Teza Prevenirea ICVSP
description
Transcript of Teza Prevenirea ICVSP
INTRODUCERE
În ultimul timp, în contextul reformei judiciare şi de drept legislaţia penală a
Republicii Moldova a cunoscut transformări substanţiale impuse de noile realităţi
sociale şi economice, fiind exprimată puternic şi tendinţa de a ajusta legislaţia
naţională la principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Drepturile şi libertăţile omului au fost şi sunt ocrotite în orice orânduire
socială. Însă cea mai mare atenţie se acordă ocrotirii sub toate aspectele a
drepturilor şi libertăţilor omului în statele de drept şi democratice. Respectarea şi
ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.
Viaţa, ca drept fundamental, este ocrotită atât de legislaţiile penale ale tuturor
ţărilor, cît şi prin convenţii internaţionale. Dreptul la viaţă este proclamat ca
valoare universală şi consemnat în mai multe acte legislative internaţionale la care
Republica Moldova este parte: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Convenţia internaţională
cu privire la drepturile copilului etc.
În contextul promovării acestei valori, protejarea vieţii persoanei apare în
calitate de îndatorire fundamentală internaţională a statului, din care decurge
obligaţia legiuitorului autohton ca actele normative naţionale să o apere cu
prioritate.
Un rol decisiv în apărarea vieţii omului îl are legea penală, stabilind la
Capitolul II din Partea specială a C.pen. al R.M., un cadru variat şi, în acelaşi timp,
ordonat de incriminări, prin care se instituie răspunderea penală pentru faptele
ilicite care le aduc atingere în mod direct sau indirect.
Existenţa omului în egală măsură individuală şi socială, a stat în centrul
tuturor transformărilor parcurse de societate, iar a pune în pericol viaţa reprezintă
un act care primejduieşte nu numai existenţa individului ci şi ansamblul relaţiilor
sociale ce se desfăşoară în jurul acestuia. Acţiunea de a ucide cu intenţie o fiinţă
omenească sau de a-i provoca în mod intenţionat vătămări corporale sau sănătăţii,
ce are ca rezultat moartea victimei în realizarea concretă poate prezenta diverse
4
particularităţi după cum, în jurul faptei tipice a omorului simplu se grupează şi
diferite elemente care, fără a schimba esenţa faptei, îi dau acesteia o coloratură
diferită, sporindu-i vădit gradul de pericol social.
Luând în consideraţie gravitatea şi pericolul social al omuciderilor şi
vătămărilor intenţionate grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, ca
infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, studierea şi analiza elementelor
constitutive ale acestor infracţiuni, la etapa actuală, nu şi-a pierdut importanţa şi
actualitatea.
Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei sunt multiple, iar una dintre
cele mai periculoase fac parte omuciderile şi vătămările intenţionate ale integrităţii
corporale sau a sănătăţii.
Din acest motiv, cercetarea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei
prin prisma abordărilor juridico-penale şi criminologice în scopul elaborării unor
metode şi tactici eficiente de prevenire şi combatere a acestor fenomene
infracţionale este foarte actuală.
Obiectul de cercetare al tezei îl reprezintă infracţiunile contra vieţii şi
sănătăţii persoanei în general şi metodele de prevenire şi combatere a acestora, în
special.
Elaborând lucrarea dată, am considerat ca fiind actual şi oportun de a face o caracteristică generală a infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei, de a stabili aspectele juridico penale ale componenţelor infracţiunilor menţionate din perspectiva dreptului penal, făcând totodată şi o reevaluare a semnelor caracteristice ale acestora, de a caracteriza fenomenul acestor fapte ilegale din punct de vedere criminologic, şi nu în ultimul rând de a stabili, concretiza şi a elabora noi metode şi tactici de prevenire şi descoperire a acestor infracţiuni.
Este de remarcat că în ultimii ani în literatura de specialitate problematicii
infracţiunii de pruncucidere i-au fost dedicate mai multe studii în care acest
fenomen infracţional a fost tratat sub diferite aspecte. Printre ele am menţiona
5
aporturile aduse de către: A. Borodac, A. Boroi, S. Brînză, V. Stati, V. Dobrinoiu,
A. Popov, V. Cuşnir, Gh. Ulianovschi, X. Ulianovschi, I. Dolea, V. Berliba, R.
Cojocaru, A. Pareniuc, M. Gherman, Gh. Nistoreanu, O. Pop, C. Sima şi alţi autori,
lucrările cărora au stat la baza elaborării acestui studiu.
