac altceva decat sa-si urmareasca propriile interese.

„Realistul politic mentine autonomia sferei politice, la fel cum economistul, juristul si

moralistul mentin autonomia sferelor lor. El gandeste in termeni de interes definit ca si

putere, precum economistul gandeste in termeni de interes definit in termeni de bunastare;

juristul in temeni de conformitate a actiunilor cu legile; moralistul in termeni de conformitate

a actiunilor cu principiile morale.”19 Statuarea autonomiei sferei politice de celelalte sfere nu

inseaman ca realismul nu recunoaste importanta lor. Insa considera separarea lor necesara

pentru a le putea intelege mai bine, si pentru asta e necesar sa gandesti in termenii specifici

fiecarei sfere.

Politica internationala, la fel ca si politica interna, este o lupta pentru putere. Orice tip

de politica, internationala sau interna, urmareste trei scopuri: fie sa-si mentina puterea, fie sa-

si sporeasca puterea, fie sa-si demonstreze puterea. Acestor trei scopuri ale politicii

internationale le corespunde trei tipuri de politica: „o natiune care a carei politica externa este

orientata inspre mentinerea puterii si nu inspre schimbarea distributiei puterii, promoveaza o

politca de status quo. O natiune a carei politica externa este orientata inspre dobandirea de

putere, printr-o schimbare a realtiilor de putere existente, - a carei politica externa in alte

cuvinte, urmareste o schimbare favorabila in distributia puterii – duce o politica imperilaista.

O natiune a carei politica externa urmareste sa-si etaleze puterea, fie in scopul de a o mentine

sau de a o spori, duce o politica de prestigiu.”20

Politica status quo-ului urmareste mentinerea distributiei puterii la un anumit moment

din istorie. Ea indeplineste aceleasi functii pe care le indeplineste o politica conservatoare pe

plan intern. Cu toate ca scopul principal al politicii de status quo este acela de a mentine

distributia puterii la un moment dat, o natiune care adopta o astfel de politica nu urmareste

neaparat sa impiedice orice schimbare pe plan international, ci numai pe acelea care ar

produce dezechilibre majore in distributia puterii.

Politica imperialista are drept scop o schimbare majora in distributia puterii. Ea poate

sa isi propuna o hegemonie locala, o hegemonie continentala sau o hegemonie mondiala.

Statele pot adopta politici imperialiste in urma unor victorii, infrangeri sau datorita faptului ca

observa slabiciunea altor state si vor sa profite de acest lucru. Daca liderii politici ai unei

natiuni considera ca circumstantele sunt de asa natura incat victoria va fi de partea lor, nu vor

ezita sa sfideze status quo-ul, in favoarea schimbarii distributiei puterii, in favoarea lor

19 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 13, trad. n.20 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 53, trad. n.

Pagina 13 din 32

desigur. La fel, un stat infrant poate sa sfideze status quo-ul urmarind o schimbare

permanenta in distributia puterii. Existenta unor state slabe poate reprezenta o tentatie

irezistibila pentru statele puterncie, determinandu-le sa adopte o politica imperialista.

Morgenthau atentioneaza totusi ca nu orice politica care urmareste cresterea puterii

este o politica imperialista. Imperialismul este „o politica care isi propune rasturnarea status

quo-ului, cu o rasturnare a relatiilor de putere dintre doua sau mai multe natiuni. O politica

care urmareste doar o imbunatatire, lasand intacta esenta relatiilor de putere, este o politica de

status quo.” Nu este o politica imperialista nici aceea care urmareste mentinerea unui imperiu

deja creat.

Pentru a-si indeplini obiectivele imperialiste statele pot apela la forta militara sau la

mijloace economice sau culturale. Cucerirea militara este forma cea mai veche si mai

evidenta de imperialism. Imperialismul economic este mai putin eficient decat cel militar, dar

este si el utilizat, in special cand mijloacele militare nu sunt suficiente. In fine, o ultima forma

de imperialism este imperialismul cultural. El este considerat forma „cea mai subtila si mai

eficienta”21 a politicilor imperialiste, deoarece el nu urmareste cucerirea de teritorii „ci

cucerirea si controlarea mintii oamenilor ca un instrument de a schimba relatiile de putere

dintre natiuni.”22

Statele pot urmari o politica de prestigiu, o a treia manifestare a luptei pentru putere.

„Prestigiul, in opozitie cu menitnerea si acumularea de putere, este un scop in sine. Cel mai

adesea, politica de prestigiu este unul din instrumentele prin care politicile status quo-ului si

cele imperialiste incearca sa-si atinga scopurile.”56 Politica de prestigiu este o politica prin

care statele incearca sa demonstreze puterea pe care o au, puterea pe care ele considera ca o

au, sau puterea pe care vor sa para in fata altor natiuni ca o au. Morgenthau sugereaza doua

tehnici ale acestei politici: diplomatia si utilizarea fortei. O politica de prestigiu este

incununata de succes atunci cand statul a capatat o reputatie a puterii sale, incat nici nu mai e

nevoie sa o foloseasca.

1.5. CONCLUZII

Teoria realista a avut un rol major in dezvoltarea disciplinei Relatiilor Internationale.

Inainte de toate, dupa cum am mai afirmat, a contribuit la formarea disciplinei Relatiilor

Internationale ca un domeniu independent, separat de celelalte stiinte sociale si de stiinta

21 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 74.22 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 74, trad. n.

Pagina 14 din 32

politica. Apoi a adus o noua viziune asupra lumii si asupra relatiilor dintre state. Aceasta

noua viziune a fost la randul ei criticata, de catre alte scoli de gandire, care, pornind de la

realism, au venit cu noi viziuni asupra lumii. Realismul a dus oarecum la dezvoltarea unor

noi teorii, fiecare contribuind cu ceva in plus la la intelegerea politicii internationale.

E. H. Carr si H. Morgenthau sunt principalii fondatori ai teoriei realiste. Prin operele

lor ei reprezinta expresia clasica a teoriei relaiste. Politics among Nations a lui Morgenthau a

fost considerata cea mai importanta articulare a realismului, devenind textul paradigmatic al

discplinei Relatiilor Internationale. Meritele sale principale sun in opinia lui Guzzini23, de a fi

definit sfera politica, cea mai importanta dintre toate celelalte sfere, ca pe un domeniu aparte,

independent de alte domenii sociale, si de a fi transformat diplomatia europeana din secolul al

XIX-lea intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale.

