PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Note de curs

CUPRINS

Introducere.................................................................................................................2

Competenţe............................................................................................................... 2

Obiective................................................................................................................... 2

Domeniul psihologiei sociale..............................................................................4

Evoluţia psihologiei sociale...............................................................................10

Teoriile psihologiei sociale....................................................................................16

Metodologia cercetării în psihosociologie...........................................................20

Grupurile sociale.....................................................................................................29

Procese de grup........................................................................................................34

Psihologia activităţii de grup...................................................................................38

Conducerea grupurilor formale...............................................................................41

Psihologia maselor............................................................ ......................................46

Percepţia și cogniţia socială....................................................................................50

Reprezentările sociale..............................................................................................56

Atitudinile sociale....................................................................................................60

Agresivitatea și comportamentul agresiv................................................................64

Comportamentul prosocial şi altruismul.................................................................68

Construcţia socială a personalitătii......................................................................72

Subiecte pentru evaluarea sumativă.................................... ...................................77

Bibliografie......................................................................................................78

1

I. Introducere

Psihologia socială urmăreşte folosirea teoriilor şi principiilor psihologiei sociale pentru a rezolva probleme din lumea reală. In cadrul cursului de Psihologie asocială, studentii vor avea posibilitatea de a se familiariza cu principalele perspective teoretice și demersuri metodologice precum și cu dimensiunile aplicative specifice acestui domeniu. Însușirea psihologiei sociale le va permite viitorilor psihopedagogi să înțeleagă mecanismele psihologice ale proceselor sociale. Această disciplină de studiu va lărgi orizontul științific al studenților și va contribui la fotmarea anumitor competențe: de a compara diversele paradigme, de a manipula principalele concepte psihologice din această sferă și de a dezvolta abilitatea de transpunere a noțiunilor teoretice în contexte reale.

II. Competenţe

Competențe generice:În urma parcurgerii cursului de ,,Psihologia socială” studenții vor dispune de:

capacitatea de a învăța să învețe; abilităţi de realizare a unei comunicări eficiente şi constructive, necesare integrării atât în

sistemul profesional cât şi cel social; spirit de inițiativă și argumentarea propriei poziții în luarea unei decizii profesionale; abilitatea de a se adapta noilor situaţii sociale.

Competențe specifice: capacitatea de a identifica și realiza diferite sarcini de învățare; abilităţi practice de înţelegere şi analiză a mecanismelor fenomenelor psihosociale; capacitatea de recunoaştere şi soluţionare a problemelor din realitatea socială; capacitatea de autodezvoltare personală privind încrederea în abilităţile proprii şi

formarea unei imagini sociale positive.

III. Obiective

La nivel de cunoaştere şi înţelegere: Familiarizarea studenţilor cu, câmpul de cunoaştere a psihosociologie; Formarea cunoştinţelor şi analizarea critica a celor mai importante orientări teoretice

din perspectiva evoluţiei domeniului de-a lungul timpului; Însuşirea modalităţilor de recunoaştere şi interpretare a fenomenelor sociale prin

perspectivele teoriilor şi modelelor studiate; Familiarizarea studenţilor cu domeniile de aplicaţie a psihologie sociale.

La nivel de aplicare:

Exploatarea modului de funcţionare a fenomenelor psihosociale; Dezvoltarea prerechizitelor pentru formarea competenţelor necesare depistării,

controlării şi soluţionării diverselor probleme din realitatea socială. Însuşirea şi utilizarea metodelor şi tehnicilor de cercetare a fenomenelor

psihosociologiei.

2

Lărgirea orizontului ştiinţific al specialistului în formare prin implicarea activă în susţinerea discursurilor publice în timpul orelor de seminar.

La nivel de integrare: Cultivarea responsabilităţii personale în ceea ce priveşte dezvoltarea profesională

continuă.

Dezvoltarea interesului şi respectului pentru profesia de psihopedagog şi educarea în spiritul deontologiei profesionale.

Dezvoltarea unor trăsături de caracter (fermitate, consecvenţă, spirit de organizare). Valorificarea abilităţilor şi competenţelor de autoconducere ale studenţilor

Domeniul psihologiei sociale

3

Obiective de învăţare:

Studiind tema dată, veţi putea: Să definiţi psihologia socială ca ştiinţă; Să faceți diferenţa dintre psihologia socială şi alte ştiinţe din domeniul socioumanului; Să cunoaşteţi preocupările psihologiei sociale şi mecanismele ce stau la baza apariţiei,

dezvoltării şi manifestării fenomenelor psihosociale; Să explicaţi de ce psihologia socială aplicată este diferită de psihologia socială

fundamentală; Să identificaţi scopul şi sarcinile psihologiei sociale fundamentale.

Cuprins:1. Definirea psihologiei sociale.2. Relaţia psihologiei sociale cu alte ştiinţe.3. Domenii de interes ale psihologiei sociale.4. Distincţia dintre psihologia socială fundamentală şi cea aplicată.5. Scopul şi sarcinile psihologiei sociale fundamentale.

1. Definirea psihologiei sociale

Psihologia socială ocupă un loc anume în sistemul ştiinţelor umane, întrucât este teritoriul de întâlnire dintre psihic şi social, adică se află la intersecţia dintre psihologie şi sociologie, psihologia studiind individul, iar sociologia societatea. Fiecare din aceste două discipline o încorporează în sine ca element de bază. Pe de o parte, orice manifestare socială are aspectul său „psihologic”, aşa cum legităţile sociale se manifestă prin acţiunile oamenilor, la baza cărora stau conştiinţa şi voinţa. Pe de altă parte, în timpul acţiunilor comune ale oamenilor apar anumite tipuri de relaţii interpersonale, relaţii de comunicare şi interacţiune, iar analiza acestora este imposibilă în lipsa cunoştinţelor psihologice. Astfel spus „individul nu există decât în cadrul relaţiilor sociale”, cum „societatea nu există decât ca un furnicar de indivizi diferiţi (S. Moscovici, 1997).

Ca orice ştiinţă majoră psihologia socială îşi are obiectul său de studiu. Trebuie să spunem că nu există umanitate de păreri privind preocuparea fundamentală a psihologiei sociale. În acest sens s-au constituit trei curente.

Din perspectiva primului curent psihologia socială este ştiinţa maselor (mulţimilor). În cadrul acestui curent cercetătorii au scos în evidenţă diferite fenomene care se pliau perfect sub această definire: psihologia claselor sociale, elemente ale psihologiei grupurilor cum ar fi: tradiţiile, obiceiurile, normele sociale. Alte cercetări puneau accent pe formarea opiniei publice de exemplu, despre unele fenomene sociale specifice cum ar fi moda. Totuşi majoritatea cercetătorilor vorbeau despre necesitatea studierii colectivelor.

Al doilea curent punea accent pe personalitate ca obiect de studiu al psihologiei sociale. Unele cercetări se refereau la trăsăturile, particularităţile personalităţii, tipologia personalităţii. Altele abordau problema poziţiei personalităţii în grup, relaţiilor interpersonale, comunicării.

Ca o încercare de a sintetiza curentele anterioare, cel de al treilea curent defineşte psihologia socială ca ştiinţă ce studiază procesele psihologice ale maselor şi poziţia individului în

4

grupul social. Astfel obiectul de studiu al psihologiei sociale este destul de larg începând cu aspectele personalităţii şi ajungând la fenomenele de masă. (E. Kamenskaia, 2007).

Psihologia socială a fost definită de către Gordon Allport ca studiul felului în care gândurile, sentimentele şi comportamentele oamenilor sunt influenţate de prezenţa reală sau imaginară a celorlalţi.

Septimiu Chelcea (2001, p. 2), defineşte psihologia socială drept „câmpul cunoaşterii ştiinţifice, a interacţiunii prezente sau trecute, reale sau imaginare a comportamentelor umane în context social ... ea studiază totodată rezultatele acestei interacţiuni: stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personalitatea.”

Una dintre cele mai citate definiţii ale psihologiei sociale este a lui D. Cartwright (1979) pentru care psihologia socială reprezintă „acea ramură a ştiinţelor sociale care încearcă să explice cum societatea influenţează cogniţia, motivaţia, dezvoltarea şi comportamentul indivizilor şi cum aceasta, la rândul ei, e influenţată de indivizi.”

O definiţie mai complexă a psihologiei sociale este dată de Petru Iluţ (2000) care spune că „psihologia socială vizează felul în care contextele micro-macro-mezosociale, dar şi culturale afectează conţinutul proceselor psihice şi comportamentele indivizilor şi felul în care iau naştere, se structurează sau se modifică contextele socioculturale, în special cele micro şi mezo prin interacţiunea mental-emoţională şi comportamentală a acestora.”

Toate aceste definiţii au un caracter sintetic şi orientativ. Pentru a înţelege mai bine ce este psihologia socială trebuie analizate aceste definiţii şi relevate caracteristicele domeniului şi principalelor sale dimensiuni.

Referitor la caracteristicile psihologiei sociale, Robert Baron precizează trei trăsături principale:

1. Ştiinţificitatea psihologiei social. Ştiinţificitatea presupune că orice aserţiune despre om şi societate trebuie supusă testării orientate până devine adevăr sau trebuie respinsă ca fiind falsă.

2. Psihologia socială se centrează asupra comportamentului social şi individual. Ea studiază comunicarea individului în diferite situaţii sociale şi prin aceasta se diferenţiază de sociologie, care se concentrează mai mult asupra grupurilor, asupra societăţii în întregime şi nu asupra individului.

3. Psihologia socială studiază cauzele multiple ale comportamentelor şi gândirii sociale. Acestea pot fi clasificate astfel:

a) Acţiunile, caracteristicele şi afirmaţiile celorlalţi; b) Importanţa proceselor cognitive;c) Variabile ecologice (căldura, ploaia, zgomotul, starea noastră de spirit).d) Contextele culturale;e) Factorii biologici.

2. Domenii de interes ale psihologiei sociale

Preocuparea fundamentală a psihologilor sociali este de a studia comportamentul uman, deoarece acesta poate fi observat. Termenul de comportament se referă nu numai la activităţile motorii mari, dar şi la acţiunile mai subtile (poziţia, clipitul din pleoape, zâmbetul), precum şi la ceea ce spunem sau scriem. Psihologii sociali se interesează şi de alte fenomene cum ar fi:

5

sentimentele, credinţele, atitudinile, intenţiile, reprezentările, stereotipurile etc., care sunt mai puţin evidente, dar care sunt reflectate în comportament și care pot fi măsurabile. Aceste procese au o mare importanţă căci pot dirija comportamentul observabil. Studierea lor ne permite să înţelegem raporturile dintre indivizi, dintre indivizi şi grupuri, şi între grupuri la rândul lor.

O deschidere mai largă a câmpului psihologiei sociale şi totodată o sistematizare a lui o propune psihologia socială europeană. W. Doise (1986) descrie patru niveluri de analiză: primul nivel se referă la modul de organizare a experienţei individuale cu privire la lumea socială. Cel de-al doilea îl constituie dinamica relaţiilor interpersonale şi ia în considerare schimburi şi procese ce au loc între indivizi ca actori interșanjabili. Nivelul trei acoperă perimetrul unui grup şi se referă la diferenţele de status şi roluri, ce se reflectă în interacţiuni situaţionale în care indivizii nu sunt interșanjabili, iar relaţiile nu sunt totdeauna simetrice (ex: relaţii de putere, şef –subaltern, părinte-copil). Nivelul patru este cel al relaţiilor intergrupale, în care se relevă importanţa, funcţionării ideologiilor sociale, a unor norme şi reprezentări asupra comportamentelor grupale şi individuale.

Ioan Radu (1994) înscrie și el în problematica psihologiei sociale patru dimensiuni: Prima este cea a persoanei în context social; A doua dimensiune este cea a relaţiilor interpersonale şi grupul mic; Cea de-a treia dimensiune vizează fenomenele social-psihologice în grupuri mari

(naţiuni, clase sociale, grupuri de vârstă şi profesionale etc.); Cea de-a patra dimensiune se referă la cercetări interculturale, psihologia socială

studiind fenomene generale, dar şi variaţii interculturale. O imagine despre aria tematică a psihologiei sociale ne dau definiţiile şi caracterizările

domeniului acestei discipline. Analizând cuprinsul manualelor de psihologie socială ne putem forma o imagine despre sfera acestei discipline. Psihologii sociali studiază o gamă largă de fenomene precum: percepţia socială, cogniţia socială, prietenia, dragostea, relaţiile materiale, prejudecăţile, disciplinarea, persuasiunea, conformismul, puterea, leadershipul, comunicarea, negocierea, stereotipul, conflictul social, schimbarea socială, luarea deciziilor, agresivitatea, diferenţele sociale, valorile, altruismul.

Fenomenele psihosociale apar şi se manifestă la nivele sociale diferite (macro-mezo-micro), în sfere diferite (socială, economică, politică a personalităţii) şi condiţii diferite (normale, dificile şi extremale).

Mecanismul de bază a apariţiei fenomenelor psihosociale este comunicarea. Comunicarea contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii, la formarea grupurilor mici şi a psihologiei comunităţilor mai mari precum şi la schimbări cu diverse grade de complexitate.

Printre mecanismele fenomenelor psihosociale se numără: Imitarea => urmărirea unui exemplu, unui model; Inducerea => proces de influenţă; Contaminarea => proces prin care se transmite starea emoţională de la un individ la

altul; Convingerea => metodă de influenţă asupra conştiinţei personalităţii; Identificarea => proces de stabilire, în baza însuşirilor caracteristice, ca aparţinând la un

grup.Anume aceste mecanisme stau la baza cunoașterii și comportamentului social.

3. Psihologia socială ca știință

6

Scopul psihologiei sociale fundamentale Psihologia socială este o ştiinţă întrucât utilizează metode ştiinţifice pentru a construi şi testa

teorii, foloseşte concepte pentru a explica fenomenele psihosociale şi presupune anumite legităţi. Psihologii sociali construiesc teorii din datele despre realitate şi/sau din teoriile anterioare şi apoi efectuează cercetări empirice în cadrul cărora sunt colectate şi analizate date pentru a-şi testa teoriile.

Scopul psihologiei sociale fundamentale constă în descrierea caracteristicilor esenţiale ale fenomenelor psihosociale, explicarea cauzelor şi mecanismelor acestora, pronosticarea evoluţiei precum şi fundamentarea ştiinţifică a metodelor de acordare a ajutorului psihosocial.

Principiile psihologiei sociale (R. Gerghinescu, 2006) Principiul determinismului în explicarea fenomenelor psihosociale. Este vorba despre

particularităţile reflectării de către indivizi (grupuri) a influențelor constante sau periodice ale mediului social apropiat sau îndepărtat.

Principiul dezvoltării este concretizat în teza că psihologia socială, ca fenomen, este rezultatul interacţiunii ierarhice si evolutive a individului cu mediul social şi al indivizilor între ei.

Principiul comunicării este specific psihologiei sociale. El afirmă că trebuie să se ţină cont de importanţa proceselor de comunicare în formarea şi manifestarea fenomenelor psihosociale, interpersonale, de grup, inter-grupale, de masă.

Principiul abordării valorice a fenomenelor psihosociale cere o analiză a fenomenelor psihosociale din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, al rolului lor în desfăşurarea vieţii sociale.

Legile psihologiei socialeK. Lewin si J. Moreno au încercat să le formuleze prin analogie cu legile mecanicii şi fizicii

care funcţionau în câmpul particulelor elementare: atracţie, respingere, inerţie, gravitaţie. McDougall, S. Freud, A. Adler, C. Jung au încercat să le formuleze prin analogie cu legile biologice, reducând relaţiile dintre oameni în grup, la instincte (instinctul sexual şi cel patern ar susţine relaţiile de familie, instinctul gregar ar da naştere grupului etc.). G. Tarde si G. Le Bon le-au căutat în sfera comunicării, imitaţiei, sugestiei. În psihologia socială nu se poate vorbi despre legi în sens pur matematic. Dar, între diferite fenomene psihosociale, se stabilesc asociaţii şi combinaţii cu caracter logic.

4. Relaţia psihologiei sociale cu alte ştiinţe

După ce am sesizat care este conţinutul psihologiei sociale, este cazul să urmărim relaţia acesteia cu alte ştiinţe, identificând specificitatea sa. Este greu să facem o diferenţiere netă între psihologia socială şi alte domenii ale psihologiei, precum psihologia generală, psihologia clinică, psihologia vârstelor sau sociologie, între psihologia socială şi antropologie întrucât toate aceste discipline au în comun interesul pentru interacţiunile umane şi grupurile sociale şi folosesc aceleaşi concepte în descrierea fenomenelor. Totuşi prin ce se diferenţiază psihologia socială de aceste discipline? Răspunsul ar putea fi următorul.

7

Psihologia socială este o ramură a psihologiei şi studiază comportamentul uman în termeni de procese psihice. Diferă însă de psihologia generală prin faptul că încearcă să explice comportamentul social.

Psihologia socială se află în strânsă legătură şi cu sociologia, tratând subiecte comune cum ar fi: comportamentul în cadrul grupului, limbajul, normele sociale. Dacă sociologia se interesează de structură, funcţionarea și schimbarea grupurilor sau structurilor sociale, atunci psihologia socială tratează grupul ca pe un tot întreg la fel ca şi antropologia socială. Diferenţa dintre psihologia socială şi cea din urmă se referă la faptul că ultima manifestă interes pentru societăţile „exotice” (care au existat cândva sau există în regiuni neatinse de civilizaţie), psihologia socială explicând influenţa reciprocă dintre cogniţiile sociale şi cultură.

Psihologia socială, de asemenea, are interferenţe şi cu sociolingvistica, studiul comunicării. Ea oferă suport pentru psihologia organizaţională, psihologia muncii, psihologia sportului, psihologia economică, psihologia managerială, psihologia cuplului şi a familiei ş.a.

Aşa cum am văzut mai sus, psihologia socială constituie un domeniu interdisciplinar de studiu aflat la confluenţa psihologiei cu sociologia. Psihologia tinde să ocupe un loc din ce în ce mai important în sistemul ştiinţelor socioumane prin numărul impresionat de cercetări, prin acumulările teoretice, şi mai ales, prin rezultatele direct aplicative în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale (cultură, educaţie, sănătate, organizare socială, marketing etc.). Astfel hotarele interdisplinarităţii se extind cuprinzând şi alte ştiinţe precum ştiinţele politice, economice, juridice, tehnice, biologice şi umane. Dezvoltarea ei este impulsionată de progresele fiecărei discipline ştiinţifice care contribuie la marcarea domeniului de studiu a acestei ştiinţe comportamentale (S. Chelcea, 2001, p.3).

5. Distincţia dintre psihologia socială fundamentală şi cea aplicată

Psihologia socială îndeplineşte două funcţii: una teoretico-fundamentală şi alta aplicativă. În dependenţă de aceste funcţii tratatele, manualele de psihologie socială sunt delimitate în „psihologie socială fundamentală” şi „psihologie socială aplicată”.

Psihologia socială fundamentală are drept scop înţelegerea manierii în care indivizii sunt influenţaţi de alţii. Pentru a obţine această înţelegere, se fac cercetări empirice, iar rezultatele studiilor sunt integrate în teorii.

Conţinutul psihologiei sociale aplicate îl formează diagnoza psihosocială, consilierea, folosirea în practica socială a psihotehnologiilor. Astfel, psihologia socială aplicată încearcă să folosească în practică înţelegerea lumii obţinută din teoriile şi legităţile disciplinei, pentru a rezolva problemele din lumea reală. Intervenţiile sunt proiectate pentru a influenţa, în mod direct, comportamentul indivizilor.

Distincţia dintre psihologia socială fundamentală şi cea aplicată nu este întotdeauna foarte clară. Multe cercetări asupra problemelor din lumea reală vin să consolideze cunoaşterea despre aceste probleme, dar nu indică, în mod necesar, soluţii (de ex: studiile privind impactul mass-mediei asupra agresivităţii copiilor). Distincţia dintre psihologia socială fundamentală şi cea aplicată trebuie să rămână la nivelul precizării scopurilor, demersurilor ştiinţifice ale psihologilor sociali şi nu mai mult. Aceasta întrucât este „un studiu de laborator ce pare foarte depărtat de lumea reală poate să pună în evidenţă un principiu de comportament cu ajutorul căruia se va rezolva o problemă, iar o cercetare desfăşurată în vederea unei probleme poate să facă lumină asupra unei chestiuni teoretice” (ibidem, p.23).

8

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecție: 1. Care este statutul ştiinţific al psihologiei sociale?2. Prin ce se diferenţiază psihologia socială de alte discipline?3. Exemplificaţi funcţionarea mecanismelor fenomenelor psihosociale?4. Distingeţi între psihologia socială fundamentală şi psihologia socială aplicativă?5. Identificaţi scopul şi sarcinile psihologiei sociale fundamentale?

Bibliografie recomandată:

Boncu, Șt. Cursuri de psihologie socială, găsit la adresa: http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/curs_index.htmlChelcea, S. Psihologie socială. Note de curs: autori, lucrări şi evenimente, 2001, găsit la adresa: http://www.scribd.com/doc/10921975/chelcea-psihologie-socialaGherghinescu, R. Sinteze de psihologie socială. București: Argument, 2006.Radu, I., Iluț, P., Matei, L. Psihologie socială. Cluj-Napoca: Exe, 1994.Kaмeнсkaя, E. Социальная психология. Конспект лекций. Ростов – на – Дону: Изд-во «Феникс», 2007

Evoluţia psihologiei sociale

9

Obiective de învăţare:În urma studiului asupra temei date veţi putea:

Să înţelegeţi necesitatea studierii istoriei psihologiei sociale; Să identificaţi perioadele evoluţiei psihologiei sociale ca ştiinţă; Să cunoaşteţi preocupările reprezentanţilor fiecărei perioade în domeniul psihologiei

sociale.

Cuprins:1. Perioada preistorică a psihosociologiei2. Perioada fondării psihologie sociale3. Perioada clasică a psihologie sociale4. Perioada moderna a psihologiei sociale5. Perioada contemporana a psihologie sociale

1. Perioada preistorică a psihologiei sociale

Orice ştiinţă, printre care se enumeră şi psihologia socială, are nu numai o istorie a sa, dar şi o preistorie, uneori foarte extinsă. Preistoria psihologiei sociale ţine de răstimpul în care aceasta a fost o ramură a filosofiei sau a fost scrisă de adepţi ai metodei speculative (S. Chelcea, Şt. Boncu ş. a.). Originile gândirii psihosociale pot fi găsite în operele socio-politice, socio-psihologice ale autorilor antici europeni. Astfel, filosoful grec antic Platon (427-347 î.e.n.) în lucrările sale „Legile”, „Republica” a pus accentul pe primatul statului în faţa individului. Ultimul, pentru a deveni o fiinţă socială, trebuie educat sub supravegherea autorităţilor. Lui Platon îi aparţine şi ideea grupurilor sociale. Societatea trebuie formată din trei caste, spunea Platon, cea a filosofilor, a gardienilor şi a agricultorilor şi meseriaşilor. Pe lângă problemele legate de structura ideală a societăţii, filosoful antic ridică şi problema rolurilor sociale, a esenţei naturii omului.

Discipolul lui Platon – Aristotel, susţine că natura umană este socială prin ea însăşi şi numeşte omul „zoon politikon”. Fiind prin natura lor fiinţe sociale, indivizii participă la viaţa socială ca o condiţie sine qua non a existenţei lor. În lucrările sale despre etică, Aristotel susţine că „prietenia este un suflet cu două trupuri”. Iubind utilul, plăcutul şi binele, oamenii leagă prietenii din interes, din plăcere şi din virtute. După Aristotel, pentru stabilirea unei relaţii de prietenie se cer trei condiţii: existenţa a cel puţin doi oameni, sentimentele să fie reciproce, indivizii să-şi dea seama de reciprocitatea sentimentelor. În cartea sa „Politica,” Aristotel clasifică formele de conducere astfel: monarhia, aristocraţia şi republica. Toate aceste forme de conducere uneori se abat de la calea adevărată. Atuci, susţine filosoful, monarhia se transformă în tiranie, aristocraţia – în oligarhie, iar republica în democraţie. (apud S. Rusnac, 2007, p. 14 - 15).

Semnificative pentru domeniul de studiu al psihosociologiei sunt şi următoarele idei ale lui Lucius Annaeus Seneca: „a trăi în conformitate cu natura”, „omul este sfânt penru om”, „răsplata unei fapte bune este a fi făcut-o” care reprezintă note definitorii pentru comportamentul prosocial.

Ideile filosofilor antici au fost dezvoltate în Evul Mediu de către gânditorii lumii arabe precum Farabi, Ibn Khaldun. După Farabi, conducătorul trebuie să fie filosof, să deţină cunoştinţe despre adevărul raţional, despre bine şi mijloacele necesare pentru obţinerea adevăratei fericiri. Când nu poate fi găsit un om care să întrunească în sine toate calităţile

10

necesare, Farabi consideră că în calitate de conducător ar trebui numiţi doi – un filosof şi o persoană care posedă toate celelalte calităţi (idem).

În „Cartea poveţelor şi datelor despre viaţa arabilor, perşilor şi berberilor” a lui Ibn Khaldun sunt cuprinse idei şi elemente din teoriile sociologice de mai târziu. În concepţia autorului arab societatea umană s-ar fonda pe instinctul de grup. Ibn Khaldun menţionează că societatea, precum organismele vii ar urma o evoluţie ciclică: ascensiune, înflorire, declin. În faza de declin, cooperarea dintre oameni se rarefiază, instinctul de asociere se diminuează. Într-o altă lucrare a sa „Mukaddima”, Ibn Khaldun afirma că: „Omul însuşi este copilul obişnuinţelor şi obiceiurilor sale şi nu copilul naturii şi temperamentului său”. Această idee a prefigurat tema socializării care i-a preocupat pe psihosociologi câteva secile mai târziu (S. Chelcea, 2001, p 14).

Tot în Evul Mediu, de data aceasta în Europa, gândirea filosofică preia ideea psihosocială întâlnită în lucrările marilor filosofi antici referitoare la problema politicii, conducerii şi influenţei sociale. Astfel, Niccolo Machiavelli (1469 - 1527), istoric, scriitor şi om politic din Florenţa, a utilizat pentru prima dată termenul de opinie publică. El susţinea că opinia publică are un rol important în susţinerea sau distrugerea puterii politice. Machiavelli considera că interesele şi forţa, nu principiile morale, dictează în politică. Ca alternativă la conducerea prin forţă, Machiavelli pledează pentru manipularea comportamentală a oamenilor. În psihologia modernă se utilizează termenul machiavelism ca atitudine ce înseamnă tendinţa de a manipula comportamentul altora, în vederea atingerii propriilor scopuri şi termenul tip de personalitate machiavelică, ce se caracterizează prin atitudinea amintită (idem).

Dimensiunile psihosociale ale relaţiilor umane au constituit temă de interes şi în perioada Renaşterii. Cel mai reprezentativ nume pentru această perioadă este Michel de Montaighe (1533 - 1592) care a elaborat o concepţie umanistă în care omul este văzut ca relaţie socială, ca existenţă care „se face”. A făcut observaţii subtile cu referire la persuasiune, compasiune, sinceritate, gelozie, complezenţă, comunicare şi alte fenomene şi procese psihosociale.

Filosoful englez Thomas Hobbes (1588 - 1679), analizând conflictele, relaţiile de dominaţie şi de supunere, este considerat de către unii specialişti - „primul psiholog social”. Ideile lui Hobbes au fost dezvoltate mai târziu de către Spinoza, pe care S. Chelcea îl consideră primul cercetător al percepţiei sociale.

