Tema 1: Introducere în psihologia şi sociologia devianţei şi delincvenţei

Subiectul 1. Obiectul, obiectivele şi sarcinile cursului “Psihologia comportamentului deviant şi delincvent”

Obiectul este determinat de importanţa cercetării fenomenelor negative comportamentale, cu care se confruntă societatea contemporană

Rezultă din necesitatea pregătirii specialiştilor-psihologi, care în condiţiile unei societăţi în criză, marcată de sporirea numărului de manifestări deviante, cu deosebire în comportamentele adolescenţilor şi tinerilor, dar şi la vîrsta adultă, au nevoie de cunoştinţe şi abilităţi pentru a se implica în activitatea de profilaxie şi corecţie. Are loc diversificarea devianţei: minciună, abandonarea şcolii, evadare de acasă şi vagabondaj, hoţie, vandalism, acte violente în raport cu proprietatea privată şi de stat, violenţă fizică şi sexuală, comportament suicidal etc.

Devianţa este o noţune larg utilizată în psihologia socială, în sociologie şi criminologie,aceasta noţiune desemnînd în sensul său cel mai general abaterea indivizilor de la normele şi valorile sociale. În orice societate comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergînd de la comportamentul “excentric”, dezordine comportamentală, pîna la comportamente disfuncţionale,aberante şi delincvente, înscrise în aria patologică a tulburărilor psihice.

În funcţie de această varietate a comportamentelor J.Fichter face o distincţie între devianţa pozitivă, prin care individul se abate de la stereotipurile conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori superioare, şi devianţa negativă, care se caracterizează prin încălcarea şi refuzarea indicaţiilor normelor medii.

O altă distincţie în cadrul devianţei şi delincvenţei este cea operată de Edwin Lambert (1951):

- devianţa primara în care autorul porneste de la faptul că aproape orice persoanătrece din cînd în cînd peste reguli, dar aceasta are un caracter temporar, astfel persoana ramînînd una acceptată din punct de vedere social;

- devianţa secundară care apare la persoanele ce acceptă devianţa ca rol, fapt ce comportă consecinţe asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de sine.

Categorii de devianţă.

M.Cussen face o listă aproximativă în acest domeniu, împărţită în şapte categorii:

a. Infracţiunea şi delictele cuprinzînd: omorurile, furtul, violul, delincventa juvenilă

b. Sinuciderea

c. Consumul de droguri cu implicaţiile dezorganizate de factură psiho-socială

d. Conduitele sexuale deviate includ: prostituţia, homosexualitatea, lesbianismul, pornografia.

e. Devianţele religioase care prin atitudini fanatice antreneaza unele secte religioase, erezii, vrăjitorii.

f. Bolile mentale.

g. Extremismul politic.

h. Handicapurile fizice.

Relativitatea normelor, antrenează prin relativitatea criteriilor lor distincţia dintre drept şi nedrept; deci şi o relativitate a devianţelor în acest sens. Pentru a nu crea confuzie, trebuie făcute unele distincţii

- un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situaţie şi nu va fi condamnat în alte împrejurări;

- un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul social al autorului;

- devianţa va depinde de contexul normativ în care apare şi se manifestă;

- relativismul normelor şi valorilor depinde de fiecare societate.

Devianţa comportamentală este determinată de un şir de factori: culturali, sociali, medicali, psihosociali, pedagogici, materiali etc. Analiza teoretică demonstrează: comun pentru toate comportamentele deviante şi delincvente este în linii mari comportamentul agresiv şi negativismul, fundamentat pe factori psihologici (tulburări în sfera motivaţională, afectivă, volitivă şi morală a individului) şi psihosociali (determinaţi de socializarea inadecvată sau incompletă).

Subiectul 2. Problema comportamentului în psihologia socială

Comportamentul este determinat de trebuinţe – stare de insuficienţă a ceva, pe care persoana doreşte să o înlăture; tensiune internă ce motivează activitatea şi determină caracterul şi orientarea actelor şi acţiunilor.

Transformarea trebuinţelor în comportamente (К. Goldshtein)

Etapa tensiunii psihice – senzaţia de lipsă obiectivă a ceva:

Mecanismul fiziologic de activizare în memorie a amintirilor despre obiectele din ambianţă care pot satisface trebuinţa

1

Sporirea energetică a trebuinţei – tensiune internă, excitare afectiv-nervoasă, lichidarea sau inhibarea altor surse de excitare;

Etapa evaluării – manifestarea unei posibilităţi reale de posedare a obiectului care poate satisface trebuinţa:

Examinarea posibilităţilor obiective şi subiective, pronosticarea actelor comportamentale;

Manifestări afective caracterizate în funcţie de posibilitatea satisfacerii terbuinţei

Etapa satisfacerii – diminuarea tensiunii şi a activismului psihic:

Scăderea tensiunii nervoase, suportarea unui sentiment de satisfacţie şi plăcere

Motive care orientează comportamentul

Motive inconştiente:

Instincte – totalitatea actelor înnăscute sub forma reflexelor complexe necondiţionate, manifestate în scopul adaptării şi menţinerii funcţiilor vitale

Atracţie – orientare firească spre realizarea, menţinerea şi păstrarea unei anumite stări

Motive conştiente:

Orientare – atenţie faţă de un anumit obiect, capabil să satisfacă trebuinţa

Dorinţă – reprezentarea clară şi certă a scopului

Realizare – reprezentarea mijloacelor potrivite atingerii scopului

Definiţii ale comportamentului

Totalitatea unor unităţi funcţionale (acte comportamentale), fiecare din care începe cu starea de dezechilibru organic şi se finalizează cu restabilirea echilibrului.

Un sistem de acte psihomotrice reale sau ideale în formă de acţiune, care se manifestă în interacţiunea omului cu ambianţa şi asigură satisfacerea directă sau indirectă a trebuinţelor.

Etape ale actului comportamental (J. Mead)

Faza impulsivă – dezechilibru organic, senzaţie de incomoditate şi orientare a efortului psihic spre realizarea echilibrului

Faza perceptivă – sporirea sensibilităţii faţă de elementele din ambianţă care se prezintă ca oportune în scopul înlăturării stării de disconfort

Faza manipulării – contactarea acestor aspecte, obiecte din ambianţă

Faza de consum – acord dintre organism şi ambianţă

Explicarea comportamentului în teoria cîmpului lui K. Levin

Analiza comportamentului trebuie să se fundamenteze pe cunoaşterea situaţiei reale în care a decurs

Situaţia trebuie să fie interpretată prin prisma capacităţii individului de a o conştientiza şi interpreta

Trebuie să se ţină cont că fiecare comportament este determinat de anumite trebuinţe (Care trebuinţă a fost satisfăcută prin aceste acţiuni? De ce? Cum?)

Explicaţia trebuie să pornească de la identificarea cauzelor comportamentului în fiecare caz concret

Comportamentul este influenţat de factori “aici şi acum”, evenimentele trecute şi viitoare pot doar să aducă detalii neînsemnate la structura situaţiei generale şi să modifice componenţa cîmpului psihologic

B=f(P,E), unde В – comportament, Р – persoană, Е - ambianţă

Tulburări de comporatment

Tulburări de comportament (devianţă comportamentală) – acţiuni ale omului, caracterizate de şi conducînd spre dezadaptare biologică, psihologică şi socială, provocînd conştient sau inconştient suferinţe şi daună însăşi sie, apropiaţilor sau societăţii

Comportament asocial – neglijarea normelor sociale

Comportament delincvent – tip de devianţă comportamentală în cadrul căreia sunt încălcate normele de drept

Comportament antisocial – acţiuni antisociale conştiente grave

Comportament criminal – acţiuni antisociale conştiente şi intenţionate cu caracter grav, clasificate în conformitate cu Codul Penal

2

Subiectul 3. Agresivitatea în structura comportamentului deviant

Agresivitatea o putem defini ca o acţiune vătămătoare, orientată împotriva unui organism. A vătăma înseamnă a leza, a traumatiza, a distruge, componente care afectează, deranjează, enervează şi jignesc.

Putem considera acţiuni agresive :

acţiuni intenţionat distructive (scopul lor este distrugerea, traumatizarea celeilalte persoane);

acţiuni explicit intenţionat negative (scopul lor este de a produce o stare neplăcută celeilalte persoane);

acţiuni implicit intenţionat distructive (scopul lor este nu tocmai distrugerea celeilalte persoane, dar individul care acţionează aşteaptă ca tentativa sa să ducă la afectarea persoanei în cauză);

acţiuni implicit negativ intenţionate (scopul lor nu este crearea unei stări neplăcute celeilalte persoane, dar personajul care acţionează aşteptă ca din cauza acţiunii sale să se instaleze la persoana cealaltă o stare interioară neplăcută).

Teorii psihologice ale comportamentului deviant

Modelul psihodinamic

Freud găseşte sursa violenţei umane în sexualitate şi pulsiunea morţii (esenţa distructivă - Thanatos-ul), pe care o avem de la naştere. Dezvoltarea agresivităţii poate avea loc în copilărie, sursele ei putînd fi identificare în sexualitatea infantilă. Pentru Freud, sexualitatea infantilã nu este realizarea nemijlocitã a unei activitãti sexuale ci este vorba în primul rând de cãutarea plãcerii (libido). De altfel orice fiintã umanã, indiferent de vârstã, este în permanentã cãutare a obtinerii plãcerii si cautã sã-si satisfacã aceastã necesitate folosindu-se de diferitele zone erogene ale propriului corp sau de stimuli din mediul înconjurãtor.

STADIUL ORAL (de la nastere la 18 luni)

După Abraham stadiul dat poate fi numit sadico-oral – muşcarea şi înghiţirea prezentîndu-se ca tendinţă de distrugere – neoformaţiune. Fixarea în stadiul dat – sarcasm, bîrfe, nerăbdare, invidie, lăcomie, gelozie, răzbunare.

STADIUL ANAL ( între 18 luni si 3-4 ani )Neoformaţiune – sadism anal (crizime, “murdărire”, “insinuare”), fixare – încăpăţinare, supărare, răzbunare.

STADIUL FALIC (înspre vârsta de 5 ani)

Fixarea – dominare, laudă, demonstrativism, masculinitate.

STADIUL genital

Fixarea – agresivitate, comportament destructiv şi asocial.

A. Adrer despre frustrare şi agresivitate

După ADLER, inferiorităţile fizice declanşează adeseori o serie de frustrări care, la rândul lor, antrenează comportamente normale sau patologice, reuşite sau eşuate, pentru rezolvarea acestor frustrări. Persoana încearcă atunci să-şi compenseze inferioritatea, dar când efortul ei depăşeşte limitele scopului intenţionat, ea supracompensează.Uneori, persoana poate să dezvolte atunci un interes special (datorită sublimării care survine) pentru un domeniu pentru care ea (până atunci) nu avea aptitudini reale (există indivizi care în asemenea situaţii manifestă interes în profesii pentru care nu sunt dotaţi şi pentru care până atunci (cu alte cuvinte înainte să se producă SUBLIMAREA) nu posedă însuşirile necesare). Modul de realizare amotivului agresiv:

Artă – imagini rigide, agresive; literatură – descrieri ale ciocnirilor violente;

Profesii în care poate fi satisfăcut impulsul agresiv

Activitate politică

Interes faţă de moarte, cimitir, superstiţie, frică de infecţii şi boală

Caritate, simpatie exagerată, altruism

Modelul sociodinamic al lui K. Horney

KAREN HORNEY a elaborat conceptul de anxietate fundamental ă şi de neajutorare î n copil ă rie care au dus la dezvoltarea dimensiunii sociale a psihanalizei. ,,Anxietatea fundamentală” este ,,sentimentul de fiinţa izolată şi neajutorată faţă de o lume potential ostilă” Ea vede nevroza ca stare generală de perturbare a relaţiilor umane.

O gamă largă de factori ai mediului familial contribuie la insecuritatea omului: dominaţia parentală, indiferenţa, promisiunile neîndeplinite, supraprotecţia, atmosfera ostilă din casă, izolarea de alţi copii şi lipsa de respect pentru nevoile individuale ale copilului. Metodele copilului de a se adapta la anxietatea fundamentală formează pattern-uri motivationale durabile sau nevoi neurotice, care se cristalizează ca trasaturi de personalitate.

Nevoile neurotice sunt tehnici coping ale copilului – doleanţe excesive, nerealiste dezvoltate ca raspunsuri la anxietatea fundamentală – dintre care 10 domina persoana.

Scopul lor nu este satisfacţia instinctuală, cum credea Freud, ci securitatea socială. Generalizînd atitudinile rezultate din nevoile nevrotice K. Horney a dedus 3 ca fiind orientate împotriva oamenilor:

3

Nevoi excesive pentru: Exprimate in comportament

Putere. Tendinţa de a-i domina şi controla pe ceilalţi, teama de greşeală

Exploatarea celorlalţi Să profiţi şi să te foloseşti de ceilalţi, teama de a părea ,,stupid”

Realizare personala Straduinta de a fi cel mai bun, ambitios, frica de greseala

Teoria destructivismului uman

Dupa Fromm, in om exista tentinte inconstiente, puternice spre rationalitate, creativitate si iubire. Contrariate ele genereaza drame, nevroze, dezechilibre sufletesti.(1956). Societatea actuala produce alienarea omului si genereaza situatii nevrotice. Agresivitatea ca reacţie la aceste stări poate fi de apărare, inofensivă, malignă. Formele ei:

- Violenţă în joc

- Agresivitate reactivă

- Agresivitate rezultată din gelozie

- Agresivitate în formă de răzbunare

- Agresivitate distructivă, manifestată în lipsa de credinţă

- Violenţă compensatorie

- Sadism

- Sete de răzbunare arhaică

Modelul frustrare – agresivitate

Teoria despre frustrare – agresivitate emisă de Dollard ş.a. şi care între timp a fost modificată în special de Berkowitz conţine două ipoteze:

agresivitatea presupune întotdeauna o frustrare. Aceasta este considerată a fi o zădărnicire a unei acţiuni deja existente şi cu un anume scop. Frustrarea înseamnă deci o întrerupere a unei acţiuni cu un anume scop ; nu este vorba despre evenimentul care urmează după această întâmplare sau despre sentimentele ulterioare ale persoanei frustrate;

frustrarea duce la diferite reacţii, dintre care cea mai importantă este agresivitatea

Pe lângă aceste două ipoteze, Dollard şi alţii au mai formulat şi altele

acuitatea tendinţei de agresivitate depinde direct de violenţa frustrării premergătoare;

tendinţa de agresivitate creşte odată cu numărul perturbărilor din cadrul unei perioade de timp;

tendinţa de agresivitate cauzată de o frustrare se opune cauzei care a provocat-o.

Reprezentanţii ipotezei de frustrare – agresivitate consideră agresivitatea ca o pură reacţie. În cazul acesta se răspunde desigur la întrebarea, când reacţionează un individ în mod agresiv, nu însă de ce reacţionează agresiv. În afară de aceasta, nu se ia în considerare aşa numita agresivitate instrumentală, o acţiune agresivă care este aplicată în mod conştient şi planificat pentru realizarea propriilor ţeluri, o acţiune care nu derivă neapărat dintr-o frustrare premergătoare. Această ipoteză tratează deci doar un aspect al agresivităţii.

Modelul biologic (Teoria despre “instinct”)

Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată de către austriacul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel (1973), care afirma că agresivitatea la om este o tendinţă spontană moştenită, asemănătoare cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită cantitate de energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se intensifică. Au fost obţinute pe cale experimentală rase de câini, cocoşi şi peşti cu un grad de agresivitate mai înalt decât la semenii lor. Acestea simt nevoia de a-şi manifesta mai frecvent agresivitatea, ceea ce confirmă justeţea teoriei lui Lorenz.

Reprezentanţii acestei teorii pleacă de la faptul că agresivitatea este congenitală, iar în organism are loc o continuă încărcare cu energii agresive. Comportamentul agresiv nu se manifestă oricând, nici chiar atunci când energia necesară ne stă la dispoziţie. Se presupune că descărcarea instinctivă depinde mult mai mult de excitanţii exteriori declanşatori. Cu cât însă instinctul rămâne nesatisfăcut, cu atât se pare că organismul caută un excitant declanşator (aspectul de apartenenţă). Într-un caz extrem este posibilă chiar o acţiune fără declanşator; adică, instinctul se declanşează fără vreun excitant exterior sensibil. Pentru a preveni descărcări spontane ale agresivităţii există după Lorenz, o singură posibilitate de a le anihila – pe calea socială care nu este periculoasă şi în acelaşi timp admisă, cum ar fi de exemplu, prin sport, sau prin manifestarea entuziasmului pentru ştiinţă şi artă.

Modelul comportamental

Teoria învăţării. Reprezentanţii teoriei învăţării, susţin că agresivitatea este o trăsătură dobândită, însuşită. Agresivitatea este deci privită ca o atitudine socială, cauzată de condiţiile medului înconjurător şi se poate schimba. Atitudinea agresivă se învaţă şi se dezvoltă din activitatea continuă a omului, din succesele şi insuccesele sale şi din ocaziile de imitare a comportamentului agresiv. Pe prim plan se află următoarele concepte de învăţare:

condiţionarea operantă (învăţare din succese, învăţare prin confirmare);

4

învăţare prin model (învăţare prin imitare, învăţare prin observare).

Din învăţarea prin confirmare putem deduce următoarele:

cu cât un individ cu acţiuni agresive are mai mult succes, cu atât va exista o mai mare probabilitate ca şi în viitor el va acţiona în mod identic;

un criteriu decisiv în apariţia comportamentului agresiv este presupunerea personală că printr-o asemenea acţiune se poate obţine un anume succes;

agresivitatea poate fi înţeleasă ca un produs al unei reacţii de confirmare şi concomitent de sancţionare a comportamentului agresiv (intensificare intermitentă);

succesele obţinute prin învăţare pot fi atribuite şi altor situaţii, dacă acestea prezintă aceleaşi aspecte pentru declanşarea unui comportament agresiv (generalizarea factorului excitant).

Conceptul învăţării prin observare pleacă de la faptul că comportamentul modelului serveşte drept stimulent, pentru a crea o mai mare asemănare între aceasta şi observator.

Modelul agresiv se exteriorizeză atât printr-o creştere a numărului de modalităţi agresive, cât şi prin formarea comportamentului. Imitarea modelului depinde , printre altele şi de următorii factori.

starea socială a modelului;

vârsta şi sexul (priveşte asemănarea cu observatorul);

consecinţele comportamentului modelului;

valoarea pe care comportamentul modelului o are pentru atingerea scopului personal;

competenţa pe care i se atribuie modelului;

caracteristici exterioare ale modelului (îmbrăcăminte, fizionomie);

relaţiile personale cu modelul .

Întrebări pentru recapitulare

Definirea noţiunilor «comportament» и «patologii comportamentale»

Rolul trebuinţelor în comportamentul uman

Rolul motivelor în comportamentul uman

Analiza comportamentului după J. Mead

Analiza comportamentului după K. Levin

Modelul psihodinamic al comportamentului agresiv, deviant

Modelul frustrare-agresivitate

Modelul comportamental

Modelul biologic

Rolul agresivităţii în comportamentul deviant

Bibliografie

V. Dragomiroiu. Psihologia comportamentului deviant. Bucureşti, 1976.

S. Rădulescu. Devianţă, criminalitate şi patologie socială. Bucureşti, 1999.

S. Rusnac. Psihologia dreptului. Chişinău, 2000.

S. Rusnac. Comportamentul agresiv. Cauze şi manifestări // Symposia professorum, Seria Drept, Chişinău, 1999.

T. Vlad, C. Vlad. Psihologia şi psihopatologia comportamentului. Bucureşti, 1978.

Л.Балабанова. Судебная патопсихология. Харьков, 1998.

Л. Берковитц. Агрессия: причины, последствия и контроль. СПб, 2001.

Р. Бэрон, Д. Ричардсон. Агрессия. СПб, 1997.

Д. Майерс. Социальная психология. СПб., 2000.

Л. А. Первин, О. П. Джон. Психология личности. Теория и исследования. Аспент Пресс, Москва, 2000

Э. Фромм. Анатомия человеческой деструктивности. М, 1994.

5

6

Tema 2. TEORII ŞI PARADIGME PRIVIND DEVIANŢA ŞI CONTROLUL SOCIAL AL ACESTEIAI.1. Orientări şi concepte în cercetarea devianţei socialeI.1.1. Modele teoretice ale devianţei socialeÎn cercetarea devianţei s-au construit o serie de modele teoretice care fac parte integrantă din sistemul teoretic al psihosociologiei

„problemelor sociale” şi, prin aceasta, din ştiinţa psihologică şi sociologică. Studiul devianţei implică numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul unor întrebări fundamentale: „ce îi determină pe indivizi să comită acte deviante?”, „cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „care sunt criteriile conform cărora o conduită este considerat drept deviantă?” Cu privire la aceste întrebări, la aceste tematici există mai multe puncte de vedere, mai multe variante explicative.

A. O primă variantă explicativă, conform căreia cauzele comportamentului deviant se află în structura biologică şi în personalitatea individului, dă naştere unui număr de patru orientări teoretice, după cum urmează.

I. Punctul de vedere biologic-constituţional, conform căruia factorii biologici şi genetici au o contribuţie hotărâtoare în geneza devianţei.

II. Orientarea neuropsihică, ce consideră că actele deviante sunt săvârşite preponderent de persoane cu personalităţi patologice, suferind de diverse tulburări transmise ereditar.

III. Orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, transpuse în comportamente, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate.

IV. Orientarea psihosociologică porneşte de la ipoteza că individul nu se naşte criminal, socializat negativ (deficit de socializare), ci se structurează deviant în funcţie de modelele culturale şi de factorii sociali cu care se confruntă sau cu care se află în raporturi cotidiene.

B. O a doua variantă explicativă, un alt răspuns la întrebările anterioare constă în considerarea devianţei drept un fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, care generează o anumită stare conflictuală, cauzată de discordanţa dintre idealurile individului, sistemul său axiologic şi ofertele sociale. Efectul acestui dezechilibru este scăderea controlului social, precum şi a capacităţii de conciliere în situaţii conflictuale. Din această perspectivă se pot distinge următoarele orientări:

• orientarea statistico-normativă, ce vizează variaţiile înregistrate în rata devianţei;

• orientarea macrosocială, care urmăreşte identificarea unor legităţi sociale determinante ale actelor de devianţă.C. Un al treilea răspuns se concretizează în teoria cauzalităţii multiple (teoria factorială). Aceasta postulează faptul că fenomenul

devianţei are determinare multicauzală, atât de factură internă (biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (economică, socială şi culturală), cele două aspecte aflându-se într-o relaţie de interdependenţă (Petcu, M., 1999). Adepţii cauzalităţii multiple acordă o pondere egală fiecărui factor în parte, accentul fiind pus însă pe identificare corelaţiilor statistice dintre aceşti factori relevanţi.

D. Abordarea psihologică (explicarea motivaţiei producerii actelor deviante) se completează prin luarea în calcul a contextului social, în vederea obţinerii unei perspective complexe, psihosociale, de evaluare a fenomenului devianţei comportamentale.

Distingem cîteva orientări distincte în cercetarea şi explicarea devianţei comportamentale şi a criminalităţii. Orientarea clasică propriu-zisăAceastă orientare a fost promovată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de o serie de teoreticieni din Anglia. Adepţii acestei orientări

consideră că actul deviant îşi are cauzele producerii în voinţa individului. În acest context, fiecare individ poate face alegerea de a încălca legea şi a suporta, în consecinţă, pedeapsa pentru faptele comise. Inspirată de doctrina dreptului natural şi cu o puternică tentă reformistă, această orientare pleda pentru utilizarea raţională a dreptului şi stabilea astfel o serie de garanţii pentru individul supus procesului penal. Limita acestei orientări constă în rolul exagerat acordat naturii juridice a infracţiunii şi a pedepselor penale, fără a lua în calcul etiologia socială a actului infracţional şi ignorând raportul dintre mediu şi individ.

Orientarea statistică – cartograficăAceastă orientare a pus bazele unei abordări structurate, prin clasificarea infracţiunilor în funcţie de volum, intensitate, frecvenţă, rată de

criminalitate. Astfel, A. Quetelet28 consideră că există o corelaţie semnificativă între distribuţia teritorială a actelor delincvente şi o serie de indicatori economici, sociali şi culturali. Autorii (A. Quetelet şi A.M.Guerry, apud A. Giddens, 2000, p. 227) constată că există o regularitate în producerea acestora: „numerele se repetă cu o asemenea constanţă încât nu putem să nu observăm acest lucru chiar în infracţiuni cum sunt omorurile întrucât ele se comit în general în împrejurări aparent întâmplătoare” (A. Quetelet, A.M.Guerry), „în fiecare an se poate observa reproducţia aceluiaşi număr de crime, în aceeaşi ordine şi în aceleaşi regiuni” (A. Quetelet, A.M.Guerry).

Meritul acestei orientări este acela de a aplica pentru prima oară metode cantitative în studiul criminalităţii. Totuşi, această prezentare a actelor delincvente, limitată la statistici, distorsionează imagine reală prin faptul că, între diversele perioade istorice, statisticile variază în funcţie de conţinutul legii penale. Astfel anumite fapte incriminate de legea penală într-o anumită epocă, nu mai sunt incriminate în altă perioadă, la fel cum, legea penală poate ajunge să se adapteze şi să incrimineze aspecte noi, odată cu evoluţia societăţii. Un alt autor, E. Ferri (apud D. Banciu, S. M. Rădulescu, M. Voicu, 1985, p. 97), stabileşte, din perspectiva statisticii, importanţa factorilor sociali şi individuali în generarea fenomenului infracţionalităţii. Acelaşi autor formulează „legea saturaţiei criminale”.

Şcoala franceză de sociologie, având ca reprezentant de elită pe E. Durkheim, îşi fundamentează cercetările pe studiul statistic al faptelor sociale şi juridice, contribuind astfel la dezvoltarea unei sociologii statistice. Autorul francez concluzionează că fenomenul sinuciderii are legătură cu anumite condiţii de mediu (climă, anotimp, parte a zilei şi săptămânii, religie etc.) (Durkheim, E., 1993).

I.1.2. Teorii ce raportează devianţa la etiologii macrosocialeDin perspectiva acestor teorii, cu arie largă de aplicabilitate, factorul determinant al devianţei este diminuarea funcţiei de control social,

conduită, mobilitatea populaţiei, multiplicarea mediilor sociale marginale, cu deschidere spre delincvenţă etc. Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări bruşte antrenează stări de anomie, contradicţii sociale.

Teoria anomiei sociale. Una dintre cele mai importante teorii asupra fenomenului devianţei este teoria anomiei sociale, al cărei fondator este E. Durkheim (Durkheim, E., 1993). Autorul francez pleacă de la ideea că devianţa are un caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Astfel, în orice societate există indivizi care se abat de la tipologia colectivă prin comiterea de acte deviante. Luând în considerare acest aspect, Durkheim crede că devianţa este în legătură strânsă cu condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, jucând un rol necesar în cadrul acesteia. Anomia este starea obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a „ruperii” solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.) a neputinţei de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, din cauza lipsei unor norme clare. Această dezordine nu face altceva decât să ducă la multiplicarea comportamentelor deviante, adică a acelor conduite faţă de care societatea răspunde printr-un sentiment de pericol, jenă sau iritare, respingându-le sau sancţionându-le.

7

În volumul Diviziunea socială a muncii, E. Durkheim (Durkheim, E., 1987) identifică fapte anomice în societăţile numite mai târziu „industriale” sub forma unor antagonisme „între muncă şi capital” şi în general, sub forma unor „rupturi parţiale ale solidarităţ ii organice”.31 Conduitele deviante şi „faptele criminale” din societatea contemporană sunt concretizări ale „fracturării” solidarităţii umane şi prin aceasta ale încălcării normelor sociale.

Într-o altă lucrare (Durkheim, E., 1993), Durkheim atribuie anomiei o semnificaţie diferită, legând-o de alte concepte precum egoism şi altruism, pe de o parte şi anomie şi fatalism, pe de altă parte. Importantă pentru analiza corectă a faptelor şi a conduitelor deviante (inclusiv delincvente sau criminale) actuale este opinia durkheimistă potrivit căreia „egoismul este cu atât mai puternic în societatea în care indivizii au mai mult tendinţa să-şi regleze conduita nu în raport cu valorile şi normele colective, ci în raport cu propriul liber arbitru”. Din această perspectivă, societăţile tradiţionale caracterizate printr-o solidaritate mecanică, sunt dominant „altruiste” întrucât „normele colective – potrivit lui Durkheim – joacă un rol mai important în determinarea conduitelor individuale” decât alţi factori. Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezordine rezultat din confruntarea cu noua situaţie. Acest aspect poate caracteriza o anumită societate într-un moment de schimbare radicală, perceput de membri acesteia ca un şoc. Acest eveniment produs brusc poate fi reprezentat, în mod concret, fie de un dezastru economic fie de o creştere rapidă a bunăstării. Ca urmare a acestor modificări, societatea nu mai este capabilă să-şi impună normele. În consecinţă, prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale societăţii, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.

Teoria anomiei este preluată şi transpusă într-o accepţiune modernă de către R. Maclver, care interpretează acest fenomen (anomia) drept o răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman (Boudon, R., Bourricaud, F., 1986, p. 28). Astfel, autorul consideră că individul uman percepe decalajul dintre aspiraţiile proprii şi normele sociale cu un sentiment de indispoziţie şi anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale. În aceste condiţii, acţiunile individului sunt impulsionate de propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale dominante. W. I. Thomas şi Fl. Znaniecki (1958) consideră că dezorganizarea socială se regăseşte la nivel individual în „dezorganizarea personalităţii”, caracterizată prin incapacitatea individului de a-şi construi un mod de viaţă concordant cu idealurile şi interesele personale (fapt ce creează demoralizarea), prin absenţa unor reguli stabilite şi interiorizate.

R. Merton redefineşte noţiunea de anomie (1970) şi construieşte o teorie conform căreia aceasta se naşte ca rezultat al tensiunilor dintre scopurile pe care le propun modelele culturale şi mijloacele legitime existente în sistemul social. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Conform acestui autor, tendinţele spre conformism sau devianţă sunt dependente de statusul fiecărui individ, iar rata devianţei apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile propuse de societate (considerate dezirabile în mod general într-o anumită societate) şi mijloacele de care dispune individul (pe care societatea i le pune la dispoziţie). În funcţie de gradul de concordanţă între cele două aspecte menţionate anterior (scopuri şi mijloace), R. Merton identifică cinci modalităţi adaptative în societate:

• conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul nu este atins niciodată;

• inovaţia, care rezultă din acceptarea de către individ a scopurilor culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;

• ritualismul constă într-o restrângere a aspiraţiilor individului, în scopul păstrării conformităţii cu normele legitime. În acest caz este vorba de acceptarea mijloacelor existente în societate dar respingerea scopurilor. Mijloacele devin scopuri în sine;

• evaziunea se referă la abandonarea simultană a scopurilor şi mijloacelor, corelată cu refugierea în zone marginale ale societăţii;

• rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor, din dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu altele.

Sintetizată, teoria lui Merton capătă această formă: când între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăţi apar discordanţe, disjuncţii, structura culturală este dislocată. În aceste situaţii, valorile culturale produc comportamente contradictorii cu prescripţiile valorice. Poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţe de conformitate sau devianţă. Nu valorile diferite sunt cele care produc delincvenţa, ci diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile sociale generează asemenea disfuncţii. Conform acestei teorii, grupurile sociale cu situaţie defavorizată, având accesul blocat spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime. R. A. Cloward şi L. E. Ohlin (1989) consideră că reacţia la inegalitatea socială este de factură colectivă, iar mecanismul care poate explica această reacţie este sistemul de mijloace (legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social, denumită structura de oportunitate. Analizând tipurile de adaptare, în funcţie de personalitate, scopuri culturale şi mijloace instituţionalizate, propuse de Merton, cei doi autori se opresc asupra celei de a patra modalitate de adaptare şi anume evaziunea. Din punctul lor de vedere, aceasta se datorează:

• eşecului continuu de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;• inabilităţii de a promova alternative ilegitime;Pornind de la această viziune se pot determina categorii generale ale evaziunii;• indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;• indivizi care urmează scopuri „de succes” prin mijloace prohibite.Teoria „oportunităţii diferenţiate” – preluată şi de alţi autori – emite următoarea concluzie: nu blocarea oportunităţilor educaţionale şi

economice, în general, ci accesul la mijloace ilegitime reprezintă cheia pentru înţelegerea devianţei. Delincvenţii nu se deosebesc de non-delincvenţi prin status social şi aspiraţii ocupaţionale scăzute, ci, din contra, de multe ori primii dintre aceştia au aspiraţii ocupaţionale mai înalte.

Una din criticele cele mai importante aduse atât teoriei anomiei sociale cât şi teoriei oportunităţii diferenţiate este aceea că extrapolează realităţi sociale americane la cazul altor societăţi. Aceste două teorii consideră că scopurile culturale ca şi mijloacele de realizare sunt asemănătoare pentru majoritatea naţiunilor.

Teoria funcţionalistă. Teoria funcţionalistă consideră că unitatea fundamentală de analiză este societatea şi nu individul, atât structurile cât şi funcţiile societale fiind considerate sisteme a căror interdependenţă asigură echilibrul întregului ansamblu social. Spre deosebire de concepţiile tradiţionale asupra devianţei cu caracter biologist şi psihologist, care localizau cauzele criminalităţii la nivelul indivizilor, teoria funcţionalistă a elaborat o interpretare de tip holistic, care caută sursele devianţei şi criminalităţii la nivelul structurilor sociale deficitare. Una dintre ideile situate la baza acestei teorii este aceea că întregul nu este reductibil la suma părţilor.

În domeniul psihosociologiei devianţei şi criminalităţii, funcţionalismul cunoaşte deplina sa dezvoltare în deceniile cinci şi şase ale secolului XX, având drept reprezentanţi principali pe Talcott Parsons, Robert Merton şi Kingsley Davis. Lui Talcott Parsons (T., Parsons, 1951) îi aparţine concepţia potrivit căreia societatea se bazează pe o ordine normativă unanim acceptată datorită consensului valoric stabilit între membrii

8

societăţii. Omul este, astfel, un individ conformist, suprasocializat, care se supune atât presiunilor externe ale mecanismelor instituţionalizate, cât şi presiunilor interne datorate socializării. Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor la normele şi mijloacele instituţionalizate, aşa încât devianţa apare doar ca o stare potenţială şi nu ca o realitate efectivă. Această teorie este menită să explice mai degrabă conformitatea decât devianţa. În interpretarea parsoniană, numai boala este acceptată ca tip de devianţă legitimă, întrucât individul bolnav este scutit de rolurile, obligaţiile, responsabilităţile pe care trebuie să le îndeplinească în mod normal în viaţa socială. Concepţia lui Parsons s-a constituit într-o ideologie conservatoare, într-o sociologie a establishment-ului, a status-quo-ului, care justifică structurile şi funcţiile societăţii. Unii sociologi care au continuat concepţia structural-funcţionalistă, au încercat să amelioreze caracterul conservator al acesteia. Cele trei postulate universale ale funcţionalismului îi conferă acestuia o dimensiune ideologică. Aceste postulate sunt:

• Postulatul unităţii funcţionale – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt funcţionale în mod pozitiv pentru sistem. R. Merton (1970) critică această idee, întrucât într-o societate pluralistă, postulatul unităţii funcţionale bazat pe consens deplin e contrazis de marea diversitate a sistemelor normative, care apreciază în mod diferit caracterul funcţional sau disfuncţional al unei acţiuni. Acelaşi autor susţine că, din punct de vedere ştiinţific, noţiunea de disfuncţie nu este identică cu imoralitatea, de unde rezultă şi concluzia potrivit căreia devianţa poate avea un caracter funcţional pentru anumite grupuri sociale şi un caracter disfuncţional pentru altele.

• Postulatul funcţionalismului universal – prevede faptul că toate activităţile sociale şi toate elementele culturale au, în mod universal, funcţia de a promova sau menţine sistemul. R. Merton (1970) subliniază însă faptul că există atât efecte funcţionale, benefice pentru sistem, cât şi elemente disfuncţionale, care îi ameninţă echilibrul. Ambele efecte au, fie un caracter manifest, orientat ca atare, fie un caracter latent, determinat de consecinţele involuntare ale unor acţiuni sociale. De aici rezultă faptul că acţiunile deviante pot reprezenta consecinţa fie a unor disfuncţii manifeste, fie a unor disfuncţii latente.

• Postulatul indispensabilităţii funcţiilor – prin care se susţine faptul că toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt indispensabile pentru unitatea funcţională a sistemului. R. Merton (1970) apreciază că pot exista activităţi sau elemente ale căror funcţii lipsesc sau sunt îndeplinite de o serie de alternative funcţionale cu caracter echivalent, numite „substitute funcţionale”. Din această perspectivă, devianţa poate fi un substitut funcţional pentru acţiunile anumitor grupuri sociale care nu pot accede pe căi obişnuite la succes, bunăstare economică sau poziţii privilegiate în societate.

Indiferent de versiunile sale, moderne sau tradiţionale, şi de amendamentele aduse de R. Merton, paradigma funcţionalistă este criticabilă întrucât pleacă de la premisa eronată că societatea se bazează pe consens valoric, ceea ce presupune, în mod obligatoriu, că orice acţiune deviantă subminează ordinea socială. În consecinţă, devianţa este apreciată în mod exclusiv din punct de vedere al exigenţelor de ordine şi nu al motivaţiei personale al indivizilor.36 În pofida acestor critici, funcţionalismul are o permanentă vitalitate, supravieţ uind în societatea contemporană.

Teoria conflictului social. Preluând de la Marx şi de la Wright Mills ideea că nu consensul social ci conflictul reprezintă principala condiţie a ordinii sociale, punând în competiţie grupurile sociale lipsite de resurse economice cu cele care beneficiază din plin de acestea, teoreticienii conflictului (Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex ş.a.) au adus în sprijinul acestei teze următoarele argumente:

a) Ordinea socială este emanaţia puterii şi nu a consensului social, aşa cum susţine T. Parsons, însă cel mai important aspect al ordinii sociale este conservarea puterii prin intermediul instituţiilor de control social. Această idee este susţinută în special de Ralf Dahrendorf;

b) Sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situaţiile conflictuale existente, de la tranzacţiile specifice concurenţei de piaţă până la violenţa manifestă, situaţii ce tind să producă o societate pluralistă, definită de clasele sociale ale căror interese explică acţiunile membrilor (John Rex);

c) Conflictele sociale au şi un rol pozitiv, contribuind la creşterea ajustărilor între grupurile sociale, permiţând menţinerea lor şi prevenind retragerea unor indivizi din cadrul grupurilor (L. A. Coser).

În sociologia devianţei, teoria conflictului social a fost dezvoltată ca urmare a criticismului radical din sociologia americană a deceniului şapte, care a desfăşurat ample dezbateri asupra inegalităţii sociale.

Printre reprezentanţii de seamă ai teoriei conflictului social se mai numără, alături de autorii menţionaţi anterior şi Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt, Austin Turk.

Richard Quinney consideră că legea este instrumentul clasei dominante şi apreciază că sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricărei conduite care ameninţă privilegiile şi proprietatea claselor favorizate, într-un comportament ilegal. R. Quinney a realizat o tipologie37 a crimelor (infracţiunilor) în funcţie de diferendele de putere existente între clasele dominante şi cele defavorizate:

1. crime „prădalnice”, printre care se numără spargerile, tâlhăriile (jafurile), comerţul cu droguri şi contrabanda, comise de indivizi fără resurse, în scopul asigurării necesităţii de supravieţuire, într-un mediu dominat de inegalitate socială;

2. crime cu caracter particular, între care pot fi menţionate omorul, atacul înarmat şi violul, săvârşite mai ales de acei indivizi care sunt abrutizaţi de condiţ iile dure ale capitalismului;

3. crime de rezistenţă (opoziţie), printre care actele clandestine de sabotaj economic şi munca făcută superficial, de mântuială, caracterizează clasa muncitoare, care alege aceste mijloace pentru a se împotrivi capitalismului;

4. crime de dominare, comise de către corporaţii, printre care fixarea artificială a preţurilor, încălcarea legislaţiei financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop menţinerea sistemului existent;

5. crime ale puterii executive (acte de corupţie), săvârşite în diferite scopuri, toate având ca motivaţie menţinerea poziţiilor de putere, prestigiu şi bunăstare materială.

Teoreticienii conflictului apreciază că, în toate formele ei, devianţa a devenit un răspuns adaptativ la condiţiile de viaţă ale capitalismului contemporan, iar sancţionarea ei are loc în funcţie de poziţia de clasă, urmărind menţinerea ordinii sociale a sistemului.

Teoria interacţionismului simbolic. Sociologia americană a intrat în ultimele decenii într-o etapă de dezvoltare care vizează o reîntoarcere la tradiţiile europene şi în primul rând la modelul teoretic weberian cu privire la semnificaţiile acţiunii umane. Această schimbare de perspectivă se poate sintetiza în următoarele idei:

1. respingerea presupunerilor prealabile şi a definiţiilor prin scheme apri orice, realizate asupra situaţiilor sociale;2. luarea în considerare a contextului subiectivităţii umane pentru a da acţiunilor actorului social un sens de bază; în acest context,

acţiunilor li se poate interpreta motivaţia şi orientarea în raport cu conduitele celorlalţi;3. considerarea lumii sociale drept o „scenă” a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii particulare şi refuzul de a mai considera

această lume drept un univers cantitativist, dominat de proprietăţi şi legi invariabile;4. adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura în măsură să evi denţieze caracterul voliţional al activităţilor umane, în

lumina intersu biectivă a vieţii cotidiene;

9

5. plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acţiunea, adică o convertire a semnificaţiilor reale într-o lume alternativă celei cotidiene, care cuprinde interpretarea interpretărilor subiective ale acţiunii.

Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis conturarea mai multor curente cu caracter fenomenologic:

• Teoria schimbului (exchange teory), elaborată de George Homans, Peter Blau şi Robert Emerson, a interpretat comportamentul uman ca fiind produsul unui „schimb” de bunuri materiale şi spirituale între protagoniştii acţiunii sociale;

• Teoria interacţionismului simbolic, conturată iniţial de George H. Mead şi fundamentată ulterior de Herbert Blumer şi discipolii săi printre care se numără Erving Goffman, Howard S. Becker, Anselm Strauss, Edwin Lemert ş.a., a plecat de la ideea că faptele sociale sunt rezultatul proceselor de interacţiune între participanţii la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor reciproc împărtăşite, în care totul se negociază, neexistând nimic premeditat sau prestabilit;

• Etnometodologia, reprezentată de Harold Garfinkel, Jack Douglas şi Erving Goffman, şi-a propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea a simţului comun, aşa încât sociologii să efectueze o descriere a vieţii cotidiene identică cu cea a actorilor sociali înşişi.

Toate aceste orientări au deplasat preocupările sociologilor de la aspectele deterministe ale acţiunilor (de ce au loc acestea?), la aspectele fenomenologice ale acestora (cum poate fi descrisă sau interpretată aceasta?), orientându-i spre investigarea vieţii cotidiene a micilor comunităţi alcătuite din grupuri de devianţi şi marginali: toxicomanii, în special fumătorii de marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental internaţi în spitalele psihiatrice (E. Goffman), delincvenţii (Edwin Lemert) etc.