Realismul vine sa explice cum este lumea, si cum sunt relatiile internationale, si nu

cum ar trebui sa fie.

CAPITOLUL II

NEOREALISMUL

Realismul clasic a dominat studiul Relatiilor Internationale incepand cu anul 1945 si

pana la incepututul anilor ’80. Neorealismul a aparut la sfarsitul anilor ’70, odata cu aparitia

cartii lul Kenneth Waltz, Theory of International Politics (1979). Theory of International

Politics reprezinta pentru neorealism ceea ce reprezinta Politics among Nations, a lui

Morgenthau, pentru realismul clasic.

„Daca exista o carte care sa poata fi comparata cu cea a lui Morgenthau, Politics

among Nations, in privinta functiei paradigmatice pe care o are in disciplina Relatiilor

Internationale, aratand un model de urmat si adunand la un loc toate dezbaterile importante,

atunci aceasta este cea a lui Kenneth Waltz, Theory of International Politics.”24

Dupa cum am aratat in capitolul anterior, Morgenthau a avut o contributie deosebita,

„paradigmatica” daca e sa ne exprimama in termenii lui Guzzini, la dezvoltarea Relatiilor

Internationale ca o disciplina autonoma, independenta. Waltz a avut acelasi rol in apararea

identitatii disciplinei ale carei granite fusesera amenintate. „El a oferit reactia cea mai severa

la <<plasa>> globala in continua expansiune a campurilor cercetarii din domeniul Relatiilor

23 Stefano, Guzzini. Realism si relatiile internationale. (Iasi: Institutul European, 2000), pagina 4724 Stefano, Guzzini. Realism si relatii internationale. (Iasi: Institutul European, 2000), pagina 237.

Pagina 15 din 32

Internationale.”2 Unul din motivele principale pentru succesul de care s-a bucurat Waltz a fost

confuzia realismului ca teorie, cu limitele si identitatea Relatiilor Internationale ca disciplina.

Cartea lui Waltz, a fost astfel bine-venita in contextul crizei de identitate cu care disciplina

Relatiilor Internationale se confrunta in anii ’60 si ’70.

Waltz separa politca internationala de orice alt domeniu al stiintelor sociale, definind

astfel un teren aparte pentru specialistul in domeniul international. Analogia dintre state si

firme (analoiga cu microeconomia) ofera legitimitate discilpinei Relatiilor Internationale.

Lucrarea lui Waltz a starnit multe discutii, in special pentru faptul ca permite unele

interpretari contradictorii, acesta fiind unul din motivele nenumaratelor dezbateri pe marginea

ei. Observand multitudinea articolelor la care dat nastere, Stefano Guzzini afirma ca „daca

Theory of International Politics a lui Wlatz n-ar fi existat, ea ar trebui inventata.”25

2.2. CONTEXTUL ISTORIC DE APARITIE A NEOREALISMULUI

Avand in vedere faptul ca Waltz a fost cel care a propus o versiune inovata a

realismului clasic, si a creat textul paradigmatic al neorelaismului, prin Theory of

International Politics, neorealismul mai este numit in literatura si „realism waltzian”. O alta

denumire sub care poate fi gasit neorealismul este aceea de „realism structural” datorita

rolului central pe care conceptul de „structura” a sistemului international il are in cadrul sau.

Din 1945, cand a aparut realismul clasic, si pana in 1979, cand a fost publicata Theory

of International Politics, pe scena politicii internationale s-au produs mai multe transformari,

care justifica noua viziune asupra relatiilor internationale. Evenimentele care au urmat dupa

1979 vin parca sa confirme autenticitatea teoriei neorealiste. Daca in 1945 Razboiul Rece

abia incepuse la sfarsitul anilor ’70 el era in plina desfasurare. Toate evenimentele majore de

pe scena politica internationala aveau legatura cu cele doua superputeri. Intr-o lume in care

bipolaritatea sistemului pare sa determine toate relatiile si toate conflictele importante, pare

foarte normala aparitia unei teorii care sa aiba in centrul sau ideea de sistem.

Intre 1963-1979, odata cu solutionarea crizei cubaneze, pe plan international are loc o

destindere relativa a relatiilor dintre cele doua superputeri. Dupa 1979 relatiile dintre cei doi

poli de putere se retensioneaza. Uniunea Sovietica incalca Acordurile de la Helsinki pe

problemele drepturilor omului. In 1975 are loc interventia ruso-cubaneza in Angola. Aceasta

este urmata de alte atacuri din partea Uniunii Sovietice asupra Etiopei, Vietnamului si

2

25 Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 238.

Pagina 16 din 32

Afganistanului. Toate aceste fapte impreuna cu cresterea considerabila a flotei navale

sovietice au ingrijorat SUA. De celalata parte Uniunea Sovietica era ingrijorata de

dezvoltarea tehnologiei americane si de buna intelegere dintre SUA si China; relatiile

americano-chineze doreau a avea ca finalitate o alianta trilaterala prin adaugarea Japoniei.

Neincrederea intre cele doua superputeri se reinstaureaza, conducand la tensionarea realtiilor

dintre ele, in urmatorii 5 ani. Politicile promovate de Ronald Reagan, care a adoptat o

atitudine agresiva fata de Uniunea Sovietica numind-o „Imperiul Raului” si a adoptat

Initiativa Strategica de Aparare a SUA, si de Margaret Thatcher au contribuit si mai mult la

racirea relatiilor ruso-americane.26

In contextul istoric al dezvoltarii disciplinei, realismul waltzian apare pe fondul

contestarii realismului clasic de catre interdependenta complexa si a eforturilor continue de a

gasi teorii cat mai verificabile empiric si deci cat mai stiintifice pentru a explica relatiile

internationale. Un astfel de efort face chiar Waltz in 1959 cu cartea sa Man, State and War, o

lucrare la limita dintre realismul clasic si ceea ce va fi considerat neorealismul. Cartea sa din

1979 desavarseste incercarea din 1959.

Cartea lui Waltz din 1979 vine ca o continuare a celei din 1959. In 1959 Waltz

prezenta cele trei imagini clasice care stau la baza intelegerii razboiului. Potrivit acestor

imagini razboiul isi are originea fie in natura umana, fie in tipul regimului din interiorul

statului, fie in caracteristicile sistemului international. Waltz a avut o predilectie pentru a treia

imagine, conisdernad-o cea mai buna pentru a explica cauzalitatea razboaielor. De aceea el

revine mai pe larg asupra ei in 1979. Noua versiune pe care o propune va fi mult mai actuala

si va fi in centrul discutiilor mult timp, deoarece evenimetele care s-au petrecut in perioada

aparitiei cartii si in urmatorii 6 ani, prezinta relatiile internationale in termeni realisti: ca

politici de aparare si dominare intre cele doua puteri.