Moralistul francez François La Rochefoucauld (1613 – 1680) a intuit sistemul rol-status-urilor sociale şi a realizat o tipologie psihosociologică a personalităţii la vremea respectivă, a analizat, în profunzime, relaţiile interpersonale nedezirabile precum egoismul, minciuna, ura, impertinenţa. Montesquieu (1689 – 1775), prin observaţiile sale privind „caracterele naţiunilor”, a prefigurat problematica modernă a „identităţii sociale”. La jumătatea secolului al XVIII-lea, reflecţia psihosociologică dobândeşte o puternică expresie teoretică prin lucrarea Discours sur lorigine de linégalité (1755) a lui Jean-Jacques Rousseau (1712 - 1778), (S. Chelcea, P. Iluţ, 2003).

Lucrările amintite mai sus pot fi atribuite perioadei timpurii a preistoriei psihosociologiei. Istoria ştiinţelor sociale a fost influenţată, în mod hotărâtor, de Auguste Comte (1798 - 1857). Filosoful francez a propus termenul de sociologie şi tot el este considerat părintele pozitivismului. Sociologia era socotită ştiinţa supremă, ce ar compara culturile din punctul de vedere al stadiului evoluţiei lor sociale. Totuşi, întemeietorul de drept al sociologiei ştiinţifice este Emile Durkheim (1858 - 1917). El considera că faptele sociale sunt exterioare faţă de conştiinţa individuală. Relativa independenţă a socialului în raport cu individualul l-a făcut pe Durkheim să pledeze în favoarea unei “psihologii colective”, deşi la începutul secolului multe

11

concepţii din psihologia socială erau inspirate de psihologia individualistă. În anii ’60 Moscovici a reluat şi a actualizat ideile lui Durkheim (Șt. Boncu, 2007).

Şi în România preistoria psihosociologiei este îndelungată. În „prima capodoperă" românească, scrisă în limba slavonă, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” (1512-1521), sfaturile „voievodului culturii româneşti" vizează ceea ce astăzi apare ca „leadership", „relaţii ierarhice", „supunere faţă de autoritate", „negociere". De-a lungul secolelor XVI – XVIII, în scrierile marilor cronicari, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, apar analize psihosociologice asupra „personalităţii", „învăţării sociale", „conformării", „relaţiilor interpersonale". Nicolae Milescu (1636-1708), cu Jurnal de călătorie în China şi Descrierea Chinei (1678) şi Dimitrie Cantemir (1673-1723) cu Descriptio Moldaviae (1714) şi Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea (1703), introduc în literatura din spaţiul românesc tema „psihologiei popoarelor" şi ceea ce apoi va deveni „psihologia poporului român", respectiv tema „identităţii naţionale". În secolul al XlX-lea, în „Însemnare a călătoriei mele”, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anii 1824, 1825, 1826 de Dinicu Golescu (1777-1830) găsim reflecţii pătrunzătoare despre „schimbarea socială". În Le Peuple roumain de'apre ses chants nationaux (teză de doctorat, 1874) de Ion Crăciunescu este reluată, la nivel academic, tema privind „psihologia poporului român".

2. Perioada fondării psihologie sociale

La sfârşitul sec. al XIX-lea, în Europa apar două curente de gândire ce sunt foarte apropiate de psihosociologie - psihologia popoarelor, pe de o parte, şi influenţa socialului asupra comportamentelor individuale, pe de altă parte. Ele sunt reprezentative pentru perioada de tranziţie de la filosofia socială la psihologia socială experimentală.

În mai multe scrieri se lansează expresia „psihologia socială”. G. Tarde a rămas în istoria psihologiei sociale prin legile imitaţiei (Les Lais de l’ imitation, 1980), iar Le Bon prin influenta sa lucrare despre manifestările şi mecanismele psihologiei meselor.

Apariţia psihologiei sociale empirice datează cu anul 1859 când filologul german H. Steinhal împreună cu etnograful M. Lazarus au început editarea unei reviste de lingvistică şi psihologie a popoarelor. În această revistă se conţineau articole despre obiceiurile popoarelor, limbă, tradiţii, viaţa şi activitatea în comun a mai multor oameni.

O influenţă mai mare asupra dezvoltării psihologiei sociale, în acesta perioadă, au avut lucrările psihologilor şi sociologilor A. Ross, W. MacDougall, W. Wundt în care se tratau diverse aspecte ale vieţii sociale şi comportamentul indivizilor.

Tot acestei perioade trebuie atribuite şi cele trei orientări principale din psihologie: a) Concepţia psihanalitică a lui S. Freud care explică motivaţia şi conduita umană prin intermediul socialului; b) Behaviorismul (I. Pavlov şi Watson), negând mintalul şi emoţionalul, introspecţia ca metodă de investigare, face din învăţare un element fundamental al adaptării omului la mediu. Principiile şi mecanismele învăţării stau la baza învăţării sociale şi a socializării; c) Psihologia gestaltistă (W. Kohler, K. Kofka) care, promovând „ideea întregului” şi „închiderii cercului” în activităţile şi procesele umane, a influenţat consolidarea psihologiei sociale ca disciplină autonomă.

Conturarea fermă a domeniului este marcată de apariţia lucrării lui F. Allport „Psihologia socială”, 1942 în care se vorbeşte despre influenţa prezenţei celorlalţi asupra acţiunilor şi

12

performanţelor noastre, confirmarea, abilitatea de a recunoaşte emoţiile după expresia facială. F. Allport subliniază valoarea experimentului în studiile de psihologie socială.

Merită amintit aici şi numele omului de ştiinţă de origine rusă P. A. Sorokin care a acordat atenţie în lucrările sale unor astfel de probleme psihosociologice cum ar fi: suicidul, altruismul, a introdus, în psihologie termenul de excitanţi socio-psihologici.

Perioada fondării psihosociologiei pe plan mondial (1880-1934) coincide, în România, cu interesul pentru „psihologia poporului român", temă ce se regăseşte şi în lucrările Histoire des roumains de la Dacie Trajane (1896) de Alexandru D. Xenopol (1847-1920), Cultura română şi politicianismul (1904) de Constantin Rădulescu-Motru (1868-18957), Din psihologia poporului român (1907) de Dimitrie Drăghicescu (1875-1945), care, în 1905, a ţinut şi primele prelegeri de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. Prima lucrare românească, în al cărei titlu apare sintagma „psihologie socială", este scrisă de Constantin Dimitrescu-Iaşi (1849-1923) - Studii de psihologie socială, 1927 - şi a apărut postum. Aproape simultan cu Floyd H. Allport, în Curs de psihologie (1923), Constantin Rădulescu-Motru include teme de psihologie socială şi formulează o serie de principii psihosociologice: viaţa socială transformă întreaga viaţă psihică a indivizilor, experienţa socială a favorizat desprinderea omului de instituţiile primitive similare animalelor, dezvoltarea psihică a copilului depinde de interacţiunea cu adulţii, viaţa socială schimbă activitatea individuală în activitate culturală. Şi Mihai Ralea (1894-1964) abordează tema „psihologiei poporului român", iniţiază primele cursuri de psihologie socială la Universitatea din Iaşi (1930/1931).

3. Perioada clasică a psihologiei sociale

Figurile de prim-plan ale acestei perioade sunt: M. Sherif şi K. Lewin. M. Sherif, prin experimentele sale naturale ce vizau influenţa normelor sociale asupra percepţiei şi performanţelor individuale, a pus bazele teoriei conformării. Iar K. Lewin (1939) şi colaboratorii săi au întreprins investigaţii asupra dinamicii grupului şi a problematicii liderului (stiluri de conducere: stilul democratic, stilul autoritar şi stilul laissez-faire).

Cercetările anilor ’40 şi ’50 s-au focalizat pe influenţa grupurilor sau a membrilor acestora asupra comportamentelor individuale, pe cercetarea relaţiilor dintre trăsăturile de personalitate şi comportament, a atitudinilor şi schimbărilor de atitudine. În această periodă apare teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957).

Perioada clasică este ilustrată şi de George Gallup care a realizat primele sondaje de opinie publică ştiinţifică şi a fondat Institutul American de Opinie Publică (1953); Gordon W. Allport a analizat structura atitudinilor, zvonurilor, prejudecăţilor şi personalităţii; John L. Dollard, Neal E. Miller şi Leonard Doob au lansat teoria frustrare-agresivitate. Printre clasicii psihologiei sociale se numără şi S. Ash, A. Maslow, S. Schachter ş.a.

Perioada clasică a psihosociologiei în spaţil românesc (1935-1960) cunoaşte două etape: una ascendentă (până la cel de-al doilea război mondial), alta descendentă (după instaurarea comunismului şi până în 1965). În prima etapă se constată o sincronizare a temelor pe plan naţional şi internaţional. Dovadă a sincronizării sunt lucrările Psihologia reclamei de Dimitrie Tudoran (1935), Opinia publică: analiza condiţiilor şi efectelor ei de Constantin Sudeţeanu (1935), Atitudinile sociale, cu privire specială la români de Anatole Chircev (1941), Elevul conducător de Lucian Bologa (1942), Explicarea omului de Mihai Ralea (1946). Până la cel de-al doilea război mondial, în cursurile universitare ale lui Florian Ştefănescu-Goangă şi

13

Alexandru Roşea (la Universitatea din Cluj) şi Mihai Ralea (la Universitatea din Iaşi şi din Bucureşti) se regăsesc aceleaşi teme ca şi în prelegerile de la marile universităţi din Europa sau SUA.

În cea de-a doua etapă, care durează puţin peste limita anilor '60, psihologia socială împărtăşeşte soarta sociologiei, fiind considerată „ştiinţă burgheză" şi expulzată din cetatea academică.

4. Perioada modernă a dezvoltării psihologiei sociale

Anii ’60 au reprezentat o creştere şi diversificare a subiectelor abordate de psihologia socială. Aproape toate aspectele interacţiunii umane au fost abordate din punct de vedere ştiinţific. Dintre acestea, cele mai pregnante sunt: atracţiile interpersonale şi dragostea romantică şi aici amintim teoria efectului familiarităţii a lui R. Zajonc (1968) sau ipoteza potrivirii fizice a lui Walster (1967).

Anii ’70-’80 sunt atribuiţi de P. Iluţ (2000) maturităţii psihologiei sociale. În anii ’70 se accelerează, se dezvoltă subiectele de cercetare lansate în anii ’60 - teoria atribuirii şi teoria supunerii la autoritate şi apar altele noi (una dintre acestea fiind problematica gender, E. E. Maccobz şi C. N. Jacklin, 1974).

Anii ’80 sunt marcaţi prin creşterea influenţei orientării cognitiviste, mulţi practicieni considerând că toate comportamentele pot fi mai bine înţelese dacă se acordă atenţie proceselor cognitive ce stau în spatele lor. Amintim aici influenţa cercetărilor lui Piage, Mead, Vâgoţkii asupra dezvoltării psihologiei sociale. Cercetările în domeniul aveau în izvorul său astfel de subiecte ca: funcţionarea schemelor mentale (Hazel R. Marcus; S. Taylor şi J. Crochus, 1981; C. Cohen, 1981); cogniţia socială (S. Fiske şi S. Taylor, 1991, D. Miller, 1989); reprezentarea socială (S. Moskovici, 1983, 1986; D. Jodelet; 1989, G. Mugny şi F. Garugati, 1985).

Tot în perioda modernă E. Erikson abordează tema identităţii, A. Bandura formulează toeria învăţării sociale; J. S. Adams dezvoltă teoria echităţii şi analizează „reacţia faţă de inechitate”; J. B. Rotter explică fenomenul „locul controlului”; M. Seligman abordează problema „neajutorării învăţate”; L. Hayduk cercetează „spaţiul personal” etc.

Perioada modernă (1960-1989), în psihosociologia din România, debutează cu reintroducerea psihologiei sociale în universităţi şi cu apariţia primului tratat Introducere în psihologia socială de Mihai Ralea şi Traian Herseni (1966).Pantelimon Golu, Ana Tucicov-Bogdan, Paul Popescu-Neveanu, Tiberiu Bogdan, Ion Drăgan (la Universitatea din Bucureşti), Petru Pânzaru, Septimiu Chelcea, Pavel Mureşan (la Academia de Studii Social-Politice), Vasile Pavelcu, Adrian Neculau, Luminiţa Iacob (la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi), Ioan Radu, Petru Iluţ (la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca) au inclus în cursurile şi prelegerile de psihosociologie problematica modernă a acestei discipline. În intervalul 1966-1982, la Institutul de Psihologie al Academiei R. S. România a funcţionat o Secţie de Psihologie socială, sub conducerea lui Traian Herseni. Au apărut lucrări care îşi păstrează, în mare măsură, valabilitatea: Sociometria. Eseu critic (1967) şi Sociologia americană a grupurilor mici (1970) de Achim Mihu, Psihosociologia organizării întreprinderilor industriale (1969), Psihologia colectivelor de muncă (1973) de Traian Herseni, Introducere în psihologia judiciară (1973) de Tiberiu Bogdan, Condiţia umană (1973) de Nicolae Mărgineanu, Psihosociologia organizării şi a conducerii (1974), Dezvoltarea umană a întreprinderii (1980), Incertitudinea. O perspectivă psihosociologică (1990) de Cătălin Zamfir, Psihologie şcolară (1975) şi Lecţii de psihologie

14

socială (1977) de Ioan Radu, Teoria grupurilor şi cercetarea colectivelor şcolare (1974), Dirijarea comportamentului uman (1981), Întoarcerea spre om (1984) de Nicolae Radu, Intercunoaşterea de Cătălin Mamali (1974), Introducere în dinamica grupurilor (1974), Liderii în dinamica grupurilor (1977), A trăi printre oameni (1989) de Adrian Neculau, Psihologie socială şi organizaţională industrială de Mielu Zlate (1975), Cultura relaţiilor interpersonale (1982), Relaţiile interpersonale şi stilul de viaţă de Elena Zamfir, Creativitatea individuală şi de grup (1979) de Mihaela Roco, Experimentul în psihosociologie (1982) de Septimiu Chelcea, Orientări şi tendinţe în psihologia socială contemporană (1988), Fenomene şi procese psihosociale (1989) de Pantelimon Golu.

5. Perioada contemporană (1990)

În perioada contemporană demersurile psihologiei sociale se centrează pe perspectiva comparativistă atât pe axa timpului istoric (reconstruirea contextelor de viaţă cotidiană, a mentalităţilor), cât şi pe studierea diversităţii culturale (studierea psihologiei popoarelor), etnopsihologie sau a marilor culturi (euro-americană, asiatică, orientală), diversitate subculturală (vârstă, sex, profesie).

În această perioadă, datorită noilor provocări sociale, apar teme noi de cercetare cum ar fi: efectele globalizării, competenţa socială, constituirea identificării sociale, comunicarea mediată de computer, comportamentul de consum.

Un alt aspect al psihologiei sociale contemporane îl constituie caracterul interdisciplinar, adică preluarea de date, concepte, teorii din istoriografie, antropologie culturală, sociologie, biologie.

„Psihosociologia contemporană în România (de după 1990) se caracterizează prin efortul de sincronizare cu evoluţia psihosociologiei pe plan european şi mondial. Şi-au continuat activitatea didactică şi de cercetare unii dintre psihosociologii consacraţi şi au început să se afirme mulţi psihosociologi tineri. S-au publicat tratate, manuale universitare, monografii şi studii de psihologie socială (originale şi traduceri). S-a înfiinţat primul laborator de psihologie socială la Universitatea din Iaşi si a apărut prima revistă cu titlul Psihologia socială. Buletinul Laboratorului „Psihologia câmpului social" (1998), avându-l ca director onorific pe Serge Moscovici şi ca redactor-şef pe Adrian Neculau. În 2002, a luat naştere Asociaţia Română pentru Cercetare şi Intervenţie în Psihologia Socială (preşedinte A. Neculau), care are ca scop iniţierea, organizarea, coordonarea şi realizarea de acţiuni în domeniul psihologiei sociale.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:1. Identificaţi perioadele evoluţiei psihologiei sociale ca ştiinţă?2. În operele căror gânditori antici găsim originea psihologiei sociale şi ce subiecte

abordează acestea?3. Ce semnifică termenul de machiavelism în psihologia socială modernă şi de numele cui

este legat?4. Care sunt reprezentanţii de bază a periodei de fondare a psihologiei sociale şi ce

probleme tratau în lucrările lor?5. Care este meritul lui H. Stenhal şi M. Lazarus în dezvoltarea psihologiei sociale?6. Cine poate fi considerat clasic al psihologiei sociale? Argumentaţi alegerea?7. Explicaţi de ce anii ’70-’90 sunt atribuiţi de P. Iluţ maturităţii psihologiei sociale?

15

Teoriile psihologiei sociale

Obiective de învăţare:

Studiind tema dată veţi putea: Să definiţi conceptul de teorie; Să identificaţi sarcinile unei teorii ştiinţifice; Veţi cunoaşte reprezentanţii orientărilor teoretice psihosociologice şi preocupările

acestora.

Cuprins:1. Conceptul de teorie2. Preocupări teoretice în psihosociologie3. Orientări teoretice în psihosociologie.

1. Conceptul de teorie

S. Moscovici spunea că o ,,teorie poate fi descrisă ca un ansamblu de propoziţii legate logic care clasează şi explică un ansamblu de fenomene”. Din definiţia dată reies două condiţii ale teoriei: prima se referă la legătura logică a propoziţiilor ce se conţin într-o teorie şi a doua condiţie se referă la legătura dintre teorie şi fenomenele existente. O a treia condiţie, după P.Iluţ (2000), se referă la validitatea teoriei.

În ştiinţă, teoriile îndeplinesc un şir de sarcini:1. culegerea, organizarea şi explicarea informaţiilor;2. descoperirea „petelor albe” în sistemul existent de cunoştinţe;3. crearea de predicţii asupra faptelor, evenimentelor şi a consecinţelor acestora.

În rândurile de mai sus au fost punctate cerinţele înaintate în faţa unei teorii ştiinţifice printre care: caracterul logic, simplitatea, claritatea, legătura cu faptele din viaţa de zi cu zi, posibilitatea verificării empirice prin intermediul cercetărilor experimentale. Din punct de vedere al criteriilor enumerate, unele teorii sunt mai bune altele - mai puţin bune. Dar nici una din ele nu se poate conforma tuturor criteriilor.

2. Preocupările teoretice în psihosociologiei

Referindu-ne la teoriile psihosociologiei trebuie să menţionăm, că nicio teorie nu este în stare să explice, toate fenomenele sociale. Însă fiecare în parte poate explica mai mult sau mai puţin, anumite aspecte ale unor fenomene, fapte sau legităţi ale acestora. Unele teorii îşi îndreaptă atenţia asupra individului, altele au în vizorul său structurile sociale, iar cele de-a treilea sunt orientate asupra interrelaţiei individ-mediu înconjurător. Unele pun accent pe condiţiile externe şi împrejurările mediului social al omului, pe când altele afirmă importanţa hotărâtoare a instinctelor, obiceiurilor etc. în realizarea comportamentului uman. Altfel spus, teoriile se raportează diferit la realitatea socială. Dată fiind diversitatea punctului de vedere logic, analizele şi explicaţiile în psihosociologie nu se situează pe acelaşi plan. De aceea, psihologii sociali în activitatea lor se ghidează nu după o anumită teorie ştiinţifică, ci după tipuri de teorii sociale numite metateorii.

16

În lucrarea sa Psihologia socială sau maşina de fabricat zei (1997), S. Moscovici împarte teoriile sociale în trei grupuri:

1. Teorii paradigmatice - propun o viziune globală asupra relaţiilor şi comportamentelor umane; de exemplu teoria câmpurilor a lui K. Lewin.

2. Teoriile fenomenologice caută să descrie şi să explice o familie de fenomene cunoscute. Întrebările la care tind să răspundă aceste teorii sunt: cum? şi pentru ce?, căutând să dezvăluie cauza unui anumit număr de efecte. De ex. teoria conformării a lui Sherif care vizează influenţa normelor sociale asupra percepţiei şi performanţelor individuale.

3. Teoriile operatorii tind să degaje un mecanism elementar, necunoscut până acum şi care explică un ansamblu de fapte. Ele prevăd, de asemenea, fapte noi şi surprinzătoare. Un exemplu reprezentativ îl constituie teoria disonanţei cognitive a lui Festinger ce spune că oamenii simt un mare disconfort atunci când între informaţiile, atitudinile şi/sau comportamentele lor există neconcordanţe şi încearcă să le elimine sau să le reducă, ceea ce duce la schimbarea de atitudine sau comportament.

Cele trei tipuri de teorii coexistă în psihologia socială. Nici una nu constituie un tip pur, susţine Moscovici, şi fiecare ar putea fi chiar plasată în mai multe rubrici.

3. Orientări teoretice în psihosociologie

3.1. Orientarea neobehavioristă Teoriile motivaţionale - încearcă să descifreze relaţia dintre individ şi social prin intermediul

rolului nevoilor şi motivelor în declanşarea şi susţinerea acţiunilor noastre ( P. Iluţ, 2000). Teoria învăţării sociale. Ideea centrală a teoriei învăţării este că comportamentul prezent al

individului este determinat de condiţionări, de ceea ce am învăţat anterior. Comportamentul în anumite situaţii-stimul, întărit prin recompense, tinde să devină obişnuinţă. Oamenii vor reacţiona diferit la situaţiile de conflict în dependenţă de cum au învăţat să-l depăşească.

În literatura de specialitate sunt descrise trei tipuri de învăţare:a) învăţarea directă,b) Învăţarea indirectă c) Învăţarea complex – cognitivă, Toate cele trei tipuri de învăţare socială sunt prezente în relaţia individ-social. Ponderea lor

diferă în funcţie de mai multe variabile: vârstă, gradul de inteligenţă, nivelul de cultură, unele trăsături de personalitate, experienţa de viaţă.

Teoria costurilor şi beneficiilor susţine că oamenii se conduc, aproape în toate acţiunile lor, după principiul de a obţine beneficii cât mai mari cu costuri cât mai mici. Teoria respectivă a fost împrumutată din abordările microeconomice şi aplicată cu succes în contextul relaţiilor sociale extinzând noţiunile de costuri-beneficii spre domeniile psihologice, sociale şi informaţionale. Teoria costuri – beneficii de-a lungul timpului a suferit un şir de schimbări devenind tot mai complexă în abordarea sa.

În literatura de specialitate se cunosc mai multe studii de jocuri strategice. Cel mai cunoscut fiind ,,dilema prizonierului” dezvoltat de către matematicienii Neumann şi O. Morgenstern (1944) şi exemplificat prin situaţia a două persoane anchetate de poliţie sub învinuirea de a fi comis un delict. În lipsă de probe mărturia lor este hotărâtoare pentru stabilirea vinovăţiei. Fiecare dintre învinuiţi se află în situaţia de a alege între a mărturisi sau nu fapta comisă. Ei trebuie să ţină seama însă de alegerea complicelui.

17

Dilema prizonierului rezultă din imposibilitatea de a comunica între ei, pentru a se pune de acord asupra strategiei pe care să o urmeze. Dilema prizonierului a fost aplicată în studiul cooperării şi al competiţiei interpersonale, identificându-se mai multe orientări sociale în interacţiunea dintre indivizi:

a) orientarea spre maximizarea câştigului propriu (individualism);b) spre maximizarea câştigului celuilalt (altruism);c) spre un profit comun (cooperare);d) spre un câştig scăzut (competiţie) (S. Chelcea, 2003).

Teoria schimbului social are un interes mai larg, acela că oamenii schimbă bunuri, servicii, după principiul echităţii, al dreptăţii sociale. Oamenii se compară cu ceilalţi în funcţie de raportul dintre costuri şi beneficii pe care le angajează într-o activitate. Atunci, când constată o inechitate după felul în care percep acest raport, vor face tot posibilul pentru a stabili sau restabili echitatea.

Soluţiile cognitive micşorează costurile sau măresc beneficiile doar pe plan perceptiv-interpretativ, şi nu la modul efectiv. Oamenii tind să restabilească echitatea prin combinarea strategiilor luând în consideraţii şi astfel de variabile ca: emoţiile, sentimentele, solidaritatea.

3.2 . Orientarea cognitivistăIdeea de bază a acestei orientări se centrează pe faptul că acţiunile şi gesturile oamenilor

depind de felul în care ei percep şi definesc situaţiile sociale. Reprezentaţii de vază a acestui curent sunt: K. Koffka, V. Keller.

Asumările principale subîntinse în toate demersurile cognitive se referă la faptul că: Folosim scheme mentale, categorii, prototipuri, pentru a descrie şi înţelege realitatea

înconjurătoare; Psihologia cognitivă se ocupă de caracteristicile şi criteriile după care noi discriminăm

între figurile de prim-plan şi planul secund nediferenţiat; Oamenii utilizează informaţiile în determinarea cauzelor comportamentelor sociale în

funcţie de anumite condiţii; Felul în care se fac atribuirile contează extrem de mult în luarea deciziilor

comportamentale şi chiar în opţiuni de viaţă. Când percepţiile, interferenţele se referă nu doar la relaţiile interpersonale, judecăţile

asupra altor persoane ci se referă la situaţii şi grupuri sociale, la înţelegerea lumii în ansamblu, observăm că expresia mai des utilizată este cogniţia socială.

3.3. Orientarea interacţionistăDenumirea orientării respective a apărut prin analogia dintre relaţiile sociale şi acţiunile

teatrale, unde actorii joacă un rol sau altul. Acest aspect al relaţiilor sociale este proeminent în lucrările lui Blumer, G. Mead, întemeietorii interacţionismului simbolic, reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi ale lui E. Goffman, autorul teoriei ,, dramaturgia socială”.

Postulatele fundamentale ale orientării date au fost rezumate de către Stephan şi Stephan, 1985 astfel (apud P. Iluţ, 2000): Pentru a explica comportamentul unui actor social trebuie să se ţină cont şi de

contextul în care el acţionează. Scos din context, comportamentul este irelevant şi unul şi acelaşi comportament poate fi interpretat diferit;

Înţelegerile sunt rezultatul interacţiunilor sociale, ele sunt produse colective, născute şi structurate prin viaţa în comun;

18

Oamenii interacţionează între ei pe baza simbolurilor şi aceste simboluri îşi au originea în interacţiuni. Simbolurile au înţelesuri comune. Astfel n-ar fi posibilă comunicarea şi predicţia conduitei semenilor noştri;

Oamenii nu receptează şi nu vehiculează mecanic simbolurile şi înţelesurile, în funcţie de experienţele anterioare, ci le interpretează şi adaptează la schimbările;

Nu poţi înţelege indivizii fără a examina societatea care i-a modelat şi îi remodelează continuu şi e imposibil de înţeles societatea fără a avea în vedere profilul personalităţii membrilor ei, care o definesc şi o redefinesc perpetuu.

În cadrul acestei orientări există două şcoli distincte cu privire la interacţiunea societate – sine:

Şcoala de la Chicago, cu reprezentanţii săi de vază G. Meads, H. Blumer, susţine că analiza comportamentului uman trebuie făcută ţinându–se cont de relaţia sine - societate. Comportamentele umane nu pot fi explicate din exterior fără a recurge la înţelesul pe care autorul actului respectiv îl acordă.

Şcoala de la Iowa acordă o mai mare importanţă rolurilor sociale în modelarea conduitelor umane, fără a vedea în acestea nişte structuri rigide, mai mult oamenii îşi pot selecta şi adopta rolurile şi cerinţele de rol.

Şcoala dramaturgică este legată de numele lui E. Goffman, care a pus în termeni concreţi metafora ,,viaţa e ca o scenă”. El a analizat străduinţa oamenilor de a se prezenta cât mai favorabil în faţa celorlalţi, folosind toate mijloacele ce le stau la îndemână. El susţine că locurile publice seamănă mult cu scena, iar indivizii - actori sociali -tind să contempleze şi să gestioneze cu multă grijă impresiile pe care le fac celorlalţi.

