Colegiul Romano-catolic”SFANTUL IOSIF

Lucrare de licienta

Rolul asistentei medicale in ingrijirea

pacientilor cu pneumonie

Cursant:Boecea MariaAnul: AMG 1 C

Argument

Am ales sa fac acest proiect despre pneumonia acuta pneumococica,fiind o boala des intalnita, cu totii cred ca suntem familiarizati cu ea, dar depinde cat de multa ma lasat-o sa avanseze atunci cand a aparut in vietile noastre.Tocmai deaceea doresc sa-mi verific cunoştinţele legate despre, îngrijirea pacienţilor cu această boală,deoarece ,cercetările în domeniul medical au progresat, susţinute prin tehnici şi medicamente noi, şi am constatat că este necesar să strâng noi date şi să mă informez asupra conduitei terapeutice şi a monitorizării acestor bolnavi, astfel ca lucrarea mea să cuprindă tot ceea ce este de actualitate, informaţii şi teorii noi referitoare la boală Boala reprezintă ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de alarmă tradus prin suferinta fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau definitiva.

Candva pneumonia era numita „ prietena omului batran ” deoarece era ultima lovitura primita de cei in varsta, care deja sufereau de alte afectiuni. Pneumonia ii afecteaza in general pe cei bolnavi, pe copii si pe batrani si a provocat milioane de morti de-a lungul anilor. In zile noastre, datorita antibioticelor, urmarile sunt mult mai optimiste. De fapt „ pneumonia ” este o denumire generica data mai multor tipuri de inflamatii dureroase ale celor mai profunde parti ale plamanilor, situate dupa bronhii si bronhiole.

CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE PNEUMONIA PNEUMOCICIA

1.1PREZENTAREA NOTIUNILOR DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA A

APARATULUI RESPIRATOR

Indispensabil pentru functiile vitale oxigenul reprezinta un factor care intra un procesele de nutritie si respiratie.Pentru furnizarea energiei necesare organismului ,el participa activ in procesele oxidare a substantelor celulare.Pentru a patrunde din mediul extern in cel intern ,ii sunt necesare cai de transport care sunt reprezentate de catre aparatul respirator ,si respectiv, celular. Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor de gaze dintre organism si mediul extern.In plus,prin partea superioara a cavitatii nazale la nivelul mucoasei olfactive se percepe mirosul, iar laringele,un alt segment al aparatului respirator,datorita corzilor vocale inferioare,realizeaza fonatia. Aparatul respirator este alcatuit din :caile respiratorii- organe care au rol in vehicularea aerului ;cavitatea nazala si faringele formeaza caile respiratorii superioare,iar laringele trahea si bronhiile - caile respiratorii inferioare.plamanii-organe la nivelul carora au loc schimbul de gaze(oxigen si dioxid de carbon).

1.1.1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigura mecanismul

respiraţiei, al ventilaţiei pulmonare si al schimburilor de gaze de la nivelul alveolelor

pulmonare–hematoza.

. Aparatul respirator este format din:

I. Căile respiratorii aeriene superioare :

- Fosele nazale ;

- Faringe ;

- Laringe ;

- Trahee ;

II. Căile respiratorii inferioare :

- Plămânii ;

- Arborele bronşic – bronhii ;

- Bronhiole ;

- Sacii alveolari

- aceste organe alcătuiesc căile respiratorii superioare (cavitatea nazala si

faringele) si căile respiratorii inferioare (laringe, trahee, bronhii), la care se adăuga

plămânul ca organ central al actului respirator.

Căile respiratorii extrapulmonare, reprezentate de fosele nazale, faringe, laringe,

trahee, bronhii principale, servesc doar pentru tranzitul aerulu.

NASUL ,reprezinta primul segment al cailor respiratori cu dublu rol functional:respirator

si olfactiv.O formatiune mediofaciala,de forma unei piramide cu varful un jos ,despartita

de septul nazal in doua cavitati numite fose nazal

. Fosele nazale ,se continua cu sinusurile si flaringele prin doua orifici largi, naso–

faringiene numite choane care comunica cu exteriorul prin cele doua narine, . Acestea

sunt căptuşite de mucoasa foarte bogat vascularizata, mucoasa respiratorie aflându-se in

primele doua treimi inferioare ale foselor nazale,numita mucoasa respiratorie, iar in

treimea superioara se afla mucoasa olfactiva. Rolul foselor nazale este acela de a purifica

si umecta aerul inspiror.

LARINGELE

Este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, de formă triunghiulară, cu baza în sus ,

cu rol dubulu functional,ce deserveşte in protectia caii respiratorie şi pe cea de organ al

fonaţie,cu rol in fonatie.

Este situat :

- sub osul hioid ;

- deasupra traheei ;

- înaintea esofagului ;

- pe linia mediană a gâtului , în dreptul vertebrelor C5, C6 .

- Supraglotic (vestibular) ;

- Subglotic (infraglotic, continuat cu traheea) ;

- Glotic .

Laringele este acoperit de o mucoasă bogat vascularizată .

FARINGELE ,un conduct nuculo-membranos,situat posterior in cavitatea bucala si

inaltimea coloanei vertebrale,este locul de încrucişare al caii respiratorii cu calea

digestiva. Este divizat în trei etaje :

- nazofaringe ;

- orofaringe ;

- laringofaringe .

Este alcatuit din:

- tunica externă de înveliş (adventicea faringelui) ;

- tunica musculară (muşchi) .

La nivelul său activează plexul faringian , o reţea de nervi ce coordonează

pătrunderea aerului în plămânii şi a hranei în esofag .

Amigdalele formează inelul limfoepitelial al faringelui .

Mucoasa faringiana continua mucoasa cavitarilor vecine, prezentând pe alocuri

foliculi limfatici si tonsile (deosebite de cele palatine), care formează inelul lifoepitelial

al faringelui, cu rol in apărarea biologica contra infecţiilor.

Laringele este format din:

I.Un schelet cartilaginos alcătuit din :

- patru cartilagii pereche ;

- trei cartilagii nepereche . Dintre acestea cel mai important fiind epiglota ce

închide glota în timpul deglutitiei .

II.Articulaţii şi ligamente ce unesc cartilagiile între ele ;

III.Muşchii ce acoperă scheletul şi intervin în respiraţie şi fonaţ

TRAHEEA

Traheea este un tub fibrocartilaginos, care continua laringele, cu lungime de 11 –

13 cm. si diametru de 2 cm., ajungând pana la nivelul vertebrelor T4 – T5, unde apare

bifurcaţia traheii in cele doua bronhii principale, care se termina si ele la nivelul hilului

pulmonar propriu–zis. Mucoasa traheala este o mucoasa ciliata, cu numeroase glande,

specifice mucoasei respiratorii.

Este situată :

- în faţa esofagului ;

- înapoia marilor vase sanguine .

Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este

înlocuită de un muşchi neted transversal .

Este captuşită cu două tunici :

- tunica externă – fibro-musculo-cartilaginoasă ;

- tunica internă – mucoasa ciliată .

Traheea se bifurcă în partea inferioară , la nivelul ultimului inel traheal, cu cele

doua bronhii principale .

Traheea si bronhiile extrapulmonare au in pereţii lor inele cartilaginoase cu rol de

a menţine deschise căile respiratorii in condiţiile variaţilor de presiune din inspiraţie si

expiraţie.

ARBORELE BRONŞIC

Bronhiile parcurg plamanul de-a lungul intinderi sale si dau nastere la ramuri

colaterale(primare,secundare,tertiale)acestea se ramifica la randul lor dand nastere la

ultimile terminatii,care ajung la plamani si acini pulmonari, formând arborele

bronşic .Bronhiile sunt alcatuite din tri tunici:

-o tunica fibrinoasa cu continut cartilaginos

--o tunica musculara cu fibre netede

- o tunica mucoasa cu un continut o tunica musculara alcatuita din fibre bogat in glande si

cili vibratili cu rol in purific

Este format din căile respiratorii extra şi intra-pulmonare , constituind un sistem

de tuburi ce servesc la tranzitul aerului .

La nivelul T4 , traheea se împarte în două bronhii : dreaptă şi stangă . Aceste

bronhii pătrund în plămâni prin hil , unde se vor ramifica intra-pulmonar , formând

arborele bronşic : la dreapta în trei bronhii lobare (superioară , mijlocie şi inferioară) , iar

la stanga în două bronhii lobare (superioară şi inferioară) .

Bronhiile principale se ramifică progresiv în bronhii lobare , apoi în bronhii

terminale , care se continuă cu canale alveolare (ai căror pereţi prezintă dilataţii în formă

de saci) , saci alveolari în care se deschid alveolele pulmonare .

Bronhiile principale dreapta si stânga, cea dreapta fiind scurta si cu un calibru mai mare

decât cea stânga, sunt alcătuite din inele cartilaginoase. Bronhia principala dreapta are un

traiect direct si aproape vertical spre baza plămânului, motiv pentru care pulmonul este

frecvent sediul unor afecţiuni inflamatorii sau chistice hidatice. In interiorul ţesutului

pulmonar (parenchim) bronhiile principale se ramifica progresiv in bronhii lobare,

segmentare, interlobulare, apoi bronhiolele terminale din care iau naştere bronhiolele

respiratorii care se continua cu canalele alveolare ai căror pereţi prezintă nişte dilataţii –

saci alveolari, in care se deschid alveolele pulmonare .

I. Bronhia dreaptă :

Inainte de a pătrunde adânc în plămanul drept , bronhia principală dreaptă se

împarte în :

1. bronhia lobară superioară ce pătrunde în lobul superior şi se distribuie

segmentelor pulmonare alcătuind trei bronhii segmentare;

2. trunchiul bronhic intermediar , ce se împarte în două bronhii lobare:

a. bronhia lobară mijlocie , ce se împarte în două bronhii segmentare

corespunzator segmentelor lobului mijlociu ;

b. bronhia lobară inferioară ce se împarte în cinci bronhii segmentare ,

corespunzator segmentelor pulmonare ale lobului inferior .

Aceste bronhii pătrund în plămâni prin hil , unde se vor ramifica

intra-pulmonar dreapta în trei bronhii lobare (superioară , mijlocie

şi inferioară) , iar la stanga în două bronhii lobare (superioară şi

inferioară) .

II. Bronhia stângă :

După ce a intrat prin hil , înainte de a pătrunde mai adânc în plămân , bronhia

principală se împarte în :

1. bronhia lobară superioară care pătrunzând în lobul superior se împarte în :

a. trunchiul superior ce se termină prin trei bronhii segmentare ;

b. trunchiul inferior terminat prin două bronhii segmentare .

2. bronhia lobară inferioară , împărţită în cinci bronhii segmentare. Fiecare

bronhie segmentară dă ramificaţii din ce in ce mai reduse astfel :

a. bronhii lobulare;

b. bronhii terminale;

c. bronhii

PLAMANII

Plămânul este alcătuit din :

I. Lobii pulmonari sunt unităţi morfologice mari , delimitate prin scizuri :

- plămânul drept are două scizuri - trei lobi ;

- plămânul stâng are o scizură - doi lobi .

II. Segmentele sunt unităţi morfologice delimitate imperfect prin septuri

conjunctive. Acestea sunt alcătuite din lobuli .

III. Lobulul este o formaţiune anatomică , constituită din :

1. ramificaţii ale bronhiilor şi vaselor de sânge înconjurate de ţesut conjunctiv ;

2. acini pulmonari sunt constituiţi din :

a. bronhiola respiratorie ;

b. canale alveolare ;

c. alveole pulmonare - reprezintă suprafaţa de schimb a plămânului

Plamanul ,este alcatuit din doua organe pereche(drept si stâng) ,organe principale

ale actului respirator, care ocupa aproape in întregime cutia toracica,impreuna cu

inima,vasele mari si viscere.Sunt organe esentiale ale respiratiei , in interiorul

pronfunzimi lor are loc schimbul de gaze(oxigen si –bioxid de carbon) numit hematoza.

Ei ocupa a 40-a parte din volumul corpului si a 50-a parte din greutatea sa,in

diametr sagital plamanul masoara 16 cm ,vertical 25cm,si 10 cm din diametru transvers

maxim.diametrle dintre cei doi plamani sunt egale

.Dar diametrul vertical al plamanului drept este mai mic,dar mai lat decat cel

stang care este ingustat din cauza inimi.

Propietatea sa de elasticitate il ajuta sa urmezein executarea expansiuni cutiei

toracice.Are o consinstenta moale creeaza senzatia la presarea sa ,ca fiind a unui

burete.De culoare roz-pala la copii,devenind la adulti alb-cenusie cu pete negricioase.Iar

ca forma i-se aseamana uni con taiat pe jumatate cu varful spre baza, in raport cu

diafragma abdominala.

Plamanul se afla in raport imediat cu peretelii cavitati toracice ,fiind despartit

virtual de cavitatea pleurala ,descriindu-se doua portiuni:varful si baza care este alcatuita

din suprafata interna si externa.

Varful depaseste orificiul extern al toracelui cu 3-4 cm ,rotunjit si corespunde

scobituri subclaviculare.

Baza este sub forma unei suprafete triunghiulare largi si foarte concava ,baza

plamanului drept vine in raport cu ficatu iar cea a plamanului stang in raport cu coada

lobului stang al ficatului si stomacului.

Fata interna, de forma concava se afla in raport cu mediastinul si cordul,de

unde,fiindu-se atribuit si numele de patul cordului.Pe jumatatea acesteia se gaseste hilul

plamanului ,pe unde patrund bronhiile,vasele de sange si nervii plamanului(pedicolul

pulmonar).