Nepunând la îndoială valoarea teoretico-ştiinţifică şi aplicativă a studiilor în cauză, ţinem să precizăm, că studiul nostru apare ca o
încercare de actualizare teoretico-ştiinţifică a fenomenului cercetat şi propune
unele soluţii practice în acest domeniu. Necesitatea unui asemenea studiu mai este
determinată şi de faptul că organele de drept deseori întâlnesc dificultăţi referitor la
prevenirea şi combaterea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei,
activitatea lor limitându-se doar pe segmentul descoperirii şi tragerii la răspunderii
penale a făptuitorilor care deja fie că au comis atare infracţiuni, fie că pregătesc
săvârşirea a astfel de fapte infracţionale.
Scopul şi sarcinile tezei.
Prin lucrarea prezentată ne-am propus analizarea şi interpretarea infracţiunilor
contra vieţii şi sănătăţii persoanei, în special a omuciderilor şi vătămărilor
intenţionate, prin prisma elementelor constitutive care le caracterizează din punct
de vedere juridico-penal, interpretate atât în literatura de specialitate din Republica
Moldova, cât şi din alte ţări, ca mai apoi să deducem anumite idei progresive
vizând interpretarea şi aplicarea justă a normelor penale în vigoare vizavi de
subiectul propus, de a stabili metodele şi tacticile de prevenire şi descoperire a
fenomenului supus investigării, şi a constata anumite lacune, coliziuni, inexactităţi
referitoare la subiectul supus investigaţiei ştiinţifice, de a formula propuneri şi
recomandări, inclusiv cu caracter de lege-ferenda.
Scopurile care au fost trasate în lucrarea de faţă sunt intermediate de sarcinile
cercetării, după cum urmează:
– analiza evoluţiei istorice de incriminare a infracţiunilor contra vieţii şi
sănătăţii în legislaţia penală autohtonă şi a altor ţări;
– elucidarea şi descrierea semnelor componenţelor infracţiunilor contra vieţii
şi sănătăţii persoanei din perspectiva doctrinei dreptului penal şi a soluţiilor
6
evocate de practica judiciară la soluţionarea omuciderilor şi vătămărilor
intenţionate;
– evidenţierea indicilor calitativi şi cantitativi care caracterizează aceste
infracţiuni din punct de vedere criminologic şi care joacă un rol impunător la
elaborarea şi înfăptuirea măsurilor de preîntâmpinare a omuciderilor şi vătămărilor
intenţionate;
– stabilirea cauzelor şi condiţiilor care contribuie la comiterea omorurilor şi
vătămărilor intenţionate;
– studierea metodologiei descoperirii omorurilor şi vătămărilor intenţionate
prin prisma masurilor iniţiale şi ulterioare care sunt înfăptuite în scopul
descoperirii acestor infracţiuni;
– caracterizarea metodelor de prevenire şi combatere a infracţiunilor contra
vieţii şi sănătăţii altor state.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie un
complex de metode general-ştiinţifice, bazate pe cunoştinţe juridico-penale,
investigativ-operative, criminalistice şi criminologice, care au asigurat unitatea
analizei gnoseologice a fenomenului investigat în interconexiunea sa cu alte fapte
infracţionale. Caracterul ştiinţific al lucrării presupune utilizarea unui sistem
complex de metode teoretice şi empirice cu caracter interdisciplinar, abordări care
conferă studiului valoare şi semnificaţie teoretică. Dintre metodele aplicate am
evidenţia metoda sistemică, comparativă, istorică şi sociologică.
În cadrul studiului, s-a apelat la un şir de procedee logice precum: analiza şi
sinteza, abstractizarea şi generalizarea, inducţia şi deducţia.
Au fost utilizate asemenea principii filosofice generale, ca: obiectivitatea,
istorismul, legătura dintre teorie şi practică.
Fundamentul empiric al lucrării îl constituie o serie de date statistice,
rezultatele obţinute în urma prelucrării datelor cu privire la infracţiuni, precum şi
rezultatele acumulate de către lucrătorii practici în activitatea de serviciu.