Întrebări de autoevaluare şi teme de reflecţie:1. Definiţi conceptul de teorie.2. Explicaţi sarcinile teoriilor în ştiinţă.3. Prin ce se deosebesc teoriile fenomenologice de cele paradigmatice şi cele operatorii?4. Ce teorii cuprinde orientarea neobehavioristă şi care sunt ideile centrale ale acestora?5. Care sunt asumpţiile principale ale orientării cognitiviste?6. Cum pot fi explicate relaţiile sociale prin intermediul orientării interacţioniste?7. Exemplificaţi metafora lui E. Goffman ,,viaţa e ca o scenă”.8. Dacă aţi fi trăit şi activat acum 80 de ani, adeptul cărui curent psihologic aţi fi, vis-á-vis

de obiectul de studiu al psihosociologiei, şi de ce?9. Ce teorii psihosociologice consideraţi că sunt mai importante în condiţiile actuale?

Argumentaţi răspunsul.

19

Metodologia cercetării în psihosociologie

Obiective de învăţare:Studiindtema dată veţi putea:

Să aplicați principiile cercetării în ştiinţele socioumane; Să identificaţi tipurile de cercetări în psihosociologie; Să comparați avantajele și limitele diverselor strategii de cercetare.

Cuprins:1. Principiile cercetării în ştiinţele socioumane2. Tipuri şi metode de cercetare3. Metodele experimentale4. Metodele non-experimentale

1. Principiile cercetării în ştiinţele socioumane

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup presupune trei principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste principii sunt: (1) principiul unităţii teoretic-empiric, (2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) - explicaţie şi (3) principiul unităţii cantitativ-calitativ.

Conform principiului unităţii teoretic-empiric în cercetarea ştiinţifică, cunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele obţinute prin activitatea de cercetare conferă valoare de adevăr teoriilor.

Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit comportament nu este acelaş lucru cu a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegere nu garantează obiectivitatea concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică presupune o analiză de profunzime a comportamentului uman şi nu doar o simplă intuiţie.

Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice, specific cantitative şi a celor cazuistice, specific calitative.

2. Tipuri şi metode de cercetare

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai larg (metodă statistică, dialectică etc.), alteori are un sens mai restrîns (observaţie, anchetă etc). Clasificarea metodelor de cercetare se face în funcţie de diverse criterii:

I. În funcţie de criteriul temporal, se disting:• Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau aspectele unui fenomen

psihic la un moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I) Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.

20

• Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care se măsoară aceeaşi caracteristică psihică în câţiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I, în anii şcolari 1995-1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.

• Studiile longitudinale presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de obicei pe termen de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se fac evaluări comparative. (Exemplu: responsabilitatea aceloraşi studenţi măsurată succesiv în anul I, anul II, anul III, anul IV.) Metode utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.

II. Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie al cercetătorului asupra subiectului. În funcţie de acest criteriu se disting:

• Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determină anumite reacţii ale subiectului;

• Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, dar nu intervine activ în generarea unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).

• Cercetările non-experimentale, în care cercetătorul nu intervine deloc (observaţia, studiul documentelor oficiale, al biografiilor etc.)

III. În funcţie de caracteristicile metodei, se disting:• Metode şi cercetări cantitative;• Metode şi cercetări calitative.IV. În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, se disting:• Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);• Metode de prelucrare a informaţiilor;• Metode de interpretare a informaţiilor.V. În funcţie de scopul cercetării se disting:• Metode şi cercetări descriptive;• Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);• Metode şi cercetări explicative.Ca ştiinţă, psihosociologia are la dispoziţie o mare varietate de metode pentru efectuarea

cercetărilor empirice. Se pot distinge două mari tipuri de metode, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei: metodele experimentale şi metodele nonexperimentale. Alegerea metodei potrivite este determinată de o serie de factori, între care natura ipotezei, resursele disponibile (timp, bani, participanţi), restricţiile etice etc. Validitatea unei ipoteze se întăreşte dacă ea a fost confirmată, de mai multe ori, de echipe diferite de cercetare, utilizând metode diferite. Pluralismul metodologic este, de altminteri, o caracteristică a psihologiei sociale actuale.

3. Metodele experimentale

a) Experimentul de laboratorPsihologia socială a optat de la început pentru metoda experimentală. Psihologia socială este

singura ştiinţă socială ce a adoptat experimentul de laborator ca modalitate principală de administrare de probe, singura ştiinţă ce aplică experimentul la sisteme sociale complexe. Problema adecvării metodei la obiectul psihologiei sociale constituie una din dificultăţile mari ale epistemologiei ştiinţelor sociale contemporane. Etapele în realizarea unui experiment de laborator (după Șt. Boncu, 2007) sunt următoarele: Punerea problemei.

21

Formularea ipotezei. Selecţia participanţilor. Repartizarea participanţilor în grupuri. Definirea variabilelor. Determinarea influenţei variabilei independente. Controlul variabilelor externe. Efectuarea testelor statistice. Generalizarea ipotezei. Predicţiile. Explicaţia.

b) Experimentul de terenExperimentele de psihologie socială pot fi realizate în afara laboratorului, în mediul natural.

Experimentul de teren, numit uneori şi experiment natural, prin desfăşurarea lui în situaţii sociale reale, se apropie de cercetarea sociologică de teren; păstrează, totuşi, ca o caracteristică definitorie, „manevrarea variabilelor“. Cercetătorul introduce un factor experimental în situaţia socială pe care o studiază şi alege situaţia socială de studiu fără a încerca să o modifice. Şi într-un caz şi într-altul se observă şi se înregistrează reacţiile persoanelor în situaţii reale. Exemple de experimente de teren pot fi: introducerea unui nou procedeu de predare sau examinare în şcoală, schimbarea organizării producţiei, modificarea programului de lucru sau schimbarea regulamentului de ordine interioară.

Experimentele de teren sunt și ele foarte variate. După posibilitatea cercetătorului de a manipula variabilele, se disting: experimentul de teren pasiv (observaţie provocată sau pseudoexperiment) şi experimentul de teren active (direct și indirect). După durata de timp a experimentului, întâlnim experimente instantanee, şi experimente de durată, extinse pe luni sau chiar ani (vezi mai multe în S. Chelcea, 2001).

Se consideră că experimentele de teren au o validitate externă mare, deoarece subiecţii nu au cunoştinţă de desfăşurarea experimentului. Totuşi, rezultatele experimentului de teren nu întotdeauna sunt exacte din cauză că, variabilele parazite nu pot fi controlate, repartizarea subiecţilor în grupuri pune uneori probleme, iar măsurarea V.D. este dificilă.

4. Metodele non-experimentale

Experimentul reprezintă metoda dominantă în ştiinţă. Totuşi, există multe situații în care efectuarea unui experiment pentru testarea unei ipoteze specifice este cu totul imposibilă. Restricţiile provin fie din dificultatea manipulării, fie din obligativitatea respectării codului etic al cercetării. În acest caz se face apel la metodele non-experimentale, unele dintre care vor fi descrise în rândurile de mai jos. Acestea nu necesită manipularea variabilelor independente şi, de aceea, ele nu permit concluzii cauzale fundamentate.

a) Cercetarea corelaţionalăCorelaţia se referă la acea relaţie între două variabile în care creşterea sau descreşterea unei

variabile poate fi prezisă din schimbările în cea de-a doua variabilă. Dar corelaţia nu desemnează o legătură cauzală, în acest caz, nu putem afirma că a fi victima unei agresiuni cauzează scăderea stimei de sine. Amândouă variabilele pot fi corelate cu o a treia variabilă, de exemplu, calitatea de şomer, care, în mod independent, conduce la scăderea stimei de sine şi la creşterea

22

probabilităţii de a fi implicat într-un act de violenţă. Multe metode experimentale implică examinarea corelaţiilor dintre variabile care apar în mod natural, nemanipulate de cercetător.

b) Studiul documentelorStudiul documentelor trebuie deosebit de analiza documentelor, care este o metodă de analiză

a datelor. El presupune asamblarea unor date strînse de alţii. Irving Janis a făcut apel la această metodă pentru a arăta că grupurile de decizie foarte coezive din jurul unor politicieni pot lua decizii greşite din cauza fenomenului de gândire de grup. Janis şi-a construit teoria pe baza unor texte biografice, a stenogramelor şedinţelor de consiliu şi a articolelor din presă. De asemenea, studiul documentelor a fost folosit pentru a face comparaţii între diferite culturi în ceea ce priveşte sinuciderea, sănătatea mentală, creşterea copiilor etc. Aşa cum preciza Charles Seignobos (1854 – 1942), un document nu este decât „o urmă lăsată de un fapt”. Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi de două tipuri: urme directe (de exemplu, o clădire, o maşină-unealtă etc.) rezultate din activitatea productivă a oamenilor şi urme indirecte (texte, acte oficiale etc.). Această distincţie, introdusă de istoricul francez, se păstrează şi astăzi.

Documentele pot fi clasate, din punctul de vedere al analizei lor sistemice în disciplinele socioumane, după mai multe criteria. S. Chelcea (1993) reține patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura, conținutul, destinatarului emitentul. După natura lor, ele pot fi: scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri); după conținutul informațional: cifrice (în preponderența cifrelor, a graficelor) sau necifrice (în limbajul natural); după destinatar: personale sau publice; după emitent: oficiale (emise de guvern sau alte autorități de stat) sau neoficiale. Introducând în cadrul celor nescrise și criteriul vizual și auditiv, și pe cel al culturii materiale și spirituale și folosind cele patru criterii intercorelate, autorul român citat mai sus, realizează o schemă logică utilă în clasarea unei diversități atât de pronunțate de documente: de la anuare statistice, scrisori, jurnale de însemnări intime, până la filme și casete audio.

b) Studiul de cazAcesta permite o analiză aprofundată a unui singur caz (o persoană sau un grup) sau a unui

eveniment. Adesea, studiile de caz presupun folosirea interviului, a chestionarului şi a observaţiei. Ele sunt indicate pentru examinarea fenomenelor rare sau neobişnuite, ce nu pot fi create în laborator, ca sectele religioase bizare, crime în masă etc. Studiile de caz sunt foarte utile ca surse de ipoteze, dar rezultatele lor pot fi cu greu generalizate la alte cazuri sau evenimente.

Momente ale studiului de caz:- elaborarea unui cadru teoretic (ipoteza, idee directoare);- selectarea cazurilor si precizarea unităţilor de analiză (individ, situatie etc.);- schiţarea protocolului de colectare a datelor;- studiul fiecarui caz în parte prin interviu, observaţie, test etc. şi întocmirea de rapoarte separate pentru fiecare caz;- extragerea datelor relevante în lumina ipotezei (R. Gerghinescu, 2006).

Studiul de caz diferă de analiza de caz care are ca scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale, specifice unui sistem în evoluţie. Analiza de caz presupune un grup şi se ocupă cu definirea relaţiilor existente la nivelul acelui grup. Studiul de caz nu trebuie confundat nici cu experimentul mono-subiect care măsoară caracteristicile de bază ale unui subiect în condiţii experimentale. Din punctul de vedere al designului, în acest experiment se măsoară o valoare iniţială, apoi se intervine cu o variabilă şi se măsoară reacţia post-intervenţie.

23

Avantaje: poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare; permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie; este o metodă de studiu a fenomenelor rare; permite verificarea şi modificarea unor teorii general- acceptate (excepţia care confirmă sau infirmă regula); rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice.

Dezavantaje: se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel individual, dar nu se poate generaliza; o serie din modificările comportamentale se pot datora unor variabile pe care nu le putem controla; metoda este supusă erorilor, deoarece cercetătorul este implicat în relaţia respectivă şi, ca atare, este implicit un grad de subiectivitate.

d) AnchetaAncheta conţine întrebări privind subiecţii, criteriile de selecţionare, eşantionul, modul ei de desfăşurare (direct sau prin poştă, aplicată individual sau în grup). Clasificarea tipurilor de anchetă se face după mai multe criterii:

• în funcţie de metodă, avem ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu. La rîndul lui, interviul poate fi de tip cantitativ (pozitivist) sau de tip calitativ (comprehensiv);

• în funcţie de scop, avem anchete sociologice, psihologice, antropologice, politice.Indiferent de tipul de metodă, selecţia populaţiei care alcătuieşte grupul ţintă se face conform

unor criterii bine stabilite. Metodele anchetei:ChestionarulEste o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca instrument unic, fie împreună cu

altele. Se poate aplica: direct și indirect.Structura chestionarului trebuie să cuprindă trei secvenţe:

• Scrisoarea introductivă.• Instrucţiunile de aplicare.• Chestionarul propriu-zis.

Tipurile de întrebări cuprinse într-un chestionar:În funcție de conținutul informației vizate se disting:

• întrebări factuale;• întrebări de opinie;• întrebări de cunoștințe;• întrebări de motivație.

În funcţie de tipul de răspuns întrebările se clasifică în:• întrebări închise/ fixe (prestabilite;• întrebări;• întrebări semi-.

În funcţie de tipul întrebărilor şi tema studiului, se delimitează: • întrebări primare;• întrebări secundare;• întrebări terţiare.

Din punctul de vedere al adresării întrebării, avem:• întrebări directe;• întrebări indirecte.

24

În ce priveşte numărul de întrebări, regula de aur este: un număr cât mai mic de întrebări, dar suficient de mare pentru a cuprinde problema cercetată. Dimensiunea chestionarului diferă în funcţie de scop, dar şi de structura generală a metodologiei aplicate în cercetarea respectivă.Din punctul de vedere al variantelor de răspuns, se respectă o serie de reguli legate de exhaustivitatea, exclusivitatea şi unidimensionalitatea lor. Exhaustivitatea se referă la faptul că variantele propuse trebuie să acopere toate variantele de răspuns posibile. La sfârşit introducem şi un răspuns semi-liber, ca măsură de precauţie, acesta având forma "Altele...", pentru a acoperi posibila noastră neştiinţă. Exclusivitatea se referă la faptul că variantele trebuie alese astfel încât să răspundă şi să definească toate acelaş concept. Unidimensionalitatea cere ca itemii formulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi şi să nu creeze dificultăţi de opţiune datorită suprapunerii lor.În ceea ce priveşte variantele de răspuns, acestea pot lua următoarele forme:- scale cu răspunsuri numerice;- scale cu răspunsuri verbale;-scale de discriminare crescătoare (nesatisfăcător- satisfăcător - bine - foarte bine);- scale cu răspunsuri grafice (pot fi şi numerice);- scale-termometru;- răspunsuri figurale etc.

Etapele construcţiei chestionarului: 1. Pregătirea chestionarului. 2. Construcţia primei variante. 3. Chestionarul este revizuit încă odată şi apoi definitivat.

Avantajele chestionarului sunt: obiectivitatea rezultatelor; se poate aplica unui număr mare de subiecţi; se poate aplica în cercetări care presupun chestionarea unor subiecţi din zone geografice diferite; păstrează anonimatul respondenţilor (una dintre condiţiile care garantează obiectivitatea răspunsurilor); se pot obţine multe informaţii într-un timp relativ scurt.

Dezavantaje chestionarului: informaţiile care se obţin sunt doar cele anticipate de cel care a construit chestionarul şi nu se pot obţine informaţii suplimentare faţă de acestea; nu se pot cunoaşte cauzele care au condus la anumite răspunsuri; în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la situaţia ca persoana care răspunde să nu fie cea pe care o căutăm (în locul tânărului de douăzeci de ani poate răspunde bunicul, care are mai mult timp liber); este posibil ca unii subiecţi să nu răspundă la toate întrebările.

Interviul Interviul ca metodă de cercetare este definit de către S. Chelcea (2001, p.122) ca ,,o tehnică

de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane”. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri ca şi chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii orale.În literatura de specialitate se descriu două etape în realizarea interviului: (1) etapa pregătitoare, în care se fixează scopurile interviului şi se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2) etapa interviului propriu-zis, care este o discuţie sistematică şi ordonată, coordonată de intervievator cu

25

scopul de a evita distorsiunile de informaţie. Interviul se foloseşte atât în studiile calitative, cât şi în cele cantitative.

Clasificarea interviurilor se face în dependenţă de mai multe criterii.În funcție de nivelul de structurare interviul poate fi clasificat astfel :

• interviul structurat;• interviul semistructurat; • interviul nestructurat.

Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizare al răspunsurilor:• interviul standardizat (cantitativ), • interviul nestandardizat.

În funcţie de numărul de persoane intervievate, se delimitează:• interviul individual (un operator - un respondent);• interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenţi). Din punctul de vedere al frecvenţei aplicărilor, se delimitează: • Interviurile unice;• Interviurile panel.

Există şi alte tipuri de interviuri, diferenţiate în funcţie de conţinut:• interviul analitic;• interviul diagnostic;• interviul etnografic. Delphi este o variantă de interviu etnografic, aplicat multifazic. Se lucrează doar cu experţi,

ei fiind atât respondenţi, cât şi juriu al informaţiei obţinute.Avantajele interviului: flexibilitatea,; rata mai ridicată a răspunsurilor, observarea comportamentelor nonverbale, asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, colectarea unor răspunsuri spontane, asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora; asigurarea răspunsului la toate întrebările precizarea datei şi locului convorbirii, studierea unor probleme mai complexe.Dezavantajele interviulu: costul ridicat, timpul îndelungat, erorile datorate operatorilor de interviu, imposibilitatea consultării unor documente, inconveniente, neasigurarea anonimatului, lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, dificultăţi în accesul (Kenneth D. Bailey,1982, apud S. Chelcea 2001, p.126).

e) ObservaţiaA observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau un proces, a face constatări şi

remărci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Acesta este sensul termenului de „observaţie” la nivelul simţului comun.

Observaţia ştiinţifică se deosebeşte de observaţia neştiinţifică prin aceea că urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi proceselor percepute, să verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Observaţia ştiinţifică presupune, cu necesitate, scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine stabilite şi îndelung verificate. În ştiinţele socioumane, observaţia este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care „îşi dau seama” şi acţionează ca atare (P. Iluț, 1997).

Tipurile de observaţie. (R. Guy Sedlack şi Jay Stanley, 1992, apud S. Chelcea, 2001):

26

• În funcție de demersul ceretării se conturează: observaţia cantitativă şi observaţia calitativă;

• După gradul de implicare a observatorului în viaţa colectivităţilor studiate: observaţie participativă şi nonparticipativă;

• După recunoaşterea deschisă sau ascunderea faptului că se urmăreşte studierea grupurilor, colectivităţilor sau comunităţilor: observaţie deschisă şi observaţie ascunsă;

• În dependenţă de efectuarea observaţiei în mediul natural sau într-un mediu artificial: observaţie de teren şi observaţie de laborator;

• După gradul de control: observaţie puternic controlată şi observaţie slab controlată;• În funcție de structurarea categoriilor de observare: observaţie structurată şi observaţie

nonstructurată.În orice tip de observaţie, cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de întrebări: Ce va observa? Cum o va face? Cum să se înregistreze faptele de observaţie? Cum să le interpreteze în vederea teoretizării?Reguli de observare:• Înainte de începerea cercetării de teren, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu obiectivele cercetării;• Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;• Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării evenimentelor (făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării, aparatele utilizate în observaţie, factorii de mediu care pot influenţa comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum şi modificările care au survenit în timpul observării;• În notele de observaţie nu-şi au locul opiniile, ipotezele, remărcile cercetătorului. Este greşit să notăm că persoana observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm doar expresia facială, paloarea, contracţia musculară etc;• Conversaţia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au desfăşurat. • Opiniile şi deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite;• Notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru;• Notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine conturat, să se treacă la clasificarea lor definitivă

Avantaje ale observaţiei: este o procedură puţin complicată şi ieftină; permite obţinerea de informaţii atunci când respondenţii nu sunt capabili să le ofere (cazul copiilor, al persoanelor care nu vorbesc etc.); studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate; oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că datele obţinute nu pot fi bănuite de a avea un indice de dezirabilitate socială, cum sunt cele obţinute prin chestionar, interviu etc.; permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori ele sunt greu de prelucrat.

Dezavantajele observaţiei: nu poate fi utilizată atunci când scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari; nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente neaşteptate; este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenţa în familie; datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea observatorului; un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente, neimportante sau poate să inducă comportamente celor observaţi.

27

Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selecţia observatorilor şi a asistenţilor pe criterii bine stabilite şi prin antrenament.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:1. Cum înțelegeți principiul unităţii înţelegere-explicaţie?2. Clasificați tipurile de cercetări după criteriul temporal.3. Specificați etapele realizării experimentului de laborator?4. Prin ce se diferenţiază variabilele dependente de variabilele independente?5. În ce constă tehnica experimentală dublu orb?6. Comparaţi interviul cu ancheta sociologică și identificați asemănările și deosebirile.7. Care este specificul anchetei?8. Ce este studiul de caz?9. Distingeți între studiul de caz și analiza de caz.10. Ce se înţelege prin studiu panel?11. Ce secvențe stucturale trebuie să conțină un chestionar?12. Comparaţi avantajele întrebărilor închise cu cele ale întrebărilor deschise.13. Concepeţi un chestionar de cercetare a motivației învățării la adolescenți.14. Care sunt notele definitorii ale interviului ca tehnică de cercetare în sociologie şi

psihologie?15. Ce tipuri de interviuri putem distinge în funcție de nivelul de structurare?16. Ce avantaje are interviul ca tehnică de investigare? 17. Elaborați un plan de observație a unui grup de elevi.18. Concepeți un ghid de interviu privind interacțiunea maritală.

Grupurile sociale

Obiective de învăţare:Studiind tema dată, veţi putea:

Să recunoaşteţi un grup după caracteristicele lui; Să clasificaţi grupurile sociale după diferite criterii;

28

Să caracterizaţi un grup social după parametrii săi; Să determinaţi importanţa grupului atât pentru indivizi, cât şi pentru societate.

Cuprins:1. Definirea şi clasificarea grupurilor2. Parametrii şi funcţiile grupului3. Dinamica grupurilor 4. Conformarea și devianţa în grup5. Coeziunea grupului6. Eficienţa grupului

1. Definirea şi clasificarea grupurilor

Grupul este un ansamblu de persoane care au drept caracteristici, relaţii nemijlocite (faţă în faţă) de interacţiune şi dependenţă reciprocă, scopuri şi activităţi comune, au conştiinţa apartenenţei de grup, sentimentul „de noi” (P. Iluţ, 2004).

Grup social mic – categorie de grup social caracterizată prin: existenţa unui anumit număr de persoane – (2-30) – existenţa unui scop comun către care sunt orientate eforturile membrilor grupului, a unei reţele de status – roluri într-un anume fel îmbinate şi aflate în interacţiune, a unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita în conformitate cu grupul. Acestora li se adaugă caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale. Grupul mic (punct de intersecţie între social şi psihologic) ocupă o poziţie strategică (S. Marica, 2008, p. 101):- asigură pătrunderea influenţei relaţiilor şi structurilor sociale până la nivelul opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor individuale, facilitând astfel trecerea socialului în psihologic;- asigură influenţa inversă– de la membrii grupului către suprastructură.

Există mai multe criterii de clasificare a grupului:1) După marime: grupuri mici; grupuri mijlocii; grupuri mari.2) După natura relaţiilor dintre membrii componenţi: grupuri primare şi grupuri

secundare.3) După funcţia normativ-axiologică în raport cu individul concret: grupuri de

apartenenţă şi grupul de referinţă.4) După statutul acordat legal (oficial): grupuri formale şi grupuri informale.5) După gradul de integralitate şi stabilitate a intereselor: grupuri naturale, grupuri

ocazionale.6) După statutul ontic: grupuri reale, grupuri nominale.7) După scopul activităţii: grupuri de muncă, de joc, de suport (terapie) etc.

2. Parametrii şi funcţiile grupului

I. Radu (1997) sintetizează principalii parametri ai grupului:1) Mărimea grupului 2) Compoziţia grupului 3) Sarcina grupului

29

4) Procesele de interacţiune 5) Structura grupului 6) Conştiinţa colectivă 7) Eficienţa grupului 8) Coeziunea grupului

Funcţiile grupului (P. Iluț, 2004) Din perspectiva individului grupurile sunt importante pentru că: primim şi oferim atenţie şi

afectivitate, grupul ne confirmă şi execută sentimentul de „a aparţine la” (afiliere), el constituie antidotul la anonimat şi singurătate; grupul ne ajută să atingem scopuri pe care greu le-am putea realiza ca simpli indivizi izolaţi; adesea membrii grupului din care facem parte ne furnizează cunoştinţe şi informaţii neaccesibile altfel; a aparţine unui grup, cu atât mai mult la variate grupuri, înseamnă siguranţă şi protecţie faţă de potenţialii sau realii duşmani, sau catastrofele naturale şi sociale; calitatea de membru a unui grup oferă identitate socială pozitivă, care la rândul ei constituie componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. În psihosociologie au semnificaţie importantă identitatea de gen (bărbat-femeie) şi cea etnică (asociată cu o anumită religie). Pe de altă parte, cu cât grupul din care facem parte este mai prestigios, cu atât identitatea grupală contează mai mult în concepţia de sine. A face parte din grupul de elită este un mijloc important de validare a valorii personale.

Din perspectiva societăţii grupul îndeplineşte funcţii pe linia controlului social, a formării şi comportării indivizilor în acord cu dezirabilul social. Acţiunea se realizează direct prin instituţii şi organizaţii specializate în acest sens (instanţe judecătoreşti, poliţie, armată) şi prin grupuri primare. De exemplu, prin legi juridice şi politici sociale statul încurajează sau descurajează divorţurile, fertilitatea. Familia este principalul agent de socializare care ajută copilul să formeze atitudini pozitive faţă de muncă, respect pentru legile formale şi informale, deci realizează un control social. Fără mijlocirea grupului e greu de realizat un control social pentru fiecare individ în parte.

3. Dinamica grupurilor Primele utilizări ale expresiei “dinamica grupurilor” îi aparțin lui Kurt Lewin , în câteva

articole scrise între 1944 și 1947. În sens larg, dinamica drupului desemnează perspectiva teoretico-experimentală care se ocupă de studiul grupurilor mici. În sens restrâns, reprezintă ansamblul proceselor psihosociale şi schimbărilor de structură care au loc în viaţa grupului (C. Postelnicu, 2003).

Conform teoriei câmpului a lui Lewin, comportamentul unui individ aflat în situație de grup trebuie interpretat pornind de la grup (întregul) și nu de la individ (partea), deoarece orice individ este influențat inevitabil de procesele care au loc în cadrul unui grup (S. Chelcea., P. Iluț, 2003).

Pe parcursul anilor, în cadrul dinamicii grupurilor, au fost abordate o serie de teme de importanță majoră pentru psihologia socială: procesele de cooperare şi competiție, formarea normelor sociale, coeziunea de grup, procesele de influență socială, luarea deciziei în grupuri, procesele de comunicare, stilurile de conducere, atracţia interpersonală etc. Se observă aşadar că dinamica grupurilor reprezintă un domeniu de cercetare foarte vast.

Astăzi, dinamica grupurilor se compune din două mari părți: a) Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile primare (familie, grup de

prieteni etc) şi legile care le reglementează (de ex. influența exercitată de un grup asupra

30

membrilor săi, viața afectivă a grupului şi evoluția sa în anumite circumstanțe, factorii coeziunii şi disocierii etc.);

b) Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile secundare (organizaţii, grupuri politice, grupuri militare etc) şi legile care le reglementează studiul proceselor de schimbare, utilizare a metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate etc. (A. Neculau, coord., 2006).

4. Conformarea și devianţa în grup

Cercetările descrise în literatura de specialitate, asupra comportamentului de conformare în grup, au scos în evidență puterea grupului asupra membrilor săi. Conforormarea este o formă de influenţă socială care constă în schimbări atitudinale sau comportamentale determinate de preluarea voluntară a poziţiei susţinute de majoritatea membrilor grupurilor de apartenenţă (E. Elinschi-Ciupercă). Expunerea publică și forța numerică a majorității exercită presiuni asupra indivizilor spre conformare, reducând capacitatea acestora de a opune rezistență. S-a demonstrat, de-asemenea, că indivizii se conformează mai mult când nu se simt deplin acceptaţi de grup (Dittes şi Kelley, 1956), când sunt atraşi de grup (Berkowitz, 1957), când au un statut mai puţin important decât alţi membri ai grupului (Lefkowitz, Blake şi Mouton, 1955), când se consideră competenţi în sarcină (Geller, Endler şi Wiesenthal, 1973) etc (Ș. Boncu, 2007).

