PROBLEMA CALITĂŢII ÎN CONCEPŢIA CERCETĂRII DEZVOLTĂRII PRODUSELOR

I. CALITATEA MĂRFURILOR

Termenul de “calitate” provine din latinescul “qualitas”, cu semnificaţia de “fel de a fi”, “atribut”, “caracteristică”, “proprietate”. Fiind o noţiune foarte larg utilizată, în multe domenii, există mai multe moduri de definire a calităţii, funcţie de domeniul la care se referă cel ce face definirea respectivă. Chiar şi în cazul mai restrâns al produselor şi serviciilor, există mai multe orientări în privinţa definirii calităţii.

1.1. Calitatea mărfurilor

Standardele reprezintă documente de referinţă de bază la stabilirea calităţii, motiv pentru care definirea calităţii se face ţinând cont de prevederile standardelor din seria SR ISO 9000:2000

Calitatea se defineşte ca ansamblul de caracteristici ale unei entităţi care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite.

Entitatea este, în acest context, o activitate, un proces, un produs, organizaţie, sistem, persoană sau o combinaţie a lor.

Produsul este rezultatul unor activităţi sau procese, putând fi material sau imaterial, ori o combinaţie a acestora. Produsele sunt clasificate în patru categorii generale:- hardware (componente, subansamble etc);- software (programe, proceduri, informaţii, date etc.);- materiale procesate (“processed materials”);- sevicii (bancare, de asigurare, transport etc.).

Definirea calităţii, aşa cum este făcută în seria de standarde SR ISO 9000, are consecinţe, cum sunt:- calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un ansamblu al lor;- calitatea există numai în relaţie cu nevoile clienţilor, nu este de sine stătătoare;- realizarea calităţii înseamnă satisfacerea nu numai a nevoilor exprimate, dar şi a celor implicite.

Calitatea unui produs diferenţiază produsele care au aceeaşi valoare de întrebuinţare.

Calitatea unui produs este o noţiune complexă, dinamică şi cu un grad relativ de apreciere (având în vedere preferinţele diferite ale beneficiarilor sau cumpărătorilor).

Pentru a clasifica entităţile funcţie de gradul lor de excelenţă, se defineşte clasa (“grade”): categoria sau rangul atribuit entităţilor care îndeplinesc aceeaţi funcţie în utilizare, dar care diferă prin cerinţele referitoare la calitate. Clasa reflectă, deci, diferenţa

1

privind cerinţele privind calitatea, cu accentul pe relaţia dintre funcţia de utilizare şi cost (de exemplu clasificarea hotelurilor după numărul de stele).

Cerinţele pentru calitate sunt expresii ale nevoilor satisfăcute, exprimate în termeni cantitativi sau calitativi, pentru a face posibilă realizarea şi exprimarea entităţii respective. Cerinţele pentru calitate se referă la cerinţele pieţei, cerinţele contractuale, cerinţele interne ale organizaţiei, cerinţele societăţii. O importanţă deosebită se acordă cerinţelor sociale cu privire la calitate. Acestea sunt obligaţii care se referă în principal la protecţia vieţii, a sănătăţii persoanelor şi a mediului înconjurător, precm şi la valorificarea resurselor naturale şi conservarea energiei şi decurg din legi, regulamente, reguli etc.

Standardele SR ISO 9000 fac distincţie între două moduri fundamentale de abatere de la calitatea unui produs, neconformitatea şi defectul.

Neconformitatea este abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu cerinţele specificate.

Defectul este nesatisfacerea unei cerinţe sau a unei aşteptări rezonabile privind utilizarea prevăzută, inclusiv a celor referitoare la securitate.

Deosebirea dintre cei doi termeni este importantă datorită faptului că în cazul defectelor există o răspundere juridică faţă de produs (“product liability”), adică obligaţia de despăgubire pentru pierderile cauzate de produs.

Ipostazele (faţetele) calităţii care au rol hotărâtor în satisfacerea cerinţelor clientului sunt calitatea de concepţie-proiectare şi calitatea de conformitate. Aceste ipostaze ale calităţii sunt “dimensiunile obiective ale calităţii”. Pe lângă aceste dimensiuni mai există şi “dimensiunile subiective ale calităţii”: “părerea clientului“ şi “calitatea serviciului oferit de produs”.

Calitatea de concepţie-proiectare este măsura în care produsul posedă proprietăţi care generează satisfacţie pentru posesor.

Calitatea de conformitate este măsura în care un produs este conform cu proiectul şi specificaţiile.

Prin specificaţie, în această accepţiune, se înţelege documentul care prescrie cerinţele cu care produsul trebuie să se conformeze.

Specificaţiile sunt documentele referitoare la cerinţele faţă de anumite produse. Ele pot fi cuprinse într-un contract negociat între producator şi client, documente care reflectă pretenţiile specifice ale acelui cumpărător, sau pot fi norme tehnice comune pentru clasa de produse în discuţie emise de un organism neutru, aşa cum sunt standardele.

Există categorii de produse pentru care, pe lângă standardele obişnuite, este obligatoriu să se respecte prevederile unor prescripţii speciale. Astfel sunt, de exemplu, medicamentele, calitatea cărora se apeciază în raport cu prescripţiile Farmacopeei. Farmacopeea este îndreptarul oficial care reglementează controlul medicamentelor din ţară şi este obligatorie pentru toţi cei care prepară, depozitează şi controlează medicamente.

Pentru a stabili calitatea unui produs, se urmăresc caracteristicile de calitate.Caracteristicile de calitate sunt acele proprietăţi care conferă produsului

aptitudinea de a satisface nevoile consumatorului. O clasificare generală a caracteristicilor de calitate este următoarea :

2

- Caracteristicile tehnice se referă la parametrii funcţionali şi proprietăţile fizice, chimice, biologice, esenţiale pentru definirea calităţii;- Caracteristicile economice sunt influenţate de cele tehnice şi se referă în general la costul produsului, preţul de vânzare, cheltuielile de exploatare şi întreţinere;- Caracteristicile psiho-senzoriale se referă la caracteristicile estetice, de natură emoţională, organoleptice (gust, miros etc.), de modă;- Caracteristicile de exploatare sunt: fiabilitatea produsului (probabilitatea de funcţionare fără defecţiuni pe o perioadă de timp), mentenabilitatea produsului (uşurinţa de întreţinere şi reparaţie), proprietăţile ergonomice (comoditatea de manipulare);- Caracteristicile sociale se referă la influenţa produsului asupra mediului înconjurător (poluare sub diverse forme: chimice, fonice, etc.), posibilitatea de reciclare a produsului et;

Alte clasificări ale caracteristicilor de calitate se pot face după mai multe criterii, şi anume:

- Funcţie de relaţia cu marfa:- proprietăţi intrinseci proprii mărfii, legate de natura materiei constructive a produsului, ca structura, masa specifică, compoziţia chimică etc.- proprietăţi extrinseci atribuite mărfii, de exemplu simboluri, preţ etc.

- Funcţie de natura lor:- fizice – structura, dimensiunile, proprietăţi mecanice, electrice etc.;- chimice – compoziţie, caracter acido-bazic etc.;- biologice – toleranţă biologică, potenţial vital etc.;- ecologice – degradabilitate biologică, potenţial poluant etc.;- economice – caracterul preţului;- ergonomice – confortabilitate, silenţiozitate etc.;

- Funcţie de nivelul de relevanţă pentru calitatea mărfii:- proprietăţi majore (critice);- proprietăţi importante;- proprietăţi minore.

Proprietăţile majore influenţează în mare măsură funcţia dominantă a produsului. Lipsa ori diminuarea lor duce la scăderea utilităţii produsului. Aşa sunt, de exemplu, prospeţimea şi proprietăţile gustative ale produselor alimentare, aspectul estetic al articolelor de modă, veridicitatea informaţiilor.

Proprietăţile importante sunt mai numeroase şi importanţa lor este apropiată de ponderea frecvenţei lor.

Proprietăţile minore au o pondere a frecvenţei superioară ponderii importanţei şi ele influenţează doar utilitatea variabilă a produsului.

- Funcţie de modalitatea de apreciere şi măsurare:- proprietăţi măsurabile - proprietăţi atributive

Proprietăţile măsurabile se pot exprima cifric, au metode de măsurare şi unităţi de măsură consacrate şi, din această cauză, sunt, de regulă, proprietăţi intrinseci, motiv pentru care se selectează drept caracteristici de calitate ale produsului respectiv. Exprimarea cifrică prezintă avantajul determinării obiective a calităţii. Expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate măsurabili sunt indicatorii de calitate.

3

Indicatorii de calitate se determină prin mai multe categorii de metode, printre care metodele experimentale şi metodele statistice.

Metodele experimentale se bazează pe folosirea mijloacelor tehnice de măsurare. Asfel sunt, de exemplu, determinarea durităţii, a densităţii, a rezistenţei la rupere, determinarea compoziţiei chimice etc.

Metoda statistică foloseşte metodele calcului statistic pentru determinarea unor indicatori ca randamentul sau timpul mediu de funcţionare.

O metodă care poate avea aplicaţii la alegerea unor caracteristici şi indicatori de calitate şi, în general, la determinarea calităţii este metoda sociologică, ce se bazează pe informaţiile obţinute prin intermediul unor chestionare de anchetă de la consumatorii de fapt sau posibili ai produselor.

Proprietăţile atributive, nemăsurabile, se exprimă prin adjective sau atribute şi se apreciază prin simţuri, fapt pentru care se mai numesc proprietăţi organoleptice, senzoriale sau psihosenzoriale. Pentru cuantificare, proprietăţilor atributive li se poate asocia valoare numerică arbitrară.

În raport cu aptitudinea produselor de folosinţă îndelungată de a-şi realiza funcţiile de-a lungul duratei lor de viaţă se definesc caracteristicile de disponibilitate, care sunt fiabilitatea şi mentenabilitatea.

1.2. Controlul calităţii

Prin controlul calităţii se înţelege un sistem de activităţi coordonate pentru preîntâmpinarea ca, datorită condiţiilor din procesul de producţie, un produs să se abată de la performanţele aşteptate de către beneficiar.

Un mod de realizare a controlului calităţii îl constituie inspecţia.Inspecţia este acţiunea prin care un produs se compară cu specificaţiile acceptate

pentru acel produs.Procedeele de inspecţie sunt diverse, de la cele vizuale şi dimensionale, până la

măsurători cu echipamente standardizate sau speciale de încercări.Inspecţia poate fi urmată de expertiza calităţii, adică de detectarea caracteristicilor

produsului care nu sunt considerate satisfăcătoare de către beneficiarii respectivi şi stabilirea cauzelor apariţiei lor.

Prin inspecţie se urmăreşte atât existenţa calităţii de concepţie - proiectare, deci existenţa la produsul controlat a proprietăţilor care asigură satisfacerea nevoilor cumpărătorului, cât şi încadrarea parametrilor cuprinşi în specificaţie, cu respectarea unei toleranţe prescrise.

Toleranţa este intervalul de variaţie admis pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui obiect în raport cu specificaţiile şi exprimă gradul de precizie cu care se impune să se realizeze un anumit produs.

În abordarea problemei toleranţelor există două tendinţe care acţionează în sensuri opuse şi care trebuie să se menţină în echilibru:a) Impunerea unor toleranţe exagerat de strânse, care reflectă pretenţiile unor beneficiari care pot fi importanţi şi care au cerinţe calitative deosebite (de exemplu beneficiarii produselor pentru apărare sau pentru cercetări spaţiale). Din punct de vedere al controlului, aceste toleranţe strânse se asociază cu încercarea acreditării faptului că producţia se situează la un nivel de calitate corespunzător.

4

b) Stabilirea de toleranţe suficient de largi, astfel încât la control (şi recepţie) să se resimtă cât mai puţin instabilităţile din procesul de fabricaţie. Aceste practici se potrivesc organizaţiilor care nu depind prea mult de pretenţiile anumitor beneficiari.

Atât toleranţele exagerat de strânse, cât şi cele exagerat de largi, implică cheltuieli suplimentare inutile, de aceea toleranţele trebuie stabilite realist, pentru a satisface beneficiarul atât ca nivel de calitate cât şi ca preţ.

Modul de realizare a inspecţiei influenţează, de asemenea, eficienţa şi deci costurile. Există două moduri posibile de inspecţie calitativă a loturilor de produse şi anume:a) Inspecţia produs cu produs, care ar trebui să ducă în lotul admis după inspecţie la atingerea situaţiei "zero defecte". Un asemenea nivel al calităţii şi al inspecţiei este însă realizabil numai în condiţii speciale.

Inspecţia produs cu produs a fiecărei piese, deşi implică cheltuieli mari, nu poate atinge integral obiectivul de calitate urmărit, adică "zero defecte". Astfel, chiar făcându-se inspecţia după acest procedeu, pentru o anumită caracteristică critică a produsului, nu va exista nici o garanţie că vicii ascunse nu vor produce defectarea produselor. Sunt, de asemenea, inevitabile erorile de inspecţie datorită procedeelor, aparaturii sau factorului uman (oboseala, neatenţia, cunoştinţe insuficiente etc.). Nu există deci o corelaţie între nivelul ridicat al costurilor inspecţiei şi nivelul calitativ obţinut.

Din aceste motive, inspecţia produs cu produs se aplică numai în cazuri deosebite, la produse cu pretenţii de calitate deosebite, în cazul produselor complexe, la produse de valoare ridicată, produse care pun în pericol sănătatea oamenilor, sau produse care se livrează în loturi mici. Procedeul, evident, nu se poate aplica în cazurile în care se impun metode de analiză distructivă. b) Inspecţia prin metode selective (control prin sondaj), care constă din extragerea din lot a unui eşantion reprezentativ în vederea inspecţiei. O metodă selectivă de control bine proiectată permite confirmarea calităţii loturilor produselor şi identificarea loturilor care nu se încadrează în condiţiile de calitate.

Lotul este o cantitate determinată dintr-un produs de acelaşi fel, care a fost fabricat în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi utilaje, din aceleaşi materii prime.

Eşantionul este o submulţime a lotului, extrasă după criterii bine stabilite, pentru a servi la determinarea calităţii lotului. Pentru ca eşantionul să oglindească fidel calitatea lotului, lotul trebuie să fie cât mai uniform, iar eşantionul să fie prelevat la întâmplare, astfel ca fiecare unitate de produs să aibă aceeaşi probabilitate să fie extrasă. Proba se defineşte la fel cu eşantionul, dar expresia se foloseşte pentru selecţia din lot care se supune încercărilor de laborator.

Controlul prin eşantionare permite reducerea volumului de muncă şi a costurilor controlului şi luarea mai rapidă a deciziilor de acceptare sau respingere. Deşi nu asigură o protecţie absolută împotriva erorilor, riscul poate fi fixat între anumite limite în etapa proiectării controlului.

Furnizorul şi clientul trebuie să negocieze cu ocazia contractării limita calităţii acceptabile (AQL), nivelul de control (Nc), mărimea lotului (N) şi planul de control.

1.2.1.Nivel de calitate acceptabil şi nivel de calitate tolerat

5

Controlul (inspecţia) stabileşte dacă proporţia de exemplare necorespunzătoare (p) pe care o conţine un lot de produse este sub un anumit nivel po care a fost stabilit luând în calcul şi aspectele de ordin economic.

Dacă p ≤ po, lotul se consideră corespunzător prescripţiilor şi se acceptă.Dacă p > po lotul se consideră necorespunzător şi se respinge.Controlul, însă, nu oferă o certitudine ci doar o prezumţie la un anumit nivel de

probabilitate, probabilitate că acceptarea sau refuzul lotului se face conform criteriilor de mai sus. Această probabilitate defineşte riscul furnizorului şi riscul beneficiarului.

Probabilitatea ca lotul să fie respins considerând că prima ipoteză nu este valabilă, deşi în realitate p ≤ p0 este riscul furnizorului (α). Probabilitatea ca lotul să fie acceptat pe considerentul că a doua ipoteză nu este adevărată, deşi, în realitate p > p0, constituie riscul beneficiarului (β).

Mărimea riscurilor se fixează funcţie de natura produsului şi implicaţiile economice ale erorii de a accepta sau a respinge lotul. Astfel, când deficienţele calitative nu duc la consecinţe grave în timpul utilizării şi nu influenţează sensibil situaţia economică a beneficiarului, α se stabileşte la valori mici. În situaţia contrară, se fixează β mic, ceea ce creşte cheltuielile producătorului, dar, în schimb, micşorează pierderile economice ale beneficiarului şi poate preveni consecinţe precum afectarea sănătăţii consumatorului şi afectarea mediului.

Procentul maxim de obiecte defecte la care un lot încă se consideră acceptabil din punct de vedere al calităţii medii este definit ca nivel (limită) de calitate acceptabil (AQL), sau fracţiune defectă acceptabilă p1. Deci p1 este o valoare cuprinsă între 0 şi p0, 0 ≤ p1 < p0, pentru care respingerea lotului ca necorespunzătoare determină pierderi economice maxime. Probabilitatea de acceptare a lotului este foarte mare, având valoarea 1 - α.

Nivelul de calitate tolerat (TQL) reprezintă valoarea p2, situată între fracţiunile p0 < p ≤ 1, pentru care acceptarea lotului determină pierderi economice maxime. Loturile care prezintă valoarea p2 se consideră necorespunzătoare şi beneficiarul le acceptă cu o probabilitate foarte mică, cel mult egală cu β.

Dintre cele două posibilităţi, aceea de a ghida inspecţia funcţie de α sau β, în majoritate se optează pentru varianta funcţie de procentul de respingere a lotului β care se consideră mai expresiv.

Nivelul calităţii acceptabile se exprimă ca procentul maxim de obiecte defecte la 100 de exemplare, pentru care lotul se consideră acceptat din punct de vedere al calităţii medii. AQL se stabileşte funcţie de importanţa caracteristicii. Astfel la control prin atribute AQL are valorile următoare:

-pentru caracteristici critice – între 0,1 şi 0,4 %;-pentru caracteristici importante – între 0,4 şi 1 %;-pentru caracteristici secundare – între 1 şi 4 %;-pentru caracteristici minore – între 4 şi 10 %.

1.2.2. Nivelul de control Nivelul de control Nc se foloseşte pentru caracterizarea exigenţei verificărilor şi

stabileşte relaţia dintre mărimea lotului N şi mărimea eşantionului n. Există trei nivele şi anume: verificare normală, verificare severă şi verificare redusă, ele permiţând diferenţierea mărimii riscului şi a costului controlului şi respectiv a recepţiei atunci când

6

controlul serveşte pentru recepţie. NcI înseamnă un eşantion mic şi un risc mare de acceptare a loturilor defecte, iar NcIII înseamnă eşantion mare şi risc mic. Cel mai folosit este, de regulă, nivelul NcII.

1.2.3. Planul de control prin sondaj

Planul de control reprezintă sinteza parametrilor statistici necesari eşantionării (AQL, n) şi a deciziei de acceptare sau de respingere funcţie de numărul de acceptare (A) şi numărul de respingere (R). Numărul de acceptare (A) este numărul maxim de rebuturi din eşantion care condiţionează acceptarea lotului, iar numărul de respingere (R) este numărul minim al defectelor la care lotul este respins.

a). Planul de control constă în stabilirea următoarelor:- tipul controlului, prin atribute sau prin măsurare;- tipul sondajului (eşantionării), simplu, dublu sau multiplu;- condiţiile de recepţie stabilite de furnizor şi beneficiar, respectiv mărimile AQL,TQL, α şi β care permit determinarea parametrilor planului.

Tipurile de sondaj (eşantionare) se definesc astfel:- Eşantionarea simplă constă din extragerea unui singur eşantion n după

controlul căruia se ia decizia de acceptare sau respingere, după cum numărul de exemplare defecte (K) din eşantion este mai mic sau egal K ≤ A ori este mai mare decât numărul de acceptare (A).

- Eşantionarea dublă constă din extragerea unui eşantion n după care, pe baza informaţiilor obţinute, se hotăreşte acceptarea lotului sau extragerea unui nou eşantion n; concluzia de acceptare sau respingere se face pe baza informaţiilor furnizate de suma celor două eşantioane.

- Eşantionarea multiplă decurge ca şi eşantionarea dublă, dar în mai multe trepte (cu maxim 7 eşantioane extrase).b). Mărimea eşantionului n se determină prin metode statistice, funcţie de planul de control adoptat. În acest calcul se poate lucra cu funcţiile statistice χ2 care sunt tabelate şi se aleg funcţie de A, α şi β.

Mărimea eşantionului, determinată prin metode statistice, este stipulată, de regulă, în standardul de calitate al produsului respectiv.

Există posibilitatea, de asemenea, ca valorile parametrilor n şi A să se extragă, funcţie de α, β, p1, p2 din tabele existente în literatură.

Folosirea expresiei binomiale a probabilităţii β

β = (1 – p)n

oferă o altă metodă de determinare a mărimii necesare a eşantionului.c). Nivelul de verificare a calităţii

Toate planurile de control au câte trei variante: normal, sever şi redus. În condiţiile în care se foloseşte acelaşi nivel de calitate acceptabil (AQL) şi

acelaşi nivel de control (Nc), diferenţele între cele trei grade de severitate sunt:- planurile de verificare severă se deosebesc de cele normale prin numărul de acceptare şi numărul de respingere mai mici, efectivele eşantioanelor fiind aceleaşi;

7

- planurile de verificare redusă se deosebesc de cele normale şi de cele severe prin numărul de acceptare şi cel de respingere mai mari, dar şi prin efectivul eşantioanelor, care este mult mai mic.

Pentru început este indicat să se folosească un plan cu exigenţă normală. Trecerea la alte grade de severitate se face în următoarele condiţii:- se trece de la verificarea normală la cea severă atunci când din 5 loturi verificate succesiv două au fost respinse;- se trece de la verificarea normală la cea redusă atunci când 10 loturi consecutive sunt admise şi numărul total de defecte din eşantioanele celor 10 loturi este mai mic sau egal cu un anumit număr limită dat;- se trece de la verificarea redusă la cea normală atunci când un lot este respins.

1.3. Fiabilitatea

Fiabilitatea (reliability) este probabilitatea ca un produs să îşi îndeplinească fără defectări funcţiile sale specifice într-o anumită perioadă de timp, într-un ansamblu de condiţii de funcţionare dinainte precizate. Conceptul de fiabilitate este cunoscut de foarte mult timp, dar termenul este ceva mai recent, înlocuindu-l pe cel vechi de “siguranţă în funcţionare”. Fiabilitatea este o caracteristică a produselor de lungă folosinţă.

Noţiunea de fiabilitate diferă, aşadar, ca semnificaţie, de noţiunea de calitate prin aceea că prin calitate se face referire la un anumit moment, cel mai adesea momentul zero al vieţii produsului, în timp ce fiabilitatea reflectă o evoluţie a calităţii în timp.