Orientările fenomenologice şi-au adus contribuţia la domeniul sociologiei prin următoarele idei:– lumea devianţilor (outside-rilor – H.S. Becker) este similară celei convenţionale, normele, valorile subculturilor deviante găsindu-şi

corespondent în valorile ce definesc societatea convenţională (H. S., Becker, 1985);- nici un act nu este deviant prin el însuşi, ci este definit ca atare numai ca urmare a interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii

reacţionează faţă de conduitele altor indivizi, care nu seamănă cu ale majorităţii, etichetându-le ca fiind deviante.Teoria etichetării. (A., Ogien, 2002). Această ultimă idee, conform căreia un act nu este deviant prin el însuşi ci ca urmare a reacţiei

sociale produse, s-a concretizat în aşa-numita teorie a etichetării (labeling theory), susţinută printre alţii de H.S. Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman, Thomas Scheff ş.a. Problema fundamentală a acestei teorii consta în aflarea unui răspuns la întrebarea „de ce (cum) o anumită conduită este desemnată ca fiind deviantă?”. Sinteza acestei teorii presupune următoarele enunţuri:

• împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi nu poate fi susţinută, întrucât toţi oamenii, într-un moment sau altul al vieţii, încalcă normele sociale;

• majoritatea acestor cazuri de încălcare a normelor sociale nu este detectată de agenţii de control social şi este în consecinţă denumită „devianţă primară”;

• calificarea unui act ca fiind deviant depinde de reacţia societăţii faţă de încălcarea normelor, de împrejurările în care se produc aceste abateri şi de categoriile de indivizi desemnaţi ca devianţi;

• din punct de vedere al devianţilor înşişi, conduita lor este perfect normală (este „aşa cum trebuie să fie” în sensul postulat de E. Durkheim). Abia după ce are loc procesul etichetării din afară, apare devianţa ca atare, denumită „devianţă secundară”. Indivizii etichetaţi ca devianţi adoptă o conduită conformă cu această etichetă, căutând compania persoanelor care au aceeaşi identitate şi împărtăşesc acelaşi stil de viaţă;

• procesul de etichetare este realizat de către agenţii de control social, care au puterea de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformişti unui ritual de degradare, de a-i sancţiona şi de a-i obliga să se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerată normală de către societate.

Howard Beker, un reprezentant de seamă al interacţionismului simbolic precizează că „devianţa nu este o calitate a persoanei care comite actul respectiv ci o consecinţă a aplicării de către alţii a regulilor de numire a ceea ce este infracţiune”. Edwin Lemert (E. M., Lemert, 1967). un alt reprezentant al acestei orientări teoretice, surprinde etapele trecerii de la „devianţa primară” la „devianţa secundară”, traseul spre asumarea „etichetei” şi implicit a rolului de deviant.

1. situaţia iniţială – percepţia individului este că nu este cu nimic diferit de ceilalţi.2. după aplicarea etichetei – percepţia individului – de ce mă tratează aşa?3. răspunsul individului la etichetă – nu par să fiu ca toţi ceilalţi. Poate sunt altfel.4. reacţia poate fi:

conformism şi anularea etichetei; incapacitatea de anulare a etichetei şi debut în cariera infracţională.

Ca orice concepţie fenomenologică, teoria etichetării are şi limite, printre care amintim următoarele:– reduce explicaţia sociologică la o simplă interpretare de semnificaţii şi ignoră determinantele structurale ale conduitelor umane;– identifică devianţa cu anormalitatea, ignorând faptul că devianţa este un fenomen social iar anormalitatea este un fenomen

psihopatologic;– ignoră cauzele primare ale devianţei în favoarea cauzelor secundare determinate de etichetare;– nu ia în considerare devianţa cu caracter secundar sau nedetectat cum sunt actele de corupţie ale celor care deţin puterea, care de cele

mai multe ori nu sunt nici stigmatizate nici etichetate.Teoria etichetării a avut un impact puternic asupra umanizării mediilor carcerale, prin semnalarea pericolelor instituţionalizării, ale

dependenţei prelungite faţă de instituţiile de control social. Acest pericol este accentuat mai ales în cazul deţinuţilor infractori sau al pacienţilor din spitalele de psihiatrie. Teoria a mai avut meritul de a descrie în mod adecvat maniera de desfăşurare a unor „cariere deviante” determinate de mecanismele etichetării.

I.1.3. Teorii fenomenologiceO nouă serie de teorii care atrag atenţia asupra efectelor nocive ale mediului instituţional au fost elaborate în deceniul şapte şi poartă

denumirea de teorii fenomenologice. Aceste teorii au dat naştere unui nou mod de teoretizare a fenomenelor de infracţionalitate şi bolilor psihice. Acest model a fost aplicat în sociologia devianţei în special pentru a explica relaţiile între „stigma” (eticheta) ataşată individului criminal şi evoluţia ulterioară a conduitei sale infracţionale, în direcţia recidivării faptelor pentru care a fost incriminat. Ratele înalte de recidivism ale actelor criminale evidenţiază faptul că tratamentul corecţional aplicat în locurile de detenţie nu face altceva decât să întă rească comportamentul criminal şi fiind

10

departe de a îndeplini funcţia de sancţ iune, intimidare şi reabilitare, închisoarea devine un fel de „şcoală” pentru infractori, care învaţă noi tehnici ale crimei.

Sociologi cum ar fi Jack P. Gibbs, Don Brown sau Maynard L. Erikson au arătat că există o corelaţie pozitivă între severitatea pedepsei şi recidivarea infracţ iunilor comise, adeziunea faţă de valorile şi normele subculturilor criminale fiind mai puternică decât ameninţarea aplicării unor sancţiuni. O serie de cercetări întreprinse asupra tinerilor delincvenţi au evidenţiat faptul că 80% dintre cei care au săvârşit delicte cu caracter grav au devenit ulterior infractori adulţi cu conduite criminale structurate şi persistente.

Ervin Goffman consideră închisorile ca fiind „instituţii totale” care îşi asumă responsabilitatea deplină pentru toate aspectele de viaţă ale indivizilor privaţi de libertate. „O instituţie totală, sublinia Goffman, poate fi definită ca un loc de rezidenţă şi de muncă în care un mare număr de indivizi, care au o situaţie identică, fiind despărţiţi de societatea exterioară pentru o perioadă apreciabilă, duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită şi administrată în mod formal. Închisorile severe sunt un exemplu clar în această privinţă, şi ne permit să apreciem că ceea ce se întâmplă într-o închisoare poate fi găsit şi într-o instituţie ai căror membri nu au încălcat legea”41, adică în azilurile pentru bătrâni, orfelinate, spitale psihiatrice, şcoli militare, lagăre de concentrare etc.

Atât Erving Goffman, cât şi Bruce Jackson au arătat că resocializarea membrilor instituţiilor totale presupune privarea de fostele statusuri şi supunerea la un tratament restrictiv, vizibil în programul disciplinar, tăierea părului, portul aceleiaş i uniforme ş.a., în raport cu normele, valorile şi stilul de viaţă al instituţiei respective.

Alături de cultura oficială a instituţiei există o cultură paralelă „azilară” ce constă în norme şi mijloace specifice rezistenţei în faţa controlului oficial, în favoarea menţinerii ajutorului reciproc între membri. În acest sens, Bruce Jackson observă că „un penitenciar este similar unui lagăr de concentrare: oficialii reprezintă inamicul, iar deţinuţii constituie prizonierii”.

Există şi un alt aspect important care caracterizează viaţa în instituţiile totale, subliniat de criminologii fenomenologi, şi anume dependenţa indivizilor internaţi de stilul de viaţă şi de constrângerile culturii instituţionale şi reducerea capacităţii de revenire la modul normal de existenţă ce defineşte societatea exterioară. Se dezvoltă astfel „personalităţi instituţionale”, care îşi găsesc identitatea şi afirmarea numai în mediul organizaţional în raport cu care sunt în deplină siguranţă.

Teoria „dezorganizării sociale”. În primele decenii ale secolului nostru, multiplele aspecte sociale, economice şi culturale generate de expansiunea fenomenului urban şi de generalizarea unor noi modele de comportament legate de viaţa în cadrul oraşului devin probleme presante. Aceste aspecte constituie preocupări centrale în studiul criminalităţii, mai ales în SUA. Astfel, sociologii renumitei „şcoli de la Chicago”, prin monografiile şi anchetele realizate pun bazele unor ipoteze conform cărora dezorganizarea legată de ecologia urbană influenţează în mod direct fenomenul infracţionalităţii.

Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în apariţia delincvenţei este „scăderea funcţiei de control exercitată de comunitate şi vecină tate, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţ ii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturale în cadrul oraşului”.42 Aceeaşi teorie consideră că proliferarea delincvenţei este o consecinţă directă a expansiunii urbane, creşterii demografice, accentuării marginalizării unor locuitori şi a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile suburbane.

C. R. Shaw şi H. D. McKay, în cartea lor „Delincvenţa juvenilă şi ariile urbane”, fac din oraş principalul spaţiu în care se generează şi proliferează comportamentul delincvent. Acest aspect devine cu atât mai evident cu cât metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care au propriile lor subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind, spre exemplu, concentrate masiv funcţiile şi afacerile.43 Sunt vizibile distanţele sociale dintre diferite grupuri, diferenţe ce au drept consecinţă tulburarea ordinii sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. F.M. Thrasher, în lucrarea sa „Banda”, evidenţiază zonele care sunt populate de emigranţ i, persoane cu comportament imoral şi ilegitim. Conform acestor observaţii, izolarea ecologică este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariţia unor subculturi delincvente care reprezintă, aşa cum subliniază F.M. Thrasher, modalităţi de „supravieţuire” şi „adaptare” a indivizilor marginalizaţi în raport cu societatea ostilă.

„Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor. Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei, fără a ţine seama de intervenţia altor variabile sociale, cum este de exemplu contextul socio-cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei, nu toţi, reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate. Aceste „tendinţe ecologice” pot genera concentrarea delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi ruptă de contextul determinativ economic, social, familial, cultural şi luată în mod singular în considerare în explicarea fenomenului de delincvenţă. Din perspectiva acestei teorii, soluţia eradicării delincvenţei constă în elaborarea şi aplicarea unor măsuri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele, ariile şi cartierele defavorizate.

Teoria asociaţiilor diferenţiate. Iniţiatorul acestei teorii, E. A. Sutherland, prezintă o particularizare a învăţării sociale în studiul delincvenţei. Teoria reprezintă o explicaţie „istorică sau genetică” a comportamentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a individului.

Conform acestei teorii, indivizii se confruntă cu modele pozitive şi negative de comportament şi conduită, care nu se transmit pe cale ereditară, nici nu se imită, ci „se învaţă” în cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare dintre indivizi şi grupuri diverse. Procesul de învăţare a delincvenţei nu este unul liniar, ci include mai multe trăsături şi momente în desfăşurarea sa.

E. A. Sutherland, respinge teoria „criminalului înnăscut” a lui C. Lombroso, a „imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W. F. Osburn şi W. C. Reckless. El consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamentului criminal trebuie luate în calcul următoarele explicaţii44:

• situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii delictului;

• istorică sau genetică – vizând elementele care au influenţat anterior situaţia şi viaţa delincventului.Referindu-se la procesul de învăţare ce stă la baza adoptării comportamentului delincvent, Sutherland trece în revistă următoarele aspecte

pe care aceasta le presupune:– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;– condiţionarea acestei orientări de caracterul favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor legale.În mod sintetic, teoria enunţată de Sutherland poate fi cuprinsă în următoarele puncte:– contextul învăţării comportamentului infracţional este grupul;

11

– comportamentul delincvent învăţat include tehnici de comitere a infrac ţiunii dar şi atitudini şi raţionalizări ale actelor sociale;– o persoană devine delincventă dacă primeşte un exces de definiţii favorabile încălcării legii în detrimentul celor respectării lor;– asociaţiile diferenţiale pot varia în funcţie de frecvenţă, durată, prioritate şi intensitate;– procesul de învăţare a comportamentului infracţional este similar celui de învăţare a comportamentului social;– comportamentul delincvent se fundamentează pe valori şi atitudini spe cifice.Această teorie poate fi folosită în explicarea procesului de socializare negativă în cazul adolescenţilor internaţi în centre de reeducare

pentru comiterea unor delicte minore dar care după contactul cu adolescenţii ce au comis delicte grave, învaţă comportamentul acestora şi ajung în consecinţă să săvârşească, la rândul lor, fapte deosebit de grave.

În concluzie, teoria asociaţiilor diferenţiate îşi aduce contribuţia prin evidenţ ierea ideii că raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează sau obstrucţionează forme specifice de comportament infracţional.

Teoria conflictelor codurilor culturale. T. Sellin se deosebeşte de Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de „conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland care, pornind de la „conflictul cultural”, construieşte delictul ca o „consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.

Sellin acordă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor aspecte45:– conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;– conflicte între „normele de comportament şi conduită” ale diferitelor grupuri. Sellin susţine că aceste conflicte culturale sunt „produse

naturale ale diferenţei sociale”. Această diferenţă determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat, este apariţia unei stări conflictuale în următoarele situaţii:

– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup culturalÎn viziunea lui Sellin, un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul interior unei culturi aflate în devenire.

„Normele de conduită” ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiaşi grup, considerate ca „produse secundare ale vieţii culturale” determină apariţia unor condiţii sociale divergente şi eterogene la nivelul influenţei dintre indivizi. Existenţa unor reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, care pot duce la comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.

Teoria subculturilor delincvente. Această teorie aparţine lui A. K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului societăţii, pe care autorul le denumeşte „subculturi delincvente”. „Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţ ile de acces la valorile şi bunurile sociale” (M. Rădulescu, D. Banciu, p. 69). Cohen evidenţiază apariţia culturilor delincvente în următoarele situaţii:

– dezvoltare economică mai redusă– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale– prezenţa unor nivele societale cu situare periferică– existenţa unei stări de spirit identică sentimentului de izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.O consecinţă a apariţiei acestor subculturi este reacţia de respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea

propriilor norme de comportament.Din perspectiva autorului sunt identificate trăsăturile specifice ale membrilor grupurilor, după cum urmează:Non-utilitarismul, cu referire la faptul că, destul de frecvent, membrii acestor subculturi recurg la activităţi delictuale nu din raţiuni

utilitare, ci ca un mod de exprimare a solidarităţii; văzut astfel, furtul este, de exemplu, o „satisfacere a nevoii de status”.Maliţiozitatea: actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei nevoi materiale, ci de o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa

celorlalţi. De pe aceste poziţii, membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi.Negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, reguli cu conţinut contrar normelor sociale, ci şi de o „polarizare

negativă” în raport cu acestea.Versatilitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu numai a unei singure manifestări de activităţi ilicite ci

şi a practicării unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare.Autonomia grupului presupune solidaritatea dintre membrii grupului, în faţa presiunilor exercitate de alte subculturi.O variantă a teoriei subculturilor delincvente care încearcă să explice delincvenţ a juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament învăţat în

interiorul unui grup delincvent, este cea a grupurilor de la „marginea străzii” elaborată de W. F. Whyte. Acesta susţine că asocierea şi participarea la activităţile grupului de prieteni este o modalitate importantă de socializare a tânărului. Adolescentul simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vârstă cu el, grupul constituind o metodă pentru atingerea acestor scopuri. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul îşi însuşeşte o serie de valori şi norme cu specific social. Pe de altă parte, în acest context, adolescentul îşi manifestă structura contradictorie: obedienţă şi revoltă, independenţă şi imitaţie, anticonformism şi criză de identitate. Unele grupuri sunt formate din tineri cu probleme serioase de socializare, cu un comportament antisocial, şi au valori şi norme total diferite de cele ale societăţii în general.

Teoria „subculturii delincvente” prezintă problemele de socializare ivite în cadrul grupurilor stradale, dar prezintă neajunsul de a neglija „resorturile intime ale motivaţiei individuale în comiterea actului infracţional”. Aceste teorii încearcă să ofere o explicaţie cât mai reală asupra fenomenului delincvenţei juvenile, dar cu toate acestea nu reuşeşte să surprindă „totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delincvente săvârşite de adolescenţi”. Ele au însă meritul de a surprinde principalele cauze ale delincvenţei juvenile şi de a indica modalităţi şi mijloace de intervenţie precum şi de prevenire ale actelor antisociale comise de tineri.

Teoria rezistenţei la frustrare. Teoria rezistenţei la frustrare, elaborată de W.C. Reckless încearcă să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Conform acestei teorii, există o structură socială externă şi o structură psihică interioară care acţionează ca mijloace de protecţie în calea frustrării şi a agresivităţii tânărului. Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă, în mod concret familia, vecinătatea, prietenii etc. şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul. Structura interioară asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile. „Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de convieţuire socială, comiţând acte cu caracter delincvent.” (M. Rădulescu, D. Banciu, p. 63-64).

12

Alţi autori consideră că manifestările delincvente ale tinerilor sunt cauzate în mare măsură de incapacitatea de a depăşi situaţiile de frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau cu o carieră socială care-l împiedică să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale. Această stare se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor activităţi deviante. Strâns legat de noţiunea de frustrare este cea de agresivitate, care de cele mai multe ori este înţeleasă ca efect al frustrării tânărului. În cazul adolescenţilor, agresivitatea nu trebuie înţeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delincvent, ci „ca o încercare de descoperire a propriei identităţi şi chiar de formare a unei atitudini combative, atât de necesară pentru a-şi dobândi statusul adecvat în societatea adulţilor.” Nu putem neglija importanţa mecanismelor frustrării şi agresivităţii în declanş area comportamentului delincvent la tineri, aşa cum susţine teoria prezentată, dar nu trebuie uitat că o mare parte a delictelor comise de tineri sunt cauzate de perturbarea relaţiilor interpersonale dintre adolescent şi mediul său social.

Concepţia antropologică. Această orientare s-a centrat, în abordarea criminalităţii, pe factori cu caracter preponderent biologic, fiziologic şi ereditar. Un promotor de marcă al acestei concepţii este C. Lombroso, care, pornind de la ideea „regresiunii atavice” a infractorului, formulează teoria celebră a criminalului „înnăscut”. Conform acestei teorii, „personalitatea criminală” este o entitate distinctă şi specifică, determinată de structuri anatomofiziologice şi biologice, transmise ereditar şi care îi predispun pe anumiţi indivizi spre crimă şi violenţă. Conform acestei teorii, criminalul diferă din punct de vedere biologic de fiinţa „normală”, prin anumite caracteristici specifice, dobândite ereditar, numite „stigmate”. Autorul evidenţiază la criminali anumite anomalii (stigmate), de natură anatomică şi fiziologică (asimetria craniului, maxilare proeminente, frunte şi bărbie pronunţate), care, în funcţie de numărul în care se regăsesc la un individ, determină tipul de criminal: „perfect” (5-6 trăsături specifice), tipul imperfect (3-5 trăsături). Teoria „stigmatelor” existente la anumiţi indivizi nu poate susţine explicaţia cauzală complexă a delictelor şi crimelor. Până la un anumit punct, demersul teoriei lombrosiene este meritoriu, în încercarea sa de a înlocui determinismul absolut al legilor cu cel ştiinţific al faptelor, punând astfel bazale cercetărilor biologice, morfologice şi patogenice ale criminalităţii. Erorile de generalizare ale unor stigmate organice ca fiind la originea tuturor delictelor au fost ulterior corectate de cercetările de antropologie criminală şi genetică criminală. Aceste cercetări au salvgardat împărţirea indivizilor în „buni” şi „răi”, din perspectivă ereditară biologică, înlocuind-o cu un „prag” interior al rezistenţei psihice, prezent ca un obstacol în calea frustrării şi agresivităţii caracteristice anumitor indivizi.

Rolul acestui obstacol este de a favoriza sau împiedica realizarea intereselor individuale, prin mijloace legitime sau ilicite. Teoria „criminalului înnăscut” a stat la baza apariţiei ulterioare a concepţiilor biotipologice.

Teoria psihiatrică. Teoria psihiatrică vine în completarea punctului de vedere lombrosian considerând că etiologia crimei rezidă într-o serie de dezechilibre anatomo-fiziologice, transmise de multe ori pe cale ereditară. Conform acestei teorii, criminalul este un degenerat din punct de vedere psihic, având ca trăsătură definitorie debilitatea mintală, incapacitatea de discernere şi de înţelegere a normei sociale şi juridice.

H. Goddard a ajuns prin examinări clinice şi teste psihologice la concluzia că debilitatea psihică reprezintă factorul principal de definire a tipologiei criminale. Unul dintre cei care au criticat această teorie psihiatrică este G. Basiliade, care susţine că principala greşeală a generalizării acestei perspective de tip psihiatric constă în faptul că se bazează pe un număr relativ restrâns de date factuale care nu au valoare de generalizare.

I.1.4. Teoria psihanaliticăAceastă teorie, fondată de şcoala psihanalitică încearcă să demonstreze că actul criminal este expresia unei stări morbide, a unui tip de

personalitate psihopatică. Poziţia lui S. Freud faţă de crimă şi pedeapsă este rezumată în concepţia conform căreia toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi, apărând în lume ca neadaptaţi social. Copilul, în primii ani de viaţă este preocupat de realizarea plăcerii şi evitarea durerii. La 4–6 ani apare o diferenţiere a structurilor criminale faţă comparativ cu persoanele normale. Această perioadă, considerată latentă, ce se încheie la pubertate, se caracterizează prin reprimarea tendinţelor instinctive criminale, stopând astfel exprimarea lor. Prin procesul sublimării, individul converteşte tendinţele deviante, în forme acceptate social. La persoana normală, prin procedeul sublimă rii, criminalitatea reprimată şi inconştientă îşi găseşte orientarea pe căi nepericuloase (visul, fantezia) sau prin comiterea de comportamente tranziţionale, cu grad de pericol minim (sport).

„Complexul lui Oedip” este un alt aspect cu rol în producerea criminalităţii şi care, dacă nu este soluţionat, depăşit, se va canaliza spre criminalitate. Conform complexului lui Oedip, toţi băieţii manifestă, încă de la naştere, ostilitate faţă de taţii lor şi afecţiune faţă de mamele lor, afecţiune care cuprinde, de fapt, dorinţa sexuală. Dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată, agresivitatea va fi redirecţ ionată spre acte criminale. Freud mai susţine că motivele inconştiente sun cuplate cu actul criminal, adică cu anumite patternuri criminale, ca o reflectare simbolică.

Adepţii şcolii freudiene cât şi neofreudienii consideră criminalitatea ca fiind fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de inadecvare şi inferioritate. Psihanaliza oferă o explicaţie doar pentru comportamentul criminal al psihoticului, nevroticului şi sociopatului, lăsând în afara explicaţiei actele criminale produse de devianţii „normali”.

Revenind la întrebările iniţiale şi anume „ce îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?”, „cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „care sunt criteriile conform cărora o conduită este considerat drept delincventă?” şi încercând să realizăm o sinteză cu caracter explicativ, vom constata că devianţa socială are la origine cauze şi împrejurări diferite, în funcţie de particularităţile sociale şi istorice ale comunităţii umane respective, pe de o parte şi în funcţie de educaţia, cultura şi particularităţile indivizilor şi ale grupurilor sociale avute în vedere, pe de altă parte.

În manieră paradigmatică, putem formula următoarele elemente, etape sau factori care ne pot ajuta să înţelegem adecvat fenomenele deviante şi criminalitatea socială:

a) Conduitele deviante pot fi explicate, în unele cazuri, prin manifestarea unei anumite contradicţii între sistemul de norme şi sistemul de valori promovate de o comunitate sau o societate specifică.

b) În alte cazuri, devianţa şi criminalitatea pot fi favorizate sau determinate de ilegitimitatea, parţială sau totală, a societăţii contestate de persoanele sau grupurile „anomice”.

c) Destructurarea sistemelor normative a modelelor culturale, de pildă, incoerenţ a fie a normelor sociale, fie a valorilor impuse de societate, fac parte din paradigmele explicative ale creşterii fenomenelor deviante, a criminalităţii, a devianţei în rândul minorilor, a acţiunilor bandelor de cartier.

d) Analiza datelor empirice pune în lumină faptul că „înclinaţia indivizilor sau a grupurilor sociale spre crimă şi în general, spre fapte deviante, depinde nu atât de opoziţia individului faţă de norme, cât de ambiguitatea acestora. Delincvenţii se recrutează, cu o mare probabilitate, dintre marginalizaţi, adică dintre indivizii care aparţinând de diferite orientări, nu dispun de o referinţă legitimă, explicită şi univocă. Marginalitatea apare, în acest caz, ca o subcultură în cadrul căreia individul deviant se retrage pentru a se proteja. Subcultura este, însă, încarnată de grupul deviant (gang în sociologia anglo-americană), care se constituie de regulă în contextul dezorganizării mediului social „natural” – familia, cartierul, clubul sau asociaţiile de timp liber.49 Există, în acest sens, o anumită confuzie în cadrul concepţiilor explicative privind natura conduitelor delincvente, culturală pentru unii sociologi, anomică pentru alţi sociologi (datorită dezorganizării sociale pe care o favorizează)

e) Paradigma valorizării diferite sau inegale a aceloraşi norme sociale constituie o altă cale de înţelegere şi totodată, de acţiune în domeniul devianţei şi a criminalităţii. „Marginalitatea – arată Boudon – nu exprimă numai pluralitatea referinţelor în raport cu care un individ îşi

13

poate orienta conduita” ci şi faptul că aceste sisteme de referinţă „sunt în mod inegal valorizate”. De pildă, adolescentul care aspiră să-i fie recunoscut statutul de adult, fapt pentru care comite adesea fapte deviante din ce în ce mai grave, cu atât mai mult cu cât ceilalţi manifestă o puternică „rezistenţă” în faţa acestei aspiraţii sau voinţe infantile.

f) Funcţia semnificativă a grupului în promovarea conduitelor deviante ale unui individ, îndeosebi minor, are la origini rolul referenţial al acestuia. Adolescentul care doreşte să fie perceput de „ceilalţi” drept adult sau „bărbat” se foloseşte în acest scop, de apartenenţa la un grup considerat ca sistem ideal de referinţă, chiar dacă, în anumite condiţii, acesta este mai puţin accesibil. Trecerea minorului de la normalitate la devianţă, apoi la fapte propriu-zis deviante şi, în anumite condiţii, chiar la acte criminale se înscrie, uneori, în confruntarea dintre statutul de copil, caracterizat prin constrângeri şi printr-o „stare de minorat” de altfel firească şi statutul de adult pe care şi-l doreşte copilul respectiv, statut ilegitim, însă, potrivit normelor şi valorilor societăţii date. „Fapta minorului care fumează în ciuda interdicţiei părinteşti, apare mai puţin ca un semn deviant şi mai mult ca expresia devianţei lui de a fi tratat sau, cel puţin, recunoscut drept adult.” Devianţa devine delincvenţă dacă minorul respectiv înlocuieşte ţigara cu drogul şi chiar cu un act criminal, dacă acelaşi minor face contrabandă pentru a-şi procura bani pentru cumpărarea substanţei interzise. Afirmarea de sine este obiectivul urmărit de adolescent sau de orice minor aflat în situaţia „crizei de creştere” care are exigenţele şi particularităţile ei şi pe care nici un proces formativ, de socializare sau recuperare socială, nu le poate ignora.

g) Potrivit unei ipotetice „teorii a substanţei”, minorul fumează pentru a trece în rândul adulţilor, fură sau atacă pe ceilalţi din jur pentru a fi considerat „dur” şi pentru a deveni astfel, şef de bandă etc. Asemenea conduite substitutive rămân, de cele mai multe ori, din fericire simbolice sau imaginare, îndeosebi în condiţiile în care se exercită un eficace control social (din partea familiei, a şcolii, a mediului „de proximitate” şi chiar a unor grupuri sau asociaţii funcţionale).

h) O altă perspectivă explicativă este oferită de ipoteza sau „teoria socializării anticipative” potrivit căreia nu orice revendicare de legitimitate venită din partea unui individ sau grup marginalizat este cu necesitate de natură criminală. „O conduită poate fi considerată anormală sau deviantă – arată R. K. Merton – în raport cu statutul actual al individului respectiv şi normală în raport cu statutul viitor al aceluiaşi individ. Ceea ce este respins astăzi va fi peste câteva luni considerat un fapt licit şi normal. Aici este vorba de capacitatea individului de a-şi asuma efectiv integralitatea statutului care decide legitimitatea pretenţiei manifestate, în lipsa căreia „socializarea anticipativă” eşuează51.

Alte teorii, în primul rând „teoria ocaziilor”, arată că societăţile însele oferă persoanelor şi grupurilor deviante sau criminale condiţiile contextuale defavorizante prin promovarea unor norme sociale opresive sau în contradicţie cu valorile la care aderă, preferând, în aceste condiţii, „să se sustragă judecăţii părinţilor şi prietenilor, să se retragă în anonimatul marilor oraşe, să se abandoneze vagabondajului alcătuind „societăţi închise” cu semenii lor, cu care nu le este ruşine să fie ceea ce sunt. „Societăţile actuale sunt – potrivit lui R.Merton – la fel de tolerante şi represive, fapt care trebuie introdus în analiza devianţei şi a criminalităţ ii şi în proiectele de intervenţie pentru reducerea acestor fenomene sociale”.

I.2. Modificarea reprezentării despre devianţa socială în contextul anomicI.2.1. Anomie şi devianţă socială din perspectiva psihosociologicăGrupurile şi persoanele care nu se integrează în societatea din care fac parte întrucât nu acceptă normele sau valorile sociale ameninţă, în

perspectiva teoriei lui Talcott Parsons, ordinea socială, adoptă atitudini şi conduite deviante şi constituie, în acest caz, o problemă pentru factorii instituţionalizaţi ai societăţii respective (A. Giddens, 2000, p. 227). Fenomenele de destructurare (familială, comunitară, instituţională) şi de dezorganizare socială, pe care le suportă societatea anomică, îşi pun puternic amprenta pe individ şi pe grupurile din care face parte, favorizând conduitele deviante, pe de o parte, iar pe de alta, lărgind limitele toleranţei faţă de aceasta.. Perioadele de criză şi de instabilitate socio-economică şi fluxurile masive de mobilitate sau de migraţie în spaţiul social intern sau internaţional generează o stare anomică şi fapte în contradicţie cu normele „clasice” recunoscute, ale societăţii date. Intervenţia asupra problemei faptelor deviante are la bază, de regulă, sistemul de valori şi normele caracteristice societăţii de referinţă. Devianţa, dezorganizarea şi disfuncţiile sociale sunt „etichetate” în acest caz drept factori care atentează la ordinea şi stabilitatea sistemului social. Problemele sociale provocate de conduitele deviante sau delincvente apar, potrivit unor sociologi, întrucât unii indivizi violează normele sociale „deoarece n-au capacitatea de a li se supune, de a le respecta”. De aceea, soluţia unor asemenea probleme trebuie căutată la nivel microsocial, în cadrul relaţiilor interpersonale deficitare care au împiedicat realizarea normală a socializării şi funcţionarea mecanismului controlului social. A. Giddens, arată, în acest context că grupurile dominante care impun interesele prin legi şi norme sunt singurele în măsură să definească ceea ce este devianţă şi să determine ceea ce trebuie pedepsit sau sancţionat (A. Giddens, 2000).

Strategiile de acţiune care au în centru problema devianţei nu pot ignora rolul subculturilor deviante (de cartier, „de la colţul străzii” de „gang” etc.), în cazul cărora accentul este pus pe individ şi pe grup. În condiţiile când aceste subculturi îşi pun amprenta asupra normelor sociale, cel puţin ale unor grupuri, societatea este ameninţată de posibilitatea lărgirii limitelor toleranţei sociale, slăbirea controlului social, şi de ce nu, chiar de instaurarea unor categorii normativ-valorice din cadrul contrculşturilor în mentalitatea şi comportamentul reprezentanţilor majorităţii social-pozitive. Mai vulnerabili în acest context anomic se dovedesc a fi grupurile tinerilor. Iată de ce, după cum consideră reprezentanţii psihosociologiei contemporane, succesul în diminuarea forţei subculturilor deviante depinde de gradul implicării persoanelor în cauză (deviante, delincvente) în rezolvarea propriilor probleme (Maisonneuve, 1976, pp. 29-30).

Sistemul conceptual implicat în analiza fenomenelor sociale pe care le analizăm are în centru conceptul de anomie (E. Durkheim, 1995) şi poate lua forma următoare.

Pentru a construi un demers sociologic adecvat investigării fenomenelor anomice şi deviante în raport cu scara de valori şi de norme sociale actuale se impune să definim şi să delimităm, în primul rând, conceptele de anomie şi de devianţă. În ciuda polisemiei, conceptul de anomie are o interpretare unitară, semnificând într-o formă sau alta „abaterea de la normă” în plan individual sau o „dereglare” funcţională în plan social. Emile Durkheim (1858-1917) în lucrările De la division du travail social (Paris, F. Alcan, 1893) şi Le Suicide, étude sociologique (Paris, F Alcan, 1897) şi Robert K. Merton (1910) în studiul Continuities in the theory of social structure and anomie din volumul Social theory and social structure (Glencse, The Free Press, 1949) dezvoltă teoria anomiei, lăsând mai multe direcţii de interpretare a conceptului şi de analiză a fenomenelor anatomice în diverse domenii ale vieţii sociale. Prin R. K. Merton, conceptual de anomie face „saltul epistemic” din domeniul organizării sociale în domeniul integrării individului şi a grupurilor în viaţa socială şi deci, în domeniul devianţei sociale.

Semnificaţiile diferite ale anomiei la E. Durkheim, R. K. Merton şi T. Parsons au la origine manifestările diferite ale acesteia în domeniile sociale şi perioade de timp specifice. În volumul La division du travail social, E. Durkheim identifică fapte anomice în societăţile numite mai târziu „industriale” sub forma unor antagonisme „între muncă şi capital” şi în general, sub forma unor „rupturi parţiale ale solidarităţii organice” (T. Rotariu, 1993, p. 37), specifice societăţilor civilizate industriale. Conduitele deviante şi „faptele criminale” din societatea contemporană sunt concretizări ale „fracturării” solidarităţii umane şi prin aceasta ale „violării legii” sau ale încălcării normelor sociale. Într-o altă lucrare (Le Suicide), Durkheim atribuie anomiei o semnificaţie diferită, legând-o de alte concepte, diferite prin două dihotomii: egoism şi altruism, pe de o parte şi anomie şi fatalism, pe de altă parte. Importanţa pentru analiza corectă a faptelor şi a conduitelor deviante (inclusiv delincvente sau criminale) actuale

14

este opinia durkheimistă potrivit căreia „egoismul este cu atât mai puternic în societatea în care indivizii au mai mult tendinţa să-şi regleze conduita nu în raport cu valorile şi normele colective, ci în raport cu propriul liber arbitru”. Societăţile tradiţionale caracterizate printr-o solidaritate mecanică, sunt dominant „altruiste” întrucât „normele colective – potrivit lui Durkheim – au un rol important în determinarea conduitelor individuale” comparativ cu alţi factori. Analizele statistice arată potrivit lui Durkheim (Le Suicide) că celibatarii sunt mai egoişti decât persoanele căsătorite iar protestanţii sunt, de asemenea, mai egoişti decât indivizii de religie catolică. Având în vedere „confuzia valorilor” pe care o întâlnim în rândul unor grupuri sociale şi originea unor conduite deviante din zilele noastre, dihotomia durkheimistă dintre anomie şi fatalism poate constitui o bază teoretică pentru elaborarea unor programe de acţiune în vederea cunoaşterii adecvate şi, îndeosebi, în vederea reducerii „stării anomice” şi infracţionale din societatea posttotalitară. Anomia apare, considera E. Durkheim, atunci când „acţiunile indivizilor nu mai sunt reglementate prin norme clare şi constrângătoare”, caz în care persoanele în cauză riscă - potrivit sociologului francez - „să se abandoneze dorinţei şi pasiunii” sau potrivit experienţei actuale, să cadă victime tentaţiilor deviante sau criminale. În Le Suicide, Durkheim scrie că „lumea industrială şi comercială este în esenţă anomică” întrucât lasă actorilor sociali „o largă marjă de autonomie” care antrenează, în plan colectiv, efecte ale ruperii solidarităţii organice, despre care am scris mai sus, sub forma unor crize sociale.

Fenomenul şi instituţia divorţului sunt folosite de Durkheim pentru a argumenta creşterea anomiei sociale odată cu creşterea autonomiei soţilor divorţaţi. La nivel social, complexitatea tot mai mare a sistemelor sociale antrenează o individualizare crescândă a cetăţenilor şi prin aceasta, „dereglări sociale” şi conduite anomice tot mai importante. În ultimul caz este vorba de trecerea de la anomia socială la anomia psihică care desemnează „lipsa de limite a aspiraţiilor actorului individual, favorizată de stabilirea constrângerilor şi reglementărilor sociale (R. Boudon, F. Bourricaud, 1986, p. 30) pe de o parte, şi de centrarea pe individ a problemelor (mai ales a drepturilor) care favorizează devianţa individuală, conduitele delincvente şi, pe plan global, criminalitatea, „motivate” şi explicate uneori prin creşterea alienării, a stărilor frustrante, a nesiguranţei şi a „lipsei de comunicare”, îndeosebi în rândul copiilor şi al tinerilor.

Disociind mijloacele licite, de cele ilicite în realizarea de către oameni a scopurilor, Robert K. Merton orientează analiza anomiei direct spre valorile şi normele unei anumite societăţi şi prin aceasta spre o diferenţiere a formelor de „adaptare” menţionând printre cele patru tipuri – conformistul, inovatorul şi ritualistul. În sinteza acestora, noţiunea de anomie îşi propune „să măsoare societăţile reale în funcţie de un model ideal caracterizat printr-o fericită «integrare» a individului în societate” (J. Maisonneuve, 1976, p.30). Talcott Parsons considera, în acest context” că Republica de la Weimar constituie un bun exemplu de „societate anomică” întrucât instituţiile şi valorile pe care le-a promovat au fost incapabile să asigure un sentiment de legitimitate în faţa cetăţenilor şi în faţa altor societăţi (R. Boudon, F. Bourricaud, 1986, p. 30). Confruntarea, cel puţin teoretică, dintre aspiraţia spre schimbare (conduita „deviantă” a inovatorului) şi reducerea fenomenelor anomice, îndeosebi a devianţei (prin favorizarea conduitei conformismului) se poate rezolva prin disocierea conceptului şi a conduitei individualiste de conceptul şi conduita egoistă. Pentru E. Durkheim, individualismul nu intră în contradicţie cu cooperarea, dimpotrivă este o condiţie a acesteia. Egoismul se caracterizează, dimpotrivă, „printr-o disoluţie a elementelor comune şi printr-o slăbire a legăturilor familiale şi locale; individul nu mai este ancorat decât de interesele şi de capriciile lui”. O asemenea constatare prezintă un interes particular pentru înţelegerea situaţiei anomice din Republica Moldova, societate în care se înregistrează o degradare a relaţiilor interumane reflectată în slăbirea solidarităţii şi în accentuarea egoismului individual şi de grup pe de o parte şi în ignorarea normelor sociale şi reducerea conduitelor altruiste pe de altă parte. Un fenomen anomic şi deviant cu un puternic impact asupra funcţionării diferitelor instituţii şi domenii sociale, a întregului sistem social, îl constituie încălcarea disciplinei impuse de valorile şi exigenţele unei societăţi civilizate, fie că este vorba de disciplina şcolară sau cea familială, fie că este vorba de disciplina financiară sau socială, în general. Aplicând greşit regulile democraţiei şi ale unei societăţi libere, problemele şi grupurile deviante au dificultăţi reale în a înţelege că disciplina este preţul pe care trebuie să-l achite pentru a beneficia de multiplele avantaje ale solidarităţii din partea celorlalţi şi din partea ansamblului societăţii. Disciplina socială nu se identifică însă în concepţia lui Durkheim, cu practicarea conformităţii, încât, evoluţia socială a pus în lumină legătura strânsă dintre conformitate şi devianţă. Iar anumite fapte considerate criminale într-un anumit spaţiu social sunt tolerate sau chiar aprobate într-o altă societate sau într-o altă epocă. Însuşi Durkheim recunoaşte, în ciuda relativismului de mai sus, că „scandalul care este legat inseparabil de orice crimă, violenţa premeditării faptei contra certitudinilor şi a „sentimentelor puternice” ale „conştiinţei colective”, îndeplinesc sau pot îndeplini o funcţie pozitivă şi graţie tulburărilor sociale care o însoţesc, noi forme sociale şi culturale sunt aduse la lumină. Schimbările esenţiale care au avut loc de-a lungul istoriei au avut la origine mişcări revoluţionare şi personalităţi „ieşite din comun”, considerate, în epoca lor, drept deviante, aberante sau chiar criminale. „Ceea ce astăzi este conformitate era ieri paradox, scandal, crimă, pe scurt, devianţă”. Strategiile de acţiune în vederea reducerii fenomenelor anomice, deviante a delincvenţei şi criminalităţii pot fi eficiente în măsura în care, ipotetic, se înţelege corect natura sistemului normativ şi a unităţii dintre conformitate şi devianţă. Derularea evenimentelor istorice arată că „anumite norme sociale sunt inaplicabile datorită excesului de rigoare, altele datorită lipsei de precizie”, că există sau apar contradicţii între valori, pe de o parte şi norme pe de altă parte. Indivizii sau grupurile sociale ajung în unele societăţi în situaţia de a li se impune reguli aflate în opoziţie cu sistemele proprii de valori (sau ale familiei, ale comunităţilor din care fac parte), adică anumite maniere de a fi, de a gândi, de a simţi, relativ concrete, a căror respectare este impusă prin reţele de sancţiuni şi organisme oficiale ale statului. În aceste condiţii, „devianţa are bune şanse de a se produce, fie pentru că normele sunt prea mult sau prea puţin explicate, fie pentru că sancţiunile sunt prea dure sau insuficient de dure, în fine, pentru că atributul este prea tolerant sau insuficient de tolerant.

În opoziţie cu conformismul totalitar (de tip stalinist sau de tip hitlerist), caracterizat prin intoleranţă şi regresiune, Herbert Marcuse lansează conceptul de „toleranţă represivă” care reflectă conformismul de tip liberal şi „cenzura” impusă de acesta, dar o cenzură care „nu interzice publicarea ziarelor, nu condamnă pe „dizidenţi” la închisoare, la exil sau la spitalul psihiatric” (H. Marcuse, 1964). Contradicţia dintre sistemele de norme şi sistemul de valori ale unei societăţi anumite pune problema, în concepţia lui Marcuse, a legitimităţii sau a ilegalităţii societăţii respective. Starea de devianţă generează, în acest context, „o analizare a grupului, lipsit de orice unitate, o exacerbare a raporturilor de forţă, pe scurt o desocializare sau o reîntoarcere la starea naturală”. De asemenea, aceeaşi contradicţie pune problema conduitei individului şi a capacităţii de alegere între normele impuse şi valorile la care aderă el şi grupul sau comunitatea din care face parte.

Există indivizi care adoptă soluţia pasivităţii şi indivizi sau grupuri care adoptă soluţia hiperactivităţii sau a agresiunii, încercând să schimbe normele sau sistemul social opresiv.

Devianţa socială are, astfel, la origine cauze şi împrejurări diferite, în funcţie de particularităţile sociale şi istorice ale comunităţii umane respective, pe de o parte şi în funcţie de educaţia, cultura şi particularităţile indivizilor şi ale grupurilor sociale avute în vedere, pe de altă parte. În manieră paradigmatică, putem formula următoarele elemente, etape sau factori care ne pot ajuta să înţelegem adecvat fenomenele deviante şi criminalitatea socială:

a) Conduitele deviante pot fi explicate, în unele cazuri, prin manifestarea unei relative contradicţii între sistemul de norme şi sistemul de valori promovate de o comunitate sau o societate specifică.