Atitudinile de conformare în grup apar în raport cu normele acestuia și nivelul de toleranță a grupului față de încălcarea normelor. Cu cât norma este mai importantă pentru grup, cu atât este mai redusă toleranța membrilor față de încălcarea ei. Succesul conformării, așa cum arată McCormick și Ilgen (1995), citați de C. Zaborilă (2004) este asigurat de severitatea sancțiunilor violării normelor.

Oamenii nu se conformează normelor oricărui grup din care fac parte, ci numai celor ale grupurilor de referinţă, grupuri cu care individul se identifică în gândurile, simţurile şi acţiunile lor şi spre care, în general, aspiră. Grupurile de referinţă, pe lângă funcţia normativă mai au şi o funcţie de comparaţie – individul raportându-şi mereu reprezentările, atitudinile, conduitele şi performanţele la cele ale membrilor grupului, luaţi drept model pentru a vedea în ce măsură se apropie de standardele grupului.

Reajustarea conduitei pentru a corespunde exigenţelor grupului nu presupune întotdeauna şi internalizarea normei. În fiecare grup pot fi identificaţi şi indivizi care nu se conformează normelor, refuzând să se adapteze la standardele de gândire şi de conduită.

Devianţa în grup descrie comportamentele pe care membrii grupului le consideră atât de ameninţătoare, jenante sau deranjante încât introduc sancţiuni speciale destinate persoanelor care le-au manifestat (ibidem, p. 257).

5. Coeziunea grupului

Coeziunea, aşa cum este definită în Enciclopedia de psihosociologie (coord. S. Chelcea., P. Iluţ, 2003), exprimă proprietatea grupurilor de a fi un tot, cu un înalt grad de integralitate, membrii componenţi fiind strâns legaţi, între ei funcţionând, prioritar relaţii de cooperare şi un accentuat consens. Din definiţie reiese că această proprietate a grupului este grefată pe consens –

31

atitudinile asemănătoare ale membrilor faţă de acelaşi obiect, valoare sau regulă – cercetările arătând că acolo unde există consens se diminuează posibilităţile de dezbinare între membrii grupului. Coeziunea corelează şi cu capacitatea de autoorganizare, dacă o înţelegem ca pe un mecanism al integrării membrilor în grup. Constând în coordonarea si colaborarea dintre membri, acestea duc la o eficienţă sporită, percepută ca gratifiantă. Coeziunea mai corelează şi cu aşezarea spaţială – o influenţă pozitivă a modelelor ce îmbină conducerea centralizată cu comunicarea între membri. Acolo unde există o centralizare excesivă, chiar dacă determină o organizare superioară, coeziunea nu atinge cote ridicate, deoarece exprimă raporturi de solidaritate şi unitate dintre membri, raporturi în virtutea cărora grupul funcţionează ca o unitate coerentă, de sine stătătoare. Pivotul coeziunii îl constituie consensul membrilor în legătură cu o problemă sau alta, iar consensul este cu atât mai mare cu cât în cadrul relaţiilor interpersonale predomină atracţia mutual împărtăşită. Un indice al coeziunii grupului îl constituie frecvenţa folosirii pronumelui „noi” în defavoarea lui „eu” (P. Golu, 1974, apud. S. Marica, 2008).

Factorii principali ce determină o coeziune ridicată sunt:a) Gradul de atractivitate şi simpatie dintre membrii grupului; b) Eficienţa şi prestigiul grupului; c) Statutul pe care fiecare individ îl are în cadrul grupului;d) Volumul efortului depus pentru a intra în grup;e) Ameninţările externe şi/sau competiţiile cu alte grupuri; f) Mărimea grupului;g) Factorii care descurajează direct sau indirect indivizii de a părăsi grupul.O înaltă coeziune, după cum arată P. Iluţ (2004), aduce, în general, beneficii nu doar pe linia

satisfacţiei emoţionale a membrilor grupului, ci şi în ceea ce priveşte productivitatea lui. Depinde însă care sunt normele formale şi informale stabilite în grup: dacă ele vizează ideea de a munci din greu pentru atingerea unui obiectiv, coeziunea va contribui din plin la aceasta, iar dacă norma expresă sau tacită îndeamnă la „chiul", coeziunea va duce la descreşterea productivităţii în muncă. O prea mare coeziune constituie, de asemenea, în conjuncţie cu alte condiţii, un factor facilitator al gândirii necritice de grup (groupthink) în adoptarea unor decizii comune.

6. Eficienţa grupului

Orice grup este centrat pe îndeplinirea anumitor obiective, iar gradul în care sunt atinse aceste obiective denotă eficienţa grupului. Eficienţa depinde şi de natura sarcinii, de mărimea grupului, de forma de libertate, de coeziune etc.

Eficienţa de grup – presupune ca grupul să fie centrat pe anumite scopuri, obiective, iar măsura în care grupul atinge, realmente, aceste obiective dă gradul eficienţei sale. Cercetările lui F. Allport au evidenţiat fenomenul de facilitare socială în grup, perceperea reciprocă a membrilor, comunicarea dintre ei - au efect de energizare. Aceste energii ale grupului se cumulează, iau forma diverselor propuneri de rezolvare a sarcinii şi fac să crească eficienţa activităţii de grup. În acelaşi timp, există efecte asupra unor proprietăţi principale – eficienţa reduce dezacordul interpersonal, stimulează percepţia interpersonală, determină o creştere a atenţiei membrilor unul faţă de celălalt, astfel încât creşte coezivitatea (Golu, P., 1974, apud. S. Marica, 2008).

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

32

1. Care sunt condițiile pe cate trebuie să le întrunească un grup pentru a fi considerat ca atare?

2. Ce grupuri au relevanţa mai mare pentru psihosociologie şi de ce?3. Ce tipuri de grupuri putem distinge după statutul oficial?4. Clasificaţi grupurile sociale după natura relaţiilor în cadrul grupului.5. Ce înțelegeți prin noțiunea ,,grup de referință”?6. Caracterizaţi familia ca grup social după parametrii unui grup.7. De ce este grupul atât de important pentru individ? 8. Caracterizaţi familia Dvs. ca grup primar după parametrii unui grup.

Procese de grup

Obiective de învăţare:Studiind această temă, veţi putea:

Să înţelegeţi de ce individul integrat grupului se comportă altfel decât Eu-l său normal;

33

Să determinaţi fenomenele de grup; Să constataţi gândirea de grup cunoscând simptomele şi condiţiile apariţiei; Să explicaţi influenţa minorităţii asupra majorităţii.

Cuprins:1. Polarizarea de grup2. Influenţa informaţională şi influenţa normelor3. Gândirea de grup4. Influenţa minoritară

1. Polarizarea

Dacă în cadrul grupului există păreri diferite și se duc discuţii aprinse asupra unei probleme esenţiale, atunci funcţionează fenomenul polarizării de grup. Acest efect al producerii deciziilor de grup constă în faptul că dacă până la discuţia unei probleme a grupului participanţii au avut păreri diferite, atunci, după discuţie opiniile tuturor se contopesc în una singură, ca urmare a compromisului. Astfel, opiniile din faza de pre-discuţie devin unanime și se fixează la un anumit ,,pol”. Cu alte cuvinte, opinia acceptată de majoritatea membrilor grupului devine mai intensă în direcţia în care ea înclina înaintea discuţiei. Acum ea nu mai face obiectul discuţiilor, ci devine o normă pentru acţiunile membrilor grupului. Efectul intensificării sau ,,concentrării opiniilor” în procesul luării deciziilor de grup a fost amintit prima dată în psihologia mulţimilor de către Le Bon, iar primele cercetări, rezultatele cărora au dus la descoperirea polarizării de grup, vizau o altă problemă. Curiozitatea cercetătorilor ţinea de întrebarea ,,sunt grupurile mai conservatoare în deciziile pe care le iau decât indivizii?”, dacă răspunsul este da, va lua grupul decizii mai echilibrate, mai puţin riscante decât indivizii izolaţi?

Câmpul acesta de cercetare a fost inaugurat de către James Stoner a constatat că grupurile iau decizii mai riscante decât indivizii izolaţi. Explicaţiile fenomenului făceau apel la ideea de fuziune a responsabilităţii (în grup, responsabilitatea pentru eventualul eșec din cauza deciziilor riscante, se împarte între membri) sau la ideea riscului ca valoare socială (indivizii dispuși să riște se bucură de mai mult prestigiu decât cei prudenţi) (Semecikin, 2003).

Moscovici și Zavalloni prin cercetările lor demonstrează faptul că interacţiunile dintre indivizii cu atitudini apropiate au darul de a intensifica/întări aceste atitudini, adică să le facă să fie mai apropiate de extrema spre care înclinau înainte. Acest fenomen a fost numit polarizare de grup.

2. Influenţa informaţională și influenţa normelor

Mai mulţi cercetători, de-a lungul anilor, au încercat să explice polarizarea de grup. Unii dintre aceștia au pus accentul pe influenţa informaţiei, alţii pe influenţa normelor sociale. Reprezentativă pentru primul grup de cercetări este teoria argumentelor persuasive (TAP) al lui A, Vinokur și E. Burnsetein, potrivit căreia poziţia unui individ, într-o anumită chestiune, este determinată de numărul și capacitatea persuasivă a argumentelor pro sau contra pe care el le actualizează din memorie atunci când își formulează poziţia. Factorii principali care determină capacitatea persuasivă a unui argument sunt, după Șt. Boncu, validitatea și noutatea. Potrivit acestei teorii, argumentele făcute public întăresc poziţia individului, iar poziţia grupului ca întreg

34

va polariza, va deveni mai extremă. Pe de altă parte, oferind altora argumente noi, discuţia va prezenta, pentru toţi, prilej nu numai de confirmare, dar și de consolidare a poziţiei lor.

Reprezentativ pentru grupul de teorii ce pune accent pe explicarea polarizării prin intermediul normelor sociale este teoria comparării sociale, care face apel la dezirabilitatea socială. Pentru a reuși să se perceapă și să se prezinte într-o lumină favorabilă, indivizii trebuie să observe cum se comportă alţii și să-și ajusteze în consecinţă autoreprezentarea. Discuţia de grup indică modele de comportament dezirabile social și astfel indivizii își schimbă poziţia în direcţia grupului pentru a câștiga aprobare (Șt. Boncu, 2007). Acest comportament este mai evident în cadrul grupurilor stabile de lungă durată, unde, membrii grupului vor interacţiona și pe viitor.

3. Gândirea de grup

Apropiat de fenomenul polarizării de grup, s-a dovedit a fi un alt fenomen descoperit de cercetătorul american Irving Janes, care a studiat toată viaţa structura grupului, leadeshipul, stresul și conflictul de grup, precum și schimbarea de atitudine. În cartea sa Victime ale gândirii de grup (1972), Janes a descris deteriorarea procesului de luarea a deciziei, pe care el a numit-o gândire de grup. Iniţial, Janes explica acest proces prin atmosfera care s-a creat în cadrul grupurilor aflate la conducere. ,,Group-thing,, se referă la tendinţa membrilor grupului de a ajunge la solidaritate și coeziune, tendinţă care face să ocolească orice chestiuni care ar conduce la dispute. În astfel de cazuri, dacă membrii anticipează contraargumente cu privire la o anumită problemă, el evită să ridice problema respectivă. Dacă cred că nu se poate răspunde la o întrebare – nu o pun. Mai târziu, autorul plasează accentul spre tendinţa de a menţine unanimitatea deciziei grupului (Șt. Boncu, 2007).

Janes consideră că gândirea de grup poate apărea în orice grup (familie, prieteni, colegi), dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

Coeziunea grupului, Izolarea grupului. Stilul de leadership directiv. Presiunea psihică pe care o resimt membrii, nesiguranţa poziţiei indivizilor în cadrul grupului. (N. Semecichin, 2003)Pe lângă condiţii, Janes a analizat şi a descris în lucrările sale şi simptomele gândirii de

grup . 1. Iluzia de invulnerabilitate.2. Raţionalizarea colectivă.3. Iluzia moralităţii. 4. Stereotipuri asupra out-group-ului. 5. Presiuni puternice spre conformism.

6. Autocenzurarea ideilor deviante. 7.Unanimitatea aparentă. 8. Prezenţa „paznicilor minţii” (mindguards). Ca rezultat a pornirii raţionale de a menţine unanimitatea şi coeziunea, eficienţa mintală a

indivizilor este diminuată, simţul realităţii deteriorat, iar deciziile grupului sunt nerealiste şi lipsite de simţ practic.

Cercetătorul american, pe lângă descrierea şi explicarea fenomenului gândirii de grup, a

35

propus şi un şir de strategii de prevenire a acestuia, fără a compromite coeziunea de grup:a) Încurajarea exprimării deschise a ideilor alternative.;b) Grupuri multiple de discuţie pe aceeași temă;c) Folosirea unui avocat al diavolului - această strategie garantează examinarea dovezilor ce

există împotriva deciziei grupului;d) Invitarea unor experţi din afară pentru a evalua decizia de grup;e) Încurajarea membrilor de a discuta cu cei apropiaţi lor despre decizia de grup şi a culege

feed-back-uri;f) Informarea membrilor asupra fenomenului de gândire de grup, asupra cauzelor şi

consecinţelor acestuia.

4. Influenţa minoritară

Grupuri de conducere în care să predomine, în exclusivitate, unanimitatea opiniilor sunt relativ puţine. În realitate există mult mai multe grupuri în care apar divergenţe de opinii din variate considerente, ceea ce impulsionează apariţia subgrupurilor. Subgrupurile pot fi egale ca şi consistenţă, dar, cel mai des, se întâlnesc subgrupuri neproporţionale din punct de vedere al numărului de membri. În acest caz, putem vorbi despre împărţirea grupului în majoritate şi minoritate. Uneori, minoritatea poate fi formată dintr-o singură persoană.

De regulă, oamenii tind să adere la grupul majoritar şi nu la cel minoritar. Unii din teama de a se afla în minoritate nu numai că îşi schimbă opiniile, principiile, viziunile, credinţele, dar ajung şi la trădarea persoanelor apropiate sau a celora care s-au încrezut în ei. Destul de multe persoane tind să adere la grupul majoritar, întrucât acesta îi poziţionează de partea învingătorilor sau chiar în rândurile lor fără prea mult efort, străduinţă, muncă. Astfel de persoane totdeauna sunt de partea celor care se află la conducere, în mâinile cărora se află puterea.

Grupul are mereu câștig de cauză în faţa individului care trebuie să renunţe la opiniile sale sau să şi le autocenzureze conformându-se normelor. Printre partizanii abordării respective se numără şi Sherif (1936), Asch (1951), Schachter (1951).

Conform altei abordări, schimbarea socială este opera grupului. Ea se produce lent, fără a pune în pericol coeziunea acestuia. Tard susţinea ideea că minoritatea, elita, are o influenţă exclusivă asupra majorităţii, maselor. După părerea lui Tard, minoritatea nu numai că este mai influentă decât majoritatea, ci este singura care posedă forţa influenţei.

Şi C. Moscovici (1976; 1985), prin cercetările sale, demonstrează posibilitatea influenţei minorităţii asupra majorităţii, argumentând că individul sau grupul restrâns de indivizi devianţi, în raport cu norma dominantă, se află la originea inovaţiei. După Moscovici, dacă grupul minoritar adoptă un comportament verbal şi nonverbal bine organizat, se manifestă ca o echipă coezivă, comunică informaţii directe asupra obiectului, acesta are şanse mari de a câștiga influenţa. În acest caz, membrii grupului minoritar vor crea impresia unor persoane hotărâte, responsabile, stoice, ceea ce va suscita respectul "majorităţii". Grupul minoritar, prin acţiunile sale, trebuie să dea dovadă de consecutivitate, insistenţă, corectitudine, autonomie ş. a. Cu alte cuvinte trebuie să fie un exemplu de stoicism şi decenţă.

Studii foarte recente au infirmat valabilitatea generală a ideii că majoritatea produce mai multă influenţă manifestată decât minoritatea. S-a arătat, că, în anumite condiţii, intervenţia majoritară se poate solda cu un impact latent ( Brandstaltter et al., 1991 apud. Şt. Boncu, 2007)

În concluzie putem afirma că problema influenţei minorităţii asupra majorităţii rămâne

36

deschisă, cercetarea mecanismelor acestui fenomen fiind foarte importantă.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie : 1. Explicaţi de ce unele grupuri iau decizii mai riscante decât indivizii, iar altele iau

decizii mult mai prudente?2. Găsiţi tangenţe între experimentul lui C. Moscovici și N. Zavalloni (1969) și cel al lui

Myers și Bishop (1970) referitoare la fenomenul polarizării de grup.3. Determinaţi deosebirea dintre influenţa informaţiei şi influenţa normelor în luarea

deciziilor de grup.4. Caracterizaţi gândirea de grup în baza exemplului lui Janes, referitoare la activitatea

cabinetului președintelui american J. Kennedy.5. Care sunt condiţiile apariţiei gândirii de grup?6. Este prezentă gândirea de grup în cadrul formaţiunilor politice actuale din R. Moldova?7. Prin ce se explică influenţa minorităţii asupra majorităţii unui grup?8. În ce tip de societate un conformist ar trăi mai bine? Argumentați răspunsul.

Psihologia activităţii de grup

Obiective de învăţare:Studiind tema dată, veţi putea:

37

Să recunoașteți tipurile acțiunilor umane în dependență de prezența sau absența publicului;

Să identificați tipurile de sarcini ce determină dinamica și performanțele grupului; Să înțelegeți cum prezența celorlalți afectează performanțele individului; Să explicați fenomenul de social loafing (lene socială); Să punctați aspectele socio-emoționale ale cooperării; Să analizați premizele apariției competiției și efectele acesteia.

Cuprins:1. Tipuri de acțiuni și sarcini2. Facilitarea socială3. Lenea socială4. Cooperarea și competiția

1. Tipuri de acţiuni și sarcini

În literatura de specialitate (Montmollin, 1969; Radu, coord., 1994; Iluţ, 2004) sunt descrise trei tipuri principale de acţiuni :

A) Interacţiunea fără reciprocitate, unde subiectul ce efectuează sarcini se află în prezenţa unor persoane cu care nu are nicio legătură sau un interes comun.

B) Coacţiunea este o acțiune făcută împreună cu cineva, dar nu colectivă, în sensul că subiecţii efectuează munci care se desfăşoară în acelaşi perimetru şi deci în condiţii identice.

C) Acţiunea colectivă presupune angajarea membrilor grupului într-o sarcină unică şi colectivă.

În viața de zi cu zi, întâlnim multiple posibile combinaţii între respectivele tipuri de acțiuni. Dar dinamica şi performanţele grupului sunt determinate nu numai de configuraţiile de situaţii acţionale, ci și de tipul de sarcini (Taylor et al., 1994):

1) Sarcinile aditive presupun că productivitatea de grup o reprezintă suma eforturilor fiecărui membru în parte.

2) Sarcinile conjunctive sunt acelea în care productivitatea de grup depinde de performanţa celui mai „slab" din grup. Pentru ca sarcina să fie îndeplinită, trebuie ca toţi membrii să o îndeplinească

3) Sarcinile disjunctive presupun că, este suficient ca doar unul din grup să realizeze sarcina pentru ca succesul să fie cotat ca aparţinând întregului grup.Ca și în cazul tipurilor de acțiuni, sarcinile pot suporta un șir de combinaţii. Există multe situaţii

când sarcina poate fi decolată în subsarcini specifice şi unde rezultatul final depinde nu doar de cel mai „bun" şi de cel mai „rău" din grup, dar şi de felul în care sunt coordonate eforturile individuale, de multe ori sub presiunea scorului, a timpului şi a publicului.

2. Facilitarea socială

Obiectul primelor experimente în domeniul psihologiei sociale l-a constituit căutarea răspunsului la întrebarea: Este individul afectat de simpla prezenţă a celorlalţi? Acest efect al

38

activității în grup, descoperit de către Norman Triplett, a fost denumit de Floyd Allport facilitare socială și se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care subiectul se află singur. Autorul citat mai sus a distins între efectele publicului (ceilalţi asistă pasiv la evoluţia subiectului) şi efectele co-acţiunii (ceilalţi prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul). În cel din urmă caz, performanțele subiectului erau superioare față de primul.

Psihosociologii şi-au pus întrebarea de ce uneori prezenţa celorlalţi facilitează şi alteori inhibă prestaţiile individuale. Explicația se regăsește în formularea a două teorii:

Teoria răspunsului dominant concepută de Zajonc. Arată că, dacă răspunsul este adecvat sarcinii (corect), prezenţa celorlalţi este benefică. Dacă răspunsul este inadecvat (incorect) - prezența celorlalți diminuează sau compromite performanţa. Aceasta din urmă creşte în cazul indivizilor competenţi, cu aptitudini şi/sau cu experienţă, ei angajează răspunsuri dominante corecte, şi scade în cazul celor opuşi (ibidem, p.148).

Teoria fricii de evaluare, elaborată de Nicholas Cottrell (1972), susţine că publicul ca şi co-actorii înseamnă pentru individ, înainte de toate, posibilitatea de a fi evaluat. În situațiile când subiecţii ştiu că sunt evaluaţi, performanţele lor sunt mai ridicate. Aceasta se află în legătură cu managementul impresiilor în prezentarea de sine, deci cu mecanisme intime ale imaginii şi stimei de sine. Cottrell a explicat capacitatea instanţei evaluatoare de a suscita frică prin anticiparea de către actor a rezultatelor negative ale evaluării. Provocând frică, aceste expectanţe produc implicit o creştere a activării (Șt. Boncu, 2007).

2. Lenea socială

Dintre fenomenele ce marchează performanţa activității în grup, la fel de pregnantă este și lenea socială, adică eschivarea de la efort atunci când se lucrează în colectiv. Când sunt puși în situația de a realiza sarcini colective, unii indivizi depun un efort mai mic decât alţii şi chiar mai redus decât dacă ar executa aceeaşi operaţie individul singur sau în coacţiune. Fenomenul de social loafing este prezent în toate grupurile şi la toate categoriile de populaţie: femei, bărbaţi, tineri, bătrâni, muncitori, ţărani, intelectuali. De asemenea, el este răspândit în toate culturile şi societăţile, deşi ponderea şi intensitatea diferă în funcţie de varietatea culturală, fiind mai acut în culturile individualiste decât în cele colectiviste.

Cercetătorii contemporani au reluat această concluzie şi au sugerat că ”lenea socială” (social loafing) sau efectul Ringelmann, cum mai este numit după numele celui care l-a, descoperit și descris, are câteva explica ţ ii posibile:

1. Lipsa de coordonare - în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii atunci când realizează aceeaşi sarcină. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să se implice la fel de tare ca atunci când realizeză singuri sarcina.

2. Pierderea motivaţiei - subiecţii sunt mai puţin motivaţi să muncească cât de tare pot în situaţia de grup - pur şi simplu, ei nu încearcă, întrucât se simt „pierduți în mulțime”. Anonimatul îi îndeamnă să-și cruțe eforturile. (Șt. Boncu în A., Neculau, coord., 2004, p. 231).

3. Teoria impactului social elaborată de Latané (1981), care susține că, pe măsură ce numărul membrilor crește, descrește responsabilitatea față de îndeplinirea sarcinii. Aceasta se întâmplă, susține autorul, pentru că fiecare participant se gândește că celălalt va face mai mult.

4. Modelul efortului colectiv conceput de Karau și Williams, spune că indivizii vor depune un efort mai mare în realizarea unei sarcini numai dacă se satisfac concomitent trei condiții:

39

a) Sunt convinși că muncind din greu vor obține rezultate mai bune (expectația);b) Rezultatele mai bune vor fi recunoscute și răsplătite (instrumentalitatea);c) Răsplata oferită va fi cea prețuită și dorită de ei (valența) P. Iluț (2004, p.150).

Fenomenul de social loafing poate fi diminuat, susține Baron et al. (1998), care a identificat câteva soluții în acest sens: prima tactică se referă la identificarea contribuției fiecărui membru al grupului; cea de-a doua presupune ca membrii grupului să înţeleagă ideea că rezultatul ce se va obține este foarte valoros; a treia tactică are menirea să convingă că efortul participativ al membrilor are un caracter de unicitate și nu este ceva redundant; ultima tactică vine să contribuie la creșterea coeziunii grupului, atașamentului reciproc și spiritului colectiv.

4. Cooperare și competiţie

Cooperarea semnifică coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun care nu poate fi atins pe calea eforturilor individuale. Solidaritatea şi cooperarea reprezintă trăsături definitorii ale grupurilor mici şi mijlocii bine determinate, naturale şi cu mare stabilitate în timp sau constituite special pentru a îndeplini o sarcină. Conduitele de cooperare apar la 3 ani. În situatiile de cooperare dominante sunt aspectele socio-emoţionale: comunicarea interpersonală; initiativa socială; sugestia. Toate acestea duc spre o distribuire uniformă a cunoștințelor și spre compensare interpersonală.

În general, activităţile sociale sunt o combinaţie de cooperare şi competiție. Societățile care pun accent pe individ favorizează competiția în timp ce societățile care pun accent pe grup valorizează cooperarea.

Competiţia constituie o rivalitate mutuală pentru atingerea unui scop indivizibil. Rivalităţile intra- şi intergrupale au, în primul rând, determinanţi socioculturali, legaţi de conştiinţa pierderilor şi câştigurilor. Acestea pot fi foarte concrete, materiale, pragmatice (bani, teritoriu, locuri de muncă, putere decizională) sau simbolice (prestigiu, tradiţie, „revanşă" etc.). Şi, desigur, întotdeauna, ca primă instanţă, costurile şi beneficiile sunt percepute, aşteptate (vezi pe larg P. Iluț, 2004).

La copiii contemporani, competiția apare la vârsta de 4-5 ani şi se bazează pe modele furnizate de părinți, grupul de joacă, profesori. Competiție, în sensul deplin al cuvântului, apare când: există spirit de rivalitate; rivalii sunt relativ egali; sunt familiarizați cu sarcina.

Efectele negative ale competiției sunt creșterea frustrării și a anxietății. Unii autori consideră că formele de competiție și obiectivele supuse competiției, după ce au fost învățate, se declanșează automat. Există consens în ceea ce priveșe considerarea competiției ca pe o forță de menținere a unui standard.

Conducerea grupurilor formale

Obiective de învăţare:Studiind tema dată, veţi putea :

40

Să recunoașteţi sursele de influență și putere în grupurile formale; Să rezumați afirmațiile teoretice ale conducerii; Să identificați avantajele și limitele fiecărei abordări; Să punctați rolul carismei în conducere; Să distingeți între liderul tranzacțional și liderul transformațional; Să argumentați de ce nu există un stil de conducere ideal.

Cuprins:1. Conducere, influenţă şi putere2. Abordări teoretice ale conducerii3. Stiluri de conducere

1. Conducere, influenţă şi putere

Calitatea exercitării funcţiei de conducere, de către managerii de la orice nivel ierarhic, este o măsură importantă a succesului în afaceri. Măsura calităţii exercitării acestei funcţii rezidă în a determina acţiuni comune şi eficiente ale angajaţilor pentru realizarea obiectivelor organizaţiei. Liderul obţine acest rezultat de la oamenii săi motivându-i, influenţându-i, furnizând un obiectiv, dând astfel sens acţiunii angajaţilor.

Liderul este, aşadar, persoana care permite la un moment dat grupului să-şi rezolve nevoia sau nevoile dominante. În mod a priori, nu există lider înnăscut. Există doar indivizi care ştiu să capteze nevoile grupului şi să prezinte ca fiind persoanele cele mai în măsură să le rezolve.