Fata externa,sau suprafata costla,se muleaza pe peretele toracic ,de forma convexa

,corespunde coastelor si spatiilor intercostale,prin fortele pleurei.Pe partea superioara a

fetei externe se vad santuriile trnsversale numite „impresi costale”care sunt determinate

de presiunea coastelor.

Tot in acest segment se afla si fisura interlobara ,sub forma unui sant adanc sau

scizura ,fiind unica pentru plamanul stang ,iar celuilalt fiindu-i atribuita una

acesorie.Aceste scizuri vin in raport cu toata grosimea plamanului ce deternima

impartirea in mai multi lobii.Plamanul stang are doi lobi :unul superior si unul inferior,iar

plamanului drept ,datorita scizunii accesori ,ii revin trei lobii:superior care este cel mai

mare,inferior si mijlociu fiind cel mai mic.

Dupa tipul glandelor acinoase avem:

a)un sinstem de canale-arborele bronhic ,rezultat din ramificatia bronhiilor-

entrapulmonare ,prin care trece aerul;

b)o grupare de saci membranosi in care se determina ranurile arborelui

bronhial,numitii lobi

. c) alveole pulmonare,la nivelul carora are loc schimbul gazelor respiratorii

intrapulmonare de-a lungul sale intinderi de unde se formeaza ramuri

colaterale(primare,secundare,tertiale) la randul lor ramificandu-se si ele in terminatii

respiratorii lipsite de inelul cartilaginos are un strat muscular dezvoltat care ajumg la

lobulii si acini pulmonari,regland astfel circulaţia a erului din caile respirator

interpulmonare.

Lobulul pulmonar,un sac membranos de forma piramidala,in care patrunde o

bronhie care ii serveste drept ax ,alcătuit din ramnificatii ale bronhiolelor si vase de

sânge,aflate in peretii sacului ,înconjurate de ţesut conjunctiv, precum si din acini

pulmonari,asigurand hemtoza.In lob patrunde o bronjie de dimensiuni foarte mici,numita

bronhia interlobara,care se ramifica din ce in ce mai mult .Ultimile terminatiile in numar

de 50-80 ,pe un suprafata unui lobul ,numite bronsiole acinoare terminale,se ramifica si

ele in mai multe conducte alveolare sub forma unor umflaturi ,numite alveole

pulmonare.Acestea fiind un sac de masura 1/10-2/10 mm, in numar foarte mare,de 250m

cub, care se deschid in conductul alveolar.

Acinul pulmonar este constituit dintr-o bronhiola respiratorie, împreuna cu

canalele alveolare, care deriva din ea si cu alveolele pulmonare.

Alveolele pulmonare reprezintă suprafaţa de schimb a plămânului,contin in mod

normal aer ,avand o greutate de 700de grcel drept fiind mai greu,iar cel stang600gr.

Capacitatea pulmonara alcatuita din volumul de aer continut ,este in medie de 4500-5000

ml de aer,cifra reprezentand totalul la sfarsitul unei respirati profunde.Peretele alveolar

adaptat schimburilor gazoase, este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar unistratificat, aşezat

pe o membrana bazala si ţesut conjunctiv bogat in fibre elastice, in care exista o reţea

bogata de capilare din artera pulmonara.

Membrana alveolo–capilara, prin care se face schimbul de gaze este alcătuita din

epiteliul alveolar si membrana bazala a alveolei, împreuna cu membrana bazala a

capilarului si endoteliului capilar.

Vascularizaţia plămânului este asigurata prin arterele si venele bonhice, cu rol:

1- NUTRITIV din care face parte, marea circulaţie, care este asigurata de arterele

pulmonare si venele bronhice ,prin drenarea sangelui in vena cava superioara

2 FUNCTIONALAL, asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge

(mica circulaţie) ;

Reţeaua nervoasă a plămânului este reprezentată de :

- fibre motorii parasimpatice provenite de la nervul vag ;

- fibre simpatice provenite de la simpaticul toracal şi cervical . La exterior sunt

înveliţi într-o membrană seroasă numită pleură , care este de două tipuri :

- pleura viscerală - ce acoperă plămânul ;

- pleura parietală - ce acoperă pereţii cavităţii toracice .

Cavitatea pleurală este virtuală , în general devenind patologică în urma

acumulării între cele două foiţe a unor produse ca :

- sange - hemotorax ;

. .

Peretele alveolar este adaptat schimburilor de gaze şi este format din :

- epiteliu alveolar unistratificat aşezat pe o membrană bazală ;

- ţesut conjunctiv - bogat în fire elastice în care există o reţea de capilare

provenite din ramurile terminale ale arterei pulmonare .

PLEURA reprezinta foita seroasa,care captuseste plamanul ,cu rol in usurarea

miscarilor prin alunecare.Siea la randul ei este formata din doua foite ,una in continuarea

celeilalte:

1- pleura viscerala care acopera plamanul

2-pleura parietala,care acopera peretii cavitatii toracice

Intre cele doua se afla o unitate inchisa,(cavitatea pleurala) care in mod normal este virtuala cu un continut infin de lichid ,cu rol in favorizarea alunecarii.

I n conditii patalogice,poate devenii reala ,cand se umple cu :-puroi=pleurezie-aer=pneumotorax-sange=hemotorax

Cand cantitatea de lichid sau aer este mare,plamanul respectiv apare turtit,spre hil (colambat) si functia respiratorie este anulata.

Schimburile gazoase pulmonare se realizează datorita succesiunii ritmice a doua

procese: inspiraţia si expiraţia.

in inspiraţie aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii pana la nivelul

alveolelor pulmonare (suprafaţa de schimb a plămânului).

in expiraţie o parte din aerul alveolar este expulzata la exterior. Respiraţia

reprezintă funcţia prin care organismul ia din mediul său de viaţă O2 şi elimină CO2 .

MECANISMUL RESPIRAŢIEI - este asigurat de scheletul cutiei toracice şi

muşchii respiratori .

Modificarea volumului cutiei toracice permite pătrunderea aerului în plămâni

fiind realizată prin contracţia muşchilor ridicători ai coastelor . Revenirea la poziţia

iniţială se realizează sub acţiunea muşchilor ridicători ai coastelor .

Diafragmul este cel mai important muşchi respirator contribuind la micşorarea

volumului cutiei toracice în repaus , iar prin contracţie la mărirea acesteia.

Datorită elasticităţii lor şi presiunii negative existente între foiţele pleurale ,

plămânii urmează expansiunea cutiei toracice .

TIPURI DE RESPIRAŢIE FIZIOLOGICĂ :

I.Respiraţia de tip costal - este cea în care , la mişcările respiraţiei contribuie mai

ales muşchii costali . Acest tip este caracteristic femeilor .

II.Respiraţia de tip abdominal - este cea în care rolul cel mai important îl are

diafragmul . Această respiraţie este caracteristică barbaţilor şi copiilor mici .

MIŞCĂRILE RESPIRATORII - reprezintă totalitatea mişcărilor respiratorii care

permit pătrunderea aerului în plămâni şi eliberarea lui în afară , realizând inspiraţia şi

expiraţie.

Acest proces prin care se face circulaţia alveolara a aerului intre mediul extern si

alveolele pulmonare constituie ventilaţia pulmonara.

1-Inspiratia este un proces activ, constituind din contracţia muşchilor inspiratori si

are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creşterea celor trei diametre

(longitudinal, antero – posterior si transversal)..Inspiraţia - constă în contracţia muşchilor

inspiratori , având drept rezultat mărirea de volum a cutiei toracice . Plămânii urmează

expansiunea cutiei toracice , presiunea intrapulmonară scăzând cu 2-3 mmHg faţă de cea

atmosferică , iar aerul atmosferic pătrunde în plămâni.

diametru longitudinal se măreşte prin contracţia diafragmului care isi micşorează

curba, apăsând asupra organelor abdominale;

diametrele antero – posterior si transversal se măresc prin orizontalizarea,

ridicarea si rotaţia coastelor, ca urmare a contracţiei muşchilor intercostali externi.

Modificările de volum ale cutiei toracice determina modificări corespunzătoare

ale volumului plămânilor, deoarece prin pleura viscerala plămânii sunt solidari cu cutia

toracica; mai mult, pelicula de lichid pleural dintre cele doua foite pleurale, favorizează

alunecarea acestora, dar si creşterea coeziunii dintre ele. Deci, la inspiraţie plămânii

urmează expansiunea toracica si se destind pasiv; de aceea presiunea intrapulmonara

scade cu 2 – 3 mmHg fata de cea atmosferica si aerul atmosferic pătrunde in plămâni.

In inspiraţia forţata acţionează si muşchii inspiratori accesori, contribuind la

ridicarea suplimentara a coastelor (dispnee).

II. Expiraţia - este un proces pasiv, ce constă în revenirea cutiei toracice la

volumul iniţial în momentul în care muşchii inspiratori se relaxează , plămânii se

contractă . Are loc o creştere a presiunii intrapulmonare cu 2-4 mmHg faţă de cea

atmosferică , ceea ce permite ca o parte din aerul introdus anterior sa fie expulzat .

Inspiraţia şi expiraţia realizează ventilaţia pulmonară .

Numărul mişcărilor respiraţiei în stare de repaus este :

- 16 respiraţii/minut la barbaţi ;

- 18 respiraţii/minut la femei .

Expiraţia se realizează pe seama elasticităţii pulmonare, a elasticităţii cartilajelor

costale torsionate si a ligamentelor întinse in timpul inspiraţiei. In expiraţie ca urmare a

relaxării musculaturii inspiratorii (proces pozitiv) toracele revine la dimensiunile de

repaus, determinând retracţia plămânului. Se creaza astfel in interiorul plămânului o

presiune superioara cu 2 – 4 mmHg fata de presiunea atmosferica, ceea ce face ca o parte

din aerul atmosferic introdus anterior sa fie expulzat

In timpul efortului si in anumite condiţii patologice, expiraţia devine activa,

intrând in anumite grupe musculare toracice (care prin contracţia lor determina tracţiunea

coastelor in jos) si muşchii abdominali (a căror contracţie coboară rebordul costal,

micşorează volumul cutiei toracice, amplificând boala diafragmatica).

Astfel mişcările inspiratorii si expiratorii se succed ritmic fara pauza toata viata.

Frecventa miscarilor respiratorii in stare de repaus este de 18 resp. / min. la femei

si de 16 resp. / min. la barbati.

Frecventa si amplitudinea miscarilor respiratorii variază in funcţie de necesitatile

organism

ETAPELE RESPIRAŢIEI

I.Etapa pulmonară - reprezintă perioada în care aerul pătrunde prin căile

respiratorii la plămâni şi se distribuie la alveolele pulmonare .

Factorul ce determină sensul difuziei este reprezentat de presiunile parţiale ale

gazelor din aerul alveolar , sangele venos , sangele arterial , sangele capilar şi ţesuturi ,

gazele trecând de la o presiune mai mare la una mai mică . Prin presiunea parţială se

întelege presiunea pe care ar trimite-o un gaz dintr-un amestec de gaze , dacă ar putea

ocupa volumul amestecului respectiv astfel

Trecând din alveolă în sângele venos , oxigenul se combină cu hemoglobina ,

sângele venos luând treptat culoarea sangelui arterial , fiind readus la inimă prin venele

pulmonare . Acest proces este numit hematoză pulmonară .

II. Etapa sanguină – reprezintă transportul oxigenului şi dioxidului de carbon de

către sânge .

1. Oxigenul este transportat astfel (de la plămâni la ţesuturi):

- o mică parte este dizolvat fizic în plasmă – 1% ;

- restul sub forma unei combinaţii chimice labile cu hemoglobina din celulele

roşii , rezultând oxihemoglobina .

2. Transportul dioxidului de carbon se face de la ţesuturi plămâni astfel :

- dizolvat fizic în plasmă ;

- legat chimic sub formă de bicarbonat ;

- legat chimic cu hemoglobina sub forma de carbohixoglobina

III. Etapa tisulară - reprezintă schimbul de gaze din sânge şi ţesut cu ajutorul unui sistem

complex enzimatic , în urma căreia oxigenul este cedat ţesuturilor , în vederea asigurării

proceselor de ardere , iar dioxidul de carbon este încorporat în sânge pentru a fi eliminate

La nivelul ţesuturilor , sensul difuziei gazelor este următorul : oxigenul trece din

sânge în ţesutul interstiţial şi apoi în celule , iar dioxidul de carbon din celule în ţesutul

interstiţial în sânge . Utilizarea oxigenului de către celule are loc în mitocondriile acestora

în care se desfăşoară procese de oxidoreducere complexe , sub acţiunea enzimelor

specifice , substanţele organice fiind oxidate până la CO2 şi H2O , eliberând energia

chimică .

REGLALREA NEUROUMORALĂ A RESPIRAŢIEI PULMONARE

Prin reglarea respiraţiei se întelege totalitatea mecanismelor nervoase şi umorale

care menţin şi modifică mişcările respiratorii şi care au drept rezultat adaptarea în fiecare

moment , de respiraţie, la necesităţile aportului de O 2 şi ale eliminarilor de CO2 .

I. Reglarea nervoasă a ventilaţiei se realizează prin inervaţia centrilor respiratori :

- centrii respiratori primari , situaţi sub bulb ;

- centrii respiratori ascensori , situaţi la nivelul punţii reprezentaţi prin :

- centrul apneustic în 2/3 posterioară ;

- centrul pneumotoxic 1/3 anterioară .