Conceptul de fiabilitate este inseparabil de capacitatea produsului de a fi reparat (repus în funcţiune) după defectare, definită prin mentenabilitate.

Mentenabilitatea este probabilitatea ca un sistem să fie repus în stare de funcţionare într-o perioadă de timp dată. Ea cuantifică proprietatea de mentenanţă, adică a activităţii de menţinere a caracteristicilor de calitate ale unui sistem, structuri sau produs.

Teoria fiabilităţii se bazează pe utilizarea unor parametri probabilistici, variabile aleatoare discrete (de exemplu numărul de defecţiuni într-un interval de timp dat) şi variabile aleatoare continue (cum sunt durata funcţionării până la defectarea unei componente şi durata de functionare între două defectări succesive).

Cuantificarea fiabilităţii se foloseşte de un model matematic bazat pe densitatea de probabilitate a defectărilor în timp .

Funcţia de repartiţie a evenimentului “defectare”este dată de relaţia:

Probabilitatea ca între momentele 0 şi t să nu apară nici o defectare, adică fiabilitatea produsului respectiv, este complementul până la 1 al funcţiei F(t):

R(t) = 1 – F(t)

ceea ce se pote scrie

8

unde u(t) este funcţia densităţii de probabilitate a defectărilor aleatoare.Doar un număr relativ restrâns de funcţii matematice apar ca funcţii de densitate

u(t) în studiul fiabilităţii. Forma lor diferă corespunzător cu rata defectării, care se defineşte ca fiind raportul dintre probabilitatea ca defectul să se producă într-un interval de timp şi mărimea intervalului de timp. Astfel, funcţia exponenţială

sau

corespunde unei rate constante a defectării (independentă de timp), adică în acest caz probabilitatea defectării nu depinde de vechimea produsului.

În funcţiile de mai sus, reprezintă rata defectărilor, iar Θ = 1/λ este viaţa medie a produsului.

În cazul functiilor u(t) de tip Gauss, rata defectării creşte cu timpul şi deci probabilitatea defectării creşte cu vechimea produsului.

Dacă un produs este alcătuit din n piese în serie, în care defectarea oricăreia dintre piese poate conduce la defectarea întregului echipament, presupunând că defectarea oricăreia din componente este independentă de defectarea celorlalte, probabilitatea ca echipamentul să supravieţuiască fără defecte unui moment oarecare t este dată de relaţia:

R(t) = R1(t).R2(t)……Rn(t)

Unde Ri(t), i = 1,2,…n sunt funcţiile de fiabilitate ale fiecărei piese, R(t) este funcţia de fiabilitate a ansamblului echipamentului

Dacă fiecare componentă are o densitate de probabilitate a defectelor exponenţială, atunci

unde λ = λ1 + λ2 + λ3 + ….+ λn

Se poate deci afirma că densitatea defectării sistemului este suma densitătii defectării tuturor componentelor, iar viata medie a tuturor componentelor este

9

Defectările componentelor produselor, în raport cu modul în care se produc, pot fi:a) Defecte catastrofice, defecte care se produc atunci când componente ale produsului devin brusc şi complet inactive sau manifestă spontan o modificare de mari proporţii a caracteristicilor. Ele apar ca o avarie spontană, fără simptome anterioare.b) Defecte prin uzură, care se deosebesc de cele catastrofice prin ceea că sunt anunţate de deteriorări la început uşoare, care se agravează pe măsura învechirii produsului.Funcţie de frecvenţă, defectele pot fi:- defecte sporadice care reprezintă o schimbare nefavorabilă bruscă a produsului sau a componentelor sale şi necesită acţiuni de remediere pentru revenire la starea iniţială;- defecte cronice sunt modificări nefavorabile de lungă durată pentru a căror remediere trebuie operate schimbări în modul de realizare a produsului, de exemplu prin modificarea unui sistem nerealist de toleranţe.

Problemele sporadice de calitate reclamă aplicarea principiilor controlului, în timp ce problemele cronice aplicarea principiilor moderne de "perfectionare radicală", ceea ce corespunde conceptului modern de asigurare şi management al calităţii.

10

II. MANAGEMENTUL CALITĂŢII

Calitatea nu poate fi asigurată numai prin verificare. Ori cât de strictă, verificarea conduce numai la separarea produselor bune de cele care nu îndeplinesc condiţiile de calitate. Controlul în sine al loturilor de produse nu îmbunătăţeşte calitatea unui produs, cu atât mai mult cu cât deficienţele care se depistează se pot datora problemelor din fabricaţie, dar şi lipsurilor din proiectare, aprovizionare, desfacere, transport etc. În realizarea produselor de calitate trebuie implicată deci întreaga organizaţie producătoare. Au fost adoptate în acest scop metode de organizare care asigură integrarea tuturor factorilor care influenţează calitatea produsului sau serviciului oferit de o firmă. Controlul calităţii devine astfel o parte a unui sistem mai amplu şi mai complex.

Dezvoltarea producţiei de mare serie şi a comerţului internaţional care a caracterizat ultima sută de ani a fost însoţită de cinci etape ale modalităţii de organizare a activităţilor care privesc calitatea mărfurilor produse. Desigur, aceste etape nu sunt separate net, ci ele se interpătrund, iar etapele anterioare se regăsesc într-o anumită formă în etapele următoare, care le integrează. Cele cinci modalităţi de organizare folosite de întreprinderile producătoare au fost următoarele:

- inspecţia calităţii;- controlul calităţii prin metode statistice;- sistemul de asigurare a calităţii;- sistemul de management al calităţii;- managementul calităţii totale (TQM).Inspecţia calităţii, prezentată anterior, a apărut la începutul secolului XX, legat

de principiile lui Taylor de organizare a muncii. Diviziunea muncii a dus la separarea celor care execută de cei care controlează.

Accentul era pus pe verificarea produsului finit, pe identificarea şi separarea produselor necorespunzătoare şi nu pe controlul procesului de fabricaţie care este sursa principală a neconformităţilor. Inspecţia avea, deci, un rol pasiv în eliminarea produselor neconforme. Gradul de implicare a personalului în problema calităţii era redus, fiind implicaţi numai şefii de echipă şi inspectorii de calitate.

Controlul calităţii prin metode statistice a apărut şi s-a dezvoltat în deceniile 3 – 5 ale secolului XX, ca urmare a lucrărilor lui Shewart, Deming şi Juran. Se foloseau metode de control statistic, controlul prin sondaj, ceea ce a dus la reducerea costurilor controlului. Conceptul cheie a fost AQL, aşa cum a fost definit anterior. În urma controlului se acţiona pentru reglarea procesului de obţinere a produsului, potrivit unui ciclu în patru faze: planificare, execuţie, verificare, acţiune.

Şi în acest caz, gradul de implicare al personalului era redus, la nivelul controlorilor tehnici, al inginerilor, al specialiştilor în calitate.

Sistemul de asigurare a calităţii a apărut în SUA în deceniul 6 al secolului XX, promotorul său fiind J. M. Juran. În cadrul sistemului accentul este pus pe prevenirea defectelor prin contribuţia tuturor compartimentelor cu atribuţiuni în domeniul calităţii, a întregului lanţ de la proiectare până la client.

Asigurarea calităţii este ansamblul de acţiuni planificate şi sistematice necesare pentru a da încrederea că un produs sau serviciu va satisface condiţiile de calitate specificate.

11

Aşadar, în timp ce calitatea se referă la un anumit produs şi la un moment dat, asigurarea calităţii se referă la capacitatea producătorului în sine de a produce mărfuri de un anumit nivel calitativ.Se defineşte ca sistem al calităţii ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, proceduri, procese şi resurse care au ca scop asigurarea calităţii.

Acţiunile componente ale asigurării calităţii implică toate etapele de realizare a produsului, cum sunt cele de planificare/proiectare, de realizare, de control, de optimizare a realizării produsului în condiţiile de calitate impuse, de vânzare, asistenţă tehnică, întreţinere, scoatere din uz etc. Prin sistemul de asigurare a calităţii, planificarea şi realizarea calităţii devine responsabilitate a tuturor salariaţilor organizaţiei.

Conceptul de asigurare a calităţii înseamnă două atribuţii importante şi anume:- determinarea din timp a neconformităţilor şi intreprinderea de acţiuni corective printr-o funcţie de verificare realizată de personal de specialitate;- prevenirea abaterilor şi defecţiunilor potenţiale, atribuţie a conducerii organizaţiei care prin personalul desemnat selectează, aplică, suparaveghează aplicarea sistemului de asigurare a calităţii şi analizează eficienţa economică a sistemului adoptat.

Un sistem de asigurare a calităţii adecvat ales şi aplicat duce nu doar la realizarea ocazională a produselor de calitate ci şi la repetabilitatea realizării, prin corelarea problemelor de calitate din toate etapele ciclului de obţinere şi de viaţă al produselor.

Realizarea sistemului de asigurare a calităţii se materializează, pe plan organizatoric în întreprindere, prin:- stabilirea documentelor necesare desfăşurării activităţilor care concură la realizarea produselor la nivelul calitativ stabilit, documente care stabilesc ce, cum, când, cu ce şi de către cine trebuie făcut, responsabilitatea tuturor celor implicaţi, verificarea acţiunilor intreprinse şi aplicarea corecţiilor necesare. Documentele principale ale sistemului calităţii sunt manualul de calitate şi procedurile elementelor sistemului. În esenţă, manualul calităţii stabileşte modul de coordonare a factorilor interni angajaţi în realizarea calităţii, iar procedurile sunt directivele pentru personalul implicat în realizarea acţiunilor pentru realizarea funcţiunilor de calitate.- efectuarea de audituri periodice în vederea analizării modului de respectare a sistemului calităţii adoptat, a eficienţei lui, a necesităţii unor modificări.

Metodele aplicate pentru asigurarea calităţii, organizaţia aferentă şi îmbunătăţirea lor continuă constituie managementul calităţii.

Sistemul de asigurare a calităţii a făcut obiectul standardelor internaţionale din familia ISO 9000 care au fost preluate şi în standardizarea română. În anii 2000 - 2001 au apărut standardele ISO 9000 în noua versiune care se referă la sistemul de management al calităţii, preluate şi ele în standardizarea română.

Sistemul de management al calităţii face trecerea de la sistemul de asigurare a calităţii la managementul calităţii totale(TQM). Potrivit standardului ISO 9000:2000 sistemul de management al calităţii şi metodele de excelenţă, adică TQM, au la bază principii comune.

Obiectivul managementului calităţii, ca parte a managementului general al întreprinderii, este îmbunătăţirea performanţelor întreprinderii, cu politica de calitate orientată spre îmbunătăţirea continuă.

12

Activităţile sunt abordate procesual, iar organizaţia este ţinută sub control în domeniul calităţii. Gradul de implicare a organizaţiei este total, aşa cum este şi cel al colaboratorilor din amonte şi aval care au implementat şi ei sistemul calităţii.

Managementul calităţii totale (TQM) este un concept apărut în SUA în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, promotori fiind Feigenbaum, Crosby, Deming, Juran. Calitatea totală este obiectivul, iar managementul este mijlocul de atingere a acestui scop.

Elementele calităţii totale sunt:-adaptarea produsului la nevoile clientului (evitarea noncalităţii, adică a situaţiilor

de caracteristici sub valorile din specificaţie);-performanţele (evitarea toleranţelor mari, a dispersiei valorilor indicatorilor);

-competivitatea (raportul optim preţ/calitate);-termenele respectate (a termenelor de livrare, dar şi în cazul răspunsului la solicitările clienţilor, reducerea timpului de creare a produselor noi).Conceptele cheie ale TQM sunt “excelenţa”, “depăşirea aşteptărilor clienţilor”, “zero defecte”.Gradul de implicare al organizaţiei şi în primul rând al managerului de vârf, precum şi al întreprinderilor colaboratoare este total.Managementul calităţii totale integrează toate celelalte concepte anterioare.Trebuie reţinut faptul că toate conceptele moderne de asigurare a calităţii nu sunt caracteristice numai întreprinderilor mari; în egală măsură ele sunt apicabile şi este necesară aplicarea lor pentru a se menţine pe piaţă şi în întreprinderile mici şi mijlocii. Mai mult, întrepriderile mici şi mijlocii care fac parte din sfera de furnizori ai marilor companii sunt obligaţi prin TQM să aplice prevederile standardelor din seria ISO 9000 şi să aibă un management al calităţii certificat.

13

III. CERTIFICAREA CALITĂŢII

Existenţa pe piaţă a unui număr mare de produse noi, unele din ele de mare complexitate, obţinute prin tehnologii noi, din materii prime noi, uneori sintetice, a determinat solicitarea din partea clienţilor a unor garanţii obiective pentru a avea încredere în calitatea produselor şi serviciilor pe care le cumpără. Garanţia obiectivă şi încrederea se realizează prin certificarea conformităţii produselor şi serviciilor, certificare ce astfel a devenit un factor important al dezvoltării schimburilor comerciale şi al protecţiei consumatorilor.

Certificarea calităţii implică două sisteme:- certificarea produselor, serviciilor, personalului şi sistemului calităţii;- acreditarea organismelor abilitate să emită certificate de conformitate.Certificarea conformităţii se defineşte drept atestarea de către un organism

neutru acreditat că un produs, un proces sau un serviciu este conform cu specificaţiile de referinţă, care poate fi un standard, o normă sau un document tehnic.

Acreditarea reprezintă recunoaşterea oficială a competenţei unui organism de certificare. Pentru ca procesul de acreditare să se desfăşoare într-un cadru unitar, au fost elaborate standardele europene EN seria 45000. Aceste standarde au fost adoptate şi în România, şi sunt simbolizate SR EN 45001 şi în continuare.

Exită şi posibilitatea ca pentru anumite produse furnizorul să declare conformitatea produsului pe proprie răspundere. Standardul EN 45014 stabileşte criteriile generale pentru declaraţia de conformitate a furnizorului prin care acesta declară pe propria răspundere că un anumit produs este în conformitate cu un document de referinţă, standard sau act normativ. În sensul celor de mai sus, furnizor poate fi un producător, importator, distribuitor, prestator de servicii etc, iar declaraţia de conformitate poate avea forma unui document, a unei etichete sau o altă formă echivalentă, aplicată pe un catalog, factură sau pe instrucţiunile de utilizare.

În cadrul procedurii de certificare, principalele caracteristici ale produsului sunt determinate în laboratoare acreditate, iar rezultatele sunt comparate cu specificaţiile, standardul ori norma tehnică. Organismul de certificare, în baza rezultatelor acestor analize poate emite certificatul de conformitate şi marca de conformitate.

Certificatul de conformitate este documentul emis pe baza regulilor sistemului de cerificare, prin care se atestă că un produs ori serviciu este în conformitate cu un standard sau un alt normativ.

Aceasta se deosebeşte de certificatul de calitate care consemnează existenţa unui anumit nivel calitativ al produsului şi care este eliberat în primul rând de către producător.

Marca de conformitate este un semn distinctiv protejat, emis pe baza regulilor sistemului de certificare, care atestă că produsul sau serviciul respectiv este realizat conform cu documentul de referinţă. În România există marca de conformitate CS (conformitate naţională), care se reproduce în eticheta produsului respectiv. În cadrul sistemului de certificare a conformităţii se compară produsul supus certificării cu documentul de referinţă relevant şi nu cu alte produse. Certificatul emis nu semnifică faptul că produsul este mai bun decât alte produse care eventual nu au certificatul, ci faptul că produsul îndeplineşte condiţiile de calitate impuse, mărind încrederea clienţilor potenţiali în produsul respectiv.

14

Atât în Uniunea Europeană, cât şi în România, cerificarea calităţii este, din punct de vedere al obligativităţii, de două feluri:

- certificare obligatorie, pentru produsele care fac obiectul unor reglementări obligatorii pe pran naţional (legi) sau european (directive), adică produsele din aşa numitul “domeniu reglementat”. Astfel sunt, de exemplu, produsele care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea oamenilor ori mediul înconjurător (“cerinţele esenţiale” prevăzute în Directivele europene de armonizare).

- certificare voluntară, pentru celelalte produse sau servicii (“domeniu nereglementat”). Chiar dacă aceste produse nu fac obiectul unor reglementări pentru a fi puse pe piaţă, întreprinderile pot să le supună procedurii de certificare pentru a-şi menţine sau extinde piaţa, deoarece certificarea conferă încrederea că produsele sau serviciile sunt de calitate.

Documentele de certificare a calităţii, întocmite de o terţă parte neutră acreditată pot fi documente esenţiale în expertiza calităţii şi în special în expertiza merceologică judiciară.

Posibilitatea certificării conformităţii este strâns legată de existenţa unor laboratoare acreditate.

Certificarea de conformitate se poate referi nu numai la un anumit produs ci şi la întregul sistem al calităţii din organizaţie, sistem care asigură ca produsele sau serviciile organizaţiei să fie conforme cu aşteptările cumpărătorilor.

În atestarea calităţii produselor, pe lângă certificate, dar nu în locul acestora, se pot folosi şi alte documente, cum sunt buletinele de analiză în care se precizează detaliat anumite caracteristici fizice, chimice, mecanice etc. ale produsului şi care pot fi eliberate de laboratoarele proprii ale furnizorului sau de către terţi.

Omologarea produselor, definită ca acceptarea oficială a unui tip de produs şi aprobarea producerii lui (în serie), este echivalentă ca noţiune cu certificarea, în sensul că ambele presupun intervenţia în relaţia furnizor-client a unei părţi neutre care efectuează o evaluare obiectivă a calităţii.

Operaţiunea de omologare cuprinde activităţi pe baza cărora o comisie special constituită declară în scris că produsul sau serviciul respectiv întruneşte toate cerinţele prevăzute într-un standard sau în alte specificaţii tehnice.

Din comisia de omologare fac parte reprezentanţi ai producătorilor, consumatorilor, laboratoarelor acreditate pentru testare, unităţilor de cercetare - proiectare etc. Documentul eliberat de comisia de omologare este certificatul de omologare în care se confirmă nivelul calităţii ce devine referinţă pentru calitatea produselor realizate în serie.

Pentru produse de mare importanţă pentru toate ţările membre, cum sunt, de exemplu autovehiculele, Uniunea Europeană are directive de omologare comunitară, “omologarea de tip”. În general, omologarea în sensul ei clasic, pe baza unui document de recunoaştere restrânsă, documentaţia pe baza căreia a fost realizat produsul, tinde să fie înlocuită prin certificarea sau omologarea de tip, la care documentaţia de referinţă este un document recunoscut pe scară largă, aşa cum sunt standardele naţionale sau internaţionale.Garanţia calităţii produselor şi serviciilor este responsabilitatea juridică şi economică a producătorului, cărăuşului şi a unităţii comerciale faţă de consumator pentru calitatea produselor sau serviciilor, într-o perioadă de timp prestabilită.

15

În România, există trei modalităţi legale de garantare a calităţii şi anume termenul de garanţie, termenul de valabilitate şi durata de utilizare normată.Termenul de garanţie este intervalul de timp în cadrul căruia remedierea sau înlocuirea peodusului sau serviciului se realizează pe seama şi cheltuiala producătorului sau prestatorului serviciului, dacă deficienţa de calitate nu este cauzată de folosirea neadecvată de către client.Certificatul de garanţie confirmă calitatea produselor de folosinţă îndelungată. Stabilirea termenului de garanţie se face prin acte normative sau prin contract. Momentul începerii termenului de garanţie este vânzarea produselor către client sau, în cazul instalaţiilor sau maşinilor complexe, punerea în funcţiune.Răspunderile garanţiale ale celor trei parteneri care participă la circuitul tenhic al produsului sunt următoarele:-producătorul răspunde direct pentru viciile ascunse pe toară perioada termenului de garanţie, după care are o răspundere morală;-cărăuşul răspunde pentru menţinerea calităţii produselor transportate de la furnizor la beneficiar;-unitatea comercială răspunde pentru viciile aparente.Perioada de utilizare normată este intervalul de timp în care produsul îşi menţine nemodificate toate caracteristicile funcţionale, în condiţiile de utilizare, depozitare şi transport stabilite prin documente tehnico – economice.Perioada de funcţionare normată este specifică fondurilor fixe şi are funcţia de limitare în timp a răspunderii pentru viciile ascunse.Termenul de valabilitate este intervalul de timp în care produsele îşi păstrează nemodificate toate caracteristicile calitative iniţiale. Momentul începerii termenului de valabilitate este data de fabricaţie.Termenul de valabilitate este specific produselor alimentare, chimice, cosmetice, medicamentelor etc. Comercializarea produselor cu termenul de valabilitate expirat este interzisă şi se pedepseşte conform legii.

3.1. Certificarea conformităţii în Uniunea Europeană

Tratatul de la Roma (1958) de constituire şi amendamentele din 1987 la Actul unic european stabilesc liniile directoare ale Uniunii în vederea realizării pieţii interioare cu circulaţia liberă a mărfurilor şi serviciilor. În acest sens, Tratatul impune apropierea dispoziţiilor legislative ale membrilor Uniunii privind funcţionarea pieţei comune. Din această dispoziţie decurg directivele de armonizare tehnică ale Uniunii.

Documentul fundamental privind abordarea globală în materie de evaluare a conformităţii este Rezoluţia Consiliului Comunităţilor Europene din 1989. Această “abordare globală” are drept scop menţinerea încrederii reciproce între statele membre şi crearea încrederii în activitatea producătorului şi în organismele de certificare şi acreditare. Câteva din principiile fundamentale ale rezoluţiei sunt:- asigurarea unei abordări coerente în legislaţia comunitară a fazelor procesului de evaluare a conformităţii, a criteriilor de desemnare şi certificare a organismelor care intervin în proceduri şi utilizarea mărcii C.E.;- utilizarea generalizată a standardelor europene privind asigurarea calităţii (EN 29000), crearea de sisteme de acreditare, aplicarea de tehnici de intercomparare;

16

- promovarea de acorduri de recunoaştere reciprocă în materie de certificare şi încercări în interiorul Uniunii şi cu terţe ţări.

Potrivit ideii de dereglementare din legislaţia comunitară, în domeniul certificării de conformitate este dominantă tendinţa ca performanţele şi caracteristicile de calitate să nu fie impuse din afară, ci ele să rămână exclusiv în competenţa producătorului care, însă, este obligat să declare onest aceste performanţe şi caracteristici. Trebuie, totuşi, respectate cerinţele esenţiale prevăzute în directivele sau standardele europene obligatorii. Între aceste cerinţe esenţiale, obligatorii, se găsesc cele privind protecţia sănătăţii şi a mediului.

Pe lângă directivele comunitare, şi o serie de alte documente internaţionale stau la baza certificării de conformitate. Aşa sunt, de exemplu, normele emise de CODEX Alimentarius Comission, organ comun al WHO şi FAO.