Într-o definiţie tradiţională, conducerea apare ca influenţă interpersonală orientată către atingerea obiectivului/obiectivelor. Din această definiţie reiese importanţa factorului uman antrenat în dinamica acestui fenomen. Liderul de succes influenţează opiniile, atitudinile, comportamentul şi sentimentele oamenilor, răspunzând nevoilor lor (de claritate, de constanţă, de suport) în raport cu cerinţele şi situaţiile în care acţionează. Nu orice şef este şi lider. În toate grupurile din cadrul organizaţiilor putem descoperi lider fără titlul oficial. Sursele de influenţă într-un grup pot fi formale (conferite de autoritatea poziţiei persoanei în ierarhia organizațională) şi informale (dezvoltarea în cadrul relaţiilor interpersonale prin interacţiunea cu colegii sau subordonaţii). Un grup natural va funcţiona, mai eficient, atunci când va exista o corespondenţă între cele două surse de influență, altfel spus, când responsabilul desemnat exercită în plus şi funcţia de leadership în grup.

Influenţă – abilitatea de a schimba comportamentul celorlalţi într-o anumită direcţie. Influenţa se exercită în domeniul puterii. Puterea reprezintă potenţialul sau capacitatea unei persoane de a exercita influenţă (Spector, 2000). Cu cât o persoană deţine mai multă putere, cu atât aria lui de influenţă este mai mare şi cu atât este mai sigură eficienţa tacticilor de influenţă aplicată. David McClelland descrie nevoia de putere ca motivator al unei persoane de a-i controla pe ceilalţi sau de a-şi exercita influenţă asupra celorlalţi. Nevoii de putere a unei persoane îi corespund o serie de resurse care-i asigură potenţialul de satisfacere. Gordon (1987) propune trei surse de puteri:

1. Puterea poziţiei – conferită de poziţia sau funcţia deţinută de persoană în cadrul organizaţiei.

41

2. Puterea personală – susţinută de contractele interpersonale pe care persoana le-a cultivat de-a lungul timpului şi care-i permit la un moment dat să exercite influenţă asupra celorlalţi (personalitate carismatică sau puterea referentului).

3. Puterea informaţională – dată de informaţie şi alte surse limitate (bani, relaţii influenţe etc.) pe care liderul le deţine. (apud C. Zaborilă, 2004).

Puterea este un fenomen interpersonal, adică se exercită în relaţie cu ceilalţi. Prin urmare, eficienţa strategiilor unui lider va depinde de disponibilitatea ţintei de a răspunde în direcţia comportamentului solicitat. Conform modelului de influenţă dezvoltat de Gary Juke, răspunsul ţintei poate varia între:

a) angajament – ţinta influenţei satisface cu entuziasm solicitarea şi depune eforturi în acest sens;

b) complianţă – când entuziasmul şi efortul investit de ţinta influenţei sunt moderate;c) rezistenţă – ţinta influenţei se opune solicitării şi găseşte modalităţi prin care fie nu se

conformează acesteia, fie face un lucru de proastă calitate.

2. Abordări teoretice ale conducerii

2.1. Abordarea centrată pe trăsăturile de personalitateÎntre anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut, studiile din domeniul conducerii s-au focalizat asupra

încercării de a identifica trăsăturile de personalitate care diferenţiază liderii de nonlideri (pe ceea ce este un lider eficient şi nu pe cum se conduce eficient). Teoria trăsăturilor susţine utilizarea testelor şi a interviurilor în selecţia managerilor, urmărindu-se gradul de potrivire a colectivităţilor şi a abilităţilor aplicatului cu poziţia vizată. Această teorie nu a putut însă identifica un set consistent şi constant de particularităţi care disting conducătorii de conduşi. Din această cauză a fost contestată de teoreticieni, fapt care nu a împiedicat ca şi astăzi teoria trăsăturilor să aibă un caracter universal.

2.2. Abordări centrate pe comportamentUrmăresc delimitarea acelor acţiuni care au impact asupra eficienţei actului de conducere.

Studiile focalizate pe comportament încearcă să răspundă la întrebarea „Ce fac liderii eficienţi?” Studiile influente în acest domeniu sunt cunoscute în literatura de specialitate ca „Studiile Universităţii Ohio” şi „Studiile Universităţii Michigan”.

Studiile Universităţii Ohio, în baza analizei factoriale a datelor colectate, au desprins două aspecte importante ale conducerii, numite de cercetători „iniţierea structurii” şi „considerarea”. Iniţierea structurii este o dimensiune care defineşte stabilirea sarcinilor, repartizarea lor, specificarea procedurii de lucru, programarea activităţilor, clasificarea expectanţelor membrilor echipei. Considerarea reflectă comportamentul orientat spre motivarea membrilor echipei pentru a accepta obiectivele acesteia şi a lucra în direcţia dorită: menţinerea armoniei în grup şi satisfacţia membrilor. Liderul care valorizează aceste aspecte creează un mediu de lucru prietenos, se preocupă de binele fiecăruia şi face mici favoruri grupului.

Studiile efectuate la Universitatea Michigan au clasificat liderii în două categorii, în funcţie de accentul pe care acestea îl plasează: pe producţie sau pe angajaţi. Liderii centraţi pe producţie stabilesc standarde înalte de performanţă, au grijă ca ele să fie atinse, organizează sarcinile cu atenţie şi indică metodele de lucru, monitorizând îndeaproape activitatea membrilor echipei.

42

Liderii centraţi pe oameni încurajează participarea angajaţilor la stabilirea obiectivelor şi la alte decizii de grup, consolidând încrederea şi respectul reciproc.

2.3. Teorii tranzacţionalePotrivit acestui model, liderii dezvoltă şi consolidează relaţii de muncă diferenţiate cu

subordonaţii, ceea ce conduc la formarea a două substraturi ale echipei in-group şi out-group, contrastante atât din punct de vedere al calităţii relaţiei de colaborare a fiecărui membru al echipei cu liderul, cât şi din perspectiva performanţei şi satisfacţiei la locul de muncă. Membrii in-group-ului sunt invitaţi să participe la discutarea şi adaptarea deciziilor importante. Liderul le măreşte aria de responsabilitate şi sunt implicaţi în discuţii informale, personale cu conducerea. Aceşti angajaţi tind să obţină un nivel de performanţă superior celui atins de membrii out-group-ului. Oportunităţile de promovare sunt mai mari şi mai previzibile decât ale membrilor out-group-ului.

Relaţia fiecărui membru out-group cu liderul nu depăşeşte cadrul oficial, formal. De regulă, aceştia sunt mai puţin încurajaţi şi stimulaţi, iar încrederea investită în ei este rezervată. Membrii out-group-ului sunt trataţi mai mult ca „mână de lucru”, ca angajaţi decât ca membri ai echipei. Ca efect aceştia au performanţe slabe. Studiile recente au demonstrat că factorii care determină aparenţa in-group / out-group nu au nimic de-a face cu competenţa profesională şi performanţa la locul de muncă. Mai importante s-au dovedit a fi, în acest context, prima impresie făcută de membrul grupului liderului în privinţa competenţei sale şi atracţia între cei doi.

2.4. Teoria conducerii carismaticeTermenul „carismă” – o calitate specială pozitivă şi deosebit de captivantă al liderilor al

căror obiectiv, al căror putere şi determinare îi diferenţiază de alţii, făcându-i pe mulţi oameni să-şi dorească să fie conduşi de către ei.

DuBrin (1998) inventariază caracteristicile liderului promovate de-a lungul timpului în literatura de specialitate. Liderul atrage oameni printr-o viziune care-i motivează şi mobilizează, stăpânește tehnici de comunicare în care folosește mesaje cu încărcătură emoţională, face apel la analogii şi metafore, anecdote şi povestioare pilduitoare, îşi adaptează stilul de comunicare particularităților, nevoilor şi intereselor auditoriului; inspiră încredere grupului. Liderii carismatici sunt persoane dinamice, orientate spre acţiune, evidenţiindu-se ca modele pentru membrii grupului pe care-l conduc; au o expresivitate emoţională şi sugerează, prin comportamentul lor verbal şi nonverbal, apropiere faţă de oameni; idealizează riscul, abordează strategii neconvenţionale în obţinerea succesului; se autopromovează (îşi prezintă şi descriu, în mod public, abilitățile şi nu uită să-şi treacă în revistă succesele anterioare).

2.5. Teoria liderului transformaţionalBass (1999) descrie liderul ca personalitate capabilă să alinieze interesele organizaţiei la cele

ale membrilor săi. Carisma liderului transformaţional cuprinde astfel de trăsături definitorii ale acestui tip de conducere ca: inspirarea oamenilor; stimularea intelectuală a membrilor echipei; consideraţia individualizată (V. Stăvilă, 2008).

3. Stiluri de conducere

3.1. Modelul conţinutului conducerii

43

Stilul conducerii, după Schmidt şi Tannenbaum, este influenţat de patru factori:a) Particularităţile liderului – valori, convingeri, atitudini.b) Particularităţile subordonaţilor – cunoştinţe, abilităţi.c) Particularităţile situaţiei – cultura organizaţiei, natura sarcinii, caracteristicile

obiectivelor ce trebuie atinse etc. d) Presiunea timpului – dacă aceasta impune o adoptare rapidă a deciziei, nu mai există

condiţii pentru a implica membrii echipei în analiză şi dezbateri.În funcţie de tendinţele factorilor descrişi mai sus, de disponibilitatea liderului de a se adapta

lor, modelul continuumului stilurilor de conducere descrie trei variante principale de exercitare a conducerii:

Stilul autoritar – defineşte situaţia când puterea este concentrată în mâinile unei singure persoane – liderul. Acesta adoptă decizii şi le anunţă membrilor echipei de la care se aşteaptă să le urmeze. Deciziile nu sunt nici justificate, nici explicitate în raport cu vreun progres, iar criteriile de evaluare aplicate de şef nu sunt cunoscute de ceilalţi membri ai grupului. Conducerea nu se preocupă de părerile şi atitudinile subordonaţilor, ci de îndeplinirea de către aceştia a sarcinilor prevăzute şi de atingerea obiectivelor fixate (orientarea spre sarcini). În sfârşit, şeful rămâne în afara vieţii grupului, intervenind doar pentru a-i analiza munca.

Stilul participativ – liderii iau deciziile împreună cu membrii echipei (orientarea spre oameni). Variantele acestui stil sunt:

a) Stilul consultativ (liderul solicită opiniile şi argumentele membrilor echipei, dar decizia finală îi aparţine);

b) Stilul orientat spre consens (liderul ascultă opiniile membrilor, încurajează discuţiile de grup, dorind ca decizia finală să fie susţinută împărtăşită de toţi);

c) Stilul democratic (liderul cere opinia fiecărui membru al echipei şi supune la vot decizia finală astfel încât ea să reflecte nevoile, interesele, argumentele). Liderul democratic explicitează şi justifică judecăţile pe care le emite. Atunci când apare o problemă el sugerează întotdeauna mai multe alternative, lăsând grupului posibilitatea să aleagă. Fără a se implica prea mult în activitate, el încearcă să se integreze în viaţa grupului.

Stilul permisiv/ laisser-faire – liderul îşi deleagă întreaga putere membrilor grupului. După ce precizează mijloacele şi materialul de care dispune grupul, şeful adoptă un comportament pasiv. Membrilor grupului li se specifică şi repartizează sarcinile de lucru, ei având libertatea de a decide cum îndeplinesc aceste sarcini, în limitele normelor şi politicii organizaţiei. Liderul nu judecă şi nici nu evaluează, prezenţa sa este binevoitoare și nu se implică decât atunci când este solicitat în acest sens, luând un minimum de iniţiative.

Tipul de leadership determină ansamblul comportamentelor sale emoţionale, sociale şi cognitive ale unui grup. Consecinţele stilului de conducere depind de doi factori esenţiali: adaptarea sa la tipul de sarcină şi la finalitatea situaţiei, pe de o parte, şi adaptarea sa la caracteristicile grupului, pe de altă parte. (P. Iluţ, 2004)

3.2. Grila conducerii (grila managerială)Elaborată de Blake şi Mouton (1964), porneşte de la aceleaşi două dimensiuni distincte ale

comportamentului de conducere: oameni versus sarcini, doar că aici nu sunt ca limite ale unui continuum, ci ca dimensiuni care se integrează simultan în comportamentul de conducere. Grila

44

conducerii cuprinde două axe: axa orizontală, care evaluează preocuparea conducătorului pentru rezultate (calitatea produselor / serviciilor, performanţa, profitul) şi axa verticală, care evaluează preocuparea conducătorului pentru oameni (susţinerea membrilor echipei, cultivarea unor relaţii profesionale bazate pe respect şi încredere, preocuparea pentru securitatea posturilor angajaţilor etc.)

Prin combinaţia celor două axe sunt definite principalele stiluri de conducere.1) Conducerea centrată pe sarcină – preocupare maximă pentru rezultate şi redusă pentru

oameni.2) Conducerea populistă – presupune preocupare redusă pentru rezultate şi una maximă

pentru oameni. 3) Conducerea „secătuită” reflectă o preocupare minimă pentru rezultate, cât şi pentru

oameni.4) Conducerea moderată – preocupare medie atât pentru sarcini, cât şi pentru oameni.5) Conducerea centrată pe grup – este preocupată atât de rezultate, cât şi de oameni.

Stilurile descrise mai sus nu sunt singurele posibile, iar variantele acestea tipice se regăsesc rar în situaţii obişnuite. Blake şi Mouton au demonstrat că liderii au un stil dominant de conducere şi un stil auxiliar, de rezervă la care apelează ori de câte ori nu reuşesc să obţină rezultatele dorite atunci când aplică stilul dominant.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:1. Care sunt sursele de influență și putere în grupurile formale?2. Rezumați afirmațiile teoretice ale conducerii.3. Analizați diferențele dintre abordarea centrată pe trăsăturile de personalitate și abordările

centrate pe comportament. Care sunt avantajele și limitele fiecărei abordări?4. Identificați rolul carismei în conducere.5. Distingeți liderul tranzacțional de liderul transformațional.6. Comparaţi stilul de conducere autoritar, participativ şi laisser-faire.7. Argumentați de ce nu există un stil de conducere ideal.

Psihologia maselor

Obiective de învăţare:

45

Studiind tema dată, veţi putea: Să determinaţi obiectul de studiu al psihologiei maselor; Să recunoașteţi mecanismele prin care se generează mulţimea; Să raracterizaţi o mulţime; Să identificaţi fenomenele de masă și caracterizarea acestora.

Cuprins:1. Caracteristicile mulţimii2. Fenomenele de masă3. Opinia publică.

1. Caracteristici ale mulţimii

Mulţimea reprezintă o reuniune a indivizilor oarecare, indiferent de naţionalitate, sex, profesie oricare ar fi întâmplările care îi adună la un loc. Este definită de Gustave Le Bon ca ,,unitate mintală cu dominantă emotivă”. Printr-o altă definiţie mulţimea este caracterizată drept „o adunare de indivizi ale căror sentimente și idei sunt orientate în aceeași direcţie; în care are loc dispariţia personalităţii; posedă un suflet comun, ce îi face pe indivizi să gândească și să acţioneze într-un mod cu totul diferit de cel care le este caracteristic individual” (S. Rusnac, 2007).

Știinţa care se ocupă cu studierea particularităţilor psihosociale ale mulţimilor / grupurilor mari de oameni este Psihologia maselor. Din punct de vedere psihologic, o mulţime trebuie să fie înţeleasă ca o reuniune neorganizată (sau care și-a pierdut organizarea) de indivizi fără un scop comun conștientizat. O astfel de "gloată", de obicei, se află într-o stare de excitare emoţională şi nu este capabilă de altceva în afară de distrugere (V. Novicov, 2002).

G. Lebon identifică trei mecanisme principale prin care sunt generate caracteristicile mulţimii: anonimatul, contagiunea mentală, sugestibilitatea. Individul în starea de mulţime coboară, prin urmare, mai multe trepte pe scara civilizaţiei: adică izolat poate că era un om cultivat, pe când în mulţime un instinctiv, aşadar un barbar (N. Semecikin, 2003).

Mulţimea este întotdeauna inferioară din punct de vedere intelectual faţă de omul izolat; din punct de vedere al sentimentelor şi al actelor pe care aceste sentimente le provoacă, ea poate fi, după împrejurări, mai bună sau mai rea. Este condusă, aproape în exclusivitate, de către inconştient. Pentru individul aflat în starea de mulţime, noţiunea de imposibilitate dispare.

Etape în existenţa unei mulţimi (Ch. Stewart, C. Smith și R. Barton):I. Geneza este prima fază, în care o idee, credinţă despre nedreptatea izvorâtă dintr-o stare

de fapt l, adună un grup de indivizi devotaţi, gata să lupte cu toate forţele pentru o cauză;II. Neliniștea socială este a doua etapă în care mulţimea crește, cauza iniţială se îmbogăţește

cu conţinut nou în urma tratării și completării, dar și a intervenţiei persoanelor nou-venite în grup; conducătorii cheamă la mobilizare și acţiune;III. Mobilizarea entuziastă este etapa în care cei ce s-au identificat cu mișcarea încep să convertească din ce în ce mai mulţi cetăţeni. Se iniţiază un lider sau un grup de lideri, care concentrează atenţia; în procesul comunicării se operează cu termenii „noi”/„ei”.IV. Conservarea sau sedimentarea descrie faza în care mișcarea își pierde din vivacitatea sa, devine ceva obișnuit, liderii își pierd din entuziasm.

46

V. Sfârșitul mișcării poate surveni din mai multe cauze: pierderea motivaţiei de către suporteri, mișcarea poate fi scoasă în afara legii, liderii ei sunt incluși în structurile puterii, mișcarea și-a atins scopurile fundamentale și devine de prisos (apud Ch. Larson, 2003).

Tipuri de mulţimi:În literatura de specialitate occidentală, este fixată o clasificare destul de clară a mulţimii,

care reflectă, în mod adecvat, fenomenul ce are loc în viaţa reală. Potrivit acestei clasificări, în raport cu caracterul comportamental al oamenilor, distingem mulţimi active și mulţimi pasive:

Mulţimea activă se caracterizează printr-o încărcătură emoţională pronunţată. Direcţia orientării acesteia depinde de circumstanţe. Una dintre cele mai periculoase variante a mulţimii active este mulţimea agresivă.

Într-o altă clasificare a mulţimii, realizată de Canetti, distingem: haita, care este o adunare menită să ucidă; masa de fugă sau de panică provocată de o ameninţare; masa de refuz care protestează ori face grevă, ca reacţie la o anumită decizie a puterii; masa subversivă (mulţimea revoluţionară) și masa festivă (M. L. Rouquette, 2002).

2. Fenomenele de masă

Zvonul reprezintă informaţii despre evenimente importante și ambigue, neverificabile, care circulă pe canale de comunicare informale (S. Chelcea, 2003).

În Dicţionarul de sociologie (1998), zvonul ca fenomen psihosocial este definit drept noutate sau istorie de origine anonimă, susţinută de un sentiment de evidenţă care o impune și face inutilă orice verificare. Difuzarea sa, cel mai des orală, se sprijină pe jocul relaţiilor interpersonale. Înţelegem astfel, prin zvon: idei, relatări, afirmaţii sau presupuneri ce pot fi în întregime false sau conținând unele elemente adevărate, dar distorsionate în raport cu situaţia și centrele de interes ale unor indivizi sau colectivitatea determinată. Transmiterea, lansarea și asigurarea circulaţiei zvonurilor se mizează pe unele caracteristici ale acestuia: noutatea, plasarea acţiunii sub aspectul consecinţelor în viitor, corelarea conţinutului cu speranţele, așteptările, aspiraţiile și temerile indivizilor sau colectivităţilor. 

G. Allport și L. Postmann au stabilit trei legi ale zvonurilor: reducţia, accentuarea și asimilarea. Accentuarea și asimilarea funcţionează simultan și reflecă un proces subiectiv unitar, care are ca rezultat autismul și falsificarea, atât de caracteristice zvonurilor.

Tamotsu Shibutani (1966) consideră că zvonul este o tranzacţie colectivă implicând și o diviziune a muncii între patricipanti, fiecare având contribuţii diferite. Astfel pot fi identificate roluri de: mesager – cel care aduce informaţia în grup, analist – cel care interpretează informaţia, sceptic – cel care solicită probe pentru a accepta informaţia, protagonist – persoana care are de suferit de pe seama zvonului, agitator – persoana care incită, îndeamnă la acţiune, auditor – persoanele care asistă pasiv la dezbaterea informaţiilor, lider - cel care decide să accepte sau nu informaţia.

O tipologie a zvonurilor o găsim la S. Chelcea (2003), realizată în baza următoarelor criterii: după geneza lor se disting zvonurile-vis, zvonurile-sperietoare și zvonurile-incitare; după importan ţ a informa ţ iei pentru colectivitate pot fi zvonuri minore/cotidiene şi

majore; în funcţie de plauzibilitate, avem zvonuri plauzibile sau zvonuri fanteziste;

47

din punct de vedre al sursei informaţiilor pot fi zvonuri - creaţie colectivă şi zvonuri lansate de un emiţător ce poate fi identificat; după durata lor zvonurile pot fi efemere/cu viaţă scurtă și zvonuri vivante/recurente; în funcţie de canalul de comunicare se disting zvonuri transmise din gură în gură şi

zvonuri transmise prin mass-media.

Moda, aşa cum este definită de C. Tîrnaș (2003, p. 227), reprezintă ,,ansamblu de atitudini și comportamente specifice unei perioade (epoci), într-un context cultural dat, exprimată printr-un privilegiu aparte acordat unui anumit lucru, mergând de la elemente mai specifice (vestimentaţie, podoabe, coafură, stiluri arhitectonice și de mobilier) până la ideologii modalităţi de gândire și conduite de viaţă”. Înţelegem, astfel, prin modă un obicei, o deprindere colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social.  Moda, în sensul cel mai larg, desemnează schimbările frecvente survenite în ambient, dans, muzică, literatură etc., dar și în activităţi și comportament, în funcţie de evoluţia și variaţiile gustului.

Expresie simbolică a prestigiului și a statusului, moda tinde să asigure un echilibru între dorinţa de conformare și voinţa de deosebire. Ea se difuzează, de obicei, pe verticală. Mecanismul, presupune existenţa unor iniţiatori (trendsetterii) și a unor imitatori. Cauzele pentru care indivizii din culturile moderne se supun modei, după cum susţine A. Mihu (2002), sunt destul de complexe și pot fi grupate pe trei dimensiuni: dimensiunea ideologica – orientare spre viitor, noul fiind considerat ca ceva pozitiv, mai degrabă decât ceva periculos; dimensiunea comercială – industria modei este interesată de expansiunea și schimbarea acesteia în societăţile de consum; dimensiunea prestigiului social – trăind într-o societate competitivă, puterea și prestigiul indivizilor sunt subliniate și prin modele adoptate și prin frecvenţa alternării lor.

În concluzie putem spune că omul este o fiinţă predispusă să copie atitudinile și comportamentele majorităţii (cu mici excepţii), modele confirmând și întărind statusul de gen, vârstă, clasă socială.

3. Opinia publică

Opinia publică reprezintă ,,procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor și credinţelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate care se exprimă verbal deschis” (S. Chelcea și P. Iluţ, 2003, p. 242).

Principalele elemente ale opiniei publice, care se desprind din definiţia de mai sus se referă la:

1) prezenţa unei probleme de o importanţă socială generală. Pentru ca un lucru să constituie obiectul opiniei publice, trebuie să fie concret, actual și să vizeze interesele unui număr semnificativ de persoane. 2) Un alt element al opiniei publice este publicul, care se identifică cu gruparea naturală a populaţiei în clase și straturi sociale, profesie, vârstă, sex etc. Indivizii pot aparţine concomitent la mai multe publicuri, iar publicurile se pot intersecta după o serie de criterii.

3) Opinia publică este un complex de păreri, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate și direcţii diferite (pro sau contra unei idei, acţiuni sau personalităţi), iar, pe de altă parte, că publicul are, cu privire la o problemă,

48

nu numai răspunsuri de ,,da” sau ,,nu,” ci și păreri complexe, puncte de vedere care nu sunt neapărat mutual exclusive.

4) Opiniile sunt exprimate public pe cale verbală (scris sau oral), iconică (afișe, obiecte simbolice) sau a acţiunilor deschise (demonstraţii) (P. Iluţ, 2004).

Cel mai bun mijloc de a determina care este opinia publică este sondajul de opinie. Sondajele de opinie îndeplinesc câteva funcţii. Una din acestea este funcţia de a informa publicul despre starea de spirit și tendinţele ce animă conștiinţa colectivă, satisfăcând curiozitatea, dar și ajutând oamenii să se orienteze în activităţile zilnice. Sondajele de opinie servesc și ca suport decizional pentru diferite instituţii, asociaţii, organizaţii ce se doresc a fi eficiente. De asemenea, acestea reprezintă un element central al marketing-ului, în funcţie de rezultatele căruia se fac planificări, realizarea producţiei ș. a. (vezi, pe larg, T. Rotariu și P. Iluţ, 2001).

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:1. Determinaţi obiectul de studiu al psihologiei maselor.2. Identificaţi mecanismele ce generează mulţimea.3. Descrieţi etapele existenţei unei mulţimi.4. Ce este zvonul?5. Care sunt legile zvonurilor stabilite de către G. Allport și L. Postmann? 6. Ce înţelegeţi prin modă?7. Precizaţi mecanismul pe care se bazează moda.8. Explicaţi sintagma „Moda se difuzează pe verticală”.9. Analizaţi cauzele pentru care indivizii se supun modei.10. Specificaţi elementele opiniei publice.11. Determinaţi funcţiile sondajului de opinie.

Percepţia și cogniţia socială

Obiective de învăţare:După studierea temei date, veţi putea:

49

Să definiţi percepţia și cogniţia socială; Să demonstraţi că percepţia nu se realizează în mod pasiv; Să înţelegeţi în ce constă activitatea persoanei care percepe; Să indicaţi principalele argumente cu privire la importanţa cogniţiei sociale; Să gasiţi diferenţa dintre cele două modele ale atribuirii; Să explicaţi funcţionalitatea mecanismelor atribuirii și apariţia erorilor implicate în

atribuire; Să determinaţi relaţia dintre afectivitate, emoţie și comportament.

Cuprins:1. Precizări terminologice 2. Schemele mentale3. Strategiile și mecanismele cogniţiei4. Atribuirea socială: mecanisme și erori5. Afectivitate, emoţie și comportament

1. Precizări terminologice

De mult timp percepţia și gândirea socială au constituit o preocupare pentru psihologii sociali. Ca mărturie în acest sens sunt studiile lui Thomas și Znaniecki de la începutul secolului trecut despre criza și adaptărea socială a familiilor de polonezi emigrate în SUA. Autorii susţineau că realitarea socială este subiectivă, adică construită de individ. Dacă o situatie este considerată ca fiind reală de către un subiect, ea chiar este reală în implicaţiile sale psihologice. Trebuie să remarcăm că obiectul percepţiei din domeniul psihologiei generale diferă de cel din donemiul psihologiei sociale. Dacă psihologia generală se preocupă de percepţie ca reflectare a obiectelor în subiectivitatea individului, atunci psihologia socială se centrează pe un alter, omul ca stimul pentru om, dar nu ca persoană fizică concretă, ci în calitatea lui de actor social, de membru al unui grup.

Inferenţa este un procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia că dintre mai multe posibile cauze ale unui comportament, una anume este răspunzătoare de producerea acestuia. În urma procedeului inferenţial, ajungem să dăm sens, să atribuim o cauză comportamentului altei persoane, sau chiar propriului comportament (vorbim deci, atât despre heteroatribuire, cât şi despre autoatribuire) (S. Marica, 2008).

În sens larg, percepţie socială înseamnă atât perceperea fenomenelor sociale, percepţia colectivă (grupală), cât si percepţia celuilalt. În sens restrâns, percepţia socială reprezintă studiul modului în care ne formăm impresii despre ceilalţi şi elaborăm raţionamente privitoare la ei în baza informaţiilor pe care le deţinem. La aceste informaţii parţiale se adaugă și experienţa precum și coordonatele grupului social din care fac parte indivizii. Percepţia socială se realizează pornind de la exterior, de la observarea caracteristicilor fizice ale indivizilor şi ale comportamentelor lor, ajungând să ne dăm seama despre cauzele care au declanșat un comportament sau altul.