Prin conexiunile sale multiple , centrul respirator din bulb , primeşte impulsuri din

diferite părţi ale aparatului respirator , capabil să modifice activitatea centrului respirator ,

acţionând fie asupra centrului inspirator , fie asupra centrului expirator inhibându-le sau

excitându-le .

Cele mai importante impulsuri sunt cele provenite de la nivelul plămânului prin

intermediul fibrelor senzitive ale nervului vag de la nivelul diferitelor segmente

(alveole) .

Principiul de bază al reflexului Herring-Brener este : distensia plămânilor opreşte

inspiraţia făcând să urmeze expiraţia , iar replierea plămânilor (turtirea lor) , inhibă

expiraţia şi provoacă inspiraţia .

Reflexul de tuse şi de strănut au punct de plecare receptorii situaţi în mucoasa

cailor aeriene inferioare (tuse) şi superioare (strănutul) . Ele sunt reflexe de apărare .

Prin intermediul scoarţei cerebrale există posibilitatea de a rări sau accelera

voluntar ritmul respirator .

II. Reglarea umorală

Reglarea umorală a ventilaţiei se datorează influenţelor excitante asupra centrilor

respiratori de catre o serie de substanţe .

Rolul cel mai important îl joacă :

- concentraţia gazelor respiratorii : O2 şi CO2 ;

- variaţiile de pH ale saângelui şi LCR .

Creşterea concentraţiei CO2 din aerul alveolar , determină o dublare a numărului

de respiraţii pe minut , ceea ce reprezintă adaptarea mişcărilor respiratorii la nevoile

crescute de O2 ale muşchilor aflaţi în activitate .

În concentraţii prea mari , CO2 nu mai are rol de excitant , din contră : deprimă

centrul respirator o scădere exagerată a CO2 din sânge duce la mărirea mişcărilor

respiratorii .

Scăderea pH-ului sanguin determină o excitaţie a centrului respirator , urmată de

inspiraţii mai profunde.

. VOLUMELE ŞI CAPACITĂŢILE PULMONARE

Mişcările respiratorii permit pătrunderea si ieşirea succesiva a aerului din

plămâni, contribuind astfel la realizarea ventilaţiei pulmonare.

in inspiraţia normala se introduce in plămâni un volum de 500 ml. aer – volum

curent (V.C.), care este eliminat prin expiraţie.

in inspiraţia forţata peste volumul curent se mai pot introduce in plămâni

aproximativ 1500 ml. aer, reprezentând volumul inspirator de rezerva (V.I.R.).

printr-o expiraţie forţata care urmează după o expiraţie obişnuita se mai pot

elimina din aproximativ 1000 – 1500 ml. aer – volum expirator de rezerva (V.E.R.).

V. C. + V.I.R. + V.E.R. = capacitate vitala (C.V.).

Valoarea capacitaţii vitale variază in funcţie de vârsta, sex, inaltime, grad de

antrenament. Dar plămânii nu se golesc complet de aer nici după o expectoraţie forţata,

deoarece se găsesc in uşoara dilatare – volumul pulmonar fiind mai mic decât volumul

toracic. Astfel ramane in plămân un volum de aproximativ 1500 ml. aer, care poate fi

expulzat doar prin deschiderea toracelui si care reprezintă volumul rezidual. (V.R.).

C.V. + V.R. = capacitate pulmonara totala (C.P.T.).

Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita debit ventilator

(D.V.) si reprezintă produsul dintre volumul curent si numărul de respiraţii / minut.

D.V. =500 ml. * 16 resp. / min.

Debitul ventilator creste foarte mult la efort fizic.

1.3. SCHIMBURILE GAZOASE RESPIRATORII

Schimburile principalelor gaze respiratorii oxigen (O2) si bioxid de carbon

(CO2), la nivelul pulmonar si tisular se fac pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme

fiziologice si a proprietatilor alveolo – capilare si celulare.

Shimburile gazoase pulmonare se realizează datorita diferenţei presiunilor parţiale

ale O2 si CO2 in cele doua medii separate de membrana alveolo – capilara; aerul alveolar

(bogat in O2) si sângele din capilarele pulmonare (CO2 este mai mica). Deci O2 va trece

din aerul alveolar in sânge, iar CO2 va urma un drum invers, trecând din sângele venos in

aerul alveolar tot pe baza diferenţelor de presiune.

Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare poarta numele de hematoza

pulmonara.

2. Odată ajuns in sânge O2 este transportat in proporţie de 1% sub forma

dizolvata in plasma, iar restul sub forma unei combinaţii chimice labile cu hemoglobina

(Hb), denumita oxihemoglobina. Forma dizolvata in plasma, deşi minima comparativ cu

cea combinata cu hemoglobina, este foarte importanta deoarece se afla in schimburi

directe cu celulele. De asemenea CO2 este tranportat in proporţie de 8% sub forma

dizolvata in plasma, iar restul sub forma de combinaţii chimice labile (bicarbonaţi,

carbohemoglobina).

3. La nivelul celulelor O2 din sângele arterial este descărcat, fiind necesar

activităţii celulare, iar CO2 rezultat din metabolism, este preluat de sângele venos,

condus la plămâni unde o parte este expulzat prin aerul alveolar la exterior in cursul

expiraţiei.

Atât ventilaţia pulmonara cat si schimburile principalelor gaze respiratorii sunt

reglate prin mecanisme foarte complexe nervoase si umorale.

Mecanismele nervoase (automatismul respirator si reglarea comportamentala si

voluntara a respiraţiei) sunt asigurate de formaţiuni nervoase superioare (bulbare,

hipotalamice, scoarţa emisferelor cerebrale), iar in mecanismul umoral intervin o serie de

chemoreceptori centrali si periferici, dirijând respiraţia in funcţie de concentraţiile de O2

si CO2 din aerul alveolar si sânge.

CAPITOLUL 2

1.2NOTIUNI GENERALE DESPRE PNEUMONIA PNEUMOCOCICA

1.DEFINITIE:Pneumonia cunoscuta si dub numele de” pneumonia francă lobară „

reprezinta o infectie serioasã,( pneumopatie acută) frecvent nesupurativa a, care afecteaza parenchimului pulmonar ( bronhiole terminale, spatii aeriene incluse in acinul pulmonar si interstitial pulmonar ),cu distributie lobara secundara,provocată de penumococ(dilococus pneumonie,streptococus pneumonie).sub forma unei inflamatii. 2. EPIDEMIOLOGIE

Incidenţa anuală a pneumoniei pneumococice este numai parţial cunoscută, din cauza

dificultăţilor practice a diagnosticului bacteriologic şi prin neobligativitatea declarării

bolii. Pneumonia apare sporadic, la persoane anterior sănătoase, dar posibil şi în mici

epidemii în colectivităţi sau familie. Este mai frecventă la bărbaţi, decât la femei, precum

şi anotimpurile reci şi umede (iarna, primăvara), ci când numărul purtătorilor de

pneumococ este maxim. Pneumococul este un germen habitual al căilor respiratorii

superioare, dar starea de purtător variază între 6% la adulţi şi 38% la copii.

Cele mai multe cazuri de pneumonie contractate în comunitate(70%-80%), nu într-un centru medical, se dezvoltã la oamenii de peste 60 de an la cei care au o altã afecþiune medicalã grava.,iar la tineri se poate dezvol în timpul sau dupã o boala respiratorie.3.ETIOLOGIE Capsula pneumococică conţine un polizaharid pe baza căruia au fost identificate peste 84 deserotipuri diferite ,si constitue ub factor important in virulenta ,in absenta ei se produce fagocitaza,. Serotipurile 1-8 determină aproximativ 60-65% din pneumoniile cu pneumococ la adulţi,iar la copii sunt frecvente in special 14 dar si 1,6,19,23 intr-un preocent mai mic . Stereotipul 3 de pneumococ are o capsulă deosebit de groasă şi o agresivitate deosebită , producând pneumonii severe şi bacteriemie , în special la bătrâni sau bolnavi cu afecţiuni organice (diabet , alcoolism , boli pulmonare cronice etc .)Pe mediile de cultura sange-agar apare cu o coloratie verde,datorita fenomenului de alfa-hemoliza in prezenta hialuroridazei (reprezinta un numar mare de enzime care pot

converti in germen-negativ si il pot distruge)de aceea se confunda cu streptococi alfa-hemoliti ,aparuta la citirea directa a culturii.Tocmai de aceea se fac pe medii de cultura imbogatite cu bila ,dar si prin inoculare la soarecii .Rezistenta fata de infectia pneumococica este conditionata de factori nespecifici(„barierele”naturale de aparare antiinfectioasa a plamanului:reflex de tuse,reflex de inchidere a glotei,activitate ciliara,actiunea imunoglobulinelor A,secretori,macrofrage alveolare,limfaj drenatic pulmonar etc)precum si de prezenta anticorpilor specifici de tip care protejeaza fagocitoza prin combinarea cu polizaharidul capsular 4.PATOGENIE Pneumococul este saprofit al cailor respiratorii superioare (cavitate bucala, faringe) la omul sănătos,care variaza intre 5-70%, in timp ce la omul bolnav se găseşte sub forma patogena in plămâni si sputa. Devine patogen frecvent cand patrunde pe cale aero -bronhogena ,rar hematogena ,in otite la nivel intralobular ,cand are loc eliberarea toxinei sale.La individul sanatos ,care desi are o capacitate eficienta de aparare fata de invazie ,trecand de la sa profit in saprofism sub influenta factori favorizanţi si predispozanţi, care actioneaza pe o durata surta sau lunga de timp,constituind factori de risc,si pot interfera cu mecanismele de aparare respiratorie crescand suscetibilitatea la infectii: -expunerea la frig şi/sau umezeală

-oboseala excesivă

- infecţii virale respiratorii(cres cantitatea de secreti infectate in caile aeriene

superioare si altereaza activitatea ciliara prin necroza epiteliului respirator TBC,astmu

bronsic,bronsiectazia,carcinomul bronsic=compromit integritatea antomo-functionala a

plamanului

-alcoolism(scade starea de constiinta a organismului,deprima reflexul de tuse,si reflexul glotic de inchidere sub actiunea ciliara) ,

- insuficienţă cardiacă -diabet-ciroză,deficiente imune,fibroza chistica(scad capacitatea de aparare

infectioasa a plamanului)- hipogamaglobulinemii- boli pulmonare cronice câştigate sau congenitale

-situaţii după medicamente: ca, opiaceele ,anestezicele -mielom multiplu

-inhalare de gaze iritant -splenectomiePneumonia debuteazã, de obicei, când o persoanã inhaleaza particule de aer infectat în plãmâni. În alte cazuri, se dezvoltã în timpul sau dupã o infecþie viralã superioarã, cum este o rãcealã sau o gripã. Pneumonia mai poate apãrea si ca o complicaþie a unei boli virale, cum ar fi pojarul sau varicela. Pneumonia poateapãrea însã si dacã o persoanã inhaleazã accidental mâncare, vomã sau mucus în plãmâni.

Pneumonia poate fi o boalã relativ usoarã. La tinerii sãnãtosi refacerea dureazã douã-trei sãptãmâni, dar poate dura pânã la sase-opt sãptãmâni sau mai mult la vârstnici sau la cei cu probleme de sãnãtate. La

vârstinici, simptomele si semnele clinice de suferin¡å pulmonarå sunt mai estompate (discrete)sau, uneori, chiar lipsescOricare ar fi mecanismele care fac posibila patrunderea germenilor intrapulmonar ,dezvoltarea sau nu a bolii va depinde in cele din urma de eficienta sau inficienta macrofagelora alveolare in ai fagocita.

In cazul reactiei de raspuns pulmonar in prezenta germenilor la alveolele pulmonare,este alergizat sub influenta toxinei pneumococice producandu-se in prima etapa domina congestia si edemul.Se considera ca,pneumococu al elabora o substanta vasodilatatoare,numita”edema productim factor”Exudatul astfel produs astfel este asemanator socului anafilactic, favorizeaza proliferarea germeniilor ,iar sub influenta toxinei are loc raspandirea infectiei din aproape in aproape,atat pe cale bronhiala terminala ,cat si prin porikohn (care perforeaza septurile intralveolare)Diseminarea ei se,produce pe cale limfatica si sanguina,ier o mica parte este expectorata. După condensarea alveolara se produce o diapedeza masiva a leucocitelor in alveole care vin sa lichefieze exudatul coagulat, localizat in . multilobular, , in blocuri parenchimatoase subsegmentare, segmentare sau lobare, determinand dupa caz,pneumonia lobara sau segmentara sau bronhopneumonia (pneumonia lobulara),

Din punct de vedere anatomic se descriu patru stadii:I. Stadiu de congestie(alveolita seroasa) : dureaza cateva ore ,si dureaza 1-2 zile,in

cursul caruia plamanul este congestionat,dar inca aerat. se caracterizează prin constituirea

unei alveolite catarale , sub aspect microscopic capilarele perialveolare apar mult destinse

,hipermiate, cu spaţiu alveolar ocupat de lichid seros, exudat bogat în celule

descuamate,ce contin pneumococi(numerosi germeni) rare neutrofile, leucocite,sau

hemati, iar pereţii alveolari îngroşaţi . plămânul apare roşu violaceu, cu o consistenta uşor

crescuta.