Structura tezei de licenţă este determinată de scopul cercetării. Teza constă
din introducere; trei capitole divizate în paragrafe; încheiere, în textul căreia sînt
7
inserate concluziile şi recomandările; lista bibliografiei utilizate şi lista
abrevierilor.
Introducerea reflectă întregul spectru de probleme ce relevă actualitatea
lucrării, fundamentul ei ştiinţific, importanţa ştiinţifică şi aplicativă a lucrării,
gradul de studiere în doctrina naţională şi străină. În introducere se expun de
asemenea obiectivele, sarcinile şi căile de realizare a lor.
Capitolul I: „Consideraţiuni generale privind infracţiunile contra vieţii şi
sănătăţii persoanei”, conţine două paragrafe în care îşi găsesc reflectarea unele
noţiuni introductive privind infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei, aspecte
vizând evoluţia reglementărilor privind răspunderea penală pentru aceste
infracţiunii, aspecte vizând elucidarea componenţelor infracţiunilor studiate prin
prisma semnelor care le alcătuiesc: pericolul social şi obiectul infracţiunii, latura
obiectivă, particularităţile laturii subiective şi trăsăturile subiectului infracţiunii,
fiecărui semn dedicându-i-se câte un subparagraf.
Capitolul II: „Prevenirea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii
persoanei”, elucidează aspectele crimonologico-statistice şi investigativ-operative
privind preîntâmpinarea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi scoate
în evidenţă cauzele şi condiţiile care contribuie la comiterea omorurilor şi
vătămărilor intenţionate.
Capitolul III: „Bazele descoperirii infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii
persoanei” cuprinde aspectele care relevă trăsăturile caracteristice ale
metodologiei descoperirii omorurilor şi vătămărilor intenţionate şi a tacticii
realizării măsurilor investigativ-operative iniţiale şi ulterioare în scopul
descoperirii infracţiunilor, şi nu în ultimul rând clarifică anumite prevederi din
dreptul comparat privind combaterea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii
persoanei.
În Încheiere sunt stabilite un şir de concluzii la care am ajuns pe parcursul
elaborării acestui studiu şi respectiv propunerile cu care venim întru perfecţionarea
legislaţiei.
8
CAPITOLUL IConsideraţiuni generale privind infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii
persoanei
§1.1. Noţiuni generale privind omuciderile şi vătămările intenţionate
Existenţa fizică a omului ca entitate în cadrul unei societăţi‚ reprezintă
condiţia inerentă de existenţă a societăţii în ansamblu. Omul fiind un produs al
naturii, datorită conştiinţei sale, o cunoaşte, î-i dezvăluie legităţile şi, în aşa fel, o
supune voinţei sale, să deservească societatea – membru al căreia este.
Auto-cunoaşterea naturii creează minuni, creează bunuri materiale şi
spirituale care există în lume şi sunt legate de om. Iată de ce, fiinţa superioară,
socială – omul – trebuie situată pe prim plan, iar asigurarea deplinei realizări a
acesteia şi apărarea de la orice fel de atentări la viaţa, sănătatea, libertatea şi
demnitatea umană, trebuie să devină un imperativ al timpului.
Atenţia deosebită acordată studiului multiaspectual al infracţiunilor care
atentează la viaţa omului se explică nu atât prin gradul lor ridicat de răspândire din
ultima vreme, cât prin pericolul lor sporit pentru societate. Într-un stat de drept s-a
acordat întotdeauna şi se acordă o mare atenţie problemei protejării persoanei de la
tot felul de infracţiuni. În centrul luptei pentru apărarea persoanei se află ocrotirea
vieţii omului. În acest context devin deosebit de actuale problemele eradicării celor
mai grave infracţiuni contra persoanei - omorurilor, soluţionarea cărora depinde
atât de eficacitatea activităţii organelor de drept, cât şi de legislaţia în vigoare
chemată să dea o apreciere juridică adecvată faptei săvârşite, ţinând cont de gradul
de pericol social al acesteia, şi să stabilească limitele obiective ale pedepsei.
Elaborarea celor mai performante măsuri juridico-penale, îndreptate spre
combaterea diferitelor tipuri de omor, la care se atribuie şi omorul pruncului de
către mamă, este la fel de esenţială, deoarece consolidează posibilitatea păstrării
fiecărei vieţi omeneşti.
Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca un bun
individual, ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii
însăşi. Aceasta îl îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi
9
respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei
valori supreme sociale şi, implicit, intereselor vitale ale comunităţii.
În procesul înnoirii societăţii noastre, deosebit de intolerabile devin cazurile
de săvârşire a infracţiunilor deosebit de periculoase, ce atentează la viaţa, sănătatea
şi demnitatea cetăţenilor, care lezează normele morale de bază ale societăţii.
Dreptul la viaţă este unul dintre cel mai important drept al persoanei. Pe
parcursul anilor, au existat o multitudine de atingeri şi încălcări ale acestui drept
sub diferite forme şi modalităţi.
Din aceste considerente, urmărim o preocupare deosebită pentru protecţia
dreptului la viaţă, care este asigurat prin norme juridice cuprinse în diferite acte
normative, constituţii, convenţii, tratate etc.1
Din cele mai vechi timpuri legile de pretutindeni au ocrotit fiinţa umană,
socotind că toţi cei care atentau la viaţa, integritatea corporală, libertatea,
demnitatea ori sănătatea persoanei trebuie sancţionaţi proporţional cu faptele lor.
Ocrotirea acestor valori s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de legi ce
pedepseau în mod drastic violarea drepturilor fundamentale ale omului.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea
Generală a ONU la 10.12.1948, e stipulat, printre altele, că „toate fiinţele umane se
nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă,
la libertatea şi securitatea persoanei sale...”.2 La fel, Constituţia Republicii
Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, acordă o deosebită importanţă ocrotirii acestor
valori universale, statuând şi garantând dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi
psihică a persoanei.3
Orice acţiune nejustificată îndreptată împotriva acestor valori este sancţionată
de către legea penală. Sub acoperirea legii penale este pusă şi viaţa noului-născut.
Creşterea numărului de pruncucideri pune în atenţia organelor de urmărire penală,
a instanţelor de judecată necesitatea stabilirii unui regim sancţionator
1 Sabiescu B., Dreptul la viaţă – unul dintre cele mai importante drepturi ale omului, „Legea şi viaţa”, 12.2009, pag. 44-47.2 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Drepturile Omului, principalele instrumente cu caracter universal la care Republica Moldova este parte, Chişinău, Garuda Art, 1998.3 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 24.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.
10
corespunzător periculozităţii sociale a acestui fenomen.
Pe parcursul secolelor şi mileniilor infracţiunile contra persoanei au fost în
centrul atenţiei juriştilor şi filozofilor, psihologilor şi scriitorilor, artiştilor şi
istoricilor. In urma analizei psihologice a infracţiunilor de genul acesta au apărut
opere artistice care au încercat să pătrundă în esenţa acestui fenomen, să-1
caracterizeze pe ucigaş şi pe violator. Cele mai vechi concepte religioase, culegeri
de legi, cronici, opere literare, cântece ating, într-un fel sau altul, tema omorului, a
leziunilor corporale grave şi a consecinţelor rezultate de pe urma săvârşirii acestor
infracţiuni. Eschil şi Euripide, Tolstoi şi Dostoievskii, Rebreanu şi Sadoveanu,
Zola şi Shakespeare în literatura artistică, Repin în pictură reproduc scena
omorului, analizează acest fenomen din punctul de vedere al psihologiei şi al
cauzalităţii.
Chiar din momentul apariţiei dreptului penal, problematica legată de
infracţiunile contra persoanei ocupă un loc primordial. Anume de la omor încep
majoritatea legislaţiilor penale ale Lumii Antice şi ale Evului Mediu. Din timpurile
cele mai îndepărtate protecţia persoanei îşi găseşte locul de frunte în lege. Însă
trebuie de menţionat că nu fiecare persoană era protejată de lege în acest sens.
Istoria dezvoltării dreptului penal, analiza istorică a legislaţiei penale ne
demonstrează că nu erau protejate prin lege toate persoanele în general, ci numai
cele cu statut special de soţ. franc, homine liberum, cele de o anumită stare socială,
naţionalitate, religie, stare materială şi ierarhie socială.