Procedurile de certificare a conformităţii ale Uniunii Europene sunt modulate pe diferite faze ale evaluării între care controlul intern, fabricaţie, examinare de tip, conformitate cu tipul, asigurare calitate completă.

Organele care intervin în certificarea sistemelor de calitate sunt private, acreditate de organisme naţionale şi reunite în reţeaua EQNET, creată în 1990.În Uniunea Europeană, pentru produsele din “domeniul reglementat”, care întrunesc “cerinţele esenţiale” prevăzute în directivele UE se aplică marca “CE”. Pentru produsele din “domeniul nereglementat” se aplică “marca de certificare”. În acest sens a fost înfinţată Organizaţia Europeană de Încercări şi Certificare (EOTC). Existenţa acestei organizaţii, formată din grupuri naţionale şi internaţionale implicate în certificări în domeniu nereglementat, asigură recunoaşterea reciprocă a rezultatelor încercărilor şi crează un nivel ridicat al încrederi în ele, elimină încercările şi certificările repetate, oferă servicii descentralizate de evaluare a conformităţii.Infrastructura europeană de acreditare şi certificare mai cuprinde Organizaţia Europeană pentru Promovarea Cooperării între Laboratoarele de Încercări EUROLAB şi Cooperarea Europeană pentru Acreditare CEA. Aceste organisme cooperează cu organismele internaţionale similare: Cooperarea Internaţională în Acreditarea Laboratoarelor ILAC şi forumul Acreditării Internaţionale IAF.Pentru armonizarea evaluării conformităţii în domeniul nereglementat se implementează acorduri de recunoaştere reciprocă şi mărci de conformitate comune. Sistemele de certificare şi mărcile de conformitate comune atestă conformitatea cu standardele europene armonizate. În acest fel a apărut Sistemul de Mărci Europene prin care unui produs i se atribuie o singură marcă europeană recunoscută de toate statele membre. Astfel este, de exemplu, marca voluntară KEYMARK acordată de organisme independente care îndeplinesc cerinţele Sistemuli Mărcii Europene CEN/CENELEC.

3.2. Certificarea calităţii în ţări ale Uniunii Europene

Procedurile de certificare diferă de la ţară la ţară, în limitele reglementărilor comunitare. Două exemple semnificative şi importante prin volumul contactelor cu partenerii români sunt Germania şi Franţa.Certificarea în GermaniaGermania este, alături de Japonia, ţara cu cele mai mari succese în domeniul calităţii, calitate pentru care există înrădăcinat un adevarăt cult.

17

În Germania organismele de certificare sunt organizate pe domenii:- Certificatul siguranţei în funcţionare - Geprüfte Sicherheit (GS) este cel mai celebru certificat de încredere pe piaţa germană care, deşi nu este obligatoriu, practic condiţionează accesul pe piaţă a produselor din sfera sa de cuprindere, de la jucării la instalaţii complexe. Marca GS este acordată de TÜV (Technische Überwahrungsverein), organism abilitat de guvern, şi atestă conformitatea cu standardele referitoare la securitatea persoanelor şi cu legislaţia privind securitatea aparatelor tehnice. Marca VDE (Asociaţia Electrotehnică Germană) se acordă în acelaşi scop.- Supravegherea obligatorie se referă la vase sub presiune, ascensoare, aparatură medicală etc.- Certificarea conformităţii produselor cu standardele sau cu alte documente de referinţă Certificarea de acest fel se face prin Marca Verificat DIN (DIN - Geprüft), Marca DIN, Marca Test (privind fiabilitatea), Marca Quelle, Marca RAL, Eticheta ecologică Blaue Engel (Ingerul albastru) privind emisiile de zgomot si gaze, certificatul ABE pentru autorizarea punerii în functiune a autovehiculelor etc.

Marca DIN Geprüft şi Marca DIN sunt acordate de Institutul german de standardizare DIN (Deutsches Institut für Normung) pe baza autoevaluării conformităţii produselor cu standardele, prin declaraţia de conformitate a producătorului înregistrată la DIN.

Marca Test de acordă de Fundaţia pentru încercarea mărfurilor Warentest pe baza determinărlor efectuate în laboratoare independente privind fidelitatea şi securitatea produselor corelat cu preţul lor de vânzare.

Marca QUELLE este atribuită de Institutul pentru încercarea mărfurilor al Casei de Comerţ en-gross Quelle, acreditat de Ministerul federal al muncii pentru încercările de siguranţă.

Marca RAL, atribuită de Institutul german pentru asigurarea calităţii şi marcare, se aplică produselor alimentare, textile, electrocasnice, materiale de construcţii, agenţi de spălare, bijuterii, hârtie etc.- Certificarea sistemelor de calitate de către DQS, membru fondator al EQNET sau de către TÜV - CERT.

Acreditarea se face de către organisme grupate pe cele două domenii – reglementat şi nereglementat, iar coordonarea se face de către Consiliul german de acreditare (DAS), în care este reprezentat sectorul de stat, sectorul privat şi ministerul de resort.Certificarea în FranţaÎn Franţa certificarea conformităţii produselor a început în 1938 cu marca de conformitate cu standardul francez NF (Norme Française). Marca NF poate fi pentru produse industriale, pentru produse ecologice, pentru produse agroalimentare, pentru servicii, fiecare din ele cu grafie uşor diferită. Sistemul constituit ulterior a introdus două tipuri clasice de certificare a calităţii:- Certificatul de calificare se foloseşte în domeniul produselor nealimentare;- Etichetele agricole ("labels agricoles") şi denumirile de origine în domeniul agricol şi de industrie alimentară.Etichetele agricole sunt mărci colective care atestă că un produs de consum alimentar sau un produs agricol nealimentar neprelucrat (seminţe de cereale, flori etc) are un ansamblu de caracteristici specifice care îi conferă o calitate superioară, faţă de alte produse

18

similare. Etichetele agricole sunt atribuite de un organism certificator şi pot fi naţionale, regionale sau sectoriale.Certificatul de calificare atestă că un produs industrial, un produs agricol nealimentar prelucrat sau un echipament comercializat prezintă anumite caracteristici specifice.Sistemul de certificare francez a fost completat ulterior prin introducerea certificatului de conformitate.Certificarea conformităţii atestă că un produs alimentar sau un produs agricol nealimentar şi neprelucrat este conform cu caracteristicile specificate sau cu regulile stabilite în prealabil, după caz, în fabricaţie, prelucrare sau condiţionare.Cele mai importante organisme de certificare din Franţa sunt:- Asociaţia Franceză de Standardizare (AFNOR), organismul naţional de standardizare, gestionează marca de conformitate NF care se acordă pe baza încercărilor efectuate în laboratoare acreditate şi pe baza auditurilor sistemului calităţii producătorului efectuată de experţi independenţi AFNOR.- Laboratorul Naţional de Încercări (LNE), un laborator de stat care gestionează marca LNE, dar girează şi unele certificate NF, mai ales în domeniul ambalajelor.- Organisme de certificare grefate pe centre tehnice, create de stat şi de federaţiile profesionale. Astfel sunt, de exemplu, Asociaţia Dentară Franceză, Uniunea Tehnică a Automobilului, Motocicletei şi Bicicletei, centrul Tehnic al Lemnului etc. Pentru sistemele de calitate certificarea este asigurată de o asociaţie la nivel naţional - AFAQ (Asociaţia franceză pentru asigurarea calităţii).Pentru acreditare s-a constituit Comitetul Francez de Acreditare (COFRAC), un organism privat.

3.3. Certificarea calităţii în România

Constituirea şi funcţionarea Sistemului naţional de certificare a calităţii în România sunt reglementate legal.

Sistemul naţional de certificare a calităţii cuprinde ansamblul organismelor de certificare a produselor şi serviciilor, a organismelor de acreditare a laboratoarelor de încercări, a persoanelor şi ansamblul laboratoarelor de încercări acreditate.

Sistemul este coordonat de Asociaţia Română de Standardizare ASRO, iar acreditarea este coordonată de Asocoaţia Reţelei Naţionale de Acreditare RENAR. Ambele sunt persoane juridice de drept privat, de interes public. Laboratoarele acreditate sunt grupate în reţeaua RELAR.

Organismele de certificare pot fi acreditate numai dacă îndeplinesc condiţiile impuse prin standardele româneşti, în concordanţă cu standardele internaţionale.Certificarea conformităţii produselor, serviciilor şi sistemelor calităţii se face, în România, după aceleaşi reguli ca şi în Uniunea Europeană. Se practică şi în România certificarea obligatorie şi cerificarea voluntară. Pentru certificarea conformităţii cu standardele române de referinţă se foloseşte marca SR, iar pentru certificarea conformităţii cu standardele de securitate de utilizează marca SR-S. Marca SR-S se referă la protecţia vieţii şi sănătăţii consumatorilor şi la protecţia mediului înconjurător. Marcajul se aplică pe produse, ambalaje, etichete sau pe documentele produselor.

19

Marca SR sau SR-S certifică faptul că produsul respectiv satisface cerinţele standardului acelui produs şi că produsul este controlat de către producător şi de către ASRO, în calitate de organism independent, prin audituri la sediul producătorului şi prin prelevare de probe de pe piaţă.

3.4. Calitatea produsului – obiectiv principal al cercetării-dezvoltării

Deoarece calitatea produselor şi serviciilor este determinată de ansamblul activităţilor de la concepţie la execuţie şi folosire, între care există o legătură organică, ea trebuie privită atât prin prisma calităţii produselor la producător (calitatea producţiei) cât şi în exploatare la beneficiar (calitatea produsului).

Calitatea este o noţiune dinamică, determinată de modificările rapide ale caracteristicilor produselor sub impulsul progresului ştiinţifico-tehnic şi tehnologic. Conţinutul ei evoluează corespunzător necesităţilor practice, istorice determinate şi surprinde atât aspectul extensiv (variaţia în timp a caracteristicilor pentru acelaşi produs) cât şi sub aspectul intensiv (amplificarea, îmbogăţirea substanţială a caracteristicilor existente ale produsului). În acest context, importantă pentru societate nu este doar calitatea ca atare, ci şi creşterea calităţii. Produsele de calitate superioară satisfac nevoile la un nivel mai înalt, sunt mai competitive, mai bine apreciate de consumatori, valorifică la un nivel superior resursele, au o valoare mai ridicată.

Calitatea produsului se referă la gradul de utilitate al produsului respectiv, la măsura în care proprietăţile produsului respectiv satisfac cerinţele beneficiarului sau cumpărătorului. Sub o altă formă reperezintă totalitatea proprietăţilor unui produs a cărui evaluare permite determinarea măsurii în care se satisfac cerinţele

Calitatea producţiei se referă la un ansamblu de elemente ce caracterizează atât nivelul calitativ al fiecărui produs, cât şi calitatea activităţii de concepţie, a tehnologiei folosite, a organizării producţiei şi a muncii, a fabricaţiei şi a controlului tehnic al calităţii.

Această abordare a calităţii producţiei precum şi luarea în considerare a elementului dinamic, conduce la tratarea globală sau totală a calităţii şi care se poate evidenţia în “spirala calităţii”.

Calitatea produsului şi a producţiei este apreciată prima dată şi verificată de producător, dar în final calitatea reală a produsului este aprecierea beneficiarului sau a consumatorului.

20

IV. PROBLEME SPECIFICE ALE DETERMINĂRII CALITĂŢII LOTURILOR DE MĂRFURI

Calitatea reală a unui lot de produse este conformă cu calitatea prescrisă când dispersia valorilor caracteristicilor de calitate pentru toate componentele lotului se află în limitele admise şi deci calitatea medie a lotului este acceptabilă.

Dispersia se calculează cu expresia:

S2 =

unde X este valoarea medie a indicatorului de calitate şi n este numărul de probe.Pe parcursul circuitului produsului până la consumator, numeroşi factori

acţionează asupra integrităţii şi nivelului calitativ al produsului. Sub acţiunea acestor factori şi corelat cu natura produsului apar modificări în timp ale proprietăţilor produsului.

Se poate afirma că un produs are calitate normală când pe tot parcursul prelucrării şi comercializării se respectă condiţiile tehnice impuse şi se păstrează proprietăţile prescrise. Din acest punct de vedere calitatea unui lot de marfă poate fi privită sub două aspecte:- calitatea statică, adică nivelul real al calităţii, determinat într-un moment dat al circulaţiei produsului;- calitatea dinamică, adică evoluţia nivelului real al calităţii în timp, ca rezultat al interacţiunii dintre produs şi mediu.

Urmărirea calităţii dinamice presupune determinarea în momentul iniţial şi în timp a proprietăţilor dinamice ale produsului.

Definirea şi urmărirea calităţii dinamice se aplică la stabilirea termenului de garanţie, stabilirea şi controlarea perisabilităţilor, organizarea transportului, a depozitării şi transportului măfurilor etc.

21

4.1. Metodologia generală de determinare a calităţii produselor

Determinarea calităţii constă din măsurători, analize şi încercări care se execută după o metodologie stabilită pentru stabilirea nivelului caracteristicilor de calitate ale produsului la un moment dat.

În cadrul determinării calităţii merceologice se are în vedere:- stabilirea concordanţei dintre calitatea reală şi cea prescrisă a produsului;- stabilirea măsurii în care calitatea produsului corespunde cerinţelor beneficiarului;- compararea calităţii produsului cu starea anterioară.

Determinarea calităţii presupune parcurgerea unor etape descrise în continuare. Metodologia efectivă de determinare a calităţii se alege funcţie de natura produsului (dacă este un produs curent sau unul nou), destinaţia produsului, dacă e necesară determinarea calităţii unui produs singular sau a unui lot, dacă determinarea trebuie să se facă la furnizor sau la beneficiar.

a) Stabilirea criteriilor calităţiiCriteriile în funcţie de care se face aprecierea calităţii exprimă cerinţele de bază

ale calităţii produselor. Criteriile de determinare a calităţii sunt funcţie de specificul produselor şi la stabilirea lor trebuie să se ţină cont de următoarele criterii:- să aibă o valoare ştiinţifică recunoscută şi să fie comparabile cu standardele;- să aibă caracter specific, diferenţiat pe grupe de produse şi pe produse.

Pot servi drept criterii de calitate caracteristicile dimensionale, estetice, comfortul în exploatare etc.

b) Selecţionarea caracteristicilor de calitateDin numărul mare de caracteristici ale unui produs, numai unele sunt esenţiale din

punct de vedere al definirii calităţii - caracteristicile de calitate.Atunci când se determină calitatea, trebuie să se selecţioneze care din proprietăţile

produsului sunt caracteristici de calitate. La alegerea lor trebuie să se asigure că aceste proprietăţi sunt reprezentative şi că există metode eficiente şi uşor de utilizat pentru determinarea lor, preferabil standardizate. În general, pentru determinarea calităţii se apelează în primul rând la caracteristicile standardizate care se completează, dacă este necesar, cu alte caracteristici cu valoare ştiinţifică ridicată dar nestandardizate.

Pentru ca determinarea calităţii să fie cât mai exactă, ponderea caracteristicilor care se determină prin evaluări subiective trebuie să fie redusă în raport cu cele măsurabile.

Ţinând cont de cele de mai sus, din lista tuturor caracteristicilor produsului se selectează cele care exprimă cel mai pregnant calitatea produselor şi crează o imagine generală asupra calităţii. Apoi se completează şi se corelează cu caracteristici mai analitice care pot releva deficienţele care rămân ascunse la studiul caracteristicilor generale.

c) Selectionarea indicatorilor de calitateIndicatorii de calitate sunt expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate.În cazul caracteristicilor standardizate, criteriile pentru indicatorii de calitate vor

fi cei prescrişi în standarde. Dar, adesea, caracterizarea calităţii numai prin acesti indici, cu un caracter pronunţat tehnic, nu este suficientă. De aceea se apelează la mai mulţi indicatori în asociere, ponderat cu coeficienţi care exprimă importanţa acordată fiecăreia

22

din caracteristici în definirea calităţii. Se pot lua în considerare, aşa cum s-a mai arătat, şi caracteristici nestandardizate pentru care specialistul singur îşi fixează nivelurile de comparaţie.

d) Determinarea calităţii reale a lotului de produseCalitatea reală a unui lot de produse se determină cu metode organoleptice şi cu

metode de laborator. Obiectivitatea şi exactitatea se asigură prin pregătirea probelor şi efectuarea determinărilor în condiţiile prescrise. În raport cu dispersia caracteristicilor de calitate în masa unui lot de produse, lotul poate fi omogen sau eterogen. Alegerea celei mai potrivite metode de extragere a probelor este, din această cauză, determinantă pentru stabilirea corectă a calităţii produselor lotizate.

Pregătirea probelor pentru analiză sau pentru încercările de laborator se face prin metode care depind de natura produselor şi de tipul de determinare. Procedee de pregătire a probelor sunt omogenizarea, condiţionarea etc.

Metodele şi tehnicile de determinare a indicatorilor de calitate se clasifică după timpul necesar (rapide, lente), efect (distructive, nedistructive), consum de materiale, caracterul lor (standardizate, nestandardizate).

Este indicat ca în expertizele merceologice să se folosească metodele standardizate. Se preferă, de asemenea, metodele simple, nedistructive, rapide, cu consum mic de materiale şi de mare exactitate.

În faţa instanţei, metodele standardizate sunt singurele oficiale şi care asigură comparabilitatea rezultatelor.

e) Prelucrarea, exprimarea si interpretarea rezultatelorExactitatea rezultatelor măsurătorilor se asigură prin efectuarea unui şir de

determinări repetate pentru fiecare caracteristică de calitate. Rezultatele şirului de determinări se prelucrează statistic, conform cu prevederile standardelor. La exprimarea rezultatului şirului de măsurători pot interveni o serie de parametri statistici ca:- media aritmetică simplă, care reprezintă valoarea centrală în jurul căreia se grupează valorile caracteristicii determinate;- amplitudinea, care reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă a şirului de determinări;- media aritmetică ponderată;- eroarea absolută şi relativă;- abaterea medie pătratică.

f) Controlul şi reducerea erorilor de măsurareErorile de măsurare, definite ca diferenţele dintre valorile rezultate din măsurare

şi valorile de referinţă de mare precizie, însoţesc inevitabil orice măsurare.Erorile pot fi:

- erori întâmplătoare, cauzate de imperfecţiunea organelor de simţ sau de variaţiile condiţiilor în care se efectuează determinările;- erori sistematice, cauzate de imperfecţiunea aparatelor sau metodelor folosite.

Erorile pot influenţa deciziile referitoare la calitatea produselor, de aceea ele trebuie reduse la minimul posibil. Există două căi de reducere a erorilor:- efectuarea de determinări multiple şi folosirea mijloacelor statistice pentru controlul erorii de măsurare;- determinarea cauzelor variaţiei şi eliminarea sau diminuarea lor.

23

Creşterea numărului de determinări are anumite limite impuse de costuri şi de faptul că o creştere substanţială a numărului de determinări, peste o anumită limită, duce la o reducere infimă a erorii.

Informaţii asupra cauzei variaţiei se pot obţine prin descompunerea valorilor în elemente ale dispersiei. Metoda constă în descompunerea erorii unui sistem de măsurători în erori componente care se sistematizează după cauzele care le produc. Această metodă se aplică atunci când trebuie să se aleagă din mai multe şiruri de măsurători pe cel mai apropiat de valoarea reală, în special când determinările sunt efectuate de mai multe persoane, mai multe laboratoare, la date diferite.Determinarea efectivă a calităţii produselor se poate efectua prin metode specifice, derivate din metodologia generală prezentată anterior. Metodele specifice se stabilesc în funcţie de scopul determinării, natura şi destinaţia produsului, dacă este un produs singular sau un lot de produse etc. De asemenea, metodologia specifică depinde şi de locul pe care determinarea de efectuat a calităţii o ocupă:

- determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă;- determinarea calităţii produselor noi.

4.2. Determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă

Determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă urmează, în linii mari, metodologia generală de determinare a calităţii.

Determinarea de către expert a calităţii produselor de fabricaţie curentă poate avea drept scop cunoaşterea calităţii produselor la un moment dat sau urmărirea calităţii produselor într-un interval de timp. În toate cazurile, trebuie să se stabilească schema generală de determinare a calităţii (caracteristicile şi indicatorii de calitate, modul de eşantionare, numărul de determinări de executat pentru un parametru, metodele de determinare, succesiunea în timp a determinărilor), limitele de toleranţă şi câmpul de împrăştiere a indicatorilor de calitate, să se prelucreze datele obţinute şi să se interpreteze.

În cadrul schemei generale de determinare a calităţii trebuie să se opteze preferabil pentru caracteristicile prescrise în standarde şi pentru care există metode standardizate de determinare.

Succesiunea în timp a efectuării determinărilor trebuie stabilită astfel încât eşantionul la dispoziţie să fie folosit cât mai judicios. Astfel, la început trebuie prevăzute determinările nedistructive, apoi cele cu consum mic de material şi numai final, dacă sunt necesare, determinările distructive.

Atunci când, se stabilesc limite de toleranţă şi câmpuri de împrăştiere a valorilor caracteristice, se ţine seama de următoarele:- nu există nici un produs al cărui indicatori de calitate să se situeze în totalitate la nivel optim;- abaterile unor indicatori de calitate în raport cu nivelul optim pot fi compensate parţial sau total de abaterile cu efect favorabil asupra nivelului calitativ ale altor indicatori.

Prelucrarea, exprimarea şi interpretarea rezultatelor sunt uşurate prin "metoda diferenţei", adică înregistrarea unor valori de bază, urmată în continuare doar de stabilirea diferenţelor în raport cu acestea.

24

Determinarea calităţii presupune, după caz, efectuarea unor măsurători a valorilor caracteristicilor de calitate măsurabile şi/sau a unor determinări organoleptice. Măsurările sunt urmate de comparări (cu valorile prescrise în standarde, contracte etc. sau cu etaloane) şi pot fi:a) Măsurători directe, cu ajutorul unor instrumente şi metode specifice, rezultatul exprimându-se în unităţi de măsură cu caracter general valabil, de exemplu mărimile geometrice (în m, mp, mc), masa (în g, kg, tonă), turaţia (în număr de rotaţii pe minut) etc. Trebuie remarcat faptul că în România sistemul de unităţi de măsură legal este sistemul SI (Sistemul Internaţional) şi numai acesta este permis să se folosescă, inclusiv pentru exprimarea rezultatelor determinărilor indicatorilor de calitate.b) Măsurători indirecte, cu ajutorul unor instrumente de înaltă precizie, exprimându-se prin valori care trebuie să se încadreze în anumite limite de toleranţă. Aşa este, de exemplu, determinarea cifrei octanice a carburanţilor, determinare care se bazează pe măsurarea, de fapt, a vibraţiei unui motor etalon atunci când funcţionează cu carburantul supus cercetării. Prin astfel de metode indirecte se determină şi fiabilitatea şi mentenabilitatea produselor;

Comparările sunt obiective atunci când este vorba despre rezultatele unor măsurători şi subiective când este vorba de rezultatele unor analize psiho-senzoriale, de exemplu ale proprietăţilor organoleptice ale unor produse alimentare, articole de modă etc.