2.3. ORIGINILE INTELECTUALE ALE NEOREALISMULUI

In ceea ce priveste originile intelectuale ale teoriei neorealiste, putem spune, dupa

cum ne sugereaza si numele teoriei, ca ea isi trage sevele in primul rand din intreaga traditie

realista a Relatiilor Internationale.

Revolutia behavioralista din stiintele sociale (anii ’50-’60) cu aspiratia ei de a

fundamenta stiinta socialului, si implicit relatiile internationle si de a gasi repetitivitatea

26 Pierre, Milza, Serge, Berstein. Istoria secolului XX. Volumul II. (Bucuresti: All, 1998).

Pagina 17 din 32

evenimetelor, de a codifica si masura comportamente si de a ajunge la legi generale ale

interactiunilor sociale a reprezentat o alta sursa de influenta pentru teoria neorealista.

Influente asupra realismului waltzian au avut si teoriile cibernetice si cele

microeconomice.

Lucrarea Man, State and War este considerata un prolog al teoriei neorealiste. Ea este

o lucrare recunoscuta drept o contributie imoprtanta in dezvoltarea Relatiilor Internationale.

Pe fundamentele ei s-a construit si s-a consolidat o teorie stiintifica a politicii internationale.

In Man, State and War, Waltz incearca sa explice care sunt cauzele razboiului in

relatiile internationale. Dintre posibilele cauze ale razboaielor sunt puse in lumina trei cauze

majore care par sa explice cel mai bine originea lor. Waltz numeste aceste nivele de analiza a

cauzelor razboaielor „imagini” ale relatiilor internationale. Prima imagine este natura si

comportamentul uman, cea de-a doua imagine este natura si guvernarea statului, iar cea de-a

treia este natura sistemului international. Relatiile internationale pot fi interpretate in diferite

moduri. Aceste moduri diferite de abordare a relatiilor internationale apar din concentrarea

asupra unei anumite cauze a razboiului, asupra unei anumite imagini.

Prima imagine a relatiilor internationale individualizeaza cauzele razboiului in natura

umana. „Conform primei imagini a relatiilor internationale, cauzele majore ale razboiului se

gasesc in natura si comportamentul omului. Razboaiele pronesc din egoism, din directionarea

gresita a unor impulsuri agresive, din stupiditate. Celelalte cauze sunt secundare si trebuie

interpretate in lumina acestor factori. Daca acestea sunt cauzele fundamentale ale razboiului,

atunci razboiul trebuie eliminat prin innobilarea si iluminarea oamenilor sau prin asigurarea

readaptarii lor psiho-sociale.”27

Urmatorul pasaj este elocvent pentru intelegerea a ceea ce inseamna prima imagine:

„ceea ce este rau in oameni sau comportamentul lor necorespunzator duce la razboi; ceea ce

este bun in om ar aduce pacea, dar s-ar putea universaliza: aceasta idee sintetizeaza prima

imagine. Pentru pesimisti pacea este un obiectiv si totodata un vis utopic, in timp ce altii au

luat in serios ideea ca este posibila o transformare a individului de natura sa aduca o pace

durabila in lume. Daca oamenii ar fi buni nu ar mai exista nici probleme soicale nici

politice.”28 Cei care gasesc sursa razboiului in natura umana si in comportamentul sau, si

spera ca pana la urma razboiul va fi inlaturat, asteapta o schimbare de fond a personalitatii

umane. Stiintele comportamentului pot schimba omul, iar omul, la randul sau poate schimba

lumea. Cei care privesc lucrurile din aceasta perspectiva sunt numiti „optimisti”. Acesti

27 Kenneth, Waltz. Omul, statul si razboiul. (Iasi: Institutul European, 2001), pagina 24.28 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 46.

Pagina 18 din 32

„optimisti” la care se refera Waltz nu sunt altii decat reprezentantii idealismului, criticati

sever de realisti. „Pesimistii” insa „au daramat cu abilitate castelele de nisip ale

optimistilor,”29 afirmand ca au „inteles gresit politica pentru ca au evaluat gresit natura

umana.”30

Asadar, daca ne alegem prima imagine in scopul de a explica relatiile internationale,

ne indreptam atentia inspre acei indivizi care conteaza. Spre exemplu putem explica cel de-al

Doilea Razboi Mondial analizand profilul psiholgic al liderilor, deciziile lor si modul in care

ele au interactionat. Astfel ne vom indrepta atentia inspre liderii politici ai vremii si-i vom

analiza in special pe Hitler, Stalin, Mussolini, si Roosevelt, vom analiza deciziile si actiunile

lor si feed-back-ul acestora.

Waltz considera ca prima imagine nu este cea mai buna in explicarea relatiilor

internationale. Ea nu ofera sursa cea mai importanta de explicatii, ci aduce doar unele detalii

de fond.

A doua imagine a relatiilor internationale incearca sa explice razboiul analizand tipul

de regim politc de la nivel national. Aceasta imagine vede originile razboiului in defectele

interne ale statelor. „Recursul la defectele interne pentru a explica acele actiuni externe ale

statului care duc la razboi poate imbraca multe forme. O astfel de explicatie poate fi legata de

un tip de guvernamant despre care se crede, indeobste ca este rau. De exemplu, de multe ori

se considera ca privatiunile impuse poporului de catre tiran produc niste tensiuni ce isi pot

gasi expresia in atacurile impotriva strainilor. Explicatia mai poate viza si defectele unei

guvernari care nu este rea, in sine. S-a obervat, astfel, ca restrictiile impuse guvernului, in

vederea respectarii drepturilor cetatenesti consituie impedimente in elaborarea si

implementarea politicii externe. Aceste restrictii, de altfel laudabile in intentia lor originara,

pot avea efectul nedorit de a ingreuna sau a face imposibile actiunile pe care trebuie sa le

interprinda guvernul respectiv pentru mentinerea pacii in lume.”31

Optimistii celei de-a doua imagini vad cauzele rzboiului in defectele interne ale

statelor, dar ei cred ca este posibila eliminarea sa. Acestia generalizeaza ideea statelor

„bune”, ca o conditie pentru inlaturarea razboiului. Pentru ei „statele rele” sunt vinovate de

razboi. In opinia optimistilor liberali „o lume plina de democratii ar fi o lume a pacii perfecte,

insa guvernele autocratice sunt razboinice.”32 Waltz critica in principiu orice teorie care se

bazeaza pe generalizarea unui anumit tip de stat pentru a aduce pacea in lume. El afirma ca

29 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 47.30 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 4731 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 88.32 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 126.