Legea Tabu şi Totem nu permiteau o răzbunare totală şi, într-un fel, protejau
persoana vinovată de furia sălbatică. Mai târziu, în societatea umană s-au produs
schimbări ireversibile: majoritatea populaţiei s-a transformat în sclavi, iloţi, iobagi
lipsiţi de drepturi. Din acest moment viaţa, sănătatea şi demnitatea lor nu mai erau
protejate şi asigurate de nimeni. Zeci de mii de sclavi s-au pierdut în Atena şi
Sparta, în Babilon şi în Egipt, fiind răstigniţi pe cruci, aruncaţi în ghearele fiarelor
pe arenele circurilor din Roma: gladiatorii se sfâşiau unii pe alţii pentru a distra
publicul.
Chiar dacă o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreţia
11
victimei şi a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie şi o încălcare
a intereselor grupului social. În vechile obiceiuri latine, omuciderea (răzbunarea
prin sânge) era lăsată părţilor victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunităţii,
iar, potrivit celei mai vechi legi romane, cea a lui Numa Pompilius, uciderea unei
persoane libere era privită ca o crimă contra colectivităţii.
Omuciderea era considerată orice ucidere intenţionată a unei persoane libere,
chiar săvârşită în scop de furt. Aplicarea pedepsei cu moartea unui cetăţean străin,
fără o judecată anterioară, era considerată omucidere. La fel şi otrăvirea prin
vrăjitorie sau magie.
La început omuciderea era pedepsită cu moartea, însă forma execuţiei
(înecare, ardere pe rug etc.) varia conform modului de omucidere. Mai târziu a fost
interzisă aplicarea apei şi focului pentru realizarea pedepsei cu moartea. Până în
Epoca lui Constantin cel Mare (începutul secolului IV e. n.) era posibilă uciderea
fiului (supus autorităţii părinteşti) de către acela care era desemnat de părinţi. De
asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată celui care omora o persoană,
aflându-se în legitimă apărare, sau celui care îşi ucidea adversarul pe timp de
război, sau care suprima viaţa unei persoane executând prescripţiile legii sau din
ordinul autorităţii. La fel era scutit de răspundere cel care îl ucidea pe un exilat,
dacă acesta încearcă să evadeze din exil. Nu i se aplica vre-o pedeapsă nici celui
care omora o rudă adulteră.
Omuciderea premeditată care nu beneficia de asemenea justificări era
pedepsită ca o crimă publică, delictul din omucidere din culpă atrăgea numai
obligaţia de despăgubire. Tentativa şi chiar simpla manifestare a voinţei de a ucide
era pedepsită cu fapta consumată. Numai în timpurile din urmă s-a prevăzut o
pedeapsă mai puţin aspră pentru aceste cazuri, decât pentru omuciderea consumată.
Autorii direcţi, indirecţi, instigatorii şi complicii omorului erau trataţi cu severitate.
În Dacia o contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o
Bazilicalele, o colecţie de legi civile şi penale elaborate în capitala Imperiului
Roman de Răsărit. Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea
şi mutilarea făptuitorului. În situaţia în care făptuitorii aparţineau nobilimii, aceste
12
pedepse puteau fi înlocuite cu plata unei sume de bani, făcându-se deosebire între
tentativă şi infracţiunea consumată.
În faza incipientă de dezvoltare a societăţii medievale triburile galilor, goţilor,
hunilor şi slavilor ocrotesc drepturile elementare ale omului din mediul lor. însă, cu
cât mai mult se dezvoltă relaţiile feudale, cu atât mai relevantă devine diferenţierea
socială, cercul celor protejaţi devine tot mai restrâns, iar al celor lipsiţi de drepturi
tot mai larg. Dreptul penal al Evului Mediu se caracterizează prin drepturile
nelimitate ale feudalilor asupra vieţii şi sănătăţii iobagilor lor. Dreptul penal al
acestor timpuri se caracterizează prin faptul ce şi cum pedepseşte legea, ci pe
faptul care acţiuni nu sunt în general pasibile de răspundere şi pedeapsă penală.
Mai târziu vine la putere burghezia. Ea lansează ideea protecţiei omului.
Ricardo şi Smith în economia politică, Kant şi Hegel în filozofie, zeci de
politicieni şi jurişti - Hobbes, Bentham, Montesquieu, Beccaria, Marat, Danton se
pronunţă în apărarea persoanei. Pe drapelul revoluţiei franceze era scris
„Fraternite, liberte, egalite”. Însă mai târziu burghezia devenise reacţionară. Cele
mai bune idei ale secolelor 18 şi 19 sunt date uitării, iar cele mai bune lucrări
literare ale burgheziei sunt arse pe rug de vandalii fascişti.
