Prevenirea traumatismelor

  Pot fi traumatismele sportive intr-adevar prevenite? Evident norocul joaca un rol

important in cariera unui sportiv - dar daca avem in vedere zicala: "norocul si-l face

fiecare", poate este bine sa tineti cont si de urmatoarele sfaturi:

 * respectati-va partenerii de joc - atat coechipierii (cu care ar trebui sa formati o echipa

adevarata) cat mai ales adversarii;

 * formati-va o atitudine profesionista - modul de actiune de tipul "merge si asa" produce

extrem de rar rezultate favorabile; nu fiti imprudenti si nu va lasati influentati;

 * "incalzirea" FIZICA buna (minim 20 minute) si stretching-ul lent - va pot scuti de cca.

50% din afectiunile traumatice curente (procentul reprezinta o apreciere personala);

 * "incalzirea" chimica NU POATE SUBSTITUI incalzirea fizica si streching-ul;

 * cunoasteti temeinic "regulile jocului";

 * concentrati-va la ceea ce faceti! - o "miuta" pe maidan poate avea consecinte

neplacute;

 * pregatiti-va fizic si psihologic pentru activitate;

 * talentul NU poate substitui pregatirea fizica;

 * folositi echipamente "adaptate" nevoilor Dvs. - testate obligatoriu mult inainte de

competitie;

 * folositi dispozitivele de protectie permise de regulament;

 * cunoasteti-va starea de sanatate si punctele slabe ale dezvoltarii fizice - atat pentru a le

corecta cat si pentru a modifica tactica de joc;

 * mentineti-va in limitele greutatii optime si in forma fizica buna;

 * nu neglijati traumatismele si alte semne de boala - chiar minore - 3-5 zile de repaus

sportiv (chiar partial) insotit de un minim tratament va pot scuti de neplaceri serioase; de

exemplu o "jena" minora va poate modifica (inconstient - ca mecanism de protectie)

activitatea biomecanica, cu aparitia miscarilor "parazite" - sursa de modificare a tehnicii,

prezentand risc potential de accidentare; pentru intelegere - o durere minora la unul din

degetele de la picioare - va poate modifica insesizabil modul in care alergati (organismul

1

dvs. incercand sa se protejeze) - si astfel sunteti "candidati" la o entorsa de glezna;

 * reintrarea in activitate dupa pauze / recuperare - se face lent - cresterea duratei si

intensitatii antrenamentelor - este obligatoriu a se face progresiv; in cazul pregatirii in

sala de forta - progresivitatea este esentiala;

 * medicatia - poate influenta activitatea sportiva - crescand riscul traumatic - fie prin

modificarea simptomatologiei (cum este cazul antalgicelor in exces), fie prin reactii

adverse, fie prin modificarea reflexelor (substante dopante);

 * refacerea dupa efort scade riscul accidentarilor ulterioare;

 *  invatati sa va cunoasteti limitele!

 * este posibil ca si bioritmul individului sa joace un rol destul de important in aparitia

accidentarilor -  viitorul o va demonstra sau infirma.

  Deoarece fiecare activitate sportiva prezinta factori specifici ce pot actiona defavorabil

asupra sportivilor, nu se poate spune ca am epuizat subiectul - cred ca nici nu este posibil

acest lucru - dar daca am reusit sa atrag atentia asupra faptului ca exista totusi masuri de

prevenire, scopul acestui articol a fost atins.

Abordarea specifică a traumatismelor în activitatea sportivă şi incidenţa lor pe ramuri de sport

Recuperarea kinetică a sportivului se realizează identic cu cea din traumatologia omului de rând, doar că se ţine cont de capacitatea crescută de efort a organismului acestuia şi necesitatea revenirii în activitatea competiţională. Ca atare recuperarea kinetică implică volum, intensitate, complexitate mai mare a mijloacelor utilizate şi bineînţeles personalizarea programelor kinetice.

Personalizarea programelor va ţine cont şi de particularităţile traumatismului, a efortului în diferite ramuri de sport.