Pagina 19 din 32

din moment ce state diferite au tendinta de a actiona similar daca se afla pe pozitii

aproximativ egale, trebuie sa existe cauze structurale pentru comportamentul statelor.

Judecand izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial din perspectiva celei de-a

doua imagini trebuie sa analizam evenimetele politice si economice de pe plan intern in cazul

marilor puteri: Marea Criza economica, protectionismul, politicile keynesiene, fascismul si

nazismul. Toate aceste evolutii explica izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial daca e

sa analizam lucrurile prin a doua imagine.

Waltz amendeaza si a doua imagine din aceleasi motive pentru care o contesta si pe

prima: faptul ca nu explica relatiile internationale, si cauzele fenomenelor importante ce au

loc pe plan international. „Dificultatea, endemica in cazul celei de-a doua imagini a relatiilor

internationale, este de aceeasi natura ca si cea intalnita in cazul primei imagini. Asa se face ca

teoria conform careia oamenii fac societatile in care traiesc, inclusiv societatea internationala,

a fost considerata nu numai greista, dar si incompleta. Trebuie adaugat ca tocmai societatea in

care traiesc ii transforma pe oameni. La fel stau lucrurile si in relatiile internationale.

Actiunile statelor, sau mai precis, ale oamenilor care actioneaza pentru aceste state alcatuiesc

substanta relatiilor internationale. Dar cadrul politic international are mult de-a face cu modul

in care se comporta statele.”33

A treia imagine propusa de Waltz este cea la nivel de sistem. Aceasta explica relatiile

internationale prin cauze si ratiuni specifice interactiunilor dintre state. Orice tentativa de a

explica relatiile internationale, sau orice teorie buna a relatiilor internationale trebuie sa ia in

considerare spatiul abstract al sistemului international in ansamblul sau, si nu sa-si indrepte

atentia inspre particularitati ce tin de natura umana sau de cea a statului.

„Cand exista atatea state suverane, cand nu exista nici un sistem juridic care sa se

poata aplica in relatiile dintre acestea, cand fiecare stat isi judeca necazurile si ambitiile in

functie de ceea ce-i dicteaza propria ratiune sau dorinta - conflictele trebuie sa apara, si

uneori se ajunge la razboi. Pentru a iesi bine dintr-un astfel de conflict, statul trebuie sa se

bazeze pe propriile sale mijloace, de eficienta carora trebuie sa se preocupe in mod

constant.”34 Situatia stetelor pe plan international se aseamana cu cea a oamenilor din starea

de natura, nici pe plan international si nici in starea de natura nu exista o autoritate careia

statele sau oamenii sa i se supuna. Sistemul international este anarhic, iar aceasta

caracteristica de baza determina evenimentele internationale. Conditia anarhica a sistemului

international determina comportamentul actorilor, care la randul lor determina caracteristicile

33 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 128.34 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 163.

Pagina 20 din 32

sistemului international, indiferent de natura umana sau de natura regimurilor din interiorul

statelor.

Daca politica internationala este caracterizata de anarhie, politica interna este

caracterizata de ierarhie. Aceasta dihotomie este centrala pentru Waltz, si ofera importanta

majora celei de-a treia imagini. Tinand cont de aceasta dihotomie Waltz explica de ce este

complet gresit sa se explice relatiile internationale prin analogie cu procesul politic intern.

Wlatz considera ca o teorie a politicii internationale trebuie sa fie sistemica. Aceasta este si

principala critica pe care o face teoriilor ce se bazeaza exclusiv pe prima si a doua imagine.

Aceste idei vor fi reluate in Theory of International Politics, in care Waltz isi propune

de altfel sa ofere o teorie sistemica a Relatiilor Internationale.

Waltz considera ca exista doua tipuri de teorii: teorii reductioniste si teoriii

sitemice.13 Teoriile politicii internationale care isi pornesc analiza de la nivel individual sau

statal sunt reductioniste, in timp ce teoriile care se focalizeaza asupra sistemului international

sunt sistemice. Waltz apreciaza ca politica internationala nu poate fi studiata in mod

reductionist; doar o teorie sistemica permite intelegerea politicii internationale. Pentru ca o

astfel de teorie sa fie buna ea trebuie sa arate cum poate fi privita politica internationala ca un

domeniu distinct, separat de economie, sociologie sau alte domenii internationale. „Pentru a

delimita sistemul politicii internationale de alte sisteme internationale, si pentru a deosebi

nivelurile sistemice de nivelurile unitatilor, este necesar sa se arate cum sunt generate

structurile politice si cum afecteaza ele unitatile sistemului, dar si cum sunt afectate ele la

randul lor de acestea.”

2.4. RELATIILE INTERNATIONALE DIN PERSPECTIVA NEOREALISTA

Daca in Man, State and War, Waltz a analizat originea razboiului prin prisma celor

trei imagini, care identificau sursele acestuia fie in natura umana, fie in defectele interne ale

statelor, fie in caracteristicile sistemului international, in Theory of International Politics el se

detaseaza de primele doua imagini, construind o teorie a relatiilor internationale bazata pe cea

de-a treia imagine.

Conisderand ca teoriile care explica relatiile internationale raportandu-se la natura

umana sau la tipul de regim din interiorul statului sunt reductioniste, Waltz creeaza o teorie

sistemica a relatiilor internationale, care pune la baza intelegerii cauzelor razboiului si a

evenimetelor internationale in general, caracteristicile sistemului.

Pagina 21 din 32

Viziunea lui Waltz asupra relatiilor internationale se refera exclusiv la sistemul

international. Prin urmare viziunea sa este una sistemica, si are drept scop explicarea

dinamicii de ansamblu a relatiilor internationale privite ca un domeniu social distinct si

independent de celelalte, si care presupune deci un studiu stiintific diferit. Se pot observa aici

unele influente realiste, realismul fiind prima teorie care a privit Relatiile Internationale ca un

domeniu de studiu distinct.

