Psi Homo Tric It Ate
-
Upload
vlaicu-dan-marius -
Category
Documents
-
view
219 -
download
0
description
Transcript of Psi Homo Tric It Ate
U.L.B.S., FACULTATEA DE “ŞTIINŢE”
DOMENIUL E.F.S.
SPECIALIZAREA E.F.S.Ş.
În ce sens în gândire au loc procese cognitive superioare şi cum
putem să arătăm interacţiunea dintre dezvoltarea capacităţii
motrice şi gandire ?
STUDENT: VLAICU DAN MARIUS
MASTER, AN I
În ce sens în gândire au loc procese cognitive superioare şi cum putem
să arătăm interacţiunea dintre dezvoltarea capacităţii motrice şi
gandire ?
Conceptul de psihomotricitate
Conceptul de psihomotricitate nu este clar definit şi acest demers vine din
dorinţa specialiştilor de a dezvolta domeniul, fiind o disciplină aflată la
răscrucea mai multor ştiinţe şi în acelaşi timp, o terapie sau o teorie activă ce
vizează creşterea şi dezvoltarea copilului, educarea şi reeducarea lui: la
copil, înainte de aparatul vorbirii, mişcarea constituie mijlocul unic de
expresie şi primul instrument al psihismului.
Psihomotricitatea este rezultatul integrării educaţiei şi maturizării
funcţiilor motrice şi psihice, iar în ceea ce priveşte mişcările, face trimitere
la determinarea lor (voinţa, afectivitatea, nevoile, impulsurile).
Noţiunea de psihomotricitate a fost folosită pentru prima dată de Ernest
Dupre când explica „debilitatea motrică”, determinată de imperfecţiunile
funcţiilor motrice ce trebuie adaptate activităţilor cotidiene (Albu, A., Albu,
C., 1999: 3).
Astfel, psihomotricitatea vorbeşte despre activitatea proceselor psihice
asupra corpului (procese care modelează) dar şi a acţiunilor motrice asupra
psihicului uman. Păunescu C. (1994: 31) susţine că trupul este „cel mai
natural instrument de comunicare al omului”, el asigurând „adaptarea,
reglarea homeostatică şi psihosocială prin montaje simbolice pe care grupul
social le fixează definind atitudinile permise sau interzise, semnificaţia
gesturilor a poziţiilor sau a mişcărilor”.
Cele mai importante procese psihice cognitive superioare sunt:
gandirea memoria, imaginatia.
Gandirea
Gandirea nu opereaza cu obiecte individuale, ci cu relatii. Aceste
relatii pot ficategoriale (sunt evidentiate in cadrul piramidei conceptelor;
exemplu: pasare-gaina) si determinative (relatii de determinare de orice fel:
relatii cauza-efect, genetice, functionale etc.; exemplu: ou-gaina).
Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala in
reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii
coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre
relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si
rationamentelor.
Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt:
- sistemele operationale de nivel intelectual;
- conceptele si insusirea lor prin invatare;
- intelegerea;
- rezolvarea de probleme.
Componenetele si structura gandirii
Gandirea are doua mari componente, una informationala si
alta operationala, prima dezvaluindu-ne latura ei de continut (faptul ca dispune
de “unitati informationale” despre “ceva” anume – obiecte, fenomene,
evenimente), cea de-a doua latura functionala (faptul ca implica transformari ale
informatiilor in vederea obtinerii unor produse care, prin depasirea situatiei
problematice, sa asigure adaptarea la mediu).
Latura operationala a gandirii cuprinde ansamblul operatiilor si
procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare,
combinare si recombinare a schemelor si notiunilor, in vederea obtinerii unor
cunostinte noi sau rezolvarii unor probleme. Gandirea foloseste doua categorii de
operatii: unele sunt fundamentale, de baza, fiind prezente in orice act de gandire
si constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea,
generalizarea, concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai
in anumite acte de gandire si particularizandu-se in functie de domeniul de
cunoastere in care este implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim
mai multe modalitati si procedee operationale care se clasifica in perechi opuse.
Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o
foarte stransa interactiune si interdependenta. Ele se imbina dand nastere la
adevarate structuri pe care le denumim structuri cognitive ale gandirii. Acestea
pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informatii si operatii ce presupun
organizare si diferentiere interioara intre elementele componente, coerenta si
operativitate ca si tendinta de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului.
Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrarile in gandire.
Imaginaţia
Imaginaţia ocupă o poziţie aparte pe continuumul activităţii de
cunoaştere. Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se
direct pe memorie, pe de altă parte, ea deviază traiectoria care merge spre
gândire, făcând o buclă.
În psihologie, imaginaţia se defineşte ca proces intelectual (cognitiv) de
selectare şi combinare în imagini noi, elemente din experienţa anterioară sau
de generare de imagini fără corespondent în această experienţă. Produsul
activităţii imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el
presupune proiecte şi planuri complexe, care se obiectivează în diferite
forme – inovaţii, invenţii, descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc.
Imaginaţia joacă un rol esenţial în activitatea umană, incluzându-se ca verigă
componentă centrală a creativităţii. Ea aduce un spor considerabil la
cunoaşterea realităţii date şi a viitorului, a posibilului.
Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli şi norme
riguroase, ce-i impun întotdeauna congruenţa sau compatibilitatea cu
realitatea obiectivă, imaginaţia este liberă de canoane, ea putându-se mişca
nu numai pe tărâmul realului perceptibil, ci şi pe cel al fantasticului şi
fantasmagoricului. Ea nu are aşadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o
notă de inedit, de noutate.
În cursul vieţii, imaginaţia traversează o traiectorie complexă:
exuberantă, irezistibilă şi nearticulată în copilărie, devine structurată,
persistentă şi orientată finalist constructiv în adolescenţă, productivă şi
instrumentală în tinereţe şi slabă, rigidă, la vârstele avansate. Pe măsura
dezvoltării şi consolidării structurilor gândirii, imaginaţia se mulează din ce
în ce mai mult pe probleme reale, integrate activităţilor sociale actuale în
domeniul artei, tehnicii, ştiinţei.
Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizează,
imaginaţia se organizează în adâncime pe câteva niveluri funcţionale, şi
anume: nivelul oniric, nivelul reveriei şi nivelul intenţional orientat, în
cadrul căruia se delimitează imaginaţia reproductivă, imaginaţia creatoare şi
visul de perspectivă.
Memoria
Memoria este un proces psihic de reflectare a experientei anterioare
prin fixarea (intiparirea si pastrarea), recunoasterea si reproducerea
imaginilor senzoriale, ideilor, starilor afective sau miscarilor din
trecut. Procesele memorie se desfasoara atat in legatura cu reflectarea
senzoriala cat si in legatura cu procesele de gandire si de limbaj, la unii
oameni predominand memoria senzorial-intuitiva,la altii cea verbal-
abstracta.
Recunoasterea si reproducerea,ca procese ale memoriei sunt
conditionate de procesul fixarii,al memorarii.Memorarea poate fi
intentionata(voluntara)sau neintentionata(involuntara).Recunoasterea se
realizeaza in prezenta stimulilor senzoriali sau verbali care au actinonat si
anterior, in vreme ce reproducerea se realizeaza in lipsa acestor stimuli.De
aceea,in general recunoasterea se realizeaza mai lesne decat
reproducerea.Fenomenul invers memorarii este uitarea,care se manifesta prin
incapacitatea de a reproduce sau de a recunoaste,iar uneori prin reproducere
sau recunoastere eronata.Se pot diferentia memrarea logica si memoria
mecanica,dar specifica pentru om este memorarea logica,bazata pe
intelegerea celor memorate.Din punct de vedere neurofiziologic memoria
poate fi explicata intre altele prin plasticitatea mare a sistemului nervos si in
special a emisferelor cerebrale,prin urma excitatiilor din scoarta cerebrala
dupa ce stimuli au incetat sa actioneze prin fixarea legaturilor conditionate
care sunt cu atat mai consolidate cu cat asocierile au fost repetate mai
mult.In desfasurarea memoriei intervin diferite tipuri de de
asociatii:asociatia prin contiguitate in spatiu si timp,asociatia prin asemanare
si cea prin contrast.Caracteristice pentru memoria umana sunt mai ales
asociatiile logice,bazate indeosebi pe relatiile de cazualitate.