15

b) În alte cazuri, devianţa şi criminalitatea pot fi favorizate sau determinate de ilegitimitatea, parţială sau totală, a societăţii contestate de persoanele sau grupurile „anomice”.

c) Destructurarea sistemelor normative a modelelor culturale, de pildă incoerenţa fie a normelor sociale, fie a valorilor impuse la nivel societal, fac parte din paradigmele explicative ale „ofensivei” fenomenelor deviante, a criminalităţii, a devianţei în rândul tinerilor, a acţiunilor bandelor de cartier, cu care se confruntă societatea în tranziţie.

d) Analiza datelor empirice pune în lumină faptul că „înclinarea indivizilor sau a grupurilor sociale spre crimă şi în general, spre fapte deviante, depinde nu atât de opoziţia individului faţă de norme, cât de ambiguitatea acestora. Delincvenţii se recrutează, cu o mare probabilitate, dintre marginalizaţi, adică dintre indivizii care, aparţinând de diferite orientări, nu dispun de o referinţă legitimă, explicită şi univocă. Marginalitatea apare, în acest caz, ca o subcultură în cadrul căreia individul deviant se retrage pentru a se proteja. Subcultura este, însă, încarnată de grupul deviant (gang în sociologia anglo-americană), care se constituie de regulă în contextul dezorganizării mediului social „natural” – familia, cartierul, clubul sau asociaţiile de timp liber (R.. Boudon, F. Bourricaud, 1986, p 102). Există, în acest sens, o anumită confuzie în cadrul concepţiilor explicative privind natura conduitelor deviante, culturală pentru unii psihosociologi, anomică pentru alţi psihosociologi (datorită dezorganizării sociale pe care o favorizează).

e) Paradigma valorizării diferite sau inegale a aceloraşi norme sociale constituie o altă cale de înţelegere şi totodată, de acţiune în domeniul devianţei şi a criminalităţii. „Marginalitatea – arată Boudon – nu exprimă numai pluralitatea referinţelor în raport cu care un individ îşi poate orienta conduita” ci şi faptul că aceste sisteme de referinţă „sunt în mod inegal valorizate”. De pildă, adolescentul care aspiră să-i fie recunoscut statutul de adult, fapt pentru care comite adesea fapte deviante din ce în ce mai grave, cu atât mai mult cu cât ceilalţi manifestă o puternică „rezistenţă” în faţa acestei aspiraţii sau voinţe infantile.

f) Funcţia semnificativă a grupului în promovarea conduitelor deviante ale unui individ, îndeosebi minor, are la origini rolul referenţial al acestuia. Adolescentul care doreşte să fie perceput de „ceilalţi” drept adult sau „bărbat” se foloseşte în acest scop, de apartenenţa la un grup considerat ca sistem ideal de referinţă, chiar dacă, în anumite condiţii, acesta este mai puţin accesibil. Trecerea minorului de la normalitate la devianţă, apoi la fapte propriu-zis deviante şi, în anumite condiţii, chiar la acte criminale se înscrie, uneori, în confruntarea dintre statutul de copil, caracterizat prin constrângeri şi printr-o „stare de minorat” de altfel firească şi statutul de adult pe care şi-l doreşte copilul respectiv, statut ilegitim, însă, potrivit normelor şi valorilor societăţii date. „Fapta minorului care fumează în ciuda interdicţiei părinteşti, apare mai puţin ca un semn deviant şi mai mult ca expresia dorinţei lui de a fi tratat sau, cel puţin, recunoscut drept adult.” Devianţa devine delincvenţă dacă minorul respectiv înlocuieşte ţigara cu drogul şi chiar un act criminal, dacă acelaşi minor face contrabandă pentru a-şi procura bani pentru cumpărarea substanţei interzise. Afirmarea de sine este obiectivul urmărit de adolescent sau de orice minor aflat în situaţia „crizei de creştere” care are exigenţele şi particularităţile ei şi pe care nici un proces formativ, de socializare sau recuperare socială, nu le poate ignora.

g) Potrivit unei ipotetice „teorii a substanţei”, minorul fumează pentru a trece în rândul adulţilor, fură sau atacă pe ceilalţi din jur pentru a fi considerat „dur” şi pentru a deveni astfel, şef de bandă etc. Asemenea conduite substitutive rămân, de cele mai multe ori, din fericire simbolice sau imaginare, îndeosebi în condiţiile în care se exercită un eficace control social (din partea familiei, a şcolii, a mediului „de proximitate” şi chiar a unor grupuri sau asociaţii funcţionale) (V. Miftode, 2003, pp. 59 – 117).

h) O altă perspectivă explicativă este oferită de ipoteza sau „teoria socializării anticipative” potrivit căreia nu orice revendicare de legitimitate venită din partea unui individ sau grup marginalizat este cu necesitate de natură criminală. „O conduită poate fi considerată anormală sau deviantă – arată R. K. Merton – în raport cu statutul actual al individului respectiv şi normală în raport cu statutul viitor al aceluiaşi individ. Ceea ce este respins astăzi va fi peste câteva luni considerat un fapt licit şi normal. Aici este vorba de capacitatea individului de a-şi asuma efectiv integralitatea statutului care decide legitimitatea pretenţiei manifestate, în lipsa căreia „socializarea anticipativă” eşuează.

i) Alte teorii, în primul rând „teoria ocaziilor”, arată că societăţile însele oferă persoanelor şi grupurilor deviante sau criminale condiţiile contextuale defavorizante prin promovarea unor norme sociale opresive sau în contradicţie cu valorile la care aderă, preferând, în aceste condiţii, „să se sustragă judecăţii părinţilor şi prietenilor, să se retragă în anonimatul marilor oraşe, să se abandoneze vagabondajului alcătuind „societăţi închise” cu semenii lor, cu care nu le este ruşine să fie ceea ce sunt. „Societăţile actuale sunt – potrivit lui R. Merton – la fel de tolerante şi represive, fapt care trebuie introdus în analiza devianţei şi a criminalităţ ii şi în proiectele de intervenţie pentru reducerea acestor fenomene sociale”.

j) Devianţa socială este influenţată semnificativ atât în rândul minorilor, cât şi al persoanelor adulte de sentimentele de frustrare (în planul afirmării sociale, al şanselor de realizare profesională, al calităţii vieţii), de statutul de marginalizat (perceput ca atare de persoanele în cauză) sau de pericolul „excluderii sociale” favorizat de atitudinile de ostilitate sau ignorare din partea celorlalţi indivizi. Asemenea grupuri şi categorii marginale devin adevărate „instanţe” sau „agenţi” de socializare negativă, iar pentru indivizii care le compun, surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă10, şi prin aceasta, mecanisme de neintegrare socială (lipsa de adeziune la normele şi valorile sociale). Între gradul de integrare socială şi devianţă există o relaţie invers proporţional: cu cât o colectivitate este mai slab integrată, cu atât formele de devianţă şi de delincvenţă din cadrul ei sunt mai accentuate.11 Forma negativă a procesului de integrare socială se datorează fie unor deficienţe de adaptare, fie unor condiţii sociale, care favorizează apariţia unor comportamente anomice şi disfuncţionale în raport cu funcţionarea normală a sistemului social. Asemenea comportamente sunt evaluate din interiorul societăţ ii de către organismele de control social special instituite. Teoria devianţei sociale nu poate fi analizată corect independent de teoria integrării individului sau a grupului în viaţa socială şi profesională. Putem elabora, în acest sens, următoarele sisteme conceptuale:

1) Sistemul de integrat 2) Sistemul integrator - individ - grup social sau echipă de muncă - individ, grup, echipă - instituţie, întreprindere

- instituţie, întreprindere - comunitate urbană, rurală, societate globală Raporturile fundamentale, implicate în analiza fenomenelor deviante sau criminale, sunt:

individ – societate microgrup – macrogrup macrogrup, comunitate – sistem social

Stadiile integrării socio-profesionale (V. Miftode, 1998, p. 125) se prezintă astfel:Integrarea socioprofesională

I.Nivel incipient1.Adaptare2.SensibilizareII. Nivel mediu3.Participare

16

4.Socializare 5.IntegrareIII. Nivel superior6.Conştientizare 7.Interiorizare8.AsimilareÎntre grupurile „inadaptate” sau neintegrate se află şi cel de „grup stradal” („corner street”), considerat de mulţi autori (W. Whyte, A.

Cohen, S. Korbin, Th. Gannon, L. Zablnski ş.a.) ca fiind un element favorizant în producerea unor comportamente deviante şi delincvente. Această „mică societate de la colţul străzii”, cum afirma W. Whyte (reprezentant al şcolii de la Chicago), este constituită dintr-o varietate de membri, fiecare având însă o poziţie şi rol bine determinate (W. F. Whyte, p. 194). Cu timpul, conducerea grupului este preluată de un leader, iar între membrii grupului care resimte lipsa unei securităţi afective în familie se stabileşte un sistem de relaţii, norme şi obligaţii mutuale, un adevărat cod de drepturi şi obligaţii aflate în discordanţă cu cele ale societăţii globale. În interiorul unor asemenea grupuri de la marginea străzii se declanşează de regulă o serie de acţiuni delincvente cu periculozitate socială ridicată, conducând la transformarea lor treptată în adevărate grupuri criminale violente (cu subculturi specifice) în care se multiplică formele de crimă organizată, marea violenţă, toxicomania, prostituţia, traficul de droguri etc.

I.2.2. Socializarea primară şi „învăţarea conduitei deviante”Dinamica faptelor anomice şi a criminalităţii „de mai târziu” (de la vârsta adultă) depinde în mare parte de reuşita socializării primare, de

încălcarea în perioada copilăriei, în familie, a obişnuinţelor, a valorilor şi a normelor de viaţă comunitară şi socială în general. În măsura în care familia nu-şi exercită, în anumite condiţii, obiective sau subiective, funcţia educativă de socializare, se lasă loc liber şi se favorizează procesul de pre-devianţă, apoi de devianţă şi chiar de criminalitate faţă de care copii sunt deosebit de vulnerabili. Ipotetic, apariţia conduitelor deviante şi a bandelor de minori ar fi imposibilă dacă familia ar fi puternică şi dacă ansamblul instanţelor educative (familie, şcoală, mediu social, grup de joacă, mass-media etc.) ar coopera în mod normal în acest domeniu. În lipsa acestei cooperări, pe „locul gol” apare un alt tip de „socializare”, una negativă, numită în literatura de specialitate „dresaj criminal” sau „profesionalizare” a delincvenţilor (a noilor veniţi, a celor racolaţi) de către bandele deja constituite. Fenomenul este cu atât mai grav cu cât rolul familiei este preluat de către factorii extra-familiali (mediul „din proximitate”, mass-media, grupurile de joacă şi, mai ales, de către bandele de cartier sau din zonele rurale). Strategiile de racolare a copiilor de către bandele de răufăcători sunt în general, asemănătoare în diferite oraşe şi chiar în diferite ţări, sintetizate astfel:

• copiii lipsiţi de supravegherea părinţilor sunt victimele cele mai sigure;• şefii bandelor locale, „dealerii” criminali, îi introduc pe copiii racolaţi în tainele conduitei delincvente sau criminale;

• în lipsă de alte metode, copiii vulnerabili la influenţele extra-familiale îşi încep cariera deviantă devenind un fel de „hăitaşi” în parcurile şi pe terenurile virane din zona ghetoizată sau în curs de „cucerire”;

• după ce intră într-o asemenea bandă de delincvenţi „noul venit” nu mai poate scăpa cu uşurinţă, fiind obligat, sub ameninţare, să participe la acţiuni tot mai complexe, deci mai grave în plan social şi să execute fără condiţii ordinele „dealerilor”. Aceasta este legea zonei periferice (uneori şi urban centrale) intrate sub influenţa sau în stăpânirea bandelor criminale;

• pentru a fi obişnuiţi cu arestările (ipotetice) copii deveniţi membri ai bandelor sunt supuşi unor probe, sunt închişi, de pildă, pentru un timp în beciuri (ca „practică profesională”), pentru a deveni cât mai duri şi pentru a rezista în condiţ iile pedepselor penale;

• programul „formativ” include, în acest sens, bătăi, chiar schingiuiri, pentru ca „elevul” deviant să nu uite ce-l aşteaptă dacă trădează grupul din care face parte. Un tânăr din „lumea interlopă” a delincvenţilor a fost găsit cu picioarele arse, cu unghiile şi dinţii smulşi, cu mâinile rupte, cu faţa sfâşiată, desfigurat deci, pentru totdeauna de proprii „colegi” de echipă. Asemenea acte barbare fac parte din sistemul de mijloace al bandelor rivale din spaţiile sociale ocupate de acestea şi mai ales din cartierele ghetou14 care au început să apară şi în România. Spaţiul „socializării negative” este deja semnificativ şi se află în creştere atât în România, cât şi în alte ţări, datorită slăbiciunii factorilor de acţiune anti-infracţ ională şi datorită toleranţei sociale sau comunitare. Întrucât lipsesc date exacte privind acest fenomen în România, vom prezenta câteva informaţii de origine franceză, semnificative şi pentru dinamica „delincvenţei ghetoizate” din spaţiul românesc. Potrivit anchetelor sociologice din Franţa (Ziarul Le Parisien, 3 aprilie 1998), numărul cartierelor-problemă sau „fierbinţi”, unde au loc, de regulă, cele mai multe fapte criminale, a crescut destul de mult în ultimul deceniu, astfel:

• în 1993 existau înregistrate şi evaluate 603 zone „fierbinţi”;• în 1995 numărul acestor zone a crescut la 727;• în 1997 fenomenul a „explodat” ajungând la 1088 etc.Aceleaşi statistici arată că unele violenţe cu o frecvenţă relativ redusă sunt deosebit de grave prin natura victimei şi a victimizării, aducând

atingere unor valori sociale fundamentale şi instituţiilor „statului de drept”. De pildă:- violenţa fizică şi simbolică contra forţelor de ordine - distrugerea bunurilor publice, a autovehiculelor poliţiei etc., “reglările de conturi”

şi furturile cu violenţă;- ameninţarea sau violentarea organelor de justiţie - devastări de instituţii publice sau de unităţi comerciale - incendierea unor bunuri

publice sau private etc.Trebuie menţionat faptul că „cifra magică” a faptelor criminale este mai mare decât cea „oficială” întrucât unele victime nu depun nici o

plângere fie din teamă, fie din neîncredere în „actul de justiţie” reparatorie.Deficitul de socializare primară se materializează în ponderea importantă a minorilor în ansamblul persoanelor deviante, delincvente sau

criminale. Apelăm şi în acest caz la statisticile oficiale franceze care prezintă interes şi pentru starea devianţei în Republica Moldova. În 1997 minorii au fost autorii următoarelor acte ilegale şi deviante din Franţa:

• 65% din totalul furturilor de motociclete;• peste 50% din incendiile care au distrus bunuri publice;• 45% din totalul furturilor violente „cu armă albă”;

• 35% din totalul furturilor de automobile;• peste 32% din totalul spargerilor sau a „devastărilor” de magazine;• peste 30% din totalul degradărilor de bunuri private;• 30% din totalul infracţiunilor comise pe drumuri publice;

17

• 15% din totalul „rănirilor voluntare”;• în fine, 14% din numărul furturilor „cu pistolul în mână”.Percepţia minorului delincvent asupra propriei fapte are la bază o logică relativ simplă care se traduce în următoarele „momente”:I. Minorul delincvent neagă fapta încă din primul moment şi deci nu recunoaşte că a greşit;II. După ce „a învins” în primul moment, minorul delincvent sfidează pe „adulţii anchetatori” aducând aşa numite „probe irefutabile”;III. În fine, dacă a învins şi în a doua etapă a confruntării dintre delincvent şi societate, minorului respectiv nu-i rămâne decât recidiva, să

comită mai departe şi alte fapte asemănătoare, potrivit vorbei din bătrâni: „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”.Periferiile urbane şi uneori, zonele rurale intrate în zona de influenţă a acestora, constituie, şi în Republica Moldova, o adevărată şcoală a

delincvenţei, concretizată prin acţiunile unor „structuri alternative”, începând cu grupul obişnuit de joacă, conjunctural, continuând cu „haita urbană” încă temporară şi întâmplător, foarte fluctuantă ca structură şi acţiune, dar cu o funcţie esenţială pentru viitoarele bande din zonă: funcţia de a învăţa copilul „să se descurce” în faţa părinţilor, în faţa profesorilor, în faţa poliţiştilor şi după caz în faţa justiţiei. Alain Bauer vorbeşte, în acest sens, de „marele banditism” din rândul minorilor, de „aristocraţia de-lincventă” şi, în fine, de „gangsterizarea” delincvenţilor organizată în mod „militar”. Deficienţele socializării primare familiale îşi pun amprenta pe socializarea secundară prin mediul social „de proximitate” şi în primul rând pe funcţionarea instituţiei şcolare. Constatăm, de altfel, o degradare continuă a raporturilor dintre familie şi şcoală şi o creştere semnificativă a violenţei în „spaţiul şcolar” prin manifestarea unor fenomene între care:

– lipsa de respect faţă de instituţia şcolară şi faţă de bunul public şcolar;– violentarea profesorilor de către elevi şi deteriorarea relaţiilor intraşcolar – respingerea „controlului şcolar” şi a oricărui control social;• creşterea abandonului şcolar şi chiar, a eşecului şcolar;

• refuzul unor elevi de a participa la activităţi strict didactice şi mai ales, la activităţi educative, de interes formativ, în „spaţiul şcolar”;

– utilizarea „armelor albe” în şcoală şi a altor mijloace agresive;– distrugerea bunurilor şcolare, a aparatelor şi, uneori, a cărţilor;– luarea cu asalt – cum scria „Le Figaro” (2 mai 1998) a unităţilor şcolare de către bandele de tineri spărgători;– greve ale profesorilor solicitând luarea de măsuri ferme împotriva gru purilor violente şi clasarea în categoria „unităţi sensibile” a

şcolilor cu astfel de probleme sau declararea spaţiilor respective în „zone de educaţie prioritară” (ZEP);– apariţia conceptului de şcoală-ghetou care exprimă pe deplin prelungirea fenomenului devianţei şi criminalităţii din spaţiul social în cel

şcolar, şi totodată, în spaţiul familial (violenţa domestică, abuzul asupra copiilor etc.)16.Analizele empirice arată că frecvenţa actelor violente din spaţiul şcolar este în creştere de mai bine de zece ani într-un ritm asemănător ca

şi frecvenţa delincvenţei din mediul străzii, din mijloacele transportului în comun sau din unele unităţi publice (discoteci, restaurante etc.) sau din alte sectoare ale vieţii publice. În aprilie 1998, în zona Nisa, zece vagoane ale unui tren „de mare viteză” au fost devastate doar din plăcerea de a comite asemenea distrugeri sau acte de vandalism (peste 280 de geamuri au fost sparte şi multe compartimente distruse). Bandele de adolescenţi au atacat în 1988 aproximativ 120.000 de autoturisme particulare, număr care creşte în opt ani la 280.000 de autoturisme, mai mult decât o dublare a acestei forme de infracţiune. Minorii delincvenţi, constată sociologii francezi, sunt extaziaţi de „artificiile” provocate prin incendierea maşinilor, mai ales în timpul nopţii, însoţite de sirenele maşinilor de poliţie, pompieri etc. Unde este originea unor asemenea conduite? Cum se explică „explozia” faptelor deviante în rândul minorilor? Cum pot acestea să fie controlate sau stopate, reduse sau eliminate din viaţa socială?

Răspunsurile pot fi identificate, ipotetic, îndeosebi în natura funcţionării instanţ elor controlului social şi mai concret, în gradul de realizare a socializării copilului în familie, în şcoală şi în mediul social de proximitate. Toleranţa zero faţa de conduitele deviante constituie numai una dintre strategiile de acţiune în domeniu, care nu rezolvă însă problema cu atât mai mult cu cât societatea este nevoită să depenalizeze unele fapte şi, deci, să elibereze pe unii infractori. Practica este bine cunoscută, mai ales prin efecte perverse şi în Republica Moldova anilor 2000-2002. Un număr de 80% din dosarele aflate pe rol în cadrul justiţiei franceze în anii 1991-1995 au fost clasate iar în cazul altor dosare a fost modificată încadrarea juridică în favoarea infractorului: omuciderile devin delicte, delictele devin contravenţ ii iar multe contravenţii au fost pur şi simplu clasate. Semnificativ este, de asemenea, faptul că mai puţin de 10% dintre minorii delincvenţi din spaţiul rutier sunt anchetaţi de poliţie dar o mare parte dintre cei condamnaţi sunt eliberaţi „înainte de termen” deoarece sunt minori.

Unele forme depenalizante ale faptelor delincvente au la origine fie motive practice (lipsa spaţiilor „de cazare” din închisori, lipsa personalului calificat pentru întreg lotul de infractori etc.), fie „raţiunii politice” (mai ales în perioada campaniilor electorale). Se practică, astfel:

• simplificarea procedurilor, evitând „instrucţia” sau interogatoriul;• utilizarea amenzilor penale (cei care au bani profită);• practicarea „concilierilor” sau a medierilor între părţi;• reducerea gravităţii unor fapte, de exemplu, a folosirii cecurilor bancare „fără acoperire”;

• „iertarea” unor delicte, mai ales rutiere, din domeniul circulaţiei pe drumurile publice (M Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p. 52). Asemenea politici sociale de intervenţie în domeniul devianţei şi al criminalităţ ii au, din păcate, şi efecte perverse, concretizate îndeosebi în recidiva „beneficiarilor”, o parte semnificativă a acestora a reintrat „în zona devianţei” multiplicând delincvenţa reală, şi deci, „cifra neagră” a criminalităţii şi a fenomenelor anomice.

Cu anumite particularităţi şi cu o anumită „întârziere” strategică sau „tehnică”, starea infracţională din Republica Moldova prezintă asemănări cu starea infracţională din Franţa.

Pornind de la considerarea că devianţa comportamentală are la bază „un defect” de socializare, G. H. Gough a propus construirea unor scări de socializare pentru predicţia comportamentului antisocial al predelincvenţilor şi delincvenţilor. Autorul consideră că o „măsurare psihologică” a socializării presupune dimensiuni sociologice şi psihologice în interdependenţă, opunându-se, totodată, tratării dihotomizate. El consideră socializarea ca o dimensiune continuă, indivizii plasându-se în diferite puncte ale acestei linii continue. G. H. Gough arată că, prin intermediul scorului mediu de socializare, se disting net grupurile de delincvenţi de nedelincvenţi, indicând nivelul de maturitate socială, formarea capacităţii de a judeca şi respecta normele sociale.

În absenţa convergenţei între exigenţele educative şi convingerile şi aspiraţiile tânărului se pot forma personalităţi morale distorsionate, labile în conflict latent cu normele sociale.

Tipologia actelor şi faptelor antisociale pe scara manifestărilor comportamentale inadaptate şi neintegrate social cuprinde o paletă largă a gradualităţii conduitei de la acţiunile deviante până la formele majore de delincvenţă. Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură, devianţa poate să însumeze, în aria largă a nonconformismului, simple gesturi ostile, conduite de protest, violenţe de protest, violenţe fizice, agresivitate de

18

limbaj, nonconformism în ţinută, indisciplină, fuga din mediul familial sau şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în anturaje care practică acţiuni ilicite etc. Aceste acte întreprinse de tânăr nu reprezintă întotdeauna fapte penale sau încălcări ale legii în vigoare, ci conduite care încalcă, violează normele şi regulile de convieţuire morală. Mai ales la vârsta adolescenţei manifestările agresive reprezintă tentative de afirmare a independenţei şi autonomiei morale, de respingere a autorităţii adultului.

Aceste acte care nu aduc prejudicii valorilor sociale (cum este cazul încălcării prin mijloace infracţionale a normelor de natură juridică), ci afectează doar modul de respectare a principiilor morale convenţionale şi coercitive impuse de adult, se încadrează în sfera devianţelor cu caracter moral. Sunt întâlnite cu o anumită frecvenţă la adolescenţii care trăiesc intens, incandescent schimbările pubertale, la care, dacă se adaugă, un climat familial inadecvat, ele pot degenera în acte deviante cuplate cu un randament şcolar scăzut. Unii autori consideră că aceste tipuri de manifestări nu trebuiesc obligatoriu încadrate în eşalonul patologic sau penal, deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast, consum de alcool etc.) pot fi indicii semnificative ale unei eventuale „cariere” delincvente (C. Turianu, 1996). Autorii consideră adecvată, pentru aceste conduite, denumirea de manifestări predelincvente, dar numai în condiţiile în care se poate aprecia că există o trecere treptată şi previzibilă de la conduita deviantă la cea delincventă. Predelincvenţa se referă la cazurile de manifestări deviante care, în circumstanţe favorizante, pot degenera în acte delincvente, de conflict cu legea penală. Aceeaşi autori consideră că punerea în dependenţă, într-o relaţie cauzală mecanică a devianţei morale cu delincvenţa, înseamnă a pune în dependenţă norma penală cu orice conduită deviantă a tânărului, apropiind până la identificare structura morală a tânărului cu cea a adultului.

O evaluare nuanţată a moralităţii juvenile, a criteriilor care diferenţiază moralitatea minorilor şi adolescenţilor de moralitatea adultului trebuie raportate la tulburările vârstei, la motivaţiile profunde faţă de respectarea normelor, la valorile specifice vârstei şi la subculturile în care se încadrează.

Devianţa devine delincvenţă prin manifestări şi etape specifice:1. fuga de acasă şi vagabondajul;2. „integrarea” în bande delincvente;3. încălcarea legii şi a normelor comunitare;4. participarea la fapte criminale etc.J. Jasinski evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori, spre deosebire de cea pentru adulţi, sunt considerate delicte conduite care nu

intră în sfera infracţ ionalităţii. Autorul atrage în acest sens atenţia asupra categoriilor de „delicte” de genul „tinerii în pericol moral”, „tineri care se sustrag autorităţii parentale”, „tineri în derivă”. Integrarea lor în categoria de delincvenţi numai printr-o proiecţ ie în viitor a unei posibile „evoluţii” delincvente, neputând fi catalogat ca atare prin consecinţe care nu s-au produs încă, este o atitudine victimizantă, locul lor fiind în categoria delincventului potenţial (predelincvent).

Evaluarea delincvenţei juvenile trebuie să ţină seama de unele fenomene şi evoluţii semnificative: slăbirea controlului social, mai ales familial; eşecul socializării; absenţa identificării cu modelele morale autentice, datorită dezorganizării familiei; existenţa unor rapoarte tensionate cu părinţii şi educatorii (insecuritate afectivă); multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracţionale; constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul funcţionalităţii normelor sociale; tulburări de comportament cu şi fără substrat patologic; situaţii anomice din timpul marilor perioade de criză.O tipologie a conduitelor antisociale prin luarea în considerare a personalităţii juvenile, a contextului social în care s-a realizat socializarea

şi situaţia care a facilitat comiterea delictului, permit configurarea următoarelor acte de delincvenţă (S. Rădulescu):- acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare comise de unii tineri ce prezentau suficiente indicii de socializare morală familială şi

şcolară. Sunt acte cu un grad redus de periculozitate, care constau, de regulă, din manifestări teribiliste, de bravadă, sau de „solidaritate” cu alţii, la incitaţia unei persoane sau în urma consumului de alcool, proliferate sub forma agresiunilor verbale, la adresa autorităţ ilor şi a liniştii publice;

- acte delincvente structurate şi organizate comise de tineri (minori, adolescenţ i, tineri până la majorat) cu deficienţe serioase de adaptare şi integrare socială, şi culturală, sau tulburări de comportament, având deja comise o suită de fapte cu caracter deviant (fuga de acasă şi de la şcoală, vagabondaj, consum de alcool);

- acte delincvente recurente şi reiterative săvârşite de tineri ce provin din familii dezorganizate sau descompletate, cu modele comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate, imoralitate, alcoolism, promiscuitate. Aceste acte au un grad de periculozitate ridicat (omoruri, tâlhării, violuri, ultraje etc.) şi sunt de obicei efectuate în grupuri organizate şi structurate anti-social. Noţiunea de delincvenţă juvenilă, datorită dificultăţii de identificare a unor criterii operaţionale, comportă, în delimitarea sa de aria largă a devianţei, unele ambiguităţi. În mod practic, se operează în delimitarea sferei de cuprindere şi încadrare a delincvenţei juvenile raportarea actelor sociale sancţionate la criteriul normei penale, definindu-se mai mult prin semnificaţiile finale pe care le provoacă şi mai puţin prin considerarea a ceea ce le determină (cauza).

Delincvenţa juvenilă este reprezentată printr-o serie de trăsături generale, comune, determinând, în demersul cercetării ştiinţifice, necesitatea trasării cauzelor şi condiţiilor care generează actele antisociale. Delincvenţa juvenilă ca fenomen anti-social se caracterizează şi prin trăsături şi note specifice categoriei de vârstă, precum şi prin caracteristici de personalitate dintr-un anumit cadru socio-economic şi cultural.

Manifestările anti-sociale juvenile trebuie înţelese prin luarea în considerare conjugată (perspectiva cauzalităţii multiple) a factorilor individuali, psihologici, sociali, culturali. Importanţa cauzelor psiho-individuale rezidă din implicarea personalităţii tânărului în actul delincvent, cu descifrarea insuficientei maturizări sociale şi cu prezentarea dificultăţilor de integrarea socială, inclusiv în normele juridice. Delincventul, datorită unui deficit de socializare, nu reuşeşte să-şi ajusteze în mod activ conduita la relaţiile sociale, prezentând o insuficienţă sau perturbare a proceselor de asimilare şi a celor de acomodare la cerinţele şi normele sociale.

Deficitul maturizării sociale şi implicit al dezvoltării personalităţii se structurează în unele trăsături negative întâlnite mai frecvent la delincvenţii consideraţi imaturi caracterologic. Aceste trăsături ale imaturităţii psiho-sociale G. Cânepa le grupează în: toleranţa scăzută la frustrare, auto-controlul deficitar, egocentrism, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea gravităţii greşelilor şi actelor antisociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social utile (învăţare, muncă), evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării unei vieţi uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale şi respingerea acestora, devalorizarea de sine şi aderarea la statutul de delincvent, la un stil de

19

viaţă indezirabil social, imagine falsă despre lume, despre relaţiile interpersonale despre autonomia şi libertatea individuală concepute de obicei sub semnul agresivităţii (D. Banciu, 1992).

Simptomele caracteriale ce apar încă din copilărie se exacerbează în adolescenţă, datorită factorilor perturbatori individuali (decalajul dintre maturizarea fizică şi psihică) şi mai ales perturbărilor familiale.

O constatare general acceptată este aceea că nu toţi copiii tineri caracteriali devin delincvenţi, dar la toţi delincvenţii minori şi infractori adulţi întâlnim multiple trăsături caracteriale negative, structurate pe un fond de tulburări afective (insuficientă maturizare afectivă, instabilitatea emotiv-acţională), atitudinale, motivaţ ionale şi volitive. Cauzele de factură psihologică nu pot fi înţelese fără implicaţiile sociale (dezorganizare socială, perioade de criză, instabilitate economică, mobilitate socială) şi conflictele normative între aspiraţiile individuale şi ofertele sociale.

I.2.3. Familia-problemă şi devianţa comportamentală a tânăruluiFactorii familiali implicaţi în socializarea minorilor şi tinerilor constituie o cauză de prim rang în determinarea modelelor

comportamentale prin carenţele educaţionale din familie, care favorizează inadaptarea tinerilor. Consemnăm mai multe tipologii de climate educaţionale familiale ca răsfrângere nocivă asupra devenirii tânărului.

Divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor. Climatul de înţelegere dintre părinţi are foarte mare importanţă în dezvoltarea armonioasă a tânărului. Divergenţa de opinii dintre părinţi, privind metodele disciplinare şi sancţiunile educaţionale, îi derutează şi descumpăneşte pe copii în înţelegerea şi respectarea disciplinei, a unor reguli. Poziţiile divergente ale părinţilor în abordarea permisivităţilor, dacă sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot acţiona ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un final, la declanşarea unei predispoziţii spre delincvenţă (R. Vincent).

Rolul părinţilor este de a pregăti copiii pentru confruntarea cu obstacolele sociale, inerente vieţii, clădindu-le o rezistenţă la frustrare şi conflict, printr-un comportament adecvat pentru a evita formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste care, în unele cazuri, declanşează acţiuni infracţionale55. O atitudine hiperprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea mamei poate avea ca efect pierderea autorităţii mamei dar şi perturbări în maturizarea socială. Un grup de cercetători (R. Mucchielli, R. Vincent), pornind de la o concepţie psihanalistă spre o concepţie interacţionistă, analizează repercusiunile conduitelor parentale hiperprotectoare şi hiperautoritare sub raportul influenţelor negative asupra conduitelor minorilor şi ale eşecului identificării cu unul dintre părinţi. Carenţele de autoritate parentale decurg din insuficienta supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor, asociate, în etapa socio-istorică actuală, cu o accentuată liberalizare a înţelegerii democraţiei de către tineri, de forţare a tendinţ ei de emancipare spre independenţă, de relaţiile socio-afective extrafamiliale.

Indiferenţa şi neglijenţa părinţilor. Pe fondul privării copiilor de atitudini simpatetice din partea părinţilor, de proliferarea unor atitudini reci, indiferente se instalează o agresivitate latentă. La copilul „neglijat” de părinţi se observă o neglijenţă în ţinută şi activitate, indiferenţă faţă de şcoală şi o serie de atitudini anti-sociale. Sub raport afectiv este instabil, emotiv şi iritabil.

Copiii „respinşi” de părinţi sunt brutali, nu suportă poziţii de inferioritate în joc, sunt închişi în sine şi respinşi, în consecinţă, de colegi. Indiferenţa sau antipatia cu care este întâmpinat în mediul familial îşi pune pecetea asupra conduitei sale, iar reacţiile comportamentale vor fi mimetic antipatice şi agresive. Lipsa de colaborare a părinţilor se materializează în sentimente ostile faţă de aceştia. Atitudinea de respingere faţă de tatăl demisionar, mereu ocupat şi veşnic plecat de acasă, care pretinde să nu fie deranjat, îşi are sursa în frustrarea generată de sentimentul de abandonare a copilului. Părinţii „demisionari” sunt consideraţi de mulţi cercetători (R. H. Walters,1963, D. Dragomirescu,1976, S. Rusnac, 2000) ca fiind una din cauzele majore ale disocialităţii şi delincvenţei minorilor şi tinerilor.

Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei de unii părinţi, din dorinţa de a impune o disciplină strictă şi severă, îşi are, adesea, sursa în firea şi temperamentul acestora de manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigidă şi tiranică în raport cu copiii şi, în general, cu toată familia. La baza acestei atitudini pot sta şi „bune intenţii” dar, cuplate cu o concepţie pedagogică ultra severă ce se materializează în atitudini autocrate în relaţia cu copiii. Părinţii autoritari operează, după K. Wolf, cu o imagine devalorizantă a copilului, el fiind un nedezvoltat (copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate care trebuie reprimate (copilul-sălbatic). Pentru a fi cât se poate de ascultă tor, comportamentul său trebuind să răspundă întru-totul exigenţelor parentale (copilul-marionetă).

R. Vincent descifrează în categoria părinţilor hiperseveri alături de tatăl demisionar, tatăl dominator şi tatăl tiran.Tatăl dominator are o autoritate ce exprimă o personalitate exigentă care se bucură de un prestigiu. El pretinde, conform aurei de

dominator, ascultare şi respect, din partea copiilor şi soţiei, ei fiind consideraţi fiinţe slabe ce trebuie protejate şi dirijate. Copiii unor astfel de taţi sunt adesea timizi şi inhibaţi, dar se pot manifesta la modul rebel prin agresivitate ca o forma de descărcare, în mod indirect, prin acţiuni orientate către alţii.

Tatăl tiran este considerat de autor ca fiind o persoană cu o fire slabă, timidă, dar care, în compensaţie, are izbucniri sporadice de autoritate aberantă. Aceste atitudini parentale devalorizează modelul patern inducând copilului stări de inhibiţ ie, de frică şi de instabilitate.

Aceste trăiri conflictuale, suscitate de alternanţa modelelor comportamentale oferite de tată, pot degenera în dezechilibre profunde, cu tentative de curmare a conflictului prin evaziune – fuga de acasă, vagabondaj. L. Berkowitz consideră că atitudinea tatălui autocrat, tiranic determină apariţia sentimentului de frustrare în lipsa dragostei parentale. Respins de tatăl său şi chiar maltratat de acesta, copilul va învăţa moduri de a reacţiona agresiv, dar obiectul agresivităţii sale nu va fi persoana tatălui său (de care îi este frică), ci toţi deţinătorii autorităţii (şcolare, ai ordinii publice etc.).

Clasificarea familiilor dezorganizate (W. J. Goode):1. familia incomplet unită sau nelegitimă;2. familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi, ca urmare a divorţului, a separării sau a părăsirii;3. familia tip „cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, cu intercomunicări minimale, fără să constituie unul pentru

celălalt suport emoţional;4. familia în „criză” datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a unuia dintre soţi (închisoare, deces,

deprimare, boală); existenţa în cadrul familiei a unor situaţii care au drept consecinţă eşecul marital: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soţului, condiţii fizice cronice incurabile.

Descifrarea unei posibile relaţii între dezorganizarea familiei prin divorţ şi perturbările comportamentale ale copilului a constituit o temă atent studiată de specialişti. În condiţiile de destrămare a familiei prin divorţ sau în situaţii de viaţă în concubinaj, se creează un climat de insecuritate ce poate să alunece, aşa cum evidenţiază M. C. Chombart de Lauwe, în inadaptări sociale până la delincvenţă.

4. Climatul familial conflictualRolul de modelatori ai părinţilor, inclusiv prin actele imitative ale copiilor, impun unele exigenţe de exprimare educativă sub raport

comportamental şi verbal din partea părinţilor. Există familii care deşi sunt „organizate” (nedezmembrate) îşi structurează climatul familial în jurul unor stări conflictuale, care pot fi de intensitate diferită şi generate de cauze diferite. Astfel, starea conflictuală în familie poate îmbrăca forme

20

multiple de la forme benigne cum este cearta, contrazicerile ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale, ajungând la forme mai complexe cum ar fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa unor relaţii adulterine.

Climatul familial poate fi generat şi întreţinut în cele mai dese cazuri de alcoolism, de promiscuitate morală, antecedente penale etc. În condiţiile în care conflictele intraconjugale, sub raportul conţinutului, intensităţ ii, frecvenţei, formei de manifestare, cresc, ele capătă forţă dezorganizatoare pentru familie, devenind simptom al sindromului disfuncţional al familiei. Conflictul conjugal cu substrat patogen, cu influenţe distructive, la nivelul personalităţii partenerilor conjugali, cu reacţii dezorganizante şi inadaptabilităţi împiedică îndeplinirea funcţiilor fireşti ale cuplului în relaţia conjugală şi parentală.

Într-o cercetare cu cazuistică foarte bogată I. Mitrofan face o analiză minuţioasă şi nuanţată a constituirii cuplurilor conjugale structurate în cupluri cu ambii parteneri normali, din punct de vedere psihic, cu ambii parteneri anormali, din punct de vedere psihic şi cupluri cu un partener bolnav somatic sau somatopsihic:

• conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent la cuplurile asimetrice din punct de vedere al normalităţii psihice, respectiv constituite cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic (la psihotic relaţia conjugală este foarte alterată cu antrenarea unor stări reactive de intensitate, nevrotice sau dezvoltări dizarmonice ale personalităţii celuilalt soţ).

• cuplurile conjugale cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihicconflictul care se manifestă afectează relaţiile interpersonale, împiedicând realizarea optimă a funcţiilor familiei. În starea de conflict, cuplurile cu parteneri normali evoluează după modelul cuplurilor patogene dezvoltând în timp reacţii nevrotice şi psihopatice la unul dintre parteneri, constituind o sursă de stres psihopatogen continuu pentru toţi membrii familiei. Aceste conflicte se finalizează de obicei cu divorţ.

• în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendinţă de perpetuare a unui model interacţional nevrotic, care menţine totuşi uniunea familială. Modalitatea nevrotică mutuală, afirmă autorul, se află la aceştia într-o relativă simbioză psiho-patologică, în interiorul căreia procesele de intercompensare diminuează frecvent potenţările reciproce patogene.

• în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi instabilitatea şi conflictele sunt mai frecvente şi mai intense. Nucleele familiale constituite în jurul cuplului psihopat au efecte dintre cele mai nocive în dezvoltarea şi educarea copiilor, majoritatea acestora evoluând după model psiho-patologic.

• cuplurile patologice mixte au o bogată simptomatologie. La ei conflictele familiale angrenează disfuncţii profunde la nivelul familiei. Pornind de la capacităţile şi modalităţile de adaptare maritală, la I. F. Cuber întâlnim o tipologie maritală cu profunde repercusiuni asupra personalităţii copiilor.

Astfel, cele cinci tipuri de familie sunt:a) tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, a căror frecvenţă este mare şi nu este ascunsă copiilor dar este mascată în exterior. Deşi

conflictul există potenţial, creând o atmosferă tensionată, cuplul ajunge rar la disoluţie, deoarece după criză totul reintră în normal. Specialiştii care au exploatat această situaţie o explică ca pe o trebuinţă profundă a soţilor de a lupta unul cu altul, transformând-o într-un factor coeziv ce asigură continuitatea căsătoriei.

b) tipul căsniciei devitalizate actualizează starea de discrepanţă dintre „primii ani” de convieţuire şi cei care urmează. Caracteristica acestui cuplu este disoluţia treptată a relaţiei de armonie, de comunicare şi iubire din primii ani. Diluarea sentimentelor şi a vibraţiilor emoţionale ajung uneori un vid dureros. Perechea devine apatică, fără viaţă, dar se ajunge rar la despărţire. Acest tip de căsnicie este foarte comun, şi deşi îi lipseşte vitalitatea, în numele a „ceva” ce mai simt (căminul, casa, amintirile) soţii nu se despart.

c) tipul căsniciei pasiv–cordiale se deosebeşte de cea devitalizată în sensul că pasivitatea caracterizează încă de la început acest cuplu. Cuplul este asociat la modul confortabil, fără tensiuni. Uneori, angajarea într-un astfel de mod de viaţă se face deliberat, în funcţie de interesele care dictează această comuniune (de exemplu: bărbaţi dedicaţi carierei).

d) tipul căsniciei vitale se bazează pe relaţia empatică, esenţială pentru viaţa lor. Sentimentul de satisfacţie este trăit numai în prezenţa partenerului, relaţia lor fiind privită ca importantă şi vitală, dar fără a-şi pierde propria identitate. În anumite situaţii, pot apare în poziţii conflictuale de rivalitate.

e) tipul căsniciei bazate pe relaţia totală are în plus faţă de relaţia de vitalitate o împărţire mutuală, firească a tuturor problemelor vieţii. Prezentarea celor cinci modele tipologice maritale permite înţelegerea diversităţ ii structurării cuplurilor maritale. Important este, pe lângă stilul familial pe care îl adoptă, modelul parental pe care îl oferă, dată fiind marea sensibilitate şi receptivitate a copiilor. Coparticiparea lor la certuri, neînţelegeri, agresivităţi şi violenţe le este total nefavorabilă.

Principalele consecinţe ale relaţiilor intramaritale conflictuale sunt devalorizarea modelului parental, învăţarea prin imitare a unor conduite deviante, nocive pentru evoluţia copilului, starea psihică conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre cele mai grave până la fugă şi vagabondaj. Cercetările întreprinse la nivelul familiei au evidenţiat că prin organizarea şi modelul educativ promovat de părinţi, influenţa fundamentată se răsfrânge la nivelul socializării şi integrării morale a tinerilor.

Existenţa unor disfuncţii în organizarea vieţii de familie conduc treptat la disoluţia familiei, la diminuarea aportului ei social şi la apariţia unor manifestări şi deprinderi negative. Aceste familii oferă modele negative pe care le „induc” copiilor, până la învăţarea de către aceştia a unor comportamente deviante (fumatul, consumul de alcool, de drog, furtul etc.).

I.2.4. Influenţa inadaptării şcolare asupra devianţei comportamentaleEvidenţierea deficienţelor procesului de formare a conştiinţei morale, angajează o complexitate cauzală care nu se epuizează la nivelul

familiei. şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv, specific mediului familial, suferă nu de puţine ori de didacticism şi formalism.Educatorii adesea pierd din vedere în modalităţile educative utilizate, dincolo de caracteristicile comune unei categorii de vârstă,

individualităţile distincte. Aceştia manifestă o anumită „rezistenţă” faţă de receptarea mesajului educativ ce se adresează „numai” canalului cognitiv, printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive, motivaţionale56. Tratamentul discriminatoriu în aşa numitele cazuri de „copii problemă” şi, în special a celor proveniţi din familii dezorganizate, caracterizaţi prin tendinţe deviante necesită intervenţii educative susţinute şi competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii-problemă, ci de „problemă educativă”, care să antreneze cadre specializate de asistenţă socială şi nici într-un caz o rezolvare comodă, tradiţională, de „pasare” a lor de la o şcoală la alta.