În percepţia persoanei, există construcţii cognitive schematice care permit actorilor sociali să recunoască, să categorizeze informaţiile despre alţii și să emită explicaţii faţă de comportamentul acestora.

50

2. Schemele mentale

Literatura de specialitate cunoaște două orientări majore legate de cogniţia socială. Primul curent - behaviorismul admite că există potenţialităţi înnăscute. Cel de-al doilea curent – inneismul (adepţii nativismului, preformismului total), susţine că există structuri înnăscute foarte specifice şi complicate, care stau efectiv la dispoziţia organismului. Reprezentantul de vază al acestei școli de gândire este Noam Chomsky. Între empirism și inneism (preformism) se află concepţia lui Jean Piaget, denumită constructivism. „Nucleul dur" al concepţiei piagetiene, așa cum susţie P. Iluţ (2000, p.62), este cel de echilibru (autoreglare), schemele mentale apărând ca rezultantă a interacţiunii dintre potenţele înnăscute şi caracteristicile acţiunilor prin care organismul se adaptează la mediu.

Schemele mentale, indiferent de suportul înnăscut sau dobândit, ne ajută să facem faţă unui flux continuu de stimuli, să ordonăm informaţiile şi, astfel, să putem comunica şi acţiona.

„Schema" reprezintă un set organizat şi structurat de cogniţii despre un anume concept sau stimul, care include cunoştinţe despre acel concept sau stimul, relaţiile dintre aceste cunoştinţe şi anumite exemple specifice (Fiske şi Taylor, 1991). Conceptul de „schemă mentală" este foarte general și subordonează pe cele de: „categorie", „prototip”, „stereotip".

Schemele se referă: la propria persoană, la alte persoane particulare, la roluri şi instituţii sociale, la grupuri sociale şi naţiuni, la situaţii, evenimente şi fenomene sociale și au funcţia de a simplifica şi de a face mai rapidă filtrarea şi organizarea informaţiei, stocarea în memorie şi reamintirea, prin urmare, de a lua decizii şi a acţiona cât mai prompt şi eficient.

Un important aspect al schemelor, este că multe dintre ele au o organizare ierarhică, în vârful ierarhiei situându-se elemente abstracte şi generale, care, cu cât coborâm înspre bază, se specifică în categorii distincte, capătă concreteţe tot mai substanţială, până la cazuri specifice. Exempul pe care-l oferă P.Iluţ (2000) este schema mentală „nuntă”.

Coneptul de categorie reprezintă o clasă de obiecte ce au trăsături comune, grad mare de similaritate. Psihologia socială tratează categoriile drept mecanisme reale prin care oamenii categorizează obiectele. Prototipul este un alt tip de shemă cognitivă și exprimă modelul de trăsături tipice, reprezentative ale unei categorii. Prototipurile sunt descrieri condensate, existente în mintea noastră, care funcţionează ca repere decisive în clasificarea şi interpretarea realităţii înconjurătoare. Prototipurile sunt fie modele sau tipuri ideale, fie un model ce reprezintă media trăsăturilor dintr-o categorie, fie o trăsătură sau combinaţia de trăsături cea mai frecventă, fie un reprezentant concert al categoriei respective, considerat tipic (S. Chelcea, P. Iluţ (coord.), 2003).

Stereotipul poate fi definit ca o reprezentare mentală a unui grup social şi a membrilor săi, o structură mentală ce vizează grupuri (etnice, de sex, de vârstă, de clasă, straturi şi profesiuni sociale). O definiţie puţin lărgită ar fi că stereotipurile sunt un ansamblu de convingeri împărtăşite social, vizând caracteristicile (trăsături de personalitate, atitudini şi valori, moduri de comportare) specifice unui grup de persoane. Din definiţie trebuie reţinut că stereotipurile sunt scheme (reprezentări) mentale ce se referă la grupuri sociale şi nu la alte obiecte ale spaţiului natural sau social.

Folosirea stereotipurilor are menirea de a întreţine stima de sine, de a justifica deciziile şi acţiunile oamenilor în funcţie de situaţie. Stereotipurile ne mai spun la ce ne putem aștepta de la persoanele ce fac parte dintr-un grup social sau altul.

51

Categoriile şi prototipurile sunt genuri de scheme ce au în vedere conţinutul acestora, precum şi modul de procesare a informaţiilor, pe când stereotipurile vizează un anume referenţial empiric al vieţii sociale: grupurile.Literatura de specialitate descrie următoarele tipuri de scheme mentale:

Schemele de persoană Schemele de (spre) sine (self-schema), Schemele de rol social În toate tipurile de scheme componenta principală este dată de „la ce ne putem aştepta", însă,

atunci când în mintea noastră există informaţii ce privesc desfăşurarea secvenţială în timp a unor acţiuni şi evenimente, avem de-a face cu scheme de scenarii cognitive sau scheme evenimenţiale (P.Iluţ, 2000).

Funcţionarea schemelorSchemele mentale servesc agentului cognitiv în operarea mai rapidă şi cu mai puţin efort la

nivelul tuturor principalelor procese de însuşire şi prelucrare a informaţiei: în percepţie, atenţie (căutarea şi culegerea informaţiei), în memorie (stocare, clasare şi regăsire), în inferenţe, interpretări şi evaluări.

Schemele mentale măresc viteza de prelucrare a informaţiei. În confruntarea schemelor cu realitatea empirică aproape întotdeauna apare în prim-plan comparaţia dintre „la ce m-am aşteptat" şi „ce am găsit". Măsura în care cele două planuri coincid este o puternică sursă de satisfacţie sau insatisfacţie. Dacă experienţa întâlnită se suprapune peste aşteptările înscrise în schemă - cu atât mai mult dacă le întrece (pozitiv) - vei fi mulţumit, iar când realitatea este sub aşteptări apare nemulţumirea, frustrarea şi, până la urmă, mânia. Respectiva problemă a mai fost tratată şi în termenii coincidenţei dintre rolurile anticipate şi rolurile efectiv jucate.

Practica cotidiană, ca şi studiile experimentale riguroase arată că schemele mentale care funcţionează cu referire la ceilalţi le afectează acestora profund imaginea de sine şi, în consecinţă, comportamentele lor. Dar o schemă se (auto) împlineşte, numai în anumite condiţii şi limite, iar de multe ori produc contrariul lor sau, oricum, nu se îndeplinesc, tocmai pentru că au fost promovate.

3. Strategiile și mecanismele cognitive

În activitatea de cunoaştere, majoritatea oamenilor urmează legea minimului efort, ceea ce în literatura de specialitate este redat prin expresiile „drumul mental cel mai scurt" sau „scurtături mentale" (mental shortcuts) și desemnează faptul că ei utilizează diverse strategii pentru a obţine informaţii şi concluzii care să fie concomitente: 1) cât mai simple şi mai uşor de realizat și 2) de o mai mare acurateţe şi fidelitate în timp. Unele din aceste strategii sunt:

Euristicile care sunt tratate în DEX drept arta de a descoperi cunoștinţe noi. A.Tversky şi D. Kahneman (1973), definesc euristica drept o metodă de raţionament în condiţii de informaţii insuficiente sau difuze (N.Semecikin, 2003). Cei doi reprezentanţi de frunte ai psihologiei cognitive au evidenţiat două tipuri de euristici:

a) în euristicile reprezentativităţii sau a judecării prin asemănare, raţionamentul practicat este acela conform căruia, cu cât un individ este mai asemănător cu membrul tipic (prototip) al unui grup, cu atât este mai mare probabilitatea ca el să aparţină grupului respectiv (R. Cialdini, 1999).

52

b) euristicile disponibilităţii (availability) sau accesibilităţii, care pot fi definite ca raţionamete în baza exemplelor „gata fabricate” din experienţa noastră de viaţă sau a cunoștinţelor care ne vin foarte repede și ușor în minte despre obiectul perceput.

Falsul consens desemnează faptul că indivizii au tendinţa de a se considera, în ceea ce priveşte acţiunile, judecăţile şi modul lor general de comportare, mult mai asemănători cu semenii lor decât sunt în realitate. Adoptând această poziţie oamenii se plasează în „centrul lumii” și cred că judecăţile şi actele lor de conduită sunt normale şi corecte, întrucât după părerrea lor, ceilalţi gândesc și procedează la fel.

Oamenilor le place să creadă că sunt unici şi nu comuni. Efectul dat a fost numit de către D. Mayers (2002), prin simetrie faţă de primul, “falsa unicitate".

Asemănător efectului falsei unicităţi este un alt mecanism conform căruia mulţi oameni estimează că ideile pe care ei le dezvăluie, ceilalţi din comunitate le acceptă. Acest efect a prinit numele de ignoranţa pluralistică (P. Iluţ, 2000).

Efectul încadrării (frame) sau al cadrului de referinţă constă în aceea că prejudecăţile şi aprecierile noastre privind diferite obiecte, persoane, instituţii şi probleme sociale sunt afectate, în mare măsură, de felul în care este prezentată informaţia despre ele (idem, p. 77).

Efectul ancorării este foarte apropiat efectului încadrării. Acesta se referă la faptul că, în judecăţile noastre apreciative, contează şi punctul de referinţă de la care pornim.

După același principiu, a minimului efort de gândire, se relizează și mecanismele simulării mentale prin care reacţiile noastre la diferite evenimente, în special nedorite, depind nu numai de evenimentele în sine, ci şi de scenariile alternative pe care le provoacă. În limbaj cotidian raţionamentele sunt de tipul „ce altceva aș fi putut face" şi „cum aș fi putut evita (evenimentul nedorit)". Este ceea ce, în literatura de specialitate, se numeşte gândire contrafactuală (counterfactual thinking).

Efectelul simulării mentale poate deveni sursă de eroare şi prin falsa diferenţă de şanse şi implicarea suspiciunii. Atunci, când indivizii întâlnesc evenimente puţin probabile, ei sunt tentaţi să atribuie șansele de apariţie a acestor evenimente la modul absolut și nu relativ. Când numărul de cazuri favorabile producerii evenimetului este mic și când acesta se produce, indivizii devin suspicioși, nu acceptă că acesta s-a produs prin hazard (șansă), iar dacă numărul este mare, atunci producerea prin șanse este acceptată.

S-a sugerat până acum că oamenii au tendinţa de a folosi, în mod spontan şi aproape automat, schemele, categoriile şi stereotipurile lor de gândire, iar când se confruntă cu nefamiliarul îi acordă o atenţie şi procesare sporită. În dinamica concretă a raportării la realitatea socioumană şi a interacţiunii prin comunicarea de informaţii, actorul social este foarte flexibil.

4. Atribuirea socială

În încercarea de a face inteligibilă realitatea, de a-și explica evenimentele ai căror actori și observatori sunt oamenii obișnuiţi se comportă ca un fel de oameni de știinţă intuitivi sau spontani. Ei uzează ca și savantul, de o serie de teorii, ipoteze, principii de concordanţă și lanţuri de deducţii dinspre fenomenele observabile spre cauzele ce le-au generat (I. Radu, L. Matei, P. Iluţ, 1994). Astfel, atribuirea este un tip special de inferenţă în cogniţia socială, prin care încercăm ca, pe baza observării comportamentelor indivizilor, să deducem ce cauze, motive, intenţii, atitudini şi trăsături de personalitate i-a determinat să acţioneze într-un fel sau altul. Noţiunile folosite în teoria atribuirii sunt:

53

- actor – cel care se află în câmpul percepţiei noastre;- observator – cel care percepe;- inferenţă – procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia că dintre mai multe

posibile cauze ale unui comportament, una anume este răspunzătoare de producerea acestuia. În urma procedeului inferenţial, ajungem să dăm sens, să atribuim o cauză comportamentului altei persoane, sau chiar propriului comportament (vorbim deci, atât despre heteroatribuire, cât şi despre autoatribuire);

- atribuire internă – este astfel atunci când considerăm că individual a fost determinat din interior (de dispoziţiile, de trăsăturile sale) să realizeze un anumit comportament;

- atribuire externă – atunci când considerăm că un comportament al actorului este determinat din exterior, de către situaţie (S. Marica, 2008).

Erorile atribuţionale

Atunci când observatorul distorsionează, în mod sistematic, un proces corect de atribuire prin subestimarea sau supraestimarea factorilor cauzali reali, este vorba despre o eroare de atribuire. Cele mai citate erori de atribuire sunt:

1. Eroare fundamentală de atribuire presupune tendinţa de a supraestima în explicarea comportamentului unei persoane factorii interni, dispoziţionali, în defavoarea celor externi, situaţionali.

2. Efectul actor-observator. Actorii tind să atribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleași comportamente unor cauze interne (E. Pains, K. Maslaci, 2000).

3. Atribuirea cauzelor succesului și eșecului. Oamenii par a fi mai înclinaţi să considere succesul lor ca fiind determinat de cauze interne precum aptitudinile sau trăsăturile de personalitate, în timp ce eșecul este atribuit unor cauze situaţionale (S. Marica, 2008).

Cea mai răspândită explicaţie accentuează influenţa distorsionantă a factorilor afectiv-motivaţionali în procesul de prelucrare a informaţiei.

5. Afectivitate, cogniţie, comportament

Afirmaţia că motivaţia, cunoaşterea şi actele noastre de comportament efectiv sunt într-o strânsă legătură este un adevăr evident. Pentru a putea acţiona, cât mai eficient, trebuie să cunoaştem cât mai bine. Analizând mai multe lucrări ştiinţifice cu privire la relaţia afectivitate – cunoaştere P. Iluţ (2000, p. 88), punctează unele idei, mai semnificative şi recente pe această linie: 1. Emoţiile preced şi determină cogniţia, întrucât structura emotivă a creierului (sistemul limbic,

talamusul) a apărut mai devreme decât cea cognitivă şi s-a dezvoltat ca un mecanism de asigurare a supravieţuirii, care ajută organismul să recunoască stimulii negativi de cei pozitivi, răul de bine.

2. Afectul şi cogniţia acţionează strâns şi rapid împreună în producerea multor acte de comportament, se declanşează reciproc şi se determină în calitate de conţinut specific.

3. Producerea şi intensitatea emoţiilor, după S. Schachter (1964), se datorează: factorului fiziologic, transformărilor biochimice, dar că ceea ce simţim, conţinutul emoţiei, depinde de cauza pe care o atribuim emoţiei, cauză ce o căutăm în imediata noastră apropiere.

54

4. Identificarea surselor emoţiilor poate fi corectă sau nu, în general oamenii făcând atribuiri valide. Însă, sunt cazuri în care oamenii acordă, eronat, unor stimuli neutri valoare cauzală în producerea emoţiilor, fenomen numit falsă atribuire (misatri-butiori). Aceasta din urmă este utilizată în aplicarea multor comportamente și fenomene ale vieţii cotidiene, de la dragoste subită până la conflicte dintre grupuri.

5. Schimbările în expresiile noastre faciale nu doar reflectă stările emotive, dar uneori le şi modifică. Cunoscută ca ipoteza feed-back-ului facial, ea afirmă că propriile expresii faciale, produse de stări interne şi văzute de noi, determină informaţii care, întorcându-se în creier, influenţează trăirea subiectivă a emoţiilor. Omenii zâmbesc nu numai că se simt fericiţi, dar devin și mai fericiţi constatând că zâmbesc.

6. Dispoziţiile noastre afective influenţează gândurile şi judecăţile ce le emitem; când suntem într-o bună dispoziţie sufletească avem gânduri senine şi extragem involuntar din memorie experienţe plăcute; dimpotrivă, într-o „pasă neagră", şi viziunile sunt întunecate, memoria ne serveşte informaţii negative, răul este pus cu predilecţie în faţă. Acest efect a fost numit al congruenţei dispoziţie sufletească – judecată.

7. Mecanismele principale prin care afectul configurează gândurile şi judecăţile sociale, determinate de J. Forgas (1995), se concretizează în:

a. stările afective atrag si absorb informaţii consonante cu ele, selectându-le prin memorie, atenţie şi asociere;

b. afectul acţionează şi ca o indicaţie euristică, un mod rapid de a face inferenţe cu privire la reacţiile pe care trebuie să le adoptăm faţă de stimuli specifici din exterior. Acest model a fost numit de autor modelul infuziei afectului.

La nivel interpersonal, comportamentele și emoţiile fiecărui actor social rezultă din evaluările pe care le face cu privire la răspunsurile celuilalt. La nivel intrapersonal, emoţiile, comportamentul și procesele cognitive interacţionează, rolul fundamentale revenind celor cognitive.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:1. Definiţi percepţia socială.2. Prin ce diferă obiectul percepţiei din domeniul psihologiei generale de cel din donemiul

psihologiei sociale?3. Demonstraţi că percepţia nu se realizează în mod pasiv.4. Explicaţi în ce constă activitatea persoanei care percepe.5. De ce scările devin mai abrupte atunci când îţi cari cumpărăturile?6. Definiţi cogniţia socială.7. Argumentaţi importanţa cogniţiei sociale.8. Distingeţi între conceptele de „schemă", „categorie", „prototip”, „stereotip".9. Specificaţi tipurile de scheme mentale.10. Exemplificaţi strategiile și mecanismele cognitive.11. De ce tot ce-i bun durează puţin?

Reprezentările sociale

Obiective de învăţare:După studierea temei date, veţi putea:

Să definiţi conceptul de reprezentare socială;

55

Să identificaţi caracterul social al reprezentărilor; Să exemplificaţi mecanismele procesului reprezentaţional; Să sesizaţi diferenţa şi similitudinile dintre reprezentările sociale şi alte structuri mentale

macrogrupale.

Cuprins:1. Conceptul de reprezentare socială 2. Caracterul social al reprezentărilor3. Procesul reprezentaţional4. Raportul dintre reprezentări şi alte structuri mentale macrogrupale

1. Conceptul de reprezentare socială

Reprezentările ocupă un loc din ce în ce mai important în numeroase discipline (sociologie, psihologie generală, psihologie socială, filozofie, istorie, ştiinţe politice …), studiul lor fiind, esenţial, pentru înţelegerea modului cum oamenii reacţionează la diferite evenimente. Aceasta deoarece oamenii se raportează nu la realitatea socială, ci la felul în care percep sau îşi imaginează această realitate.

Reprezentările sociale, conform Şcolii europene a reprezentărilor sociale în frunte cu Serge Moscovici, se prezintă ca sinteze între o mare diversitate de fenomene: imagini ale realului, credinţe, valori, sisteme de referinţă, teorii ale socialului … care, în realitatea concretă, cel mai adesea, coexistă. Indiferent de forma pe care ar putea să o ia, ele sunt o manieră de a gândi şi de a interpreta realitatea cotidiană.

Conform Enciclopediei de psihosociologie (coord. Chelcea, S., Iluţ, P., 2003, p. 331) reprezentarea socială constituie structura imaginistică şi de cunoştinţe cu privire la diferite obiecte sau fenomene, elaborată şi împărtăşită socio-cultural, rezultat şi totodată generatoare de practici şi realităţi sociale. Reprezentarea socială contribuie la construirea unei realităţi comune ansamblului de persoane care a elaborat-o orientează percepţia şi comportamentele, impunând anumite luări de poziţie în cadrul raporturilor sociale.

Cel care a iniţiat studiul reprezentărilor sociale este Serge Moscovici. În accepţiunea lui Moscovici, reprezentarea socială este „un sistem de valori, de noţiuni şi de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social”, care determină stabilirea unei ordini ce permite indivizilor să se orienteze în mediul social, după cum asigură şi comunicarea între membrii unei comunităţi.

Denise Jodelet desemnează, prin conceptul de reprezentare socială „o formă de gândire socială.” Reprezentările sociale sunt modalităţi de a gândi practic orientate către comunicarea, înţelegerea şi stăpânirea mediului social, material şi ideal ... Ele prezintă caractere specifice în plan de organizare a conţinuturilor, operaţiilor mentale şi logice” (Neculau, A. (coord.), 1997).

2. Caracterul social al reprezentărilor

Natura socială a reprezentărilor, după unii autori (Iluţ, 2000, Iluţ, Radu-Geng, 2003) constă în aceea că:

56

Reprezentările sunt elemente ale universului social, sunt fapte sociale, aşa cum le numea Durkheim, care au caracter transindividual. Aceste fapte sociale nu sunt însă ceva inert, ci dimpotrivă fiind reprezentarea cuiva despre ceva, ele restructurează realitatea. Aceasta întrucât, pe lângă caracteristicile obiective ale obiectului perceput (acelui ceva), reprezentările permit şi integrarea experienţelor anterioare ale subiectului (a cuiva) precum şi a sistemului său de norme, valori şi atitudini.

Reprezentările au un conţinut social chiar în reprezentările despre obiectele fizice (casă, scaun, râu, cer etc.), fiind impregnate istoria, tradiţia, miturile, habitusurile, ideologia grupurilor. Conţinutul social al reprezentărilor apare şi mai pregnant în cazul celor care vizează socialul propriu-zis: profesia, statutul, familia …. dreptatea socială, politica. În conţinutul şi modul lor de organizare, se reflectă interesele şi poziţiile grupului, pe care, la rândul lor, reprezentările sociale le justifică şi le apără.

Reprezentările sociale sunt împărtăşite colectiv, ceea ce înseamnă un grad accentuat de consensualitate. Adică gândirea fiecăruia din membrii grupului este marcată de faptul că şi ceilalţi nutresc şi operează cu aceeaşi reprezentare. Astfel „dreptatea socială” este descrisă şi interpretată sensibil diferit de către pensionari, studenţi, muncitori, patroni.

Reprezentările sociale se formează prin socializare în cadrul familiei, şcolii, grupului de similaritate şi prin intermediul mass-mediei. Mai cu seamă, în socializarea primară copilul îşi însuşeşte reprezentări despre lume puternic colorate de poziţia socială a persoanelor semnificative (părinţi, bunici, educatoare etc.).

Reprezentările sociale au întotdeauna şi un „coeficient de individualitate”, ceea ce înseamnă că, conţinutul reprezentărilor sociale diferă de la un individ la altul în funcţie de trăsăturile de personalitate, de mediul sociocultural, mediul educaţional etc., dar şi de natura obiectelor la care ele se referă. Variaţia interindividuală a reprezentărilor sociale despre aceleaşi entităţi este mult mai mare în cazul realităţii socioumane decât în cazul celei naturale.

3. Procesul reprezentaţional

Scopul fundamental al reprezentărilor sociale, după S. Moscovici, este „de a face ceva nefamiliar sau chiar nefamiliaritatea însăşi – familiar” (1997, p.34). Pentru desfăşurarea acestui proces, autorul citat susţine necesitatea existenţei a trei condiţii:

1) Dispersia informaţiei despre obiectul reprezentării;2) Focalizarea poziţiei grupului mai mult asupra anumitor caracteristici ale obiectului

reprezentării şi mai puţin asupra altora. 3) Presiunea la inferenţă care favorizează aderarea indivizilor la opiniile dominante din

cadrul grupului. Structurile şi mecanismele mai importante implicate în funcţionarea reprezentărilor sociale reliefate de Şcoala reprezentărilor sociale sunt:

Ancorarea, ceea ce înseamnă a clasifica, a eticheta , a numi un obiect sau fenomen pentru a putea opera cu el. Aceasta presupune, în primul rând, introducerea lor în categorii şi raportarea la prototipuri. În al doilea rând, o importanţă în traducerea nefamiliarului în familiar o are numirea acelui ceva (nefamiliar).

Obiectificarea înseamnă materializarea abstractului, transformarea unui concept într-o imagine familiară, în concret.

57

„Teoria nodului central,” elaborată de J. C. Abric, are în vedere faptul că în structura organizaţională a reprezentărilor sociale şi în funcţionarea lor este necesar să distingem între un nod central şi elementele periferice. Nodul central dă semnificaţie celorlalte părţi componente ale reprezentărilor sociale, le organizează şi determină natura legăturilor dintre ele (Abric, 1997, p. 124).

Cu privire la geneza şi elaborarea reprezentărilor sociale la nivel individual şi grupal cele mai evidente constatări se referă la :

Reprezentările sociale individuale nasc la intersecţia dintre experienţele, interesele, aspiraţiile, cunoştinţele proprii şi nucleul central al reprezentărilor împărtăşite sociocultural.

Întrucât reprezentările sunt idei şi imagini despre ceva, grupurile au elaborări reprezentaţionale atunci când acel ceva are mare relevanţă (practică) pentru grup şi este din perspectiva grupului ceva nou, nefamiliar.

Reprezentarea unui grup despre un obiect se constituie în raport cu alte grupuri. Valoarea reprezentaţională a unui obiect este dată de poziţia lui în interacţiunea şi dinamica socială.

Reprezentările sociale sunt generate şi produse, după cum susţine Claude Flament (1997), de practicile sociale şi nu de ideologie (Iluţ, 2000; Iluţ, Radu-Geng, 2003).

Funcţiile reprezentărilor socialeFuncţia de cunoaştere, care permite oamenilor să dobândească anumite cunoştinţe. Aceasta

se face prin mecanismele descrise deja: ancorarea şi obiectificarea.Funcţia identitară - reprezentările sociale definesc identitatea şi permit menţinerea

specificităţii grupului. Această funcţie le dă un rol primordial şi în procesul de compararea socială.

Funcţia de orientare. Reprezentările sociale orientează acţiunea. Astfel vorbim despre prescrierea de comportamente sau practice obligatorii – ceea ce este permis, tolerat sau acceptat într-un context social dat.

Funcţia justificativă – reprezentările sociale permit justificarea, luărilor de poziţie şi a comportamentelor (S. Marica, 2008).

4. Raportul dintre reprezentări şi alte structuri mentale macrogrupale

În societăţile complexe din care facem parte şi care sunt puternic stratificate, sistemul de credinţe cuprinde cele trei componente: reprezentările sociale, ideologia şi ştiinţa.

Între „credinţă” şi „reprezentare” există o deosebire de nuanţă, de conţinut semantic cu unele consecinţe psihosociale. Reprezentarea, deşi cuprinde idei, este saturată de imagine, în sensul propriu al cuvântului, în centrul ei situându-se, întotdeauna, un nucleu figurativ.

Credinţele faţă de reprezentări sunt mai conceptuale, mai detaşate de imagini concrete. Acestea nu sunt însă eliberate de ele.

Referindu-ne la raporturile reprezentări şi ideologie trebuie să spunem că ideologia este un sistem de idei relativ, bine elaborat şi structurat, unde prevalează caracterul doctrinar cu privire la viaţa socială, pe când reprezentările sunt mai difuze ideatic, mai puţin închegate în sistem. Ultimele sunt specifice conştiinţei comune, iar primele constituie varianta ideatic elitistă a acestora. Între reprezentări şi ideologie subzistă un continuu du-te-vino unele reprezentări ale

58

simţului comun formulate foarte logic şi sistematizate se integrează în ideologie, iar ideologia condiţionează conţinutul multor reprezentări sociale.

În ce priveşte raportul reprezentări – ştiinţă, fondatorul teoriei reprezentărilor sociale relevă contrastul dintre acestea prin faptul că ştiinţa se situează în afara conştiinţei noastre şi faţă de care trebuie să reacţionăm imparţial şi submisiv” (p. 33, apud P. Iluţ, 2000). Între reprezentări şi ştiinţă există şi similarităţi: reprezentările cotidiene au ca obiect existenţa, dar şi concepte şi teorii ştiinţifice (studiul lui S. Moscovici referitor la reprezentările despre psihanaliză); între reprezentări şi achiziţiile ştiinţifice funcţionează un permanent împrumut reciproc; la nivelul cogniţiei sociale, omul obişnuit dezvoltă strategii euristice foarte asemănătoare omului de ştiinţă.