Succesul în activităţile speciale cum ar fi cea cu caracter
competiţional au
la bază capacitatea de autoreglare voluntară a emoţiilor, gândurilor şi
acţiunilor,
capacitatea de concentrare şi comutare rapidă a atenţiei, de desfăşurare a
unei
activităţi dificile timp îndelungat, de susţinere a efortului în condiţii de
oboseală
şi de intervenţie a factorilor perturbatori externi.
Însuşirea unor deprinderi de autoreglare a stărilor psihice asigură o
bună
autoreglare volitivă, blochează sau diminuează efectul emoţiilor negative
asupra performanţei şi contribuie la mobilizare şi la depăşirea dificultăţilor
specifice activităţilor competiţionale.
Acţiunile reglatorii se pot desfăşura spontan, în această accepţie
întrega
activitate psihică are rol reglator, sau dirijat. În acest ultim caz ne referim la
o
serie de metode şi tehnici bine conturate pe care le utilizează antrenorul,
psihologul sau sportivul însuşi pentru a controla stările psihice.
Se distinge de obicei între reglarea din afară (heteronomă) şi
autoreglare.
Totuşi reglarea heteronomă acţionează de fapt tot prin amorsarea, activarea
şi
facilitarea mecanismelor proprii de autoreglare în maniere adecvate
solicitărilor
situaţionale. Pe de altă parte intervenţia heternomă creşte gradul de
obiectivitate şi uşurează efortul autoreglator.
Metodele şi tehnicile de autoreglare rezolvă în principal următoarele
probleme ale pregătirii psihologice a sportivilor pentru performanţe de
excepţie:
a. creşterea clarităţii şi preciziei reprezentării mişcărilor;
b. creşterea capacităţilor de concentrare, stabilitate şi distributivitate a
atenţiei;
c. elaborarea unor montaje psihologice şi seturi mentale referitoare la
execuţia corectă, la mobilizarea în vederea efortului ce trebuie depus, la
posibilitatea şi probabilitatea câştigării competiţiei;
d. diminuarea semnificaţiei stresante a competiţiei (sub raportul distresului);
e. reducerea încărcăturii nervoase legate de prestigiu;
f. eliminarea emoţiilor negative, ideilor disfuncţionale sau obsesive ce
survin adesea înaintea startului;
g. înlăturarea blocajelor şi barierelor psihice care exercită un rol negativ
asupra eficienţei acţiunii (teama de un anumit adversar, de rezultat,
amintirea unei traume suferite, excesul de autoconştientizare etc.);
h. mobilizarea motivaţională pentru concurs, pentru obţinerea victoriei;
i. educarea obişnuinţei de a se deconecta de stimulii perturbatori externi;
j. educarea la sportivi a stabilităţii psihice pe direcţia pozitivă;
k. creşterea rezistenţei la stres şi la frustrare (aşteptări prelungite, arbitraje
necorespunzătoare etc.);
l. economia de energie, folosirea eficace a activării şi efortului şi în mod
deosebit, refacerea rapidă şi eficientă a rezervelor energetice post-efort.
Deprinderi psihice de autoreglare
Termenul „deprindere” se referă la caracteristicile de ordin calitativ ale
actelor bine învăţate. Construirea unei deprinderi este rezultatul nu doar al
învăţării ci şi al exersării corespunzătoare în contexte practice sau didactice
ale
unui act fizic, mental, etc. Aşa cum există deprinderi motrice, igienice,
intelectuale, etc. există şi deprinderi psihice.
Deprinderile psihice sportive (DPS) au fost sistematizate şi descrise de
specialiştii români încă din anii 70’, începând cu munca prof. dr. Mihai
Epuran.
DPS se formează şi se dezvoltă diacronic în timp, combinându-se şi
integrându-se pe măsura exersării lor în situaţii concrete.
Formarea acestor deprinderi psihice este un proces de învăţare care cere
timp, efort şi angajament. Sportivii merită informaţi cu privire la beneficii şi
susţinuţi motivaţional pentru realizarea acestui tip de efort. Una dintre
manierele
de informare este înlăturarea prejudecăţilor legate de procesul de antrenare a
deprinderilor psihice dintre care enumerăm:
- sunt numai pentru sportivii cu „probleme”;
- sunt numai pentru stadiul de mare performanţă;
- sunt soluţii „rapide”;
- nu sunt eficiente.