Cu scopul declarat de a analiza sistemul international si de a arata cum fizeaza el

relatiile internationale, Waltz isi incepe demersul cu definirea conceptului de „sistem”. Orice

sistem este definit de o structura si de unitati aflate in interactiune. La randul sau, structura

este definita de un principiu ordonator, de functiile unitatilor componente si de capabilitatile

diferite de care acestea dispun.

Caracteristicile generale ale sistemului amintite, se aplica si sistemului international.

Unitatile aflate in interactiune sunt in cazul sau statele, iar principiul ordonator este anarhia.

Anarhia deosebeste in mod paradigmatic sistemul international de sistemul politic intern al

statelor, care este ierarhic. In ceea ce priveste cea de-a doua trasatura a structurii, functiile

unitatilor, in cazul sistemului international caracterizat de anarhie, fiecare stat trebuie sa-si

indeplineasca functiile sale bazandu-se si contand pentru aceasta doar pe propriile

capabilitati. Principiul anarhiei care guverneaza sistemul international face ca statele sa aiba

aceleasi functii, dintre care cea mai importanta este aceea de a-si asigura supravietuirea.

Indeplinierea acelorasi functii de catre unitatile componente este o alta trasatura ce

particularizeaza sistemul international de sistemul politic intern, in cadrul caruia fiecare

unitate indeplineste o functie determinata. Cea de-a treia caracteristica a structurii sistemului

international, si cea mai importanta de altfel, este distributia capabilitatilor intre unitati. De

aceea sistemele urmeaza sa fie diferentiate dupa numarul centrilor de putere care conduc

competitia internationala.

Definind structura internationala ca anarhica, Waltz dezvolta o teorie clasica a

balantei de putere. Ideea centrala a acestei teorii este faptul ca toate statele urmaresc pe plan

international acelasi lucru: asigurarea supravietuirii. Aceasta lupta a statelor pentru

supravietuire intr-un sistem anarhic, va conduce la o dilema a securitatii, care va face statele

sa conteze doar pe ele insele ( principiul „self-help”). Date fiind aceste conditii structura va

influenta comportamentul statelor astfel incat ele vor tinde sa formeze o balanta de putere,

aceasta fiind cea mai buna modalitate de asigurare a supravietuirii. Balanta de putere ajuta nu

numai la supravietuirea statelor dar si la conservarea sistemului prin echilibrarea sa. In toate

cele analizate mai sus se regasesc puternice influente realiste; pana aici ce aduce nou

Pagina 22 din 32

neorealismul este conceptul de „sistem” si importanta pe care o acorda acestuia. Sistemul

international este cel care determina relatiile internationale si comportamentul statelor.

Pentru a explica si teoretiza mai bine sistemul international, Waltz se foloseste de o

comparaitie si de o analogie. Mai intai, Waltz compara sistemul international cu sistemul

politic intern. Principalele deosebiri pe care le gaseste, si pe care le-am discutat deja, sunt in

primul rand faptul ca sistemul politic intern este prin excelenta ordonat si organizat, si are ca

principiu ordonartor ierarhia, pe cand sistemul internartional este anarhic. In al doilea rand

faptul ca unitatile sistemului politic intern indeplinesc sarcini diferite (parlamentul adopta

legi, guvernul se ocupa de implemetarea lor iar justitia de respectarea lor), in timp ce in

sistemul international statele au aceleasi functii. Daca pe plan intern unitatile colaboreaza si

se ajuta reciproc, pe plan extern statele trebuie sa se bazeze doar pe ele insele (principiul self-

help). Principala diferenta dintre state, care da de altfel si dinamica relatiilor internationale

sunt capabilitatile de care dispun statele.

Analogia pe care spuneam ca o foloseste Waltz in teorteizarea sistemului international

este cea cu microeconomia. Pentru a releva mai clar rolul constrangator pe care structura si

capabilitatile statelor le au pentru comportamentul lor si pentru relatiile ce se stabilesc intre

ele, Waltz recurge la analogia intre state si firme. In viziunea lui Waltz analogia este permisa,

pentru ca cele doua domenii sunt similare din punct de vedere structural, iar apoi ea este utila

avand in vedere ca luam ceva dintr-un domeniu in care teoria este bine dezvoltata si adaugam

acest lucru altui domeniu mai putin dezvoltat teoretic.35

Waltz porneste acest demers prin definirea pietei. El isi propune sa defineasca pietele

raspunzand la doua intrebari: „Cum se formeaza? si cum functioneaza?”36 Intr-o economie de

piata descentralizata, piata se formeaza spontan si neintentionat. La originile sale se afla

egoismul unitatilor ce-i dau nastere. Ea se formeaza in urma activitatilor unor unitati separate,

cum ar fi spre exemplu firmele si persoanele individuale, care nu actioneaza in scopul crearii

unei ordini, ci in scopul urmaririi unor interese personale prin mijloacele pe care le au la

dispozitie. „Unitatile individuale actioneaza pentru ele insele. Din coalitia lor ia nastere o

strucutra care le afecteaza si le constrange pe toate. Odata formata, piata devine o forta prin

ea insasi, o forta pe care unitatile constitutive actionand singular sau intr-un numar mic nu ar

putea-o controla. In schimb, in functie de variatia conditiilor pietei, creatorii ei, devin

creaturile pietei careia propriile lor activitati i-au dat nastere.”37 Fiecare unitate isi urmareste

propriul interes si bine. Rezultatul unui astfel de comportament adoptat de toate unitatile, 35 Kenneth, Waltz. Theory of International Politics. (New-York: McGraw-Hill, Inc., 1979), pagina 89, trad. n.36 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 89.37 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 90, trad. n.

Pagina 23 din 32

depaseste motivele si scoprile lor individuale. „Fiecare ar dori sa munceasca mai putin si sa

produca bunuri la preturi inalte. Dar toate acestea luate impreuna, fac ca toate sa munceasca

mai mult si sa produca bunuri la preturi mai joase. Fiecare firma urmareste sa-si maximizeze

profitul; rezultatul produs de faptul ca mai multe firme urmaresc acest lucru, duce la o

scadere a profitului.”38

Piata este o cauza structurala intre actorii economici si rezultatul pe care ei il produc.

Piata conditioneaza si determina comportamentul, interactiunile si calculele actorilor. Ea

determina agentii economici sa actioneze intr-un anumit mod. Teoria microeconomica

explica cum functioneaza economia, si la cel fel de rezultate trebuie sa ne asteptam daca

actionam intr-un anumit mod.