Prezenţa unei atitudini şcolare lipsită de motivaţii adecvate cu manifestări de indisciplină faţă de şcoală şi faţă de muncă în general, reflectată în rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar se caracterizează în principal prin perturbarea dimensiunii afective, motivaţionale, volitive, şi atitudinale a personalităţii. Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conţinutului şcolar, dar şi realităţilor individuale, pentru a nu cădea în actul de educare al copiilor cu devieri comportamentale, în atitudini psihologizante, de etichetare a personalităţii acestora ca fiind needucabilă. De

21

asemenea, trebuie să evite tratarea sociologizantă, de considerare a problemei de integrare şcolară şi socială, de apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin capacitatea de exerciţiu a normei, ignorând potenţialităţile creative ale acestora.

I.2.5. Influenţa grupurilor delictogeneFactorii de grup vin în completarea influenţelor familiale şi şcolare participând la devenirea personalităţii tinerilor. Un fapt remarcabil

pentru instanţele educative constă în aceea că majoritatea infracţiunilor săvârşite de minori şi tineri se efectuează în grup. Aceştia, în marea lor majoritate, provin din familii dezorganizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient de către părinţi, având carenţe socioafective şi morale.

În cadrul bandelor, delincvenţii caută o recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o suplimentare a puterii din dorinţa de a-şi satisface egoismul, intensificându-ş i egocentrismul etic (R. Mucchielli). Autori, printre care F. M. Trasher, consideră că delincvenţa juvenilă are ca sorginte constituirea în bande organizate şi structurate care, în esenţă, reprezintă un „mod de supravieţuire” şi de adaptare a celor frustraţi şi marginalizaţi.

Banda apare ca o formă de organizare socială negativă a tinerilor, datorită eşecului acţiunii unor instituţii sociale, şomajului, sărăciei. La nivelul bandei există o formă de organizare intimă cu coduri, drepturi şi obligaţii mutuale, cu valori şi norme proprii, opuse celor din societate. Reunind tineri care se confruntă cu aceleaşi probleme (sărăcie, mizerie, şomaj), bandele organizează acţiuni ilicite, transformându-se uneori în adevărate subculturi criminale. R. A. Clowerd şi L. E. Ohlin evidenţiază faptul că delincventa juvenilă, ca formă de răspuns faţă de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual ci colectiv.

Ca o variantă a „subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvenţa juvenilă ca rezultat al unei învăţări, este teoria „grupurilor de la marginea străzii” sau a „societăţii de la colţul străzii” elaborate de W. F. Whyte. El arată că, la vârsta adolescenţei, între tineri se stabilesc relaţii de prietenie, de sociabilitate. Ei se grupează pe şcoli, clase, cartier, stradă. Asocierea şi participarea la activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare a tinerilor, când atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă si revoltă. Tânărul simte nevoia sa fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vârsta cu el, aderarea la un grup creându-i spaţiul şi anturajul în care îşi poate manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. De pe aceste poziţii el îşi însuşeşte limbajul, conduitele grupului, interiorizând valori şi norme specifice grupului.

Unele grupuri au o poziţie periferică şi marginală, traversate de insatisfacţie socială şi individuală, agresivitate şi violenţă. De aici si atitudinea de respingere a normelor grupului.

Prin adoptarea unor conduite ilegitime grupul de tineri alunecă spre devianţă şi delincvenţă, prin „învăţarea” de către membrii grupului a unor tehnici infrac-ţionale. Marele pericol al grupurilor stradale îl constituie alcătuirea lor din tineri cu deficite serioase (abandon şcolar, vagabondaj şi/sau condamnări penale) şi din liderii care se impun prin forţă sau prin „îndrăzneală oarbă”, iraţională, şi prin exploatarea unor slăbiciuni ale grupului.

Din acest motiv activitatea grupurilor stradale se structurează spre delicte, unele chiar foarte grave. Fuga, vagabondajul, cerşetoria, când nu frizează patologicul şi nu devin comportamente antisociale persistente şi bine structurate, sunt forme de evaziune, de protecţie sau chiar modalităţi de procurare a celor necesare traiului. Ele nu pot fi imputabile numai structurii caracteriale a tânărului, cât mai ales unor deficienţe economice, sociale şi culturale ale mediului educativ (familia, şcoala, comunitatea).

Rolul culturilor şi a subculturilor agresive îşi au valenţele în învăţarea de către individ a comportamentelor antisociale care promovează agresivitatea, trăsături de labilitate afectivă, motivaţională.

BIBLIOGRAFIEBanciu, D. Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M. Introducere în sociologia devianţei. Teorie, practică,Bauer, A. Raufer, X. Violences et insecurite urbane, PUF, Paris, 1998, pp. 64-65.Becker, H. S. Outsiders, A. M. Mettaille, Paris, 1985.Boudon, R., Bourricaud, F. Dictionnaire critique de sociologie, Press Universitaires de France, Paris, 1986Bulgaru Iliescu, D. Anomalia microsocială. Forme şi consecinţe, Ed. „Timpul”, Iaşi, 2002,Chicago Press.Clinard, M. B. Anomie and deviant behavior, New York, The Free Press, 1964 şi R. Cloward, L. Cohen, L. E . M. Felson, Social change

and crime rate trends în American Sociological Review, XLIV, 4, 1979, pp. 588-608.Ohlin, Delinquency and opportunity A theory of delinquent gangs, New York, The Free Press,Cloward, R.A., L.E., Ohlin, Differential Opportunity and Delinquent Subcultures, în D.H.Dover Publication, 1958.Durkheim, E. De la division du travail social, Paris, PUF, 1986, vezi şi Ph. Besnard, L’Anomie, PUF, Paris, 1987.Durkheim, E. Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993.Durkheim, E. Le suicide. Étude de sociologie, Paris, Alcan, 1897, apud D. Banciu, S. M.Freud, S., Three Contributions to the Theory of Sex, Dutton, New York, 1962.Giddens, A. Sociologie, traducerea de Radu Săndulescu şi Viva Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2000Goffman, E. Asylums, New York, Doubleday, 1961.Greenberg, D. F. , Kessler, R. C., Logan, C. H. A panel model of crimes rates and arrest rates, în American sociological review, XLIV, 5,

1979, pp. 843-850.Kelly, Deviant Behavior, St. Martin’s Press. New York, 1989.Lemert, E. M. Human deviance, social problems and social control, Englewood Clffs, Prentice-Hall, 1967.Maisonneuve, La Dynamique des grupes, Paris, PUF, 1976, pp. 29-30Marcuse, H. One dimensional man, Boston, Beacon, 1964.Merton, R. Social Structures and Anomie, M. E. Wolfgang, New York, 1970.Miftode, V. Integrarea socio-profesională, în Analele ştiinţifice al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Tomul XXIX secţia III b, Filosofie,

198, p. 125)Miftode, V. Sociologia inculturii şi a prostului gust, în Revista de Cercetare şi IntervenţieMiftode, V. Teoria controlului social, în vol. Tratat de Asistenţă Socială, Ed. Fundaţiei AXIX, Iaşi, 2003, pp. 59-117 şi R Boudon, op. cit.

p.102.Moscovici, S. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.Ogien, A. Sociologia devianţei, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.Ohlin, L. E. Sociology and the field of corrections, New York, Russel Sage Foundation, 1956.

22

Ouvrières, 1966, pp. 183-198.Parsons, T. The Social System, Free Press, New York, 1951.Petcu, M. Delincvenţa – Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999.Pitulescu, I. Delincvenţa juvenilă, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1995.Quinney, R. Criminology as peacemaking, Indiana University Press, 1991.Robert, P. La formation des dèlinquantes, în vol. Les bandes d’adolescents, Paris, Editions,Rotariu, T. Anomie, analiza conceptului în Dicţionar de Sociologie, coord. C. Zamfir şi L.secţia III b, Filosofie, 198, p. 125) se prezintă astfel:Sellin, T., M.E., Wolfgang, The measurement in delinquency, New York, Willey, 1964.Shaw, G. R., McKay, H. D. Juvenile delinquency and urban areas, Chicago, University ofSocială Iaşi, vol. 4, 2004, p. 391-402.Sutherland, E.W. White collar crime, Dryden Press, New York, 1949.Thomas, W.I. , F. Znaniecki, The Polish Peasant in Europe and America, vol. 1, New York,Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 37.Whyte, W. F. Street Corner Society, Chicago, University of Chicago Press, p. 194.Комисарова, О. И. Измерение нормативных предпочтений в группе // Ю. П. Платонов, Этническая психология. – Изд-во

«Речь», СПб., 2001, 286-289.Рабочая книга практического психолога. Под ред. А.А. Бодалева, А.А. Деркача, Л. Г. Лаптева. – М., Изд-во Института

Психотерапии, 2002.

23

Tema 3: Raportul psihologic al individului cu cadrul social-normativ şi legislativ ui (vezi şi Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău, 2000)

1. Societatea şi cadrul valoric-normativ al ei: raportul dintre norma socială şi norma de drept

Orice comunitate, determinată fiind de condiţiile concrete fizico-naturale, istorice, culturale, relaţionale etc., posedă un set de valori sociale. Valoarea socială este o relaţie prin care comunitatea exprimă concordanţa dintre lucruri, idei, fenomene, procese sociale şi trebuinţele istoric condiţionate. Valoarea nu este o noţiune strictă şi nu posedă un conţinut identic, acesta modificându-se în funcţie de trebuinţele sociale, condiţionate de mai mulţi factori. Totuşi, există un sistem de valori general umane, pe care le împărtăşeşte prioritar comunitatea umană. Acestea se raportă la aprecierea adevărului, frumosului, binelui, constituind un fel de «repere absolute», obiecte ale aspiraţiei fiecărui popor. Viziunea dată a fost emisă şi împărtăşită de către adepţii şcolii filosofice axiologice1.

Dar mai există şi alte valori, generate de calitatea grupului care le-a elaborat şi le împărtăşeşte. Din aceste considerente valorile semnifică nişte standarde culturale atitudinale, care generează norme şi modele de comportament.

Spre deosebire de valorile sociale, cele individuale se manifestă ca nişte aprecieri, de care subiectul dă dovadă în raport cu obiectele şi fenomenele în funcţie de criteriul satisfacerii unei trebuinţe, aşteptări sau ideal. Dar sistemul de valori individuale depinde de cel al grupului de apartenenţă, sau de referinţă, dat fiind faptul că individul este o fiinţă socială. Valorile au forma unor standarde care permit evidenţierea, compararea, aprecierea. Totodată, se prezintă ca o viziune asupra lumii, ca un aspect subiectiv al culturii. Sistemul de valori culturale rezultă din interacţiunea dinamică dintre individ şi societate, dintre valorile individului şi cele ale comunităţii. Valorile unei comunităţi nu sunt izolate, ci interdependente, coerente, unite într-un ansamblu. Determinate de cultura concretă a comunităţii ele, la rândul lor, influenţează modul de trai, comportamentele, atitudinile, adică tot ce înglobă noţiunea de cultură. Studiind acest fenomen - cultura în toate aspectele sale - putem stabili valorile comunităţii, modul cum ea se identifică, iar la nivel individual - cum membrii ei îşi recunosc identitatea.

Conţinutul valorilor sociale implică un anumit raport al societăţii în general şi al fiecărui individ în parte. Acest raport poate fi definit cu noţiunea de comportament. Comportamentul poate fi social pozitiv - în acord cu valorile sociale, sau social negativ - în dezacord.

Atunci când individul uman se ghidează în acţiunile sale de valorile sociale, contribuie la promovarea şi conservarea lor, transformându-le într-un etalon al propriilor aspiraţii, el dă dovadă de un comportament prosocial. Acesta se deosebeşte de conformism prin faptul că nu e dictat de o motivaţie internă, acceptarea valorilor fiind mecanică, fără aşteptarea unor remunerări.

Comportamentul prosocial include în structura sa altruismul, empatia, stima profundă faţă de altul, de nevoile, valorile, aşteptările lui, autenticitatea manifestărilor. Este o variantă rar întâlnită a comportamentului.

Comportamentul deviant se manifestă în ignorarea sau sfidarea valorilor sociale. Nu e neapărat o încălcare a legii, o infracţiune, ci o abatere de la forma de viaţă general acceptată în grupul de apartenenţă, incompatibilă cu modelele pe care acesta le propune. Este o categorie mai largă care include o varietate mare de conduite şi acţiuni, începând cu cele excentrice, provocatoare şi până la cele imorale, în unele cazuri în contradicţie cu normativitatea juridică. Varianta cea mai acută a devianţei este comportamentul antisocial - infracţiunea sancţionată de normativitatea juridică, sau asocial - provocat de o patologie psihică, care ştirbeşte din capacitatea de conştientizare şi dirijare a acţiunilor.

Noţiunile «comportament prosocial» şi «comportament deviant» sunt relative, deoarece implică atitudinea faţă de valori, care sunt diverse pentru diferite grupuri şi societăţi. Diagnosticare acestor «comportamente» depinde de natura normelor sociale.

Norma socială este un standard mediu al opiniilor, atitudinilor indivizilor incluşi într-un anumit context social, determinând anumite reguli de conduită, modele comune de percepere, gândire, acţiune în raport cu valorile, exprimând nişte prescripţii generalizate cu conţinut reglator. Deci normele nu pot fi produse la nivel de individ separat, ţin neapărat de grup. Individul le acceptă din mai multe considerente, normele facilitându-i procesul de luare a

1 Apud, Dicţionar de sociologie. Coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Bucureşti: Babel, 1993, p. 661.24

deciziilor, rezolvare a problemelor din cotidian, integrare în câmpul social şi înlesnire a raportului cu alţi indivizi. La nivel de grup norma se prezintă ca un factor al consensului, armoniei, colaborării.

Normele de drept - anumite etaloane comportamentale în raport cu valorile sociale, aflate sub protecţia statului şi a organelor juridice, stabilite prin lege şi prevăzând o sancţionare instituţionalizată în cazul nerespectării - se prezintă ca o parte componentă a normativităţii general-sociale, secundară faţă de aceasta în aspectul ei temporal. Ele oglindesc atât interesele majorităţii indivizilor, cât şi calitatea raportului individ-stat, iar în cadrul acestuia şi a celui realizat între membrii societăţii şi institutele de drept.

Fiecare societate posedă un sistem valoric-normativ - element constitutiv al comunităţii, care înglobă un ansamblu de criterii (valorice) şi reguli (norme) ce călăuzesc activitatea grupurilor sociale. Aceste criterii şi reguli sunt însuşite de indivizi prin socializare, constituind experienţa lor de viaţă, într-o oarecare măsură (în funcţie de gradul de toleranţă al grupului social) impuse lor, respectarea fiind asigurată de recompense şi sancţiuni instituţionalizate (juridice) sau psihosociale (opinie publică).

Reiese că socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi interiorizează valorile şi normele sociale, formându-şi modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei comunităţi sau al unui grup social. Acest proces coincide cu dezvoltarea omului din copilărie şi până la vârsta adultă. El se realizează sub influenţa unor factori sociali hotărâtori cum ar fi: familia, şcoala, diverse instituţii sociale, grupuri, principalul fiind, totuşi, sistemul normativ-valoric din colectivitatea dată. Totodată, socializarea este şi un mecanism prin care societatea transmite membrilor săi normele, valorile, credinţele etc.

2. Socializarea juridică, conştiinţa de drept şi comportamentul

O formă instituţionalizată a controlului social constă în aplicarea normelor de drept. Fiind nişte reguli elaborate şi confirmate de către organe speciale legislative, ele sunt asigurate de controlul unor instituţii speciale, de stat. După adoptare ele capătă denumirea de lege şi caracterul obligatoriu pentru toţi subiecţii sociali, atât colectivi, cât şi individuali.

Asimilarea conduitelor care vin în acord cu normele de drept decurge în procesul socializării juridice a individului. Socializarea juridică prevede înglobarea valorilor şi normelor apărate prin lege. Pe parcursul acestui proces are loc formarea conştiinţei de drept a individului uman - a unui sistem de cunoştinţe, atitudini, reprezentări şi evaluări ale normativităţii juridice care-i reglementează viaţa în cadrul social şi juridic concret în care el este inclus. Conştiinţa de drept nu prevede posedarea perfectă a conţinutului integru al spectrului de legi adoptate în stat, asemenea competenţă ţinând de prerogativa lucrătorilor din domeniul jurisprudenţei, ci conştientizarea şi acceptarea acelor valori care sunt asigurate de norma de drept. Conştiinţa de drept determină caracterul acţiunilor individului în societate. În funcţie de caracterul dezvoltării conştiinţei de drept putem distinge câteva niveluri ale acesteia.

La nivelul elementar, iniţial, individul posedă cunoştinţe empirice ale normelor de drept, care-i permit un acord cu acestea. Omul îşi organizează activitatea în scopul satisfacerii trebuinţelor personale în conformitate cu normativitatea socială şi juridică, se încadrează comportamental în modelele recunoscute de societate, deseori fără a fi conştient de existenţa unor norme juridice, dirijat fiind doar de intenţia de a face faţă controlului social, de a nu veni în dezacord cu grupul. Este de fapt un model de conformare, de adaptare la cerinţele sociale.

La următorul nivel, mai elevat, individul uman se orientează în diverse situaţii, instituţii de drept, este conştient de statutul şi rolul lui în societate. Posedă cunoştinţe empirice, la nivelul simţului comun, mai rar teoretice, despre drepturile şi obligaţiile sale, reglementate prin norma de drept.

Cel mai înalt nivel prevede posedarea unor opinii, conştientizarea rolului şi a importanţei dreptului în societate. Este, de fapt, o conştientizare conceptuală a normei de drept, o respectare a ei reglementată de convingerea internă în modelele comportamentale ajustate la sistemul de legi.

Conştiinţa juridică are câteva funcţii. 1. Cea de cunoaştere realizează reflectarea normativităţii juridice, mai frecvent la nivel de tradiţii,

reprezentări, experienţă, norme, care duc la formarea unor modele de comportament în situaţiile controlate de lege.

25

2. Funcţia de evaluare se prezintă ca o apreciere a sistemului de drept, motivând comportamentul şi selectând conduitele în vigoarea circumstanţelor.

3. Cea de reglementare duce la un control conştient al acţiunilor şi apreciere a rezultatelor acestora.Inacceptarea unei norme sociale, adoptarea unui model de comportament care violează prescripţiile neformale

ale societăţii poate fi etichetată în funcţie de toleranţa societăţii date ca un fapt mai mult sau mau puţin periculos şi duce la o anumită atitudine socială - de la marginalizarea totală a subiectului cu comportament deviant, până la modificare normei şi schimbarea ei în funcţie de noile cerinţe ale timpului. Încălcarea unei norme de drept este considerată întotdeauna ca devianţă, ducând la sancţiuni juridice şi la calificarea comportamentului cu noţiunea de infracţiune (delincvenţă) Comportamentul infracţional (delincvent) este un tip de conduită cu un grad sporit de periculozitate socială, afectând cele mai importante valori şi încălcând normele juridice de care se ghidează cadrul social. În conformitate cu legislaţia penală infracţiunea este definită în următorul mod:

„Articolul 14. Noţiunea de infracţiune(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”2.

3. Dreptul ca institut al reglementării sociale

Norma de drept este eficace doar atunci, când formează un acord cu necesităţile general-umane. Importanţa psihologică a dreptului constă anume în aceea, că normele juridice reglementează raporturile umane, satisfăcând una dintre trebuinţele fundamentale ale societăţii în genere şi ale individului uman în parte - cea de armonie în relaţiile interpersonale şi intergrupale, de anihilare a contradicţiilor, conflictelor, confruntărilor. Dreptul, din aceste considerente, este un fenomen complicat, care asigură dezvoltarea socială şi ajustează interesele personale la cele sociale.

Încă în primele coduri de legi scrise3 necesitatea normei de drept era formulată prin instituirea echităţii, curmarea nelegiuirii şi răului, apărarea celor slabi de expansiunea celor puternici.

În acest domeniu - al dreptului - personalitatea intră în raporturi cu valorile general umane şi cele de grup, cu aşteptările şi principiile sociale. Normele juridice îi livrează modele de conduită în diverse circumstanţe complicate, în condiţiile de conflict social. Sistemul de norme din fiece epocă ilustrează particularităţile psihologice ale societăţii la momentul dat şi ale comportamentelor indivizilor din acea perioadă.

Libertatea personalităţii a devenit o realitate doar atunci, când normativitatea instituţionalizată şi neinstituţionalizată s-a transformat într-un sistem de reguli, care ghidează conduitele umane. Dreptul garantează această libertate, dar nu o libertate deplină, ci pe cea dictată de cursul firesc al dezvoltării sociale. Din aceste considerente, libertatea individului uman constă în interiorizarea interdicţiilor şi a drepturilor sociale, cele mai importante din care sunt: dreptul la viaţă, la iniţiativa cu caracter creativ, la alegerea locului de trai, dezvoltarea psihică şi intelectuală, asigurarea bunăstării (inclusiv şi prin armonizarea raporturilor cu mediul natural), al securităţii personale, satisfacerea trebuinţelor materiale.

La etapa contemporană de tranziţie la o societate democratică, liberă în adevăratul sens al cuvântului, importanţa şi rolul dreptului sporeşte, aceasta manifestându-se în orientarea spre instituirea unui stat de drept. În aceste condiţii apar sarcini legate de umanizarea normei de drept, de ridicare a acesteia în statutul de unică regulă şi instrument de dirijare a relaţiilor umane - statut care trebuie să asigure condiţii egale fiecărui individ, indiferent de poziţia lui socială sau materială, precum şi responsabilitatea personală de conduitele proprii.

2 Codul Penal al Republicii Moldova. In: Monitorul Oficial, Nr. 128-129, 13.09.2002, art. 14.3 În culegerea de legi a lui Hammurappi - sec. XVIII a. Ch. (Apud Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 234).

26

Probe pentru recapitulare.

1. Explicaţi conţinutul noţiunilor «valoare socială», «normă socială», «criterii valoric-normative».2. Care este legătura dintre normativitatea socială şi cea juridică?3. Prin ce se deosebeşte norma de drept de cea socială?4. Ce prevede socializarea juridică şi formarea conştiinţei de drept?5. Se manifestă, oare, identic conştiinţa de drept în structura cognitivă a fiecărui individ uman?6. Numiţi şi descrieţi tipurile de comportament.7. Care sînt principiile pshologice ale stabilirii capacităţii de exerciţiu a cetăţeanului în dreptul civil?8. Analizaţi raportul psihologic dintre interesul public şi interesul privat.

Bibliografie

Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti, 1992.

Prună, T. Psihologie judiciară. Ed.Chemarea, Iaşi, 1994.

Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău, 2000.

Rusnac‚ S. Ghid de psihologie. Pentru agenţii judiciari. Chişinău, 1997.

27

Tema 4: Psihologia infracţiunii şi comportamentului infractorului (Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău, 2000)

«Paradoxul constă în aceea că factorii ce stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor identificaţi. Personalitatea, precum şi individul, este un produs integral al proceselor ce stau la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură

distinctă a personalităţii. Ea este determinată de natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale în care se implică doar omul în scopul unei realizări obiective.

A. N. Leont'ev, Activitatea. Conştiinţa. Personalitatea, 1975».

1. Conceptul de personalitate în psihologia juridică

Psihologia juridică şi criminologia, la fel precum psihologia generală şi cea socială, operează cu conceptul de personalitate - un construct pluridisciplinar.

Noţiunea de personalitate înglobă esenţa omului ca subiect şi obiect al procesului social-istoric, un sistem de atribute biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori personale raportate la cele sociale, de care dispune o persoană. Deoarece în Codul penal este utilizată noţiunea «persoană», ţinem să precizăm că atât în ştiinţa psihologică, cât şi în tratarea oferită în capitolul de faţă conceptul «personalitate» implică şi caracteristicile persoanei. Ne referim la faptul că oricare persoană, posedând anumite particularităţi intelectuale, afective, volitive, caracteriale şi temperamentale, deosebindu-se de semeni şi fiind totodată asemănător cu ei, se prezintă şi ca o personalitate unică, organizată în conformitate cu capitalul ereditar şi influenţele mediului.

Psihologia juridică implică în aparatul conceptual noţiunea dată, examinând-o într-un context special, cel al dramei judiciare. Cercetarea personalităţii personajelor din cadrul dat - a infractorului, martorului, victimei, precum şi a agenţilor judiciari, deşi ţine cont de modelele conceptuale, elaborate de psihologie în scopul definirii personalităţii şi stabilirii profilului ei, totuşi, recurge la unele scheme deosebite, acceptate în domeniul ştiinţelor speciale. Deoarece pe parcurs ne vom opri în detalii la personalitatea tuturor participanţilor la drama judiciară, în capitolul de faţă ţinem să analizăm pe cât posibil de amplu doar personalitatea infractorului, caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi orientare comportamentală - criminală, dirijându-se de modele comportamentale cu caracter antisocial. Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infracţionale este condiţionată atât de sarcinile justiţiei: de descoperire, cercetare, sancţionare a infracţiunilor şi orientare a activităţii spre profilaxia criminalităţii; cât şi de orientarea contemporană general-umană - spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanţi, provocatori de conflicte interpersonale şi intergrupale. S-a recurs la noţiunile de «personalitate infracţională» sau «personalitatea infractorului», spre deosebire de altă accepţiune - «personalitate criminală»4 - în scopul ajustării la terminologia folosită în Codul penal, în care se recurge la termenul de «infracţiune», nu de «crimă», şi urmărind intenţia de lărgire a conţinutului conceptual. Spre deosebire de noţiunea de «crimă», cea de «infracţiune», desemnând un comportament ce atentează la prevederile legii, oferă posibilitatea unei diferenţieri a gravităţii faptei. Însă e nevoie şi de o altă departajare, pentru evitarea confuziei terminologice. Analiza persoanei unui singur infractor nu ne poate oferi informaţie suficientă, pentru a vorbi despre personalitatea infracţională. Profilul psihologic al persoanei este irepetabil, posedând doar unele calităţi generale, determinate de apartenenţa la o anumită categorie socială sau de particularităţile organizării psihice. Anume aceste calităţi sunt puse în discuţie atunci, când se recurge la noţiunea de «personalitate infracţională».

Cercetările contemporane ale personalităţii implicate în drama judiciară se referă la un şir de aspecte. Fireşte că cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care o identifică cu infracţiunea şi se orientează spre cele patru componente ale ei - obiectul infracţiunii, cauzele obiective şi subiective şi subiectul ei, nu va oferi material suficient pentru înţelegerea deplină, atât a personalităţii infracţionale, cât şi a persoanei concrete, acţiunile căreia au provocat cauza penală. E nevoie de o tratare dinamică, care ţine cont de geneza şi afirmarea personalităţii, mai productivă, de care sunt capabile alte ştiinţe - psihologia, sociologia, criminologia. Analiza personalităţii în cadrul acestor ştiinţe oferă cunoştinţe care permit elucidarea tuturor aspectelor comportamentului deviant. Dacă facem o departajare a scopurilor, pe care le rezolvă fiecare ştiinţă, cercetând personalitatea infractorului, putem evidenţia următoarele:

1. Din punct de vedere juridic cercetarea personalităţii infracţionale se realizează în scopul:- identificării subiectului infracţiunii;- determinării strategiilor optimale, selectării metodelor şi tacticilor în vederea realizării unei cercetări reuşite a actului

infracţional, stabilirii cauzelor obiective şi subiective ale infracţiunii, în centrul atenţiei aflându-se personalitatea celor implicaţi în cercetare: a infractorului, victimei, martorului;

- calificării juridice a actului infracţional, ţinându-se cont de toate cauzele interne psihologice şi externe obiective care l-au provocat, de motivaţia subiectului infracţiunii, rolul lui în cazul când este cercetată o crimă comisă în grup;

4 Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 121.28

- sporirii ponderii implicării psihologice a urmăririi penale şi a sancţiunii în reorientarea conştiinţei şi comportamentului persoanei învinuitului;

- determinării formelor optimale de resocializare şi recuperare socială a infractorului, stabilirii unui program individual, ţinându-se cont de calităţile personale.

2. Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionale are ca scop:- desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, în care scop se recurge şi la o investigaţie a personalităţii

victimei, martorului;- stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate în drama judiciară: al experienţei sociale

şi al comunicării, locul persoanei în ierarhia status-urilor şi rolul determinat de aceasta, caracterul procesului de socializare şi înglobare a normelor sociale, atitudinea faţă de valorile sociale, factorii sociali care au contribuit la degradare etc.;

- identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor psihice şi a deformărilor, uneori patologice, însuşirilor psihice ale persoanei cercetate;

- determinarea factorilor psihologici: a motivaţiei, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor, orientărilor.Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată. În profilul psihologic al oricărui individ

uman, implicat în infracţiune, se împletesc atât calităţi pozitive, cât şi de cele, care-i caracterizează apartenenţa la un anumit grup social - al infractorilor. Calităţile psihice ale oricărui om nu pot să-l sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care îi determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală. Anume acestea sunt analizate atunci, când vorbim de personalitatea infractorului.

V. Vasiliev, cercetând procesul formării personalităţii infracţionale5, menţionează rolul particularităţilor psihofiziologice - al tipului sistemului psihic, temperamentului, caracterului, cât şi al factorilor sociali, cu deosebire al celor care determină procesul socializării individului. În cercul cauzelor subiective ale infracţiunii autorul înscrie gândirea şi conştiinţa, dominate de anumite reprezentări, contradictorii celor general-umane, orientarea socială, rezultată din trebuinţele, interesele şi motivaţia cu caracter antisocial. E vădită orientarea cercetării personalităţii infractorului spre desemnarea corelaţiei dintre biologic şi social, acest proces examinându-se doar în dinamică: «în cadrul procesului de dezvoltare socială, de formare a personalităţii»6.

Studiul personalităţii infractorului oferă informaţie tuturor agenţilor judiciari, care realizează cercetarea penală sau sunt implicaţi în activitatea de resocializare a condamnaţilor. Fireşte că în cadrul urmăririi penale se ţine cont nu de toate particularităţile învinuitului, ci doar de acele care au o importanţă principială pentru proces: conţinutul învinuirii şi contextul real al cercetării. Nu pot fi stabilite anumite cadre formale, care ar delimita competenţele diferitor agenţi judiciari în cercetarea personalităţii infracţionale. Cu cât mai multe date despre aceasta posedă agenţii judiciari, cu atât mai eficient decurge cercetarea penală. Şi totuşi, fiecare specialist implicat în această activitate o examinează ca pe o unitate distinctă, determinându-şi, totodată, un anumit scop:

- ofiţerul de urmărire penală - care ţine pe parcursul urmăririi penale nu doar să identifice circumstanţele ce urmează a fi demonstrate prin probe, ci să stabilească mijloacele procesuale optimale, să stabilească cauzele obiective şi subiective care au determinat comportamentul infracţional, recurge la o analiză amplă a personalităţii infractorului, cu deosebire a trebuinţelor, atitudinilor, orientărilor, intereselor, motivaţiei;

- procurorul - realizând în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită şi alte atribuţii prevăzute de CPP7, este confruntat cu necesitatea unei caracterizări obiective a comportamentului infracţional, cercetând personalitatea infractorului nu numai prin prisma delictului, ci şi a raporturilor cu celelalte părţi ale procesului;

- avocatul - obligat să desemneze împrejurările care ar putea să atenueze răspunderea sau chiar să ducă la achitarea învinuitului, este preocupat de cercetarea şi demonstrarea unor calităţi pozitive ale infractorului, precum şi de elucidarea unor circumstanţe nefavorabile de ordin psihic, psihologic sau social, care au provocat delictul, folosindu-le în procesul apărării;

- judecătorul - analizează şi apreciază complet şi obiectiv toate împrejurările cauzei, elucidând factorii de diversă natură, cu deosebire cei subiectivi, care au determinat comportamentul infracţional, asigurând influenţa educativă.

Personalitatea infractorului este cercetată şi de specialiştii din alte domenii, implicând:- examinarea clinică - reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului;- examinarea paraclinică - probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, stabilirea genezei tulburărilor psihice;- investigările biogenetice - rolul factorilor ereditari în structura personalităţii infracţionale;- interpretarea neurofiziopatologică - cauzalitatea manifestărilor agresive antisociale de condiţiile biopsihologice care le

declanşează;

5 Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005, p. 329-330.6 Idrem, p. 340.7 Cod de Procedură Penală a RM, In: Monitorul Oficial, nr. 104-110, 12-06.2003, Art. 51

29

- cercetarea psihologică şi psihosociologică - structura personalităţii infracţionale motivată de ambianţa socială, conflictele în care a fost implicată şi modul în care acestea au fost soluţionate, orientarea asupra posibilităţii de recuperare socială;

- cercetarea sociologică - analiza personalităţii infractorului prin prisma proceselor macro- şi microsociale;- rezolvarea medico-legală - furnizarea datelor medicale obiective, în baza cărora este reconstituită starea de

imputabilitate.Abordarea acestor studii permite:- aprecierea corectă a stărilor psihice a personalităţii infractorului, precizarea diagnosticului şi excluderea erorilor

judiciare, atât provocate de atitudinea subiectivă a agenţilor, cât şi de comportamentul de simulare al infractorului;- identificarea cauzelor psihologice care au putut influenţa comportamentul, atât în timpul constituirii personalităţii, cât şi

în momentul comiterii infracţiunii, cele din urmă fiind, de regulă, caracterizate printr-o forţă sporită;- cercetarea tulburărilor cu caracter psihopatologic care au determinat infracţiunea, a gravităţii şi forţei lor;- determinarea factorilor sociali care au provocat comportamentul infracţional, contribuind la instituirea unor trebuinţe,

aprecieri care vin în dezacord cu valorile şi normele sociale şi normativitatea juridică;- aprecierea gradului de periculozitate socială, pe care o prezintă individul cercetat, atât prin determinarea

comportamentului acestuia de abatere de la normativitatea psihică sau socială, cât şi prin orientarea lui spre delincvenţă.Toate acestea permit evitarea erorii judiciare, aplicarea corectă a sancţiunii, adecvată caracterului infracţiunii săvârşite,

stabilirea programului de resocializare şi recuperare socială, prevenirea recidivelor, elaborarea unor acţiuni mai vaste cu caracter social de prevenire a criminalităţii, de educare a conştiinţei de drept.

În psihologia judiciară există mai multe definiţii ale personalităţii infractorului. Un grup de autori bucureşteni consideră că ea este o «sinteză a tuturor elementelor care concură cu conformaţia mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică»8. M. Enikeev o defineşte ca «o totalitate de calităţi individual-tipologice de importanţă socială cu caracter negativ, care determină comportamentul criminal al individului»9. V. Vasil'ev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea socială în structura personalităţii infracţionale10.

Care este rolul acestor două componente şi în ce măsură pot ele să determine un comportament deviant? Vorbind de cea biologică, punem în evidenţă un şir de calităţi cu care personalitatea vine în această lume (ereditare sau înnăscute) şi care îi determină profilul morfoconstituţional şi psihofiziologic. Aspectul fizic, calitatea proceselor neurovegetative, fiziologice, iar de aici şi a celor psihice - cognitive, emotive şi volitive, pot determina condiţia socială a individului. De bună seamă, indivizii dotaţi cu o înfăţişare plăcută şi calităţi psihice ce nu le perturbează existenţa, posedă conştiinţa unui Eu social reuşit, sunt încadraţi armonios în ambianţă. Deficienţele psihofiziologice (senzoriale, cognitiv-logice, etc.), locomotorii, anumite perturbări neurovegetative, constituţia fizică deficitară provoacă sentimentul inferiorităţii şi generează tendinţe de compensare - forme de comportament relativ stabil, căpătând configuraţia unor trăsături de personalitate, prin care individul uman, în baza unei inferiorităţi reale sau doar imaginare, ţine să se afirme în mod conştient sau inconştient într-un anumit domeniu, pentru a repara deficienţa de care suferă. C. Jung11, vorbind despre pericolul complexelor, subliniază forţa lor, capabilă să perturbeze unitatea conştientului, să pună în dificultate, sau chiar să contracareze voinţa, procesele cognitiv-logice, să-l lipsească pe individ de libertate. Individul încearcă să evadeze în imaginar (persoanele nevrotice), pentru a-şi adumbri eşecul în viaţa socială, sau manifestă orientări spre comportamente reale în acelaşi scop. Sunt cunoscute exemple, când aceste comportamente capătă un caracter normativ sau chiar prosocial, individul manifestându-se în domenii de înalt prestigiu social - activitate de caritate, binefacere, politică etc. Dar la fel de frecvente sunt şi formele de manifestare într-un domeniu antisocial, unde sunt satisfăcute tendinţele exagerate de dominaţie, impulsurile de agresivitate, violenţă.

Tot de această componentă biologică ţin şi unele calităţi ale SNC, patologia sau dezvoltarea distorsionantă a cărora poate determina comportamente deviante. Anumite deficienţe senzoriale, cognitiv-logice, volitive sau de dirijare a stărilor afective pot în circumstanţe criminogene juca rolul de factori provocatori de infracţiune. Temperamentul, caracterul sau aptitudinile personalităţii, sub impactul unei condiţii sociale nefavorabile pot de asemenea să se manifeste în calitate de condiţie a unui comportament infracţional. Dar ar fi complet eronat, dacă am ignora rolul factorului social în manifestarea calităţilor biopsihice. Acţiunea indirectă a celui din urmă este la fel de vădită, precum determinarea profilului social al individului de calităţile lui interne, biologice.

8 Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992, p. 48-49.9 Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996, p. 305.10 Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005, p. 330-338.11 Jung, C. G. Generalităţi privind teoria complexelor. In: Puterea sufletului. Antologie, vol.I. Bucureşti: Editura Anima, Bucureşti, 1994, p. 86-87.

30

Societatea poate şi trebuie să exercite acţiuni de profilaxie a comportamentului deviant în cazul indivizilor caracterizaţi printr-o condiţie biologică nefavorabilă. Iată prin ce se explică interesul cercetătorilor faţă de această componentă a personalităţii, care poate cauza un comportament deviant, cu un grad sporit de periculozitate socială.

Încercând o generalizare, G. Avanesov numeşte următoarele cauze biologice ce pot influenţa distructiv comportamentul personalităţii12:

- patologia trebuinţelor primare, care frecvent poate cauza perversiuni sexuale şi infracţiuni sexuale;- îmbolnăviri neuro-psihice, ce duc la neechilibrul SNC, provocând reacţii neadecvate şi diminuând posibilitatea de

dirijare a acţiunilor;- patologii transmise prin ereditate sau înnăscute, mai ales provocate de alcoolismul părinţilor;- stări temporare, provocate de conflictele cu sinele şi ambianţa, tensionarea psihofiziologică, acţiunea nefavorabilă a

mediului etc.În scopul elucidării cauzelor biologice ale comportamentului infracţional au fost efectuate cercetări ale anomaliilor

cromozomiale, considerate drept posibilă cauză a comportamentului antisocial13. S-a constatat că apariţia unui extracromozom X sau Y este mult mai frecventă printre (după unii autori, de 60 ori mai mare 14)persoanele cu comportament agresiv, antisocial. Extracromozomul X este considerat cauză a comportamentului agresiv, violent, Y - a anomaliilor în orientarea valorică (predominanţă a trebuinţelor primare, inclusiv sexuale) şi dirijarea voluntară a comportamentului. Deşi incidenţa anomaliei cromozomiale în comportamentul antisocial este foarte semnificativă, unii cercetători consideră că nu atât cauzele ereditare, cât cele de altă natură, cum ar fi insuficienţa intelectuală15 sau influenţele mediului16 par să determine conduitele infracţionale.

Autorii români, la care ne-am mai referit, analizează şi teoria lui H. J. Eysenck17, care pune la baza comportamentului proprietăţile fiziologice corticale, cu deosebire a celei de inhibiţie a cortexului, evidenţiind două categorii de subiecţi:

- de tip CIR (cortical inhibition rapidly), la care inhibiţia apare mai repede, stimularea fiind resimţită mai puţin;- de tip CIS (cortical inhibition slowly), la care inhibiţia apare mai încet iar stimulul este resimţit subiectiv mai puternic.Consecinţele: 1. condiţionarea mai dificilă pentru tipul CIR, deci şi socializarea mai dificilă a lor; 2. sensibilitatea mai joasă în cazul indivizilor CIR, din care rezultă căutarea de excitare senzorială; face ca persoanele de

tip CIR (extrovertite) să accepte diverse surse de stimulare, încălcând legea mai frecvent decât cei CIS (introvertite).În opinia lui H. Eysenck factorul biologic, având o anumită importanţă în determinarea caracterului conduitelor, se

manifestă sub influenţa celui social, contribuind la formarea unui mecanism biosocial comportamental.Această alianţă a factorilor se manifestă evident în analizele ştiinţifice ale agresivităţii. Fenomenul agresivităţii cunoaşte

mai multe tratări:- neurofiziologice, cu deosebire în lucrările renumitului psihiatru H. Selye18, care corelează agresivitatea cu situaţiile de

stres, considerând-o un rezultat şi o încercare de adaptare;- etologice, care mizează în explicarea agresivităţii pe compararea comportamentelor animale şi umane, dirijate de aceeaşi

moştenire genetică19;- psihologice, de tip behaviorist şi neobehaviorist, explicând agresivitatea prin influenţa stimulilor dezagreabili,

provocatori de incomodităţi20; ale învăţării sociale, prin care această formă de manifestare comportamentală este atribuită influenţelor familiei, mass-mediei, care livrează subiecte frustrante21; din perspectiva psihologiei dinamice, care se centrează pe rolul frustrărilor22;

12 Apud Васильев‚ В.Л., op. cit., p. 332.13 Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 25-26.14 Sheley, J. F. America's «Crime Problem»: An Introduction to Criminology. Belmont: Wadsworth, 1985 (apud Mitrofan, N.,

Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 25).15 Witkin, T. et al. XYY and XXY Men: Criminality and aggression. In: Science, 193, 1976 (apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V.,

Butoi, T., op. cit., p. 25).16 Apud Еникеев‚ М.И., op. cit., p. 133.17 Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., p. 26-27.18 Selye, H. Le stress de la vie. Paris: Gallimard, 1962. 238 p.19 Ne referim la studiile lui K. Lorenz, N. Tinbergen, I. Eibl-Eibesfeldt şi al., rezultatele cărora au fost expuse în Michaud, I. La

violence. Paris: Presses Univ. de France, 1996, p. 76-79.20 Neal, E. O., MacDonald, P. J. Environmental Psychology of Aggression. In: Perspectives on Aggression. N. Y.: Academic

Press, 1976, p. 169 şi urm.21 Bandura, A. Aggression, a Social Learning Analysis. New Jersey: Pres. Univ., 1973, p. 29-46.

31

- psihosociale, care ţin să explice agresivitatea prin impactul fenomenelor şi factorilor ce ţin de existenţa grupurilor, a ierarhiei sociale, a autorităţii, tendinţelor de dominaţie23;

- psihanalitice - ca o pulsiune sexuală a inconştientului, iar în tratarea neopsihanalitică - a morţii şi distrugerii24.Aşadar, elucidarea cauzelor biopsihice ale comportamentului antisocial, care prin forţa lor provoacă dificultăţi de adaptare

a individului la ambianţa socială, nu are o importanţă pur teoretică, fiind şi unul din scopurile psihologiei judiciare practice şi a justiţiei în genere, rezolvând problema profilaxiei criminalităţii, care necesită o atitudine diferenţiată. Stabilirea acestor factori înlesneşte elaborarea unor programe psihocorecţionale.

Cea de a doua componentă a personalităţii - psihologică - se referă la motivaţia, orientarea. trebuinţele şi interesele indivizilor. Configuraţia lor se formează pe parcursul existenţei individului, fiind determinată atât de capacitatea psihicului de dirijare a comportamentului, cât şi de influenţele din ambianţa socială. Capacitatea insuficientă de conştientizare şi dirijare a propriilor acţiuni, deficienţele proceselor cognitiv-logice şi emotiv-volitive duc la acceptarea unor motive, interese, orientări antisociale, la incapacitatea de a lua o decizie justă în situaţiile cu impact criminogen. Fiecare al cincilea recidivist comite infracţiuni după eliberarea din penitenciar fără a cugeta asupra consecinţelor25. Însă nici această componentă nu poate fi examinată separat de cea biopsihologică şi socială.