Patologia traumatică la sportivi poate fi sistematizată, după V. Iliescu, N. Stănescu şi I. Drăgan, astfel:

Leziuni hiperfuncţionale – sunt modificări de ordin enzimatic biochimic şi histochimic, localizate la nivelul unor formaţii anatomice, elementul traumatic neexistând. Leziuni microtraumatice (distrofice) – sunt traumatisme de intensitate minoră, dar permanent repetate în cadrul unor mişcări monotipe specifice probei sportive, produc modificări de tip distrofic, putând genera astfel substratul

2

microscopic al unor leziuni macrotraumatice secundare (miozite, mioentezite, tendinite, tenosinovite, sinovite, bursite, periostite, epifizite, apofizite, capsulite, periartrite). Leziuni macrotraumatice – sunt leziuni traumatice pure acute şi cronice, consecinţă directă a microtraumatismelor repetate, pe de o parte, cronicizarea celor acute (insuficient, superficial şi necalificat tratate, refacere incorectă, reluare prematură a activităţii sportive), pe de altă parte, instalarea bruscă şi precisă, într-un anumit moment al probei sau antrenamentului agentului traumatic intern sau extern. Acestea pot fi axiale, interesând capul (craniocerebrale), trunchiul (toracice, abdominale, dorsolombare) sau radiale, interesând membrele şi centurile.Cauzele care produc accidentele prin traumatisme ale aparatului locomotor

cuprind două grupe etiologice princiupale: extrinseci – care fac parte din cadrul traumatologiei pure şi intrinseci – în care sunt înglobate leziuni specifice din sport ce nu necesită nici o intervenţie din exterior.

Factorii extrinseci sunt:Erorile programului de antrenament: oboseală treptat acumulată, refacerea

spontană şi dirijată neadecvat folosită, intensităţi şi dozaj eronat, repetiţii prea frecvente, teren de alergare neadecvat – tehnică de lucru deficitară, încălzire insuficientă, depăşirea greutăţii corporale normale, carenţe alimentare, reluarea activităţii sportive – intrarea în competiţii înainte de vindecarea completă, scăderea reflexelor musculare prin doping, existenţa unor leziuni anterioare netratate – control şi autocontrol medical insuficient, rezistenţa generală scăzută prin lipsă de antrenament; condiţiile ambientului şi condiţii variate de mediu; echipamentul sportiv; viaţă nesportivă.

Factorii intrinseci sunt: dezanilierea segmentelor care produc modificări de statică ale aparatului locomotor: deviaţii de genunchi, de coxofemural, de cot, de picior, bazin, coloană vertebrală, laxitate articulară, dezechilibre musculare prin creşterea sau scăderea exagerată a forţei unor lanţuri musculare, picior plat, abdomen aton, amiotrofiile, limitări ale amplitudinii de mişcare articulare (mobilităţii articulare) care pot fi cu mult sub sau peste limitele normale: laxitatea articulară congenitală, artrite, artroze, inegalităţi în dezvoltarea armonioasă fizică asociate cu inegalităţi de membre şi alte segmente ale corpului; tehnici sportive eronat însuşite, deprinderi şi automatisme motrice greşit aplicate.

Sporturile şi în special ramurile sportive pot fi grupate în trei categorii, după aspectul de periculozitate:

nepericuloase - care nu produc accidente, leziuni însemnate sau afecţiunile se încadrează în categoria celor foarte uşoare şi uşoare (de exemplu, navo- şi aeromodelism, şah, popice, înot, tras cu arcul etc.);

puţin periculoase – cele care determină traumatism sau accidente ce duc la pierderi temporare ale capacităţii psihomotrice şi fizice a sportivului (de exemplu, tenis de masă, badminton, volei, patinaj, atletism, tenis de câmp, iahting etc.);

3

periculoase sau foarte periculoase – cele cu posibilitate de a produce accidente şi traumatisme de o gravitate medie, gravă chiar invalidă, cu întreruperea chiar a activităţii sportive (cum sunt, ciclismul, bobul, schiul, automobilismul – motociclismul, rugbi, haltere, paraşutirm, hochei, box, kickbox etc.).