„Sistemele politice internationale, ca si pietele, sunt formate in urma actiunilor

unitatilor care incearca sa-si urmareasca interesele. Structurile internationale sunt definte in

termenii unitatilor politice ale unei anumite perioade, fie ca este vorba de orase-state, imperii

sau natiuni. Structura este determinata de coexistenta statelor. Nici un stat nu doreste sa ia

parte la formarea unei structuri de care sa fie constrans. Sistemele politice internationale, ca si

pietele, sunt individualiste la origine, generate spontan si neintentionat. In amandoua

sistemele, structurile sunt formate prin coactiunile unitatilor lor. Faptul ca aceste unitati

traiesc, devin mai prospere sau mor, depinde de eforturile lor. Amandoua sistemele sunt

formate si mentinute pe baza principiul self-help care se aplica unitatilor.”39

Faptul ca cele doua sisteme se aseamana, nu inseamna ce ele sunt identice. „Sistemul

international se aseamana din punct de vedere structural cu economia de piata pana acolo

unde principiul self-help poate opera in economie.”40 In economie guvernul stabileste

anumite limite pentru principiul self-help-ului, in timp ce in sistemul international nu exista

astfel de limite. Economia de piata si sistemul international functioneaza diferit per ansamblu.

In urma interactiunilor dintre unitatile lor, cele doua sisteme dezvolta structuri care ii

recompenseaza sau ii pedepsesc pe cei care au adoptat un anumit tip de comportament.

Pornind de la aceeasi analogie cu microeconomia, Waltz defineste statele ca fiind

unitatile sistemului international, singurii actori care conteaza: „la fel cum economistii

definesc pietele prin firme, la fel definesc si eu structurile politice internationale prin state.

[…] Atat timp cat statele mari sunt marii actiori, structura politicii internationale trebuie

38 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 90, trad. n.39 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 91, trad. n.40 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 91, trad. n.

Pagina 24 din 32

definita in termeni de <<stat>>”41 Din nou se poate observa faptul ca ideile lui Waltz merg pe

directia realismului clasic, el considernad statele principalii actori ai sistemului international.

Statele sunt cele care creeaza scena pe care tot ele impreuna cu alti actori non-statali,

isi vor desfasura actiunile. Statele sunt unitatile sistemului international; interactiunile lor

determina conturarea structurii acestuia. Ele vor ramane mult timp singurii actori de pe scena

internationala care conteaza, deoarece durata lor de viata este foarte lunga iar rata mortalitatii

extrem de scazuta. „A numi statele <<unitati>> inseamna a sune ca fiecare stat este ca

celalalt, adica o unitate politica autonoma. Este un alt fel de a spune ca statele sunt

suverane.”42

Chiar daca toate statele sunt suverane acest lucru nu inseamna ca ele sunt si egale. Ele

sunt egale dar numai in ceea ce priveste functiile pe care le indeplinesc. Ele au posibilitati

diferite de a-si urmari interesele in functie de capabilitatile de care dispun. Unele state sunt

mai bogate, altele sunt mai sarace; unele sunt mai mari, altele sunt mai mici; unele sunt mai

puternice, altele sunt mai slabe. Prin urmare statele sunt foarte diferite, chiar daca in princpiu

sunt foarte asemenatoare. Sunt asemanatoare prin faptul ca indeplinesc aceleasi functii si prin

faptul ca au aceleasi interese, supravietuirea la minim, si dominatia universala la maxim.

Tinand cont de toate aceste lucruri analogia dintre state si firme vine sa puna intr-o

lumina si mai clara pozitia statelor in sistemul international. Orice firma care vrea sa

supravietuiasca si sa aiba profit, trebuie sa aiba o productie eficienta si vanzari mari. Aparita

pe piata a unei alte firme, sau cresterea capabilitatilor unei firme existente este ingrijoratoare,

si determina celelalte firme sa actioneze intr-un anumit mod. Intotdeauna firmele mari au

tendinta de a le inghiti pe cele mici, de a le anihila. La fel stau lucrurile si cu statele in

sistemul international. Orice stat mai puternic reprezinta o amenintare pentru celelalte, orice

crestere a capabilitatilor unui stat devine ingrijoratoare pentru celelate intr-un sistem in care

razboiul este oricand posibil. De aceea statele trebuie sa fie mereu in garda si sa incerce sa

devina mai puternice.

John Mearsheimer in Tragedia politcii de forta ofera o teorie neorealista avand la baza

aceleasi idei cu Waltz. Chiar daca el isi propune sa ofere „o teorie realista a politicii

internationale care sa conteste optimismul prevalent in privinta relatiilor internationale dintre

marile puteri”43, el ofera o adevarata teorie neorealista sau realist strucutrala pentru ca de la

inceput el afirma ca „sistemul international modeleaza puternic comportamentul statelor”44.

41 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 94, trad. n.42 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 95, trad. n.43 John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003), pagina 9.44 John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003), pagina 13.

Pagina 25 din 32

La fel ca si Waltz, Mearsheimer acorda putina atentie in teoria sa indivizilor sau

considerentelor de politica interna. El se deosebeste insa de Waltz prin faptul ca isi numeste

teoria „realism ofensiv”, in timp ce teoriei lui Waltz ii da numele de „realism defensiv.”45

Prin „realismul ofensiv” Mearsheimer doreste sa se apropie mai mult de realismul

clasic prin faptul ca descrie marile puteri ca pe niste entitati care cauta in permanenta puterea.

Se deosebeste insa de acesta prin faptul ca realismul ofensiv considera ca sistemul

international forteaza marile puteri sa-si sporeasca puterea realtiva, deoarece aceasta este

singura modalitate de a-si asigura securitatea. „Cu alte cuvinte, supravietuirea impune un

comportament agresiv. Marile puteri se comporta agresiv nu pentru ca o doresc sau pentru ca

au o tendinta interioara spre dominare, ci deoarece trebuie sa caute mai multa putere daca vor

sa-si maximizeze sansele de supravietuire.”46 Tot aceste idei il diferentiaza si de realismul

defensiv al lui Waltz care „nu insista asupra ideii ca sistemul international ar oferi marilor

puteri motive solide pentru a actiona ofensiv in scopul dobandirii puterii, ci, dimpotriva,

sustine punctul de vedere opus, conform caruia anarhia incurajeaza statele sa se comporte

defensiv si sa mentina balanta de putere, in loc sa o dezechilibreze.”47

Mearsheimer explica motivele pentru care marile puteri lupta pentru putere prin cinci