Deşi măsurătorile indicatorilor de calitate pot fi foarte precise, datorită opţiunilor diferite ale consumatorilor sau beneficiarilor, determinarea exactă a calităţii unui produs nu poate fi făcută decât în anumite limite. Din acestă cauză se folosesc metode de estimare a calităţii produselor.

25

4.2.1. Cerinţe privind metodele de estimare a calităţii

Estimarea calităţii produselor din producţia curentă comportă mai multe etape, în principiu aceleaşi cu cele tratate în capitolul privind procedura generală de determinare a calităţii produselor. Aceste etape sunt: - Stabilirea caracteristicilor de calitate şi a indicatorilor de calitate;- Identificarea etaloanelor cu care să se compare valoarea indicatorilor de calitate care urmează să fie determinaţi (valori prescrise în standarde interne sau internaţionale, valorile stabilite contractual, valorile acestor indicatori la produse etalon general acceptate) şi stabilirea valorilor pentru aceste caracteristici;- Compararea nivelului caracteristicilor produsului analizat cu valorile caracteristicilor luate ca bază de comparaţie;- Stabilirea importanţei caracteristicilor de calitate privind gradul lor de utilitate în cadrul valorii de întrebuinţare. Această etapă poate fi importantă la anumite categorii de produse la care opţiunile diferiţilor beneficiari pot să difere în funcţie de ponderea acordată anumitor caracteristici ale produsului. - Stabilirea unei metode care să permită agregarea caracteristicilor pentru a se obţine în final un indice sintetic global pentru estimarea calităţii produsului.

În continuare sunt prezentate pentru exemplificare două metode de agregare a caracteristicilor, şi anume metoda bazată pe compararea valorii absolute a parametrilor de calitate şi metoda teoriei utilităţii pentru estimarea calităţii produselor.

- Metoda de estimare a calităţii produsului pe baza comparării valorii absolute a parametrilor de calitate

Dacă, de exemplu, la un produs se iau în considerare patru caracteristici de calitate pentru care măsurătorile au dus la valorile (indicatori de calitate) x1, x2, x3, x4, aceste valori se compară cu valorile corespunzătoare al acestor indicatori din documentaţia de referinţă (standard, contract, produs etalon), x1r, x2r, x3r, x4r. Din raportarea valorilor efectiv măsurate la valorile de referinţă rezultă indicele de calitate pentru caracteristica respectivă ixi. În cazul exemplului luat în discuţie cei patru indici

sunt , , , . Raportarea se face valoare măsurată/valoare de

referinţă, dacă referinţa se exprimă ca „valori mari”, în sensul de valoare prescrisă ca „max.”, „conţine cel mult”etc. (cazul x1 şi x2 din exemplu) şi invers, dacă referinţa se exprimă ca „valori mici”, în sensul de „min”, „conţine cel puţin” etc. (cazul x3 şi x4 din exemplu).

Tabelul 6.1. Stabilirea importanţei caracteristicilor de calitate

x1 x2 x3 x4

V1 k1 k2 k3 k4

V2 p1 p2 p3 p4

V3 np1 np2 np3 np4

Unde V1, V2, V3,…,Vi reprezintă diferitele variante,x1, x2, x3,….,xi reprezintă caracteristicile de calitate,

26

k1, k2, k3,….,ki reprezintă valorile luate de caracteristicile de calitate (indicatori) în varianta V1,

p1, p2, p3,…..,pi reprezintă valorile luate de caracteristicile de calitate (indicatori) în varianta V2,

n reprezintă coeficientul de variaţie al caracteristicii x

Stabilirea indicelui sintetic pentru calitatea produsuluiCu simbolurile definite mai sus, expresia generală a indicelui de calitate al

produsului este

Pentru cazul din tabel indicele de calitate este

În varianta pentru pi indicele de calitate este

Trebuie ţinut cont de faptul că suma ponderilor este egală cu 1.Dacă în cele două variante de determinare a calităţii produsului are valori

mai mari decât 1, produsul respectiv are o calitate superioară în raport cu baza de referinţă:

În varianta a treia, , produsul este de calitate superioară faţă de

cel de referinţă dacă .Această metodă poate fi folosită şi la selectarea produselor. În acest caz se ia în

considerare o bază de referinţă şi va fi ales produsul care depăşeşte baza de referinţă şi are indicele de calitate cel mai mare.

- Metoda teoriei utilităţii pentru estimarea calităţii produselorÎn cadrul aceste metode se aplică de regulă soluţia propusă de von Neumann şi

Morgenstern prin care valoarea unui parametru se poate exprima în utilităţi cu valori între 0 şi 1. Potrivit acestei metode o valoare X se poate exprima într-o utilitate a valorii X care poate fi cuprinsă între 0 şi 1.

Transformarea unei valori în utilitate se face pe baza unei ecuaţii de liniarizare. Astfel, utilitatea unei valori x se poate exprima cu ecuaţia unei drepte

Pentru determinarea coeficienţilor a şi b din ecuaţia de mai sus de transformare a unei valori în utilităţi, se iau în considerare două situaţii limită şi anume:

a) când valoarea caracteristicii este mare, atunci şi utilitatea este maximă şi egală cu 1.

b) când valoarea caracteristică este minimă atunci şi utilitatea este minimă şi este egală cu 0.

Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii, cu necunoscutele a şi b, care descrie cele două situaţii limită de mai sus,

27

pentru X maxim

rezultă

şi

iar utilitatea valorii X, în cazul în care se cer valori mari este

Pentru X minim, sistemul de ecuaţii este

iar soluţiile

şi

utilitatea valorii X, în cazul în care se cer valori mici este

După transformarea valorilor în utilităţi se stabilesc coeficienţii de importanţă pentru fiecare caracteristică considerată sau pondere ori număr de puncte, pentru ca final să se determine utilitatea globală a produsului cu următoarea relaţie:

4.2.2. Aspecte economice ale calităţii produselor

Aspectele economice ale calităţii producţiei şi produselor se pot urmări atât la producător cât şi la beneficiar şi se pune problema unui optim din punct de vedere economic. În graficul din figura 6.1. este redată evoluţia costurilor cu creşterea calităţii la producător, iar în figura 6.2. aceiaşi parametri la consumator. Pe ambele figuri se poate identifica câte un punct de calitate optimă, care, însă, nu este neapărat acelaşi pe cele două diagrame întocmite pentru acelaşi produs. În figura 6.3. este redat graficul optimului din punct de vedere economic, luând în calcul efectul la vânzător (V) şi la cumpărător(C).

Efectuarea unor cheltuieli suplimentare în vederea ridicării calităţii produselor şi serviciilor se justifică din punct de vedere economic în toate cazurile în care suma economiilor (în principal profitul) pentru producător sau economiile înregistrate la beneficiar, obţinute prin vânzarea produselor de calitate superioară, este cel puţin egală, dar mai ales, mai mare decât cheltuielile suplimentare ocazionate.

Cheltuieli suplimentare ocazionate de ridicarea calităţii trebuie analizate atât pe totalul producţiei cât şi pe unitatea de produs. Astfel, ca urmare a perfecţionării tehnicii şi tehnologiilor de fabricaţie, a introducerii în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice, a

28

ridicării calificării personalului, costurile de producţie trebuie să se reducă pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util.

29

Figura 6.1. Calitatea optimă la producătorCurba 1. Costuri legate de asigurarea calităţii (în cercetare, proiectare, SDV). Curba 2. Costuri legate de reducerea pierderilor în producţie datorită rebuturilor şi remedierilor. Curba 3. Costuri de identificare a calităţii.

Figura 6.2. Calitatea optimă la beneficiar

1. Costuri legate de achiziţionarea unui produs de calitate superioară2. Costuri legate de pierderi, datorate utilizării produselor respective

30

1

2

3

Calitate optimă

C

Nivelul calităţii

1

2

C

Nivelul calităţii

Nivelul optim al calităţii la beneficiar

V

CBmax

Calitate optimă

V,C

calitate

Figura nr. - 6.3. Optimul economic

Este necesar astfel, să se determine calitatea optimă pe baza analizei relaţiei dintre costurile calităţii şi efectele obţinute la produsele de calitate superioară, să se aleagă variante care asigură cea mai bună calitate cu cele mai reduse costuri, sau altfel spus cea mai înaltă eficienţă atât la producător cât şi la consumator.

Alte elemente privind aspectele economice ale calităţii se pot găsi în capitolul privind costurile calităţii.

4.3. Particularităţi ale determinării şi analizei calităţii produselor noi

Determinarea şi analiza calităţii unui produs nou trebuie să ţină cont de numeroşi factori din multe domenii. Din această cauză decizia privind introducerea în fabricaţie a produselor noi obligă la o analiză comparativă de optimizare a variantelor existente, soluţia fiind cel mai adesea un compromis între posibilităţile şi interesele producătorului, ale comercianţilor şi cele ale utilizatorilor produselor respective.

a) Determinarea calităţii produselor noiÎn vederea determinării calităţii produselor noi este necesar întâi să se stabilească

în ce constă noutatea lor. Funcţie de elementele de noutate cu care produsele se prezintă în competiţia pieţii se stabilesc şi modalităţile de determinare a calităţii, cu respectarea a două cerinţe:- determinarea trebuie să aibă caracter unitar, adică să se folosească tehnici şi metode de determinare admise pentru produse din aceeaşi grupă de mărfuri;- determinarea trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să se ia în considerare elemente prescrise în standardele produselor similare şi rezultatele testelor de corespondenţă ale acestora cu cerinţele consumatorilor.

Determinarea calităţii produselor noi înseamnă de fapt:- stabilirea caracteristicilor de calitate care se vor cerceta la produsul nou;- stabilirea metodelor de determinare;- stabilirea nivelului minim de calitate pe care noul produs trebuie să-l aibă.

La stabilirea calităţii este necesar să se aleagă caracteristici care să reprezinte exact calitatea produsului, să fie operative şi să necesite condiţii de determinare uşor realizabile.

Adesea determinarea calităţii produsului nou constă în compararea caracteristicilor atât nominale cât şi reale cu caracteristici similare ale unor produse de referinţă.

31

Pentru unele produse, în special alimentare, se foloseşte sistemul de evaluare pe bază de punctaj, care simplifică metologia de determinare şi reflectă satisfăcător nivelul calitativ al produsului.

b) Analiza calităţii produselor noiAtunci când se hotăreşte introducerea unui produs nou în fabricaţie, el trebuie

supus unei analize, pentru a se stabili competivitatea lui tehnică, economică şi socială.Analiza trebuie să stabilească dacă produsele noi corespund cerinţelor

beneficiarilor şi în ce măsură răspund exigenţelor cu care sunt confruntate pe întregul lor circuit tehnic, inclusiv transportul, manipularea, depozitarea şi comercializarea lor.

Analiza produselor noi urmăreşte să stabilească şi măsura în care, din faza de cercetare – proiectare, au fost adoptate soluţii care să corespundă exigenţelor şi impune efectuarea modificărilor şi completărilor necesare. Analiza realizează o serie de obiective care se pot grupa astfel:- analiza calităţii produsului propriu zis, cu stabilirea şi analiza funcţiilor de bază ale noului produs, respectiv ale complexului pe care acesta îl formează împreună cu ambalajul său. În cadrul analizei calităţii propriu zise se examinează sistemele la care participă produsul şi pe baza aceasta funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească.

Sistemele la care noul produs participă cel mai adesea sunt:- sistemul produs - om, a cărui analiză permite stabilirea funcţiilor produselor,

funcţii impuse de cerinţele oamenilor cu care produsele vin în contact (utilizator şi consumator, dar şi lucrători din comerţ, manipulanţi etc) şi final adaptarea produsului la nevoile şi posibilităţile oamenilor;

- sistemul produs – echipament, a cărui analiză duce la stabilirea funcţiilor produsului care să permită prelucrarea în continuare dacă e cazul, transportul, depozitarea etc;

- sistemul produs - mediu a cărui analiză permite stabilirea condiţiilor optime pentru fiecare etapă a circuitului produsului (temperatură, umiditate, grad de poluare, grad de iluminare) astfel ca acesta să-şi menţină integritatea cantitativă şi calitativă.

Analiza calităţii unui produs nou presupune analiza valorii sale de întrebuinţare. Realizarea unui produs este justificată dacă satisface o anumită nevoie, adică are o valoare de intrebuinţare. Valoarea de întrebuinţare este suma unor componente, numite funcţii (valori de întrebuintare elementare). Analiza valorii de întrebuinţare se face în mod riguros prin analiza funcţiilor produsului.

Numărul mare şi varietatea mare de funcţii ale unui produs se grupează în funcţii obiective, subiective şi auxiliare.

Funcţii obiective sunt acelea care contribuie în mod direct la asigurarea valorii de întrebuinţare a produsului şi pot fi măsurate obiectiv şi exprimate în unităţi de măsură bine definite. Astfel, în cazul unui produs alimentar, funcţia obiectivă este aportul de trofine care satisface nevoia fiziologică de hrană. În cazul articolelor de încălţăminte funcţiile obiective sunt definite prin cele de protecţie şi cea ortopedică.

Analiza funcţiilor obiective trebuie să ţină seama de modul de utilizare specific pe care îl pot avea produsele. Astfel, dacă produsele sunt destinate masei consumatorilor, ele trebuie să satisfacă cerinţele la nivel mediu al populaţiei, dar dacă produsele sunt destinate anumitor segmente de consumatori, cum sunt produsele alimentare dietetice, produsele de protecţie, produsele pentru copii, produsele pentru sportivi, sau cele pentru handicapaţi trebuie să se aibă în vedere cerinţele specifice ale acestor consumatori.

32

Funcţii subiective sunt funcţii care participă direct la asigurarea valorii de întrebuinţare, dar nu pot fi măsurate în mod obiectiv. În cazul produselor alimentare, de exemplu, funcţiile subiective sunt reprezentate de proprietăţile psihosenzoriale (olfactive, gustative, vizuale etc). La importanţa funcţiilor subiective contribuie şi rolul pe care acestea le au în percepţia consumatorului, în raport şi cu tradiţia, educaţia, vârsta etc. La produsele nealimentare funcţia subiectivă tipică este funcţia estetică.

La analiza funcţiilor subiective se tratează distinct sistemul produs - ambalaj, ambalajul având uneori un rol determinant în achiziţionarea produsului de către consumator.

Funcţiile subiective se analizează corelat cu funcţiile obiective, astfel încât pe ansamblu să se asigure valoarea de întrebuinţare preconizată.

La unele categorii de produse, cum sunt cele de modă, vinurile, brânzeturile, însuşirile psihosenzoriale, incluse în funcţiunile subiective, au o influenţă atât de importantă, determinantă în formarea calităţii, încât ar putea fi considerate funcţii obiective, deşi evaluarea lor obiectivă este dificilă sau chiar imposibilă.

Funcţiile auxiliare se referă la cerinţele pe care produsul trebuie să le satisfacă pe parcursul circuitului tehnico- economic. Ele contribuie în principal la realizarea a două obiective şi anume păstrarea calităţii produselor şi realizarea cât mai uşoară a operaţiilor la care produsul este supus în circuitul său de la producător la consumator. Şi în acest caz sistemul produs-ambalaj poate constitui un exemplu. Analiza lui arată că funcţia de protecţie a produsului pe care o îndeplineşte ambalajul, fără să concure la valoarea de întrebuinţare a acestuia, este totuşi de mare utilitate, deoarece asigură conservarea calităţii iniţiale a produsului.- Analiza condiţiilor de transport, manipulare, depozitare şi păstrare ale produselor noi

Modul în care se face transportul mărfurilor de la producător la beneficiar are o mare influenţă asupra calităţii produselor, dar şi asupra cheltuielilor şi prin aceasta asupra eficienţei economice a produselor. De aceea, la cercetarea produselor noi, aceste activităţi legate de produse trebuie tratate într-o concepţie unitară, ca o problemă de optimizare: asigurarea mişcării mărfurilor care trebuie să ajungă la beneficiar în momentul şi în cantitatea necesară, cu păstrarea calităţii, cu minim de cheltuieli şi impact minim asupra mediului.

Analizele cerinţelor faţă de produs în raport cu procesele de depozitare şi transport pot duce la necesitatea revizuirii concepţiei despre noul produs şi a adapării lui la condiţiile şi exigenţele acestor procese.

Condiţiile de transport şi depozitare intervin în analiza raporturilor produs-mediu şi produs-ambalaj. Analiza ia în considerare următoarele aspecte principale:- Dimensiunea produselor şi ambalajelor trebuie să asigure folosirea cât mai completă a capacităţii mijloacelor de transport şi a depozitelor. Un mijloc eficient în acest sens este modularea, sistem care s-a impus în special cu extinderea paletizării şi containerizării.

Modularea constă în alegerea dimensiunilor produsului şi ambalajului de prezentare astfel ca să fie cuprinse de un număr întreg de ori în dimensiunile ambalajului de transport sau ale mijlocului de transport.- Asigurarea condiţiilor de păstrare a produselor, pentru păstrarea calităţii pe toată durata circulaţiei lor tehnice. Se iau în discuţie în special condiţiile de mediu cum sunt

33

parametrii din spaţiile de depozitare de care trebuie să se ţină cont ca cerinţă a produselor noi care se analizează.- Raţionalizarea operaţiilor de manipulare, mijloc important atât de reducere a cheltuielilor, cât şi de evitare a vătămării produselor. Se realizează printr-o organizare adecvată, prin mecanizare şi informatizare, prin amenajare adecvată a depozitelor, a rampelor, a mijloacelor de transport. Din punct de vedere al modului de realizare a produsului, acesta înseamnă cerinţe constructive care să asigure protecţia pe întregul circuit al produsului, cerinţe dimensionale, prin încadrarea în prevederile prescripţiilor internaţionale şi în condiţiile impuse de mijloacele de transport şi de manipulare, cerinţe privind ancorarea şi fixarea în mijloacele de transport, cerinţe privind returnarea ambalajelor.- Analiza respectării legalităţii

La analiza calităţii produselor noi, trebuie să se ia în considerare obligaţiile rezultate din legislaţia internă sau internaţională în vigoare. În acest sens, trebuie analizate prevederile legislaţiei pentru produsul sau grupa de produse care se cercetează şi care se pot referi la:

- condiţiile tehnice în care se realizează produsul (tipul de materii prime, caracteristicile tehnologice de fabricaţie etc.);

- condiţiile igenico-sanitare impuse tuturor celor care intervin în obţinerea produsului şi concură la obţinerea unui produs salubru: materii prime, utilaje, forţa de muncă, mediu ambiant;

- condiţiile de comercializare care se referă la restricţiile sau protecţiile vamale, protectia mărcilor de fabrică şi a altor proprietăţi industriale şi intelectuale.

Analiza respectării legalităţii constă în compararea condiţiilor şi soluţiilor propuse cu cele prevăzute de legislaţie. În cazul produselor pentru export, analiza se bazazeă pe exigenţele legislaţiei zonelor cu care produsul va veni în contact pe circuitul său până la consumator.

În cadrul analizei respectării legalităţii trebuie acordată atenţia cuvenită prescripţiilor standardelor în vigoare.- Analiza eficienţei produsului nou.Deteminarea eficienţei economice a unui produs nou presupune evidenţierea îmbunătăţirilor pe care le aduce produsul şi calculul efectelor economice care se produc la apariţia noului produs la producător, la organizaţiile comerciale şi la consumator.

Eficienţa economică se exprimă cu ajutorul unor indicatori tehnici, economici şi sociali cum sunt profitul, durata de recuperare a cheltuielilor de cercetare-proiectare, creşterea productivităţii muncii, reducerea consumurilor specifice, imbunătăţirea caracteristicilor de calitate, creşterea volumului desfacerilor, creşterea eficienţei economice la beneficiari.

Pe lângă indicatorii de eficienţă se mai au în vedere şi următoarele aspecte: - la producător - măsura în care noul produs se integrează în dotările existente şi tehnicile de fabricaţie; - măsura în care noul produs valorifică resursele existente şi reduce poluarea mediului; - măsura în care noul produs aduce o îmbunătăţire a nivelului calitativ în raport cu produsele aflate în fabricaţia curentă. - la societatea de comercializare se analizează dacă noul produs duce la simplificarea aprovizionării, uşurarea etalării şi vânzării, returnabilitatea ambalajelor, reducerea cheltuielilor de circulaţie, reducerea imobilizărilor de fonduri. - la consumatori se analizează calitatea efectului obţinut prin

34

folosirea noului produs, costul produsului, timpul şi mijloacele necesare folosirii sau pentru pregătirea folosirii noului produs, posibilitatea valorificării ambalajului şi de evitare a poluării mediului înconjurător, gradul de conservabilitate şi condiţiile tehnice necesare, nivelul de informare pe care îl asigură eticheta sau ambalajul, cantitatea de produs aflată într-o unitate de ambalaj.

6.8. Calitatea producţiei

Atunci când se abordează conceptul de calitate a producţiei, trebuie avute în vedere atât calitatea cât şi noncalitatea.

6.8.1. Etape şi factori ai calităţii producţiei

Pentru stabilirea calităţii producţiei este obligatorie parcurgerea mai multor etape:a) Obţinerea informaţiilor direct din procesul de producţie care poate fi făcut de către controlorii tehnici de calitate (CTC), valorile obţinute putând fi exprimate fie în procente fie în mod absolut. Informaţiile se referă atât la produsele bune cât şi la cele respinse;b) Interpretarea, dacă este cazul, a cauzelor care au determinat apariţia unei calităţi necorespunzătoare, acest lucru realizându-se fie prin intermediul celor ce lucrează în cadrul compartimentului producţie, fie al celor din cercetare-dezvoltare;c) Stabilirea măsurilor pentru îmbunătăţirea calităţii produselor, măsuri care pot fi legate fie de calitatea materiei prime, de calitatea utilajelor, de calitatea organizării, de calitatea concepţiei, fie de calitatea forţei de muncă.Factorii principali ce influenţează calitatea producţiei pot fi prezentaţi sub forma unei diagrame, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de Diagrama Japoneză. Această denumire vine de la cel care a reuşit să sintetizeze foarte bine aceşti factori, japonezul Ishikawa.