În sfârşit, componenta socială care, după părerea noastră, exercită o influenţă mare asupra structurii personalităţii în genere, întrunind atât influenţele din ambianţă, cât şi sistemul de statuturi-roluri atribuite individului, totalitatea de reprezentări sociale, care determină profilul comunităţii şi al fiecărui membru al ei, modelele culturale cu caracter grupal, acceptarea sau respingerea cărora afirmă o anumită poziţie a individului în grupul de apartenenţă etc. Dar, din nou, nici condiţia socială nu poate întru totul să orienteze personalitatea spre acceptarea unui model de comportament în acord sau dezacord cu normativitatea socială şi juridică. Cotidianul ne oferă un şir de exemple, când descendenţii din familiile cu comportament antisocial se orientează spre valorile general umane şi dimpotrivă, copiii din familiile aparent favorabile acceptă comportamente infracţionale.

Din considerentele relatate mai sus putem defini personalitatea infractorului ca o sinteză a componentelor personale (biologice, psihice şi sociale), rezultate din constituţia psihofiziologică, componentele instinctiv-afective, alimentată de construcţia senzorial-perceptivă, modul de a reacţiona şi interferenţele cu mediul în care s-a format, integrate într-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu caracter deviant de la cele ale societăţii, care determină un comportament antisocial. Toate componentele personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal, în totalitatea lor alcătuind o conformaţie orientată antisocial. Scopul principal al cercetării psihologice a infractorului constă în determinarea corectă a factorilor care au determinat infracţiunea şi ponderea acestora în comportamentul criminal.

2. Tipologii psihologice ale infractorilorÎn psihologia juridică sunt utilizate mai multe metode de cercetare a personalităţii infractorului. Una din acestea, având

caracter de tipologie socială, pune accent pe locul personalităţii în sistemul de norme sociale şi modele comportamental-culturale, respectiv atitudinea ei faţă de normativitatea socială, apreciind factorii care au determinat comportamentul. Altă metodă se bazează pe cercetarea sistemului de statusuri şi roluri sociale, pe care le deţine personalitatea, fundamentându-se pe faptul că personalitatea este un rezultat al relaţiilor sociale. Ea îndeplineşte un sistem de roluri, care determină un şir de relaţii sociale. Comportamentul personalităţii este determinat şi de factorii sociali, economici, psihologici şi psihici, aceştia aflându-se în legătură strânsă cu status-rolurile individului uman. De exemplu, cercetând motivaţia infractorului care a comis un furt, sunt examinate: directivele comportamentale - sunt ele oare îndreptate spre existenţa din contul altuia, fără a depune un efort personal; caracterul trebuinţelor - corespund posibilităţilor sau sunt sporite; condiţiile sociale favorizante - indiferenţa socială faţă de încălcarea normativităţii sociale şi juridice, iar din aceasta - apariţia sentimentului siguranţei în lipsa de pedeapsă; orientarea spre un comportament deviant.

Ştiinţa psihologice încă din cele mai vechi timpuri a stabilit că indivizii umani pot fi uniţi în anumite clase (grupuri) în funcţie de posedarea unor trăsături comune de configuraţie biopsihologică sau socială. Aşa a apărut noţiunea de «tip», care este utilizată în diverse ştiinţe şi pentru diverse categorii de obiecte, fenomene, în psihologie întrunind subiecţii umani. Tipul este o noţiune, subordonată celei de «trăsătură». Dintre cele mai cunoscute tipologii psihologice putem numi pe cele temperamentale, aparţinând lui Hipocrate, Pavlov, Allport, Jung, Eysenck etc. Dar nici o tipologie nu reuşeşte să înglobe toată varietatea personalităţilor umane, noţiunea de «tip» fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realităţii sociale, servind drept etaloane a căror cunoaştere ne poate oferi o înţelegere şi tratare a comportamentului individului uman studiat.

22 Dollard, J., Doob, L. W., Miller ,N. E., Mowrer, O.H., Sears, R. Q. Frustration and Aggression. Yale: Yale University Press, 1961. 356 p.

23 Michaud I., op. cit., p. 87-89.24 Ibidem, pp. 89-92.25 Васильев‚ В.Л., op. cit., p. 306.

32

Referitor la tipologia personalităţilor infractorilor au fost efectuate, la fel, un şir de încercări, care, necătând la relativitatea lor, oferă posibilitatea de a înţelege fenomenul infracţiunii mai adecvat şi a-l trata mai corect, oferind anumite standarde care facilitează cunoaşterea indivizilor implicaţi în infracţiune.

Tipologia personalităţilor infracţionale nu poate fi efectuată separat de tipologiile general-psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu este un datum, un rezultat al configuraţiilor genetice, care se manifestă în anumite insuficienţe cognitive, afective sau volitive, provenind mai mult din dezechilibrul dintre particularităţile psihice şi condiţiile din ambianţă, în care are loc constituirea personalităţii. Cu toate că nu se poate vorbi despre un «psihic criminal» sau o «moştenire genetică criminală», atât psihicul, cât şi constituţia genetică contribuie la determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale. De o importanţă mare, totuşi, e componenta socială a personalităţii. Modul în care individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, şi-a instituit un sistem de valori individuale, care corespund sau nu celor cu caracter social, pare a fi, din aceste considerente, important în determinarea comportamentului. Individul cu deficienţe de socializare poate să-şi rezolve trebuinţele primare şi secundare prin acceptarea unui comportament antisocial, criminal.

Aşadar, la baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie să fie puse, în primul rând, particularităţile psihologice: motivaţia, atitudinile, interesele, scopurile. Totodată e nevoie să ţinem cont şi de forţa unor «incapacităţi funcţionale», în cazul cărora cauza comportamentului criminal poate fi patologia psihică şi imposibilitatea de apreciere adecvată şi reglare conştientă a acţiunilor.

În conformitate cu clasificarea infracţiunilor, efectuată în Codul Penal, putem distinge:

• „Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv.

• Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.

• Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 15 ani inclusiv.

• Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani.

• Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă”26.

Pzutem, astfel, distinge:- infractori deosebit de periculoşi, care au comis infracţiunea «cu intenţie» - fiind conştienţi de caracterul ei «excepţional

de grav»;- infractori periculoşi, care au comis infracţiunea deosebit de gravă «cu intenţie» - fiind conştienţi de caracterul social-

periculos al acţiunii sau inacţiunii, precum şi de urmările ei social-periculoase;- infractori mai puţin periculoşi, care au comis infracţiunea mai puţin gravă;- infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, prevăzând posibilitatea survenirii urmărilor social-

periculoase ale acţiunii sau inacţiunii, dar subestimându-le, considerând în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau neglijând posibilitatea survenirii unor asemenea urmări;

- infractori iresponsabili - care nu erau în stare să conştientizeze acţiunile lor sau să le conducă din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare, debilităţi mintale sau a unei alte stări patologice[27].

În psihologia judiciară tipologia infractorilor se efectuează după un şir de criterii.Enikeev M. I. foloseşte în calitate de criteriu de tipologizare gradul de periculozitate socială, pe care o exercită individul,

care-i determină atitudinea faţă de valorile sociale. Dar autorul ţine să mai menţioneze un factor al infracţiunii - capacitatea de dirijare psihică a acţiunilor - care poate la fel provoca pericol social. În conformitate cu aceste criterii el evidenţiază următoarele tipuri27:

- asocial - tip caracterizat de o pregătire socială insuficientă, care-l face vulnerabil în situaţiile nefavorabile, mai frecvent manifestându-se ca un infractor situaţional. În conformitate cu criteriul enunţat, autorul consideră că acest tip prezintă un grad jos de periculozitate socială;

- antisocial - tip ce posedă orientări criminale care-l domină, predispus spre alegerea formelor criminale de satisfacere a trebuinţelor, intereselor, realizare a scopurilor, prezentându-se ca un criminal profesional, periculos;

- cu defecte în capacitatea de autoreglare a comportamentului, infractori «întâmplători», care în virtutea unor deficienţe a proceselor volitiv-afective nu pot rezista în situaţia criminogenă.

26 CPP, op. cit., cap. II, art. 16.27 Еникеев‚ М.И., op. cit., p. 302-305.

33

Recurgând în continuare la o divizare conform calităţii orientărilor valorice, M. Enikeev distinge în cadrul acestor tipuri infractori violatori de proprietate şi infractori violenţi.

Altă tipologie28 a personalităţii infracţionale ţine cont de un cerc mai larg de criterii.I. Prima divizare ţine de gradul de conştientizarea şi dirijare psihică a comportamentului.Infractorii normali nu sunt afectaţi de vreo patologie psihică, crima fiind conştientizată, comportamentul, mai frecvent,

orientat spre existenţa antisocială. Conştienţi de caracterul antisocial al comportamentului lor, aceşti infractori se dirijează de motive egoiste, trebuinţe hipertrofe. Sunt orientaţi spre învinuirea circumstanţelor sau a altor persoane de modul de trai pe care-l duc. Infracţiunea devine pentru aceste persoane modul de satisfacere a trebuinţelor materiale, având diverse forme: furturi, escrocherii, delapidări, şantajare, infracţiuni economice, contrabandă, falsificare de bani sau de produse şi mărfuri, operaţii valutare ilicite, abuz de serviciu, mituire, falsuri etc.

Infractorii anormali sunt persoane care au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită ce nu le permit o conştientizare deplină, adecvată a acţiunilor şi comportamentelor (analiza mai detaliată a comportamentului acestor persoane va fi expusă în continuare, caracterizându-se comportamentul infractorilor psihotici).

II. În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale distingem infractori recidivişti şi nerecidivişti.Primii sunt orientaţi spre repetarea acţiunilor criminale, spre asigurarea existenţei prin practicarea infracţiunii.

Nenumăratele studii ale acestora au demonstrat existenţa în structura personalităţii infractorului recidivist a unei conjugări a deficienţelor individuale şi sociale. Astfel, infractorii recidivişti dau dovadă de inadaptare socială. egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent până la infantilism social - dorinţă de a exista din contul altora, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile, orientare excesivă spre anumite feluri de gratificaţie socială (bani, sex etc.), impulsivitate şi indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism etc., stări interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a realităţii, dificultăţi în autoevaluare şi autoprezentare.

Recidivistul este indiferent în raport cu sancţiunea juridică, violent. Deşi tipul recidivist predomină printre bărbaţi, se întâlnesc femei cu comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii

psihice de limită (psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism cronic. Degradarea social-psihică a infractorilor recidivişti este şi un rezultat al nenumăratelor privări de libertate, incapacităţii de

reintegrare socială În urma unor sondaje efectuate în România în 198229 pe un eşantion de 2738 deţinuţi recidivişti s-a stabilit că aceştia posedă şi alte caracteristici comune:

a). după vârstă - 54,7 sunt tineri, având până la 30 ani;b). după mediu de comitere a infracţiunilor - 76,1% au comis infracţiunea în mediul urban;c). situaţia familială - necăsătoriţi, divorţaţi sau în relaţii de concubinaj (63%);d). după nivelul şcolarizării - peste 90% nu au depăşit nivelul şcolii medii incomplete;e). după calificarea criminală - 77,9% calificaţi.În cadrul altui sondaj s-a stabilit30 că majoritatea infractorilor recidivişti provin din mediul urban (58,47%), rezultatul

examinării psihice a scos în vileag că suferă de psihopatii (47,49%), alcoolism cronic (17,39%), oligofrenii (6,56%), encefalopatii post traumatisme cranio-cerebrale (2,31%), sănătoşi (23,94%).

Unii autori propun diferenţierea între recidiviştii reali şi recidiviştii formali. Recidiviştii reali - indivizi, pentru care infracţiunea este mod de viaţă, prezentând un grad sporit de periculozitate. Recidiviştii formali au un comportament mai mult sau mai puţin corect în raport cu normele sociale şi juridice, cea de-a doua infracţiune având un caracter întâmplător.

Infractorii nerecidivişti sunt persoanele care nu repetă comportamentul criminal.III. În funcţie de gradul de pregătire infracţională sunt distinse alte două tipuri.Infractorii ocazionali sau situaţionali înglobă persoane care au săvârşit infracţiunea în virtutea unor circumstanţe

deosebite, cu caracter afectiv, material, politic, naţional etc., pentru care crima este un fenomen contradictoriu modului de comportament, fiind determinată de particularitatea de a nu putea rezista impactului situaţiei criminogene, de diminuarea posibilităţii de autocontrol şi autodirijare a acţiunilor. Pot fi evidenţiate şi câteva subtipuri:

a). persoanele cu anumite patologii psihice, care în situaţii extremale anihilează posibilităţile de autodirijare a comportamentului;

b). persoanele cu o autoevaluare neadecvată a posibilităţilor proprii, mai frecvent sporită;c). persoanele care comit crime sub impactul unor stări psihice puternice, în rezultatul acţiunilor incorectă a altora (crime

pasionale, politice, rasiale etc.);

28 Ibidem, p. 306.29 Gheorghiu, A., şi colab. Studii psihosociologice privind mediul penitenciar. Bucureşti: M.I., Direcţia penitenciarelor, 1982 (Apud Mitrofan, N. şi colab., op. cit., p.64-65).30 Dragomirescu, V. Psihosociologia comportamentului deviant. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976, p.97-105 (Apud Mitrofan, N. şi colab., op. cit., p.66-67).

34

d). persoanele dezadaptate social, cu o percepţie şi evaluare eronată a ambianţei.Infractorii de carieră se caracterizează printr-un comportament infracţional rezultat din modul de socializare, sunt orientaţi

spre modul de viaţă antisocial. Trăsăturile lor esenţiale:a). crima este mijlocul principal de asigurare materială, din această cauză fiind orientaţi predominant spre infracţiuni cu

caracter material, recurgând la violenţă fizică doar în unele situaţii extremale;b). se formează, se pregătesc, îşi cultivă deprinderi speciale tehnice şi modalităţi de acţiune;c). au atitudini favorabile faţă de modul lor de trai şi nefavorabile în raport cu ambianţa socială, mai ales cu sistemul de

drept şi lucrătorii acestuia;d). debutează în calitate de minori delincvenţi;e). sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate, acolo continuând să-şi perfecţioneze deprinderile criminale;f). se dezvoltă psihic de regulă normal.Infractorii de carieră sunt mai frecvent profesionali, specializaţi într-un anumit domeniu.Una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparţine criminologului şi psihologului

american Lewis Yablonski31, care a folosit drept criteriu de clasificare chiar trăsăturile de personalitate ale individului, care afectează comportamentul lui. O prezentăm cu unele implicări personale.

1. Infractorii socializaţi, devin criminali în urma impactului mediului social, de la care învaţă valori şi norme deviante. Directivele antisociale, criminale a acestor indivizi sunt un rezultat al imitării, influenţei, devenind stereotipii comportamentale. Devin mai frecvent violatori ai proprietăţii, orientându-se spre o existenţă din contul altora, fără a depune un efort considerabil. Prezenţa lor în societate vorbeşte şi despre unele cataclisme negative cu caracter general, care favorizează asemenea comportament. Aşa, în timpul socialismului, asemenea factori erau neglijenţa faţă de proprietate, aceasta aparţinând, de facto, statului şi provocând o atitudine de nepăsare a indivizilor faţă de păstrarea ei. Actualmente - lipsa de conştientizare a modului de realizare a bunăstării, diferenţierea socială, frecvent îmbogăţirea având un caracter ilicit.

2. Infractorii nevrotici. Nevroza este o tulburare mintală minoră, o stare patologică de limită care apare în cazul unei suprasolicitări nervoase, al şocului emoţional, necazurilor şi insatisfacţiilor repetate cu caracter familial sau profesional, stărilor tensionante de durată, agravate de anumite condiţii ereditare. Bolnavul este parţial conştient de maladia sa şi critic faţă de aceasta. Nevroza poate avea mai multe manifestări: a). astenia psihică - scădere a capacităţii de efort psihic şi fizic, oboseală, tensionare nervoasă, afectivitate sporită, ipohondrie, stări de alarmă, atenţie diminuată, reactivitate, poate rezulta dintr-o îmbolnăvire somatică, din suprasolicitarea psihică, fizică, intelectuală, uneori desemnând o etapă preliminară a unei maladii mai grave - schizofrenie, psihoză etc.; b). isteria - caracterizată prin convulsiuni tumultoase, paralizie, accese nestăpânite de râs sau plâns, conştiinţă redusă, reactivitate, apare în rezultatul unei tensionări nervoase, a unui conflict inconştient, unor emoţii puternice cu caracter negativ pentru individ, sau ca simptome ale unei îmbolnăviri mai grave ale psihicului; c). obsesiile - întrunesc şi calităţile asteniei, producând stări de nelinişte, anxietate.

Prin caracterul instabil, intolerant, contradictoriu, inadaptat social, personalitatea afectată de nevroze poate prezenta tendinţe la conduite agresive. Nevrozele nu diminuează posibilitatea de autoconştientizare a acţiunilor, afectând doar comportamentul. Lewis Yablonski prezintă faptul cum nevrozele pot afecta comportamentul personalităţii, diferenţiind o categorie specifică de infractori - nevrotici. Aceştia nu percep lumea în mod distorsionat, sunt conştienţi de răul din comportamentul personal. Dirijaţi de compulsiunile nevrotice (anxietate, nelinişte, emotivitate, idei obsesive etc.), manifestate în astenie, diminuare a câmpului perceptiv, reactivitate, ei pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei, furturilor din magazine etc. Devin criminali în rezultatul distorsiunilor personalităţii şi a percepţiei neadecvate a ambianţei.

3. Infractorii psihotici. Psihopatia este o stare psihică care duce la dezordini globale în structura psihică şi socială a personalităţii, la o distorsionare a percepţiei ambianţei. Ea e determinată de particularităţile sistemului psihic - lipsă de flexibilitate, forţă şi echilibru, dereglări în alianţa dintre procesele care decurg în secţiunile superioare şi inferioare ale cortexului. Psihopatia în cele mai frecvente cazuri este înscrisă în limitele normalului. Psihopaţii «nu se clasează nici printre psihotici (realmente alienaţi) şi nici printre nevrotici (conştienţi de tulburările lor). Ei sunt indivizi instabili, impulsivi şi dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei au adesea de a face cu justiţia», consideră Norbert Sillamy32. În psihologia americană noţiunea de «psihopat» se înrudeşte cu cea de «personalitate infracţională»

Infractorii psihopaţi prezintă o periculozitate socială sporită, motivaţia pentru un comportament deviant fiind de natură polivalentă: reactivitate patologică la anumiţi stimuli şi răspuns la influenţele negative ale mediului. Crimele sunt generate de necesitatea de a-şi satisface imediat pulsiunile instinctiv-afective şi se manifestă în mod bizar, lipsit de sens. Personalităţile

31 Yablonski, I. Criminology: Crime and Criminality. N. Y.: Harper Collins Publishers, 1990. (apud Mitrofan, N., şi al., op. cit. p.57-58).

32 Sillamy, N. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p. 252.35

psihopatice sunt foarte agresive, violente, afectate grav şi în plan social. În funcţie de tipurile de psihopatii manifestă periculozitate socială diferită şi atentează la diverse obiecte, fiind înclinaţi să comită acte de violenţă, inclusiv omoruri.

M. I. Enikeev distinge câteva forme de psihopatii33:- psihopaţii psihastenici - anxioşi, tensionaţi, reactivi, caracterizaţi de deficit energetic şi incapacitate de inhibare a

proceselor psihice, dominaţi de idei obsesive;- psihopaţi explozivi - iritabili, tensionaţi, violenţi, egocentrici, conflictuali, brutali în comunicare, frecvent ducând un

mod de viaţă asocial, caracterizat prin pasiunea jocurilor de hazard, destrăbălare sau perversiune sexuală, beţii, vagabondaj);- psihopaţi isterici - demonstrativi, nesinceri, necritici, infantili;- psihopaţii paranoidali - orgolioşi, suspicioşi, falşi în manifestări, dominaţi de ideea persecutării.Infractorii psihotici pot fi caracterizaţi de un coeficient înalt al dezvoltării intelectuale, integrare eficientă în profesie,

motive ale comportamentului deviant fiind inactualizarea personalităţii, conflictul imaginar, incapacitatea de evaluare valorică a evenimentelor. Pot comite diverse crime, lipsiţi fiind de compasiune, empatie, recunoaştere a valorii «altuia».

4. Infractorii sociopaţi. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, compasiune limitată faţă de alţi indivizi umani, reieşite din tulburările de caracter. Persoanele afectate de sociopatie pot provoca daune materiale, morale şi chiar fizice, fără de a resimţi vreo anxietate sau sentimentul vinovăţiei. Sunt mai frecvent persoane normale din punct de vedere psihic, caracterizate prin absenţa nervozităţii, calme. Deficienţele de caracter: nesinceritate, lipsa remuşcărilor de conştiinţă, a fricii, judecată săracă şi iraţională, egocentrism patologic, instabilitate, afectivitate săracă, capacităţi de înţelegere socială limitate, indiferenţă în relaţiile interpersonale, comportament bizar şi neprevăzut, viaţă sexuală dezordonată, lipsa dorinţei de a depune un efort volitiv în direcţia integrării sociale.

Psihiatrul Hervey Cleckley34, demonstrând că sociopatul se manifestă ca fiind normal, prezintă următoarele calităţi ale acestui tip: farmec superficial şi o bună inteligenţă; percepţie adecvată a realităţii, neafectată de iluzii şi iraţionalism; absenţa nervozităţii, calmitate chiar în situaţiile dificile; instabilitate comportamentală; neadevăr, lipsă de sinceritate; lipsa remuşcărilor şi a ruşinii; comportament inadecvat fără vreo motivaţie personală; judecată săracă şi lipsă de experienţă socială, chiar de dorinţă de a face învăţăminte din aceasta; egocentrism; emotivitate diminuată; imposibilitate de a-i înţelege pe alţii; indiferenţă în relaţiile personale; comportament bizar, frecvent marcat de agresivitate; viaţă sexuală defectuoasă, lipsită de pasiune; trai fără perspectivă, utilitate, aspiraţie spre un scop.

Cercetătorul român V. Dragomirescu35 distinge două categorii - personalitatea psihotică şi personalitatea demenţială - patologice în esenţă şi prezentând un grad sporit de periculozitate socială.

3. Modelul orientărilor şi al conduitelor personalităţii infractoruluiÎn cadrul analizei juridice a infracţiunii şi infractorului se pune accent pe obiectul, subiectul, latura obiectivă şi subiectivă.

Analiza psihologică prevede reliefarea rolului factorilor interni - individuali, care ţin de anumite manifestări psihice, precum şi a celor externi, sociali, ce vorbesc despre interferenţele individului cu ambianţa. Fiecare infracţiune se manifestă în mod diferit, analizei putând fi supuse doar aspectele generale.

Dacă vom ignora comportamentul infracţional, care are la bază inadaptarea socială provocată de anumite patologii psihice şi care este cercetat în detaliu de altă disciplină distinctă - psihiatria judiciară - vom ajunge la concluzia că cercul factorilor interni, psihologici principali ai infracţiunii înglobă sistemul simplificat de orientări şi principii de viaţă, care determină o atitudine eronată faţă de ambianţă. În funcţie de aceasta e nevoie de a examina motivaţia personalităţii infractorului. Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, dezvoltării psihice şi umane a acestuia, incluzând în structura sa trebuinţele, motivele, interesele, convingerile, idealurile, concepţiile despre lume şi viaţă. Îndeplineşte mai multe funcţii: de activare internă şi semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic; de declanşare a acţiunilor; de autoreglare a conduitelor; modificându-se pe parcursul activităţii umane. Formele motivaţiei se clasifică în perechi opuse: pozitivă şi negativă; intrinsecă (directă, reieşită dintr-o sursă internă) şi extrinsecă (indirectă, sugerată sau chiar impusă din exterior); cognitivă (de cunoaştere) şi afectivă (rezultată din nevoia de afecţiune îi afinitate).

Se spune că orice mijloace sunt potrivite pentru realizarea scopurilor. Dar indivizii umani folosesc de regulă mijloacele, care nu vin în contradicţie cu normativitatea şi valorile sociale, iar în cazul când acestea nu se potrivesc - renunţă la scop. Aceasta se explică prin conştientizarea scopului şi a posibilităţilor, evaluarea adecvată a lor. Atunci când motivaţia e redusă la domeniul inconştientului, ea poate provoca comportament delincvent. Motivaţia greşită este rezultatul lipsei de voinţă şi de dirijare conştientă a conduitelor, parvenind din concepţiile valoric-normative ale personalităţii.

33 Еникеев‚ М.И., op. cit., p. 128-132.34 Apud Mitrofan, N., şi col., op. cit., pp. 58-59.35 Dragomirescu V., op. cit.

36

Sistemul de valori individuale determină, la fel, orientarea personalităţi. Valorile individuale criminale au caracter antisocial, denotând o socializare defectuoasă, imaturitate şi inacceptare a sistemului valoric-normativ social. Are loc o supraevaluare a valorilor individuale şi atitudine de neglijare a celor sociale. Personalitatea infractorului îşi formează şi un sistem compensatoriu, care-i îndreptăţeşte acţiunile, diminuând capacitatea de autoevaluare reală.

Din aceste deformări rezultă şi o ierarhie eronată a trebuinţelor şi intereselor. Infractorul posedă trebuinţe limitate cu caracter material utilitar, fără vreo raportare la cele sociale, exagerate în raport cu posibilităţile individuale, frecvent provocând prin satisfacerea lor pericol social foarte mare. Mai mult ca atât, ele sunt hipertrofe, legate de aspiraţia de realizare abuzivă. Acest sistem de trebuinţe formează interese la fel de neadecvate celor sociale.

În structura personalităţii infracţionale se împletesc anumite însuşiri psihice, care prin caracterul lor deviant creează dificultăţi de adaptare. Este vorba de anumite deficienţe emotive sau volitive, care favorizează un comportament impulsiv, slab dirijat de scop, motivaţie, caracterizat prin lipsa unei alegeri conştientă a mijloacelor de rezolvare a conflictului intern sau extern. Sau de anumite orientări agresive, dominate de instinct şi violenţă.

Tot mai frecvent în psihologia contemporană se ridică chestiunea despre comportamentul criminal determinat de sugestibilitate, influenţă, imitaţie. De fapt încă clasicii psihologiei - Le Bon, Tarde, Freud, Sigele şi alţii, - cercetând psihologia mulţimii şi a manifestărilor ei criminale, au menţionat forţa acestor factori. Actualmente, când criminalitatea în grup şi organizată capătă proporţii îngrijorătoare, aceste aspecte se impun din nou cercetării.

Dintre factorii sociali pot fi menţionaţi: mediul de formare a individului - de asimilare a valorilor şi normelor, de socializare; climatul nefavorabil - marcat de conflicte de diversă structură şi cu divers conţinut; caracterul orientărilor care domină în societate şi care, mai ales în timpurile de perturbări sociale, îşi pierd integritatea, creând o stare de scepticism şi indecizie.

Probe pentru recapitulare:1. Descrieţi componentele psihologice şi determinantele sociale ale comportamentului infracţional.2. Care sînt căile de investigaţie ale personalităţii infractorului?3. Pregătiţi o comunicare cu tema «Tipologii psihologice ale infractorilor şi criterii de tipologizare».

37

Tema 5: Psihologia devianţei şi delincvenţei juvenile (vezi şi Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău, 2000)

Subiectul 1. Cercetări teoretice şi practice ale particularităţilor de vârstă ale minorilor şi determinării de către acestea a devianţei şi delincvenţei

Termenul “delincvenţă juvenilă”, intrat în uz în ultimile decenii, provine de la cel francez - “delinquance juvenile”, desemnînd devierile de la norma socială şi penală, săvîrşite de minorii pînă la 18 ani şi sancţionate juridic. De fapt în franceză noţiunea “delincvenţă” se referă la “ansamblul de infracţiuni comise într-un anumit timp şi spaţiu”, fiind utilizat de rînd cu cel de “criminalitate”36. În psihologia din spaţiul românesc el a fost preluat de rînd cu cea de a doua parte, “juvenilă”, folosit într-un sens restrîns37. Pare-se că această decizie are menirea de a face o diferenţere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi minori. Oricum, este o intenţie nobilă şi cu menirea de umanizare a tratării juridice a vinovăţiei minorilor.

În conformitate cu legislaţia penală în vigoare pentru Republica Moldova în cadrul categoriei largi de minori pot fi diferenţiate cîteva subcategorii:

• pînă la vîrsta de 14 ani - minori care nu poartă responsabilitatate penală, chiar dacă comit infracţiuni;

• între 14 şi 16 ani - responsabilitatea juridică este limitată, prevăsută doar pentru o categorie anumită de infracţiuni -

omor, vătămare intenţionată a integrităţii corporale, viol, jaf, sustrageri în proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului, de

arme, muniţii sau substanţe explozive, de substanţe narcotice, acte ce pot duce la deraierea unui tren, acte grave de huliganism,

numai dacă se stabileşte discernămîntul de către expertiza judiciară medico-legală, psihiatrică şi psihologică;

• între 16 şi 18 ani - răspund în faţa legii, avînd discernămînt, dar în cazul unor infracţiuni care nu prezintă pericol social

însemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată.

Delincvenţa juvenilă nu este un fenomen nou. Însă infracţiunile comise de minori pînă la sfîrşitul secolului XIX nu erau sancţionate diferenţiat, sau nu erau întotdeauna considerate ilegale. Mai mult ca atît, instanţele speciale pentru minori au apărut doar în secolul XX.

În conformitate cu opiniile mai multor autori, delincvenţa juvenilă este alimentată de un şir de factori: interni, individuali şi externi, sociali. La prima categorie se referă particularităţile şi structura neuro-psihică, determinate de vîrsta adolescenţei - acea perioadă pe care unii dintre cercetători, dorind să-i aprecieze dificultatea şi caracterul de criză, o numesc “vîrstă a omarului”38 - acţiunile afective puternice de moment, cum ar fi frustrarea sau stresul; actualizarea accentuărilor de caracter; particularităţile psiho-comunicative, mai ales acele, care s-au format sub impactul grupului de referinţă. În cea de a doua: factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi, educaţionali.

Criza adolescenţei contribuie la “restructurarea, reorientarea favorizantă” şi “adoptarea de itinerar”39, ea intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare40 - procese conturate în dezvoltarea anterioară a personalităţii. Adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social41; fiind conştienţi de lacunele pe care le au în cunoaşterea acestuia ei se angajează cu o curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea ambianţei. Spre deosebire de puberi, adolescenţii nu se mulţumesc cu o privire de ansamblu, cu percepţia aparenţelor vădite. Nevoia imperioasă de a reflecta, a medita, a înţelege, suscită nu numai contactul cu patrimoniul grupului de referinţă - cu reprezentările sociale -, dar şi autonomia cunoaşterii, iar de aici şi a aprecierilor. Cercetătorii afirmă, că adolescenţii, încercînd să se smulgă din mediul familial, să se elibereze de influenţa celor maturi, tind spre independenţa gîndirii, doresc să modifice sistemul de reprezentări comune, să anihileze acţiunea imaginilor parentale. De aici rezultă o modificare a reprezentărilor acumulate în perioada precedentă, iar în cazul cînd forţa acestora este destul de mare, o evitare a utilizării lor. Totuşi, adolescenţii nu se pot rupe definitiv de la comunitatea membri ai cărei sunt, transpunîndu-şi necesităţile, tendinţele şi, totodată, aprecierile, opiniile, în termeni oferiţi de aceasta.

Dinamismull, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi îi face pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe care ei le consideră atribute ale independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vîrste, dar pot căpăta şi caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale, atunci cînd nu sînt asugurate condiţiile optimal necesare educaţionale, pe care trebuie să le ofere micromediul social - familia, grupul şcolar, sau comunitatea în general. Analizînd opiniile cercetătorului rus M.I.Enikeev ţin să evidenţiez următoarele tendiinţe comportamentale ale adolescenţilor:

36 Grand dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse, 1997, p. 195.37 Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 267.38 Dolto, F. Paroles pour adolescents ou le complexe du homard. Paris: P.U.F., 1989. 260 p.39 Tap, P. La societe Pygmalion. Paris: Dunot, 1988, p.45.40 Cosmovici, A., Caluschi, M. Adolescentul şi timpul său liber. Iaşi: Ed. Junimea, 1985, p.47-51.41 Neculau, A. Grupul de adolescenţi. Bucureşti: Ed.Didactică şi Pedagogică, 1977. 380 p.

38

• reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers, de interdicţiile

abuzive, care poate provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondaj, iar uneori chiar un comportament

antisocial;

• reacţia de imitare a unei persoane concrete, sau a unui erou dintr-o anumită operă, chiar a unei imagini personale

sau implantate de grupul de referinţă, lucru care duce la influenţa unor minori sau adulţi cu comportament antisocial asupra

grupurilor de minori;

• reacţia de negare a modelului propus de adulţi;

• reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;

• reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil;

• reacţia de emancipare, de eliberare de standardele, impuse de adulţi, într-o formă radicală manifestîndu-se în

negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;

• reacţia de aderare la grup, cu deosebire la cel al semenilor;

• reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice a adolescenţilor.

Există mai multe teorii psihologice, care încearcă să determină importanţa acestor factori. Spre exemplu, un şir de autori pun accent pe factorul familial, susţinînd că familiile dezorganizate, marcate prin decesul unui părinte, divorţ sau abandon, corupte, alcoolizate sînt neapărat criminogene, ducînd la conduită delincventă a minorului. Această concluzie este ilustrată şi de rezultate statistice - circa 80% din delincvenţi provin din familii dezorganizate sau incomplete. Nu se poate, însă, ajunge la aşa concluzie, deoarece frecvent în asemenea familii sînt minori cu conduite social-adecvate. Altă teorie insistă asupra condiţiilor economice, materiale, atît din cadrul microgrupului familial, cît şi cu caracter general social. Cu toate că acestea îşi lasă amprenta asupra profilului psiho-comportamental al minorilor, la fel nu putem decide cu fermitate asupra caracterului general distructiv al asigurării materiale a adolescenţilor. Realitatea demonstrează că delincvenţiii pot proveni şi din familii bine asigurate, sau din cele care reuşesc să le ofere condiţii materiale decente. E greşită şi teoria, care susţine că delincvenţa juvenilă este un rezultat al acţiunii mass-media, mai alea a filmelor şi programelor televizate cu caracter detectiv. Se pune accent, astfel, pe tendinţa minorilor de a imita un comportament considerat matur, curajos, pe asimilarea de către aceştia a unor modele marcate prin violenţă. Totuşi, majoritatea minorilor consumă aceste produse, dar comit fapte antisociale doar unii dintre ei. De aceea considerăm ca fiind greşită părerea despre predominanţa unor anumiţi factori, aderînd la opinia că se prezintă optimală examinarea tuturor influenţelor perturbatorii şi analizarea lor amplă, ţinîndu-se cont de particularităţile individual-psihologice ale fiecărui minor.

Adultul, frecvent uitînd de problemele cu care s-a confruntat la vîrsta dificilă de 14-16 ani, asumîndu-şi rolul social de părinte, educator, lucrător în organele de drept cu menirea de a realiza profilaxia delincvenţei juvenile, lasă fără de atenţie diferenţele dintre reprezentanţii populaţiei mature şi cei ce abia bat în pragul unei vieţi independente, marcate de responsabilitate personală, de conştiinţa propriilor acţiuni şi de capacitatea de a le organiza, prevedea rezultatele, dirija. În aparenţă adolescentul se prezintă a fi un individ pe deplin format - frecvent avînd o statură mai înaltă decît a părinţilor, capacităţi intelectuale dezvoltate, anumite abilităţi socio-comunicative. De fapt, între adolescent şi adult există mai multe deosebiri, cele mai importante fiind următoarele:

1. Deşi la această vîrstă sporeşte dezvoltarea intelectuală, adolescentul nu este încă suficient de raţional şi capabil să-şi conştientizeze şi să-şi controleze acţiunile, precum adultul, posedînd capacităţi reduse de evaluare adecvată a propriilor comportamente şi acţiuni.

2. Adolescenţii nu sînt pe deplin maturizaţi moral, emoţional, volitiv, nu deţin experienţa necesară de viaţă şi sentimentul responsabilităţii de acţiunile proprii.

3. Sînt atraşi de grup, iar grupurile de adolescenţi sînt unite, coezive, exercitînd o puternică influenţă asupra membrilor, promovînd valorile şi normele proprii.

4. Sînt mai reflexivi, impulsivi, dominaţi de sentimentul necesităţii afirmării în grupul de referinţă, negînd valorile adulţilor.

Fiziologic adolescenţii nu sînt pe deplin formaţi, schimbările radicale, mai ales maturizarea sexuală, determină un interes sporit faţă de aceste probleme.

În condiţii optimale de dezvoltare aceste particularităţi nu se răsfrîng negativ asupra comportamentului adolescenţilor, dar sub influenţa unui şir de factori negativi, ele pot servi drept catalizator, orientîndu-l pe adolescent spre delincvenţă.

39

Cei care s-au preocupat de cercetarea delincvenţei juvenile au ajuns la evidenţierea unui “profil psihologic” al minorului cu comportament deviant: înclinaţie spre agresivitate, de rînd cu ostilitatea faţă de normele împărtăşite de societate; insabilitatea afectivă; inadaptarea socială; sentimentul de incertitudine; duplicitate a comportamentului de rînd cu discordanţa dintre acţiuni; dezechilibru.

Soţii Sheldon şi Eleanor Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi nedelincvenţi) au evidenţiat următoarele deosebiri:

• delincvenţii sînt din punct de vedere temperamental mai energici, impulsivi, extravertiţi, agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;

• au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);• tind spre exprimări directe, nu împărtăşesc valorile şi normele sociale;• provin mai mult din familii instabile, neafective, lipsite de ţinută morală etc.Pot fi numite un şir de cauze, legate de conştiinţa minorilor, care duc la delincvenţă:• autoevaluare neadecvată: subevaluare, ce duce la diminuarea sentimentului de sine, a necesităţii de perfecţionare,

autoafirmare, dorinţă de a fi dominat, participare supusă la acţiunile colectie; sau invers - autoevaluare sporită, sentiment de supetrioritate, tendinţă de a domina, de a supune propriei voinţe grupul;

• diminuarea principiului umanismului în structura personalităţii; indiferenţă faţă de oameni, interesele şi trebuinţele lor, atenţie sporită faţă de propria persoană, lucruri care pot duce la comportament agresiv, violent, chiar sadic;

• instituirea unor principii neadecvate în raport cu bunăstarea materială, motivaţie care duce la atentarea la proprietatea străină; atitudinea sceptică faţă de învăţătură, muncă, căpătarea unei profesii;

• lipsa imunităţii în raport cu influenţele negative, incapacitatea sau lipsa de dorinţă în confruntarea acestor influenţe, socializarea incompletă.

Delincvenţii juvenili, la fel precum infractorii adulţi, pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii (N. Mitrofan):1. prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente spontan-intenţionate; acte premeditate; acte neintenţionate;2. în funcţie de numărul de infracţiuni comise: recidivişti şi nerecidivişti;3. în funcţie de gradul de normativitatea psihică; normali şi anormali;4. în funcţie de gradul de responsabilitate: responsabili deplin; parţial responsabili - intoxicaţie, dezorganizare psihică etc;

iresponsabili;5. în funcţie de motivaţie: orientaţi spre atingerea unor scopuri cu conţinut antisocial.Problema diminuării influenţei factorilor negativi asupra comportamentului minorilor este complexă şi dificilă, cere

implicarea specialiştilor din domeniul dreptului, a pedagogilor şi psihologilor. La momentul actual în acest domeniu se întreprind acţiuni evident insuficiente. Nu cunosc exemple, cînd în activitatea de profilaxie a delincvenţei juvenile, pe care o duc inspectoratele şi comisiile pentru minori, ar fi implicaţi specialişti-psihologi, care ar stabili corect cauzele comportamentului deviant, ar determina şi ar întreprinde activităţi complexe de corectare: prin sugestie, modificare a intereselor şi motivaţiei, educare a capacităţii de apreciere a trebuinţelor etc. Acest domeniu rămîne în afara cercetării teoretice, atît psihologice, cît şi pedagogice. Are loc elaborarea codurilor penal şi de procedură penală, care ar putea să prevadă acţiuni competente şi eficiente în domeniul profilaxiei şi corectării comportamentului delincvent al minorilor. Dar şi în această activitate nu sînt implicaţi specialiştii pedagogi şi psihologi.

Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă ea ne va scăpa astăzi din atenţie, mîine vom căpăta o generaţie tînără de infractori - oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină, ci din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor, care sînt chemaţi să le faciliteze integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.

2. Factori ai devianţei şi delincvenţei juvenileDupă cum s-a menţionat mai sus, factorii, care determină delincvenţa juvenilă, pot fi împărţiţi în interni, individuali şi

externi, sociali.1. Factorii neuro-psihici. Adolescenţa şi tinereţea timpurie este o vîrstă de trecere, atît din punct de vedere biologic, cît şi

social. De aceea această perioadă este marcată de conflicte interne şi externe, disproporţionalitate în dezvoltare. Dintre cele mai dificile probleme pot fi diferenţiate procesul maturizării intensive, mai ales în plan sexual care se răsfrînge asupra înfăţişării exterioare şi stării fiziologice. În unele cazuri aceasta duce la disproporţionalitate somatică, care provoacă neplăceri adolescenţilor, dificultăţi în comunicarea cu mediul semenilor. În altele, şi mai complicate, la stări bolnăvicioase: tulburării ale ritmului cardiac, tensiunii arteriale, dureri de cap etc. Dar cea mai dificilă stare rezultă din accelerarea dezvoltării sexuale, care provoacă afectivitate neadecvată, reactivitatea, dezechilibru emoţional, alte manifestări, care duc la conflict latent sau manifestat cu ambianţa.

Nicolae Mitrofan relatează în calitate de factori neuro-psihici şi disfuncţiile cerebrale, deficienţele intelectuale. Bazîndu-se pe un şir de cercetări ale traseelor bioelectrice, efectuate în Japonia, Franţa, România, autorul propune în calitate de recomandări dispenserizarea subiecţilor, aplicarea unui tratament adecvat, efectuarea altor examinări; endocrinologice, medicale, sociale. La fel

40

distinge în calitate de factor important dezvoltarea psiho-intelectuală, cu toate că faptele antisociale sînt comise în mai mare măsură de minorii cu un nivel normal sau chiar superior al QI.

O importanţă mai mare o are dezvoltarea afectivă, insuficienţa căreia poate provoca instabilitate emoţională, evaluări neadecvate ale sinelui şi mediului ambiant, imaturitate sentimentală, precum şi tulburările caracteriale, rezultat al cărora este controlul insuficient al comportamentului, opoziţia şi negarea normativităţii sociale, egocentrismul, agresivitatea, deformări ale trebuinţelor, dorinţa unor graţieri fără depunerea de efort adecvat.

2. În psihologia juridică rolului familiei în formarea socială a minorului i se acordă un loc important. Pare-se, dintre factorii sociali, care pot perturba dezvoltarea armonioasă a adolescentului, acesta este cel mai puternic. Iată de ce am recurs la analiza rolului familiei în socializarea adolescentului. Procesul socializării - al incorporării valorilor şi normelor sociale, transformării lor în modele de comportament - începe odată cu apariţia copilului. Fireşte că majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii, dar nu toate familiile sînt în stare să contribuie la formarea unei personalităţi pozitive. Cele mai tipice erori în strategiile educaţionale, practicate în familie, sînt următoarele:

• lipsa de atenţie şi control asupra dezvoltării copilului;• controlul abuziv, hipertutelarea, lipsirea copilului de iniţiativă şi libertate a decizilor;• promovarea unor acţiuni contradictorii, într-o formă mai manifestată

• opozante, de către părinţi;

• exemplul negativ al părinţilor.Cauzele acestor erori: nivelul jos de padagogizare a părinţilor, lipsa lor de experienţă, criza socială, care a dus la

dezechilibrul spiritual al familiei, anihilarea valorilor vechi şi neacceptarea altor noi, relaţiile defavorabile dintre părinţi etc. Pot fi distinse cîteva tipuri de familii, climatul educaţional al cărora este evident nefavorabil.

Familia se prezintă ca o matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii copilului, ca mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare socială şi de comportament deviant, prin factori socială şi psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.

Familia este desigur determinată în primul rând prin condiţiile economice, materiale, de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şi comportamental, de integrarea socială prin care îşi pune desigur amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului în mod hotărâtor.