II. Stadiu de hepatizaţie roşie : se produce după 24-48 de ore ,dureaza la 3-5 zile.

Plămânul în zona afectată se aseamănă în mare cu ficatul , are consistenţă crescută şi

culoare roşie-brună ,densificat,si nu crepita(disparitia aerului din alveola) În spaţiul

alveolar,microscopic se găsesc un exudat dens fibrină-leucocitar , numeroase neutrofile ,

eritrocite şi germeni bacterieni.,se coaguleaza. Septurile alveolare prezintă edem , infiltrat

leucocitar , eritrocite şi germeni . De regulă , leziunea de hepatizaţie se asociază cu

pleurită fibrinoasă sau fibrinopurulentă .pleura apare congestiva cu pierderea luciului

caracteristic.

III. Stadiu de hepatizaţie -cenuşie care apare in ziua a cincea,si dureaza 3-5 zile :

marchează începerea procesului de rezoluţie a leziuni . Se produce un proces de liză şi

dezintegrare a eritrocitelor şi leucocitelor , concomitent cu o intensă fagocitoză a

germenilor de către macrofagele alveolare şi polimorfonucleare şi liza reţelei de fibrină

sub acţiunea enzimelor leucocitare ,iar pe cale limfatica ,prin intermediul canalului

toracic germenii ajung in torentul circulator ,insemnand inceperea bacterinemiei,rare ori

fiind vorba de septicemii. . Anticorpii anticapsulari specifici apar între a cincea şi zecea zi

de la infecţia pneumococică şi ei accentuează fagocitarea pneumococilor . Procesul de

vindecare al leziunilor este complex , un rol important jucându-l macrofagele alveolare şi

drenajul limfatic . Drenajul limfatic al germenilor se realizează precoce în timpul infecţiei

pulmonare . Dacă ganglionii limfatici regionali sunt depăşiţi , germenii pot să pătrundă în

sânge realizând bacteriemii , întâlnite la 15-30% din bolnavii. Macroscopic, in acest

stadiu plămânul are culoarea brun-cenuşie, consistenta dura, asemanandu–se cu ficat

cirotic

IV. Stadiu final , de rezoluţie(rebsortie),se incheie in aproximatin 3 saptamanii de

la debut ducand la restito at integrum : urmează cazurilor necomplicate . Exudatul

alveolar este digerat enzimatic şi este fie resorbit , pe cale limfatică , fie eliminat prin

tuse,ceea ce coincide cu disparitia completa a germenilor din alveole,dar si a resturilor de

fibrina,care sunt fagocitate de catre macrofage,.alveolele astfel eliberate

repneumatizeaza.. In absenta resorbţiilor spontane sau influientate terapeutic exudatul

alveolar tinde sa se organizeze fibros, determinând o cornificare, o scleroza a porţiunii de

plămân afectate, care va avea aspectul de carne fiarta.

Alteori exudatul alveolar evoluează spre o transformare purulenta prin persistenta

germenilor, scăderea rezistentei organismului si ineficienta mecanismelor locale de

apărare. Se produce astfel abcedarea pneumoniei (supurare), care corespunde stadiului de

hepatizare galbena (post hepatizare cenuşie)

5. TABLOU CLINIC .Manifestările clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme.

Perioada de debutul este de obicei brutal(80% la dultu), în plină sănătate,in formele

atipice de boala intalnite la adult,adolescent, caracterizata prin frison solemn,rar frisoane

repetate, febră, junghi toracic,tahipnee,tahicardiecefalee,stare de prostatie şi tuse,mai rar

lent in cateva zile. La aproape ½ din bolnavi se regăseşte o infecţie de căi respiratorii

superioare,cu o aura banala, ce evolueaza timp de 2-10 zil,. Frisonul “solemn” poate

marca debutul propriu-zis al bolii: este de obicei unic, durează 30-40 minute, si este

invariabil urmat de ascensiune febrila inalta ,39-400 C,se poate însoţi de cefalee-

vărsături, inaptenta, dureri abdominale,delir,rare ori diaree,convulsii si stare de colaps

vascular.

Perioada de stare Semnele functionale respiratori,constau in polipnee,geamat

respirator,batai preinspiratori de aripi nazale ,tiraj,discreta cianoza periorala si tuse,care

initial este rara si seaca pentru a deveni ulterior frecventa si productiva(sputa este

hemoptoica si cu aspect ruginiu). Frisoanele repetate pot apare în primele zile de boală,

sugerând pneumonie severă sau complicaţii. Febra este importantă, adesea “în platou”

sau neregulată,si este cu atat mai mare cu cat varsta este mai mica,fiind regasita numai in

formele netratate de boala. Ea cedează de obicei rapid, în aproximativ 24 ore, la

antibioticele la care pneumococul este sensibil (de regulă la Penicilina). Febra persistentă

sau reapariţia febrei după câteva zile de subfebrilitate, denotă de obicei o pneumonie

complicată. Junghiul toracic apare imediat după frison; este de obicei intens, are sediu

submamar ,inconstanta şi se exacerbeaza la mobilitate, si in cu respiraţia sau tusea. Adică

are caracterele durerii pleurale. Sediul durerii toracice poate varia în raport cu sediu

pneumoniei, ca de exemplu durere abdominală în pneumonia lobului inferior, sau durere

în umăr, în pneumonia vârfului. Tusea apare rapit după debutul bolii: este iniţial uscată,

iritativă, dar devine productivă, cu spută caracteristic ruginie şi aderentă de vas. Uneori

sputa poate deveni franc hemoptoică sau purulentă. Dispneea este o manifestare comună;

polipneea, de obicei moderată, se corelează cu întinderea condensării pneumonice şi cu

statusul pulmonar anterior bolii. Mecanismul dispneei este atât central (toxic, hipoxic),

cât mai ales pulmonar (reflex), prin creşterea rigidităţii pulmonare. La cel puţin 10% din

bolnavi se dezvoltă un herpes, la buze sau nas, caracteristic pneumoniei

pneumococice.Examenul clinic pulmonar pune in evedenta din ziua a 2-a sau a 3-a de

evoluit a boli,prezenta sindromului de condensare pulmonara,tradus prin matitate sau

submatitate localizata,exacerbarea vibratiilor vocale in zona afectata suflu tubar sau

respiratie suflata si prezenta ralurilor crepitante iar frecatura pleurala(pleurezie

fibrinoasa,uscata) rar intalnita la copil,se traduce printr-un sindrom potent,ceea ce

inseamna prezenta esapament lichidian(pleurezie exudativa),caz in care alaturi de

matitatea”lemnoasa”se asociaza abolirea mermurului vezicular si suflu pleuretic.

Starea generală a bolnavilor netrataţi este de obicei alterată şi este mai severă

decât o sugerează leziunea pneumonică. Bolnavii sunt transpiraţi, adinamici uneori

confuzi sau chiar deliranţi. Pot fi prezente de asemenea: mialgii severe, vărsături,

oligurie, hipotensiune arterială.

6.DIAGNIC PARACLINIC

Examenul radiologic toraciceste extrem de utila pentru confirmarea

si localizarea infiltratului pulmonar, aparitia afectarii pleurale, urmarirea evolutiei bolii.

In general radiografia toracica este anormala, astfel incat o radiografie nomala exclude

acest diagnostic. Extrem de rar infiltratul pneumonic este absent in cazurile de

agranulocitoza severa sau deshidratare.Iimaginea radilogic consta intr-o opacităţi

omogene, de intensitate subcostală, sub forma triunchiulara , cu varful situat in hil si baza

pe peretele toracic (pentru localizare exacta a lobului sau segmantul afecta este necesara

imagini ,atat de fata,cat si de profil) . Regiunea hilară şi mediastinală nu este modificată.

Uneori, leziunea infiltrativă segmentară este mai puţin omogenă, aspect întâlnit în

perioda de rezoluţie. Rareori opacitatea radilogică este bilaterală, dar tot lobară sau

segmentară (pneumonie dublă) sau leziunile au aspect bronhopneumonic – cu

macronoduli bilaterali, de intensitate subcostală, neomogeni şi cu limite imprecise. Un

revărsat pleural minim sau mediu, întâlnit la aprox. 30% din bolnavi, aparut concomitent

cu opacitatea pulmanare, poate modifica aspectul radilogic ,fie sub forma unei fine linii

prodate parietale ,fie realizand o imagine de pleurezie franca. Interstitiul

pulnomar,arborele traheobronhic cat si ganglioni hilari,nu prezinta modificari

radiologice.Opacitatea pulmonara este mai putin caracteristica la copil(cu cat varsta este

mai mica cu atat imaginea este mai putin omogena ,mai prost delimitata)si cu evolutie

rapida la disparitie.Aspectul de opacitati nodulare diseminate(bronhopneumonic)este

frecvent intalnita la copii mici.

Examenul aparatului respirator relevă date variate, în raport cu stadiul bolii. De obicei

în pneumoniile lobare se regăsesc toate elementele unui sindrom de condensare:

reducerea amplicaţiei respiratorii de partea bolnavă, matitate sau submatitate, vibraţii

vocale bine transmise sau accentuate în zona cu sonoritate modificată, respiraţie suflantă

sau suflu tubar şi raluri crepitante multe, accentuate de tuse. Datele obiective pot fi mai

nete sau incomplete, în raport cu întinderea procesului pneumonic şi stadiul leziunii

alveolare cu localizarea lobară sau segmentară, cu evoluţia bolii – spontană sau sub

antibiotice. Uneori, elementele obiective ale pneumoniei se rezumă la submatitate

localizată, respraţie suflantă, bronhofonie şi raluri inspiratorii puţine. În pneumonia

vârfului sau a lobului mediu sau în pneumonia care cuprinde segmentele axilare, semnele

obiective pulmonare pot fi mai greu de identificat, dacă examneul nu este riguros. Dacă

bolnavul pneumonic este exeminat la câteva zile de la debutul bolii suflul tubar sau

respiraţia suflantă se atenuează sau sunt înlocuite de o respiraţie aspră, iar ralurile

subcrepitante medii (crepitante de întoarcere) iau locul ralurilor crepitante clasice.

Deasemenea, dacă afectarea pleurală este semnificativă, pot apare frecâturi pleurale sau

semne de revărsat pleural.

Examenul aparatului cardiovascular relevă tahicardie moderată, concordată cu

febra, zgomote cardiace rapide şi adesea hipotensiune arterială puţin simptomatică. În

formele severe de pneumonie se pot găsi tahiaritmii, în special atriale, semne de

miocardită însoţită sau nu de insuficienţă cardiacă, hipotensiune arterială semnificativă

sau chiar colaps circulator. În aceste condiţii, pneumonia pneumococică devine “o gravă

boală cardiacă”.

Explorarea paraclinică este necesară atât pentru obiectivarea pneumoniei şi

a infecţiei pneumococice, cât şi pentru diferenţierea de pneumoniile cu alte etiologii.

De regulă există o leucocitoză (frecvent între 12.000- 25.000 mm³) cu deviere la stânga a

formulei leucocitare şi dispariţia eozinofilelor. Un număr normal de leucocite sau o

leucopenie au semnificaţia de pneumoniile pneumococice grave, dar pot sugera şi o altă

etiologie. Hemoglobina poate fi normala sau sor scazuta. VSH este accelerat, uneori peste

100mm/oră, in raport cu creşterea fibrinemiei sau alte reacţii de fază acută, sunt

crescute.Proteina C reactiva este prezenta in ser Ca modificare, renale se

intalnesc:hiperstenurie,proteinemie,cilindurie,eventual-azotemie.Urobinogenul este

prezent in urina.

Hemoculturile pot fi pozitive pentru pneumococi, în 20-30% din cazuri ne

tratate, în special în primele 3-4 zile de boală sau în caz de frisoane repetate

Examenul bacteriologic al sputei este foarte util , dar nu totdeauna strict

necesar . Recoltarea sputei , în recipient strict steril , ar trebui făcută înainte de

administrarea medicaţiei . Folosirea metodelor invazive de obţinere a sputei (puncţie-

aspiraţie transtraheală , aspiraţie bronhoscopică) trebuie rezervată situaţiilor de

excepţie:forme grave amenintatoare de viata,forme de boala care nu raspund la

tratamentul obisnuit,forme de boala la copii cu leucemii, deficiente imune

etc.Identificarea germenilor se face cu un antiser polivalent sau prin reactia Neufeld sau

prin reactia de precipitare cu antiseruri specifice . Detectatre antigenului pneumocacic

este posibila in prezent prin contraimunoelectroforeza,atat in sange,urina,LCR.Pe

frotiurile colorate Gram se identifică hematii , parţial lizate , leucocite neutrofile în număr

mare şi coci gram pozitivi , izolaţi sau în diplo , în parte fagocitaţi de neutrofile .

.Dozarea gazelor sanguine evidentiaza hipoxie sau hipocamie(corespondentul acesteia

este alcaloza respiratorie),ca urmare al alterari teritoriale a raportuli ventilatie/perfuzie pe

care pneumonia o realizeaza ,cu producera unui sunt intrapulmonar arterio-

venos(dreapta-stanga)Parametri functionali respiartori indica prin reducerea volumelor

statice o insuficinta respiratorie de tip restrictiv.