Aşa dar, omorul reprezintă una dintre cele mai vechi infracţiuni recunoscute
de legislaţia penală. Acestui tip de infracţiune i s-a acordat tradiţional o importanţă
deosebită în teoria şi istoria dreptului penal. Se poate afirma cu certitudine că
majoritatea problemelor din partea specială a dreptului penal (latura subiectivă a
componenţei de infracţiune, chestiunea cu privire la legătura cauzală, problemele
legat de complicitate, pregătire şi atentare) se rezolvau anume în funcţie de această
infracţiune concretă. Printre infracţiunile contra persoanei, omorul ocupă primul
loc. În Egiptul Antic pentru omor premeditat cetăţenii liberi erau transformaţi în
sclavi sau supuşi pedepsei cu moartea. În dreptul penal iudaic, de asemenea, era
prevăzut omorul în calitate de infracţiune gravă contra persoanei. Subiect al
omorului în acest drept putea fi nu numai omul, ci şi animalele care, la rândul lor,
puteau fi omorâte, însă proprietarul acestor animale trebuia să plătească o
recompensă pentru infracţiunea săvârşită.
13
Toate tipurile de omor erau pedepsite cu moartea, cu excepţia cazurilor în
care ucigaşul era impus să omoare. În acest caz pedeapsa cu moartea era înlocuită
prin închisoare pe o perioadă îndelungată.
Şi în China antică omorul era considerat o infracţiune foarte gravă. În această
parte a lumii exista o varietate foarte largă de noţiuni ale omorului calificat.
Omorurile se deosebeau după modul comiterii, după persoanele asupra cărora erau
îndreptate. O importanţă deosebită pentru calificarea omorului o aveau legăturile
de rudenie.
O importanţă foarte mare se acorda omorului şi în dreptul roman. Omorârea
unui cetăţean liber roman era tratată drept infracţiune contra statului, fiindcă purta
un caracter public, iar urmărirea penală avea un caracter de stat şi nu particular. În
Roma Antică, pentru omor se stabilea pedeapsa cu moartea. Mai târziu această
pedeapsă a fost diversificată în mai multe tipuri: înecul în sac, arderea pe rug,
răstignirea pe cruce, moartea pe arenă. În conformitate cu Legea lui Cornelius, în
lipsa circumstanţelor agravante, putea fi aplicată pedeapsa cu deportarea, exilul.
În istoria dreptului penal pedeapsa pentru vătămarea integrităţii corporale este
prevăzută odată cu apariţia acestui tip de infracţiune contra persoanei. În legislaţia
ţărilor Orientului Antic vătămarea integrităţii corporale este de acum prevăzută şi
descrisă amănunţit ca, de altfel, şi în Legile celţilor. Pentru săvârşirea unor astfel
de infracţiuni în Legile celţilor au fost prevăzute despăgubiri băneşti.4
În perioada de cristalizare şi formare a statelor feudale române continuă să fie
aplicat dreptul cutumiar sau nescris. El a fost confirmat de documentele timpului
sub denumirea de jus valcinchio sau valachorum antique lex et consultidio.
Astfel, într-un act emis de regina Elizaveta a Ungariei, la 30 septembrie 1364,
tuturor comunităţilor româneşti din comitetul Berg li se recunoştea dreptul de a
alege un voievod, precum aveau şi românii din Maramureş şi din alte părţi ale
regatului. Acest voievod avea dreptul de a judeca toate pricinile dintre locuitorii
români.
Cele dintâi legiuiri româneşti au fost „Cartea românească de învăţătură de la
4 Bujor V., Şleahtiţchi V., Omorul şi vătămarea gravă a integrităţii corporale, Chişinău, 2003, pag. 27
14
pravilele împărăteşti”, tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi
„îndreptarea legii”, tipărită în 1652 la Târgovişte. În aceste legi omorul era
pedepsit cu asprime şi discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu
moartea prin spânzurare sau decapitare, dar pedeapsa putea fi mai uşoară, în raport
cu categoria socială căreia îi aparţinea vinovatul. Tentativa de omor era pedepsită
mai blând. Existau cauze care scuteau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul
locului, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauze care reduceau asprimea
pedepsei mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul,
somnul, dragostea). Omorul era considerat infracţiunea cea mai gravă, fiind
judecat, la început de căpeteniile obşteşti, iar după aceea de către domn, făcându-se
deosebire între omorul intenţionat şi cel fără de voie. De asemenea, se făcea
deosebire între actul spontan de ucidere şi actul premeditat. Paricidul se referea la
uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor, soţiei sau soţului şi se pedepsea cu moartea.