ipoteze referitoare la sistemul international. „Prima ipoteza este ca sistemul international e

anarhic, ceea ce nu inseamna ca este haotic sau sfasiat de dezordine.”48

A doua ipoteza este „ca marile puteri poseda intrinsec o anumita capacitate ofensiva,

care le confera mijloacele de a se vatama si, posibil, de a se distruge reciproc. Statele sunt

potential periculoase unele pentru celelalte, cu toate ca unele state au o putere militara mai

mare decat a altora si, de aceea, sunt mai primejdioase. Puterea militara a unui stat se

identifica indeobste cu armamentul pe care il are la dispozitie, desi, chiar daca nu ar exista

arme, indivizii din statele respective si-ar putea folosi pumnii si picioarele pentru a ataca

populatia altui stat. La urma urmerlor, pentru fiecare gat exista doua maini care sa-l

stranguleze.”49

A treia ipoteza „este ca statele nu pot fi nicodata sigure in privinta intentiilor altor

state. Mai precis, nici un stat nu poate fi sigur ca un alt stat nu-si va folosi capacitatea militara

ofensiva pentru a-l ataca. Aceasta nu inseamna ca statele au, in mod necesar, intentii ostile.

Este posibil ca toate statele din sistem sa fie benigne, dar este imposibil sa fim siguri de

45 John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003), pagina 18.46 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 20.47 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 19.48 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 27.49 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 27.

Pagina 26 din 32

aceasta judecata, deoarece e cu neputinta sa se ghiceasca intentiile cu o certitudine de suta la

suta. Exista numeroase cauze posibile pentru agresiune, si nici un stat nu poate fi sigur ca un

altul nu este motivat de vreouna dintre ele. Mai mult, intentiile se pot schimba rapid, astfel ca

intentiile unui stat pot fi benigne intr-o zi si ostile in dimineata urmatoare.”43

A patra ipoteza „este ca supravietuirea constituie telul principal al marilor puteri. Mai

precis, statele cauta sa-si mentina integritatea teritoriala si autonomia ordinii politicii interne.

Supravietuirea domina celelalte motive pentru ca, o data ce un stat e cucerit, e improbabil sa-

si mai poata urmari alte scopuri.”

In fine cea de-a cincea ipoteza este ca „marile puteri sunt actori rationali. Ele sunt

constiente de mediul lor exterior si gandesc strategic in privinta modului in care sa

supravietuiasca in acest mediu. In particular, ele analizeaza preferintele altor state si modul in

care e probabil ca propria lor comportare sa afecteze comportarea acestor state, precum si

felul in care e probabil ca actiunile acestor state sa afecteze propria lor strategie de

supravietuire.”

Relatiile internationale dintre state sunt dominate de sentimetele de neincredere si

suspiciune ale statelor. Ele se bazeaza pe principiul self-help, caci nu prea e loc pentru

incredere intr-un sistem anarhic in care nu exista nici o autoritate careia sa i te adresezi in

cazul in care ai fost atacat. In afara de interesul egoist al unor terte parti, nu exista o alta

modalitate de pedepsire a agresorului. Orice stat este privit ca un posibil agresor. Aceasta

idee are in centrul ei convingerea ca intr-o lume in care marile puteri detin capabilitatile de a

se ataca, statele care sunt preocupate de securitatea si supravietuirea lor nu trebuie sa acorde

prea multa incredere altor state. Cum toate statele urmaresc propria lor supravietuire, statele

nu se pot baza pe altele pentru securitate.

Din aceste motive aliantele sunt „doar casatorii de convenienta temporare: partenerul

de alianta de azi poate fi dusmanul de maine, iar dusmanul de azi poate fi partenerul de

maine.” Statele actioneaza intotdeauna in conformitate cu propriul lor interes; niciodata nu-si

vor subordona interesul intereselor altor state. „Motivul e simplu: este eficient sa fii egoist

intr-o lume in care fiecare e pentru sine.”50

Cea mai buna modalitate prin care statele isi pot asigura securitatea este sa devina

statul cel mai puternic din sistem. Cu cat esti mai puternic cu atat e mai putin probabil ca un

alt stat te va ataca sau te va ameninta. Din acest motiv statele vad distribuirea puterii ca fiind

decisiva, si incearca sa-si maximizeze puterea pe care o detin la nivel mondial. Ele se

50 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 27.

Pagina 27 din 32

folosesc de mijloace economice, militare, diplomatice pentru a inclina balanta de putere in

favoare lor.

Relatiile internationale sunt un joc cu suma nula, deoarece castigul unui stat

reprezinta o pierdere pentru altul. „Ideea este sa castige competitia si sa domine celelate state

din sistem. Asadar, afirmatia ca statele isi maximizeaza puterea relativa este echivalenta cu

aceea ca statele sunt dispuse sa gandeasca ofensiv in privinta altor state, chiar daca motivul

lor ultim este pur si simplu supravietuirea. Pe scurt, marile puteri au intentii negative.”

Urmarirea puterii inceteaza atunci cand statul ajunge hegemonul mondial.

Pentru Mearsheimer statele acorda o atentie egala defensivei si ofensivei. Nu poti sa

stii nicodata cata putere este suficienta pentru a-ti asigura securitatea. De aceea urmaresti

puterea neincetat pana la dobandirea totala a acesteia. Dar masurile pe care un stat le ia

pentru a-si spori securitatea, duc la diminuarea securitatii altor state. Se ajunge astfel la

dilema securitatii. Prin urmare este destul de dificil ca un stat sa incerce sa-si sporeasca

securitatea fara a determina o reactie din partea celorlalte state care se simt amenintate.

Conisiderand puterea foarte importanta in asigurarea securitatii, Mearsheimer explica

si ce se intelege prin putere. In primul rand el observa ca exista doua tipuri de putere: puterea

latenta si puterea militara. „Puterea latenta se refera la ingredientele socio-economice care

contribuie la alcatuirea puterii militare; se bazeaza in special pe bogatia statului si pe

dimensiunea populatiei. Marile puteri au nevoie de bani, tehnologie si personal pentru a cladi

forte militare si a purta razboaie, iar puterea latenta a unui stat se refera la potentialul pe care

il poate concretiza atunci cand intra in competitie cu statele rivale.” Pe plan international insa,

puterea unui stat depinde in special de fortele sale militare. Spre deosebire de Morgenthau,

Mearsheimer ofera o definitie materiala a puterii, sustinand ca puterea se bazeaza pe

capabilitatile materiale detinute de state.