7DIAGNOSTICUL POZITIV al pneumoniei pneumococice este relativ uşor în

formele tipice,fiind sustinut de anamnaza :

a) Date de istoric (debut brusc, cu frison, febră, junghi);

b) Examen obiectiv (identificarea unui sindrom de condensare pulmonară cu sau

fara pleurezie de insotire , cu spută ruginie şi herpes,)

c) Imaginea radiologice (opacitate triunghiulară, segmentară sau lobară);

Confiramarea etiologica este adusa de izolarea pneumococuclui (aspirat bronsic,lichid

pleural,hemocultura) sau identificarea antigenelor in sange si urina .Un argument indirect

insa foarte important al diagnosticului il reprezinta raspunsul rapid favorabil la

administratrea de penicilina (inabsenta sa vor fi discutate alte etiologi posibile sau

existenta unor afectiuni subadiacente)

8.DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAT

Cuprinde 2 etape:

1.Vor fi. puse in discutie alte infectii severe :

extrapulmonare,septicemii,meningite,peritonite,osteomielite,endocardite

acute,abcese hepatice sau cu alta localizare ,etc

2.Diferenţierea pneumoniei de alte afecţiuni pulmonare care au aspect clinico-

radilogic asemănător ;

Întrucât tabloul clinico-radilogic cel mai comun al pneumoniei pneumococice

comportă un sindrom de condensare febril şi o imagine radilogică lobară sau segmentară ,

diagnosticul diferenţial trebuie făcut în primul rând cu :

a. lobita sau pneumonia tuberculoasă (în special la tineri);

b. infarctul pulmonar (în prezenţa unor tromboze venoase sau a factorilor de risc

pentru tromboză venoasă) ;

c.neoplasmul pulmonar cu sau fără atelectazie (în special după 50 de ani) ;

d. atelectazie pulmonară limitată , cu obstrucţie bronşică nemalignă sau

neoplazică ;

e. pleurezia tuberculoasă la debut (în special când pneumonia se complică cu

revărsat pleural) ;

f.abcesul pulmonar (înainte de evacuare) .

3.Diferenţierea pneumioniei pneumococice de alte tipuri etiologice de pneumoni

Unele pneumonii bacteriene determină , cel puţin în etapa iniţială , un tablou

clinico-radilogic asemănător pneumoniei pneumococice . Dintre acestea , mai comune

sunt pneumoniile produse de Klebsiella pneumoniae , Haemophilus influenzae ,

Streptococcus piogenes , Staphylococcus aureus . În caz de opacităţi pulmonare

nesegmentare , febrile , trebuie luate în discuţie pneumopatiile cu Micoplasme , Rickettsii

, Chlamidii , virusuri , fungi sau determinările pulmonare din boli de colagen , vasculite

sistemice sau alte cauze mai puţin frecvente (pneumopatii induse de droguri , alveolite

alergice , sindrom Goodpasteure etc.) . Rezolvarea problemelor de diagnostic diferenţial

se face prin corectă interpretare a datelor clinice , radilogice , biologice şi bacteriologice ,

precum şi prin urmărirea evoluţiei pneumopatiei , sub tratament antibiotic .

9.EVULUTIE SI PRONOSTIC

Pneumonia pneumococică are, în majoritatea cazurilor, o evoluţie tipică. Sub

tratament antibiotic (Penicilină) febra scade în 24-36 ore şi afebrilitatea se obţine în

câteva zile,apeoximativ 4 zile de tratament.De preferat ar fi ,deschimbarea

antibioticului ,inaintea acestui interval ,in absenta altor comlicatii. Semnele generale de

boală, tusea şi durerea toracică se reduc rapid, pe când semnele clinice de condensare

pulmonară regresează în 3-5 zile. În formele mai severe de pneumonie respiraţia suflantă

şi ralurile crepitante pot persista 5-7 zile, concordant cu rezoluţia imagini radilogice.

Dispariţia opacităţii pulmonare radilogice se obţine în 10-14 zile, şi o pneumonie cu

evoluţie prelungită trebuie diagnosticată dacă nu s-a obţinut vindecarea clinică şi

rezoluţie completă radiologică după 3 săptămâni. Orice opacitate pulmonară restantă,

după această dată, trebuie explorată complex, inclusiv prin bronhoscopie, pentru a

exclude o pneumonie secundară unei obstrucţii neoplazice.

Evoluţia naturală (în absenţa tratamentului antibiotic) a pneumoniei este

de 9-15 zile, urmată de vindecare, în cele mai multe cazuri. Sfârşitul periodei de stare este

cel mai frecvent brusc (criza pneumonică) şi mai rar în “lisis”. Mai ales în perioada

preantibiotică, iar în prezent în formele severe sau la bolnavi taraţi, pneumonia poate du

Prognostic. În era preantibiotică, pneumonia pneumococică a fost o boală gravă, cu o

mortalitate medie de aprox. 30%; de la introducerea Penicilinei, mortalitatea a scăzut

semnificativ, fiind de aprox.5% în pneumoniile nebacteriemice şi de aprox.17% în

cazurile bacteriemice. Peste vârsta de 50 ani, în condiţiile complicaţiilor şi a unor boli

generale preexistente, mortalitatea este şi mai mare. Pneumonia la adult, anterior sănătos,

cu pneumococ sensibil la Penicilină, ar trebui să nu determine mortalitate.

Semnele de prognostic sever includ: leucopenie, bacteriemie, afectare pulmonară multilobară, complicaţii extrapulmonare, infecţie cu pneumococ tip 3, boală sistemică preexistentă, colaps, alcoolism, vârstă peste 50 de ani. Într-o treime din cazurile cu evoluţie fatală, decesul se produce în primele 24 ore dela evoluţie (mortalitatea din primele 24 ore de evoluţie rămâne neinfluenţată deantibiotice

10. ComplicaţiileAcestea sunt relativ rare şi uşoare cu severitate în alte tipuri de pneumonii

bacteriene. Complicaţiile pot fi pulmonare, de vecinătate şi la distanţă.: .

1.Complicaţiile de vecinătate: revărsatele pleurale aseptice (serofibrinoase,parapneumonice, întâlnite în 5% din cazuri), empiemele pleurale (pleurizii purulente,metapneumonice a căror frecvenţă a scăzut în era antibioticelor de la 5-8% din cazuri laaproximativ 1% din cazuri) şi mai rar pericarditele (fibrinoase sau exudative).2.Dintre complicaţiile la distanţă sunt meningita, septicemia pneumococică,endocardita acută bacteriană şi osteoartritele. Deşi frecvenţa, de o mică importanţă, sunt

icterul (prin afectare hepatică funcţională, insuficient precizată) şi ileusul dinamic.În ceea ce priveşte otita medie pneumococică, sinuzitele pneumococice, ca şiconjunctivitele purulente, acestea constituie mai degrabă afecţiuni concomitente decâtlocalizări secundare, având evoluţie practic paralelă cu aceea a pneumoniei.Abcesele şi tromboflebitele la locul de injecţie constituie complicaţia

iatrogene.

1. Pleurezia serofibrinoasă (aseptică) se întâlneşte la peste ⅓ din bolnavi, mai ales

când antibioterapia nu este începută prompt. Ea apare printr-o reacţie de

hipersensibilitate la antigenul pneumococic de tip polizaharidic. Lichidul este

serocitrin, uneori turbid, cu neutrofile foarte multe; are pH ≥ 7,30 şi este steril.

Cantitatea de lichid este mică sau moderată. Apariţia revărsatului pleural

prelungeşte subfebrilitatea şi durerea toracică. Pleurezia se resoarbe spontan în 1-

2 săptămâni, sub tratament antiinflamator şi eventual antibiotic. Revărsatele

pleurale mai importante sau prelungirea subfebrilităţii, obligă la evacuarea

lichidului.

2. Pleurezia purulentă (empiemul pleural) survine rar la aprox. 5% din bolnavii

netrataţi şi la aprox. 1% din cei trataţi. Ea se manifestă prin durere pleurală

continuă, elemente de pleurezie la examenul clinic, reapariţia sau persistenţa

febrei, stare generală toxică. La orice suspiciune de epidem pleural trebuie

efectuată toracenteză diagnostică. Lichidul pleural este purulent, cu leucocite între

10.000-500.000/mmc şi cu germeni intra- şi extraleucocitari; pH-ul lichidului este

sub 7,30. Cantitatea de lichid poate fi moderată, dar în absenţa tratamentului

adecvat poate deveni importantă. Tratamentul presupune puncţie-aspiraţie sau mai

bine toracotomie minimă şi instituirea unui tub de dren, cu aspirarea continuă a

lichidului, alături de antibioterapia corespunzătoare pe cale generală şi eventual

local.

3. Abcesul pulmonar survine foarte rar în pneumonia pneumococică, întrucât

germenul nu produce necroză tisulară. Abcedarea se poate produce în special

după infecţia cu tipul 3 de pneumococ sau din cauza unei infecţii concomitente cu

germeni aerobi şi anaerobi. În schimb abcesul pulmonar se produce relativ

frecvent în pneumonia stafilococică şi în pneumonia determinată de Klebsiella

pneumoniae.

4. Atelectazia este de asemenea o complicaţie rară. Ea este produsă prin dopurile de

mucus care nu pot fi evacuate prin tuse sau, mai frecvent, printr-o obstrucţie

bronşică prin tumoră sau corp străin. Febra persistentă, dispneea, lipsa de

rezoluţie a imaginii radilogice şi lipsa de răspuns la tratament sugerează o

atelectazie asociată pneumoniei, care trebuie investigată bronhoscopic.

5. Suprainfecţia este complicaţia importantă a pneumoniei pneumococice, rareori

diagnosticată. Ea survine rar după tratamentul cu Penicilină, cel mai frecvent după

asociere de antibiotice, pentru o pneumonie prezumată nepneumococică. Evoluţia

bolii sugereză diagnosticul. După un tratament cu multiple antibiotice, bolnavul se

ameliorează şi febra diminuă; ulterior febra reapare, tusea se identifică şi

pneumonia se extinde. Cel mai frecvent suprainfecţia se realizează cu

microorganisme ca Echerichia coli, Enterobacter, Proteus, Pseudomonas.

6. Rezoluţia întărziată şi eventual constituirea unei condensări cronice sunt posibile

la bolnavii vârstnici sau la cei cu bronşită cronică, fibroză pulmonară, malnutriţie

sau alcoolism. Pneumonia prelungită se manifestă prin subfebră, tuse şi

expectoraţie variabilă, sindrom de condensare (incomplet) clinic şi aspect

infiltrativ radilogic care se prelungesc peste 4 săptămâni. Bolnavii trebuie

exploraţi în special brohoscopic, pentru excluderea neoplasmului bronşic,

bronşiectaziei, corpilor străini bronşici şi supranfecţiei pulmonare.

7. Pericardita purulentă este o complicaţie foarte rară. Se întâlneşte mai ales în

pneumoniile lobare stângi şi se maifestă prin durere retrosternală (accentuată de

respiraţie sau mişcări), sindrom pericarditic caracteristic (frecătură pericardică,

mărirea matităţii cardiace etc.) şi semne radilogice sau electrocardiografice sau,

mai precoce, ecografice. Rareori evoluează spre tamponadă cardiacă, mai ales în

cazurile tardiv recunoscute sau constricţie pericardică ulterioară. Tratamentul

revărsatului pericardic este similar cu cel al empiemului pleural: aspiraţie,

instilare de antibiotice şi, dacă este necesară, drenaj pericardic chirurgical.

8. Endocardita pneumococică poate surveni la bolnavi valvulari sau mai rar pe valve

normale. Ea afectează mai ales valva aortică, dar posibil şi mitrala şi

tricuspida. Însămânţarea endocardică se produce în timpul bacteriemiei, iar

dezvoltarea bolii se face în timp de câteva săptămâni. Deobicei endocardita se

diagnostichează la câteva săptămâni sau luni după o pneumonie, prin

subfebrilitate, accentuarea suflurilor cardiace sau apariţia unora noi, uneori prin

instalarea unei insuficienţe cardiace insolite sau unor manifestări embolice

sistemice. Diagnosticul se precizează pe baza datelor clinice, explorării

bacteriologice (hemoculturi) şi examenului ecocardiografic.

9. Meningita pneumococică apare, în prezent, foarte rar, tot prin diseminare

hematogenă. Ea se poate manifesta prin semne clasice (cefalee, fotofobie,

vărsături, redoarea cefii etc.) sau prin dezorientare, confuzii, somnolenţă şi lipsă

de răspuns la antibiotice. Având în vedere gravitatea acestei complicaţii, puncţia

rahidiană se impune la orice suspiciune de afectare meningeală. Tratamentul cu

Penicilină, pe cale generală, şi eventual şi intrarahidian sau alternativ, cu

Ampicilină, Cefalosporină, poate produce vindecări fără sechele, deşi mortalitatea

rămâne încă mare (20-40%)

10. Icterul poate complica pneumoniile foarte severe. Mai frecvent se constată

subicter, hiperbilirubinemie mixtă semne biologice de citoliză moderată.

Mecanismul icterului nu este bine precizat, dar explicaţii plauzibile sunt:

hemoliza eritrocitelor în focarul pneumonic, leziuni hepatice toxice sau hipoxice,

deficienţă de glucoză – 6-fosfat dihidrogenază. Afectarea hepatică este tranzitorie.

11. Glomerulonefrita pneumococice apare rar, la 10-20 zile după debutul pneumoniei

şi se manifestă numai prin sindrom urinar. Mecanismul său de producere este

imunologic, boala fiind declanşată de un antigen pneumococic. Activarea

complementului se face pe cale alternă. Evoluţia glomerulonefritei este paralelă

cu cea a pneumoniei vindecându-se complet.

12. Insuficienţa cardiacă acută poate apare la persoane vârstnice cu pneumonii

severe. Ea este rezultatul afectării miocardice toxice sau hipoxice, de obicei în

condiţiile unor leziuni cardiace preexistente. Frecvent se însoţeşte de hipotensiune

sau aceasta urmează unei pneumonii grave, cu deschidratare şi afectarea stării

generale. Apariţia unei insuficienţe circulatorii acute (colaps) în cadrul unei

pneumonii, sugerează o altă etiologie decât pneumococică (de obicei cu germeni

gram negativi).