Factorii de ordin psiho-pedagogic, rezultaţi din familie, sunt într-o paletă foarte largă şi nu există posibilitatea de a-i cuprinde pe toţi cei care determină comportament deviant sau chiar delictual la elevi, oprindu-ne doar asupra unor seturi dintre aceşti, şi anume:

Deficite de climat familial şi de structură familială. Se observă împărţirea acestora în două: de climat şi de structură şi funcţionalitate familială.

Sub aspectul climatului, fiecare familie are o anumită tonalitate, continuitate, armonie, echilibru sau dezechilibru familial; toate acestea având ca factor comun un element de afectivitate, care adeseori este greu detectabil în mod direct, dar care are o acţiune permanentă, profundă şi de durată asupra formării şi dezvoltării personalităţii.

Una este normalitatea afectivă şi alta este carenţa afectivă, însoţită adeseori de o carenţă educativă, care produce efecte nu numai de stagnare sau involuţie psiho-somatică, dar şi de comportament deviant şi delictual.

Carenţa afectivă se manifestă în mai multe forme: persistenţa ei sau discontinuităţile ei, începând cu primele zile de după naştere, până la încheierea adolescenţei.

Încă de la mijlocul secolului trecut s-a impus ideea că sugarul are nevoie de dragoste mai mult decât de prezenţa fizică a mamei biologice, astfel că s-a impus progresiv o noţiune nouă, cea de carenţă afectivă, diferită progresiv de noţiunea de carenţă maternală prin separare.

S-a demonstrat cum carenţele afective produc inevitabil frustrări, despre care se ştie că determină agresivitatea

- carenţa afectivă sub aspectul sferei înglobează toate cazurile de carenţă maternală şi paternală, inclusiv :

carenţa completă (prin absenţă sau rupere);

carenţa relativă (incluzând cazurile în care relaţiile cu părinţii sunt rare, intermitente sau provizoriu rupte);

carenţe latente, în care prezenţa fizică a părinţilor este asigurată, însă fără ca ei să ofere dragostea de care copilul are nevoie:

fie că ei au o atitudine de respingere activă, cu ostilitate manifestată pentru copil;

fie că ei au o atitudine de respingere latentă (manifestări de dragoste refulate din cauza unei culpabilităţi oedipene inconştiente; indiferenţă faţă de copil la părinţi narcisişti sau depresivi etc.).

Efectele carenţei afective sunt cu atât mai grave şi mai ireversibile cu cât este mai precoce şi mai durabilă existenţa acesteia. Ele se pot clasifica în:

41

efecte pe termen scurt, cum ar fi hospitalismul, oprirea sau regresia dezvoltării motorii şi psihice (antrenând stagnarea sau scăderea coeficientului de dezvoltare);

efecte pe termen lung, multe confirmate din diferite studii anamnestice (din relatări biografice ale adulţilor), care confirmă însemnătatea carenţelor afective precoce la subiecţii întârziaţi, schizofrenici, delincvenţi.

Carenţa educativă, frecventă în mediile defavorizate, poate lua forma unei întârzieri uneori definitive. Evoluţia riscă în acest caz să treacă spre deficienţă culturală sau spre comportament asocial (şi antisocial).

În cercetarea carenţei afective se pune accent pe efortul de cunoaştere a mai multe laturi ale personalităţii adolescentului prin ancheta socială: un procedeu de adunare a informaţiei şi de observaţie asupra subiecţilor, a familiilor sau a grupurilor sociale în mediul lor de viaţă, cu scopul unei cercetări metodice, de verificare de ipoteze, de mărturie sau înaintea unei intervenţii de natură administrativă. Se cercetează criteriile de disfuncţie a sistemului familial şi de vulnerabilitate la influenţele mediului; relevantă este viziunea sistemică, inclusiv prin efectele asupra subsistemului numit „copiii familiei”.

În funcţionalitatea familliilor putem constata diverse tipuri

Sub aspectul permisivităţii, al climatului autoritar sau permisiv:

familii liberale, care dezvoltă iniţiativele copilului, îi dezvoltă şi fermitatea în acţiuni, curiozitatea epistemică, spiritul obiectiv de autoevaluare;

familia reprimatoare, care înăbuşe spiritul de independenţă al copilului, nu poate să ajungă la autoevaluarea obiectivă a sa tocmai pentru că nu a fost pus în situaţii de iniţiativă şi fermitate în acţiuni şi ca urmare nu are o identitate, o părere despre sine, o conştiinţă de sine adecvată.

Din punctul de vedere al nivelului de integrare socială s-au deosebit:

familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială;

familia la limita integrării, nesigure, închistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social.

După un alt criteriu, familiile au mai fost clasificate în:

familii active, a căror principală însuşire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutăţile, de a se impune, în sensul bun al cuvântului, în societate şi care încurajează la membrii mai tineri ai familiei, a dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii;

familiile pasive, indiferente, indolente, care generează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare, nu lupta cu obstacolele vieţii întâlnite în activitate.

Sub aspectul completitudinii sau incompletitudinii familiilor, a modului lor de constituire sau reconstituire, se deosebesc:

familii în care există părinţii, care formează miezul grupului familial;

familii în care absenţa temporară a unuia dintre părinţi, situaţia de deces a unuia sau ambilor părinţi, etc., prezentă condiţii cu răsunet diferit asupra mediului familial şi al echilibrului psihic al copilului;

situaţia de pierdere a unuia dintre părinţi, în sensul că nu mai este direct în familie, lângă copii, poate fi şi divorţul.

Dezacordul conjugal este neînţelegerea durabilă între soţi, care are o fenomenologie extrem de variată, manifestându-se în ură, încrâncenare, război continuu cu fel şi fel de modalităţi şi de mijloace.

Copilul reacţionează fie opunându-se acestei stări de lucruri, fie închizându-se în sine, dar niciodată în mod adecvat.

Cufundat în confuzie, activitatea sa şcolară se deteriorează (nu mai poate avea un program, nu are liniştea necesară concentrării, nu are programarea şi sprijinul, începând din partea mamei, care ar trebui să se ocupe mai mult d el, ş.a.m.d.).

Familia adoptivă, alcătuită de obicei din părinţi mai vârstnici şi dintr-un singur copil înfiat sau luat sub ocrotire, întreaga afecţiune şi grijă se îndreaptă de regulă spre acest copil; Andrei Cosmovici arată: „... saturat şi plictisit de atâtea atenţii, copilul va adopta atitudinea minimei rezistenţe faţă de greutăţi, faţă de efort”;

Familiile reconstituite din familii divorţate, cu copii rezultaţi din căsătorii anterioare şi care vin de obicei cu principii şi deprinderi de educaţie total diferite, fapt care poate favoriza o atmosferă de nesiguranţă şi nelinişte sau apariţia unor conflicte şi tensiuni, fie între cei doi părinţi, fie între părinţi şi copii.

Familiile disociate, deseori cei doi părinţi, deşi despărţiţi, revendică în aceeaşi măsură copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui şi să-l instige împotriva celuilalt, pentru a-l compromite. Impresionante sunt, în această privinţă, cazurile acestor copii deveniţi „confidentul” unuia dintre părinţi, care îşi dau seama de prăbuşirea condiţiilor securităţii vieţii lor de familie, ceea ce îi face să devină blazaţi şi neîncrezători în oameni;

Cazul copiilor orfani sau abandonaţi, care se află în grija asistenţei publice, căror le lipseşte mediul afectiv, familial. De aceea, din rândul acestora se detaşează, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat în continuă căutare de afectivitate.

42

Exigenţele exagerate, manifestate de unii părinţi faţă de copii lor, favorizează eşecurile şcolare, provoacă „intoxicaţiile intelectuale”, generatoare de irascibilitate şi chiar de agresivitate în raport cu sarcinile şcolare. André Bergé spunea: „Un defect nu este o imperfecţiune esenţială a fiinţei, ci un mod deosebit şi aberant de a acţiona la exigenţele lumii exterioare. Defectul vădeşte o dificultate de adaptare... Un copil dificil este aproape întotdeauna un copil care are anumite dificultăţi”.

În cazul cînd minorul nu găseşte afecţiune şi înţelegere în familie, el încearcă să caute alt grup de referinţă. Fireşte că majoritatea adolescenţilor sînt atraşi de grupul semenilor, preferă să se afirme în cercul prietenilor, împărtăşesc nevoia de comunicare cu aceştia. Atunci cînd familia exercită o influenţă pozitivă asupra minorului, îi cunoaşte interesele şi aspiraţiile, îi ajută să se orienteze în cadrul dificil al relaţiilor sociale, adolescentul este mai puţin ameninţat de pericolul aderării la un grup cu caracter antisocial. Cînd influenţa, iar odată cu aceasta şi autoritatea părinţilor, lipseşte, minorul poate lesne să piardă orientarea, devenind membru al unui grup de semeni care practică activităţi antisociale, iar uneori - condus de persoane adulte cu trecut criminal, care-i orientează spre acţiuni infracţionale.

Datele practice confirmă reflecţiile cercetătorilor asupra structurii motivaţionale a comportamentului delincvent al minorilor. V.L.Vasil’ev, analizînd aceste motive le categorizează în următorul mod:

• motive generate de particularităţile de personalitate ale minorului, atitudinea agresivă faţă de ambianţa sociale, autoidentificarea negativă, lipsa controlului social, mai frecvent caracteristice indivizilor, care duc un mod de viaţă parazitar, recurg la vagabondaj;

• motive cu caracter de compensare sau chiar hipercompensare, care apar în rezultatul complexului inferiorităţii, nerealizării minorului, ducînd la acţiuni provocatoare, de afirmare în mod antisocial, agresivitate, violenţă;

• motive provocate de traumele psihice suportate în copilărie: de insultă, tratare crudă, care-şi lasă amprenta asupra structurii afective a minorului, provocînd forme adecvate de comportament;

• motive patologice, care nu exclud responsabilitatea de acţiunile delincvente.Sînt categorii de motive care generează orientări antisociale, trebuinţe neadecvate.Într-un mod original tratează influenţa familiei asupra comportamentului minorului cercetătorul C. Păunescu42, divizînd-o

în două componente: maternitatea şi paternitatea. Maternitatea disfuncţională afectiv-socială, consideră C. Păunescu, este cauza inadaptării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului. În cadrul ei el distinge:

• maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual întîmplător şi timpuriu, capabilă să producă la copil imaturitate afectivă şi frustrare, creînd condiţii de dezvoltare a personalităţii de o gravitate maximă, constituind “nucleul de bază al dezorientării morale şi decizionale”;

• maternitatea ca o consecinţă a unui viol, marcată de opoziţa mamei faţă de copil încă în timpul sarcinii, de tendinţa ei incconştientă sau manifestă de abandonare, care se realizează mai apoi în neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la constituirea unei personalităţi care devalorizează modelul matern şi se autodevalorizează, la rîndul ei;

• maternitatea nedorită, ducînd la perceperea copilului ca pe o povară, modelînd o personalitate imatură afectiv, cu un prag jos de toleranţă.

Paternitatea se afirmă în viaţa copilului ca imagine a protecţei familiei, implicările tatălui influenţînd starea afectiv-morală. Aceste intervenţii pot lua forme nedorite: abandon, nonintervenţie, intervenţie de tip autoritar, de hiperautoritate, generînd personalităţi cu înclinări spre devianţă.

3. Deşi am recurs la o analiză sumară a rolului grupului de semeni în orientarea comportamentului minorilor, ţinem să subliniem importanţa acestui factor. Minorii sînt într-un anumit fel “captivi” ai relaţiilor grupale. Anume grupul este mediul, în care ei se pot afirma, se pot identifica, de la care iau modelele şi valorile plauzibile. Totodată, grupurile de minori pot deveni un mediu de promovare a unor valori antisociale, atît în virtutea incompetenţei membrilor lor, cît şi din cauza pătrunderii, infiltrării în acestea a unor persoane cu intenţii sau chiar trecul criminal.

4. Alt factor important este şcoala. La momentul actual, prin întreaga atmosferă, caracterul programelor şi metodelor şcolare, starea de criză, care a afectat considerabil calitatea instruirii şi a educaţiei, şcoala nu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi active, creative. Unii autori indică şi la alte carenţe negative ale şcolii: feminizarea colectivelor pedagogice, procentomania, diminuarea rolului cunoştinţelor şi chiar apariţia unei imagini neadecvate a omului care cunoaşte, lipsa de diferenţiere a cerinţelor şi metodelor, slăbirea relaţiilor dintre şcoală şi familie. Aceste momente negative sînt agravate şi de starea de criză, prin care trece societatea actuală: de diferenţiere materială şi socială, sărăcie, abandon faţă de problemele copilăriei, şomaj etc.

Subiectul 3. Mecanisme ale tulburărilor de comportament în ontogeneză

Vărsta copilăriei preşcolare

Situaţiile de frustrare a trebuinţelor, disconfort, concurenţă conduc la:

- manifestări autoagresive

42 Păunescu, C. Agresiitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Ed. Tehnică, 1994, p. 124-130.43

- agresivitate în raport cu cei din mediul familial

- conflicte cu semenii

- egocentrism

- manifestări oedipiene

- reacţii de supărare

Dinamica reacţiilor agresive în copilăria mică

Vărsta Pînă la 1 an 1-2 ani 2-3 ani 3-4- ani 4-7 ani

Reacţii agresive impulsive 88,9% 78,4% 75,1% 59,9% 36,3%

Reacţii agresive orientate 0,7% 6,3% 10,6% 25,6% 28%

Reacţii agresive la vîrsta şcolară mică, pubertate, adolescenţă

Agresivitatea se diferenţiază în funcţie de apartenenţa sexuală: fetiţele – verbală, băieţii – fizică. Se diversifică şi ca formă

Vărsta Agresivitate fizică Agresivitate indirectă Agresivitate verbală Negativism

10-11 ani 49% 32% 44% 45%

12-13 ani 56% 48% 51% 64%

14-15 ani 61% 51% 72% 65%

Apartenenţă sexuală şi agresivitate (în %)

Forme ale agresivităţii 10-11 ani 12-13 ani 14-15 ani

Fete Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi

Fizică 70 30 59 38 61 59

Indirectă 40 25 49 41 39 59

Verbală 62 38 52 49 81 60

Negativism 68 36 69 62 82 52

Subiectul 4. Tipuri şi forme ale devianţei şi delincvenţei juvenile Structura delincvenţei juvenile are particularităţile sale. Actualmente, sub influenţa stării de criză socială, diferenţierii

materiale vădite, a contradicţiilor dintre cerinţele sporite şi posibilitatea de satisfacere a lor delincvenţa juvenilă se caracterizează prin creşterea ponderii crimelor cu caracter material şi, totodată, prin acte de violenţă, mai frecvent comise în grup. Grupurile de minori comit jafuri, furturi, acte de huliganism. Maturizarea sexuală de rînd cu insuficienţa de cunoştinţe sociale, lipsa unei conştiinţe de drept şi chiar incompetenţa în problemele raportului dintre sexe duce la comiterea actelor de viol.

Cercetările actelor de viol au demonstrat, că mai frecvent manifestă un comportament neadecvat minorii din familiile amorale sau conflictuale, comiterea infracţiunii este generată atît de incompetenţa şi lipsa de experienţă a violatorului şi victimei, cît şi de imposibilitatea lor de a-şi aprecia adecvat comportamentului şi a realiza conştient o dirijare a acţiunilor.

În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi juridică putem distinge mai multe categorii de minori, cu comportament deviant.

Minorii cu comportament asocial, afectaţi de diverse vicii (alcoolosm, narcomanie, toxicomanie), frecvent neşcolarizaţi sau nangajaţi în cîmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi de dorinţa de autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi, sau a domina. Cercetarea stării psihice a acestor minori a stabilit afectarea lor de stări de frontieră - accentuări de caracter (mai frecvent hipertimie), nevroze, frustrare, infantilism, desvoltare psihică întîrziată.

Minorii cu comportament delincvent, caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse devieri de la normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism sau agresivitate, tendinţe spre violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin socializare afectuoasă sau chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al societăţii, psihopatii, nevroze, oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sînt un produs al ambianţei, în care s-a format personalitatea minorului, cu precădere al climatului familial nefavorabil.

În cele mai frecvente cazuri minorii comit infracţiuni în grup. Grupurile de adolescenţi şi minori pot fi şi social-neutre, dar în condiţiile influenţei unor factori negativi pot căpăta un caracter antisocial. Cele mai frecvente infracţiuni, comise în grup: jaf, banditism, huliganism, viol etc.

Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:

• grupul situativ - implicat într-o acţiune delincventă în virtutea unor circumstanţe criminogene, căror adolescenţii nu li se pot opune;

44

• grupul agresiv - cu o ierarhie cît de cît stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre comiterea infracţiunilor.

În lucrarea cu caracter monografic, citată mai sus, este oferită o scurtă trecere în revistă a grupurilor de minori delincvenţi, autorul numindu-le bande43. Purtînd nume diverse - “beatnicks”, “hippies” în SUA, “teddy boys”, “mods”, “rockers” în Anglia, “vitelloni” în Italia, “nozum”, “provos” în Olanda, “blusons noirs”, “yeyes” în Franţa, “halbstarke” la Hamburg, “andercuper” la Copenhaga, “tayo-zocu” în Japonia, “liubera”, “majory” în Rusia - sînt o formă de manifestare a agresivităţii colective îndreptată împotriva lumii restricţiilor şi convenţiilor impuse de către cadrul social, pe care ei îl văd prin prisma lumii celor adulţi.

După orientarea distructivă a comportamentului:

1) devianţă în formă de agresivitate solitară – orientare heteroagresivă; consum de alcool, droguri şi fumat la o vîrstă precoce; violenţă şi cauzare de leziuni corporale semenilor; contacte distorsionate cu mediul adulţilor şi cu cel şcolar; autoapreciere joasă şi compensare inadecvată; lipsă de compasiune;

2) tipul agresiv în grup – prioritate grupului de semeni cu conduite antisociale sau asociale, vagabondaj, dependenţă de grup, furturi, acţiuni de huliganism etc.

În conformitate cu orientarea socială a comportamentului

Comportament antisocial socializat – fără disfuncţii neuro-psihice, din familii defavorabile, dominaţi şi atraşi de grupul semenilor;

Comportament agresiv determinat de particularităţi psihice – stări afective negative, frustrare a trebuinţelor, stres, traume psihice, leziuni organice ale creierului

În conformitate cu orientarea obiectuală a comportamentului şi modul de exprimare

Acţiuni heteroagresive – orientate spre alţi subiecţi, obiecte

Acţiuni autoagresive – orientate spre sine

Volitivă, orientată – conştientă, dirijată, corespunzînd propriilor dorinţe

Impulsivă – explozivă, pe fundalul trăirilor afective

În conformitate cu scopul şi modul de exprimare

Instrumentală, constructivă, pozitivă

Destructivă, violentă

Fizică

Verbală

Indirectă

Negativism

Întrebări pentru recapitulare

Factori biopsihici ai devianţei şi delincvenţei juvenile.

Motivele, directivele, interesele, orientările şi aşteptările în structura comportamentului deviant şi delincvent al minorului.

Influenţa mediului social ca factor al devianţei şi delincvenţei juvenile.

Criza adolescebţei şi devianţa comportamentală.

Bibliografie

Пирожков‚ В.Ф. Криминальная психология. М., 1998

Rădulescu, S. M.‚ Banciu, D. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Ed.Medicală, Bucureşti, 1990.

Rusnac‚ S. Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor//Anale ştiinţifice. Drept. ULIM, Chişinău, 1999.

Rusnac‚ S. Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor // Conferinţa Ştiinţifico-didactică anuală, Chişinău, 1998.

Manuale

Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti, 1992.

Prună, T. Psihologie judiciară. Ed.Chemarea, Iaşi, 1994.

Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău, 2000.

43 Păunescu C., op. cit., p. 121.45

Rusnac‚ S. Ghid de psihologie. Pentru agenţii judiciari. Chişinău, 1997.

46

Tema 5: Particularităţi de personalitate şi asistenţa psihopedagogică a devianţei şi delincvenţei juvenile

Plan:

Profilaxia devianţei şi delincvenţei juvenile

dezadaptarea psihosocială şi socială a minorilor

profilaxia dezadaptării patogene, determinate de particularităţile de vîrstă şi individual-psihologice ale minorilor

profilaxia dezadaptării psihosicoale

etape ale dezadaptării sociale

Criterii ale diagnosticării devianţei şi delincvenţei juvenile

principii ale diagnosticării

criterii importante ale identificării devianţei şi delincvenţei juvenile

metode de psihodiagnostic

Reabilitarea minorilor delincvenţi

programe de reabilitare prin muncă

programe de reabilitare prin creaţie

programe de realizare socială

programe de resocializare

programe complexe de resocializare

Grupuri-training în scop de profilaxie şi reabilitare a minorilor cu comportament deviant şi delincvent

Subiectul 1. Profilaxia devianţei şi delincvenţei juvenile

În funcţie de natura, caracterul, gradul dezadaptării pot fi definite cîteva tipuri ale dezadaptării juvenile, care conduc la comportament deviant şi delincvent:

dezadaptare patogenă

dezadaptare psihosocială

dezadaptare socială

Dezadaptare patogenă

Provocată de:

devieri, patologii ale dezvoltării psihice (psihoze, psihopatii, leziuni organice ale creierului, dezvoltare intelectuală patologică etc.)

situaţia defavorabilă socială în care are loc dezvoltarea copilului (fobii, obsesii, enuresie etc.)

criza de vîrstă (accentuări de cracter, dereglări afectiv-volitive etc.)

Profilaxia dezadaptării patogene

Acţiuni cu caracter medico-pedagogic, psihoterapeutic, corecţional în cadrul instituţiilor de învăţămînt, a centrelor speciale de reabilitare, clinicilor psihoterapeutice etc.

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor patogene – al oligofreniei

Diagnoza oligofreniei şi crearea condiţiilor de instruire şi educare adecvate capacităţilor intelectuale ale copilului

Orientarea corectă la activităţi de muncă adecvate dezvoltării copilului, formarea deprinderilor de muncă şi a automatismelor în autoservire

Formarea deprinderilor sociale în conformitate cu capacităţile intelectuale

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor patogene – al dezvoltării patologice a persoanei

• Psihodiagnosticul formei de dezadaptare

• Aprobarea unor programe speciale individuale corecţionale care pot fi realizate în instituţia de învăţămînt

• Implicarea în programe corecţionale în cadrul instituţiilor şi centrelor pentru minori cu caracter corecţional, psihoconsultativ, psihoterapeutic

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor patogene – al dezvoltării patologice a persoanei (al accentuărilor de caracter)

Accentuările de caracter – o formă a manifestărilor patologice de limită, care poate conduce sau la dereglări patogene constante, sau, în cazul unor programe psihocorecţionale şi de reabilitare socială reuşite – la integrare armonioasă în societate.

47

Profilaxia se referă la

familia adolescentului – consiliere în vederea creării unor condiţii oportune de educare a adolescentului

însăşi adolescentul – implicarea în programe psihocorecţionale, psihoterapeutice, sociale

cadrul şcolar – activitate ci adolescenţi cu accentuări de caracter

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor patogene – al dezvoltării patologice a persoanei (al emoţiilor, motivaţiei, voinţei)

Asemenea dezadaptări se manifestă în incapacitate de empatie, lipsă de interese, activitate intelectuală redusă, defecţiuni de voinţă (impulsivitate, încăpăţinare, incapacitate de decizie autonomă etc.), diferenţă gravă dintre motivaţia dezvoltării intelectuale şi sociale etc.

Profilaxia constă din delimitarea problemei (inclusiv psihodiagnosticul ei) şi realizarea unor programe psiho- şi sociocorecţionale.

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor patogene – al manifestărilor puternice a simptomaticii crizelor de vîrstă

În cazul unei dezvoltări intelectuale în normă, iar frecvent chiar şi în diferenţă pozitivă faţă de semeni, şi manifestărilor negative (egoism, discriminare a semenilor, pedagogilor etc.), a conflictelor cu părinţii, pedagogii, se recomandă programe individuale şi tratare diferenţiată a adolescenţilor, activităţi de informare a şcolii şi familiei, traininguri psihosociale.

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor psihosociale

Dezadaptarea psihosocială se remarcă prin încălcarea normelor morale şi de drept, asocialitatea comportamentului, deformarea orientărilor valorice, a motivelor sociale – procesul socializării decurge defectuos la nivel funcţional şi de conţinut. În calitate de factori au socializării inadecvate pot fi familia, mediul semenilor etc.

La nivel de dezadaptare şcolară se manifestă în scolarizare defectuoasă – lipsa de la lecţii, rezultatele insuficiente la învăţătură, comportament de sfidare a pedagogilor, colegilor etc.

În familie – conflicte cu părinţii, vagabondaj etc.

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor psihosociale uşoare

Modificarea calitativă a relaţiilor dintre adolescentul cu comportament deviant şi pedagogi, colegi, control şi ajutor în asimilarea materialului, implicarea în activităţi extraşcolare, dezvoltarea capacităţilor de autoanaliză şi autodezvoltare, lucru cu familia, crearea unor interese pentru viitor.

Acţiuni de profilaxie în cazul dezadaptărilor psihosociale medii

Dezadaptările medii – abandon şcolar, interese asociale şi antisociale, deficienţe grave în socializare, comportament deviant – consum de alcool, droguri, vagabondaj, delincvenţă etc.

Acţiuni speciale de profilaxie, realizate de centre şi organizaţii sociale.

Acţiuni cu caracter complex – juridic, social, psihologic, medical.

Subiectul 2. Criterii ale diagnosticării devianţei şi delincvenţei juvenile

Principii ale diagnosticării:

implicarea în observare a şcolii şi familiei;

cercetare longitudinală şi particulară;

stabilirea rolului tuturor institutelor de socializare;

diagnosticul conţinutului procesului de socializare şi a funcţionalităţii lui;

identificarea raportului personalitate-afirmare de sine, personalitate-societate, personalitate- societate.

Criterii ale identificării devianţei şi delincvenţei juvenile:

Planuri de viaţă, orientări pozitive spre viitoarea profesie

Disciplină şcolară, interes faţă de învăţătură

Interese şi abilităţi

Aprecierea rolului şcolii, al familiei, al grupului de semeni

Capacităţi de colaborare cu grupul social de apartenenţă

Capacităţi critice

Autocritică, autoanaliză, autoidentificare şi autoconştientizare

Tendinţe empatice

Capacităţi volitive

48

Cultură etcă

Deprinderi şi obiceiuri

Metode, utilizate în psihodiagnostic

Anamneză

Interviu, chestionar

Metode pentru identificarea factorilor critici (testul frazelor neterminate, desenul familiei, teste de agresivitate, MMPI etc.)

Teste de personalitate (testul Eysenck, chestionarul Liciko, metode proiective etc.)

Teste pentru determinarea stărilor psihice (testul Lusher, scale de anxietate, depresie etc.)

Metode de identificare a calităţii adaptării sociale (testul motivaţiei şcolare, teste de comunicativitate, sociometria etc.)

Criterii şi forme de apreciere a comportamentului delicvent al minorului

Caracterizarea motivaţiei

Comportamentul delincvent este provocat de motive regresive ale deficitului, care le domină şi le exclud pe cele ale dezvoltării; fiind provocate de nesatisfacerea trebuinţelor bazale de securitate (necesitatea de apărare, frică şi supărare provocate de condiţiile dificile) şi de menţinerea unor relaţii sociale favorabile (trebuinţa de afiliere, identificare, dragoste, acceptare, susţinere). Aceste motive provocate de privare sunt o condiţie a frustrării.

Caracterizarea afectivităţii

Afectivitatea majorităţii minorilor cu comportament delincvent este caracterizată de tulburări ale sferei afective de natură nevrotică, psihotică, depresivă. În cadrul simptoamelor constante se manifestă împletirea paradoxală a reacţiilor astenice (anxietate, fobie, ipohondrie) şi stenice (nervozitate, reactivitate, supărare).

Calitatea efortului volitiv

Delincventul minor suportă consecinţele tulburărilor calitativ-cantitative ale voinţei, dînd dovadă de incapacitate sau capacitate redusă de dirijare voluntară a comportamentului. Astfel, în comportament se manifestă nerăbdarea şi impulsivitatea, toleranţa joasă la frustrare, dificultăţile de definire a scopurilor, substituirea lor cu motive false, autocontrolul redus, uneori limitat la nivelul instinctelor. Rigiditatea comportamentală se prezintă ca un mod de compensare şi reacţie de apărare.

Calităţile morale

Comportamentul delincvent rezultă din dificultăţile de formare a standardelor morale individuale corespunzătoare celor sociale. În domeniul moral delincventul minor este caracterizat de lipsa unor principii morale autonome, fundamentate pe interiorizarea normelor sociale; de conflictualitate între reglementarea internă şi externă a comportamentului; între standardele morale proprii şi solicitările moral-etice ale ambianţei.

Organizarea relaţiilor interpersonale

Se confruntă cu probleme de adaptare socială, în care domină o anumită strategie:

procese de rezistenţă activă la influenţele interpersonale, manifestat în agresivitate;

strategii de adaptare comportamentală prin autolimitări şi sporire a controlului, colaborării convenţionale, căutării acceptării;

comportamentul adaptativ pasiv, marcat de neîncredere, ascultare, supunere.

Metode de cercetare a comportamentului delincvent al minorilor

Observaţia

Colectarea informaţiei prin percepţia directă şi înregistrarea manifestărilor comportamentale:

a reacţiilor agresive şi modului de manifestare a lor;

a sincerităţii în expunere;

a încercărilor de a ascunde adevăratele opinii şi comportamente;

a regretelor cu referinţă la cele întîmplate;

a recurgerilor la apărare sau a compensărilor;

a formelor de a relata despre diferite situaţii şi persoane.

Interviu cu minorul

Interviul are drept scop identificarea situaţiei minorului – a comportamentului, atitudinilor, ideilor despre mediul şcolar, al semenilor şi familial; a rolului acestor trei areale sociale în formarea şi manifestarea lui, a anumitor probleme pe care le are în

49

comunicare cu profesorii, semenii, părinţii – aparte cu mama, cu tata. Sunt incluse şi întrebări care vizează calitatea maturizării sexuale, aprecierile pe care minorul le dă situaţiei şi comportamentului său.

Fiecare din cele 40 de întrebări este urmată de întrebări suplimentare, de clarificare a anumitor particularităţi. La fiecare din ele se solicită un răspuns anume. Toate răspunsurile sunt utile, pentru a căpăta o caracteristică amplă a minorului, a scopurilor, intereselor, idealurilor lui, a relaţiilor pe care le are cu ambianţa socială, a rolului şcolii, semenilor, părinţilor în viaţa lui.

Întrebările se adresează în corespondenţă cu vârsta minorului, interesele şi preocupările lui.

ANCHETA MINORULUINumele ____________________________________Prenumele _________________________________Vârsta _____________________________________Adresa ____________________________________Dacă învaţă, instituţia _______________________1. Ai locuit cu părinţii întotdeauna? a) Dacă nu, din ce cauze? b) Cît de mult a lipsit din familie mama? Tata? Tu? 2.Care sunt studiile tale? Primare; medii incomplete; medii complete; liceu; altceva 3. Dacă înveţi, povesteşte despre starea lucrurilor în şcoală.a) Ce note primeşti? b) Ai dorit vreo dată să schimbi şcoala? c) Care este atitudinea ta faţă de profesorii care te învaţă? d) Profesorii tăi te ajută? Ce te face să crezi aşa? e) Ai profesori care nu-ţi plac şi cu care ai relaţii deosebit de tensionate? f) Ai profesori care-ţi plac şi cu care ai relaţii bune? Ce-ţi place în comportamentul lor?4. Cît de frecvent consideri că profesorii şcolari îţi pun note proaste pe nedrept sau se comportă cu tine incorect?a) Crezi că există motive, pentru care profesorii se comportă cu tine incorect? b) Când ţi se întâmplă asemenea lucruri, ce faci? Cui îi povesteşti? c) Imaginează-ţi că un profesor s-a comportat incorect cu tine, te-a pedepsit pe nedrept, ce vei face? Ce vei spune? d) Ce atitudine ai faţă de faptul că profesorii dau prea multe teme pentru acasă? Sau te roagă să faci ceva, ce crezi că nu

ţine de obligaţiile tale? Ce anume? Îi spui ce simţi în legătură cu aceasta? Ce anume îi spui? 5. Dacă nu-ţi place vreun profesor, îl critici? Cum? Cît de frecvent?a) Când ultima dată te-ai supărat pe vreun profesor? Ce ai făcut atunci? Dar ce a fost până la aceasta? b) Ţi s-a întâmplat vreo dată să încerci să-l loveşti pe vreun profesor, să arunci cu ceva în el? Dacă da, când, cît de

frecvent? c) Ai trântit uşa, ai împins scaunul sau ai făcut altceva de asemenea fel? d) Te-ai certat cu profesorul? Te-ai comportat brutal? e) Consideră că te superi frecvent pe profesori? f) Cum consideră că poţi corecta relaţiile cu profesorul care nu-ţi place mai mult? g) Ai schimbat vreo dată clasa, şcoala din cauza relaţiilor proaste cu un profesor, cu mai mulţi? Ai anunţat direcţia

şcolii? h) Dacă singur eşti vinovat de conflictul cu profesorul, ce simţi după aceasta? Uiţi de cele întâmplate sau încerci să

îndrepţi situaţia? 6. Faci la şcoală anumite lucruri, pentru care ştii sigur că vei fi pedepsit?a) Ce anume? Cît de frecvent? b) Ai fost vreo dată pedepsit pentru că te-ai comportat obraznic la lecţii? Pentru ce anume? Cît de frecvent procedezi

aşa? c) Ai obiceiul să întrebi profesorii despre lucruri inutile sau să faci glume pe seama lor? d) Mai faci ceva de asemenea fel? Ce anume? 7. Te adresezi profesorilor pentru a rezolva anumite probleme personale? Cît de frecvent?a) Ce anume îi rogi? Îi rogi să te ajute să înveţi, să înţelegi ceva? b) Cum crezi, profesorii sunt predispuşi să te ajute? De ce consideri anume aşa? c) Ţi s-a întâmplat să ai nevoie de ajutor, dar să nu ai curaj să te adresez vreunui profesor? Dacă da, ce te intimida? d) Dacă profesorul te sfătuie sau îşi propune ceva, de regulă urmezi sfatul sau nu? e) Ţi s-a întâmplat că ai făcut ceva absolut diferit de ceea ce te-a sfătuit un profesor, doar pentru faptul că nu ai vrut să-i

urmezi sfatul? 8. Crezi că profesorii trebuie să menţioneze deosebit comportamentul bun al elevilor?a) Te supără când nu eşti lăudat de profesor, cu toate că faci eforturi deosebite? b) Consideri că trebuie să existe moduri deosebite de remarcare a comportamentului bun sau a succeselor deosebite ale

elevilor? Ce ai propune tu? c) Cît de important este pentru tine să primeşti note bune la şcoală?

50

d) Care este atitudinea ta faţă de notele „10”, „9”, „8”? e) Cum te simţi, când primeşti note rele? Ce înseamnă pentru tine note rele? f) Ce elevi, după părerea ta, plac mai mult profesorilor? Cît de mult te strădui tu să placi profesorilor?

Aprecierea atitudinii faţă de şcoală şi faţă de profesorii şcolari1. Cazuri de agresivitate verbală în comunicare cu profesorii: n-au fost asemenea cazuri; câteva cazuri slab manifestate;

uneori în funcţie de situaţie se contrează sau se ceartă cu profesorii; frecvent se manifestă agresivitatea verbală, supărarea; se manifestă mai mult agresiv, pierd controlul, protestează.

2. Cazuri de agresivitate fizică în raport cu profesorii: n-au fost asemenea cazuri; câteva cazuri; frecvent – de 2-3 ori în an; foarte frecvent.

3. Cazuri de agresivitate indirectă sau manifestată în mod inadecvat faţă de profesori – cazuri de plângere către administraţie, îndreptare a altor persoane către asemenea acţiuni, tratare pasivă a unui asemenea comportament din partea altor persoane, agresivitate în raport cu alte persoane sau obiecte pentru a menţiona nemulţumirea faţă de profesori – trântirea uşii, lovirea mobilei etc.: n-au fost asemenea cazuri; câteva cazuri slab manifestate; frecvent; foarte frecvent se manifestă.

4. Manifestarea agresivităţii: doar direct, frecvent sau rar într-un mod deschis, cu nerăbdare; doar indirect, evitând relaţiile deschise cu profesorii; direct şi indirect dar rar, episodic; frecvent, în diverse forme, cu forţă; cu duşmănie sau spontan, reieşind din starea curentă.

5. Sentiment de vinovăţie faţă de comportamentele pe care le denotă în raport cu profesorii: nu se manifestă, uneori se confruntă cu asemenea stare – deşi menţionează că îi pare rău de comportamentul său, aceasta nu se vede din modul cum o spune; semnalmente ale disconfortului ruşinii de comportamentul său, manifestate în îndreptăţiri, promisiuni de a nu repeta asemenea incidente; sentiment puternic de vinovăţie, raţionalizări şi apărare.

6. Comportamente negative în scopul atragerii atenţiei, în mod demonstrativ: neagă asemenea lucruri; rar se manifestă în aşa mod; admite că se întâmplă aşa ceva; frecvent se comportă rău pentru a atrage atenţia.

7. Calitatea interesului de a căpăta ajutor sau sfat de la profesori: niciodată nu solicită ajutor; rar se adresează după ajutor; uneori se adresează şi doar pentru a înţelege ceva din conţinutul lecţiei sau a temei pentru acasă; solicită frecvent ajutorul profesorilor şi nu doar în cît priveşte materialul învăţat.

8. Comportament negativ în raport cu necesitatea de a se consulta cu profesorii, administraţia şcolară, de a primi sfatul şi ajutorul: nu se manifestă; semnalmente al dezacordului în raport cu asemenea forme de colaborare; refuz moderat motivat de starea de disconfort pe care o are în cazul propunerii unui ajutor de către alte persoane; refuz evident, argumentat de diverse cauze; refuză nu doar să se adreseze, ci să primească ajutorul benevol manifestat.

9. Necesitatea de a fi menţionat, apreciat de către profesori: nu se manifestă şi nu se indică la comportamente în scopurile date; uneori se manifestă activ şi ar dori să fie menţionat, dar aceasta are loc episodic, pentru faptele pozitive nu consideră că se cuvin menţiuni aparte; are nevoie să fie menţionat, lăudat, apreciat pozitiv, inclusiv cu note bune, dar nu întreprinde acţiuni speciale pentru aceasta; cere asemenea lucruri; este supărat că nu este apreciat la justă valoare.

10. Atitudinea generală faţă de profesori: foarte bună şi faţă de toţi profesorii, nu se manifestă sentimentul critic; în general bună, dar uneori manifestă nemulţumire de careva comportamente, profesori în parte; moderată – ceva aprobă, ceva dezaprobă; mai mult negativă, apreciază pozitiv doar unii profesori; numai negativă, manifestând frecvent sentimentul de nemulţumire.

9. Care sunt relaţiile tale cu colegii de clasă? Eşti mulţumit de calitatea lor?a) Care din calităţile colegilor tăi îţi plac şi te fac să-i accepţi ca prieteni? b) Care din calităţile colegilor tăi nu-ţi plac şi te fac să nu-i accepţi ca prieteni? Cum te comporţi co colegii pe care nu-i

accepţi?c) Care este atitudinea ta faţă de colegii căror le place să ordoneze altor? Ce faci când ei ţi se adresează cu asemenea

tonalitate?d) Care este atitudinea ta faţă de colegii care strigă la alţii, îi brutalizează, îi numesc cu cuvinte urâte? Ce faci când ei ţi

se adresează aşa?e) Când ai lovit ultima dată pe careva din colegi? Cum s-a întâmplat acest lucru? Cît de frecvent ţi se întâmplă asemenea

lucruri?f) Cît de frecvent te-ai bătut în clasele primare. Mai apoi? Cît de frecvent te baţi cu cineva? g) Ţi s-a întâmplat să loveşti pe cineva, cu toate că erai supărat din alte cauze? Când şi cum a avut loc aceasta ultima

dată? Cît de frecvent ţi se întâmplă asemenea lucruri?h) Ţi se întâmplă că cineva din colegi se supără pe tine de cuvintele pe care le spui lor? Dă un exemplu. Cît de frecvent

ţi se întâmplă asemenea lucruri?i) Ai simţit vreo dată că te comporţi incorect faţă de cineva? Ce ai simţit? Ce facă când simţi aceasta? Cît de frecvent ţi

se întâmplă aceasta?j) Dacă te superi pe cineva şi îl loveşti, ce simţi mai apoi? Dar dacă îl înjuri? Ce faci după aceasta?10. Imaginează-ţi că un coleg a făcut pe contul tău o glumă proastă sau a procedat incorect, te-a brutalizat verbal

sau fizic. Ce vei face? Poţi da un exemplu?11. Imaginează-ţi că te-ai pomenit într-o situaţie dificilă şi ai nevoie de ajutor. Ai mulţi prieteni printre colegi căror

te poţi adresa după ajutor? Mulţi din ei vor fi predispuşi să te ajute?a) Ai putea să te adresezi cuiva din colegi să-ţi împrumute bani? Îţi va ajuta? Împrumuţi tu cuiva bani, când are nevoie?

51

b) Cu ce rugăminţi te mai poţi adresa colegilor? Cît de frecvent?c) Cît de frecvent ajuţi colegii? Ce ajutor le acorzi? d) Cît de frecvent te adresezi colegilor după sfat? e) Cît de frecvent te adresezi colegilor după ajutor în îndeplinirea temelor pentru acasă? f) Povesteşti prietenilor din afara clasei tale despre treburile tale şcolare? Dar despre relaţiile cu profesorii, cu părinţii?g) Cît de mult contează pentru tine sfaturile prietenilor? Le urmezi întotdeauna? Dă un exemplu.h) Ţi se întâmplă că procedezi contrar sfaturilor prietenilor? Cît de frecvent?i) Ţi s-a întâmplat să te simţi incomodat de necesitatea de a solicita ajutorul sau sfatul prietenilor, deoarece nu puteai

decide singur? Cum îţi explici această stare?12. Preferi să petreci timpul liber cu prietenii sau ai activităţi interesante doar pentru tine?a) Care sunt preferinţele tale pentru timpul liber?b) Te simţi vreo dată prost, dacă eşti nevoit să te afli în singurătate? Ce faci în asemenea cazuri? Cît de frecvent eşti

singur?c) Care sunt ocupaţiile tale preferate în cercul prietenilor? d) Cum îţi planifici timpul liber?e) Ai putea să povesteşti ce crezi despre faptul, cum un grup de prieteni se poate distra? Poţi propune acest lucru

prietenilor tăi? Crezi că ei vor accepta propunerea ta?f) De regulă eşti cel care propune activităţi grupului de prieteni, sau care procedează după spusele altora?13. Te deranjează sau te îngrijorează ce se discută, se vorbeşte despre tine în clasă, de către alţi copii, de către

prieteni?a) Ce faci pentru a fi acceptat?b) Ce calităţi se preţuiesc în cercul prietenilor tăi? Cît de mult insişti să demonstrezi asemenea calităţi?c) Dacă prietenii tăi nu sunt de acord cu modul tău de comportament, tu te schimbi sau consideri că nimeni nu trebuie

să-ţi dicteze cum să te comporţi?d) Ţi s-a întâmplat să nu poţi povesti despre ceea ce ai făcut sau ai simţit prietenilor, pentru a nu fi luat în derâdere,

neglijat, brutalizat? Poţi da un exemplu?14. Unii nu pot fără de prieteni, alţii ai un cerc îngust de prieteni sau în general preferă să-şi rezolve toate treburile

de unul singur. Ce părere ai tu faţă de sentimentul de prietenie? a) Cît de mult te poţi încrede prietenilor?b) Poţi vorbi despre toate lucrurile tuturor prietenilor tăi, doar unor, nimănui?c) Ai mulţi sau puţini prieteni?d) Cum poţi aprecia calitatea relaţiilor tale cu colegii de clasă, alţi prieteni?15. Ai avut vreo dată impresia că prietenii tăi te neglijează? Ce te-a făcut să crezi aşa?16. Consideră că îţi vine greu sau îţi este uşor să legi şi să menţii o prietenie?a) Ce te face să crezi aşa?b) În general eşti acceptat de semeni?c) Ce te face să crezi aşa?