Figura nr. - 6.4. Diagrama japoneză

În diagramă 1. se referă la activitatea de cercetare-dezvoltare, respectiv la documentaţia

tehnică (proiectarea construcţiilor, proiectarea tehnologică etc.);2. face referire la calitatea SDV-urilor (scule, dispozitive, verificatoare) prevăzute

pentru realizarea operaţiilor şi care influenţează calitativ producţia atât prin calitatea lor cât şi prin modul de utilizare corectă;

35

1 8

2 4 6

753

3. este factorul referitor la utilajele care pot influenţa calitatea producţiei prin precizia pe care o pot asigura respectând toleranţele prevăzute în documentaţia tehnică şi prin respectarea regimului de lucru prevăzut pentru fiecare operaţie;

4. se referă la materiile prime şi materialele utilizate care trebuie verificate fizico-chimic/merceologic la recepţie şi depozitate corespunzător în spaţii (depozite) bine definite înainte de a intra în procesul de fabricaţie.forţa de muncă poate avea o influenţă prin nivelul calificării profesionale, interesul manifestat în procesul de producţie precum şi respectarea disciplinei tehnologice. Pentru toate acestea personalul angajat trebuie să fie cointeresat material;

5. se referă la forţa de muncă ce poate avea o influenţă majoră asupra calităţii prin nivelul calificării profesionale, interesul manifestat în procesul de producţie şi prin respectarea discipliniei tehnologice. Pentru stimularea personalului, acesta trebuie cointeresat material;

6. alt factor de influenţă îl reprezintă aparatele de măsură şi control (AMC-urile). Trebuie să existe un plan de control în care să se prevadă atât modul de efectuare a controlului cât şi felul AMC-urilor pe operaţiile respective. Ele trebuie verificate metrologic şi să corespundă cu toleranţele prevăzute în documentaţia tehnică;

7. unul din factorii determinanţi îl constituie organizarea producţiei şi a muncii. Această organizare vizează amplasarea verigilor de producţie, transportul intern şi extern, modul de depozitare a pieselor etc.

Toate cele şapte elemente cuprinse în diagrama japoneză prezentată mai sus se referă la posibilităţile de creştere intensivă respectiv calitativă a producţiei.

6.8.2. Indicatori pentru estimarea calităţii producţiei

Există o mare varietate de opinii privind clasificarea indicatorilor calităţii producţiei. Foarte mulţi specialişti au considerat oportună clasificaea acestora în două categorii, şi anume indicatori globali şi indicatori pe clase de calitate.

Indicatorii globali sunt:a) Ponderea produselor bune (Pb) în totalul producţiei (Pt)

PPb (%) = (Pb / Pt) * 100

b) Ponderea produselor de calitate superioară (Pcs) în totalul producţiei

PPcs (%) = (Pcs / Pt) * 100

c) Ponderea produselor rebutate (Prb) în totalul producţiei

PPrb (%) = (Prb / Pt) * 100sau

Costul producţiei rebutate / Costul producţiei totale

d) Ponderea producţiei refuzate (Prf) în totalul producţiei

PPrf (%) = (Prf / Pt) * 100

36

sauCostul producţiei refuzate / Costul producţiei totale (lei)

e) Ponderea producţiei remaniate (Prm) în totalul producţiei

PPrm (%) = (Prm / Pt) * 100sau

Costul producţiei remaniate / Costul producţiei totale (lei).

Indicatorii pe clase de calitate sunt:a) Coeficientul mediu de calitate (K)

unde: - C este coeficientul de calitate: 0 pentru calitatea extra,1 pentru calitatea I,2 pentru calitatea a II-a etc.

- Q este cantitatea de produse din clasa de calitate respectivă;- i reprezintă categoriile de calitate.Cu cât valoarea coeficientului este mai mică, tinzând spre 0, cu atât calitatea pe

ansamblu este mai bună.În continuare este exemplificat tabelar (tab. 6.1.) modul de pregătire şi prezentare

a datelor pentru calculul acestui indicator pe baza unui caz teoretic.

Tabelul 6.1. Calculul coeficientului mediu de calitate

Clasa de calitate Punctaj Producţie (firma A) Producţie (firma B)I 1 X1 X2II 2 Y1 Y2III 3 Z1 Z2TOTAL

b) Preţul mediu de calitatePreţul mediu de calitate exprimă preţul ce revine pe un produs, indiferent de ramura

din care provine, rezultat al raportului dintre suma valorilor produselor, pe calităţi şi cantitatea totală de produse, respectiv:

unde: q – cantitatea de produse, pe clase de calitate;

37

P – preţul produselor din fiecare clasă;i – categorii de produse (calitate).

Cu cât preţul mediu este mai mare, cu atât calitatea pe ansamblu este mai bună. Pregătirea datelor pentru un astfel de calcul pentru două variante, producţie programată şi realizată, este dată în tabelul 6.2.

Tabelul 6.2. Calculul preţului mediu de calitate.

Clase de calitate Cantitate progtamată

Preţ planificat

Cantitate realizată

Preţ realizat

I a X1 a1 X2II b Y1 b1 Y2III c Z1 c1 Z2TOTAL

6.8.3. Abordări generale privind calitatea producţiei şi calitatea produsului

În literatura de specialitate sunt prezentate sugestiv două aspecte legate de abordarea globală a calităţii produsului şi producţiei.

38

a) Triunghiul calităţii

Figura nr. - 6.5. Triunghiul calităţii

Triunghiul calităţii se bazează pe corelarea dintre beneficiar, concepţie, şi fabricaţie. Între cele trei elemente – beneficiar, concepţie, fabricaţie – există trei tipuri de concordanţe:- Concordanţa între cerinţele beneficiarului şi calitatea concepţiei (1);- Concordanţa între documentaţia tehnică şi fabricaţie (2);- Concordanţa între fabricaţie şi cerinţele solicitate de beneficiar (3).

b) Spirala calităţii Spirala calităţii este o abordare globală care ia în calcul următoarele elemente:1 – calitatea concepţiei;2 – calitatea tehnologiei;3 – calitatea SDV-urilor;4 – calitatea pregătirii fabricaţiei;5 – calitatea aprovizionării;6 – calitatea în exploatare sau utilizare;7 – calitatea controlului tehnic (CTC).După parcurgerea acestor elemente, concluziile privind calitatea, rezultate în urma

controlului fiecărei etape şi în special a calităţii produsului finit constituie sursă pentru îmbunătăţirea calităţii concepţiei, tehnologiei etc., adică se reiau etapele de mai înainte la un nivel calitativ superior, ca într-o spirală ascendentă.

6.8.4. Gestiunea calităţii

Ridicarea nivelului calităţii produselor şi serviciilor, este o importantă cale de creştere a eficienţei economice care necesită efectuarea unor cheltuieli suplimentare cunoscute sub denumirea de cost al calităţii. Costul calităţii cuprinde:- cheltuieli suplimentare în cadrul activităţii de cercetare şi proiectare;

39

Beneficiar

FabricaţieConcepţie

3

2

1

- cheltuieli legate de verificarea mai precisă a calităţii cu aparate şi instrumente perfecţionate;- cheltuieli suplimentare pentru înlăturarea defectelor materiilor prime;- cheltuieli pentru dezvoltarea producţiei de calitate superioară;- cheltuieli suplimentare legate de înlăturarea defectelor exterioare ale produselor (apărute după livrarea lor către beneficiar).

Problema costurilor calităţii sunt tratate mai în detaliu în capitolul următor. Din punct de vedere al gestiunii calităţii poate prezenta importanţă o clasificare a

costurilor calităţii pe grupe de costuri după cum urmează:- costuri de asigurare a calităţii şi prevenire a noncalităţii; aceste costuri sunt reprezentate de curba (1) din graficul producătorului;- costuri de identificare a calităţii produsului (compartimentul sau compartimentele de control al calităţii);- costuri cu noncalitatea – costuri legate de lucrări efectuate în perioada de garanţie, refuzuri de plată la beneficiar, propriile rebuturi şi remanieri în cadrul întreprinderii.

În gestiunea calităţii, care trebuie urmărită în dinamică, se caută să se asigure fonduri corespunzătoare pentru activităţile de asigurare, de prevenire şi de identificare a calităţii şi în acelaşi timp de reducere a costurilor şi a cheltuielilor cu noncalitatea.

Dinamică structurii acestor costuri se poate urmări pe grafice de felul celor din fig. 6.6. în care A şi B reprezintă costurile cu asigurarea şi controlul calităţii, iar C reprezintă costurile cu noncalitatea.

Figura nr. - 6.6. Gestiunea calităţii

Tendinţa corectă este de scădea 3-C şi de a distribui costurile pe celelalte două categorii de costuri.

6.8.5. Bilanţul calităţii

În activul bilanţului se fac referiri la efectele pozitive legate de îmbunătăţirea şi asigurarea calităţii. Aceste efecte pozitive se reflectă atât la producător cât şi la beneficiar

Efectele pozitive la producător pot fi:- spor de profit datorită creşterii volumului de producţie;- preţul care poate fi superior pentru produse de calitate;

40

C Anul X Anul X+11-A

1-A

2-B2-B

3-C3-C

- economii datorită reducerii rebuturilor şi remedierilor;- economii datorită reducerii cheltuielilor în perioada de garanţie;- economii datorită reducerii termenelor de achitare a facturilor la beneficiar ca

urmare a reducerii refuzurilor de plată.Efectele pozitive la beneficiar pot fi:- economii datorită posibilităţii de creştere a beneficiului la beneficiar dacă

utilizează maşini sau materiale cu calităţi superioare;- economii datorită reducerii cheltuielilor de exploatare şi întreţinere a utilajelor;- economii datorită pierderilor scăzute de producţie la beneficiar;- economii valutare dacă cumpără marfa de calitate din ţară în loc de import.În pasivul bilanţuilui sunt trecute toate costurile legate de efortul făcut de

întreprindere pentru asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii, respectiv costurile menţionate la grupa A şi B precum şi costurile care sunt adiţionate ca urmare a noncalităţii.

6.8.6. Determinarea practică a unor indicatori pe clase de calitate

În acest subcapitol este prezentată pentru exemplificare o analiză comparată a celor doi indicatori prezentaţi anterior, coeficientul mediu de calitate şi preţul mediu de calitate la trei societăţi comerciale din judeţul Arad care au ca obiect de activitate principal producerea de textile-încălţăminte. Cele trei societăţi comerciale concurente sunt notate cu A, B şi C.

Analiza porneşte de la produsele tricou bărbaţi pe patru clase de calitate, respectiv extra, calitatea I, calitatea II, calitatea III, în cantităţile prezentate în tabel.

a) Coeficientul mediu de calitate (K)

unde: - C este coeficientul de calitate: 0 pentru calitatea extra,1 pentru calitatea I, 2 pentru calitatea a II-a etc.

- Q este cantitatea de produse din clasa de calitate respectivă;- i reprezintă categoriile de calitate.

Tabelul 6.3. Calculul coeficientului mediu de calitate la trei firme concurente

Clasa de calitate Punctaj Producţie (firma A)

Producţie (firma B)

Producţie (firma C)

extra 0 410 580 490I 1 500 450 320

41

II 2 650 380 440III 3 300 420 620

TOTAL 1.860 1.830 1.870

În urma aplicării formulei de calcul a coeficientului mediu de calitate se obţin următoarele valori:

Ca urmare a rezultatelor obţinute, putem spune că la societatea comercială B coeficientul mediu de calitate are valoarea cea mai mică, respectiv 1,34 faţă de firma A (1,45) şi firma C (1,63) şi deci pe ansamblu calitatea la acest produs (tricouri) este mai bună decât la firmele concurente.

b) Preţul mediu de calitateAnaliza s-a făcut la firma C comparând producţia planificată şi cea realizată,

pentru produsul şosete bărbaţi. Cantitatea planificată şi realizată, precum şi preţurile sunt prezentate în tabel.

Formula de calcul este:

unde: - q – cantitatea de produse, pe clase de calitate;- P – preţul produselor din fiecare clasă;- i – categorii de produse (calitate).

Tabelul 6.4. Calculul preţului mediu planificat şi realizat la firma C.

Clasa de calitate Cantitate planificată

Preţ unitar planificat

Cantitate realizată

Preţ unitar realizat

Extra 180.000 2.000 190.000 2.000I 210.000 1.500 180.000 1.500II 290.000 1.800 300.000 1.800III 320.000 1.700 310.000 1.700

42

TOTAL 1.000.000 980.000

În urma calculelor efectuate se obţin următoarele rezultate:

Din calculele efectuate se desprinde ideea că deşi firma a realizat o producţie sub cea planificată, preţul mediu realizat, 1752 lei, este mai mare decât preţul mediu planificat, 1741 lei, deci se poate afirma că acest tip de produs realizat are o calitate superioară celei planificate. Această realizare este urmare a faptului că societatea comercială a considerat că pentru a face faţă concurenţei este mai indicată o dezvoltare intensivă (calitativă) decât una extensivă (cantitativă).

43

V. COSTURILE CALITĂŢII

Eforturile unor organizaţii de a-şi spori eficienţa financiară poate duce la o abandonare parţială a problemelor legate de calitatea produselor şi serviciilor. Efectul este o creştere a costurilor suportate de client din cauza defectelor sau deficienţelor apărute la produs după cumpărarea acestuia, ceea ce contribuie la diminuarea cotei de piaţă şi a cifrei de afaceri a organizaţiei furnizoare. De aceea este evident că se pot îmbunătăţi performanţele organizaţiei acţionând asupra cauzelor care determină diminuarea respectivă, adică îmbunătăţind calitatea produselor sau serviciilor furnizate. Pentru a asigura eficienţa acestui demers trebuie cunoscute costurile lui.

6.9.1. Generalităţi

Furnizarea de produse sau servicii, sau efectuarea de activităţi care să satisfacă necesităţi exprimate şi implicite, cu alte cuvinte furnizarea produselor, serviciilor, activităţilor de calitate, la costurile cele mai mici posibile trebuie să fie principala preocupare a oricărei organizaţii. Conform unor teorii, lucrurile ar pute fi sintetizate astfel: „În termeni simpli, afacerile înseamnă a face bani şi a satisface Clienţii”.

Absenţa calităţii costă scump. Există estimări potrivit cărora, în cadrul unei întreprinderi, costurile referitoare la calitate, inclusiv pierderile datorate calităţii, variază între 5 şi 25% din totalul cifrei de afaceri, funcţie de întreprindere şi de sistemele de evaluare implementate. Efectuarea estimării costurilor aferente calităţii este un mijloc puternic stimulator, dat fiind că posibilităţile de a creşte profitul printr-un program de reducere a costurilor asigurării calităţii sunt mari.

Cifra la care se ridică pierderile totale datorate noncalităţii, adică defecţiunilor şi neconformităţilor, reprezintă o problemă fundamentală legată de calitate; trebuie să se aibă în vedere îmbunătăţirea calităţii, controlul şi reducerea costurilor referitoare la calitate, odată cu menţinerea sau creşterea cifrei de afaceri.

Calitatea are un efect de pârghie asupra performanţelor financiare ale organizaţiei. În general, dacă se consideră:a = profitul/cifra de afaceri, b = costurile asigurării calităţii/cifra de afaceri,atunci efectul reducerii costurilor efectuate pentru asigurarea calităţii cu o proporţie R este echivalent cu creşterea cifrei de afaceri cu1 + R (b /a)

Acesta este numit adesea efectul de pârghie al calităţii sau pârghia calităţii asupra performanţei organizaţiei.

Conceptul de pârghie a calităţii are, totuşi, doar un rol ilustrativ şi motivaţional şi nu permite punerea în evidenţă cantitativă a creşterii eficienţei organizaţiei din următoarele motive:

- în practică, nu se cunosc precis costurile totale de asigurare a calităţii şi, prin urmare, reducerile procentuale sunt ipotetice;

- efortul financiar ocazionat de reducerea acestor costuri trebuie şi ele avute în vedere (adică trebuie luată în considerare o reducere netă );

44

- reducerea netă în costurile de asigurare a calităţii se produce eşalonat, pe o perioadă de timp în cursul căreia indicatorii operaţionali se modifică.

Sunt necesare, din această cauză, alte metode de calcul a costurilor calităţii şi a eficienţei reducerii lor, metode care se vor prezenta în continuare.

6.9.2. Definiţii privind costurile calităţii

Definiţiile unor noţiuni frecvent utilizate în procesul de evaluare a costurilor calităţii sunt date în continuare.

Noncalitatea (sau “calitatea nesatisfăcătoare”) este diferenţa globală dintre calitatea dorită şi calitatea obţinută efectiv. Această diferenţă poate fi evaluată mai mult sau mai puţin complet în termeni economici.

Costurile calităţii sunt suma costurilor suportate pentru a asigura o calitate satisfăcătoare şi pentru a da încredere în calitate, şi a pierderilor suferite atunci când nu se obţine o calitate satisfăcătoare. Anumite pierderi de acest fel sunt greu de cuantificat, dar pot fi de mare importanţă, aşa cum este, de exemplu, pierderea clientelei.

Costurile referitoare la calitate pot fi defalcate astfel:Costuri interne referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în cazul în

care faptul că produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată înainte ca acesta să părăsească întreprinderea;

Costuri externe referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în cazul în care faptul că produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată după ce a părăsit întreprinderea;

Costuri de detectare şi control: cheltuieli suportate pentru verificarea conformităţii produsului cu cerinţele de calitate, adică pentru finanţarea investigării noncalităţii;

Costuri de prevenire: cheltuieli efectuate pentru a reduce riscurile privind noncalitatea. Aceste costuri includ şi costurile pentru implementarea şi menţinerea unui sistem al calităţii şi pentru activităţile de asigurare a calităţii.

Potrivit unor estimări, în general, costurile de detectare şi prevenire constituie 10 –20 %, iar costurile interne şi externe privind noncalitatea 80 – 90 % din totalul costurilor calităţii.

6.9.3. Evaluarea costurilor calităţii

Evaluarea costurilor calităţii permite să se dea o dimensiune financiară problemei calităţii. Principalele obiective urmărite atunci când se analizează costurile calităţii sunt:- Reperarea oportunităţilor, cu alte cuvinte demonstrarea faptului că resursele organizaţiei respective pot fi folosite mai eficient şi că noncalitatea este o “resursă” care stă la dispoziţie. Acţiunea trebuie să înceapă prin observaţia situaţiei existente şi punerea în evidenţă a neconformităţilor;- Ajutorul la alegerea priorităţilor, identificarea unora din situaţiile cele mai grave din punct de vedere al costurilor calităţii şi definirea obiectivelor acţiunilor viitoare; se stabilesc acţiuni care vizează mize importante;

45

- Sensibilizarea personalului, obişnuirea personalului să cunoască ordinele de mărime care corespund noncalităţii din întreprindere, abordarea temei calităţii atât cu conducerea, cât şi cu colaboratorii folosind limbajul economic şi al cifrelor;- Urmărirea acţiunilor de îmbunătăţire, măsurarea progreselor realizate, încurajarea acestor progrese, menţinerea câştigurilor obţinute, urmărind dacă reducerea costurilor este durabilă. Costurile calităţii sunt un mijloc de gestiune pentru întreprindere;

Există mai multe moduri de a face aceste calcule economice dat fiind că evaluarea poate fi punctuală în timp sau permanentă, poate fi făcută pentru o anumită problemă sau pentru întreaga întreprindere. Estimările sumare sunt adesea preferabile lucrărilor permanente, greoaie.

6.9.3.1. Principii ale calculului costurilor calităţii

Costurile de realizare a calităţii reprezintă cheltuielile angajate de o întreprindere în scopul obţinerii şi asigurării nivelului cerut de calitate şi cuprind costurile de prevenire şi costurile de evaluare, dar costurile calităţii cuprind şi costurile noncalităţii - costul defectelor şi al consecinţelor acestora.

În cadrul analizei costurilor calităţii, se face refere, cu deosebire, la următoarele trei categorii:

- Costurile neconformităţilorAcestea sunt cheltuieli datorate defectelor, cu alte cuvinte cheltuieli făcute pentru

că nu se realizează o muncă conformă cu ceea ce a fost prevăzut. Se disting costurile interne ale neconformităţilor (rebuturi, retuşuri şi alte cheltuieli inutile) şi costuri externe ale neconformităţilor care se descoperă datorită reacţiei clienţilor întreprinderii (despăgubirea clienţilor, penalităţi de întârziere, contracte pierdute).

O propunere de document, pusă la punct de AFNOR este redată în tabelul 2.1. Ea cuprinde rubrici pentru clasificarea costurilor neconformităţilor şi se pretează pentru activităţi industriale, fiecare întreprindere fiind liberă să o îmbunătăţească şi să îşi creeze modul propriu de clasificare. Pentru activităţile de servicii, cheltuielile cu personalul reprezintă o parte importantă a cheltuielilor totale, este deci interesantă detalierea aceastei categorii de cost.

Tabelul 6.5.Costurile neconformităţilor

EVALUAREA COSTURILOR NECONFORMITĂŢILORCosturi interne1. Rebuturi Declasare a unor produse Retuşuri, recondiţionări, reparaţii, Pierderi datorate aprovizionării inutile Absenteism, accidente de muncă, rotaţia personalului Poluare, Procedee superficialeCosturi externe Rambursare daunelor cauzate altora, Active datorate noncalităţii10. Lucrări nefacturate11. Costuri de garanţie13. Cheltuieli de retur pentru produsele refuzate14. Pierderi datorite produselor finite retrase de la vânzare

46

15. Penalităţi de întârziere16. Cheltuieli de expertiză datorite noncalităţii17. Primă de asigurare pentru acoperirea responsabilităţii pentru produse18. Francize plătite19. Taxe bancare datorate pentru depăşiri de termene Remize sau bonificaţii excepţionale, acordate datorită noncalităţii21. Pierderea clientelei22. Alte costuri (de precizat)

Sursa: D. Noye,”Ghid practic pentru controlul calităţii”, Ed. Tehnică. Bucureşti, 2001.

- Costurile de detectare (evaluare)Costurile de detectare reprezintă cheltuielile efectuate de întreprindere pentru

aprecierea nivelului de calitate atins de produsele realizate, pentru identificarea neconformităţilor şi cuprind costurile controalelor, a testelor şi încercărilor efectuate.

- Costurile de prevenireAceste costuri corespund activităţilor al căror scop este de a împiedica apariţia

defectelor: conducerea generală a calităţii şi adoptarea sistemului calităţii conform standardelor internaţionale din seris ISO 9000, programele de instruire în domeniul calităţii, evaluarea capacităţilor unui furnizor, întreţinerea preventivă, proiectarea produselor în conformitate cu cerinţele pieţii, efectuarea de audituri interne, studii de marketing etc.

Dintre toate aceste costuri, cele mai importante pentru întreprindere sunt considerate costurile neconformităţilor.