13. Alte complicaţii sunt posibile de asemenea. Turburările psihice, manifestate prin

confuzie sau delir, se întâlnesc în special la bolnavii alcoolici sau taraţi. Dilataţia

gastrică acută, ileusul paralitic, tromboflebita profundă, artrita septică sunt

complicaţii rarisme.

11.TRATAMENTUL: Tratamentul pneumoniei pneumococice este relativ simplu

în cazurile uşoare , necomplicate şi la persoane anterior sănătoase , dar poate deveni

complex , în formele severe de boală sau complicate .

În general bolnavii necesită tratament etiologic şi igieno-dietetic , tratament

simptomatic şi profilactic .

Majoritatea bolnavilor trebuie spitalizaţi , deşi persoanele tinere cu infecţie uşoară

sau medie pot fi trataţi excelent si la domiciliu

a) igeno-dietetic :

Este foarte important în vederea bunei evoluţii .

Se recomandă :

- repaus la pat în perioada febrilă şi încă 6-10 zile după defervescenţă , într-o

cameră luminoasă , bine aerisită , la o temperatură potrivită de aproximativ 20oC ;

- regim hidro-zaharat , bogat în vitamine , sucuri de fructe , siropuri , ceai , lapte .

Treptat se va trece la un regim lacto-faino-zaharat şi apoi la o alimentaţie mai

substanţială;

- în perioada febrilă se va asigura o hidratare suficientă a bolnavului ;

- asigurarea igienei bucale prin îndepărtarea reziduurilor , gargarisme , ungerea

mucoaselor cu glicerină boraxată ;

- asigurarea igienei tegumentelor prin spălarea cu apă caldă şi fricţiuni cu alcool

mentolat .

b). Tratamentul medical. este adresat agentului cauzal (pneumococului) , iar

Penicilina este antibioticul de elecţie . Marea majoritate a suşelor de pneumococ sunt

sensibile la doze mici de Penicilină , la concentraţii minime inhibitoare de 0,1

microg/ml . Puţine suşe necesită concentraţii minime inhibitorii , mai mari de Penicilină –

între 0,01-0,1 microg/ml , dar în ultimul deceniu s-au semnalat suşe de pneumococ

rezistente la Penicilină sau cu multirezistenţă la antibiotice . Prevalenţa infecţiei cu

pneumococi rezistenţi la Penicilină pare a fi în creştere .

Pneumonia pneumococică răspunde repede , cu defervescenţă în 2-3 zile , la doze

relativ mici de Penicilină G , in doze zilnice de 1.600.000 – 2.400.000 U.I. administrate

i.m. la 6 ore . Rezultate similare se obţin cu aceeaşi doză zilnică , administrată divizat

i.m. la 8-12 ore sau i.v. la 12 ore . Tratamentul cu Penicilină se întinde în medie pentru o

perioadă de 7-10 zile , dar sunt necesare 3-4 zile de afebrilitate pentru oprirea sa . Pentru

formele uşoare de boală se poate administra Fenoximetilpenicilina per os, 250-500 mgr la

6 ore , sau tratamentul pe cale parenterală cu Penicilină poate fi continuat pe cale orală ,

după ce s-a obţinut afebrilitatea .

Rezultate tot atât de bune se pot obţine cu Eritromicină (400-500 mgr la 6 ore) sau

Ampicilină (500-1.000 mgr la 6 ore) .

Administrarea de Tetraciclină , ca prim antibiotic , în pneumonia pneumococică

este o eroare , întrucât aproximativ 7-25% din tulpinile de pneumococ sunt rezistente la

Tetraciclină .

Sub tratament antibiotic febra dispare în 24-72 ore , starea toxică se ameliorează

rapid (1-3 zile) iar sindromul de condensare clinic regresează în 5-7 zile . Rezoluţia

radiologică se obţine în 7-14 zile .

Dacă după maxim 4 zile de tratament antibiotic nu se obţine defervescenţa bolii şi

afebrilitate , tratamentul trebuie reconsiderat , existând mai multe eventualităţi :

1.pneumonia are o altă etiologie decât cea pneumococică (cu germeni gram

negativi , stafilococ etc.) ;

2. complicarea pneumoniei (pleurezie sau empiem pericardică , meningită,etc.) ;

3. infecţie cu pneumococ rezistent la Penicilină sau alte antibiotice uzuale

(eventualitate rară) .

Oricare din aceste eventualităţi impun reconsiderarea tabloului clinico-radiologic ,

examenul bacteriologic al sputei sau alte explorări ţintite .

Ca alternative de tratament antibiotic , în cazurile cu infecţie cu pneumococ

rezistent la Penicilină , se pot obţine rezultate bune cu Cefalosporine (1-2 g/zi -

parenteral) sau Clindamicină (1,2g/zi) sau Vancomicină (2g/zi) sau medicaţie

antimicrobiană în raport cu antibiograma sputei.

Administrarea de oxigen pentru 24 – 36 ore , este adesea necesară pentru bolnavii

cu stare toxică , cu pneumonie extinsă , cu afecţiuni pulmonare asociate sau hipoxemie

(de preferinţă monitorizată , în special la bolnavii cu istoric de boală pulmonară

preexistentă) .

Hidratarea corectă , pe cale orală sau i.v. , este adesea necesară , având în vedere tendinţa

la deshidratare şi tulburări electrolitice , produse de febră , transpiraţii intense , vărsături

etc.

Medicaţia antipiretică (Aspirină , Paracetamol) este în special indicată la bolnavii

cu febră mare , care tolerează prost tahicardia (vârstnici , cardiopaţi , pulmonari cronici) .

Durerea pleurală poate fi mult redusă cu Aspirină , Codeină .

La alcoolici există un risc deosebit de apariţie a tulburărilor psihice , în special

delirium tremens; în această situaţie se pot administra profilactic Benzodiazepine sau ,

clasic , cantităţi mici de alcool .

Deşi sindromul toxic general şi hipotensiunea arterilă sunt rare în pneumonia

pneumococică , uneori este necesar controlul hipotensiunii arteriale prin administrarea de

lichide parenteral şi Dopamină ( 3-5 microg/min/kgcorp) şi/sau administrarea

Corticosteroizi parenteral (Hemisuccinat de Hidrocortizon 100-200 mgr i.v. la 6-8 ore) .

CAPITOLUL II INGRIJIRI GENERALE IN NURSING

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE GENERALISTE ÎN ÎNGRIJIREA

PACIENŢILOR CU PNEUMONIE PNEUMOCOCICĂ

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregatire pluridisciplinară , cu responsabilităţi în păstrarea şi restaurarea sanătăţii , prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea suferinta. Asistenta are un rol deosebit de important în depistarea „în timp util“ a problemelor, pentru ca bolnavul să fie tratat mai uşor, mai repede şi mai bine cu mari şanse de a opri sau întârzia evoluţia procesului infecţios.Asistenta medicală trebuie să contribuie la educaţia sanitară, pentru cabolnavul să ştie cum să prevadă şi să îl ajute în evoluţia bolii, cu implicaţii directe şiindirecte atât asupra individului cât şi a familiei sale Atitudinea asistentei medicale trebuie să fie calmă, plină de seriozitate şi răbdarefaţă de manifestările cele mai supărătoare ale bolnavilor, atitudine de fermitate dar fărăbrutalitate.

În îngrijirea bolnavilor cu pneumonie pneumococică o sarcină importantă aasistentei medicale o constituie observaţia şi supravegherea continuă a acestora.Ea trebuie să observe comportamentul lor, preocupările, dorinţele exprimate,comportamentul legat de alimentaţie, orice schimbare a stărilor.Aceste observaţii sunt consemnate în raport şi comunicate medicului.În aplicarea tratamentului, asistenta trebuie să se asigure că bolnavul urmează corect tratamentul prescris de medic.Ajuta pacientul in

- atenuarea până la dispariţie a fenomenelor de infecţie şi prevenirea reapariţiei lor;- asigurarea aportului de lichide pentru o hidratare corespunzătoare;- ajutarea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale şi încurajarea lui săsi le exprime- asigurarea repausului la pat;

- 2.1Internarea pacientului in spital Internarea bolnavului este necesară în toate cazurile nu numai pentru că stareaacestuia este gravă iniţial, dar şi pentru efectuarea examenelor de bilanţ necesare

diagnosticării, ca şi a asigurării condiţiilor optime de tratament

2.2

Asigurarea conditiilor de spitalizare:

Bolnavul este condus de asistent in salonul prealabil hotarat de catre medic. Salonul se

alege in functie de starea pacientului (diagnostic, gravitatea si stadiul bolii) si Asistentul

conduce bolnavul in salon, il ajuta sa-si aranjeze obiectele personale in noptiera si sa se

instaleze comod si in pozitia indicata de medic in pat. Bolnavului se aduce la cunostinta

regulamentul de ordine interioara a sectiei precum si indicatiile medicului referitoare la

alimentatie, pozitie indicata daca este cazul si scopulacestuia. Asemenea i se explica

necesitatea si modul recoltari de produse biologice si patologic in vederea efectuarii

analizelor de laborator indicate de medic.Se vor asigura conditiile de mediu necesare

ameliorarii si vindecarii boli,un mediu de securitate si confort si pentru a diminua factorii

de stres si cu o temparatura de 18-20°C sa fie curate, linistite si bine aerisite cu aer

umidificat. Asistentul va completa o anexa la foaia de alimentatie pe care o va trimite la

blocul alimentar, astfel noul pacient va primi alimentatia necesara inca in prima zi de

internare. Bolnavilor l-i se acorda o pregatire preoperatorie si postoperatorie in vederea

asigurarii conditiilor optime necesare interventiei si a procesului de vindecare precum si

pentru evitarea unor complicatii grave si nedorite. Asistentul observa si este obligat sa

consemneze aspectul general, inaltimea, greutatea, varsta, aspectul tegumentelor si

mucoaselor, faciesul si starea psihica a bolnavului. Ea va urmarii necesitatile pacientului,

manifestarile de dependenta in vederea satisfacerii acestora. Se vor nota datele privind

antecedentele familiale, chirurgicale si patologice ale pacientului precum si bolile care au

influenta asupra anesteziei si interventiei (afectiuni pulmonare, cardiace, diabet zaharat,

epilepsie etc

2.3 Asigurarea conditiilor igienice pacientiilor internati

Asistenta medicală este un cadru sanitar cu o pregatire pluridisciplinară , cu

responsabilităţi în păstrarea şi restaurarea sanătăţii , prevenirii îmbolnăvirilor, înlăturarea

suferinţei .

Bolnavi cu boli contagiaoase se amplasează în saloane separate , în funcţie de

boală .

Bolnavi contagioşi trebuiesc spitalizaţi în saloane mici de 1-2 maximum 4 paturi .

Paturile trebuie să fie comode , camerele bine luminate şi aerisite .

Asistenta medicală asigură toaleta zilnică a bolnavului şi lenjerie de pat şi de corp

curată şi uscată .

- salonul va avea ferestrele îndreptate spre nord pentru ca bolnavul să beneficieze

de luminozitate intensă şi permanentă ;

- temperatura optimă a saloanelor să fie de 18-19oC , eventual mai scăzută cu 1-

2oC;

- salonul sa fie aerisit ori de cate ori este necesar ;

- în sezonul rece , se vor plasa pe calorifere vase cu apă caldă care vor emana

vapori umezi ;

- curăţenia se va efectua zilnic : dimineaţa şi după-masa .

Pregatirea patului si a acesoriilor lui

Din cauză că pacientul îşi petrece majoritatea timpului de boală şi de convalescenţă în pat,

acesta trebuie să aibă anumite calităţi.

Patul să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerinţele de

confort ale pacientului, cât şi ale personalului de îngrijire: lungime 2 m, lăţime 80-90 cm,

înălţimea de la duşumea până la saltea de 60 cm; să-i permită pacientului să se poate mişca în

voie, să nu-i limiteze mişcările, să poată, la nevoie, să coboare din pat, să poată sta în poziţie

şezând, sprijinindu-şi picioarele comod pe podea; asistenta să poata efectua tehnicile de îngrijire,

investigaţiile şi tratamentul cât mai comod; uşor de manipulat şi curăţat; confecţionat din tuburi

uşoare din metal (vopsite în alb); aşezat pe rotiţe prevăzute cu cauciucuri, sau pe dispozitiv de

ridicat prevăzut cu rotiţe.

Acesoriile patului

a)somiera(partea principală a patului): trebuie să fie confecţionată din sârmă

inoxidabilă, să fie puternică, elastică, bine întinsă, pentru a nu ceda sub greutatea

pacientului.

b) Salteaua va fi confecţionată din burete, material plastic, care se curaţă şi se dezinfectează

mai uşor; salteaua poate fi din cauciuc sau din material plastic, umplute cu apă sau cu aer,

având avantajul că permit umflarea succesivă a compartimentelor după necesitate (pentru

prevenirea escarelor).

c) Pernele trebuie să fie în număr de două: una umplută cu iarbă de mare, iar cealaltă din

burete, material plastic sau puf. Dimensiunea lor: 55 cm lăţime, 75 cm lungime.

d) Pătura confecţionată din lână moale, trebuie să se poată spăla uşor.

e) Lenjeria este bine să aibă cât mai puţine cusături.