Aprecierea atitudinii faţă de colegi, semeni11. Cazuri de agresivitate verbală în comunicare cu colegii, prietenii: n-au fost asemenea cazuri; câteva cazuri slab

manifestate; uneori în funcţie de situaţie se contrează sau se ceartă cu colegii, prietenii; frecvent se manifestă agresivitatea verbală, supărarea; se manifestă mai mult agresiv, pierd controlul, protestează.

12. Cazuri de agresivitate fizică în raport cu semenii: n-au fost asemenea cazuri; câteva cazuri; frecvent – de 2-3 ori în an; foarte frecvent.

13. Cazuri de agresivitate indirectă sau manifestată în mod inadecvat faţă de semeni – bârfă, minciună etc.: n-au fost asemenea cazuri; câteva cazuri slab manifestate; frecvent; foarte frecvent se manifestă.

14. Manifestarea agresivităţii: doar direct, frecvent sau rar într-un mod deschis, cu nerăbdare; doar indirect, evitând relaţiile deschise cu semenii; direct şi indirect dar rar, episodic; frecvent, în diverse forme, cu forţă; cu duşmănie sau spontan, reieşind din starea curentă.

15. Sentiment de vinovăţie faţă de comportamentele pe care le denotă în raport cu semenii: nu se manifestă, uneori se confruntă cu asemenea stare – deşi menţionează că îi pare rău de comportamentul său, aceasta nu se vede din modul cum o spune; semnalmente ale disconfortului, ruşinii de comportamentul său, manifestate în îndreptăţiri, promisiuni de a nu repeta asemenea incidente; sentiment puternic de vinovăţie, raţionalizări şi apărare.

16. Calitatea interesului de a căpăta ajutor sau sfat de la prieteni, colegii: niciodată nu solicită ajutor; rar se adresează după ajutor; uneori se adresează şi doar pentru un ajutor neînsemnat; solicită frecvent ajutorul colegilor, prietenilor, îl acceptă, nu se simte îndatorat, chiar dacă nu poate răspunde cu aceeaşi monedă.

17. Refuz de a solicita sau căpăta ajutor de la colegi, prieteni: se manifestă constant, nu-i place să ceară ajutorul cuiva, chiar nu-l acceptă când se propune; de regulă chiar dacă solicită ajutor se simte incomodat; în anumite cazuri solicită ajutor, deşi nu-i place să o facă; îi place să rezolve autonom problemele sale, deşi poate să se adreseze după ajutor, ştiind că este predispus să-l şi acorde altora; nu numai că solicită ajutor, dar şi acceptă orice propuneri ale prietenilor.

18. Importanţa grupului de semeni: autonom, nu depinde de grup, frecvent solitar; are anumite predilecţii comune cu

52

acela ale grupului de semeni; îi place şi are ocupaţii individuale, dar este prietenos şi preferă să se afle mult timp în cercul prietenilor; aproape întotdeauna este cu prietenii; este foarte dependent de grup, nu are interese personale.

19. Calitatea şi interesul faţă de aprecierile prietenilor: nu ţine cont de acestea, nu insistă să se ţină de opinia prietenilor; îi place să fie acceptat de semeni, deşi este original în comportamente şi decizii; vrea să fie acceptat şi face încercări de a căpăta susţinerea grupului; se conformă uşor, deşi are uneori propria poziţie; nu are poziţie proprie, se conformă întru totul grupului de semeni.

20. Refuz de a colabora cu semenii: nu se manifestă, consideră că e bine să ai prieteni, să accepţi ajutorul şi sfatul lor, crede în prieteni şi prietenie; deşi colaborează, nu crede chiar întru totul prietenilor; consideră că sunt lucruri, pe care e bine să nu le spui semenilor, deşi este deschis pentru colaborare; este în general încrezător dar se teme să se deschidă prietenilor; este închis în sine, nu crede în prietenie.

21. Sentiment de a nu fi acceptat de semeni: nu se manifestă; crede că există colegi sau semeni care nu-l acceptă, înţelege de ce; uneori se confruntă cu asemenea stare, care îl incomodează; frecvent se confruntă cu asemenea stare, nu-şi poate explica cert de ce nu este acceptat; consideră că nu este acceptat şi înţeles de colegi, de semeni.

22. Duşmănie în raport cu colegii, cu semenii: în general lipseşte; are anumite nemulţumiri, dar ele se referă la episoade, nu şi la persoane; în măsură egală consideră că există colegi, semeni cu care poţi comunica şi căror nu face să te încrezi, care nu sunt demni; mai mult duşmănos; practic nu împărtăşeşte atitudini pozitive.

23. Calitatea comunicării cu semenii: comunicare lipsită de sinceritate, redusă ca volum; manifestări slabe de a aprecia pozitiv şi a avea nevoie de comunicarea cu semenii; moderat în comunicarea cu colegii, cu semenii; foarte deschis în comunicare, încrezător.

17. Aproape n-am vorbit despre atitudinile tale faţă de persoanele de alt sex dintre colegii, prietenilor tăi. Cum le apreciezi?

a) Cît de frecvent comunici cu fetele (băieţii)? b) Ai experienţa unor relaţii mai apropiate, mai intime? Ce consideri o relaţie intimă?c) Ce crezi despre persoanele de vârsta ta, care au deja o experienţă sexuală?d) Ce crezi despre fetele de vârsta ta, care au deja o experienţă sexuală?e) Ce crezi despre băieţii de vârsta ta, care au deja o experienţă sexuală?f) Ai experienţă sexuală personală? Când ţi s-a întâmplat aceasta ultima dată? Cum s-a întâmplat? Cît de frecvent ai

relaţii sexuale?g) Dacă o fată are probleme din cauza relaţiilor sexuale cu unul din bunii tăi prieteni, ce vei crede despre dânsul?h) Dacă ţi se întâmplă că în relaţiile cu prietenul (prietena) ta ai întrecut măsura, ce vei face? Ce vei simţi după aceasta?i) Discuţi cu prietenii tăi despre experienţa ta intimă?j) Ce le spui de regulă? Vorbeşti întotdeauna adevărul, sau încerci să ascunzi ceva? Nu te lauzi uneori cu fapte, pe care

nu le-ai comis? 18. Cunoşti sau nu experienţa masturbării? a) Când ai aflat despre masturbare? Cum ai aflat?b) Când ultima dată ai masturbat? Cît de frecvent masturbezi? c) Masturbezi de unul (una) singură, sau o faci în cercul unor prieteni?d) Ţi-a vorbit cineva dintre adulţi despre masturbare? Ce anume ţi-a spus? Te nelinişteşte ceva în acest lucru?e) Ai povestit prietenilor despre masturbare? Ce le-ai povestit? Credeai atunci altceva, decât acum?19. Ai dori să ai o experienţă sexuală mai mare, decât cea pe care o deţii acum? Ce te face să crezi aşa?a) Ţi s-a întâmplat că ai refuzat o relaţie sexuală, deşi aveai toate condiţiile? Cît de frecvent procedezi aşa? Ce te face să

refuzi?b) Ţi s-a întâmplat să nu masturbezi atunci când vroiai să faci acest lucru? Cît de frecvent procedezi aşa? Ce te face să

refuzi?20. Cine ţi-a povestit despre relaţiile sexuale?a) Ce ţi-au povestit părinţii?b) Ai citit careva literatură despre aceasta? Dacă îţi aminteşti, ce anume?c) Ţi-au vorbit colegii, prietenii? Ce anume?d) Ai auzit de la persoane mai în vârstă? De la cine? Ce anume?

Aprecierea maturităţii, experienţei sexuale, cunoştinţelor cu privire la calitatea relaţiilor sexuale24. Experienţă heterosexuală: nu posedă; posedă doar experienţa unor atingeri intime, săruturi episodice; are experienţa

constantă a săruturilor, îmbrăţişărilor, nu şi a relaţiilor sexuale; doar 1-2 relaţii sexuale cu aceeaşi persoană; relaţii sexuale constante cu aceeaşi persoană; relaţii sexuale constante cu persoane diferite.

25. Experienţa masturbării: nu posedă, are o atitudine negativă; atitudine pozitivă dar personal nu masturbează; masturbează uneori; masturbează frecvent – 1-2 ori în săptămână; masturbează în fiece zi; masturbează în comun cu prietenii.

26. Experienţă homosexuală: prezentă sau nu; un caz sau periodic, frecvent; cu semeni sau cu persoane de altă vârstă (mai mici, adulte); prin acord sau prin violenţă.

27. Informaţia despre viaţa sexuală, căpătată de la părinţi: nu i-au vorbit, a căpătat informaţie din alte surse; foarte puţin şi inadecvat i-au vorbit părinţii, a căpătat informaţia din comunicare cu semenii, cu alţi adulţi, din lecturi; părinţii i-au vorbit rar sau i-

53

au indicat la cărţile pe care urmează să le citească, deşi prin aceasta i-au ajutat să cunoască corect esenţa relaţiilor sexuale; părinţii i-au relatat totul şi au discutat pentru a controla dacă a înţeles.

28. Sentiment de vină şi nelinişte din cauza relaţiilor sexuale: nu se atestă; uneori se manifestă; se manifestă doar în raport cu experienţa unor acte sexuale; se manifestă în raport cu masturbarea; se manifestă în raport cu alte experienţe sexuale; se manifestă constant, provoacă fobii.

21. Ai predilecţie pentru ocupaţii sportive?a) Eşti tu la fel de dezvoltat fizic, precum semenii tăi sau nu? Mai puţin sau mai mult dezvoltat?b) Dacă ai avea posibilitatea să-ţi schimbi exteriorul, ai face acest lucru? Ce ai schimba? Ce ai putea face pentru a fi mai

simpatică (simpatic) fără de intervenţii plastice?c) Ai fost vreo dată intimidat de necesitatea de a te dezbrăca în prezenţa cuiva? Ce te-a intimidat?22. Ai dorit vreo dată se faci ceva interzis, pentru plăcerea ta personală, de exemplu să conduci o maşină cu viteză

mare, să te baţi, să strici o lampă din stradă etc.? Ai făcut vreo dată acest lucru? Cît de frecvent? Ce ai simţit despre aceasta?Aprecierea atitudinii faţă de comportamentul social

29. Nu are atitudini destructive.30. Are atitudini destructive, nu le manifestă, se simte vinovat de aceasta.31. Are atitudini destructive, nu le manifestă, nu se simte vinovat de aceasta.32. Are atitudini destructive, le manifestă, se simte vinovat de aceasta.33. Are atitudini destructive, le manifestă, nu se simte vinovat de aceasta.34. Sentiment puternic de vinovăţie, dar nu vede soluţia în situaţia creată.35. Sentiment puternic de vinovăţie, vede soluţia în situaţia creată.36. Îndreptăţire, tratare inadecvată a comportamentului distructiv.23. Să discutăm despre familia ta. Dacă părinţii tăi ar locui separat şi ai fi nevoit să alegi cu cine din ei să locuieşti,

cu cine ai prefera să te afli? Ce te face să alegi această variantă?24. Cît de frecvent te adresezi tatălui tău după ajutor sau pentru a discuta ceva? Îl rogi vreo dată să te ajute să-ţi

faci temele?a) Despre ce discuţi cu tatăl tău? Cum te adresezi de regulă lui? Îl rogi să te ajute dacă ai neplăceri sau probleme? Ce

anume îl rogi?b) Cum consideri, tata te ajută? Ce anume?c) De regulă urmezi sau nu sfaturile lui? Ce te face să procedezi aşa?d) Despre ce discuţi cu mama ta? Cum te adresezi de regulă ei? O rogi să te ajute dacă ai neplăceri sau probleme? Ce

anume o rogi? Te adresezi după ajutor când faci temele pentru acasă?e) Ce probleme preferi să le discuţi cu mama? Dacă ai neplăceri, i le comunici? O rogi să te ajute?f) De regulă urmezi sau nu sfaturile ei? Ce te face să procedezi aşa?g) Ai simţit vreo dată, că faci sau vreai să faci cu totul altceva, decât te sfătuie mama sau tata? Ce te face să procedezi

aşa?h) Cît de frecvent simţi această contradicţie? 25. Cît de sincer discuţi cu mama ta despre prietenii tăi? Te interesează opinia ei?a) Discuţi cu tata despre prietenii tăi?b) Dacă mama se împotriveşte sau protestează împotriva unor prietenii, cum procedezi? Ce te face să procedezi anume

aşa?26. Unii copii petrec mult timp cu părinţii, de exemplu pleacă cu ei la odihnă, merg la cinema, la teatru, concerte.

Alţii nu. Ce atitudine ai tu faţă de aceasta? a) Mergeţi undeva împreună cu tata? Unde anume, cît de frecvent?b) Ce faceţi împreună cu tata? Cît de frecvent? Când tata e acasă, vă ocupaţi împreună de anumite lucruri? Cît de

frecvent?c) Îţi place să mergi cu mama undeva? Unde anume? Cît de frecvent plecaţi împreună undeva?d) Ce faceţi cu mama împreună acasă? Îţi place să gaci aceste lucruri împreună cu mama? Cît de frecvent faceţi aceasta?e) Cu cine de regulă petreci vacanţele, pleci la odihnă? Ai călătorit vreo dată singur, fără de părinţi? f) Ţi s-a întâmplat că nu ai dorit să mergi cu tata sau cu mama undeva? Cît de frecvent? Ce te-a făcut să refuzi?g) Te intimidează vreo dată compania tatălui sau a mamei? Ce te face să procedezi aşa?27. Ce calităţi ar dori mama ta să le manifeşti tu? Ce-i place ei? Cît de mult insişti să dai dovadă de calităţi, care-i

plac mamei tale?a) Faci ceva anume, pentru a fi pe placul mamei? Ce anume, cît de frecvent?b) Ce face şi ce spune ea în asemenea cazuri?c) Cum reacţionează atunci, când îndeplineşti rugăminţile ei? Dar când nu te supui?d) Crezi că eşti lăudat frecvent de mama sau că ea nu te laudă, considerând că tot ce faci ţine de datoria ta? e) Există alte forme de manifestare a mulţumirii (de exemplu – bani, permisiuni de a merge undeva etc.), la care mama

ta recurge atunci, când faci ceva ce îi place sau te-a rugat? Cît de frecvent ea le aplică?f) Care calităţi ale tale îi plac tatălui? Ce calităţi îţi mai solicită? Cît de mult te strădui să corespunzi dorinţelor lui?g) Faci ceva anume, pentru a fi pe placul tatei? Ce anume, cît de frecvent?

54

h) Ce face şi ce spune el în asemenea cazuri?i) Crezi că eşti lăudat frecvent de tatăl tău sau că el nu te laudă, considerând că tot ce faci ţine de datoria ta? j) Există alte forme de manifestare a mulţumirii (de exemplu – bani, permisiuni de a merge undeva etc.), la care tatăl tău

recurge atunci, când faci ceva ce îi place sau te-a rugat? Cît de frecvent el le aplică?28. Cum primeşti bani de buzunar? Părinţii îţi dau frecvent o anumită sumă pentru cheltuieli personale?a) Câştigi tu singur bani pentru cheltuieli personale? Cît câştigi?b) Ce cheltuieli pentru tine se fac din contul părinţilor? Care se fac împreună cu tine şi care ţi se încredinţează doar ţie,

sau le fac părinţii? c) Dacă ai terminat banii şi ai nevoie imediat de o anumită sumă, ce faci?d) Poţi împrumuta bani de la tata sau de la mama?e) Cît de liber eşti în decizia de a face anumite cheltuieli? Îţi interzic vreo dată părinţii să cheltui banii la alegerea ta?f) Discuţi despre cheltuieli cu mama ta? De regulă urmezi sfaturile ei?g) Discuţi despre cheltuieli cu tatăl tău? De regulă urmezi sfaturile lui?29. Cum se procedează în familie, când ai nevoie de haine?a) Cine le procură, le plăteşte? Cine le alege? Îşi interzice vreo dată mama să cumperi sau să porţi o haină, deoarece ei

nu-i place? Dar tata?b) Te critică vreo dată mama pentru lipsa de gust în îmbrăcăminte? Dar tata? Ce faci în asemenea caz? Ce spui?c) Dacă nu eşti de acord cu opinia mamei sau a tatălui, cum procedezi?30. Ce-ţi solicită mama să faci în cadrul obligaţiilor casnice? Cere ea de la tine să menţii în ordine lucrurile

personale? Să ai grijă de flori, alte plante? Dar tatăl? Există anumite obligaţii, care se referă concret la tine? Ce anume?a) Cît timp îţi iau obligaţiile casnice?b) Controlează mama sau tatăl tău cum îţi îndeplineşti obligaţiile? Ce se întâmplă, dacă n-ai făcut ceva?c) Ce atitudine ai tu faţă de aceste obligaţii? Întotdeauna le îndeplineşti sau nu? Ce faci, când părinţii te dojenesc că n-ai

făcu ce se cuvine?31. Dacă procedezi incorect, nu-ţi îndeplineşti anumite obligaţii sau faci ceva ce nu acceptă părinţii tăi, cine discută

cu tine despre lucrurile date – tata sau mama?a) Dacă procedezi contrar dorinţelor tatălui tăi, cum procedează el?b) Ţi-a lovit vreo dată pentru nesupunere, încălcări? Cît de frecvent se întâmplă aceasta? Dar când erai mai mic?c) Îţi interzice careva lucruri?d) S-a întâmplat să te ia în derâdere faţă de alţi oameni? Să te intimideze? Te-a numit copil, prost sau altcumva? e) Frecvent este supărat pe tine? Îţi citeşte morală? Cu ce ocazie? Cît de frecvent?f) A refuzat vreo dată să-ţi vorbească sau să te observe, până nu faci ce te-a rugat? Ţi-a spus că nu ştii să mulţumeşti

pentru bine, că nu-l preţuieşti, că nu te ţii de cuvânt sau altceva? Cît de frecvent se întâmplă asemenea lucruri?g) Ce face mai frecvent, atunci, când e nemulţumit de tine?h) Dacă procedezi contrar dorinţelor mamei tale, cum procedează ea?i) Ţi-a lovit vreo dată pentru nesupunere, încălcări? Cît de frecvent se întâmplă aceasta? Dar când erai mai mic?j) Îţi interzice careva lucruri?k) S-a întâmplat să te ia în derâdere faţă de alţi oameni? Să te intimideze? Te-a numit copil, prost sau altcumva? l) Frecvent este supărată pe tine? Îţi citeşte morală? Cu ce ocazie? Cît de frecvent?m) A refuzat vreo dată să-ţi vorbească sau să te observe, până nu faci ce te-a rugat? Ţi-a spus că nu ştii să mulţumeşti

pentru bine, că nu o preţuieşti, că nu te ţii de cuvânt sau altceva? Cît de frecvent se întâmplă asemenea lucruri?n) Ce face mai frecvent, atunci, când e nemulţumită de tine?o) Cum apreciezi pedepsele la care recurge mama ta? Consideră că sunt meritate sau că ea este incorectă în raport cu

tine? Dar modul de a te pedepsi al tatălui tău?32. Ce-ţi interzice mama ta să faci acasă?a) Îţi cere vreo dată să fii mai liniştit, să facă sunetul televizorului sau al altui aparat mai mic?b) Îţi aminteşte despre temele şcolare, te supune să le faci, sau îţi găseşte alte treburi atunci când îţi faci lecţiile?c) Ce atitudine are faţă de consumul de alcool, fumat, droguri? Faţă de limbajul colorat sau lexiconul celor tineri?d) Ce-ţi interzice să faci, atunci când pleci cu prietenii sau rămâi singur acasă?e) Îţi permite să pleci de acasă până noaptea tîrziu? Să rămâi pe noapte la prieteni?f) Aşteaptă să-i telefonezi atunci când ai plecat undeva? Să-i comunici unde te afli, până când, ce faci?g) Ce-ţi interzice tata să facă acasă?h) Îţi cere vreo dată să fii mai liniştit, să facă sunetul televizorului sau al altui aparat mai mic?i) Îţi aminteşte despre temele şcolare, te supune să le faci, sau îţi găseşte alte treburi atunci când îţi faci lecţiile?j) Ce atitudine are faţă de consumul de alcool, fumat, droguri? Faţă de limbajul colorat sau lexiconul celor tineri?k) Ce-ţi interzice să faci, atunci când pleci cu prietenii sau rămâi singur acasă?l) Îţi permite să pleci de acasă până noaptea tîrziu? Să rămâi pe noapte la prieteni?m) Aşteaptă să-i telefonezi atunci când ai plecat undeva? Să-i comunici unde te afli, până când, ce faci?n) Ai făcut vreo dată ceva din cele ce-ţi interzice mama doar pentru a o contra? Cît de frecvent? Ce spune ea?o) Dar în raport cu tatăl tău, simţi şi facă aceasta?

55

p) Consideri argumentate şi necesare sfaturile şi interdicţiile mamei? Nu este ea mai severă şi nu-ţi cere mai mult, decât se cere persoanelor de vârsta ta? Cum crezi, alţi copii sunt la fel controlaţi de mama lor?

q) Ce atitudine ai faţă de sfaturile tatălui tău? Sunt ele argumentate şi logice? Nu sunt abuzive cerinţele lui şi nu te fac să te simţi lezat în raport cu alţi copii?

33. Poţi povesti sincer mamei tale unde ai fost şi cu ce te-ai ocupat?a) Dar tatălui tău?b) S-a întâmplat să ascunzi ceva de mama? Cît de frecvent? De ce? Dar de tata?c) Ţi s-a întâmplat să faci ceva, ce nu-i place mamei tale, iar mai apoi să-i povesteşti? Dar în raport cu tatăl tău ai

procedat vreo dată aşa? Când ultima dată ţi s-a întâmplat aceasta?d) Dacă ai promis ceva prietenilor iar mama sau tata îţi interzice, ce faci? e) Dacă ai promis ceva prietenilor şi din cauza interdicţiilor tatei sau ale mamei n-ai făcut, ce le spui? Ce faci?34. Cu ce te pot supăra părinţii tăi?a) Ce faci când te superi pe tatăl tău?b) Frecvent te superi pe tatăl tău?c) Ai încercat vreo dată să-l loveşti, să-l îmbrânceşti? Să arunci cu lucruri prin casă în prezenţa lui? Să strigi la el? Să

ieşi din casă, trântind uşa, când eşti supărat? Când ţi se întâmplă asemenea lucruri?d) Când te superi pe mama ta?e) Ce faci când te superi pe mama ta?f) Cît de frecvent te superi pe mama ta?g) După ce ţi se întâmplă asemenea lucruri, ce faci? Ce simţi? Încerci să-ţi ceri scuze, sau laşi totul aşa cum este? h) Îţi pare rău şi încerci să faci tot posibilul pentru ca părinţii să te ierte?35. Dacă nu eşti singurul copil în familie, care sunt relaţiile tale cu ceilalţi fraţi?a) Mama vă apreciază pe toţi la fel?b) Dar tata?c) Dacă nu, ce consideri tu despre aceasta?36. Sunt anumite clipe, când cu adevărat îţi place mama ta? Ce anume îţi place şi ce îţi face plăcere în comunicare

cu ea?a) Cum îţi expui atitudinea pozitivă faţă de mama ta? Îi demonstrezi dragostea ta? Cum?b) Consideră că te ajută şi în ce măsură? Face totul pentru a te ajuta? Are plăcere de a se afla cu tine? Este interesată de

tine şi de soarta ta?c) Ce-i place tatălui tău în comportamentul tău? De ce îţi este plăcut să comunici cu el? d) Cum îi expui atitudinea ta tatălui? Îi demonstrezi că îl iubeşti? Cum?e) Consideră că te ajută şi în ce măsură? Face totul pentru a te ajuta? Are plăcere de a se afla cu tine? Este interesat de

tine şi de soarta ta?f) Poţi spune că în general ai relaţii bune cu tata? Ce te face să consideri aşa?g) Dar cu mama?37. Cu cine din persoanele cunoscute ai vrea să semeni, când vei fi matur? De cel-ai ales anume pe acest om?a) În ce ai vrea să-i semeni tatălui tău? Cît de mult i te asemenea acum?b) Ai vrea să semeni mamei tale? În ce? Cît de mult semeni cu mama ta? În ce anume?c) Cum consideri, cu cine semeni mai mult – cu mama sau cu tata?38. Imaginează-ţi că poţi schimba ceva în viaţa ta, ce ai dori să schimbi în primul rând? Ce te-a făcut să alegi anume

aceasta?a) Ai vrea să mai schimbi ceva?b) Ai vrea să schimbi ceva în calităţile tale?c) În comportamentul tău?d) Ai vrea să schimbi ceva, ce îţi provoacă supărare, neplăceri, ruşine?39. Mulţi părinţi îşi fac planuri în raport cu copii lor – ce vor face ei în viitor, cum vor fi. Ce aşteaptă de la tine

părinţii tăi? Ce te-a făcut să crezi anume aşa?a) Consideră că în linii mari corespunzi aşteptărilor părinţilor tăi?b) Se întâmplă să-i amărăşti uneori? Cum consideri, din ce cauză?c) Ce faci în asemenea cazuri? Ai încercat vreo dată să corijezi situaţia? Ai încercat să te schimbi? Cum anume?d) Ce faci în prezent pentru a corespunde cît mai mult aşteptărilor părinţilor tăi?40. Imaginează-ţi că poţi planifica ceva pentru viitorul tău, având şansa realizării. Numeşte trei dorinţe ale tale, pe

care le consideri realizabile. Ai putea numi trei dorinţe, cele mai scumpe ţie?

37. Raporturile cu mama şi tata: dă prioritate (dependenţă afectivă) mamei, tatălui sau nu face o alegere.38. Încrederea pe care o demonstrează faţă de tată, mamă: se adresează sau nu după sfat, ajutor, informaţie; cît de

frecvent; cu ce probleme anume – anumite sau cu toate.39. Cît timp petrece cu tata, mama: se întâlneşte doar în cadrul ritualurilor obişnuite de familie, cum ar fi cinele, în rest

fiecare din membrii familiei avându-şi lumea şi interesele sale; rar petrec timpul împreună – pleacă după cumpărături, pe ospeţe sau altceva.; uneori petrec timpul împreună, au ocupaţii în comun, discută; mult timp se află împreună, au multe interese şi

56

ocupaţii; tot timpul liber îl petrece cu tata, mama, pleacă în vacanţe cu ei, în călătorii, discută despre diverse lucruri.40. Lipsă de dorinţă de a ieşi undeva cu tata, mama: nu se manifestă; se manifestă rar; frecvent, foarte frecvent.41. Insistenţa de a câştiga lauda, recunoaşterea mamei, tatălui, de a se manifesta pozitiv în acest scop, de a îndeplini

anumite lucruri, de a ţine cont de dorinţele lor: nu se manifestă; se manifestă rar; frecvent, foarte frecvent.42. Rolul mamei, tatălui în aprecierea pozitivă, menţionarea, stimularea acţiunilor minorului: nu se manifestă; se

manifestă rar; frecvent, foarte frecvent.43. Utilizarea anumitor metode de apreciere a comportamentului pozitiv, a activităţii minorului (bani, permisiuni,

privilegii) de către mamă, tată: nu se manifestă; se manifestă rar; frecvent, foarte frecvent.44. Activităţi de câştig a banilor, în care este implicat minorul: are o anumită ocupaţie, care îi aduce bani, îşi suportă

cheltuielile personale, procurându-şi cele necesare, inclusiv hainele, nu se adresează părinţilor decât în cazuri exclusive; uneori cere ajutorul financiar al părinţilor; permanent primeşte bani pentru cheltuieli personale de la părinţi; dacă are nevoie, primeşte sume suplimentare de bani; i se oferă bani la dorinţă, în cantitatea solicitată.

45. Refuz de a accepta sfaturile, propunerile mamei, tatălui: nu refuză, poate pune în discuţie propunerile părinţilor; rar refuză, deşi îi place să fie autonom în decizii, solicită şi primeşte consultaţia părinţilor; de regulă acceptă, dar uneori refuză; frecvent nu acceptă, uneori procedează absolut diferit, o face ascuns sau făţiş, din protest sau din absoluta convingere că nu i se potriveşte varianta propusă de părinţi; niciodată nu acceptă, preferă autonomie, protestează şi nici nu doreşte să asculte ce i se propune.

46. Obligaţiile pe care le solicită de la minor mama, tata: obligaţii puţine, expuse fără insistenţă, care nu se controlează; nu există obligaţii fixate, deşi se solicită uneori ajutorul; cerinţe moderate şi un anumit control; cerinţe moderate, control asupra îndeplinirii lor; cerinţe înalte, obligaţii multe care cer timp, control.

47. Rezistenţă în îndeplinirea obligaţiilor, expuse de mamă, tată: lipseşte, acceptare totală; acceptare parţială; acceptare frecventă, refuz total.

48. Pedepse fizice din partea mamei, tatălui (se ţine cont de pedepsele aplicate în diverse perioade – la o vârstă mai mică, în trecut, în prezent): nu utilizează; uneori, dar aceasta se face într-un mod puţin dureros şi înjositor; pedepse periodice – pălmuire, îmbrâncire; pedepse corporale cu caracter dur aplicate rar – lovire cu pumnul, palma, cu obiecte; pedepsire corporală dură şi frecventă.

57

49. Pedepsire prin interdicţii şi limitări din partea tatălui, mamei: nu se utilizează; rar se recurge la acestea şi în legătură cu anumite fapte – ignorarea obligaţiilor, neîndeplinirea sarcinilor şcolare etc.; moderat, pentru anumite perioade şi în legătură cu anumite fapte; frecvent şi dur; foarte frecvent, pentru perioade de durată mare, în raport cu anumite fapte sau fără motiv.

50. Sarcasm, umilire verbală din partea tatălui, mamei: nu se recurge; rar se recurge şi în raport cu anumite fapte, minorul le acceptă şi nu se simte înjosit; rar dar minorul le consideră nedrepte, înjositoare; frecvent, având caracter de metodă educativă, minorul le acceptă sau nu, se simte înjosit sau nu; foarte frecvent, fiind un mod de comunicare cu minorul, provocând protestul lui, umilindu-l.

51. Carenţă afectivă (lipsă de afectivitate) din partea mamei, tatălui: nu se menţionează; uneori minorul o simte, doar în raport cu anumite încălcări pe care le-a comis; rara şi uneori neargumentat; frecvent, permanent.

52. Utilizarea argumentelor în cazul pedepselor şi în calitate de metodă de educaţie de către mamă, tată, modul de a le asculta şi accepta demonstrat de minor: nu sunt folosite, sunt aplicate sau nu alte pedepse – fizice, materiale etc.; se utilizează rar şi fără succes; se utilizează, dat minorul nu le acceptă, le consideră insuficiente, imediat sunt aplicate alte pedepse; se utilizează, minorul le acceptă, acestea sunt suficiente şi nu este nevoie de aplicarea altor metode în educaţie; în general se recurge în fiecare caz, când minorul dă dovadă de încălcări, nesupunere, ignorare a obligaţiilor, minorul le acceptă total, parţial, sau nu acceptă, le consideră corecte sau nu; este o metodă de educaţie, la care părinţii recurg frecvent şi care este suficientă, de altele nu mai este nevoie şi la ele nu se recurge.

53. Rezistenţă la metodele disciplinare utilizate de mamă, tată: se manifestă sau nu, cu ce forţă, argumentat sau nu.54. Atitudinea mamei, tatălui faţă de plecarea de acasă şi ocupaţiile minorului (se ţine cont de atitudinea părinţilor faţă de

fumat, folosirea alcoolului, drogurilor, aflarea în cercul semenilor, atitudinea faţă de şcoală, TV, Internet etc. acasă şi în afara familiei): nu sunt limitate, părinţii se implică doar în cazul când cineva are de suferit din cauza minorului; anumite limitări, în rest minorul este autonom; cerinţe moderate, se solicită anumite comportamente, se pun interdicţii argumentate cu referinţă la comportamentul minorului, dar minorul este autonom în alegerea predilecţiilor, dacă acestea nu sunt dăunătoare sau nu provoacă altor neplăceri; în anumite cazuri reguli stricte, în altele – libertate şi autonomie în decizii; reguli stricte.

55. Rezistenţă la interdicţiile cu referinţă la predilecţii şi organizarea timpului liber, utilizate de mamă, tată: se manifestă sau nu, cu ce forţă, argumentat sau nu.

56. Rezistenţă la necesitatea de a raporta despre timpul liber, predilecţiile minorului mamei, tatălui: se manifestă sau nu, cu ce forţă, argumentat sau nu.

57. Cazuri de agresivitate verbală în raport cu tata, mama: nu sunt, foarte rare, uneori; frecvent, caracterul lor; foarte frecvent.

58. Cazuri de agresivitate fizică în raport cu tata, mama: nu sunt, foarte rare, uneori; frecvent, caracterul lor; foarte frecvent.

59. Cazuri de agresivitate indirectă în raport cu tata, mama: nu sunt, foarte rare, uneori; frecvent, caracterul lor; foarte frecvent.

60. Cazuri de agresivitate substituită în raport cu tata, mama: nu sunt, foarte rare, uneori; frecvent, caracterul lor; foarte frecvent.

61. Sentiment de vină de comportamentul agresiv în raport cu tata, mama: nu se manifestă, se manifestă slab, puternic, foarte puternic; cum se manifestă; cît de frecvent se manifestă.

62. Afectivitate în raport cu tata, mama (calitatea raporturilor afective, a dragostei de care se dă dovadă faţă de părinţi, a necesităţii de a fi cu aceştia, de a le primi sfatul, ajutorul): foarte mică, aproape nu este demonstrată, minorul nu simte această necesitate sau o simte dar nu o exteriorizează; rar şi slab manifestată; moderată, sinceră sau nu; puternic manifestată, sinceră, minorul are nevoie de părinţi şi fără jenă recunoaşte acest lucru; are nevoie de a o demonstra, dar şi dificultăţi, legate de inacceptarea de către părinţi.

63. Sentiment de a nu fi acceptat de mama, tata: nu se manifestă; se manifestă rar; frecvent; foarte frecvent; cum anume se manifestă; cu se forţă.

64. Identificarea minorului cu mama, tata (cum acceptă rolurile părinţilor, sfaturile lor, grija, comunicarea şi petrecerea timpului liber împreună, citează sau nu ce îi spun ei, vorbeşte de opinia lor ca fiind corectă sau nu, ca similară sau nu propriei opinii): nu dă dovadă de identificare; se identifică puţin, în anumite lucruri, idei, comportamente cu unul sau ambii părinţi; se identifică puternic, consideră că este mult asemănător unuia sau ambilor părinţi; se identifică completamente cu unul sau ambii părinţi.

65. Agresivitate în raport cu tata, mama: manifestări doar pozitive; în general vorbeşte pozitiv despre mama, tata, uneori poate demonstra supărare, de ce anume; frecvent dă dovadă de agresivitate; foarte agresiv.

Aprecierea atitudinii faţă de şcoală şi faţă de profesorii şcolariInteresele şi preocupările şcolare; atitudini şi comportamente; calitatea relaţiilor cu profesorii; cazuri de agresivitate verbală,

fizică, indirectă, inadecvat manifestată în raport cu profesorii; necesitatea de a fi observat şi stimulat. Aprecierea atitudinii faţă de colegi, semeniCalitatea relaţiilor cu semenii, importanţa grupului de semeni şi interesul faţă de colaborarea cu acesta, formele de colaborare

şi calitatea comunicării, cazuri de agresivitate în raport cu semenii, forme ale agresivităţii, atitudinea faţă de propriul comportament agresiv.

Aprecierea atitudinii faţă de părinţi, familie

58

Raporturile cu mama şi tata, calitatea lor, tipuri de colaborare cu părinţii, calitatea efortului educaţional al părinţilor, acceptarea lui de către minor, identificarea cu părinţii, cazuri de agresivitate faţă de părinţi, a părinţilor.

Aprecierea maturităţii, experienţei sexuale, cunoştinţelor cu privire la calitatea relaţiilor sexuale

Aprecierea atitudinii faţă de comportamentul social

INTERVIU CU PĂRINŢII MINORULUI (fişă de anamneză indirectă)

Caracterizarea genezei şi manifestărilor tulburărilor la vârsta mică; relaţiile interpersonale şi aptitudinile sociale; interesele, probleme ale dezvoltării fizice; probleme de autoafirmare

Informaţia este prelucrată şi serveşte pentru întocmirea caracteristicii generale a minorului. Interviul se realizează doar cu părinţii care dau dovadă de spirit de colaborare. Interviul va oferi date atît despre minor, cît şi despre calitatea atitudinilor şi participării educative a părinţilor.

INTERVIU CU PĂRINŢII MINORULUI (fişă de anamneză indirectă)Numele copilului______________________________Prenumele copilului___________________________Vârsta copilului ______________________________Adresa ______________________________________Cine a răspuns (mama, tata) Caracterizarea genezei şi manifestărilor tulburărilor la vârsta mică

1. Când s-au manifestat primele dificultăţi, legate de manifestările copilului Dvs.?Caracterizaţi situaţia obiectivă (economică, psihologică, socială etc.) în care se afla copilul atunci când s-au înregistrat primele tulburări:- schimbări în mediul social (în familie, în relaţiile dintre membrii familiei, apariţia unor membri noi, general socială, calitatea

asigurării materiale, prezenţa sau absenţa părinţilor etc.);- plecarea la şcoală la 6 (7) ani;- schimbarea şcolii;- schimbarea învăţătorului;- naşterea unui frate, unei sore;- insuccese şcolare;- o prietenie nouă;- îmbolnăvirea copilului, a unuia dintre părinţi, a altui membru al familiei;- divorţul şi/sau separarea părinţilor, a altor membri ai familiei;- căsătoria unuia dintre părinţi;- altceva.2. Se manifesta deosebit de copii de vârsta lui în primii ani de viaţă?S-a manifestat aceasta: - când a început să meargă (la timp, cu întârziere);- cum i-au apărut primii dinţi;- în calitatea dezvoltării psihice (intelectuale, emoţionale, volitive);- cum a învăţat să citească, să scrie (uşor, cu dificultăţi), care au fost succesele în primii ani de şcoală la matematică, desen, muzică;- avea aptitudini deosebite (sport, muzică etc.);- fizice (probleme de dezvoltare fizică, de sănătate); - sociale (timiditate, frici, incapacitate de comunicare cu semenii, dependenţă de alte persoane etc.;- se temea să rămână singur acasă, de întuneric;- avea probleme în a se împrieteni cu alţi copii.3. Formarea sexuală a copilului.Formarea rolurilor de gen (masculinitate, feminitate), a atitudinilor faţă de copiii de acelaşi sex, de sexe diferite, maturizarea sexuală, interesul faţă de domeniul sexualităţii, informarea lui de către părinte.4. Relaţiile de rudenie cu părinţii.Părinţi biologici, înfiere, tutelă, relaţiile cu părinţii, cu fraţii, cu buneii, cu alte persoane din cadrul familiei.5. Probleme ale copilului:- enurezie;- frică;- plângea noaptea;- cruzime în raport cu animalele domestice, cu alţi copii;- lipsă de acurateţe în exterior (nu-i plăcea să se spele, murdărea hainele etc.);- poftă sporită sau joasă de mâncare;- furturi mărunte din casă sau de la alte persoane.

59

Relaţiile interpersonale şi aptitudini sociale6. Cum leagă prietenii?În trecut şi acum:- manifestări de agresivitate (bătăuş, chinuie animalele domestice, îi bate pe alţi copii);- se împrieteneşte mai uşor cu copii de aceeaşi vârstă, mai mari, mai mici;- îi place să fie lider;- nu-i place să se afle mult timp cu copii, preferă să se afle singur;- colecţionează ceva;- are o atitudine deosebită faţă de bani, vrea să posede bani;- este prea darnic sau prea zgârcit.7. Cum se comportă la şcoală?În trecut şi acum:- îi place şcoala;- se află acolo mai mult timp, îi place să rămână după lecţii în diverse cercuri, secţii;- întârzie, dimineaţa se pregăteşte de placare mai mult timp, decât se cuvine;- îşi pierde rechizitele şcolare, geanta, caietele, cărţile;- îi place şi se apucă cu plăcere de pregătirea temelor sau numai la insistenţa părinţilor;- mult timp consumă la pregătirea temelor sau puţin;- este leneş sau harnic la învăţară;- se teme sau nu de lucrări de control, examene, se nelinişteşte, are emoţii;- se poate concentra asupra conţinutului lecţiilor, sau este distrat;- se comportă corect la lecţii, sau este distrat, gălăgios, neascultător;- cum se comportă cu profesorul – bine, se teme, este obraznic, agresiv;- roagă să i se ajute în pregătirea temelor şi pe cine;- este competitiv, îi place să fie printre primii la competiţii sportive, la lecţii, la alte concursuri sau nu;- citeşte literatură suplimentară sau nu, are anumite preferinţe;- ce obiecte i se dau mai uşor şi care i se dau dificil.8. Ce condiţii educative sunt în familie?În trecut şi acum:- cine în familie primeşte decizii cu referinţă la educaţia copilului;- care este atitudinea părinţilor faţă de copil: control, supunere, colaborare, dominare, ajutor etc.;- sunt persoane bolnave în familie;- sunt persoane care consumă abuziv alcool, droguri;- participă copilul la primirea deciziilor importante pentru familie;- este întrebat despre ce haină să i se procure, cum să-şi petreacă timpul liber etc.;- are obligaţii în treburile casnice.9. Componenţa familieiÎn trecut şi acum:- al câtulea în familie este copilul;- se manifestă concurenţă între fraţi, cum se manifestă copilul;- cum se împacă copilul cu alţi fraţi, cu alţi membri ai familiei;- cum se împacă cu tata, cu mama.

Interese10. Ce predilecţii şi ocupaţii are în timpul liber:- cu ce se ocupă;- face ceva împreună cu tata, cu mama, cu alţi fraţi;- are mult sau puţin timp liber;- ce jocuri îi plac;- ce cărţi îi plac;- ce filme îi plac;- este realist sau fantezist.

Probleme de comportament11. Ce vă nelinişteşte în comportamentul copilului:- nepăsarea;- lipsa de idei şi gânduri personale;- evitarea dificultăţilor;- neîncrederea în viitor;- faptul că nu se ţine de cuvânt;- viziuni pesimiste, neîncrezătoare;- incapacitatea de a comunica cu oamenii;- altceva.

60

12. Obiceiuri proaste, dăunătoare ale copilului:- neglijenţă;- neascultare;- pasivitate;- brutalitate;- altceva.

Probleme ale dezvoltării fizice13. Are copilul:- dificultăţi de vorbire;- reţinere în dezvoltarea fizică (statură, figură, dezvoltare sexuală);- defecte de văz, de auz;- dificultăţi în dezvoltarea intelectuală;- anumite îmbolnăviri;- altceva.

Probleme de autoafirmare14. Dă dovadă copilul de:- autoapreciere joasă, înaltă – neîncredere în sine, îngâmfare;- este curajos sau fricos;- este insistent sau lăsător.