Obiectivul principal se îndreaptă spre următorul scop: să faciliteze vindecarea printr-un tratament complex şi activ, conştientizat prin:

1. păstrarea integrităţii funcţionale la valori normale a părţilor neafectate (sănătoase) după traumatism şi după eventualele intervenţii ortopedico-chirurgicale;

2. facilitarea regenerării ţesuturilor afectate de traaumatism (osos, muscular, cutanat, ligamentar, tendinos, capsular, vascular etc.);

3. reîntoarcerea la funcţionarea globală a corpului, a membrelor afectate;4. reînceperea antrenamentelor şi competiţiilor pe baza următoarelor criterii: să

revină cu seria completă de mişcări după leziunile vertebrele cervicale şi lombare, respectiv 80% din seria de mişcări în leziunile membrelor, forţa musculară de cel puţin 80% din forţa musculară a membrului opus sănătos, absenţa proceselor inflamatorii, a durerii fără consum de medicamente antialgice şi antiinflamatoare; să nu prezinte instabilitate articulară; abilitatea de a alerga fără dureri şi ciclic; examen neurologic normal.

Sportivul trebuie să cunoască noţiuni privind rolul şi importanţa încălzirii, adaptării la efort, despre programul de stretching pentru flexibilitate, relaxare şi amplitudine de mişcare, formele de refacere spontană şi dirijată, folosirea personală a crioterapiei, a ortezelor şi bandajelor, a kineziotapingului. El este conştient să informeze despre orice accentuare a durerilor, inflamaţiei, apariţia contracturilor musculare, sau a eventualelor recidive, leziuni sau disfuncţii. Are program obligatoriu de kinetoterapie, sau fitness pentru revenirea progresivă la forma anterioară.

Pentru obţinerea acestor obiective, are de realizat următoarele sarcini: Teoria tratamentului activ – funcţional – complex

Esenţa tratamentului activ complex şi funcţional se foloseşte de argumente, că regenerarea de ţesut are la bază excitaţia proprie, specifică, funcţională adică:

Muşchi – contracţia Os – încărcarea, apăsarea, telescoparea Ligamente, tendoane – tensionarea Meniscuri, discuri - presiunea

Acestea sunt denumiţi excitaţii, stimulenţi specifici de regenerare. Stimulii exogeni şi endogeni, activi duc la acea complexitate a tratamentului care trebuie bine planificată, înţeleasă apoi implementată cu dozaj în team work.

Norma sau regula Arndt-Schutz privind folosirea, aplicarea stimulilor, excitanţi pentru tratamentul activ funcţional este cel mai acceptat în lumea mondială a recuperării.

Excitant sub limită de prag (mic) – nici un rezultat; Excitant mic (la limită de prag) – rezultate minore; Excitant mediu (75%) – rezultat optim;

4

Excitant cu mult peste prag (foarte mare) – rezultate dăunătoare.

Abordarea pe ramuri sportive a traumatismelor

Atletismul cu probele sportive ca: marşul, alergările, săriturile, aruncările şi probele combinate şi maratonul domină prin afecţiunile musculare, ligamentare, tendinoase, a fasciilor şi aponevrozelor (entezite, miozite, bursite, sinovite, tendinite, rupturi musculare şi tendinoase), uzura articulară (cotul aruncătorului de suliţă, epicondilită tip atletic), chiar fracturile de stress, finalizându-se cu artroze cronice reumatismale. La atleţi predomină o afecţiune comună mai multor ramuri şi probe sportive: acesta fiind durerea piciorului cauzat de o reacţie inflamatorie a aponevrozei plantare. Durerea plantară se poate dezvolta prin afectări variate, având o etiologie şi o topografie relativ bine clasificată de specialişti. Recuperarea şi kinetoterapia este specific traumatismelor pe regiuni.

Baschet: avem cu preponderenţă traumatisme de contaact şi toată gama de traumatisme a părţilor moi, în special al aparatului propulsor, reprezentat de labă, calcaneu, tricepsul sural, tendonul achilian şi genunchiul.

Boxul comportă un bilanţ traumatic extrem de bogat. Se descriu leziuni ale extremităţii cefalice, cap, barbă, pomeţi, nas, trunchi, fracturi ale oaselor nazale, a cartilajului septal, cartilajelor aripilor nasului. Toate acestea duc la formarea nasului în şa. Traumatismele repetate pe maseter pot provoca trimus şi pareze faciale, nevralgii. Membrele superioare suferă diferite afecţiuni ca: entorse, luxaţii, fractura tip Benett la falange, fracturi a primului metacarpian, fractura de scafoid, decolări ale metacarpienelor, entorse de pumn, etc.