Schemele mentale, reprezentările şi credinţele constituie suportul conduitelor şi al comunicării sociale. Ele sunt produse ale practicilor sociale, dar şi generatoare ale acestora. Conceptul care explică relaţia circulară dintre mentalităţi (care cuprinde schemele mentale, reprezentările şi credinţele) şi acţiunile sociale este habitus-ul. Habitus- urile, o aproximaţie fiind şi cuvântul „obişnuinţe”, reprezintă mai mult decât simpla transpunere a mentalului în comportamente. Habitusul nu este doar generator de practici şi reprezentări, ci şi principiul activ al unificării practicilor şi reprezentărilor (vezi mai multe în: P. Bourdieu, Raţiuni practice. Bucureşti: Meridiane, 1999).

Din cele prezentate mai sus reiese faptul că reprezentările sociale nu sunt nici credinţe, nici ideologie, nici ştiinţă sau obişnuinţe, ci sunt o construcţie a mediului, prin prisma experienţei şi filosofiei de viaţă a indivizilor şi grupurilor.

Întrebări de autoevaluare şi teme de reflecţie:1. Definiţi conceptul de reprezentare socială.2. Stabiliţi diferenţa dintre conceptul de reprezentare colectivă formulat de către E.

Durkheim şi cel de reprezentare socială a lui S. Moscovici. 3. Realizaţi un chestionar cu ajutorul căruia să surprindeţi dimensiunile esenţiale ale

reprezentărilor sociale a profesiei de psiholog.4. Exemplificaţi mecanismele procesului reprezentaţional în cazul formării reprezentării

sociale a divorţului.5. Care este diferenţa dintre credinţe şi reprezentările sociale ?6. Distingeţi între ideologie şi reprezentarea socială.7. Care sunt raporturile dintre reprezentările sociale şi ştiinţă?

Atitudinile sociale

Obiective de învăţare:După studierea temei date, veţi putea:

Să definiţi atitudinea socială şi să recunoaşteţi caracteristicile acesteia;

59

Să identificaţi funcţiile atitudinilor sociale; Să explicaţi procesul de formare a atitudinilor sociale; Să înţelegeţi cum are loc procesul de schimbare a atitudinilor sociale; Să puteţi analiza raportul dintre atitudini şi comportament.

Cuprins:1. Definirea atitudinilor sociale2. Funcţiile atitudinilor 3. Formarea şi schimbarea atitudinilor

1. Definirea atitudinilor sociale

În lumea ce ne înconjoară, există o mulțime de obiecte sociale (obiecte, situații, evenimente, personalități, instituții) care sunt extrem de relevante pentru fiecare dintre noi prin înțelesurile lor, prin implicațiile pe care le au în organizarea raporturilor interpersonale. Rareori ne vom raporta neutru față de acestea. De cele mai multe ori vom avea un comportament selective de aprobare sau dezaprobare a obiectelor sociale în dependență de informațiile pe care le deținem (mai mult sau mai puțin ample și corecte) despre ele, de impulsurile noastre motivaționale.

În literatura de specialitate se cunosc un șir de definiții pentru termenul de „atitudine„. Astfel S. Chelcea (2003, p.46), definește atitudinea ca fiind „ poziția – unei persoane sau a un ui grup – de acceptare sau de respingere cu o intensitate mai mare sau mai mică a obiectelor, fenomenelor, persoanelor, grupurilor sau instituțiilor”. Pentru J. Stoetzel (apud P. Iluț, 2004, p. 43), atitudinea desemnează, în psihologia socială, „maniera în care o persoană se situează în raport cu obiectele de valoare”. Al. Roșca susține că atitudinea este „o predispoziție mintală dobândită, mai mult sau mai puțin durabilă, de a reacționa într-un mod caracteristic (obișnuit favorabil sau nefavorabil) față de persoane, obiecte, situații, idei sau idealuri cu care individul vine în contact” (apud P. Iluț, 2004, p.43).

Definiţia acceptată unanim și cea mai frecvent evocată în istoria disciplinei aparţine lui G. Allport, cel ce prezenta atitudinea ca „stare de pregătire mentală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra răspunsurilor indivizilor la toate obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie“ (Allport (1935), apud Chelcea, 2003, p. 46). Opinia este expresia verbal a atitudinii, însă aceasta din urmă se poate exprima și prin comportament neverbal. Atitudinile cuprind elemente afective (sentimente generale de simpatie sau antipatie) și cognitive (care reflectă obiectul atitudinii, caracteristicile lui, legăturile cu alte obicte), ( S.Chelcea, 2001).

Din definițiile de mai sus putem puncta caracteristicile principale ale atitudinii: Atitudinea nu poate fi observată direct ci se exprimă în opinii și comportamente. Atitudinea nu este o dispoziție psihică înnăscută ci este dobândită pe tot parcursul vieții,

prin experiențe unice sau repetate, directe sau indirecte. Atitudinea are caracter social, exteriorizând modelul sociocultural al personalității,

coloratura socială este proprie atât atitudinilor individuale, cât și celor de grup. În atitudine întotdeauna avem de-a face cu o strânsă împletire de procese cognitive,

afective, conative : evaluarea, aprobarea sau dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectivă) se bazează întotdeauna pe informațiile pe care le deținem (mai mult

60

sau mai puțin ample și corecte) despre acel obiect (componenta cognitivă). Atitudinea este totodată o predispoziție de a acționa, un impuls motivațional (componenta conativă).

Atitudinea are un caracter relativ stabil în timp, ea este mult mai rezistentă la schimbări decât cunoștințele pure pentru că în ea este prezent elementul afectiv-axiologic.

Influențează considerabil comportamentul individului sau grupului, dobândind un rol vital în organizarea raporturilor interpersonale.

2. Funcțiile atitudinilor

Asemenea altor fenomene psihice, atitudinile intervin în structura personalității și în viața psihică a oamenilor, adică au funcții în sistemul psihic uman. B. M. Smith, J. Brune și R. W. White (1959) au identificat trei funcții ale atitudinilor care se pot manifesta concomitent sau separat:

1) de evaluare a obiectelor, fenomenelor și persoanelor din lumea înconjurătoare;2) de adaptare socială a individului;3) de exteriorizare a trăirilor psihice.

Cel mai citat autor pe această problematică Daniel Katz (1960) decelează patru funcţii esenţiale ale atitudinii: cognitivă, instrumentală, expresivă și de apărarea a eu-lui.

1. Funcţia cognitivă presupune că atitudinea servește drept cadru de referință pentru evaluările obiectelor sau evenimentelor care se produc în jurul nostru.

2. Funcţia instrumentală presupune că noi suntem sau nu suntem de acord cu anumite obiecte, persoane, grupuri, situații, idei și evenimente în baza intereselor noastre personale.

3. Funcţia expresivă se referă la faptul că atitudinile ne permit să ne exprimăm pe noi înșine să ne exteriorizăm, pentru ceilalți și pentru noi înșine, convingerile noastre și valorile în care credem cu tărie. Ele ne oferă posibilitatea de a ne distinge de ceilalți. 

4. Funcția de apărare a eului reprezintă puterea de a permite să ne creștem sau să ne protejăm stima de sine împotriva amenințărilor exterioare sau conflictelor interne. Imaginea și stima de sine depind, într-o anume măsură, de atitudinile pe care le avem.

În present, este acceptat aproape unanim că atitudinile ne ajută să selectăm din lume înconjurătoare obiectele care au valoare pentru noi, scotomizându-le pe cele nesemnificative. Ele servesc la structurarea mediului nostru de viață și prin aceasta ne ajută să ne orientăm rapid în societate. Un rol important joacă atitudinile și în apărarea eu-lui, promovând comportamente gratificante social.

3. Formarea și schimbarea atitudinilor

Dispozițiile noastre individuale orientate spre un obiect sau altul al lumii sociale sunt învățate social prin diverse mecanisme. Aceasta este concluzia care se poate desprinde din numeroase studii experimentale, având ca obiect de studiu atitudinile sociale. Putem aprecia că omul nu se naște cu un anume set de atitudini, ci și-l însușește pe parcursul vieții prin socializare. Totodată, factorul genetic rămâne unul dintre factorii responsabili în modelarea acestora. Astfel sursele majore ale formării atitudinilor sunt: învățarea socială, compararea socială, factorii genetici.

1. Învățarea socială prezintă mecanismul fundamental al socializării și resocializării care presupune achiziționarea nu numai de noi cunoștințe ci și de noi moduri de raportare evaluativă la lume, adică atitudini. Cele mai cunoscute forme de învățare socială sunt:

61

a) Condiționarea clasică b) Condiționarea subliminalăc) Condiționarea instrumentald)Modelarea atitudinală prin preluarea comportamentului „celuilalt”. 2. Compararea socială este mecanismul prin care se formează și se schimbă atitudinile

sociale în perioada tinereții și maturității. Realizăm compararea cu „celălalt” similar sau semnificativ pentru a vedea dacă punctele noastre de vedere asupra realității sunt relevante și adecvate.

3. Factorii genetici, deși nu sunt determinanți în formarea atitudinilor sociale, au o influență indirectă asupra multor dintre atitudinile noastre concrete. Curiozitatea pronunțată înnăscută antrenează un alt gen de experiențe și atitudini față de curiozitatea ordinară, de asemenea, persoanele optimiste văd și evaluează lumea din jur altfel decât cele pesimiste. Factorii genetici sunt mult mai prezenți în atitudinile față de lucruri mai concrete („gusturi muzicale”) decât față de obiecte abstracte („dreptate”).

Toate aceste mecanisme de formare a atitudinilor sociale sunt strâns legate între ele, interferează și uneori se include (P. Iluț, 2004). Compararea socială presupune învățarea si autoanaliza. Formarea atitudinilor sociale nu poate fi înțeleasă fără procesele ce însoțesc schimbarea acestora.

Procesul de schimbare a atitudinilor este explicat printr-un șir de teorii. Astfel, teoria „stimul – răspuns” se centrează pe caracteristicile stimulilor, afirmând că atitudinile se modifică numai dacă stimulul pentru un răspuns nou este mai puternic decât stimulul pentru vechiul răspuns. Altfel spus, schimbarea atitudinilor are lor în rezultatul unui conflict dintre informațiile și experiențele vechi și conținuturile noi.

Modelul „Hovland – Janis – Kelly” (1953) susține idea că între stimul și răspuns se interpun atenția, înțelegerea și acceptarea.

Cercetările ulterioare cu referire la caracteristicile sursei (J. Mills și E. Aronson, 1965; J. McGinniess, 1968; A. H. Eagly și S. Chaiken, 1975) au scos în evidență rolul atractivității acesteia în captarea atenției potențialului receptor. Competența sursei, credibilitatea acesteia precum și asemănarea sursei cu receptorul sporesc influența persuasiunii.Cât privește mesajul - repetarea argumentelor crește, în general, efectul persuasiv, dar până la un punct dincolo de care intervine saturația. Persuasiunea este mai puternică când prin mesaj sunt induse reacții emoționale și frica, dar până la o anumită valoare.

Modelul „Hovland – Janis – Kelly” a luat în calcul și receptorul și contextul social concret în care are loc comunicarea persuasivă. S-a arătat rolul receptorului în legătură cu intenția de schimbare a atitudinii prin mesaje persuasive.

„Teoria judecății sociale” (M. Sherif și C. Hovland, 1961) susține că în condițiile vieții de zi cu zi, oamenii își formează „scale de referință” cu ajutorul cărora ordonează obiectele din lumea înconjurătoare cu care vin în contact. Judecățile sociale sunt influențate de „punctele de referință” pe care ni le fixăm. Atitudinile însăși sunt „puncte de referință interioare”, iar mesajul persuasiv este „punct de referință exterior”. Cercetările autorilor menționați mai sus au condus la identificarea a trei zone în care se pot plasa enunțurile unui mesaj persuasiv:

a) „zona de acceptare” situată în jurul atitudinii receptorului față de problema pusă în discuție;b) „zona de neangajare” plasată între respingere și acceptare;c) „zona de respingere” în care se încadrează mesajele care conțin atitudini de neacceptat pentru persoana – țintă.

62

„Teoria judecății sociale” și, în cadrul ei abordarea „asimilare/contrast” se înscrie în orientarea cognitivistă a psihosociologiei (S. Chelcea, 2003).

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecție:1. Definiți conceptul de atitudine socială.2. Specificați caracteristicile unei atitudini sociale.3. Identificați funcțiile atitudinilor sociale.4. Explicați cum are loc procesul de formare și schimbare a atitudinilor sociale.5. Analizați raportul dintre atitudini și comportament.6. De ce unele persoane preferă maghernița lor în locul unei case frumoase și mari?

Agresivitatea și comportamentul agresiv

Obiective de învățare: Studiind tema dată, veți putea:

Să dobândiți cunoștințe științifice privind formele comportamentului agresiv și violent ;

63

Să explicați comportamentul uman agresiv din perspectiva diferitor abordări teoretice; Să identificați corect factorii etiologici de nuanţă psihosocială; Să explicați impactul mass-mediei ca factor incitator al comportamentelor agresive şi

violente Să cunoașteți tehnicile de reducere a agresivității.

Cuprins:1. Definirea și formele comportamentului agresiv.2. Explicarea teoretică a comportamentului agresiv.3. Factori care inluențează agresivitatea.4. Reducerea agresivității.

1. Definirea și formele comportamentului agresiv

În sens restrâns, agresivitatea este definită prin termenul agresiune, adică atac neprovocat asupra unei persoane. Deci, termenul agresiv se aplică unei persoane care atacă brutal, brusc, neprevăzut. In sens mai larg, noţiunea agresivitate se referă la toate tendinţele distructive orientate spre oameni, animale și lucruri (hetero- şi autodistructive) (V. Preda și C.Mureșan). L. Berkoviwtz (1962) înțelege prin agresivitate orice comportament care vizează vătămarea unei persoane sau distrugerea unui lucru. În psihosociologie termenul „agresivitate” este echivalent celui de „comportament agresiv” și se referă, de cele mai multe ori, la relațiile interpersonale (S.Chelcea, 2003, p. 25).

P. Golu (2000), susține faptul că agresiunea este o conduită care intenţionează să facă rău, să producă altuia durere, suferinţă sau moarte.

Elementul crucial al definiţiilor referitoare la comportamentul agresiv este intenţia. Răul provocat poate fi fizic sau psihic (hărţuirea sexuală produce anxietate, stress, depresie). Comportamentul agresiv nu este orientat numai către alți oameni, ci poate fi orientat către propria persoană. Se diferențiază între actele autoagresive de tipul suicid, automutilare etc. și actele ce periclită echilibrul organismului (dependență de alcool, tutun, droguri).

Trebuie de remarcat faptul că actele și comportamentele considerate a fi agresive depind de standardele sociale şi culturale ale percepătorului. Există culturi care privesc violenţa ca pe ceva firesc, chiar necesar.

Formele comportamentului agresiv I. În dependență de intenţia (motivaţia) agresorului distingem:

agresivitate directă (ostilă), numită și agresivitate emoțională,. Agresivitatea indirectă (sau agresivitatea instrumentală).

II. În funcție de prejudiciul adus altuia vorbim despre: agresivitate activă, agresivitate pasivă, agresivitate fizică sau verbală.

III. În funcție de forma de manifestare avem: agresivitate violentă și nonviolentă, agresivitate manifestă și latentă,

IV. În funcție de persoană distingem:

64

agresivitate feminină și masculină, agresivitate a tânărului și a adultului, agresivitate individuală și colectivă;

V. Legat de provocarea la un comportament agresiv există: agresivitate reactivă, agresivitate proactivă.

De reținut că nu orice agresivitate este un comportament antisocial, după cum nu orice act antisocial presupune agresivitatea (ex. furtul în lipsa posesorului sau fără știrea lui). Există şi un tip de agresiune permisă, care nu este antisocială, când se utilizează în scop de apărare (ex. agresivitatea soldatului). Ea este întotdeauna instrumentală. Societatea hotărăşte condiţiile în care agresiunea este permisă sau chiar poruncită.

2. Explicarea teoretică a comportamentului agresiv

Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din trei mari clase: sunt fie de factură biologic - etiologice, fie psihosociale, fie socio-culturologice (S. Chelcea, 2003).

Explicaţii biologic – etiologiceTeoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune. Agresivitatea

este un instinct - un pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic. Din rândul acestui grup de teorii facparte: teoria „instinctului agresivității”, abordarea psihanalitică, teoria etologică, sociobiologia, teoria „hormonală”.

În general, cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii fondate exclusiv pe instinct, argumentând că: instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată; astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente; ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii; ele se bazează pe o logică circulară, propunând legături cauzale nedemonstrate empiric (Șt. Boncu).

Explicaţii psihosociale Abordarea psihosocială, deși nu preţuiește prea mult teoriile biologice, recunoaște existența

unui fundal biologic al agresivității. Psihosociologii preferă teorii care pun accentul pe procesul de învăţare şi pe anumiţi factori din contextul social legaţi de agresivitate. Ipoteza şi teoria frustrare - agresiune, poate fi condensată în următoarea afirmaţie: Orice frustrare produce o tendinţă către agresiune şi, invers, orice manifestare de agresivitate este un indice al unei frustrări anterioare.

Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său. Imposibilitatea de a pune în acord trebuinţele interne cu exigenţele mediului social duce la apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare. Neîncrederea, ostilitatea, indiferenţa dau naştere conflictului emoţional şi unei puternice tensiuni nervoase care poate declanşa agresivitatea.

T. Bogdan şi colaboratorii (1983), arată că: a) sunt cazuri când frustrarea duce aproape sigur la agresivitate; b) sunt fapte agresive care se comit în absenţa oricărei frustrări; c) există stări frustrante care nu duc la comportamente agresive (V. Preda și C. Mureșan). Din cele de mai sus rezultă că nu trebuie absolutizat raportul dintre frustrare şi agresivitate.

Teoria indice-excitaţie (cue-arousal theory). Potrivit lui Berkowitz, anumite obiecte ajung, prin învăţare socială, să fie asociate cu agresiunea; ele capătă o valoare de indici de

65

agresivitate. Armele, cu deosebire pistoalele, sunt exemplele cele mai evidente. Faţă de cuţite, pistoalele au o întrebuinţare foarte precisă.

Explicații socio-culturologicePerspectiva socioculturologică asupra agresivității este ilustrată de teoria învățării sociale,

elaborată de Albert Bandura (1963). Această teorie care reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie explică procesele prin care: se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament; se iniţiază comportamentele; se menţin patternurile de comportament.

Experimentele lui Bandura au evidențiat faptul că subiecții (copii preșcolari), tind să imite comportamentul agresiv al adulților, comportament care îl observă în viața de zi cu zi sau pe care îl văd în filme sau emisiuni TV (S. Chelcea).

Psihologii sociali susțin că exercitarea agresivității la nivel de etnii, națiuni, țări în exercitarea agresivității intervin și alți factori ce țin de tradiție, de cadrul economic, politic și juridic, conjuncturi și evenimente istorice.

Rolul modelelor sociale. Normele sociale indică: intensitatea şi modalităţile comportamentelor agresive; circumstanţele în care trebuie activate. Agresivitatea poate fi încurajată de modele culturale (ex. conceptul contemporan de masculinitate comportă o doză destul de mare de agresivitate).

Formarea scenariilor cognitive. Expunerea copilului la modele agresive dezvoltă scenarii cognitive agresive care duc la creşterea agresiunilor şi la interpretarea interacţiunilor sociale într-un mod agresiv.

Modelul social-interacţional susţine că o conduită antisocială derivă dintr-o atitudine parentală şubredă (asprime, disciplină inconsistentă, control slab asupra copilului). S-a descoperit că, cu cât frecvenţa pedepsei fizice utilizate în timpul socializării este mai crescută, cu atât creşte rata agresivităţii utilizate în adolescenţă, în afara familiei.

Respingerea parentală şi agresiunea verbal-simbolică fac copilul să se comporte într-un mod în care va fi în continuare respins. Tratarea abuzivă produce insensibilitate la suferinţele altora, lipsă de empatie, răspunsuri cu furie şi agresivitate. Familiile destrămate şi deprimarea economică duc de asemenea la agresivitate.

3. Factori care influențează agresivitatea (după R. Gherghinescu, 2006)

Factori ce țin de personalitate: personalitatea cu orientare agresivă, sexul. Factori situaționali: durerea, căldura, zgomotul. Stimuli sociali: atacurile, înghesuiala, teritoriile, prezenţa celorlalţiAlţi factori: prezenţa armelor, alcoolul şi drogurile, sexul şi agresiunea.

4. Reducerea agresivității

Efectul catharsisului. Ipoteza catharsisului afirmă că pornirea oamenilor de a se comporta agresiv față de semenii lor poate fi satisfăcută prin acțiuni substitutive care să nu facă rău nici altora, nici sieși. Creându-se posibilitatea ca indivizii să-și descarce mânia și ura prin mijloace inofensive, se reduce și tensiunea emoțională și, prin urmare, scade

66

probabilitatea ca ei să săvârșească acte antisociale . Se consideră că efectul catharsis operează prin trei căi: 1) vizionarea de materiale cu numeroase scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc., 2) consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor, 3) angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale (P. Iluț, 2004, p.128).

Pedeapsa și amenințarea cu pedeapsa. Toate culturile și societățile au instituit forme de pedeapsă pentru acțiunile agresive. Pedeapsa, atât cea neinstituionalizată, cât și cea din sistemul formal (juridic), are rolul nu numai de a-l sancționa și izola pe cel în cauză, dar și de a servi ca exemplu. Efectul pedepsei și al amenințării cu pedeapsa nu este nici atât de mare, nici de pozitiv pe cât este perceput de conștiința comună. Pentru ca pedepsele instituționalizate să devină eficiente, următoarele condiții ar trebui respectate: pedeapsa să fie promptă, deci să urmeze cât mai repede posibil după actul săvârșit; să fie suficient de intensă spre a produce aversiune față de ea; să fie foarte probabilă, astfel încât potențialul actor violent să aibă conștiința faptului că ea se va produce (P. Iluț, 2004).

Strategii cognitive de învățare. Socializarea joacă un rol fundamental în prevenirea și controlul agresivității. Educarea unor abilități de comunicare socială, incompatibile cu agresivitatea verbală sau fizică, cum ar fi, de exemplu, cultivarea simțului umorului, ori simplul fapt de a-și cere scuze, sunt comportamente care au calitatea de a putea dezamorsa situațiile potențial periculoase. Expunerea la modele și acțiuni nonviolente induce subiecților reținerea de a se comporta agresiv, chiar și atunci când ei au fost puternic provocați.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecție:1. Definiți comportamentul agresiv.2. Explicați comportamentului uman agresiv din perspectiva diferitor abordări teoretice.3. Faceți diferența dintre agresivitatea emoțională și cea instrumentală.4. Identificați factorii ce influențează agresivitatea.5. Explicați impactul mass-mediei asupra comportamentelor agresive la copii și la tineti.6. Descrieți tehnicile de reducere a agresivității.7. Aplicaţi probe psihologice (teste de personalitate, inventare de personalitate, chestionare)

cu scopul realizării portretului psihic al unui subiect cu comportament agresiv.8. Elaboraţi un program de intervenţie psihologică şi educaţională pentru atenuarea /

eliminarea comportamentului agresiv al unui subiect.

Comportamentul prosocial şi altruismul

Obiective de învățare:Studiind tema dată, vețiputea:

Să definiți comportamentul prosocial;

67

Să explicați dimensiunea prosocială a comportamentului uman din perspectiva diferitor abordări teoretice;

Să identificați corect conduitele prosociale; Să faceți diferența dintre actele de altruism și cele prosociale; Să descrieți profilul personalității altruiste și a beneficiarului de ajutor; Să analizați contextul de intervenție prosocială.

Cuprins:1. Definirea comportamentului prosocial.2. Abordarea teoretică a comportamentului prosocial.3. Caracteristici ale personalității ofertantului și beneficiarului de ajutor.4. Contextul de intervenție prosocială.

1. Definirea comportamentului prosocial

Comportamentul efectuat în folosul altor persoane este desemnat prin termenul de comportament prosocial. Acest termen s-a impus în literatura de specialitate prin contribuțiile renumiților psihosociologi ca Robert. A. Baron și Don Byrne (1974, 2000), D. Bar – Tal (1976), A. Baum et. al. (1985), Hans W. Bierhoff și Renate Klein (1988), Batson (1998).

Astfel A. Baum, J. D. Fisher și J. E. Singer (1985) citați de S.Chelcea și Țăran (1990), definesc comportamentele prosociale ca acele acte intenționate care ar putea avea urmări pozitive pentru alții, fără a se anticipa vreo răsplată. Robert. A. Baron și Don Byrne (apud P.Iluț, 2004) definesc compotamentul prosocoal ca acțiunea care nu poate aduce beneficii decât celui care primește ajutorul. O definiție mai vastă a ceea ce este compotramentul prosocial o găsim la cercetătorul român Septimiu Chelcea (1996) care vorbește despre acest tip de comportament ca despre „unul intenționat, realizat în afara obligațiilor de serviciu, orientat spre conservarea, susținerea și promovarea valorilor sociale, fără așteptarea vreunei recompense morale sau materiale din partea altora”.

Analizând definițiile de mai sus, putem spune că nu orice acțiune care are consecință socială pozitivă și contribuie la binele fizic și psihologic al celorlalți este o conduită prosocială ci, aceasta poate deveni ca atare dacă sunt întrunite următoarele condiții: există intenția de a ajuta; libertatea alegerii – să nu fii forțat a da ajutorul, acțiunile sunt în favoarea celuilalt, beneficiile celui care ajută nu sunt imediate, directe și previzibile.

Cele mai clare situații de comportamentul prosocial sunt definite prin altruism, văzut ca formă foarte specială a comportamentului de ajutor (E. Walster și J.A. Piliavin, 1972), subcategorie în cadrul comportamentului prosocial (Șt. Boncu) sau ca variantă maximă a dezinteresului (P. Iluț, 2004).

2. Abordarea teoretică a comportamentului prosocial

În literatura de specialitate teoriile explicative ale comportamentului prosocial sunt grupate în trei mari categorii: teorii biologice, teorii sociologice și teorii psihologice.

68

Teoriile biologice au fost primele care un încercat să răspundă la întrebarea „De ce îi ajutăm pe alții ?”, iar în cadrul acestora sociobiologia, expusă de E. O. Wilson (1975), ocupă un loc central. Sociobilogia susține că există o bază genetică a altruismului, ca tip de comportament social care presupune jertfa de sine. Suntem programați să-i ajutăm la nevoie pe alții pentru că și ei ne vor ajuta pe noi. Rusthon (1989) susține că actele de ajutorare se bazează în mare măsură pe similaritate. El consideră că similaritatea, de ordin psihologic sau axiologic, chiar de trăsături exterioare, presupune și o asemănare genetică, explică prin proximitatea spațiale și prejudecățile etnice și rasiale.

Teoriile sociologice în explicarea comportamentului prosocial pun accentul pe normele sociale.

„Norma responsabilității sociale” se referă la faptul că în procesul socializării am învățat că avem obligația de a-i ajuta pe cei care depind de noi – membrii familiei, prieteni, vecini, subordonați, conaționali etc. Nerespectarea acestei norme se soldează cu apariția sentimentului de vinovăție (P. Iluț, 2004).

„Norma reciprocității” cere să îi ajutăm pe cei care ne-au ajutat cândva, chiar dacă pe viitor nu întrezărim că v-om mai avea beneficii din partea lor.

„Norma justiției sociale” - care spune că trebuie să existe o stare de echilibru între oameni şi grupuri de oameni. Într-o formulă mai tehnică ea se regăseşte în principiul echităţii (Adams, 1965) potrivit căruia starea de echitate dintre doi actori sociali se realizează atunci când raportul dintre „ceea ce dă" (investeşte) şi „ceea ce primeşte" (câştigă) al unuia este egal cu acelaşi raport al celuilalt. Dacă relaţia dintre cele două rapoarte este percepută ca nonegală de către persoanele implicate, avem o situaţie de inechitate şi ele încearcă restabilirea echităţii prin ajustări pe plan comportamental, fie pe plan pur psihologic.