Caracteristica minoruluiCARACTERISTICA MINORULUI

Date demograficeNumele ____________________________________Prenumele _________________________________Vârsta _____________________________________Sexul ______________________________________Adresa ____________________________________Dacă învaţă, instituţia _______________________Dacă nu învaţă, preocupaţia ____________________Situaţia familială: părinţii (biologici sau vitregi, ambii, unul, orfan, în divorţ, locuiesc separat sau împreună, sunt în ţară sau peste hotare etc.); persoanele care se ocupă de educaţie (bunei, rude); componenţa familiei (câte persoane, câţi fraţi, surori, al câtulea în familie). AnamnezăDificultăţi timpurii – de ordin psihic (dezvoltare a proceselor psihice, intelectuală), fizic (probleme de sănătate, deficienţe de dezvoltare), psihosocial (calitatea relaţiilor cu semenii, cu ambianţa, cu familia, cu şcoala). Dezvoltare actuală – psihică, socială, fizică. Situaţia dezvoltării sexuale, informare, atitudini. Profil de personalitate.Calitatea relaţiilor cu şcoalaFrecventează sau nu, se manifestă pozitiv sau negativ, caracterizarea relaţiilor cu profesorii, manifestări comportamentale specifice. Manifestări agresive în raport cu profesorii: agresivitate fizică, verbală, indirectă, substituită, duşmănie. Prezenţa sau absenţa sentimentului de vină pentru propriul comportament. Calitatea relaţiilor cu profesorii – colaborare, izolare, interes sau lipsa acestuia.Necesitatea de a schimba caracterul relaţiilor cu profesorii. Calitatea relaţiilor cu semeniiRelaţii cu colegii de şcoală, cu alţi semeni. Calitatea comunicării cu semenii. Rolul şi comportamentul în grupul de semeni. Atitudini şi comportamente faţă de semeni. Manifestări agresive în raport cu semenii. Capacitatea de a alege şi menţine prietenii. Interese, preocupări pentru timpul liber. Calitatea relaţiilor cu părinţiiCaracterizarea relaţiilor cu fiecare din părinţi. Stilul de educaţie al părinţilor, practicat în relaţie cu minorul (hiperprotecţie şi modurile ei de manifestare; hipoprotecţie şi forme de manifestare; carenţă afectivă; responsabilitate şi cerinţe argumentate; tratare agresivă). Atitudinea părinţilor faţă de educaţia minorului – stil dezechilibrat; cerinţe diferite din partea ambilor părinţi; grijă excesivă; conflict dintre părinţi extins asupra relaţiilor cu minorul). Atitudinea părinţilor faţă de responsabilităţile, timpul liber, prietenii minorului. Aprecierea de către minor a influenţelor educative ale părinţilor. Ataşamentul faţă de părinţi.Autoaprecierea comportamentuluiAtitudinea faţă de propriul comportament, faţă de anumite fapte. Conştientizarea sau lipsa de conştiinţă asupra încălcărilor. Dorinţa sau lipsa de dorinţă de a schimba conduitele, de integrare socială, de dezvoltare pozitivă.RecomandăriLucru cu familiaLucru cu şcoalaÎncadrarea minorului în grupuri de reabilitare, corecţie comportamentalăTratament medical

61

Subiectul 3. Reabilitarea minorilor delincvenţi

Programe de autorealizare creativă. Scopul – a demonstra adolescenţilor interesul social pentru dezvoltarea lor, a-i impregna în contextul social valorico-normativ, a dezvolta creativitatea socială. Beneficiarii – adolescenţi cu o dezvoltare intelectuală în normă, din familii social-favorabile.

Programe de reabilitare prin muncă. Scopul – formarea deprinderilor de muncă şi profesionale. Beneficiarii – adolescenţi cu capacităţi intelectuale joase, marcaţi de deficienţe cerebrale organice. Implicarea serviciilor psihiatrice şi psihologice, programe de reabilitare socială. Asistenţă socială.

Programe de realizare socială. Scopul – crearea deprinderilor sociale prin încadrarea în cluburi, cercuri, frecventarea şcolii. Beneficiari – adolescenţi din grupul de risc, cu comportament delincvent.

Programe de resocializare. Includ două etape.

I – rezolvarea problemelor cu caracter psihoterapeutic, pedagogic, medical.

II – programe de realizare creativă sau prin muncă.

Scopul – reintegrarea socială. Beneficiari – adolescenţi delincvenţi din familii dezordonate, cu probleme grave de socializare.

Programe complexe de resocializare. Beneficiari – adolescenţi care consumă alcool, droguri, au comis infracţiuni grave.

Subiectul 4. Grupuri-training în scop de profilaxie şi reabilitare a minorilor cu comportament deviant şi delincvent

Forme ale grupului-training – de învăţare, de autoprezentare, de dezvoltare a asertivităţii, comunicativităţii etc.

Menirea - crearea unor cunoştinţe şi modele de comportament noi.

Componenţa:

numeric – 10-12 persoane;

calitativ – pot fi constituite doar din adolescenţi cu comportament dezadaptat, sau mixte.

Concluzii

(1) Programele de reabilitare urmează a fi adoptate în conformitate cu statutul nosologic şi social al minorului social dezadaptat

(2) Sunt eficiente îndeosebi formele de asistenţă psihologică şi psihoterapeutică în grup, dar în anumite condiţii se recomandă psihoterapii individuale

(3) Se recomandă utilizarea serviciilor sociale (asistenţei sociale) în activitatea cu familia şi adolescentul

(4) Forme optimale de lucru în grup – trening, grupe gestaltterapeutice, art-terapie, psihodrama, analiză tranzacţională, psihoterapie corporală, grupe de întîlnire etc.,

(5) În echipa de realizare a profilaxiei devianţei şi delincvenţei juvenile urmează a fi incluşi – pedagogi, medici, psihiatri, patopsihologi, psihoterapeuţi, asistenţi sociali, jurişti etc.

Bibliografie

Бэрон Р., Ричардсон Д. Агрессия. СПб.: Питер, 1997. – 336 с.

Гурьева В. А., Семке В. Я., Гиндикин В. Я. Психопатология подросткового возраста. Томск: Изд-во ТГУ, 1994. – 310 с.

Смелзер Н. Дж. Девиация и социальный контроль // Социология: Учебник. М., 1994. Гл. 7.

Хьелл Л., Зиглер Д. Теории личности. М.: Питер-Пресс, 1997.

62

Tema 6: Patologia comportamentului deviant şi delincvent

Subiectul 1. Principii ştiinţifice ale investigaţiei patopsihologice a comportamentului deviant şi delincvent

Problemele de studiu ale patopsihologiei devianţei şi delincvenţei

1. Analiza personalităţii disarmonice în plan psihic şi comportamental şi a organizării componentelor biopsihosociale în planul provocării comportamentelor deviante şi delincvente

2. Identificarea structurii motivaţiei comportamentului deviant şi delincvent

3. Stabilirea influenţei tulburărilor psihice asupra calităţilor şi însuşirilor psihice ale personalităţii şi a rolului lor în provocarea devianţei comportamentale

Cadrul empiric al patopsihologiei devianţei şi delincvenţei

La nivel metodologic

- Constituirea metodologiei ştiinţifice a cercetării rolului tulburărilor psihice în determinarea devianţei comportamentale

- Crearea aparatului conceptual în scopul explicării fenomenului patopsihologic, generator de devianţă şi criminalitate

La nivel metodic

- Sporirea competenţei specialiştilor psihiatri şi psihologi în cercetarea tulburărilor psihice ca factor al devianţei, delincvenţei şi crimei

- Pregătirea specialiştilor jurişti în acest domeniu

- Implicarea serviciilor psihologice în cercetarea delincvenţei şi infracţiunii provocate de tulburările psihice

- Promovarea programelor de profilaxie a devianţei şi delincvenţei

- Investigarea mecanismului, structurii şi motivaţiei comportamentului deviant şi infracţional generat de tulburările psihice

- Modificarea legislaţiei cu privire la profilaxia şi combaterea infracţiunilor cu substrat patopsihologic

Diferenţa dintre patopsihologie şi psihopatologie

Patopsihologia Psihopatologia

Cercetează cauzele devierilor psihice şi legităţile activităţii psihice caracterizate de abaterea neînsemnată de la normă

Studiază cauzele şi manifestarea îmbolnăvirilor psihice

Sindromul se caracterizează prin stări distorsionate şi capacităţi psihice păstrate intacte

Sindromul – totalitatea de indicatori patologici

Simptoamele psihice întrunesc atît stări anormale, cît şi particularităţi psihice normale

Simptoamele denotă o manifestare total dezorganizată a psihicului şi indicatorii stării patologice

Cercetează geneza tulburărilor psihice într-o etapă iniţială şi reversibilă Se preocupă de tratarea îmbolnăvirii ireversibile, obţinînd perioade de remisie

Se preocupă de investigaţia neorupsihologică, patofiziologică şi patopsihologică

Se axează pe cercetare patobiologică şi psihopatologică

Cercetează tulburările de limită: nevroze, depresie, isterie, psihopatie Cercetează stările psihotice

Obiectul patopsihologiei devianţei şi delincvenţei

Cazurile de comportament deviant şi delincvent, generate de suportarea unor tulburări psihice de limită: autorii actelor deviante se caracterizează în plan mental de insuficienţă a conştiinţei

Obiectivele patopsihologiei devianţei şi delincvenţei

Expertizarea cazurilor de comportament deviant şi a infracţiunilor, în scopul stabilirii rolului tulburărilor psihice, a capacităţii lor de a influenţa conştiinţa, afectivitatea, voinţa.

Subiectul 2. Patologii ale psihicului şi problema comportamentului deviant.

Simptomul – indicator al stării patologice, totalitatea de calităţi şi însuşiri psihice care determină manifestarea comportamentală patologică – devianţă, infracţională.

Sindromul patopsihologic se referă la complexitatea de indicatori ai tulburării care determină o deviere de la normalitate ce-l orientează pe individ spre modele de comportament social inadecvate.

S-au stabilit sindroame patopsihologice, care mai frecvent se manifestă drept cauză a devianţei şi delincvenţei

Sindromul psihopatic

Sindromul schizofrenic

Sindromul organic

Sindromul oligofrenic

63

Dezorganizarea psihogenă a activităţii psihice

2.1. Sindromul psihopatic - psihopatia

Psihopatia – dezvoltare patologică a caracterului, avînd la geneză o deficienţă biopsihică înnăscută sau timpuriu dobîndită, care poate condiţiona comportament deviant, iar în anumite condiţii sociale – infracţiune

“Grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii, caracterizate clinic printr-o capacitate insuficientă sau incapacitate permanentă sau intermitentă de adaptare armonică şi suplă la mediul familial, profesional sau, în general, social” (V. Predescu)

Indicatori ai psihopatiei

După Ganushkin, psihopatiile pot fi identificate după cîteva principii:

- Principiul totalităţii – particularităţile psihopatice se răsfrîng asupra întregii vieţi psihice, manifestîndu-se unitar, în totalitate

- Principiul constanţei – trăsăturile psihopatice sînt constante, permanente şi caracterizează personalitatea pe parcursul întregii vieţi

- Principiul intensităţii – psihopatul mai frecvent se statuează la limita dintre normă şi anormalitate (în afară de cazurile grave, care cunosc doar compensări episodice, sau de momentele de decompensări totale)

- Principiul dinamicii – psihopatia cuprinde etape de forma şi structurare, este o patologie care se manifestă în ascendenţă

Clasificări ale psihopatiei

În CIM 9 psihopatiile sînt prezentate în codul 301 “Tulburări de personalitate”, definite ca “moduri de comportare neadaptată, profund înrădăcinate, de obicei manifestate în adolescenţă sau mai devreme, care persistă în cea mai mare parte a vieţii adulte, cu toate că devin puţin evidente către vîrsta mijlocie sau către bătrîneţe. Personalitatea este anormală fie în echilibru, în exprimarea comportamentelor sale, fie chiar global”

În Glosarul şi Ghidul de clasificare se menţionează:

- aceste tulburări sînt definite cu noţiunea de personalitate psihopatică

- sînt cuprinse şi în codul 310 – “Sindroame cerebrale organice nepsihotice”

- dacă se află în raport cu nevroza sau psihoza, se codifică atît tulburările de personalitate (psihopatia), cît şi nevroza sau psihoza respectivă )psihopatia astenică cu neurastenia, cea schizoidă – cu schizofrenia)

În DSM III se definesc trăsăturile de personalitate psihopatică ca “paternuri durabile de percepere, relaţionare şi raţionament în legătură cu ambianţa şi cu sine însăţi, ce sînt exprimate într-o serie largă de contexte sociale şi personale importante” dar se manifestă aşa doar atunci “cînd sînt inflexibile sau dezadaptive, determinînd deteriorarea activităţii profesionale ori sociale, sau suferinţă afectivă”.

Definirea psihopatiei

O stare psihică anormală care duce la dezordini globale în structura psihică şi socială a personalităţii, la distorsionarea perceperii ambianţei; este determinată de particularităţile sistemului psihic – lipsă de flexibilitate, forţă şi echilibru, dereglări în alianţa dintre procesele ce decurg în secţiunile superioare şi inferioare ale cortexului. Psihopatia în cele mai frecvente cazuri se înscrie în limitele normalului. Psihopatul nu se clasează “nici printre psihotici (realmente alienaţi), nici printre nevrotici (conştienţi de tulburările lor). Ei sînt indivizi instabili, impulsivi, dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei au adesea de a face cu justiţia”, consideră Norbert Sillamy. În psiholgia americană noţiunea “psihopat” este sinonimă cu cea de personalitate antisocială.

Opinii asupra genezei

Starea dată se identifică la vîrsta de 21-25 de ani, pînă la aceasta manifestîndu-se în forma tulburărilor de adaptare la mediu. Totodată, se poate manifesta în cazul unor persoane psihic sănătoase ca trăsături psihopatice sau sociopatice dobîndite, formate prin socializare.

În copilărie psihopatul poate manifesta reacţii sau conduite emoţionale inadecvate, dar care nu ating nivelul anormalităţii. El este caracterizat de regulă de: inteligenţă în normă, inadaptare la mediul social, devianţă comportamentală, imaturitate psihică.

Disociabilitatea psihică rezultă dintr-o prelucrare a Supra-eului părinţilor: antisocialitata lor – lipsa totală a Supra-eului; absenţa conştiinţei morale – psihopatia.

Disarmoniile generale de personalitate, care pot avea în geneză microorganicităţi (psihopatii organice), dar şi un fundal biologic, organic sănătos – personalitatea antisocial formată

Tulburările la nivel de organizare cromozomială

Rolul mediului social – al grupului primar: fetiţa – idol al familiei (psihopatie isterică); fetiţa cenuşăreasă (psihopatie astenică); fetiţa dintr-un mediu care neglijează educaţia, dominat de efecte primare, brutalitate (psihopatie explozivă)

Trăsături de bază ale psihopatiei

Capacitate joasă sau incapacitate de adaptare armonioasă la condiţiile obişnuite de viaţă

Veşnică nemulţumire de poziţia socială oferită

64

Variantă patologică a caracterului: agresivitate, reactivitate, impulsivitate, lipsă de compasiune, distorsiuni ale percepţiei sociale etc.

Dezordini afectiv-volitive majore: afectivitate puternică, apropiată de instinct şi capacitate volitivă de dirijare a comportamentelor joasă

Distorsiuni în ierarhia şi structura motivelor: manifestare patologică a unor trebuinţe – cu deosebire a celor primare, sau inadecvată a celor superioare

Autoapreciere inadecvată, mai frecvent supraapreciere

Incapacitate de corelare a trebuinţelor cu aptitudinile şi posibilităţile individuale

Lipsa contactului cu experienţa anterioară sau neglijarea acesteia, incapacitatea parţială sau deplină de previziune a rezultatelor

Clasificări ale psihopatiei

În conformitate cu factorii care generează tulburarea

Constituţionale – somatice, determinate de factori organici, biopsihici

De limită, care vine mai mult din influenţele sociale nefaste, suportate în copilărie sau tinereţea timpurie

În conformitate cu dinamica şi raportul dintre procesele de compensare-decompensare a activităţii psihice

Psihopatii grave: decompensări profunde şi de durată, care pot uşor conduce spre o stare psihotică

Psihopatii exprimate: compensări pe perioade de durată, decompensări exploziv-afective puternic manifestate în conduite

Psihopatii moderate: compensări pe perioade foarte lungi, decompensări rare, condiţionate de influenţa unor factori foarte puternici sau de careva stări psihice temporare

Clasificări ale psihopatiei – conform CIM 9

Psihopaţii paranoici (CIM 9 – personalitatea paranoică sau fanatică), idei prevalente, suspiciune, supraestimare de sine, senzitivitate exagerată, rigiditate afectivă. Sentiment de a fi discuţie a prietenilor, cunoscuţilor, minimalizare sau ignorare a tot ce contravine propriilro interese, inacceptarea compromisului, incapacitate de recunoaştere a greşelilor. Energie, perseverenţă, combativitate, răzbunare. Cu apropiaţii – comportament sobru, rece, sever, simţ limitat al umorului, intransigenţă, ambiţie, stăpînire de sine.

Psihopaţii paranoici pot fi combativi:

cverulenţi – exagerat de sensibili la orice insuccese sau lezare a amorului propriu, a orgoliului, se consideră veşnic nedreptăţiţi, fac nenumărate reclamaţii, sînt revendicativi

geloşi patologic

fanatici devotaţi unei idei, cauze

pasivi:

Rar apără cauza lor (fanatici religioşi).

Psihopatii de tip timoral (CIM 9 – personalitatea distimic afectivă, DSM III – tulburări afective), pot fi de două subtipuri

Timopatii euforice: Tonus euforic al dispoziţiei, nepăsare, veselie şi încredere neîndreptăţită, optimism patologic, activism, interes de toate, entuziasm, inconsecvenţă, superficialitate, sociabilitate exagerată. Extrem de siguri de sine, nepăsători, lipsiţi de autocritică, superficiali la frustrare iar uneori violenţi.

Timpatii depresive: Neîncrezuţi, pesimişti, dispoziţie constant proastă, scepticism, sentiment de insecuritate, subapreciere, tendinţe spre alcool, droguri, suicid

Psihopaţii schizoizi (CIM 9 – personalitatea schizoidă), neutralitate emoţională, înclinare spre singurătate, detaşare de realitate, incapabili de contacte umane autentice, lume interioară artificială, departe de realitate, uneori – dominată de elemente magice, fanteziste, idei excentrice, depersonalizare şi derealizare, sentiment de clarviziune. Dublaţi de hipersensibilitate bizară. Sentiment de disconfort şi de inferioritate, suferinţă. În sexualitate – abstracţi şi complicaţi (patologii sexuale).

Psihopaţii explozivi (CIM 9 – personalitatea epileptoidă, explozivă sau agresivă), irascibilitate exagerată, predispoziţie către acte necontrolate, comportament agresiv, incapacitate de a face faţă chiar frustrărilor minore, lipsă de voinţă, spontaneitate. Sînt numiţi frecvent personalităţi antisociale.

Psihopaţii psihastenici (CIM 9 – personalitatea obsesională sau compulsională), înclinaţi spre introspecţie şi autoanaliză, frămîntaţi de trăiri mărunte, indeciţi, preocupaţi excesiv de ordine şi disciplină, teamă pentru viitor, egocentrism şi neglijarea realităţii.

Psihopaţii isterici (CIM 9 – personalitatea isterică), dorinţă exagerată de a părea mai mult decît este, sentimentul propriei inferiorităţi, nemulţumnire de sine, reacţii exagerate emoţionale dar lipsite de profunzime, labilitate afectivă, dependenţă de

65

mediu, intoleranţă la frustrări, incapabili de activităţi sistematice, străduinţă în a cîştiga atenţia, recunoaşterea, admiraţia, compasiunea, mila, minciună, fantezie prodigioasă.

Psihopaţii astenici (CIM 9 – personalitatea astenică, dependenţă inadecvată sau pasivă), nivel energetic scăzut, slabă capacitate de efort, lipsă de iniţiativă, entuziasm şi voinţă. Suportă greu zgomotul, durerea, aglomeraţia, frustrările, este iritabil. Deficit în sfera instinctuală. Neîncrezuţi, depresivi, obsesivi, fobici, trataţi drept leneşi, comozi.

Infractorii psihopaţi prezintă periculozitate sporită, motivaţia pentru infracţiune fiind polivalentă: reactivitate patologică la diferiţi stimuli, pulsiuni instinctive, comportament bizar, agresivitate. În anumite cazuri sînt orientaţi spre diverse obiecte ale infracţiunii.

Dezvoltarea intelectuală mai frecvent în normă, se integrează eficient în profesie, motive ale devianţei şi crimei devenind imaturitatea personalităţii, conflictul imaginar, incapacitatea de evaluare valorică a evenimentelor, recunoaşterea valorii altuia.

2.2. Sindromul schizofrenic - schizofrenia

Conform ICD 10, tulburările de tip schizofren sunt definite de prezenţa unor distorsiuni fundamentale şi specifice ale gândirii, percepţiei şi ale afectelor care sunt neadecvate momentului conjunctural (bizarerii). Câmpul de conştiinţă clar şi capacitatea intelectuală sunt de obicei menţinute, deşi unele deficite cognitive se pot instala în decursul timpului.

Schizofrenia prezintă o condiţie a comportamentului deviant şi chiar a infracţiunii.

Riscul suicidal este foarte crescut în schizofrenie. Aproximativ o treime dintre pacienţi prezintă tentativă în antecedente, iar 10% reuşesc suicidul. Factorii de risc suicidar sunt: sexul masculin, vârsta sub 30 de ani, celibatar care locuieşte singur, fără ocupaţie, evoluţie cu frecvente recăderi, dispoziţie depresivă pe parcursul ultimului episod, toxicomanie şi externarea recentă din spital. Se pare că pacienţii cu schizofrenie paranoidă şi cei cu nivel educaţional ridicat au un risc crescut de comportament suicidal, probabil datorită sentimentelor de nesiguranţă, lipsa speranţei şi realizarea faptului că dorinţele şi ţelurile propuse nu se vor materializa niciodată.

Asemenea altor pacienţi psihotici, schizofrenii prezintă o rată înaltă a infracţionalităţii şi comportamentului violent. Cei care consumă alcool au un risc crescut de comportament agresiv, inclusiv omucidere. Manifestările violente sunt de cinci ori mai frecvent întâlnite la schizofreni faţă de persoanele fără tulburări psihice.

Datorită cronicizării şi profundei invalidări a pacientului, schizofrenia este considerată cea mai severă şi invalidantă tulburare psihică. Pacienţii cu schizofrenie reprezintă aproximativ 40% din cazurile spitalizate în unităţi psihiatrice.

Etiologie

Există un consens printre cercetători conform căruia schizofrenia este o boală multifactorială. Indivizii pot prezenta o predispoziţie genetică, dar această vulnerabilitate nu este exprimată fără intervenţia altor factori. Studiile actuale analizează o multitudine de factori posibil implicaţi: genetici, anatomici, circuite neuro-funcţionale, electrofiziologici, neurochimici, imunologici şi neurofarmacologici, endocrinologici, factorii de dezvoltare neuronală, factorii socio-familiali şi de dezvoltare individuală etc. Grupul schizofreniilor cuprinde un grup de tulburări psihice relativ omogene sub aspectul exprimării lor clinice, dar a căror etiologie cuprinde o paletă extrem de largă de factori endo-exogeni aflaţi într-o intercondiţionare dinamică. Aceste etiologii deosebit de diverse explică unicitatea şi irepetabilitatea tabloului clinic la fiecare schizofren în parte, dar şi trăsăturile comune, definitorii, valabile pentru întreaga grupă de schizofrenii.

Aceasta boala debutează in special in adolescenta sau tinereţe (schizofrenia hebefrenia), evoluand cu perioade de compensare şi de decompensare. Tratat la debut, el poate fi mai uşor menţinut în stare de compensare, de remisie. Anume această stare şi este în atenţia patopsihologiei judiciare, deoarece în condiţii de agravare schizofrenia este considerată ca provocînd comportamente marcate de iresponsabilitate.

Deşi în perioadele de remisie pacientul are un comportament mai puţin marcat de anormalitate, totuşi tulburările de personalitate şi îndeosebi manifestarea patologică a motivaţiei este caracteristică persoanei schizoide:

- tulburări ale procesului gîndirii, manifestate în vorbire;

- modificări în structura şi organizarea motivelor, motivaţie patologic manifestată a comportamentelor;

- dezorganizare a procesului afectiv de tipul ambiguităţii şi ambivalenţei emotive, manifestărilor depresive sau apatice, autismului;

- modificarea atitudinilor, autoaprecierii, autoconştientizării.

Tabloul tipic de personalitate premorbidă schizoidă sau schizotipală se caracterizează prin pasivitate, lipsă de comunicativitate, introversiune (frecvent chiar manifestări autiste). Persoana respectivă are puţini prieteni, evită sexul opus, nu participă la activităţi de grup (petreceri, dans, sporturi de echipă). Preferă să se uite la televizor, să joace jocuri ore întregi în faţa calculatorului sau să asculte muzică în detrimentul activităţilor sociale utile.

Prodromul are de regulă o durată medie de cca. un an de zile, când cei din jur constată modificări psihocomportamentale şi socio-relationale, dar din nefericire în această fază a bolii consultul psihiatric este amânat nejustificat şi chiar evitat.

Treptat, indivizii afectaţi pierd contactul cu realitatea şi dezvoltă următoarele fenomene:» Perplexitate – la debutul afecţiunii, pacienţii declară că experienţele zilnice par stranii, nu îşi dau seama care este motivul schimbărilor comportamentale şi ale personalităţii, de unde provin simptomele pe care le trăiesc.» Izolare – pacientul se retrage în singurătate, are sentimentul că este diferit faţă de cei din jur şi evită compania celor care, altădată, îi erau apropiaţi.

66

» Anxietatea şi teroare – un sentiment de discomfort general şi anxietatea invadează trăirile zilnice. Această anxietate poate atinge paroxismul când pacientul percepe realitatea ca fiind ameninţătoare şi atribuie aceste pericole unor surse externe. Alte semne şi simptome ale perioadei prodromale sunt: comportamentul bizar (ciudat), modificări ale afectivităţii, tulburări de limbaj, idei bizare, experienţe perceptuale ciudate.

În perioada de stare a schizofreniei semnele şi simptomele se referă la aspectul exterior, percepţia, atenţia, memoria, gândirea, afectivitatea, voinţa şi alte sectoare ale personalităţii bolnavului, care sunt profund alterate.

Dezorganizarea comportamentală suportă gravitatea patologiei, care poate fi:

- mai puţin gravă – diminuare a capacităţilor conştiente, oferirea de sensuri inadecvate, bizare lucrurilor, persoanelor şi evenimentelor, confuzie în luarea de decizii;

- de gravitate medie – incapacitate de alegere volitiv-conştientă a modelului comportamental adecvat solicitărilor ambianţei şi situaţiei, incoerenţă între experienţele trecute şi reacţiile la stimulii prezenţi;

- gravă – gîndire puternic distorsionată, inadecvanţă totală a reacţiilor comportamentale.

Sînt considerate ca marcate de responsabilitate penală acţiunile comise de schizofreni cu manifestări patologice mai puţin grave (în cazul cînd acestea simptoame sînt identificate prin expertiză specializată).

În funcţie de predominanţa unor anumite semne şi simptome se descriu mai multe forme clinice de schizofrenie:

1. Forma hebefrenică (schizofrenia dezorganizată) se caracterizează prin discurs şi comportament dezorganizat, afecte neadecvate, absenţa comportamentului catatonic. Ideile delirante şi halucinaţiile, sunt fragmentare, spre deosebire de forma paranoidă. Aspectul clinic al acestor pacienţi este de copil nătâng.

2. Forma catatonică este tipul de schizofrenie în care domină cel puţin două fenomene: fie imobilitate motorie de tip stupuros (sau cataleptic), fie agitaţie extremă. În viziunea ICD 10 schizofrenia catatonică se caracterizează prin predominanţa tulburărilor psihomotorii care pot alterna între extreme: de la stupor şi negativism la hiperkinezie şi agresivitate.

Forma paranoidă a schizofreniei se caracterizează prin predominanţa în tabloul clinic a elementelor halucinator-delirante. Existenţa preocupărilor şi convingerilor delirante şi/sau halucinaţiilor auditive domină întregul aspect clinic. Comportamentul şi discursul dezorganizat precum şi tocirea afectivă sunt mai puţin pregnante. Spre deosebire de alte forme, pacienţii cu schizofrenie paranoidă au o vârstă mai avansată la debut, o funcţionare mai bună premorbidă şi un prognostic mai favorabil. Au şanse mai mari să se căsătorească şi să se integreze socio-ocupaţional în comparaţie cu ceilalţi schizofreni.

4. Forma nediferenţiată a schizofreniei include stările ce întrunesc criteriile diagnosticului general pentru schizofrenie dar nu sunt conforme cu nici unul dintre subtipurile de mai sus sau manifestă trăsături comune mai multor tipuri, fără o clară predominanţă a unui set particular de caracteristici diagnostice.

Forma simplă a schizofreniei este o tulburare rară, în care există o dezvoltare insidioasă şi progresivă a unor bizarerii comportamentale, incapacitatea de a îndeplini cerinţele societăţii şi diminuarea globală a performanţelor. Ideile delirante şi halucinaţiile nu sunt evidenţiabile şi tulburarea nu este atât de evident psihotică ca subtipurile hebefrenic, paranoid şi cataton de schizofrenie. Deteriorarea socială devine manifestă, şi poate urma apoi vagabondajul iar pacientul devine treptat absorbit în sine, inactiv şi lipsit de ţel.

6. Forma reziduală a schizofreniei se întâlneşte la pacienţii care nu mai prezintă simptome psihotice proeminente dar care au fost diagnosticaţi în trecut cu una din formele hebefrenice, catatonice sau paranoide de schizofrenie. Sunt prezente în continuare manifestările caracteristice bolii, însă mult atenuate.

Lăzărescu prezintă 3 tablouri ale macrosindromului schizoid:

1) macrosindromul deficitar schizomorf

2) macrosindromul psihotic “productiv” schizomorf

3) macrosindromul schizodezorganizat,

2.3. Sindromul oligofrenic - oligofrenia

Este o boala psihica caracterizata prin nedezvoltarea sau oprirea in dezvoltare a funcţiilor intelectuale.

Boala apare in special in familii cu risc genetic, factorul ereditar fiind cel care determina apariţia bolii. Oligofreniile pot fi condiţionate:

- de o anomalie cromozomiala (numerica sau structurala)

- de o mutaţie a unei gene

- tulburări ale mai multor gene care apar ca rezultat al interacţiunii dintre mai multe gene cu mediul înconjurător.

Factorii care condiţionează apariţia oiligofreniilor:

- interni 1.factorii genetici (ereditari) care au rol determinant 2.factorii constituţionali înnăscuţi sau cistigaţi 3.factorii endocrini 4.factorii metabolici

67

- externi sau factorii de mediu 1.factorii de dinainte de nastere (prenatali): -infectiosi (rubeola, sifilis, toxoplasmoza) -toxici (alcool, oxid de carbon, alte toxice)

- fizici (radiatii ionizante) 2.factori din timpul naşterii (perinatali): traumatisme obstetricale, infecţii in timpul naşterii 3.factori de după naştere (postnatali) şi care acţionează in primul an de viata: infecţii, intoxicaţii, traumatisme cranio-cerebrale

- ecologici (influente negative ale unor fenomene ale societăţii moderne): artificializarea mediului

- psihologici (carenţa afectiva in copilărie, traumatisme psihice de-a lungul existentei)

- socio-economici

Tipuri: Din punct de vedere clinic, oligofreniile sînt clasificate in trei grupe:

- forma grava (IDIOTIA) sau oligofrenia de gradul III - coeficientul intelectual este de la 0 la 19, incapacitate de instruire elementară

- forma medie (IMBECILITATEA) sau oligofrenia de gradul II - coeficientul intelectual este de la 20 la 49, dezvoltare pînă la nivelul a 10-11 ani, asigurarea autoservirii

- forma uşoară (DEBILITATEA MINTALA) sau oligofrenia de gradul I - coeficientul intelectual este de la 50 la 69, responsabilitate de propriul comportament

Oligofrenia se mai numeşte şi înapoierea mintală, debilitate mintală, întîrziere mintală, handicap mintal şi se caracterizează prin scăderea funcţiei intelectuale. Coeficientul de inteligenţă este mult scăzut şi in funcţie de nivelul sau se clasifica şi boala ca fiind uşoară, medie sau gravă. Oligofrenia determina dificultăţi importante de adaptare şi frecvente tulburări psihice afective şi comportamentale. Formele grave de oligofrenie sînt mai rare decît cele uşoare:

- 75% debili mintali

- 20% imbecili

- 5% idioţi

Devianţa şi delincvenţa comportamentală este detrminată de incapacitatea oligofrenului de a judeca logic şi a face o alegere adecvată a reacţiei comportamentale.

În funcţie de tipul de oligofrenie, vom distinge tipuri de comportamente deviante şi infracţionale (după Ganushkin).

1. Tipul disforic – manifestări impulsive, agresive, reactivitatea a trebuinţelor primare, agresivitate, sugestibilitate – atragere la infracţiuni comise în grup.

2. Tipul psihotic, manifestat în două variante:

- isteroidal-exploziv – afectivitate patologică de rînd cu îngustare a conştiinţei: comportamente violente;

- asteno-distimic: anxietate, timiditate, sugestibilitate, dependenţă etc., voinţă puternic afectată – crime marcate de cruzime deosebită, pot fi efectuate în serie.

Debilitatea mintală în cazul încălcării normei penale poate deveni sau nu condiţie a iresponsabilităţii juridice. Tipice debililor sînt incapacitatea de abstractizare, înţelegere a metaforelor, sărăcia vocabularului, utilizarea inadecvată a cuvintelor, volumul mic al memoriei, dificultăţi de concentrare a atenţiei. Debilitatea determină şi un anumit profil fizic, expresie facială. Tulburările afectiv-volitive se reflectă în comportament, determinînd agresivitate, sugestibilitate, rigiditate.

Toate aceste deficienţe pot deveni cauze ale comportamentului deviant şi antisocial.

2.4. Dezorganizarea psihogenă - nevrozele

Nevrozele fac parte din marea grupa a psihogeniilor. Prin acest termen se definesc acele afectiuni psihice care debuteaza şi evolueaza in conditii de suprasolicitare psihica. Fenomenele psihice astfel declansate sunt, de obicei, reversibile şi nu se insotesc de alterarea personalitatii. Pacientul este constient de boala sa, vine singur cerand ajutorul medicului psihiatru, contrar bolnavilor psihotici, care nu au constiinta bolii, nici atitudine critica fata de tulburarile care necesita asistenta psihiatica. Se descriu in clinica patru forme de nevroze: astenica, obsesivo-fobica, isterica, mixte.

NEVROZA ASTENICA (neurastenia)

A fost descrisa prima data de Beard, in anul 1880. Simptomatologia nevrozei astenice este constituită de: astenie, cefalee, insomnie. Cauza principala a nevrozei astenice este suprasolicitarea indelungata, care duce la epuizare, oboseala patologica a functiilor psihice. Fatigabilitatea crescuta, epuizarea rapida, se insotesc de o hiperexcitabilitate emotiva - bolnavii izbucnesc repede in plans sau ras neretinut, sunt nerabdatori, nu se pot concentra, atentia slabeste rapid; nu pot achizitiona notiuni noi, nu pot citi o site, ceea ce le da impresia ca nu mai au memorie. Somnul este neodihnitor, superficial sau uneori insomnia este totala. La trezire, astenia este mai obositoare decat la culcare. Sensibilitatea psihica crescuta se dubleaza şi de o hiperestezie polisenzoriala. Vertijul, senzatia de ameteala, nesiguranta in mers, pocniturile in urechi, sunt alte semne de nevroza astenica pe linie somatica. La nivelul aparatului respirator nevroza se manifesta prin senzatii neplacute de sufocare sau de „nod in gat". Cefaleea are caracterul unei dureri „in casca", cu punct de plecare occipital.

NEVROZA OBSESIVO-FOBICA

68

Aceasta forma de nevroza, cunoscuta şi sub numele de psihastenie, se caracterizeaza printr-o serie de simptome functionale reversibile, dar foarte chinuitoare pentru bolnav. Aparitia, in campul ideator al bolnavului, a obsesiilor şi fobiilor, fata de care bolnavul are atitudine critica, luptand contra lor, marcheaza aparitia psihasteniei. Psihastenia se desfasoara pe un fond afectiv anxios, bolnavul fiind framantat de teama, nesiguranta, dubii. Simptoamele obsesive sunt de mai multe feluri: amintiri obsesive, fobii, ritualuri, idei obsedante etc. Functiile psihice intelectuale, ca atentia, memoria, rationamentul, sunt pastrate. Vointa, randamentul in munca, fondul afectiv sufera cel mai mult insa in psihastenie, prin faptul ca bolnavul este constient şi lupta din rasputeri contra bolii. De aceea, psihastenia mai poarta şi denumirea de „nebunie lucida".

ISTERIA (nevroza isterica)

Simptomele isteriei sunt polimorfe, ele manifestandu-se prin crize isterice, tulburari de constienta de tip isteric, tulburari asemanatoare celor din unele boli neurologice şi tulburari somatice. Crizele isterice se dezlantuie in diferite conditii stresante. Bolnavul, in urma unui conflict, a unei contrarieri, a unor certuri sau din dorinta de a atrage atentia celor din jur asupra sa, intra in asa-numita criza de isterie; la inceput scoate un tipat caracteristic, cade, alegandu-si locul şi cautand sa nu-si provoace leziuni prin cadere, intra in contractura tonica cu capul sprijinit, cu trunchiul incordat in pozitie de opistotonus ca un arc, cu calcaiele la celalalt capat al arcului; alteori, pe de o parte, in pozitie de emprostotonus. Criza poate dura de la cateva minute pana la cateva ore. Dupa risipirea crizei, bolnavul pastreaza partial memoria celor petrecute. Tulburarile de constiinţă de tip isteric sunt asemanatoare crizelor crepusculare. Astfel bolnavul percepe tot ce se petrece in jurul sau numai partial.

Nevrozele nu diminuează capacitatea de conştientizare, ci cea de dirijare a comportamentelor. Dirijaţi de compulsiunile nevrotice, indivizii pot comite acte antisociale de diversă configuraţie: furturi, incendieri, omoruri etc.

Cauză a infracţiunilor – distorsiunile de personalitate, perceperea inadecvată a ambianţei, tulburările afectivităţii şi voinţei.

2.5. Sindromul organic - neuropatii

Clasificarea tulburărilor psihice de provenienţă organică conform DSM-4 şi ICD-10 F0 Tulburările psihice organice şi tulburările simptomatice F00 - Dementa in boala Alzheimer F01 - Dementa vasculara F02 - Dementa in alta boli F03 - Dementa fără precizare F04 - Sindrom amnezic organic neindus de alcool sau de alte substanţe psihoactive F05 - Delirium nedeterminat de alcool sau alte substanţă psihoactive F06 - Alte tulburări psihice datorate unei leziuni, disfuncţii cerebrale sau boli somatice F07 - Tulburări ale personalităţii şi comportamentului datorate unei leziuni, disfuncţii cerebrale sau boli somatice

Etiologia: meningite sau alte îmbolnăviri infecţioase care afectează SNC; encefalopatii; asteniile traumatice; encefalopatiile; traumele arterosclerotice cerebrale sau fizice; toxicomania.

Caracteristici:

- Dezvoltare intelectuală deficitară sau, în cazul traumatismelor, în scădere;

- Disociere de experienţa şi cunoştinţele trecute;

- Dereglări mnezice;

- Tulburări de atenţie;

- Tulburări ale gîndirii;

- Labilitate afectivă;

- Lipsa capacităţii de analiză critică a evenimentelor şi a sinelui;

- Comportamente rigide, stereotipizate, obsesii, accentuări de caracter, tulburări ale somnului etc.

3. Cercetarea personalităţii deviante şi delincvente, marcate de tulburării psihice

Importanţa este determinată de starea lucrurilor în acest domeniu

1. Ponderea sporită a persoanelor cu tulburări psihice în cadrul infractorilor

2. Manifestarea unui raport constant între tipuri de tulburare şi forme ale infracţiunii

3. Recidivismul comportamentului antisocial în cadrul persoanelor cu comportament deviant şi delincvent caracterizate de anormalitate psihică

Cele mai multe studii în acest domeniu s-au efectuat asupra personalităţii infractorului psihopatic, alcoolic (adictiv), oligofren; mai puţin sînt elucidate aspectele comportamentului infracţional determinat de nevroză sau leziuni organice ale creierului.

3.1. Psihopatia şi comportamentul antisocial

Psihopatia este cauză a inadaptării sociale, reacţiei inadecvate la stimulii din mediu şi/sau cu caracter intern, incapacităţii de a controla afectiv-volitiv comportamentele personale.

69

Psihopatiile constituţionale (nucleare) cauzează orientări violent-agresive, hipertrofie a trebuinţelor primare, disarmonii afectiv-volitive.

Psihopatiile de limită – atitudini egocentrice, incapacitate de realizare a contactelor sociale, perturbare a relaţiilor, instabilitate afectivă şi comportamentală (frecvent asemenea tip de comportament este definit în literatură cu noţiunea de “sociopatie”).

Deficienţe determinate de psihopatie Manifestări comportamentale

Tendinţe de decompensare – tensionare internă permanentă

Căutarea modurilor de compensare: infracţiuni sexuale, acte violente, dezordini publice - huliganism

Patologii ale trebuinţelor Incapacitate de orientare în situaţii complexe, reactivitate comportamentală inadecvată stimulului

Dificultăţi de orientare relaţional-socială Satisfacere trebuinţelor hipertrofe în moduri social inadmisibile

Reactivitate afectivă Stare permanentă de conflict intern şi extern

Lipsa de experienţă socială (a raportului cu experienţa şi cunoştinţele trecute)

Sugestibilitate şi aderare la grupuri antisociale

Psihopatii şi tipuri de infracţiuni

Psihopaţii explozivi: 45% - infracţiuni violente, omoruri, maltratări fizice, violuri, egocentrism, conflictualitate; 35% - crime cu caracter material – furturi, jafuri, tîlhării; 20% - huliganism.

Statistic – majoritatea s-au format în familii conflictuale şi au fost insuficienţi şcolarizaţi.

Identificare socială eronată, impulsivitate şi rigiditate comportamentală-afectivă, autoevaluare greşită, conflict cu ambianţa.

Personalitatea de tip isteric (psihopatiile isterice): 58% - escrocherii; 28% - crime violente; 8 – huliganism, acte îndreptate împotriva ordinii publice, mai frecvent decît alte categorii de infractori psihopaţi sînt implicaţi în acte de terorism.

Se manifestă ca egocentrici, demonstrativi, organizîndu-şi o lume fantezistă, imaginară, au tendinţe suicidale.

Educaţie în familie de tip hiperpermisiv sau marcată de hipertutelare.

Psihopaţii schizoizi, astenici, psihastenici: 36% - infracţiuni împotriva persoanei, mai frecvent viol sexual; 30% - crime cu caracter material.

Tensiune nervoasă permanentă, idei de persecuţie, anxietate, depersonalizare, autoevaluare joasă, introversiune patologic manifestată, autism, efect cumulativ al afectivităţii.

Mai frecvent educaţi în familii hiperpermisive, asociale, de către părinţi care prezintă un model comportamental deviant, sau în familie au fost membri care au suportat o tulburare psihică.

Psihopaţii paranoidali: 64% - acte împotriva ordinii publice; 27% - împotriva persoanei, cu caracter foarte grav; 9% - altele, mai frecvent în grup. Cel mai frecvent se întîlnesc printre criminalii care comit infracţiuni în serie, într-un mod bizar, motivate de teamă faţă de obiectul crimei.

Rigiditate comportamentală şi cognitivă, obsesii, interese limitate, hipersociabilitate externă în scopul camuflării conflictului intern cu mediul social.

Ideea antisocială poate surveni din suportarea într-o perioadă lungă a unei tensiuni sociale, surmenajului psihic, conflictelor cu mediul.

Motivaţia infracţiunilor comise de psihopaţi este patologică: ierarhie dezorganizată a motivelor. Compensaţia se realizează în două moduri:

condiţii sociale favorizante care înlătură sau scade din forţa manifestării trăsăturilor caracteriale psihopatice;

înlăturarea simptoamelor de bază psihopatice prin mobilizare resurselor interne: socializare, hipercompensare, pseudocompensare.

3.2. Oligofrenia şi comportamentul antisocial

Cauzele comportamentului antisocial în condiţiile tulburării de tip oligofren: insuficienţa intelectuală care duce la lipsa raportului dintre motivaţie şi rezultate, incapacitatea de a conştientiza adecvat situaţie, de a-şi planifica oportun acţiunile, de a prevedea consecinţele comportamentului propriu, sugestibilitatea sporită a oligofrenului (frecvent aceasta conduce la aderarea lor la grupuri antisociale), dificultăţile de integrare socială care conduc la izolare şi lipsă de experienţă socială.

Bibliografie

Антонян‚ Ю.М., Бородин‚ С.В. Преступность и психические аномалии. М., 1997.

Антонян, Ю.М.‚ Гульдан‚ В.В. Криминальная патопсихология. М., 1991.

70

Балабанова‚ Л. Судебная патопсихология. Харьков, 1998.

Rădulescu‚ S.M. Devinaţă, criminalitate şi patologie socială. Bucureşti, 1999.

Vlad, T.‚ Vlad, C. Psihologia şi psihopatologia comportamentului. Bucureşti, 1978.

71