Schimbarea lenjeriei de pat Lenjeria necesară: două cearşafuri, doua feţe de pernă, o

aleză sau traversă şi muşama. Cearşaful dintr-o singură bucată, dimensiunile 2,60 m x

1,50 m ca să se poată fixa bine sub saltea. Muşamaua confecţionată din cauciuc sau

material plastic, cu rol de a proteja salteaua de diferite dejecţii se foloseşte numai la

anumiţi bolnavi; dimensiunea 1,50 m x 1,10 m. Aleza ce acoperă muşamaua este

confecţionată din pânză; va fi de aceeaşi lungime, însă cu 15-20 cm mai lată decât

muşamaua pentru a o acoperi perfect; faţa de pernă, confecţionată din acelaşi material ca

şi restul lenjeriei, se va încheia cu şnur pe partea laterală sau fără şnur, cu deschizator

Schimbarea lenjeriei în patul fără bolnav

Materialele necesare: cearşaf simplu, cearşaf plic, două feţe de pernă, una-două pături, două

perne.

Efectuarea: se îndepărtează noptiera de lângă pat, se aşează un scaun cu spătar la capătul

patului. Pe scaun se aşează, în ordinea întrebuinţării, lenjeria curată, pernele, păturile,

împăturite corect. Cearşaful se aşează la mijlocul saltelei, se desface şi se întinde o parte a

cearşafului spre căpătâiul patului, cealaltă spre capătul opus. Se introduce cearşaful adânc

sub saltea la ambele capete. Se execută colţul: persoana aşezată cu faţa spre capătul patului:

cu mâna de lângă pat prinde partea laterală a cearşafului la o distanţă egală de la colţ, cu

lungimea părţii atârnate şi o ridică în sus pe lânga saltea; partea de cearşaf de sub marginea

inferioară a saltelei se introduce sub saltea; se lasa în jos partea de cearşaf ridicată ; se

introduce sub saltea partea de cearşaf care atârnă sub marginea inferioară a saltelei; celelalte

trei colţuri se fac după aceeaşi procedură. Se introduce apoi sub saltea toată partea laterală a

cearşafului începând de la colţurile saltelei; se întinde bine cearşaful să nu prezinte cute. Dacă este

nevoie se aşează muşamaua (transversal, la mijlocul patului) şi se acoperă cu aleza.

Apoi se aşează cel de-al doilea cearşaf peste care se întinde pătura; marginea cearşafului

dinspre cap se răsfrânge peste pătură. Pentru ca pătura să nu constituie o greutate asupra

degetelor picioarelor pacientei, se va face o cută atât din cearşaf, cât şi din patură, astfel: se

aşează palma mâinii dinspre picioare pe patură, iar cealaltă mână se introduce sub cearşaf,

ridicând cearşaful şi pătura peste palma opusă, formând astfel o cută; se introduce apoi sub

capătul de la picoare al saltelei, atât cearşaful cât şi pătura, apoi se aşează colţurile folosind

procedura descrisa mai sus. Dacă se foloseşte plicul în loc de cearşaf, atunci pătura se

introduce în plic, după ce se îndoaie în lungime. Se aşează pernele introduse în feţele de

pernă curate.

Schimbarea lenjeriei cu bolnavul în pat

În secţiile unde pacientele sunt în imposibilitatea de a se ridica din pat, în primele zile

postoperatorii, asistenta este nevoită de cele mai multe ori să schimbe lenjeria de pat, cu bolnavul

în pat. În acest scop asistenta urmăreşte ca bolnavul să prezinte o stare de bine, confort fizic şi

psihic, şi o stare de igienă permanentă. Aceasta este o ocazie ca asistenta să comunice cu

bolnavul pentru a-i da acestuia posibilitatea să-şi exprime sentimentele, să-şi uşureze starea

sufletească, să câştige încrederea acesteia. Este de asemenea o posibilitate de a-l observa, de a-l

mobiliza, pentru a preveni complicaţiile, de a-i asigura condiţii corespunzătoare de igienă, de

relaxare, de odihnă. Schimbarea lenjeriei patului se face de câte ori este nevoie, de mai multe

ori pe zi, dacă este nevoie, dar în general, aceasta se executa dimineaţa, înainte de curăţenie,

după măsurarea temperaturii, luarea tensiunii, măsurarea pulsului şi toaleta bolnavului.

Bolnavii din cauza stării generale impuse de boală, nu au puterea necesară de a sta în poziţie

şezândă, de aceea tehnica de schimbare a patului cu pacientul în pat, se face întorcându-l în

decubit lateral; schimbarea lenjeriei se face în lungimea patului.

Materiale necesare: aceleaşi ca şi pentru pregătirea patului fără pacient. În plus: paravan, sac de

rufe, eventual lenjerie curată de corp şi material necesar pentru a spăla pacientul, dacă s-a

murdărit.

Lenjeria de pat se aşează pe un scaun în ordinea priorităţii, împăturită în felul următor: pătura

şi cearşaful de sub pătură se împăturesc fiecare în trei sub formă de armonică; aleza se

rulează împreună cu muşamaua în lungime; cearşaful se rulează în lungime.

Se evită curenţii de aer, se asigură intimitatea bolnavului, ferindu-l de priviri indiscrete,

se asigură măsurile privind asepsia.

Se anunţă bolnavul asupra procedeului, se linişteşte şi se asigură că manopera va fi făcută

cu blândeţe, că nu va fi mişcat inutil, că manevrele nu-i vor cauza dureri, solicitându-i-se

cooperarea.

Efectuarea: se face de către două asistente aşezate de o parte şi de cealaltă a patului. Bolnavul

rămâne acoperit până la schimbarea cearşafului de sub pătură. Marginile cearşafului murdar

se desfac de sub saltea de jur împrejur.

Asistenta din partea dreaptă prinde pacientul cu mâna dreaptă în axila dreaptă, îl ridică uşor,

iar mâna stângă o introduce sub umerii acestuia, sprijinindu-i capul sub antebraţ. Apoi cu

mâna dreaptă (retrasă de sub axilă) trage uşor perna spre marginea patului, bolnavul fiind

deplasat uşor în aceeaşi direcţie. Se aşează apoi în dreptul genunchilor bolnavului, introduce

mâna stângă sub genunchii acestuia flectându-i puţin , iar cu mâna dreaptă îi flecteaza uşor

gambele pe coapse. Din această poziţie, se întoarce bolnavul în decubit lateral drept ,

sprijinindu-l în regiunea omoplaţilor şi a genunchilor. Bolnavul se menţine acoperit. Asistenta

din partea stângă rulează cearşaful împreună cu muşamaua şi aleza murdară până la spatele

bolnavului; sulul de lenjerie murdară se află în acel moment alături de sulul lenjeriei curate. Pe

jumătatea liberă a patului, se derulează cearşaful curat, muşamaua şi aleza pregătite mai înainte.

Se întinde bine cearşaful curat pe jumătatea liberă a patului şi se aşează o pernă îmbrăcată în faţă

de pernă curată , apoi se aduce pacientul în decubit dorsal cu multă blândeţe, sprijinindu-l în

regiunea omoplaţilor şi sub genunchi.

Pentru a aduce bolnavul în decubit lateral stâng , asistenta din partea stângă procedează la

fel ca şi în cazul întoarcerii în decubit lateral drept: prinde bolnavul de axila stângă, o ridică

uşor, introduce mâna dreaptă sub umerii ei, îi sprijină capul pe antebraţ şi după aceeaşi

procedură, întoarce pacientul în decubit lateral stâng aducându-l dincolo de cele două suluri de

lenjerie. Asistenta rulează mai departe din partea dreaptă, lenjeria murdară o îndepărtează,

introducând-o în sacul de rufe murdare ; apoi derulează lenjeria curată şi o întinde bine , iar

bolnavul este adus în decubit dorsal, sprijinit de cele două asistente. Se efectuează colţurile

după tehnica cunoscută. Pătura de deasupra bolnavului se împătură în trei şi se aşează pe un

scaun; bolnavul rămâne acoperit cu cearşaful folosit până atunci. Peste acesta , asistenta aşează

cearşaful curat împăturit anterior în trei, în formă de armonică, astfel că una din marginile libere

să ajungă sub bărbia pacientului. Colţurile de sus ale cearşafului curat se ţin fie cu mâna, fie de

către bolnav, fie de către o altă persoană. Cele două asistente care sunt de o parte şi de alta a

patului, prind cu o mână colţurile inferioare ale cearşafului murdar şi printr-o mişcare în direcţia

picioarelor bolnavului, îndepărtează cearşaful murdar şi acoperă în acelaşi timp bolnavul cu

cearşaful curat. Se aşează pătura peste cearşaf răsfrângând marginea dinspre cap pe pătură. Se

continuă aranjarea patului, se pliază pătura cu cearşaful deasupra degetelor de la picioarele

bolnavului.

Pacientul poate fi aşezat în poziţie şezând- schimbarea lenjeriei se face în lăţimea patului

Se efctuează tot de către două persoane: una sprijină pacientul, cealaltă rulează lenjeria murdară,

aşează şi derulează cearşaful curat pregătit în prealabil.

Asigurarea igienei personale, corporale şi vestimentare a pacientului

- în funcţie de starea generală a bolnavului , asistenta medicala va efectua

toaleta pacientului pe porţiuni , respectând intimitatea acestuia şi măsurile de igienă ;

- se insistă asupra toaletei bucale , după aspirarea prealabilă a secreţiilor ,

clătindu-se apoi gura cu apă boricată , ungând apoi mucoasele în buzele crăpate cu

glicerină boraxată ;

- dacă pacientul este independent , i se vor asigura condiţiile necesare în vedearea

efectuării unei băi generale sau a unui duş ;

- deasemenea se insistă asupra zonelor inghinale pudrându-se apoi cu talc pentru a

preveni escarele ;

- unghiile şi părul vor fi curăţate regulat , având în vedere faptul că la acest nivel

stagnează un mare număr de agenţi microbieni ;

- îngrijirea mucoasei nazale în scopul menţinerii permeabilităţii căilor respiratorii

superioare , prevenirea escarelor , infecţiilor nazale în cazul în care pacientul prezintă

sonde pe această cale ;

Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului imobilizat

2.4 Supravecherea functiilor vitale

RESPIRAŢIA – funcţia şi capacitatea vitală a organismului de a asigura oxigenul

necesar metabolismului celular şi eliminarea dioxidului de carbon rezultat din acest

metabolism .

Factorii care influentează respiraţia :

1. Biologici : vârsta , sexul , statura , somnul , postura , alimentaţia , exerciţiul

fizic .

2. Psihologici : emoţiile .

3. Sociologici : mediul ambient , climatul , locul de muncă .

● Calităţile respiraţiei :

1. Frecvenţa : reprezintă numărul respiraţiilor pe minut

- nou-născut : 30-50 R/min ;

- 2 ani : 25-35 R/min ;

- 12 ani : 15-25 R/min ;

- adult : 16-18 R/min;

- vârstnic : 15-25 R/min .

2. Amplitudinea : este dată de volumul de aer ce pătrunde şi se elimină din

plămâni la fiecare respiraţie . Poate fi :

- profundă ;

- superficială .

3. Ritmul : reprezintă pauzele dintre respiraţii .

4. Simetria : ambele hemitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi coborâre în

timpul inspiraţiei şi expiraţiei .

Asistenta medicală :

- numără respiraţiile fără a anunţa în prealabil pacientul , când acesta se relaxează

sau în timpul somnului ;

- observă folosirea muşchilor accesori respiratori ;

- observă aspectul unghilor mâini ;

II. TEMPERATURA reprezintă necesitatea menţinerii constante a temperaturii

corpului între 36 Y C şi 37 Y C , datorită procesului de termoreglare .

Termogeneza este rezultatul proceselor de oxidare a factorilor de nutriţie ce au loc

în special în muşchi şi ficat .

Termoliza este procesul de eliminare a căldurii realizat prin piele, pămâni şi

rinichi .

Pierderile se realizeaza prin :

- evaporare ;

- radiaţie ;

- conducţie ;

- convecţie .

Măsurarea temperaturii se face cu ajutorul termometrului în cavităţi închise sau

semiînchise , care sunt : axilă , cavitatea bucală , rect , vagin . ● Asistenta medicală :

- are obligaţia de a masura temperatura de cel puţin două ori pe zi : dimineaţa şi

seara;

- va nota valorile obţinute în foaia de observaţie ;

- va raporta medicului modificările intervenite .

III. TENSIUNEA ARTERIALĂ reprezintă presiunea exercitată de sangele

circulant asupra pereţilor arteriali .

Factorii ce determină tensiunea arterială sunt :

- debitul cardiac ;

- forţa de contracţie a inimii ;

- elasticitatea şi calibrul vaselor ;

- vâscozitatea sângelui .

Tensiunea maximă este obţinută în timpul sistolei ventriculare , iar cea minima în

timpul diastolei . Asistenta medicală :

- va nota tensiunea arterială în foaia de observaţie ;

- va cunoaşte semnele hiper şi hipotensiunii şi metodele de intervenţie în aceste

cazuri ;

- va raporta medicului orice schimbare semnificativă ;

- va îndemna pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înainte de luarea

tensiunii pentru a nu se înregistra valori eronate .

PULSUL - reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan

osos şi este sincronă cu sistola ventriculară . Pulsul ia naştere din conflictul existent între

sangele aflat în sistemul arterial şi cel împins în timpul sistolei . Acest conflict se

exteriorizează prin destinderea ritmică a arterei .