Ideea centrala a neorealismului este ca relatiile internationale sunt determinate de

structura sistemului international. Aceasta, si nu trasaturile particulare ale marilor puteri,

determina statele sa actioneze intr-un anumit mod pe plan international. Daca realismul clasic

considera ca actiunile statelor sunt determinate de vointa lor intrinseca de putere,

neorealismul considera ca la baza comportamentului statelor pe plan international se afla

dorinta lor de supravietuire. In alte cuvinte statele actioneaza pe plan international astfel incat

sa pastreze structura sistemului international existenta.

2.5. CONCLUZII

Pagina 28 din 32

Neorealismul este o teorie generala care isi propune sa explice relatiile internationale

per ansamblu. Generalitatea, capacitatea de abstractizare si sintetizare, fac din realismul

waltzian o teorie eleganta, care poate fi aplicata oricarei perioade istorice (putem vorbi de

sistem international din 1648 dupa incheierea pacii de la Westphalia). Faptul ca este o teorie

general aplicabila a facut-o si mai atragatoare in literatura de specialitate.

Neorealismul ofera o teorie foarte nuantata a sistemului international. Aceasta vine sa

explice persuasiv specificitatea sistemului international cu toate caracteristicile si implicatiile

sale. Consecintele teoretice si practice ce rezulta din modului de abordare al sistemului

international sunt extrem de importante.

Unul din meritele cel mai importante ale teoriei neorealiste este acela de a fi continuat

teoria realista. Am identificat multiple puncte comune ale neorealismului cu realismul clasic

al lui Morgenthau. Punctul in care neorealismul se distanteaza de realism este metodologia sa

si conceptia despre sine. Din punct de vedere metodologic teoria lui Waltz adopta unul din

cele doua modele clasice ale teoriei echilibrului din stiintele sociale. Ea nu se bazeaza pe

echilibrul homeostatic al teoriei cibernetice, ci pe echilibrul pietei din teoria economia

neoclasica, care este individualista si este caracterizata de un mediu concurential, dar care

respecta anumite reguli.

Analogia pe care o face Waltz intre firme si state pe plan international, leaga

inextricabil nivelul economic de cel al politicii internationale. Daca piata este rezultatul

comportamentului individual utilitarist, sistemul international este rezultatul

comportamentului egoist al statelor.

„Contribuita definitorie a neorealismului este folosirea sistematica a economiei ca

model explicativ pentru disciplina Realtiilor Internationale. Aceasta inseamna ca Waltz s-a

folosit atat de teoria pietei, cat si de modelul actorului rational, uzual in abordarea bazata pe

teoria jocurilor si in cea mai mare parte a literaturii consacrate regimurilor.”51

Neorealismul continua o lunga si veritabila traditie intelectuala. El redefineste si

readuce in actualitate realismul clasic, integrandu-l in realitatea contemporana prin folosirea

analizei comparative. Teoria neorealista a dezvoltat si a largit teoria realismului clasic prin

definirea si legarea comportamentului actorilor politicii internationale de structura sistemului

international.

Pagina 29 din 32

CONCLUZII FINALE

Realismul pledeaza pentru separarea politicii de morala. Pentru realisti o politica este morala

daca isi atinge obiectivele si/sau asigura securitatea statului. Interesul national merge dincolo

de orice alte conisderente. O buna politica internationala va urmari intotdeauna interesul

national. De aceea realismul atrage atentia asupra necesitatii deosebirii dintre scopul politicii

internationale declarat de lideri si cel urmarit.

Toeria realista explica comportamentul si actiunile marilor puteri in sistemul international. Ea

ofera o explicatie pertinenta a razboiului din Irak. Din perspectiva realista SUA au atacat

Irakul pentru ca aveau interese strategice in zona. Bogatiile petrolifere ale acestuia le-ar fi

sporit puterea relativa si le-ar fi permis sa-si consolideze pozitia de hegemon mondial.

Neorealismul sustine ca statele, in special marile puteri, sunt interesate de mentinerea

structurii sistemului international. Actionand in Irak, SUA pe de o parte si-ar fi consolidat

statutul de superputere mondiala, iar pe de alta parte ar fi asigurat stabilitatea sistemului.

Irakul era conisderat o tara ce detinea arme de distrugere in masa, ceea ce reprezenta o

amenintare la adresa securitatii Americii si a intregii lumi, cu atat mai mult cu cat se

considera ca Irakul ar putea sprijini organizatiile teroriste. Cu alte cuvinte, Irakul era o

Pagina 30 din 32

amenintare pentru securitatea si stabilitatea sistemului international. Prin acest razboi SUA

atentionau si Iranul, Corea de Nord si Siria, alte tari considerate ca sprijinitoare ale

teroristilor.

Teoria realista si neorealista explica in mare masura comportamentul statelor pe scena

politicii mondiale. Ele au oferit explicatii despre modul in care actionau marile puteri in

sistemul international in trecut, dar raman valabile si in prezent. Pe de o parte realismul si

noerealismul ne ajuta sa intelegem trecutul daca privim inspre evenimetele ce s-au petrecut

cu mai mult timp in urma, iar pe de alta parte ne ajuta sa intelegem evenimetele prezente si sa

anticipam viitorul.

BIBLIOGRAFIE:

1. Edwart, Hallett, Carr. The Twenty Years Crisis 1919-1939. (New York: Harper &

Row Publisher, 1946).

2. Hans J., Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace.

Sixth Edition. (New York: McGraw- Hill, Inc., 1985).

3. Hobbes, Thomas, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending

Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New

York: Longman, 1997).

4. Max, Weber apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending

Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New

York: Longman, 1997.

5. James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International

Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997).

6. Hans J., Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace.

Sixth Edition. (New York: McGraw- Hill, Inc., 1985).

Pagina 31 din 32

7. Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories

of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York:

Longman, 1997).

8. Stefano, Guzzini. Realism si relatiile internationale. (Iasi: Institutul European, 2000).

9. Pierre, Milza, Serge, Berstein. Istoria secolului XX. Volumul II. (Bucuresti: All,

1998).

10. Kenneth, Waltz. Omul, statul si razboiul. (Iasi: Institutul European, 2001).

11. Kenneth, Waltz. Theory of International Politics. (New-York: McGraw-Hill, Inc.,

1979).

12. John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003).

Pagina 32 din 32