Între teoriile sociologice ale comportamentului prosocial se numără și teoria învățării sociale. Învăţarea socială, atât prin mecanismul direct al recompensei, pedepsei şi reîntăririi, cât şi prin observarea consecinţelor comportamentale ale altor persoane ce întreprind acţiuni prosociale (învăţarea indirectă, prin modele), conduce la însuşirea de conduite altruiste la copii.

Teoriile psihologice se axează pe procesele psihice care intervin la nivel individual. Între aceste teorii cea mai influientă este teoria costuri-beneficii carea mizează exclusiv pe calculul utilitar al actorului social. În cadrul teoriei costuri – beneficii se face distincție între „costul real” și „costul antecalculat” (sau perceput) al comportamentelor prosociale: cu cât costul este mai ridicat, cu atât probabilitatea emergenței comportamentelor prosociale este mai scăzută. De asemenea, cu cât indivizii sunt mai competenți social, cu cât au mai mult control asupra situației, cu atât mai probabil este comportamentul prosocial (S. Chelcea, 2003).

Tot în cadrul teoriilor psihologice se înscriu și explicații care leagă comportamentele prosociale de factorii emoționali. Persoanele care trăiesc emoții pozitive manifestă o tendință accentuată de a-i ajuta pe alții (Chelcea, 1996, p.451). Pe de altă parte este neplăcut să-l vezi pe altul suferind și din acest motiv, susține Ștefan Boncu, atunci când acordăm ajutor, încercăm să scăpăm de discomfortul psihic, adică de sentimentul neplăcut pe care ni-l provoacă durerea altuia și în acest caz, continuă autorul comportamentul nostru nu mei ste deloc altruist pentru că acționăm din motive personale Unii cercetători au atras atenția asupra faptului că și emoțiile negative pot influiența apariția comportamentelor prosociale. Oamenii tind să manifeste comportament de ajutorare pentru a contrabalansa stările lor negative (tristețe, vinovăție, durere etc.).

69

Toate teoriile despre comportamentul prosocial, afirmă Petru Iluț, presupun că cel ce manifestă acest tip de comportament înțelege situația celui aflat în nevoie, adică o anumită empatie ale cărei dimensiuni principale sunt :

Dimensiunea cognitivă, care înseamnă că esti capabil să înțelegi ce simte o anume persoană și de ce;

Dimensiunea afectivă, ceea ce presupune că nu numai îți reprezinți ce trăiește celălalt, dar trăiești și tu aceleași stări;

Dimensiunea conativă, care presupune pe lângă faptul că simți aievea cu celălalt, simți și că trebuie să faci ceva pentru el (Baron și Byrne, apud. P.Ilut, 2004).

Astfel pentru a atenua suferința unei persoane dar și propria suferință apare motivația pentru acordarea ajutorului, motivație care este cu atât mai mare cu cât este mai asemănătoare cu observatorul și mai apropiată afectiv.

Ajutorarea celuilalt ca proces decizional stadial

Observarea unor evenimente din viața de zi cu zi, cum ar fi accidentele de mașină, atacarea unei persoane pe stradă, furtul dintr-un magazin, au sugerat că există mai multe stadii în luarea hotărârii de a interveni sau nu într-o situație de urgență:

Percepția nevoii de ajutor, Asumarea responsabilități, Estimarea costurilor și beneficiilor, Decizia pentru o variantă sau alta de ajutorare. Nu întotdeauna toate stadiile sunt parcurse (cel ce se aruncă să salveze un copil de la înec nu

se gândește la responsabilitate, costuri-beneficii sau modalități de acțiune, comportamentul său este motivat de sentimente și valori sau poate este determinat genetic) (Iluț, Gherghinescu, Marica, Boncu).

3. Caracteristici ale personalității ofertantului și beneficiarului de ajutor

Caracteristici ale personalității ofertantului de ajutor socialCercetările teoretice și cele empirice din domeniul psihosociologiei au scos în evidență faptul

că nu există o configurație de factori de personalitate care să facă predicții pentru un comportament prosocial. Aceasta pentru că oricât de complex ar fi profilul personalității ofertantului de ajutor există anumite condiții care sunt responsabile de manifestarea sau nu a conduitelor de ajutorare: situația concretă, contextul comunitar-cultural, tipul de ajutor ce se cere etc. Astfel acordarea ajutorului social depinde de:

Corelația între anumite caracteristici ale personalității ofertantului cu tipul de ajutor acordat dar și condițiile situației în care el se desfășoară.

Atitudinea și starea emotivă față de o situație care ar necesita asistența. o

Dispoziția sufletească. Buna dispoziție îndeamnă la generozitate, conduite prosociale. Proasta dispoziție poate inhiba comportamentul prosocial din cauza concentrării asupra grijilor, problemelor și necazurilor proprii, cea ce-i face să fie mai puțin înclinați să-i ajute pe alții. Uneori proasta dispoziție poate dezvolta compasiune prin efectul similarității sau poate fi contrabalansată prin mulțumirea că ai făcut un bine.

70

Caracteristici ale personalității beneficiarului de ajutor socialStudiile consemnate în literatura de specialitate arată că înainte de a acorda ajutor oamenii

evaluează persoana aflată în dificultate, întrebându-se dacă ea merită sau nu ajutor. În acest sens funcționează două condiții în selectarea acordării asistenței:

Similaritatea sau identitatea de religie, rasă, etnie, statut socio-profesional ș.a. face să crească probabilitatea acordării ajutorului.

Constatarea în baza unor informații foarte sărace despre faptul cum s-a ajuns la această situație, dacă este sau nu vina solicitantului și dacă acesta merită să fie ajutat.

În afara acestor factori care influențează actele prosociale, au fost relevate și alte variabile precum: atractivitatea fizică, simetria între sexe ( bărbații sunt înclinați să ajute mai mult femeile, în timp ce acestea se ajută mai mult între ele) (P. Ilut, 2004).

4. Contextul de intervenție prosocială

Contextul concret în care o anumită persoană cere ajutor este esențial pentru luarea deciziei de acordare sau nu a ajutorului social și a măsurii acestuia. Așa cum am văzut mai sus, acțiunea prosocială este rezultatul interacțiunii dintre factorii de personalitate a persoanelor implicate și unele variabile situaționale. Ultimele se referă la:

Variabile ecologice de mediu fizic și demografic, Prezența altor oameni în context o Definirea și interpretarea situației:

Ignoranța pluralistă. Difuziunea responsabilității – în situație de urgență, prezența celorlalți oferă individului posibilitatea de a transfera responsabilitatea de a acționa sau a nu acționa. Pentru ca individul să acționeze nu este necesar ca ceilalți să fie prezenți fizic, ci este suficient ca el să știe că ei asistă, chiar dacă nu-i vede. Atunci când individul este singur intervine pentru că lui îi revine întreaga responsabilitate.

Inhibarea produsă de public. Influența socială (efectul modelelor) În general, ajutorarea cuiva are efecte benefice asupra acestuia, dar, prin faptul că este pus

într-o situație de inferioritate și de obligații față de cel care l-a ajutat, poate trai un disconfort psihic, care va dispărea atunci când ajutorul va fi întors. Ajutorarea poate duce și la dependența de ajutor.

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecție:1. Definiți comportamentul prosocial.2. Explicați dimensiunea prosocială a comportamentului uman din perspectiva diferitor

abordări teoretice.3. Faceți diferența dintre actele de altruism și cele prosociale.4. Amintiți-vă cele mai semnificative gesturi de altruism ale Dvs. și identificați motivele

ce au stat la baza lor.5. Descrieți personalitatea ofertantului și beneficiarului de ajutor social.

Construcţia socială a personalitătii

71

Obiective de învăţare:Studiind tema dată, veţi putea :

Să cunoaşteţi şi să distingeţi componentele sociale ale personalităţii; Să înţelegeţi de ce sunt importanţi ceilalţi în procedeul de formare a sinelui; Să faceţi diferenţa dintre introspecţie şi autopercepţie; Să explicaţi de ce stima de sine este vitală pentru echilibrul nostru psihic; Să identificaţi factorii care v-au influenţat formarea stimei dvs. de sine; Să recunoaşteţi şi să analizaţi practicile şi strategiile prin care indivizii îşi promovează şi

protejează imaginea de sine.

Cuprins:1. Conceptul de sine (component cognitiv)2. Stima de sine (componenta afectivă)3. Prezentarea de sine (componenta comportamentală)

Personalitatea fiecăruia dintre noi este o construcţie unică datorită combinaţiei dintre zestrea genetică a fiecăruia, mediul în care creştem şi ne formăm şi a educaţiei pe care o primim. Astfel personalitatea în psihosociologe este o construcţie socială constituită prin învăţare şi interacţiune cu alte persoane, ceilalţi contând în drumul devenirii noastre atât ca modele, cât şi ca repere, ca termeni de referinţă. Nucleul acestei construcţii, cel care ne dă sentimentul identităţii personale, este eul social sau sinele. Sinele social are trei componente (S. Marica):

o Componenta cognitivă sau conceptul de sine;

o Componenta afectivă sau stima de sine;

o Componenta comportamentală sau prezentarea de sine.

În continuare, ne vom referi la aceste trei componente ale personalităţii.

1. Conceptul de sine (componenta cognitivă a personalităţii )

Coneptul de sine (Self-concept) reprezintă totalitatea credinţelor (reprezentărilor şi evaluărilor) despre aspecte particulare ale propriei persoane şi despre ea ca întreg (P. Iluţ, 2003). Sinele reprezintă cupola reflexiv - axilolgică cu privire la propria persoană. Altfel spus, conţinutul sinelui îl reprezintă caracteristicile fizice (sunt înalt, slab, brunet etc), identităţile sociale (sunt student, cosmetician, subaltern etc.) şi identităţile personale (sunt o fire înceată, sunt un manager bun, un iubitor de muzică clasică etc.) ale unei persoane. Conţinutul conceptului de sine înglobează nu doar ceea ce suntem în prezent, ci şi experienţele trecute şi, mai cu seamă, ceea ce sperăm să devenim în viitor.

În literatura de specialitate, pe lângă conceptul de sine se întâlnesc şi sintagmele ,,imagine de sine”, ,,percepţie de sine” care reflectă aceleaşi aspecte cognitive ale sinelui.

Adiacente conceptului de sine în literatura de specialitate sunt noţiunile:Stima de sine (self- esteem) – adică valoarea ce o acorzi propriei persoane, cât de mult te

preţuieşti, valoare decisivă în starea de optimism sau pesimism, în motivaţie sau în conţinutul relaţiilor cu ceilalţi;

Eficacitatea de sine (self -efficacy) – aşteptările specifice pe care le avem în ceea ce priveşte capacităţile noastre de a duce la bun sfârşit sarcinile începute şi de a atinge scopurile propuse;

72

Discrepanţa de sine (self - discrepancy) – perceperea unei mari distanţe între ceea ce suntem şi ceea ce am vrea să fim noi (sine ideal);

Autodezvoltarea (self - improvement) - decizia de a face eforturi de a reduce discrepanţa percepută de sine, altfel spus, capacitatea de a ne spori performanţele în diverse domenii;

Autohandicaparea sinelui (self- handicapping) – reprezintă un gen de atribuire, în cazul insuccesului, subiectul localizând cauza acestuia în atribute şi stări personale minore, trecătoare, protejându-şi astfel abilităţile personale importante, stabile (de ex. rezultatele slabe la un test de inteligenţă se pun nu pe seama calităţii inteligenţei ca atare, ci pe oboseală, neatenţie);

Autodezvăluirea (self – disclosure) – conversaţie în care împărtăşim informaţii sau sentimente intime despre noi înşine unei alte persoane (S. Taylor et al., 1994, apud Iluţ 2003).

Analizele şi teoretizările cu privire la conceptul de sine s-au evidenţiat următoarele idei:G. Mead realizează distincţia dintre I şi Me. Componenta I este sinele ca subiect creator,

spontan, dinamic, iar Me este cel care controlează şi directivele acţiunilor noastre, este sinele conformist, cuprinzând identificările cu rolurile şi grupurile sociale.

Raportând sinele la social, R. Turner foloseşte sintagma de ”sine instituţional”, reprezentând centrarea indivizilor pe normele şi standardele grupale şi scopurile sociale şi în contrast ”sinele spontan”, care urmăreşete satisfacerea nevoilor personale, a impulsurilor din interior, fără inhibiţii legate de cerinţele instituţional-formale ale societăţii, de regulile ei.

Consacrată în literatura de specialitate este şi distincţia dintre ”sinele stabil” şi „sinele operaţional (de lucru)”. ”Sinele stabil” exprimă nevoia de coerenţă în gânduri, atitudini, comportamente, pe când „sinele operaţional” reprezintă aspectele care ghidează gândurile, afectele şi conduitele în condiţii specifice.

O altă descoperire marcantă este ”sinele actual” şi ”sinele posibil”. ”Sinele actual” se referă la reprezentările şi evaluările oamenilor la ceea ce sunt ei în prezent, iar ”sinele posibil” – la ce vor devein în viitor, la performanţele proiectate

Identitatea socială are un loc esenţial în conţinutul sinelui. Psihosociologia subliniază faptul că aparţinând concomitent mai multor grupuri sociale, indivizii posedă identităţi multiple (de ex. femeie, mamă, româncă, intelectuală, tânără etc.) (idem).

În diverse accepţiuni, formarea conceptului de sine este prezentată în etape bine differentiate.Cum ajunem să ne formăm conceptul de sine? Procesele psihosociale implicate în formarea

acestuia sunt: introspecţia, reflectarea socială (feedback-ul pe care-l primim de la ceilalţi în legătură cu propria persoană), compararea socială, autopercepţia, interiorizarea rolurilor.

2. Stima de sine (componenta afectivă a personalităţii)

Stima de sine, deşi este una dintre dimensiunile cele mai fundamentale ale personalităţii noastre, este un fenomen discret, impalpabil, complex, de care nu suntem întotdeauna conştienţi. P.Iluţ defineşte stima de sine ca ”evaluare în termeni axiologici a caracteristicilor pe care cred oamenii că le deţin, adică cât de valoroşi se cred oamenii şi ce preţuire acordă propriei persoane” (P. Ilut, 2001, p.23). Cu alte cuvine, stima de sine este felul în care ne vedem şi dacă ne place ceea ce vedem.

Stima de sine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic şi ne afectează performanţele în toate activităţile. Atunci când este pozitivă, ne permite să ne mobilizăm şi să acţionăm eficient, să facem faţă dificultăţilor existenţei, să ne simţim bine în propria piele şi să avem o părere bună despre noi. Dar, când este negativă, sporeşte riscul insucceselor, ne provoacă numeroase

73

suferinţe şi neplăceri care vin să ne perturbe viaţa noastră cotidiană şi ne determină o părere şi mai sumbră despre propria persoană.

În viziunea lui F. Lelord şi C. André (2003), pilonii stimei se sine sunt: încrederea în sine, concepţia despre sine, iubirea de sine.

Iubirea de sine explică faptul că putem rezista la adversităţi şi ne putem restabili după un eşec. Ea nu fereşte de suferinţă sau îndoială în cazul dificultăţilor, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde, în mare parte, de dragostea pe care ne-a împărtăşit-o familia noastră atunci când eram copii şi de ”hrana afectivă” care ne-a fost împărţită cu dărnicie (B. Cyrulnik, 1993, apud, F. Lelord, p.14). Carenţele stimei de sine, care-şi au sursele la acest nivel, sunt cel mai dificil de compensat şi se regăsesc în tulburările de personalitate.

Concepţia despre sine este al doilea stâlp al stimei de sine şi se referă la părerea pe care o avem despre noi, fondată sau nu, despre calităţile şi defectele noastre. Importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem de a fi deţinători ai calităţilor sau defectelor, ai potenţialităţilor şi limitelor. Concepţia despre sine pozitivă este o forţă interioară care ne permite să ne bucurăm de şansa noastră în ciuda adversităţilor. Dacă, din contra, avem o concepţie de sine foarte limitată sau stăpânită de frică sau emoţii, ne va face să pierdem mult timp până să ne găsim ”calea” noastră. Ca şi iubirea de sine, concepţia de sine pe care o avem o datorăm mediului nostru familial şi, în special, proiectelor pe care părinţii noştri le fac pentru noi.

Încrederea în sine este al treilea pilon al stimei de sine şi se aplică, în special, la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă a considera că eşti capabil să acţionezi într-o manieră adecvată în situaţiile importante. Contar iubirii de sine şi concepţiei de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat. Încrederea în sine are un rol primordial pentru individ, susţin F. Lelord şi C. André, deoarece stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menţine sau a se dezvolta: micile succese cotidiene sunt necesare pentru echilibrul nostru psihologic, aşa cum hrana şi oxigenul sunt necesare pentru echilibrul nostru corporal. Încrederea în sine, provine din modul de educaţie care ne-a fost dat în familie sau la şcoală.

Cele trei componente ale stimei de sine se află în relaţii de interdependenţă: iubirea de sine ( a te respecta indiferent de ce ţi se întâmplă, a asculta de nevoile şi aspiraţiile tale) facilitează o concepţie despre sine pozitivă (a crede în capacităţile tale, a te proiecta în viitor) care, la rândul său, influenţează favorabil încredera în sine (a acţiona fără teama excesivă de eşec şi de judecata altuia).

Corelând nivelul şi stabilitatea stimei de sine, autorii citaţi mai sus, determină patru tipuri de stimă de sine:

Înaltă şi stabilă Înaltă şi instabilă Scăzută şi instabilă Scăzută şi stabilă (F. Lelord şi C. André, 2003, p. 17).În formarea stimei de sime, există patru surse de judecăţi semnificative, deci patru surse ale

stimei de sine: părinţii, profesorii, colegii de clasă/şcoală, prietenii apropiaţi. Când funcţionează împreună, aceste patru surse permit plenititudinea şi soliditatea stimei de sine. Dacă una sau alta este deficitară, celelalte o pot suplini: copilul suportă mai bine o neînţelegere cu profesoara, dacă se ştie apreciat de părinţii şi prietenii săi.

3. Prezentarea de sine (componenta comportamentală a personalităţii)

74

În viaţa de zi cu zi suntem implicaţi în numeroase interacţiuni sociale. De aceea suntem preocupaţi nu numai de ceea ce suntem şi simţim, dar şi de a face o impresie bună. Ultima impune selectarea unei cantităţi imense de informaţie despre noi înşine, sintetizarea acesteia şi transmiterea celorlalţi numai ceea ce impune situaţia şi relaţia. Indivizii nu transmit celorlalţi informaţii despre propria persoană la întîmplare: scopurile pe care şi le propun influenţează felul în care ei preferă să interpreteze evenimentele şi felul în care transmit informaţii audienţei.

Concepte ca: reglarea impresiei, managementul impresiei, auto-prezentarea, autocontrol, automonitorizarea (monitorizarea de sine) se referă tocmai la controlul pe care indivizii îl exercită asupra informaţiei despre ei înşişi.

Prin autocontrol se înţeleg modalităţile prin care oamenii îşi stăpânesc şi controlează reacţiile şi comportamentele lor şi gradul în care reuşesc să o facă. Încercăm să ne reglăm conduitele, aşa cum am menţionat mai sus, în funcţie de semnalele pe care le primim de la ceilalţi şi care sunt raportate la standardele sociale interiorizate, de aspiraţiile şi preferinţele noastre.

Conceptul de automonitorizare sau monitorizare de sine (self-monitoring) a fost introdus în literatura de specialitate de către M. Snyder (1974) şi se referă la măsura în care indivizii sunt centraţi pe sine în relaţiile cu semenii. Persoanele, care prezintă indici scăzuţi ai acestui parametru, îşi esprimă gândurile, atitudinile, sentimentele proprii în orice situaţie şi nu le pasă de ceilalţi; în relaţiile cu ceilalti pun accent pe trăsături de personalitate autentice şi stabile. Dimpotrivă persoanele ce prezintă indici crescuţi - sunt foarte atente la împrejurări şi impresiile pe care le fac; sunt preocupate intens de a se adapta la circumstanţele specifice, la opiniile şi conduitele celorlalţi, mai ales, a celor de la care ar putea obţine beneficii; au şi îşi dezvoltă abilităţi actoriceşti de a se face plăcute celorlaţi (P. Iluţ, 2001, p.63).

Indiferent de condiţia socială sau fizică, oamenii se străduiesc să obţină din partea celorlaţi impresiile dorite de ei. Acest fenomen s-a consacrat în literatura de specialitate ca managementul impresiilor şi a fost lansată de E. Goffman, care susţine că a încerca să induci impresii pozitive semenilor tăi este esenţa expresiei sinelui în interacţiunile sociale. (P. Iluţ, 2001, p. 68).

Cvasi-sinonimă cu managementul impresiilor este prezentarea de sine (autoprezentarea), adică transmiterea către ceilalţi a informaţiilor pozitive despre tine şi se realizează pe trei căi: a spune lucruri bune despre propria persoană; a realiza acţiuni vizibile pentru ceilalţi şi a folosi indicatori fizici exterior (îmbrăcăminte, autoturisme, spaţiu de muncă şi de locuit).

Autopromovarea se practică şi indirect, prin ceea ce Cialdini a numit fenomenul de a te folosi (încălzi) de gloria reflectată a altora (to bask in reflected glory), adică de a asocia numele nostru cu cel al unor persoane faimoase. Oamenii apelează la acest fenomen pentru a apărea într-o lumină favorabilă în propriii ochi şi în ochii celorlaţi. Intrarea în graţie (ingratiation) este un termen înţeles şi folosit de unii specialişti diferit de autopromovare. Dacă ultimul urmăreşte să apară competent, primul are ca scop să te faci plăcut altora. Intrarea în graţie - echivalentă în română cu linguşirea - se poate obţine prin următoarele căi (Stephan şi Stephan, 1985, apud P. Iluţ, 2001, p.72):

Flatarea celor vizaţi sau a persoanelor foarte dragi acestora (rude, prieteni);A susţine că eşti mult mai asemănător cu ţinta linguşirii în credinţe, atitudini,

comportamente, decât în realitate;A face diferite favoruri persoanei căreia vrei să intri în graţie, începând de la a lua o scamă

până la cadouri scumpe;

75

A te prezenta într-o lumină favorabilă, ca posedând calităţi bine cotate social, cum ar fi inteligenţa, onestitatea, seriozitatea.

Auto-handicaparea (self-handicapping) se referă la situaţiile în care individul îşi creează singur un handicap, îşi aşează un obstacol în cale pentru a atenua implicaţiile evaluative ale performanţei sale (Jones şi Berglas, 1978). Astfel, eventualul eşec poate fi scuzat dând vina pe obstacol, şi nu pe sine, iar eventualul succes este încă mai răsunător, căci s-a produs în condiţiile în care individul a avut de înfruntat un obstacol. Auto-handicaparea poate fi socotită un fel de scuză anticipativă, care protejează identitatea creând impresia că şansele de a eşua sunt foarte mari.

Rezumând concepţiile expuse mai sus, putem spune că prezentarea de sine este un proces prin care încercăm să modelăm nu doar ceea ce cred ceilalţi despre noi, dar chiar felul în care gândim despre noi însine. Există, în principal, două raţiuni pentru prezentarea de sine: este, mai întâi, prezentarea de sine strategică, constând din eforturile pe care le facem pentru a modela felul în care ne văd ceilalţi pentru a câstiga putere, influenţă, simpatie sau aprobare. O a doua raţiune sau motivaţie este aceea a verificării sau, mai bine zis, a validării conceptului de sine. Auto-prezentarea este un aspect universal al vieţii sociale ce apare în toate stadiile unei rela ţii, în primele întîlniri, ca şi în relaţiile de lungă durată.

Întrebări de autoevaluare şi teme de reflecţie: 1. Distingeţi componentele sociale ale personalităţii.2. De ce sunt importanţi ceilalţi în procedul de formare a sinelui?3. Faceţi diferenţa dintre introspecţie şi autopercepţie.4. Explicaţi de ce stima de sine este vitală pentru echilibrul nostru psihic.5. Identificaţi factorii care v-au influenţat formarea stimei de sine.6. Analizaţi practicile şi strategiile prin care indivizii îşi promovează şi protejează imaginea

de sine.7. De ce este vina profesorului dacă pici examenul?8. Actriţele şi actorii care primesc un Oscar sunt sinceri atunci când spun că, fără ceilalţi, n-

ar fi niciodată acolo?9. De ce ne comparăm mai degrabă cu vagabondul din colţ decât cu preşedintele ţării?

SUBIECTE PENTRU EVALUAREA SUMATIVĂ

1. Definirea psihologiei sociale.2. Relaţia psihologiei sociale cu alte ştiinţe.3. Domenii de interes ale psihologiei sociale.4. Distincţia dintre psihologia socială fundamentală şi cea aplicată.

76

5. Scopul şi sarcinile psihologiei sociale fundamentale.6. Conceptul de teorie7. Preocupări teoretice în psihosociologie8. Orientări teoretice în psihosociologie.9. Principiile cercetării în ştiinţele socioumane10. Tipuri şi metode de cercetare11. Metodele experimentale (experimentul de laborator, experimentul de teren)12. Metodele non-experimentale (studiul documentelor, studiul de caz, ancheta, interviul,

observatia)13. Definirea şi clasificarea grupurilor14. Parametrii şi funcţiile grupului15. Conformarea și devianţa în grup16. Coeziunea și eficienţa grupului17. Polarizarea de grup18. Influenţa informaţională şi influenţa normelor19. Gândirea de grup20. Influenţa minoritară21. Tipuri de acțiuni și sarcini22. Facilitarea socială23. Lenea socială24. Conducere, influenţă şi putere25. Abordări teoretice ale conducerii26. Stiluri de conducere27. Percepţia și gândirea socială: precizări terminologice 28. Schemele mentale (categoria, prototipul, stereotipul)29. Definirea și formele comportamentului agresiv.30. Factori care inluențează agresivitatea.31. Impactul mass-mediei asupra comortamentelor agresive și violente la copii și la tineri.32. Reducerea agresivității.33. Definirea comportamentului prosocial34. Abordarea teoretică a comportamentului prosocial35. Caracteristici ale personalității ofertantului și beneficiarului de ajutor36. Contextul de intervenție prosocială37. Conceptul de sine (component cognitiv)38. Stima de sine (componenta afectivă)39. Prezentarea de sine (componenta comportamentală).

BIBLIOGRAFIE:

Obligatorie:1. Boncu, Șt., Cursuri de psihologie socială, În

http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/curs_index.html

77

2. Chelcea, S., Iluţ, P. (coord), (2003) Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti : Editura Economică

3. Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică

4. Marica, S., Introducere în psihologia socială, Editura Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2008.

5. Gherghinescu, R., Sinteze de psihologie socială, Editura Argument, București, 2006.Golu,P., Fundamentele psihologiei sociale. Ex Poto, Constanta, 2000

Suplimentară:

1. Gavriliuc, A. Psihologia relațiilor cu ceilalți. Editura Polirom, Iasi, 20072. Iluț, P., Iluzia localismului și localizarea iluziei, Editura Polirom, Iasi, 2000.3. Iluț, P., Valori, atitudini si comportamente sociale, Editura Polirom, Iasi, 2004.4. Lelord, F., André, C., Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți,

Editura Trei, București, 2003.5. Mayers, D., Social Psychology, 7th ed., 2002, găsit la adresa: http://www.davidmyers.org6. Rusnac, S., Preocupări contemporane ale psihologiei sociale, F.E.-P„Tipografia

Centrală”, Chișinău, 2007.7. Stăvilă, V. Psihologia personalității. Note de curs. Editura TurnulVechi, Cahul, 20108. Kaмeнсkaя, E., Социальная психология. Конспект лекций, Изд-во «Феникс», Ростов

– на – Дону, 20079. Семечкин, Н. И., Социальная психология. Учебник, Изд-во «Феникс», Ростов – на –

Дону, 2003.

78