6.9.4. Modalităţi de calcul al costurilor calităţii

Baza de referinţă la calculul costului noncalităţii este situaţia de funcţionare normală, cheltuielile noncalităţii fiind, de fapt, cheltuielile evitate de intreprindere dacă „totul se petrece bine de prima dată”. Este aşadar necesar ca, în cadrul calculului, să se definească ce se înţelege prin funcţionarea normală

Evaluările au mai multă greutate dacă sunt acceptate de toţi; este indicat să se facă evaluări la valori minime, mai bine subestimate decât supraestimate, iar modul de calcul trebuie să fie incontestabil. Anumite consecinţe ale unor defecte a căror estimare ar fi delicată, de exemplu, oportunităţile pierdute sau pierderea unui client nesatisfăcut se menţionează simplu, fără ca să fie exprimate cifric.

Costurile calităţii nu sunt furnizate de sistemul contabil obişnuit al întreprinderii, este necesar, din această cauză, să se pună la punct un sistem de calcul specific. Un asemenea sistem se bazează, totuşi, în mod necesar, pe contabilitatea întreprinderii, care furnizează suma anumitor cheltuieli. Astfel, contabilitatea analitică poate oferi informaţii privind valoarea mâinii de lucru, cheltuielile repartizate pe servicii, costul orelor-maşină. Dar, cifrele astfel obţinute trebuie să fie analizate şi completate prin estimări, bazate pe anumite convenţii - se convine ca un anumit cost să fie contabilizat la un anumit capitol.

47

Toţi cei care participă la contabilizare şi estimări trebuie să respecte aceleaşi convenţii şi să se refere la aceleaşi definiţii.

Aceste convenţii se concretizează prin redactarea unui ghid de calcul în care se stabilesc definiţii (de exemplu, costul rotaţiei personalului este suma costurilor procedurii de plecare, de recrutare, de instruire a noilor veniţi) şi se dau indicaţii asupra surselor de informaţie. Există şi unele standarde care pot servi drept punct de plecare la redactarea acestui ghid intern.

Totuşi, importanţa care se acordă calculului costurilor generate de noncalitate trebuie să nu deturneze atenţia de la evaluarea satisfacţiei sau insatisfacţiei clienţilor. Această insatisfacţie este adesea dificil de tradus în costuri ale noncalităţii, dar ea trebuie să rămână în centrul preocupărilor privind abordarea calităţii.

Pentru fiecare întreprindere este recomandabil să se conceapă o grilă de calcul care să corespundeă activităţii ei.

Modul de prezentare a rezultatelor depinde de scopul urmărit.Pe lângă exprimarea analitică a costurilor calităţii, există posibilitatea prezentării

unor indicatori reprezentativi.Unul din modurile de prezentare poate lua în calcul numărul de personal al

întreprinderii, în acest caz costul calităţii se exprimă pe salariat.Pentru a face comparaţii în timp, ori între unităţi, sau pentru a arăta care sunt

posibilităţile de reducere a costurilor, este comod ca aceste costuri să se exprime în procente din cifra de afaceri, ceea ce este elocvent pentru toată lumea. Costurile calităţii pot fi exprimate şi în procente din valoarea adăugată pentru întreprindere; acest mod de calcul este şi mai semnificativ.

Regruparea costurilor pe tipuri de defecte, pe tip de produs sau tip de activitate este utilă pentru orientarea acţiunii ulterioare de reducere a costurilor calităţii. Existenţa unui sumar cu toate costurile calităţii ale întreprinderii permite utilizarea calculelor parţiale pe care le cuprinde pentru anumite defecte. De asemenea, face posibilă regruparea costurilor pe centre de responsabilitate; o repartiţie corectă este, totuşi, dificilă, deoarece pentru numeroase neconformităţi cauzele sunt multiple şi responsabilităţile sunt comune mai multor compartimente ale organizaţiei.

Unele întreprinderi urmăresc evoluţia relativă a diferitelor categorii de cost: costuri de prevenire, costuri de detectare, costurile neconformităţilor interne, costurile neconformităţilor externe.

În general, o politică activă de construcţie a calităţii conduce la o diminuare globală a costurilor. Partea reprezentând costurile de prevenire, foarte mică la început, creşte progresiv. Partea reprezentând costurile de detectare creşte uşor la începutul programului, deoarece se realizează un efort de măsurare; apoi, această parte se diminuează, deoarece prevenirea înlocuieşte progresiv numeroasele controale. Prin acest procedeu întreprinderea poate face comparaţii în timp şi pe sectoare.

O modalitate simplă de prezentare, şi adesea suficientă, este aceea de a nu totaliza costurile datorate noncalităţii, ci de a pune în evidenţă costurile datorate unui tip particular de defecte. Aceasta se pretează foarte bine şi pentru IMM-uri.

6.9.5. Modalităţi de analiză a costurilor calităţii

48

Există mai multe modalităţi de abordare a problematicii costurilor calităţii într-o întreprindere. Se redau în continuare trei dintre posibilităţile care se pot lua în considerare la introducerea în întreprindere a unei cercetări referitoare la costurile calităţii.

Evaluarea generală constă în stabilirea, dacă este necesar de către un consultant extern, a unui diagnostic rapid al costurilor calităţii pentru ansamblul întreprinderii.

Deşi estimările care rezultă sunt aproximative, ele permit demonstrarea faptului că există posibilităţi de reducere a costurilor şi mobilizarea factorilor de decizie în aceasta direcţie; importanţa costurilor noncalităţii justifică un efort de mobilizare.

Diagnosticul efectuat la nivelul întreprinderii reia categoriile de costuri prezentate mai înainte (costurile neconformităţilor, de evaluare, de prevenire). Dincolo de constatare, studiul pune în evidenţă locurile unde trebuie acţionat cu prioritate şi evaluează economiile potenţiale realizabile. Chiar şi o estimare aproximativă permite orientarea deciziilor. Acest studiu poate convinge factorii de decizie să se orienteze spre lansarea unui anumit program privind calitatea.

Un dispozitiv permanent înseamnă că, în întreprindere, după un prim diagnostic, se realizează un proces permanent de evaluare a costurilor calităţii, în intenţia de a se asigura informaţii periodice privind diminuarea costurilor şi măsurarea regulată a progreselor realizate, cu metodele riguroase ale urmăririi costurilor. Crearea unui asemenea dispozitiv cere o muncă considerabilă şi se pune problema dacă se justifică acest efort. Contabilitatea generală şi analitică a întreprinderii furnizează cifre utile, dar care nu sunt suficiente; trebuie creat un nou sistem cu colaborarea şi sprijinul serviciilor contabile, iar convenţiile adoptate pentru calcul trebuie să fie admise de toţi.

Estimări punctuale pentru anumite defecte, acest al treilea mod de studiu, constă în reperarea diferitelor neconformităţi şi evalualuarea costurilor pentru defectele care par cele mai grave. Aceasta este, de obicei, modalitatea preferată de analiză a costurilor calităţii. Se iau în considerare doar costurile neconformităţilor, celelalte costuri ale calităţii (detectare, prevenire) fiind ignorate. Aceste costuri nu se însumează pentru ansamblul întreprinderii ci se studiază „defect cu defect”, pentru a măsura efectele pe care le provoacă. Intenţia este deci aceeaşi ca în prima abordare: sensibilizarea, crearea unei dispoziţii de a acţiona.

Există, desigur, riscul ca acestor estimări parţiale să le scape unele costuri ascunse importante, care vor fi identificabile numai în urma unei evaluări generale şi sistematice. Pe termen lung, trebuie abordate totalitatea neconformităţilor, dar, la inceput, se selecţionează doar acelea care par mai grave. Analiza economică şi calculul costurilor de calitate permite identificarea neconformităţilor celor mai costisitoare, care provoacă o creştere a costurilor sau o deteriorare a cifrei de afaceri. Astfel, calculul şi analiza costurilor calităţii este un instrument important la dispoziţia organizaţiei în cadrul managementului calităţii.

6.10. Calitatea mărfurilor şi protecţia mediului

Marfa, ca rezultat al activităţii umane, are efect asupra mediului cel puţin în două ipostaze, ca produs al unei tehnologii care este mai mult sau mai puţin poluantă şi ca obiect al consumului/utilizării, proces în cursul căruia iau naştetre agenţi mai mult sau mai puţin poluanţi. De asemenea, circuitul tehnic al produsului de la producător la

49

consumator creează un contact marfă – factori de mediu, o relaţie în ambele sensuri, marfa fiind afectată de factorii de mediu şi mediul, la rândul lui, fiind afectat de marfă.

Este, în aceste condiţii, evident că, între multiplele aspecte ale calităţii, definită ca totalitatea proprietăţilor mărfii care fac ca marfa să satisfacă cerinţele exprimate sau implicite ale cumpărătorului, proprietatea de a afecta mediul într-o măsură mai mare sau mai mică ocupă un loc important.

Există tendinţa la cumpărători de a conştientiza perfect, necesitatea caracterului nepoluant al mărfurilor.

O sursă majoră de poluare legată de mărfuri o constituie deşeurile, care prezintă o continuă creştere cantitativă şi în diversitate. Problemele create de aceste deşeuri devin şi mai grave datorită faptului că o parte din ele nu sunt biodegradabile, deci nu se reintegrează în mediu în mod natural şi datorită caracterului toxic al unora din ele. Cantitatea mare de deşeuri, chiar biodegradabile şi netoxice, constituie o mare problemă de protecţie a mediului, prin faptul că se depăşeşte adesea capacitatea naturală de autoepurare, adică de autoprotejare a mediului împotriva materialelor evacuate în urma unul consum mereu în creştere de produse. O soluţie aplicată pe scară largă o constituie procedeele costisitoare de depozitare, tratare sau de distrugere a deşeurilor.

Pe de altă parte, produsele în cantitate tot mai mare, solicitate de piaţă, şi în ultimă instanţă, de consumatori, inglobează tot mai multe din resursele limitate de care omenirea dispune.

Rezultă că factorii de mediu nu mai pot avea în mod nelimitat rolul dublu de furnizori de resurse şi de receptori de reziduuri.

Protecţia mediului impune relizarea unor cicluri de producţie închise de felul: materie primă – producţie – produs – materie primă. Realizarea unor astfel de procese ciclice este condiţionată de valorificarea reziduurilor şi a deşeurilor care rezultă pe parcursul fabricării şi consumului produselor. Şi în acest fel, protecţia mediului a devenit o problemă strâns legată de calitatea produselor şi serviciilor, sau, exprimat în alt mod, unul din aspectele esenţiale ale calităţii a devenit, azi, modul în care produsele afectează mediul pe parcursul fabricaţiei, pe tot circuitul lor tehnic şi al consumului, respectiv după consum.

Realizarea unor cicluri de producţie închise materie primă – producţie – produs – materie primă constituie unul din elementele fundamentale ale dezvoltării durabile.Impactul pe care produsele care devin mărfuri îl au asupra mediului, în oricare din etapele vieţii lor, sau după utilizarea lor, constituie din motivele de mai sus, un element important al calităţii lor. Necesitatea protecţiei mediului este o necesitate implicită, sau, uneori, o cerinţă exprimată explicit, faţă de produsele achiziţionate de consumatori.

Prin faptul că a apărut necesitatea ca, deja la proiectarea produselor, să se prevadă atât lipsa unui impact negativ asupra mediului în timpul fabricării, al circuitului tehnic şi al utilizării, cât şi posibilitatea reintegrării lor în natură, după utilizare, fără efecte negative, ori a reintegrării lor în circuitul economic, ca materie primă, aceste caracteristici pot fi incluse în ipostaza calităţii - calitate de proiectare. Îmbunătăţirea calităţii produselor din punct de vedere ecologic presupune satisfacerea unor cerinţe cum sunt: utilizarea de materii prime refolosibile, utilizarea energiei în cantităţi mai mici şi din surse inepuizabile, utilizarea de componente reparabile, produsul să aibe mai puţine efecte secundare, să necesite ambalaj mai redus, să nu prezinte pericole pentru animale, să fie silenţioase, să necesite mai puţină apă, să

50

polueze mai puţin, să fie biodegradabile, să fie reciclabile, să consume puţine materii şi materiale.

În multe din ţările dezvoltate, produsele care afectează mediul peste limita admisă sunt supuse unor taxe suplimentare, fiind astfel făcute mai puţin competitive şi mai puţin atractive în raport cu produsele care afectează mediul în mai mică măsură.

Chiar şi în absenţa unor astfel de măsuri fiscale, se constată că cerinţele ecologice reprezintă unul din factorii de care cumpărătorii ţin cont tot mai mult la decizia de achiziţionare, alături de celelalte aspecte de calitate, de preţ, de experienţa anterioară a cumpărătorului.

6.11. Etichetarea mărfurilor

Etichetarea cuprinde totalitatea fişelor, mărcilor, imaginilor sau altor materiale descriptive scrise, imprimate, ştanţate ori aplicate pe ambalajul unui produs, sau alăturat lui1.

Etichetarea reprezintă un mijloc simplu şi eficient de comunicare şi informare între industrie, comerţ şi consumatori, cu privire la originea şi calitatea produselor.

Etichetele cuprind, în general, date de identificare a produselor (grupa din care produsul face parte, producătorul), calitatea produselor (caracteristici, clasa), masa unităţii de produs, elemente de identificare a lotului, domeniile de utilizare, restricţiile de consum, condiţii de păstrare, termen de garanţie etc.

Deşi în practică nu există o delimitare netă, etichetele se pot clasifica în etichte de prezentare, de identificare şi de promovare.

Informaţiile oferite de etichetă sunt diverse, funcţie şi de natura produselor, existând o tendinţă de specializare a etichetelor pentru anumite grupe de produse. Astfel sunt etichetele pentru produsele alimentare, textile, electrice, chimice, produse din sticlă, ceramice etc.

Etichetarea produselor alimentare se face conform unor reglementări internaţionale elaborate de comitetul de resort din cadrul Comisiei Codex Alimentarius al FAO/OMS. Potrivit acestor reglementări, eticheta produselor alimentare trebuie să conţină elementele de identificare a produsului (denumire, ţara de origine, adresa producătorului, distribuitorului), lista ingredientelor (materii prime şi auxiliare, aditivi), termenul limită de consum, valoare nutritivă (în special dacă produsul se adresează unui segment special de consumatori – copii, bolnavi). Prin declararea valorii nutritive a produsului se oferă clienţilor informaţii privind valoarea energetică (kJ/kg), cantitatea de componente nutritive (proteine, glucide, lipide), conţinutul de vitamine şi de componente minerale.

Etichetele nu trebuie să furnizeze informaţii false despre produs, să prezinte produsul într-un mod care să-i creeze clientului o imagine eronată.

Etichetarea produselor este reglementată şi la nivelul Uniunii Europene (Directiva 79/1112-78CEE); aceste reglementări cuprind şi ele prevederi potrivit cărora nu este permis ca eticheta să inducă în eroare consumatorul cu privire la natura, calitatea, cantitatea, originea şi provenienţa, modul de obţinere şi conservarea produsului, precum şi prin atribuirea unor proprietăţi pe care produsul nu le are.

1 Definiţia FAO/OMS; I Stanciu, “Calitologia ştiinţa calităţii mărfurilor. Bazele merceologiei”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002

51

Etichetarea în România a produselor alimentare este reglementată prin Hotărârea de Guvern nr. 784/1996 care este aliniată la prevederile europene. Această hotărâre prevede obligativitatea redactării etichetei în limba română, obligativitatea elementelor de identificare a produsului (denumirea şi adresa producătorului, importatorului, distribuitorului, după caz, seria şi data fabricaţiei), termenul de valabilitate, modul de folosire, lista ingredientelor în ordinea descrescătoare a importanţei calitative, concentraţia alcoolică pentru băuturile cu concentraţia de peste 1,2%, valoarea nutritivă şi energetică pentru produsele destinate copiilor de vârstă mică etc. Eticheta trebuie să cuprindă masa produsului, sau volumul acestuia, după caz, dacă producătorul a trecut la ambalarea volumetrică a produselor distribuite prin reţelele de magazine, potrivit reglementărilor legale. Eticheta cuprinde marca “e”, care reprezintă garanţia producătorului că produsul ambalat îndeplineşte cerinţele legale privind ambalarea.

Etichetarea produselor textile ţine cont de necesitatea unui sistem care să asigure informarea vânzătorului şi cumpărătorului cu privire la marea diversitate de produse apărută ca urmare a utilizării, în diferite proporţii, a fibrelor chimice şi a folosirii unor tehnologii noi de finisare care conferă proprietăţi specifice unor produse.

Potrivit reglementărilor româneşti, Ordonanţa Guvernului 21/1992 şi Hotărârea Guvernului 785/1996, eticheta produselor textile trebuie să cuprindă, pe lângă elementele de identificare, elemente specifice precum mărimea confecţiei, modelul, culoarea, desenul, compoziţia procentuală fibroasă a ţesăturii (faţă, căptuşeli), tratamente de finisare aplicate.

Mărimea confecţiilor se înscrie în conformitate cu standardele române de dimensiuni, inclusiv pentru produsele din import.

Tratamentele de finisare indicate pe etichetă sunt, de exemplu, Sanforized, pentru produsele din fibre celulozice naturale care îşi modifică dimensiunile la spălat cu maxim 1%, Easycare, pentru confecţii uşor de întreţinut rezistente la pătare datorită conţinutului de teflon, Permanent Press, pentru produsele de tip bumbac, care nu necesită călcarea după spălare, Scothgard, pentru produsele care nu se pătează.

Etichetarea energetică a aparatelor electrocasnice ca aparatele frigorifice (frigidere, congelatoare, combine frigorifice), maşini de spălat, cuptoare de încălzit, instalaţii de aer condiţionat etc. din producţia internă şi din import este reglementată, în România, printr-o legislaţie aliniată la prevederile şi practica europeană. În etichetă trebuie să se precizeze consumul de energie, eficienţa energetică, alte caracteristici specifice, conform şi cu standardele valabile în domeniu.Utilizarea mărcilor, inclusiv în cadrul etichetării produselor, este tratată la capitolul privind protecţia proprietăţii industriale.

6.12. Funcţiile calităţii

Calitatea se defineşte, aşa cum s-a arătat mai înainte, printr-un ansamblu de caracteristici care satisfac nevoi sociale existente la un moment dat. Acele caracteristicile ale produselor prin care se defineşte calitatea stau la baza clasificării funcţiilor calităţii în:funcţia tehnică;funcţia economică;funcţia socială.

52

Funcţia tehnică a calităţii este conferită de caracteristicile tehnice şi funcţionale şi exprimă gradul de utilitate al produsului.

Caracterisiticile tehnice sunt prevăzute din faza de concepţie a produsului şi sunt influenţate de calitatea materiei prime şi a materialelor, de calitatea procesului tehnologic şi a mijloacelor de producţie.

Caracteristicile tehnice pot fi măsurate cu mare exactitate şi au un caracter obiectiv.

Caracteristicile funcţionale sunt specifice produselor de folosinţă îndelungată şi cuprind disponibilitatea cu cele două componente ale sale, fiabilitatea şi mentenabilitatea. Mărimea acestor caracteristici determină volumul cheltuielilor la utilizator.

Funcţia economică a calităţii este judecată prin prisma eficienţei economice.O componentă principală a costurilor de producţie o reprezintă costul calităţii.

Acesta reflectă cheltuielile implicate cu obţinerea certă a calităţii produselor/serviciilor precum şi a celor destinate fundamentării încrederii în calitate pe toată durata vieţii active a produselor.

Problematica costului calităţii este abordată şi în standardele din seria ISO 9000.Se poate considera că între producător şi consumator există o tranzacţie a

calităţii. În sistemul economic - comercial tranzacţia calităţii se efectuează printr-un lanţ cu multe verigi, cu interacţiuni între ele, în care elementul uman, cu factorul său subiectiv, se găseşte în ambele situaţii, de producător şi de beneficiar (şi final de consumator). Satisfacerea necesităţilor şi aspiraţiilor sale, găsirea elementelor de motivare, are o puternică influenţă asupra stării de echilibru dinamic al sistemului descris.

Obţinerea unei eficienţe ridicate ar presupune ca îmbunătăţirea calităţii să fie însoţită de diminuarea costurilor de producţie. Dar, ca regulă generală, cu cât calitatea unui produs este mai ridicată, cu atât costurile de producţie sunt mai mari. Din acest motiv, de obicei, calitatea realizată nu trebuie să fie cea tehnic maxim posibilă, deoarece cheltuielile legate de obţinerea ei ar fi exagerate. Ea trebuie să se plaseze la un nivel la care efortul material şi uman suplimentar să fie compensat prin efecte economice favorabile la utilizator. Nivelul de calitate care asigură echilibrul între eforturi şi efecte constituie calitatea optimă.

Toate aceste aspecte trebuie să stea în atenţia producătorilor mai ales în condiţiile concurenţiale impuse de mecanismele economiei de piaţă.

Funcţia socială a calităţii este determinată de influenţa pe care o exercită calitatea produsului şi serviciilor asupra condiţiilor de viaţă, de muncă precum şi asupra mediului înconjurător.

În condiţiile accentuării caracterului de masă al producţiei şi consumului, când stresul, aglomeraţia, criza de timp şi poluarea se fac tot mai puternic simţite în viaţa cotidiană, rolul acestei funcţii este într-o continuă creştere.

Cunoaşterea efectelor sociale ale mărfurilor presupune, deci, cercetarea unor proprietăţi care influenţează, direct sau indirect, starea de sănătate a oamenilor, calitatea vieţii, nivelul de cultură şi civilizaţie, gustul estetic etc., precum şi gradul de poluare al mediului, care şi el se repercutează mai devreme sau mai târziu asupra calităţii vieţii.

Un loc important în cadrul acestei funcţii îl ocupă caracteristicile psihosenzoriale, ergonomice, ecologice şi estetice ale mărfurilor. În această privinţă, standardele diferă de la ţară la ţară, de la regiune la regiune în funcţie de nivelul de dezvoltare atins.

53

În ultimul timp a crescut foarte mult ponderea caracteristicilor ergonomice şi ecologice, funcţia socială fiind uneori hotărâtoare la lansarea produselor pe piaţă, iar pentru produsele alimentare proprietăţile psihosenzoriale, alături de cele privind inocuitatea lor, au o importanţă deosebită.

6.13. Standardele ca element de referinţă în aprecierea calităţii mărfurilor

Standardizarea se defineşte ca acţiunea de stabilire a unor reguli în scopul realizării ordinii într-un domeniu dat, în avantajul şi consensul tuturor celor interesaţi. Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare a unor documente de referinţă care cuprind soluţii ale unor probleme tehnice şi comerciale cu caracter repetitiv, pentru obţinerea unei economii de ansamblu, respectând cerinţele funcţionale şi cele de securitate.