Canotaj, caiac-canoe, schif – se remarcă în special traumatismele la nivelul spatelui adică a coloanei vertebrale sub formă de lombalgii, discopatii, sindroaame miofaciale, radiculopatii, hernie de disc. Alte forme de leziuni se formează la nivelul palmelor – hiperkeratozice palmare, datorate iritării mecanice prelungite prin contactul palmar cu rama. Manifestări artrozice la nivelul articulaţiei scapulohumerale, cot, pumn, genunchi.

Ciclismul este unul din sporturile foarte periculoase, competiţiile de desfăşoară atât în săli, pe şosele, în circuit, cross, montainbaick etc. Cele mai specifice sunt căderile şi urmările acestora: luxaţii, fracturi ale claviculei, ale membrelor superioare şi chiar inferioare, eroziuni din zona perineală şi a tenosinovitelor de gambă, traumatismele craniocerebrale care duc şi la deces. Traumatismele vertebro-medulare sunt la fel de maximă gravitate în special la nivelul coloanei cervicale şi duc la tetraplegii.

Gimnastică – se semnalează de la banalele leziuni musculare, tendinoase, până la traumatismele la nivelul toracelui, perineale, dar şi mai gravele traumatisme craniocerebrale sau fracturi ale coloanei vertebrale, prin aterizări greşite, lovire de aparat, greşeli în tehnică.

Fotbal – membrul inferior este zona cea mai expusă afecţiunilor de diferite nivele şi grade, în special genunchiul şi glezna: entorse, luxaţii, întinderi şi rupturi de ligamente

5

şi musculare. Afecţiunile hiperfuncţionale de suprasolicitareale aparatului locomotor sunt miozita, tendinita ligamentaita, meniscita, capsulita, aponevrozita, iar în cazul afectării concomitente a mai multor ţesuturi histologice apar forme anatomo-clinice combinate: mioentezita, tenosinovita şi altele.

Halterele – sport tot mai răspândit şi în rândurile femeilor în care leziunile traumatice se produc atât la ridicarea cât şi la coborârea greutăţilor. Se descriu de exemplu, rupturi ale bicepsului brahial la ridicarea halterei, rupturi ale musculaturii spatelui, discopatii şi hernii de disc sau sciatică. Rupturi ale vaselor mici la nivelul organelor genitale la bărbaţi, fracturi de stern, fracturi ale oaselor antebraţului şi a pumnului, luxaţii ale pumnului, cotului.

Handbalul este un sport de contact şi în ultimul timp provoacă toată gama de traumatisme şi la toate nivelele aparatului locomotor. Sunt frecvente entorsele la nivelul mâinii, degetelor, gleznei, genunchiului, leziunile musculo-tendinoase, leziunile de menisc.

Hipismul contribuie la afecţiuni specifice cum ar fi: fracturile de claviculă, dislocarea acromioclaviculară, luxaţii metatarso-falangiene, luxaţii ale piciorului în articulaţia Chopard, prin rămânerea piciorului călăreţului în scăriţă. Dintre leziunile cronice amintim osteomul adductorilor, contuzii abdominale. Se pot produce accidente mai grave: fracturi ale coloanei vertebrale la diferite nivele, fracturi toracale, ale coastelor, rupturi sau contuzii de splină, fracturile de bazin.

Voleiul nu furnizează accidente grave, însă aparatul propulsor şi membrele superioare suferă microtraumatisme repetate de suprasolicitare, care duc la leziuni ale muşchilor, dezinserţiile extensorilor la nivelul degetelor piciorului, contuzii, bursite ale coatelor, genunchilor, umărului, entorse ale gleznelor, fracturi maleolare în special cea peronieră, PSH (periartrita scapulohumerală) ale umărului cronic de voleibalist.

Tenisul de câmp prezintă o leziune caracteristică, care creează serioase neplăceri sportivilor aşa zisul cot al tenismanului (tenis elbow), prin epicodilita şi epitrohleita la nivelul articulaţiei cotului. Procesul se caracterizează prin dureri continue pe partea antero-externă a antebraţului şi cotului care se accentuează la presiune într-un punct fix, situat supraepicondilian.

Automobilism şi motociclism – traumatismele specifice, depind de nivelul de pregătire a pilotului, de calitatea echipamentului de curse, a competiţiei, de caracteristicile maşinii sau a motocicletelor şi uneori de factorul întâmplare, soartă. Aveam de-a face cu traumatisme cum sunt fracturile de la nivelul membrelor superioare şi inferioare, arsuri, dicopatii, traumatisme ale coloanei vertebrale provocând para- sau tetraplegii şi traumatisme craniocerebrale.