Asistenta medicală :

- sfătuieşte pacientul să se relaxeze timp de 10-15 minute înaintea măsurării

pulsului ;

- sprijină braţul pacientului pentru ca muşchiul antebraţului să se relaxeze ;

- se reperează artera palpând cu vârful indexului , degetului mediu şi inelar ,

urmărind cadranul ceasului timp de un minut şi numărând în gând pulsaţiile ;

- va trece în foia de observaţie valorile înregistrate ;

- va şti să deosebească pulsul normal de cel :

- bradicardic (mai puţin de 60 de bătăi pe minut la adult) ;

- tahicardic (puls accelerat) .

- va raporta medicului neregulile observate .

DIUREZA – reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 de ore prin actul

micţiunii .

● Asistenta medicală :

- supraveghează diureza prin colectarea urinii în recipiente speciale şi măsoară

cantitatea eliminată ;

- realizează bilanţul ingerărilor şi eliminărilor de lichide ;

- în cazul unei urini hiperconcentrate recomandă un aport crescut de lichide ;

- pentru golirea completă a vezicii urinare şi evitarea infecţiilor prin staza urinii,

învaţă pacientul poziţia corectă de micţiune :

- pentru femei : poziţia şezândă pe closet , cu bustul aplecat înainte şi crearea unei

compresiuni cu ambele feţe palmare la nivelul vezicii urinare ;

- pentru bărbaţi : poziţie ortostatică uşor aplecat spre spate .

VI. SCAUNUL – reprezintă forma sub care se elimină reziduurile în urma

procesului de digestie , împreună cu celulele descuamate de pe suprafaţa tubului

digestiv , produsele de excreţie ale glandelor anexe şi un număr mare de microbe .

Asistenta medicală :

- va observa eventualele modificări ale calităţilor scaunului ;

- va nota în foaia de observaţie numărul scaunelor şi felul lor ;

- va educa pacientul să-şi formeze un orar de defecaţie prin stimularea reflexului

de defecaţie zilnică , la aceeaşi oră ;

- va îndemna pacientul să facă exerciţii fizice , plimbări în aer liber pentru a

favoriza tranzitul intestinal prin solicitarea muşchilor abdominali ;

- va îndemna pacientul să consume o alimentaţie bogată în fibre când nu există

contraindicaţii.

2.6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului

Medicamentele sunt prescrise de medic şi notate în foaia de observaţie a

pacientului internat sau pe reţete în cazul pacientului ambulator .

Asistenta medicală trebuie să cunoască şi să controleze :

- medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv ;

- doza corectă de administrare ;

- timpii de execuţie ;

- acţiunea farmacologică a medicamentelor ;

- frecvenţa de administrare şi intervalul de dozare ;

- efectul ce trebuie obţinut ;

- contraindicaţiile şi efectele secundare ;

- interacţiunea între medicamente .

Înainte de administrare , asistenta medicală verifică şi identifică următoarele :

- calitatea medicamentelor ;

- integritatea medicamentelor ;

- culoarea, decolorarea sau supracolorarea medicamentelor ;

- sedimentarea , precipitarea sau existenţa flocoanelor în soluţii ;

- lichefierea medicamentelor solide ;

- opalescenţa soluţiilor .

La administrarea medicamentelor trebuie respectat :

- calea de administrare prescrisă de medic ;

- dozajul prescris , orarul de administrare şi somnul pacientului ;

- incompatibilitatea de medicamente ;

- administrarea rapidă a medicamentelor deschise ;

- oridinea de administrare a medicamentelor ( tablete , soluţii , picături ,injecţii ,

supozitoare , ovule vaginale ) ;

Asistenta medicală efectuează administrarea medicamentelor în condiţii de

igienă , asepsie , dezinfecţie , sterilizare şi menţinere a măsurilor de supraveghere şi

control a infecţiilor nozocomiale sau intraspitaliceşti .

În pneumonia pneumococică se folosesc prioritar următoarele căi de administrare

a. Calea respiratorie ;

b. Calea orală ;

c. Calea parenterală ;

a Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie :

Pe cale respiratorie se administrează medicamente având în vedere suprafaţa mare

a alveolelor pulmonare şi vascularizarea lor bogată .

Se administrează :

- gaze sau substanţe gazeificate ;

- lichide fine pulverizate sau sub formă de vapori ;

În cazul pneumoniei pneumococice se administrează oxigen opţional , în cazurile

foarte grave , pentru combaterea hipoxiei determinată de scăderea oxigenului alveolar .

Administrarea medicamentelor pe cale bucal-orală .Introducerea medicamentelor

pe cale orală , constituie calea naturală de administrare a acestora cu resorbţie la nivelul

mucoasei bucale şi a mucoasei digestive Medicamentele sunt administrate personal de

asistenta medicala sau luat de pacient în prezenţa acesteia respectând ordinea succesivă

de administrare .

Pacientul este prevenit pentru efectele secundare sau reacţii adverse al anumitor

medicamente .

Nu se folosesc aceleaşi instrumente pentru mai mulţi pacienţi în administrarea

medicamentelor ( pahare , linguri ,linguriţe ) .

III.Administrarea medicamentelor pe cale parenterală . Prin calea parenterală se

înţelege de obicei ocolirea tubului digestive şi administrarea medicamentelor prin injecţii

2.7Recoltarea produselor biologice si patologice

Diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor respiratorii necesită o anamneză foarte atentă , un

examen fizic sistematic , un examen radiologic , examene complementare (teste

funcţionale pulmonare , analiza gazelor sanguine , teste chimice microbiologice sau

investigaţii speciale) . Examinarile de laborator efectuate produselor biologice si

patologice completeaza simptomatologia bolii, reflecta evolutia acesteia si eficacitatea

tratamentului aplicat, semnaleaza aparitia unor complicatii. Recoltarea produselor este

efectuata de asistenta in majoritatea cazurilor. Acesta trebuie sa respecte orarul

recoltarilor, sa cunoasca tehnicile corecte de recoltare a diferitelor produse, sa completeze

buletinul de analize, sa eticheteze produsul rezultat pentru a evita inlocuirea rezultatelor

intre ele, fapt ce poate duce la erori grave. Asistenta va instrui bolnavul privind

comportamentul sau in timpul recoltarii si comportamentul sau pentru reusita acestuia.

Fizic bolnavul va fi pregatit printr-o dieta adecvata, repaus la pat si asezarea lui in pozitia

necesara recoltarii. Se va avea grija la sterilitatea recoltarii pentru a evita suprainfectarea

produsului recoltat. Transportul produselor recoltate se efectueaza astfel incat acestea sa

ajunga la laborator cat mai repede si in starea in care au fost eliberate din organism.

RECOLTAREA SPUTEI :

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile

respiratorii prin tuse . Se recoltează pentru examinări: macroscopice , citologice ,

bacteriologice , parazitologice în vederea stabilirii unui diagnostic .

În pneumonia pneumococică , sputa are un aspect particular ruginiu iar prin

examinarea frotiului şi a examenului bacteriologic este pus în evidenţă agentul cauzal ,

diplococcus pneumoniae .

RECOLTAREA SÂNGELUI :

Puncţia venoasă reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac , ataşat la seringă sau

la holder , în lumenul unei vene , în scop explorator sau terapeutic .

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos constituie şi prezintă o tehnică

simplă , sigură , menţinănd însă precauţii generale ca :

HEMOCULTURA reprezintă introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru

examen bacteriologic în scopul depistării unei bacteremii sau septicemii.

2.8. Pregătirea pacientului in vederea investigatiilor paraclinice si a tehnicilor

impuse de pneumoni pneumococica

Rolul asistentei medicale constă în pregătirea pacientului pentru executarea

investigaţiilor paraclinice şi chiar efectuarea unora dintre acestea precum şi asistarea

medicului.

RADIOGRAFIA PULMONARĂ Este o metodă statică de examinare şi reprezintă

fixarea imaginii radiologice pe filmul radiologic la un moment dat cu scopul de a studia

morfologia şi funcţionalitatea plămânilor .

Acest examen oferă certitudinea diagnosticului de pneumonie lobară datorită

imaginii radiologice specifice de opacitate cu topografie lobară sau segmentară , uneori

triunghiulară cu varful în hil . Plămânii , organe pline cu aer , contrastează cu opacitatea

inimii şi a vaselor cutiei toracice , oferind o orientare relativ uşoară medicului . Imaginea

plămânilor apărută pe filmul radiologic , va fi în funcţie de conţinutul lor în aer , sânge

sau lichid

Educatie pentru sanatate

a. respectarea unui regim normal de viata prin:

alimentaţie echilibrata, adecvata vârstei, sexului, stării de activitate, care sa

continue toate principiile alimentare;

evitarea stresului si a eforturilor fizice mari etc.;

odihna corespunzătoare vârstei si activităţii desfăşurate.

b. creşterea rezistentei organismului prin:

călirea organismului (expunere la apa, aer, soare, practicarea sporturilor si a altor

activitati recreative) Profilaxia omului sănătos se adresează tuturor factorilor determinanţi

si favorizanţi, in apariţia bolii.

Rolul asistentei medicale in profilaxia omului sănătos (comunitate) este de a

aduce informaţii privitoare la prevenirea pneumoniei.

a. Masuri de profilaxie adresate factorilor determinanţi:

in comunitate de copii (nou – născuţi, creşe, grădiniţe), asistenta medicala trebuie

sa asigure izolarea copiilor bolnavi de pneumonie, de ceilalţi copii;

personalul de îngrijire are datoria sa se autodenunţe in cazul apariţiei oricărei

infecţii a cailor respiratorii si sa i se asigure o absenta temporara pe perioada afecţiunii

respective;

când acest lucru nu este posibil, personalul de îngrijire va purta masti de protecţie,

din tifon (4 – 6 straturi), care vor fi schimbate din 3 in 3 ore, este necesara spălarea

mâinilor cu apa si săpun, înainte de atingerea copilului, de preferat fiind evitarea pe cat

posibil a contactului cu copii.

in colectivităţile de adulţi si vârstnici (familie, locul de munca, cămine de bâtrani)

sunt necesare masuri de evitare a contactului persoanelor sănătoase (bâtrani, gravide) cu

persoanele bolnave de pneumonie pneumococica.

b. Masuri de profilaxie adresate factorilor favorizanţi, se refera la conştientizarea

persoanelor sănătoase din colectivitati (elevi, studenţi, gravide, bâtrani, adulţi) cu privire

la factorii favorizanţi prin:

-evitarea expunerii bruşte la frig (îndeosebi a regiunii toracice); evitarea ingestiei

de lichide sau alimente reci la o persoana supraîncălzita;

-evitarea trecerii bruşte dintr – o camera încălzita in una cu aer rece;

-evitarea încăperilor cu ventilaţii mari de aer;

-inhalarea de aer rece;

-purtarea de imbracaminte adecvata sezonului (imbracaminte prea groasa sau prea

subţire favorizează răceala);

-evitarea inhalării de fum, praf, gaze iritante;

evitarea aglomerărilor Profilaxia bolii

Prevenirea pneumoniei pneumococice este necesară la persoane cu “risc înalt” de

a face o boală severă , cu prognostic grav . În afara măsurilor generale de profilaxie , se

foloseşte un vaccin antipneumococic conţinând polizaharide capsulare de la 23 tipuri de

pneumococ , care ar fi responsabile de 90% din pneumoniile pneumococice bacteriemice.

Vaccinul se administrează o singură doză i.m. şi produce reacţii locale şi generale

minime . De obicei nu este necesară reimunizarea , decât în cazuri de excepţie .

Eficacitatea vaccinări este de peste 70% la adulţii imunocompetenţi , iar eşecurile sunt

datorită imunodepresiei severe sau infecţiei pneumococice cu serotipuri care nu sunt

incluse în vaccin.

2. Profilaxia omului bolnav se refera la masurile de prevenire a pneumoniei

pneumococice la persoanele suferinde de diferite afecţiuni locale (ale cailor respiratorii)

sau generale.

2.10 Externarea pacientuluiMedicul este cel care hotareste momentul externarii bolnavului cand acesta nu

mai necesita o supraveghere permanenta si poate continua tratamentul prescris la domiciliu. Asistenta va pune la dispozitia medicului documentele bolnavului necesare formularii epicrizei si completarii biletului de iesire si va asigura alimentatia bolnavului pana la externare. Asistenta va anunta familia bolnavului cu privire la externarea acesteia, va avea grija ca bolnavul sa-si primeasca lucrurile personale de la magazia spitalului si sa aiba o imbracaminte corespunzatoare anotimpului. Va aprofunda cu bolnavul indicatiile primite de la medic si cuprinse in biletul de iesireprin:

-adoptarea unei atitudine deosebită, prin care să promoveze posibilitatea păstrării unei atmosfere de familiaritate şi optimism în grupulbolnavului-întocmirea unei liste amănunţite a modului de respectare a medicaţiei la domiciliu;Această listă este întocmită la indicaţia medicului şi cuprinde medicaţia împărţităpe articole şi doze.- asistenta medicală instruieşte persoanele din familie asupra importanţei medicaţieişi revenirea la controale periodice pentru a preveni apariţia complicaţiilor în evoluţia bolii,care necesită o perioadă de spitalizare;- asistenta medicală instruieşte familia supra riscului administrării medicaţiei,păstrarea defectuoasă a acestora sau lăsarea acestora la îndemâna persoanelor fărădiscernământ (copii, bătrâni). Asistenta va conduce bolnavul la iesire unde il lasa in grija apartinatorilor. Asistenta medicală îi reaminteşte pacientului ziua în care trebuie să vină lacontrol.