6.13.1. Definiţii şi generalităţi

Standardul este un document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, garantând un nivel optim de ordine intr-un context dat.*

In prezent sunt supuse standardizării domenii care acoperă practic toate sferele de activitate umană. Standardele abordează diferite aspecte caracteristice domeniului respectiv cum sunt terminologia, clasificări, simboluri şi codificări, unităţi de măsură, tipizarea unor elemente ale produselor, calitatea şi modul de verificare a calităţii, prescripţii de marcare, ambalare, depozitare, transport etc.

Standardele de calitate emise pentru diferite produse ori grupe de produse – standardele de produse - cuprind în general următoarele informaţii (funcţie şi de natura produsului respectiv): generalităţi (titlul, instituţia care a elaborat standardul, simbolul şi numărul, clasificarea alfanumerică, o prezentare a domeniului la care se referă, definirea noţiunilor care intervin în text), condiţii tehnice pentru produsele respective, reguli de verificare a calităţii pe loturi, metode de analiză, ambalare şi marcare, depozitare şi transport, garanţii.

Standardele sunt documente cu caracter tehnico - juridic, prin care se prescriu norme unitare referitoare la nivelul caracteristicilor unui produs precum şi mijloacele prin care să se exprime, să se verifice şi să se menţină aceste caracteristici. În acest fel, standardele se constituie în cele mai importante specificaţii în raport cu care se stabileşte nivelul calitativ al produsului la care se referă şi, ca atare, elemente de referinţă în expertiza calitatăţii mărfurilor.

Un standard nu conţine neapărat toate prevederile necesare pentru contractare. Utilizatorii standardelor trebuie să se asigure că sunt în posesia ultimei ediţii şi a tuturor modificărilor standardului respectiv. Informaţiile referitoare la standardele române - termenul de începere a aplicării, modificări etc - sunt publicate în Catalogul standardelor române şi în publicaţia de specialitate a Asociţiei de Standardizare din România, ASRO.

Standardele nu sunt obligatorii de drept, ele au un caracter facultativ constituindu-se tot mai mult ca principii, linii directoare, ghiduri. Alcătuind, însă, baza

* Standardul SR 10000-1:1994

54

pentru certificarea de produs şi descriind regulile de bună practică adoptate prin consens şi unanim acceptate, inclusiv în instanţă, standardele sunt obligatorii de fapt: a nu respecta un standard echivalează în ochii consumatorilor, care asociază standardul cu calitatea, a nu fi de încredere.

Aplicarea standardelor devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general, sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare. Reglementarea este un document emis de o autoritate şi care conţine reguli cu caracter obligatoriu.

6.13.2. Clasificarea standardelor

În funcţie de nivelul de standardizare, standardele sunt:-standarde de firmă, adoptate de persoane juridice cum sunt societăţile comerciale sau regiile autonome;-standarde profesionale, adoptate de organizaţii profesionale legale, pentru anumite domenii de activitate;-standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare;-standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de standardizare (de exemplu standardele europene);-standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională de standardizare (de exemplu standardele ISO).

În funcţie de conţinut, standardele pot fi:-standarde de bază, care au o aplicare generală, sau conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu;-standarde de terminologie, care enumeră şi definesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu;-standarde de încercări, care descriu metode de încercare a produselor, eventual de eşantionare, de prelucrare statistică a rezultatelor; -standarde de produse, care cuprind caracteristicile pe care produsul sau grupa de produse trebuie să le aibe, pentru a asigura satisfacerea cerinţelor;-standarde de procese, care cuprind cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;-standarde pentru servicii, care cuprind cerinţele referitoare la servicii, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;

6.13.3. Standardizarea naţională

Standardele naţionale sunt elaborate de organisme care în majoritatea ţărilor sunt de drept privat.Primul organism naţional de standardizare a fost cel din Marea Britanie, Institutul Britanic de Standardizare (1901). Acesta elaborează “standarde fundamentale”, care se referă la sistemul unităţilor de măsură, şi “standarde industriale”, publicate sub denumirea de British Standards (BS) care au un conţinut corespunzător aproximativ standardelor de produs. Standardele care stabilesc reguli privind utilizarea materialelor şi aparatelor, astfel încât să se asigure protecţia vieţii şi sănătăţii persoanelor, sunt publicate sub denumirea de “code of practice”.

55

Organismul naţional german de standardizare este Deutsches Institut für Normung (DIN), creat în 1917, iar standardele emise poartă sigla DIN.În Franţa, elaborarea standardelor naţionale este realizată de o instituţie privată, Asociaţia Franceză de Normalizare (L’Association Française de Normalisation – AFNOR), creată în 1926. Standardele naţionale franceze poartă denumirea de “Normes françaises” (NF). Politica în domeniul standardizării este elaborată de un organism guvernamental, Comisia de Normalizare (La Comission de Normalisation), care are şi rolul de a supraveghea aplicarea standardelor.In Statele Unite organismul naţional de standardizare este Asociaţia Americană de Standardizare (American Standards Association), de fapt o federaţie care reuneşte asociaţii industriale, instituţii tehnice şi organizaţii ale consumatorilor, care elaborează standardele naţionale “American Standards” (AS). Activitatea ASA se desfăşoară sub controlul Consiliului de Standardizare (Standard Council). Alte organisme americane de standardizare sunt, de exemplu, ANSI (American National Standards Institute), o organizaţie privată care coordonează elaborarea de standarde cu aplicabilitate voluntară în diverse domenii, printre care ingineria, electronica şi construcţiile şi ASTM (American Society for Testing and Materials), o organizaţie ştiinţifică şi tehnică pentru standardizarea unor materiale şi metode de testare. Standardizarea naţională în România a început în 1948 şi, în prezent, se desfăşoară în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 39/1998. Organismul naţional de standardizare este asociaţia de Standardizare, ASRO, o asociaţie de drept privat. Printre principalele atribuţii ale ASRO se pot cita elaborarea standardelor naţionale române, reprezentarea intereselor României în organismele internaţionale de standardizare şi asigurarea cooperării internaţionale în domeniu, certificarea de conformitate a produselor cu standardele naţionale, editarea “Catalogului standardelor române” şi a publicaţiilor de specialitate – revista “Standardizarea “ şi “Buletinul standardizării”.În România standardele au fost obligatorii până în 1992. În prezent, aplicarea standardelor naţionale are caracter voluntar (standardele nu sunt obligatorii de drept), dar poate deveni obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate, în cazul în care protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor şi a mediului înconjurător ori apărarea intereselor consumatorilor o impun.Potrivit prevederilor care reglementează standardizarea, se pot emite şi coduri de bună practică, documente care recomandă reguli sau proceduri privind proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor sau produselor.Elaborarea standardelor naţionale se realizează prin comitete tehnice de standardizare în care sunt reprezentate toate părţile interesate – producători, comercianţi, cercetarea şi proiectarea, învăţământul, organizaţiile profesionale, reprezentanţii intereselor consumatorilor. Activitatea comitetelor tehnice şi regulile privind structura şi redactarea standardelor sunt reglamentate printr-o serie de standarde (seria de standarde SR1000).

Recunoscând importanţa standardizării şi a colaborării internaţionale, România îşi aliniază standardele la cele internaţionale. Astfel, în prezent sunt valabile în România standardele româneşti cu sigla SR (sau STAS pentru cele adoptate înainte de 1992, încă nerevizuite), precum şi standardele româneşti identice cu standardele internaţionale purtând sigla SR-ISO, SR-CEI, funcţie de standardele internaţionale care au foat adoptate, sau identice cu standarde europene, cu sigla SR-EN.

56

Standardele, în urma aplicării principiului de "referire la standarde" ca bază a certificării de conformitate a produselor şi serviciilor, au devenit şi în România un element fundamental în promovarea comerţului, inclusiv a comerţului internaţional.

6.13.4. Standardizarea internaţională

Standardele nearmonizate existente în diferite ţări pentru domenii identice sau similare constiuie o barieră tehnică în calea comerţului internaţional.

O modalitate de depăşire a dificultăţilor produse de standardele nearmonizate existente în diferite ţări o constituie aranjamentele bilaterale, bazate pe încrederea în capabilitatea organismelor omoloage şi în standardele partenerilor străini. Sistemul complex al aranjamentelor bilaterale se dovedeşte complicat şi greoi, astfel că a apărut necesitatea standardizării internaţionale.

Primele standarde internaţionale au fost elaborate în domeniul electrotehnic, de către Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), înfiinţată în 1906.

Pentru realizarea cooperării internaţionale în domeniu, în 1926 a fost fondată Fedraţia Internaţională a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare (ISA), iar în 1947 succesoarea ei, Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO), cel mai larg sistem neguvernamental pentru colaborare voluntară industrială şi tehnică la nivel internaţional.

ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de standardizare, organisme care în această accepţiune sunt comitete membre ale ISO. Scopul ISO este facilitarea coordonării şi unificării standardelor naţionale, elaborarea de standarde internaţionale, promovarea schimbului de informaţii şi a cooperării în domeniu. În cadrul ISO, elaborarea standardelor internaţionale este în general încredinţată comitetelor tehnice. Fiecare comitet membru (organizaţie naţională) interesat într-o anumită tematică are dreptul să facă parte din comitetul tehnic creat pentru tematica respectivă. Organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, care întreţin legături cu ISO, participă, de asemenea, la lucrările comitetelor tehnice.

În cadrul ISO funcţionează şi o comisie pentru evaluarea conformităţii (CASCO), care studiază mijloacele de evaluare a conformităţii cu standardele sau cu alte documentaţii de referinţă a produselor şi sistemelor calităţii, elaborează ghiduri privind încercările, inspecţiile, certificatea produselor şi a sistemelor calităţii, promovează recunoaşterea şi acceptarea mutuală a sistemelor de evaluare a conformităţii.De asemenea, a fost înfiinţat un comitet pentru politica consumatorului (COPOLCO), cu rolul principal de a promova, din perspectiva standardizării, informarea, formărea şi protecţia consumatorilor, de a ajuta consumatorii să beneficieze de standardizare şi să participe la activitatea de standardizare.Un standard internaţional pote fi utilizat ca atare, sau pote fi aplicat după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în standardizarea naţională este voluntară. Standardele internaţionale sunt supuse periodic revizuirii şi orice referire la prevederile lor trebuie făcută, şi în acest caz, după verificarea faptului că standardul respectiv constituie ultima revizie.

Standardizarea la nivel european se realizează prin Comitetul european de Standardizare (CEN), înfiinţat în 1961, din care fac parte ţările membre ale UE şi ale

57

AELS şi, ca membri afiliaţi, şi alte ţări, printre care şi România. Ţările afiliate pot prelua standardele europene ca standarde naţionale. Importanţa preluării standardelor europene ca standarde naţionale este cu atât mai mare, cu cât standardele sunt documente a căror respectare condiţionează practic exporturile către piaţa unică europeană, piaţa cea mai bogată din lume.În Uniunea Europeană punerea de acord între părţi este realizată prin directivele de armonizare tehnică. Directivele fixează cerinţele esenţiale, obligatorii, privind protecţia vieţii, a sănătăţii şi a mediului aplicabile familiei de produse la care se referă standardul respectiv.CEN elaborează standarde europene propriu zise (EN), precum şi documente de armonizare (HD) şi prestandarde europene (ENV). Membrii CEN au obligaţia să preia standardele europene în standardizarea naţională şi să retragă eventualele standarde care le contravin; în cazul documentelor de armonizare se permite elaborarea standardelor naţionale pentru aceleaşi probleme.

Alte organizaţii internaţionale de standardizare sunt Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), care cuprinde şi un comitet mai nou pentru tehnologia informaţiei, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, WHO), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică.

FAO, împreună cu OMS, a înfiinţat în 1962 Comisia Codexul Alimentar cu scopul de coordonare a activităţii de elaborare a unor norme alimentare, punerea de acord a normelor şi publicarea lor într-un “Codex Alimentarius”. Normele Codexului Alimentar au ca principal scop apărarea sănătăţii consumatorului şi armonizarea cerinţelor faţă de produsele alimentare. Normele sunt recomandate guvernelor pentru a fi incluse în legislaţia naţională.

În vederea eliminării barierelor în calea comerţului internaţional, se acordă o importanţă deosebită armonizării standardelor naţionale şi regionale cu standarde internaţionale. În perspectivă, procesul de armonizare a standardelor va favoriza realizarea unui sistem global al standardizării.

Un pas în acest sens îl constituie Acordul asupra obstacolelor tehnice în calea comerţului elaborat de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care prevede creşterea rolului standardizării în comerţul mondial. Acordul conţine un Cod practic care prevede principii şi proceduri unitare de elaborare a standardelor.Un demers important spre un sistem global de standardizare s-a făcut prin înfiinţarea Reţelei de informaţii ISONET care asigură interconectarea centrelor naţionale de informare în domeniul standardizării.

6.14. Unele probleme tipice de calitate ale mărfurilor

6.14.1. Falsuri

Falsificarea este operaţia de modificare a valorii de întrebuinţare a unui produs în mod fraudulos. Falsificarea este sancţionată de lege.

Produsele alimentare sunt cele care se pretează, în general, cel mai bine pentru falsificare. Potrivit normelor legale de igienă pentru produsele alimentare, se consideră falsificare adaosul oricărei substanţe naturale sau sintetice în scopul mascării unor defecte

58

ale produselor, modificării sau conferirii unor proprietăţi pe care produsul nu le justifică prin compoziţia sa.

6.14.1.1. Generalităţi privind falsurile

Un număr de factori favorizează falsurile şi anume:- uşurinţa tehnică de realizare a falsului;- posibilitatea câştigului ilicit;- lacune în normativele tehnice şi tehnologice precum şi în reglementările privind calitatea produselor;- dificultatea tehnică de punere în evidenţă a falsului;- lipsa de organizare şi controlul insuficient al calităţii.

În privinţa facilităţii tehnice de realizare a falsului se poate remarca faptul că falsificatorul cu cunoştinţe profesionale mai puţine produce riscuri mai mari de nocivizare a produsului fabricat, dar şi posibilitatea de decelare a falsului este mai bună.

Direcţiile principale de falsificare a produselor alimentare sunt:- îndepărtarea din produs a unor componente naturale;- menţinerea tuturor componentelor specifice ale produsului, dar într-o proporţie anormală;- introducerea în produs a unui sau a unor componente care nu sunt nici specifice nici normale;- substituirea unor componente naturale cu altele sau cu componente artificiale, contrar reglementărilor legale;- comercializarea unui înlocuitor drept produs natural;- falsificarea completă prin asocierea unor componente chimice asemănătoare celor din produsul natural;- remanierea sau reconditionarea produselor degradate sau viciate pentru mascarea defectelor.

Substituirea de materii prime, semifabricate şi de produse finite se încadrează tot între falsificări.

Exemple de posibile falsificări sunt date în continuare.a) Falsificări de materii prime- Carnea şi peştele se pot falsifica mai greu şi falsurile sunt mai uşor de pus în evidenţă în cazul cărnii prin probe organoleptice şi histologice. Activitatea frauduloasă devine tentantă dacă se face pe baza unor cunoştinţe profesionale temeinice, în mod rafinat şi în cantităţi foarte mari.

Falsificări şi substituiri frauduloase apar, însă, la tocături, prin creşterea în raport cu prevederile din normative a proporţiei de material făinos (orez, făină, pâine) şi prin substituirea unei părţi din carne cu slănină, osânză sau subproduse de abator mai ieftine.- Grăsimile sunt substituite în funcţie de nivelul preţurilor, de exemplu untul cu margarină sau cu ulei vegetal. O formă specifică a falsului este folosirea repetată a grăsimilor colectate de la prăjire, care au proprietăţi fizice şi chimice modificate, devenind chiar dăunătoare sănătăţii datorită degradărilor termice.- Laptele şi brânzeturile sunt cel mai des obiect al substituirii din produsele culinare, dar şi diluarea laptelui cu apă şi prezentarea unui sort de brânzeturi drept altul sunt forme frecvente de falsificare.

59

- Vinurile sunt falsificate în principal prin diluare cu apă, cupajare ilicită de vinuri din soiuri bune cu vinuri comune sau degradate, recondiţionarea unor vinuri degradate.- Cafeaua şi ceaiul se falsifică rar ca materii prime, ele fiind controlate de importator. În alimentaţia publică se falsifică prin utilizarea ceaiului sau cafelei epuizate, fals uşor de pus în evidenţă prin metode organoleptice şi de laborator.- Mierea de albine se falsifică cu zahăr care este de trei ori mai ieftin dar tehnicile de decelare a falsurilor sunt precise.

b) Falsificări de semifabricate culinareSe pot aminti şi în această categorie falsurile din tocăturile de carne. Se mai

practică modificări de raporturi în compoziţia semifabricatelor, în defavoarea componentelor valoroase (carne, caşcaval)

c) Falsificări de produse finiteLa mărfurile industriale, falsurile sunt, în general, mai greu de practicat deoarece

sunt mai uşor de constatat prin examinarea sumară a produsului şi datorită influenţei negative a falsului asupra proprietăţilor produsului. De asemenea, manoperele frauduloase sunt costisitoare pentru făptaş. La această categorie de produse, falsurile care aduc atingere dreptului de proprietate industrială, de exemplu folosirea fără drept a unor mărci, este frecventă.

In cazul produselor alimentare finite, posibilităţile de falsificare sunt, în general, mai mari decât la produsele industriale, sau decât la materiile prime şi chiar la semifabricatele alimentare. La falsificarea produselor alimentare este posibilă obţinerea unor venituri ilicite cu riscuri mici ale falsifiatorului, de aceea trebuie să acorde atenţia cuvenită acestor falsuri: sustragerea de carne din produse, înlocuirea ei cu materii făinoase şi crupe, sustragerea de ouă destinate fabricării pastelor făinoase, produse de cofetărie cu substituiri de materii prime şi semifabricate etc. La produsele culinare apar şi forme specifice de falsificare, ca nerespectarea raportului dintre partea solidă şi partea lichidă, a raportului dintre blat, cremă şi glazură la produsele de cofetărie etc.

6.14.1.2. Metode de falsificare a unor mărfuri

Se dau în continuare câteva exemple de falsuri curente care apar la unele categorii de produse. a). Falsurile unor produse alimentare- Cerealele se falsifică fie pentru mărirea greutăţii hectolitrice, fie pentru a le conferi un aspect superior. Uleiurile sunt folosite pentru ungerea boabelor pentru a le conferi o greutate hectolitrică mai mare, talcul folosit pentru a îmbunătăţi aspectul boabelor, acidul sulfuros pentru înălbirea boabelor. Umiditatea cerealelor contribuie, de asemenea, la mărirea greutăţii hectolitice. - Făina se falsifică în scopul mascării alterării (cu alaun, cu sulfat de zinc, cu sulfat de cupru), în vederea înălbirii (cu oxizi de azot, cu acid sulfuros, cu persulfat şi coloranţi), a sporirii masei (cu adaos de substanţe minerale) şi a modificării categoriei de calitate. Comercializarea făinii semialbe ca făină albă 000 este o formă curentă a falsificării.

60

- Zahărul poate fi falsificat prin adăugare de gips, cretă, făină, bicarbonat de sodiu, sau prin creştera umidităţii în scopul creşterii masei lui.- Mierea de albine se poate falsifica prin adăugare de apă, zaharoză, zahăr de amidon, substanţe îndulcitoare artificiale (zaharină, dulcină, ciclamat de sodiu), coloranţi sintetici etc.- Condimentele pot să facă şi ele obiectul falsurilor.Piperul boabe poate fi falsificat prin colorarea boabelor cu un amestec de praf de cărbune şi un adeziv corespunzător (dextrină), prin amestecarea cu boabele altor specii de plante sau cu imitaţii de boabe din aluat sau lut. Piperul măcinat poate fi falsificat mai uşor, prin amestecare cu coji de piper, de cereale, de nuci, cu amidon, praf, zaţ de cafea, cenuşă etc. Boiaua de ardei şi scorţişoara, falsificate cu praf de scoarţă de copac, praf de cărămidă, amidon, coloranţi sintetici se pot pune în evidenţă organoleptic.- Cafeaua se poate falsifica atât în stare verde, cât şi prăjită sau prăjită şi măcinată.Cafeaua boabe verde se poate falsifica pentru mascarea unor defecte prin adăugarea de diferite substanţe şi pentru conferirea unei culori şi unui luciu prin lustruire. Pentru creşterea masei se creşte umiditate şi mărimea boabelor prin tratare cu apă, cafeaua fiind foarte higroscopică, ori se amestecă cu boabe de lut, din aluat etc.Cafeaua boabe prăjită poate fi falsificată prin decofeinizare, prin adăugare de boabe false colorate artificial, prin ungere cu gelatine ori soluţii de zahăr. Cafeaua măcinată este falsificată cel mai des, prin adăugare de năut, secară, cicoare, malţ etc., modalităţi care se folosesc şi pentru falsificarea cafelei solubile.- Laptele şi produsele lactate se pretează în mare măsură pentru falsificare. Laptele poate fi falsificat prin adăugare de apă, făină, carbonat sau bicarbonat, cretă, gips, coloranţi, antiseptice şi prin smântânire. Carbonatul sau bicarbonatul se folosesc pentru neutralizarea acidităţii. Dacă laptele a fost smântânit, greutatea specifică creşte iar cantitatea de unt scade.- Carnea şi produsele din carne se falsifică cel mai adesea prin comercializarea cărnii altei specii animale decât cea declarată, mascarea alterării preparatelor prin adaosuri de condimente, adăugarea de coloranţi străini pentru îmbunătăţirea aspectului exterior, injectarea de apă pentru mărirea masei, adăugarea de substanţe amidonoase la tocături, adăugarea peste limitele legale de înlocuitori (soia) etc.b). Falsurile unor mărfuri nealimentare- Ţesăturile sunt falsificate prin declararea altei compoziţii a fibrelor decât cea reală. Astfel, constituie un fals dacă ţesăturile sunt declarate ca fiind din materie primă în totalitate naturală, deşi în realitate sunt un amestec de fibre naturale şi fibre chimice, sau este declarat un procent inferior de fibre chimice decât cel real.

- Confecţiile sunt falsificate cel mai des prin aplicarea unor etichete care conţin în mod nejustificat mărci de prestigiu. Aceste falsuri se depistează prin verificarea unor proprietăţi ale produsului cum sunt tuşeul diferit faţă de produsul cu marca originală, execuţia mai puţin fină, finisarea necorespunzătoare, etichete grosolane altfel dispuse decât pe produsul original etc.

- Detergenţii sunt falsificaţi prin atribuirea unor mărci de renume unor produse obişnuite, cu caracteristici inferioare sau prin nerespectarea reţetei de fabricaţie (de exemplu introducerea în produs a unui procent mai mic de fosfaţi, conţinut prea mare de trifosfat de sodiu, produs cu pH prea acid), nerespectarea gramajului declarat.