Înot, polo, sărituri în apă – dintre cele mai specifice afecţiuni amintim afecţiunile O.R.L., ale căilor respiratorii, oftalmologice prin conjunctivitae iritative sau alergice la apa clorinată sau necurată, cele virale, afecţiuni dermatologice specifice înotătorilor (micoze stafilococice, streptococice, pitiriazisul versicol etc.). Găsim şi afecţiuni ale aparatului locomotor (leziuni de suprasolicitare, hiperfuncţionale, cum este umărul înotătorului sau genunchiul brasistului, periartrita scapulohumerală, spatele

6

dureros al înotătorului de fluture, tendinita coiful rotatorilor, tendinita de supraspinos, deltoid sau leziuni coracoacromiale).

Polo pe apă – afecţiunile sunt asemănătoare celor din nataţie, completându-se cu traumatisme ca plăgi frontale, arcade sparte şi sângerând, artroze şi afecţiunile de suprasolicitare a umărului, spate dureros în special coloana lombosacrată, lovituri la nivelul scrotului, epicondilita.

Sporturile de contact: lupte (greco-romane, libere), judo etc. – fac parte din sporturile aciclice, se încadrează în grupa sporturilor mixte aero-anaerobe. Cele mai frecvente afecţiuni cu o amprentă specifică sunt traumatismele directe şi indirecte. Hematoamele, care se formează în urma repetatelor lovituri aplicate zonei urechii de către capul adversarului, antebraţul, cotul adversarului, constituie prin deformarea pavilionului urechii un semn specific, urechea de luptător. Alte forme mai uşoare de traumatisme pot fi plăgi la nivelul feţei, arcadă, barbă, bursite la nivelul olecranului, disjuncţii condrocostale, epicondilite, entorse şi luxaţii sau subluxaţii la nivelul articulaţiilor acromioclaviculare, scapulohumerale, genunchi, cot etc.

Sporturi de iarnă – toate sunt caracteristice printr-un efort complex (unele ciclice altele aciclice), cu predominanţă metabolică anaerobă de intensitate mare în condiţii atmosferice speciale (vânt, frig, temperatură scăzută, umezeală, zăpadă). Traumatismele îmbracă forme foarte variate şi sunt cauzate de: starea tehnică necorespunzătoare a echipamentului, imprudenţă, indisciplină, duritatea adversarilor, condiţii nefavorabile de mediu, oboseala, deficienţă în pregătire, măsuri de refacere greşite sau deloc, reechilibrarea termică, alimentaţia calorică, arbitrajul. Microtraaumatismele sunt predominante, din grupajul celor de suprasolicitare, create de trepidaţii, denivelări, ciocniri, căzături, şocuri, schimbări de ritm. Cele mai specifice sunt: musculo-ligamentare sau osteomusculoconjunctivale care cedează în timpul efortului prelungit, la aterizări, schimbări de direcţii etc. Aveam însă şi situaţii grave traumatice ca: afectarea craniană prin lovire, căzătură, afectarea coloanei vertebrale soldate cu comă, secţiune de măduvă sau cu final letal.

Şah – sportul minţii, este un sport cu efort neuro-psihic, solicită atenţia, memoria, gândirea, personalitatea, temperamentul. Şahiştii sunt destul de refractari la controalele medicale periodice. Este necesară o refacere farmacologică, metabolică, psihologică, prin formele specifice de refacere. Nerespectarea acesteia duce la sindromul de suprasolicitare, de fatigabilitate matinală de concurs, irascibilitate, leşin, scăderea lucidităţii etc.

Tenis de masă – este un sport cu efort cu energogeneză mixtă, aerobă-anaerobă, ce reclamă o bună reactivitate, abilitate, atenţie concentrată, rezistenţă la stres şi o bună capacitate de refacere neuro-musculară şi neuropsihică. Traumatismele sunt cele hiperfuncţionale musculare, ligamentare, articulare de suprasolicitare, cu predominanţă la nivelul membrelor inferioare şi la membrul superior care ţine paleta.

Pentru a avea un control mai bun în prevenirea traumatismelor şi a obţine rezultate bune în refacerea şi recuperarea sportivilor ataşăm şi o fişă de evaluare propusă şi folosită de noi.

7

8