61

Depistarea falsurilor este uneori simplă şi poate fi făcută de consumator sau unul din participanţii la circuitul tehnic al mărfurilor, alteori depistarea este dificilă şi presupune utilizarea unor metode specifice, chiar sofisticate de către experţi ai domeniului.

6.14.2. Înlocuitorii de produse alimentare şi utilizarea lor legală

Înlocuitorii sau surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii prime şi auxiliare ieftine şi care imită caracteristicile generale ale produselor native pe care le substituie. Inlocuitorii conţin componente şi unele substanţe care au efect psihosenzorial asemănător cu produsele native substituite şi imprimă produsului specificitate.

Margarina este primul înlocuitor, apărut în secolul XIX şi era destinată înlocuirii untului de vacă. În prezent, datorită caracteristicilor sale, extinderii producţiei şi consumului, succesului la cumpărători, margarina a devenit o grupă sortimentală distinctă.

Alte exemple de surogate apărute ulterior sunt cele de cafea şi cacao, laptele şi brânzeturile vegetale, preparatele filate şi texturate de soia asemănătoare preparatelor de carne, mierea artificială.

Înlocuitorii de produse alimentare se pot folosi legal, dar trebuie supuşi aprobărilor legale şi trebuie declaraţi şi marcaţi cu menţiuni şi semne distinctive. Dacă la fabricarea unor produse se folosesc înlocuitori, aceştia trebuiesc declaraţi atât în actele de omologare, cât şi pe etichetele produselor.

În această categorie sunt incluşi şi diferiţi adjuvanţi sintetici care, de asemenea, trebuie declaraţi în actele de omologare şi pe eticheta sau ambalajul produsului. Astfel sunt, de exemplu, coloranţii şi aromatizanţii sintetici.

6.14.3. Conţinutul de poluanţi al produselor alimentare

În cazul mărfurilor alimentare, indiferent că sunt materii prime, semifabricate sau produse finite, pentru a asigura valoarea nutritivă corespunzătoare compoziţiei lor naturale şi pentru a preveni eventualele efecte nocive asupra organismului uman, se urmăreşte îndeplinirea unor cerinţe de ordin igienico-sanitar cum sunt:- să nu prezinte semne organoleptice de alterare (miros de alterat, modificare de consistenţă, culoare sau gust);- să nu fie contaminate cu agenţi patogeni şi cu agenţi condiţionat patogeni peste limitele admise;- să nu prezinte miros sau pete de mucegai (cu excepţia celor selecţionate admise);- să nu conţină substanţe chimice neautorizate sau peste limitele admise;- să nu conţină corpi străini peste limitele admise;- să nu prezinte urme de rozătoare;- să nu aibă miros sau gust străin de natura produsului;- să nu fie falsificate.

Punerea în consumul public, prelucrarea, depozitarea şi transportul produselor alimentare care nu îndeplinesc condiţiile impuse prin normele sanitare (cuprinse în Ordinul Ministerului Sănătăţii) atrage după sine răspunderea civilă, materială şi penală după caz.

62

Din cele de mai sus rezultă că dacă un produs alimentar este necomestibil, aceasta se poate datora nu numai transformărilor şi degradărilor pe care le suferă în timpul transportului sau depozitării ci şi contaminării cu agenţi care provoacă intoxicaţii sau toxiinfecţii alimentare.

6.14.3.1 Principalele tipuri de contaminanţi ai alimentelor.

Pentru protecţia sănătăţii omului trebuie respectate regulile privind salubritatea bunurilor de consum pe care le foloseşte şi în special inocuitatea produselor alimentare. Conţinutul în diferiţi contaminanţi potenţiali este ţinut sub control prin puterea legislaţiei sanitare în toate ţările civilizate, aşa şi în ţara noastră. Potrivit unei clasificări a contaminanţilor şi poluanţilor alimentelor, realizată de Comisia Codex Alimentarius, aceştia sunt:- pesticide: insecticide, ierbicide, defoliante, rodenticide, fungicide etc.;- produse chimice industriale: dioxine, difenili policloruraţi, compuşii chimici din materialele de ambalaj inadecvate etc.;- metale grele şi alte elemente;- alţi contaminanţi, microbiologici.

La aceste clase de contaminanţi şi poluanţi se mai adaugă substanţele toxice antinutriţionale care se pot forma în anumite condiţii în timpul prelucrării sau păstrării unor alimente. Din categoria contaminanţilor fac parte, de asemenea, paraziţii animali. Şi aceşti contaminanţi şi poluanţi se găsesc sub incidenţa legislaţiei şi controlului sanitar.

O altă sistematizare a poluanţilor şi contaminanţilor alimentelor este dată în continuare:a) Contaminanţi fizici

Alimentele pot să conţină contaminanţi fizici, cum sunt particulele de nisip, pietriş, particule metalice şi reziduurile radioactive cu conţinut de izotopi Co60, Sr89, Cs137, I131, Ba140, Ra226 etc. Radiaţiile ionizante ale acestor izotopi pot depăşi doza critică şi izotopii se pot cumula în organism provocând boli grave.

O experienţă tristă în acest sens a fost accidentul nuclear de la Cernobâl din 1986, în urma căruia cantităţi mari de material radioactiv au ajuns în atmosferă şi apoi în ceilalţi factori de mediu.

Pot să fie purtători de izotopi radioactivi produse de origine vegetală sau animală (lapte, carne, peşte), contaminate cu deşeuri sau emanaţii radioactive. În lapte, izotopii radioactivi se concentrează în zer, motiv pentru care brânzeturile rămân necontaminate, iar untul puţin contaminat. În urma accidentului de la Cernobâl, însă, s-au aruncat cantităţi mari de făină de zer în care s-au concentrat izotopii radioactivi. Din cauza pericolului pe care îl reprezintă, radioactivitatea din alimente trebuie menţinută la nivel cât mai scăzut ; conţinutul maxim admis de izotopi radioactivi şi doza maximă admisă a radiaţiilor radioactive sunt reglementate legal.b) Contaminanţi chimici

Numeroase grupe de substanţe chimice pot pătrunde accidental în alimente în diferite etape ale producţiei sau circulaţiei lor, devenind contaminanţii chimici ai alimentelor respective. Aceşti contaminanţi pot fi organici şi anorganici.

63

Exemple de conatminanţi sunt combinaţii ale arsenului, cadmiului, cuprului, plumbului, mercurului, zincului, staniului şi chiar ale fierului.

O clasă specială de contaminanţi chimici o constituie pesticidele, care, în agricultura modernă, se folosesc pe scară largă. Astfel în SUA există mai mult de 900 pesticide de sinteză care se folosesc în peste 60.000 de preparate comerciale, iar în România sunt aprobate pentru utilizare aproximativ 3.000 de preparate comerciale. Comisia Codex Alimentarius a FAO/OMS, pentru a asigura consumul fără pericol al alimentelor, a elaborat limitele maximale recomandate internaţional pentru reziduurile a 33 din cele mai importante pesticide.

Un exemplu de aliment care poate fi contaminat cu substanţe chimice este laptele. Laptele este un aliment folosit pe scară largă în alimentaţia copiilor, iar brânzeturile şi produsele proaspete ca iaurtul se consumă în mari cantităţi în alimentaţia umană curentă, de aceea prevenirea contaminării laptelui şi a produselor lactate este importantă.

Pesticidele şi alfatoxinele din lapte îşi au originea în furajele asministrate animalelor. Chiar şi concentraţii mici de pesticide în furajul animalelor pot duce la contaminarea puternică a laptelui deoarece pesticidele liposolubile se acumulează în organismul animalelor. Asemănător cu pesticidele se pot găsi în lapte şi alţi compuşi deosebit de toxici, aşa cum sunt bifenilii policloruraţi (PCB) sau substanţe chimic asemănătoare, dacă nu se repectă măsurile de prevenire.

Pesticidele liposolubile, cum sunt hidrocarburile policlorurate, pot polua uşor laptele, pe când metalele grele se găsesc rar în lapte din cauza solubilităţii scăzute a compuşilor acestora în mediul constituit de lapte.

Alfatoxinele din lapte sunt de fapt de origine biologică, fiind de fapt micotoxine conţinute de furaj.

Tot de origine biologică sunt şi aminele biogenice prezente în alimente. Prezente în concentraţii mici în organismul uman, animal sau vegetal ele au funcţii de reglare, acţionând asupra sistemului nervos. Bacteriile pot produce amine biogenice în alimente prin decarboxilarea aminoacizilor. Concentraţia sporită de amine biogene în alimentele alterate poate fi toxică. c) Contaminanţi biologici

Contaminanţii biologici pot să fie de origine vegetală sau de origine animală.Contaminanţii biologici de origine vegetală cuprind alcaloizi sau alte substanţe

toxice de exemplu din ciupercile sălbatice otrăvitoare sau din cartofii înverziţi care acumulează solanina.

Contaminanţi de origine animală sunt, de exemplu, otrăvuri care se găsesc în icrele unor peşti ca mreana, carnea unor peşti şi ale altor vietăţi oceanice.

In urma ingerării unor alimente infectate apar toxiinfecţiile alimentare.Toxiinfecţiile alimentare sunt stări morbide cauzate de toxine microbiene care se

formează în aliment sau în organismul uman. Agenţii biologici care produc toxiinfecţii sunt, de exemplu, stafilococi care pot exista în produse lactate relativ proaspete nepasteurizate sau în alimente obţinute din acestea, în preparate din carne proaspătă cu conţinut relativ mare de apă, în unele preparate din peşte, enterobacterii, ca Salmonella şi Escherichia, care pot contamina îngheţata şi amestecurile pe bază de lapte, ouă şi ciocolată, alte produse animale şi vegetale. De asemenea, astfel de toxiinfecţii produc bacteriile care degradează anumite substanţe din alimente, cu formare de compuşi toxici,

64

cum sunt specii microbiene care provoacă descompunerea proteinelor (de exemplu din peşte) pe cale enzimatică. În această grupă este inclusă şi microflora de putrefacţie.

6.14.3.2. Influenţa pesticidelor asupra calităţii mărfurilor alimentare

Stabilirea prezenţei sau absenţei unor factori de poluare în produsele alimentare constituie o preocupare majoră în vederea protejării consumatorilor. Ca atare, urmărirea poluanţilor alimentari constituie o problemă importantă, inclusiv a comerţului internaţional.

Unul din obiectivele principale ale legislaţei pentru protecţia mediului este asigurarea unui mediu de viaţă sănătos şi, în cadrul preocupărilor de acest fel, un loc important îl ocupă asigurarea inocuităţii produselor alimentare, alimentaţia fiind una din principalele legături dintre om şi mediu. Printre obiectivele legislaţiei de mediu cu implicaţii în asigurarea inocuităţii produselor alimentare, este acordarea importanţei cuvenite problemei utilizării perticidelor.

Având în vedere caracterul toxic al pesticidelor, consumul produselor tratate cu astfel de substanţe prezintă un risc în măsura în care produsele conţin substanţele respective sau eventualele produse toxice rezultate prin degradarea lor, în concentraţii peste limitele admise.

Cadrul juridic al urmăririi igienei şi inocuităţii produselor alimentare şi, în special, a conţinutului de pesticide este constituit din legislaţia privind sănătatea populaţiei, legislaţia privind producţia de produse alimentare, legislaţia de protecţie a mediului, legislaţia privind utilizarea produselor de uz fitosanitar, cea privind regimul substanţelor toxice şi periculoase şi cea privind protecţia plantelor, normele de igienă pentru produsele alimentare, normele de igienă şi sănătate publică, standardele din domeniu. a) Principalele tipuri de pesticide

Se definesc drept pesticide substanţele chimice care inhibă sau distrug agenţii biologici dăunători. Aceste substanţe sunt azi indispensabile pentru o agricultură intensivă, ceea ce a dus la creşterea şi diversificarea volumului de pesticide utilizate şi la realizarea unor substanţe cu eficacitate foarte mare. Atât din punct de vedere al compoziţiei cât şi din cel al destinaţiei, pesticidele sunt foarte diversificate.

În compoziţia alimentelor, pesticidele intră sub forma unor reziduuri rezultate din degradarea în timp a acestora. În sensul codexului alimentar FAO, reziduurile de pesticide dintr-un produs agroalimentar sunt totalitatea substanţelor prezente ca urmare a utilizării unui pesticid.

O clasificare curent utilizată a pesticidelor este aceea funcţie de destinaţie, potrivit căreia pesticidele se împart în ierbicide, insecticide, fungicide, rodenticide etc.

Ierbicidele sunt substanţe folosite pentru combaterea chimică a ierburilor din culturi, înlocuind astfel, parţial sau total, prăşitul.

Insecticidele sunt substanţe folosite pentru combaterea insectelor, iar fungicidele acţionează asupra ciupercilor.

Rodenticidele sunt substanţe folosite pentru combaterea rozătoarelor.Alte clase de pesticide sunt defolianţii, desicanţii, feromonii, nematocidele,

regulatorii de creştere.b) Toxicitatea pentru om a reziduurilor de pesticide

65

Sub acţiunea factorilor de mediu, pesticidele suferă reacţii de oxidare şi hidroliză ducând în general la compuşi netoxici sau cu toxicitate redusă. Regula nu este generală, în sensul că unele din produsele descompunerii pot fi foarte toxice.

În cazul unora din pesticide, descompunerea este rapidă, la altele descompunerea, deci reducerea toxicităţii este lentă.

Toxicitatea reziduurilor de pesticide din alimente este influenţată, pe lângă viteza de descompunere şi natura produşilor descompunerii, şi de volatilitatea pesticidelor respective şi anume este invers proporţională cu aceasta. Remanenţa în produs şi deci toxicitatea mai este influenţată de doza aplicată, de momentul aplicării, temperatură, precipitaţii. În raport cu timpul în care descompunerea şi respectiv evaporarea produce o reducere a concentraţiei în componente toxice, se stabileşte perioada minimă care trabuie să treacă de la ultima tratare cu pesticide până la recoltare şi introducere în consum a produselor, numită perioada de aşteptare. In general perioada de aşteptare este 8 - 30 zile.

Acţiunea toxică a unei subsţante se abordează,în general, sub două aspecte - efectul imediat, pe termen scurt, adică toxicitatea acută şi efectul pe termen lung, toxicitatea cronică.

Toxicitatea acută a unei substanţe, ca atare şi a pesticidelor, se exprimă prin doza letală 50 (DL 50) care reprezintă cantitatea de substanţă, exprimată în mg substanţă la kilocorp care provoacă moartea a 50% din organismele supuse testului. Prin kilocorp se înţelege kilogram de masă corporală.

Toxicitatea cronică se previne prin menţinerea concentraţiilor sub doza zilnică admisibiă (DZA) pentru fiecare pesticid. Pe baza acestor doze se determină limitele maxim admise de pesticide pe produse sau grupe de produse alimentare, exprimate în mg pesticid/ kg produs alimentar care se reglementează prin normative

Din cauza toxicităţii cronice, a degradării lente sau a lipsei degradării în timp şi a acumulării din acest motiv în organismele care le consumă, un mare număr de pesticide au fost scoase din uz, interzise sau limitate ca utilizare, deşi au un efect de bază foarte bun. Aşa sunt, de exemplu, foarte cunoscutele HCH şi DDT.

Gradul real de poluare a produselor alimentare, inclusiv cu pesticide, poate fi cunoscut prin efectuarea unor analize fizico-chimice sensibile şi precise. Metodele de analiză necesită dotarea cu aparatură corespunzătoare, folosită de personal de specialitate.

6.14.4. Aditivii alimentari

Aditivii alimentari sunt utilizaţi pentru conservarea sau îmbunătăţirea calităţii produsului alimentar, fără a-i altera natura şi fără a-i ascunde defectele sau defectele materiilor prime folosite la prepararea lui. Aditivul nu este consumat ca aliment în sine şi nu este utilizat ca ingredient alimentar caracteristic. Principalii aditivi alimentari sunt:a) Substanţe organoleptizante folosite pentru îmbunătăţirea unor proprietăţi organoleptice şi anume:- aromatizanţi ca uleiuri eterice, aromatizanţii sintetici etc.;- coloranţi alimentari naturali ca riboflavina, carotenul, clorofila şi coloranţi alimentari sintetici ca eritrozina, tartrazina etc.;- acizi ca acidul citric, lactic, acetic, fosforic, tartric;

66

- edulcoranţi ca zaharina, sorbitolul, ciclamaţii etc.;- revelatori de gust şi aromă ca glutamatul de sodiu.;b) Substanţe modificatoare de proprietăţi şi anume emulgatori (de exemplu gliceride), gelifianţi (ca pectina şi agar-agarul), spumanţi, substanţe pentru glasare şi lustruire, substanţe sechestrante;c)Antioxidanţi;d) Substanţe antiseptice ca acidul benzoic, acidul sorbic, dioxidul de sulf etc.;e) Fortifianţi ca vitamine, aminoacizi esenţiali, săruri de calciu, fier, fosfaţi etc.

Folosirea legală a aditivilor alimentari este condiţionată de indicarea lor cel puţin sub forma simbolurilor (“E” - urile) pe eticheta produsului.

Folosirea aditivilor alimentari este larg răspândită făcând chiar obiectul unor abuzuri, ceea ce poate fi dăunător atât din cauză că se pot masca astfel falsuri sau deficienţe calitative cât şi prin faptul că excesul de aditivi poate el însuşi să fie dăunător pentru sănătatea consumatorilor. De aceea, normele de igiena produselor alimentare limitează tipurile de aditivi care se pot folosi, produsele la care se pot folosi şi dozele maxime pentru fiecare produs.

În România, prin Ordin al Ministrului Sănătăţii şi al Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor este stabilită lista aditivilor admişi, în concordanţă cu standardele în domeniu ale Uniunii Europene.

6.14.5. Eliminarea din consum a produselor degradate

Pentru a fi date în consum, produsele alimentare trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate şi de igienă impuse prin norme.

Pe parcursul circulaţiei lor tehnice, produsele alimentare pot suferi modificări care se manifestă prin înrăutăţirea unora din indicatorii de calitate.

Dacă produsul alimentar prezintă caracteristici care-l fac evident necomestibil, autoritatea sanitară îl scoate din consum pe baza unui proces-verbal. Este vădit alterat produsul care, prin aspect, culoare, miros, consistenţă, gust, constatate la faţa locului, fără a necesita analize de laborator, este impropriu pentru consum uman. Deţinătorii unor astfel de produse au obligaţia de a prezenta organelor sanitare actele din care să rezulte că produsele respective au fost scoase din consumul uman, aşa cum a stabilit organul constatator. Evident că, în absenţa organului constatator, obligaţia depistării şi scoaterii din consum sau din circuitul tehnic a produselor alterate revine deţinătorilor acestor produse.

În cazul produselor care crează dubii din punct de vedere al stării lor igienice, scoaterea din consum se face pe baza rezultatelor analizelor de laborator.

67

VIII. BIBLIOGRAFIE

1. Băcanu I., „Firma şi emblema comercială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;2. Beaton R., Maser Chr., ”Reuniting Economy and Ecology in Sustainable Development”, Lewis Publishers, Boca Raton, New York, London, Washington D.C., 1999;3. Belitz H.D., Grosch W., „Lehbuch der Lebensmittelchemie”, Ed. 4, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, 1996;4. Cioarnă A., Haiduc C., „Economie politică”, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998;5. Cravens D. W., ş.a., „Marketing Management”, Irwin, 1987;6. Crăciunescu V., Note de curs, Universitatea de Vest „Vasile Golsiş” Arad;7. Dima I.C., Nedelcu M.V., „Managementul producţiei industriale”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,1999;8. Drăgănescu M., „Sisteme de civilizaţii”, Editura Politică, Bucureşti, 1996;9. Enătescu A.M., Enătescu M.A., „Calitate terminologie comentată”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;10. Florescu C. (coord.), „Marketing”, Ed. Marketer, Bucureşti, 1992;11. Haiduc C., Crăciunescu M., Sanda G., Grunwald T., “Economia cercetării dezvoltărrii produselor”, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2001;12. Juran J. M., „Supremaţia prin calitate. Manualul directorului de firmă”, Ed. Teora, Bucureşti, 2002;13. Klein L., Ardelean D., „Lucrări practice de tehnologie industrială”, Univ. de Vest Vasile Goldiş, Arad, 1995;14. Klein L., „Expertiza merceologică. Expertiza calităţii mărfurilor”, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2002;15. Klein L., IIIrd Conference “Multidimensional Aspects of Quality”, Banska Bystrica, Slovakia, 1999;16. Kotler, Ph., “Managementul marketingului”, Ed. Teora, Bucureşti, 1997;17. Leon P., “The evolution of tehnology,R and D – in researche policy 11/1982”;18. Maynard H.B., „Manual de inginerie industrială”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976;19. Mihai L., Popescu R., „Dreptul proprietăţii industriale. Culegere de acte normative”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1995;20. Nicolescu O., Verboncu I., „Management”, Editura Economică”, Bucureşti, 1995;21. Olaru M., „Managementul calităţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;22. Olaru M., Schileru I., Băetoniu P., Pamfilie R., Părăian E., Purcărea A., „Fundamentele ştiinţei mărfurilor”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999; 23. Pamfilie R., „Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de export-import”, Oscar Print, 1996 ;24. Parker G.W., „Costurile calităţii”, Ed. Codecs, Bucureşti,1998 ;25. Paina N. (coord.), „Bazele marketingului”, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca, 1996;26. Păun M. “Analiza sistemelor economice”, Editura ALL, Bucureşti,1997;27. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1991;

68

28. Redeş A., Petrscu V., Răducanu I., Pleşea D., A., „Merceologie industrială”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;29. Sârbu R., „Expertiză merceologică”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001; 30. Segal R., Barbu I., „Analiza senzorială a produselor alimentare”, Ed.Tehnică, Bucuresti, 1982;31. Stanciu I. „Calitologia ştiinţa calităţii mărfurilor. Bazele merceologiei” Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002 ;32. Stăncioiu I., Purcărea A., Niculescu C., „Management Cercetare-Dezvoltare”, Ed. Mondero, Bucureşti, 1993;33. Thietart, R.A. “Le management”, Presses Universitaires de France, Editura 4, 1989;34. * * * UNCTD/GATT-ISO „Manualul sistemului calităţii. Ghid pentru implementarea standardelor internationale ISO 1900”, Ed. Tehnică, Bucuresti, 1996;35. * * * „Ghidul de comerţ internaţional şi corespondenţă de afaceri în limbi străine”, supliment la rev. "Tribuna economică", 1992;36. * * * „Producerea, etichetarea, circulaţia şi comercializarea alimentelor. Culegere de acte normative”, Ed. Meteora Press, Bucureşti, 2002;37. * * * „Ghidul consumatorilor”, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, 200138. * * * Monitorul Oficial al României - Partea I Legi decrete, hotărâri şi alte acte, 1990-2002.

69