Judecătorii hotărau numai felul cum se va executa pedeapsa.
Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1
septembrie 1818 şi a fost abrogată la 1 decembrie 1865. Potrivit acestei legi,
omorul „iaşte mai înainte cugetat sau necugetat”, cine va omorî „cugetat singur
sau dimpreună cu altul, să se omoare”. Omul cel necugetat, după împrejurări
reduce sau sporeşte vina: „cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat
iaşte, cine, fiind copil mic sau nebun sau smintit la minte, va omorî, nevinovat
iaşte, cine, azvârlind ceva şi cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu
bani omorul de la rudele celui omorât”.5
Aceste legiuiri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca
respectivă, nu numai pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice
şi uneori confuze, dar aducând dispoziţii bine sistematizate şi introducând un spirit
novator, ştiinţific în abordarea problemelor de drept penal. În doctrina penală din
perioada de aplicare a legiuirii date au fost elaborate lucrări de înaltă ţinută
ştiinţifică, în care au fost analizate profund dispoziţiile legale şi principiile în
materie, fiind promovată o viziune ştiinţifică şi moderată în tratarea infracţiunilor
5 Rădulecu A., Legiuirea Caragea, Bucureşti, 1995, pag. 140
15
contra vieţii.6
Printre infracţiunile contra persoanei cele mai periculoase după omor sunt
vătămările intenţionate grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Luând în consideraţie gravitatea şi pericolul social al omuciderilor şi
vătămărilor intenţionate grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, ca
infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, studierea şi analiza elementelor
constitutive ale acestor infracţiuni, la etapa actuală, nu şi-a pierdut importanţa şi
actualitatea.
Legislaţia în vigoare a introdus unele modificări în condiţiile răspunderii
penale pentru cauzarea vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii. În procesul
aplicării legislaţiei noi, apar un şir de probleme care trebuie soluţionate şi
iluminate suficient în literatura juridică de specialitate.
Aceste probleme merită atenţie şi au nevoie de o prelucrare de mai departe
deoarece, în orice caz concret al vătămărilor intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii survin consecinţe grave, ca de exemplu: decesul
persoanei, pierderea unui organ sau a funcţionării lui, pierderea organului de văz,
de auz sau pierderea stabilă a cel puţin 1/3 din capacitatea de muncă.
Sarcina tuturor organelor de drept este de a asigura respectarea strictă a
legilor, dezrădăcinarea încălcări ordinii de drept, lichidarea criminalităţii şi a
cauzelor ce o generează.
Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii este
examinată în calitate de infracţiune contra sănătăţii persoanei cu cel mai pronunţat
grad de pericol social.
Interpretării oficiale a normelor privind infracţiunile contra sănătăţii persoanei
(art.151,152,156, 157 C.pen. RM) îi este consacrată Hotărârea Plenului
Judecătoriei Supreme a RSSM (în prezent Curtea Supremă de Justiţie a R.
Moldova) „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre pricinuirea vătămării
intenţionate a integrităţii corporale”, nr.7 din 30.10.1978 (în continuare –
Hotărârea Plenului nr.7/1978).7
6 Bujor V., Şleahtiţchi V., op. cit., pag. 307 Culegere de Hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002). - Chişinău: Tipografia
16
La concret, în denumirile articolelor menţionate mai sus, noţiunile „sănătate”
şi „integritate corporală” sunt utilizate distinct. În acest mod, se creează impresia
că cele două noţiuni sunt de acelaşi calibru, de acelaşi nivel. La fel, se creează
impresia că, pe lângă sănătatea persoanei, o altă valoare socială – integritatea
corporală a persoanei – suferă atingere în urma săvârşirii infracţiunilor prevăzute la
art.151, 152, 156 sau 157 C.pen. RM.
Însă, aceste impresii sunt false. În realitate, între noţiunile „vătămare a
sănătăţii corporale” (nu „vătămare a integrităţii corporale”) şi „vătămare a
sănătăţii” există corelaţia de tip „parte-întreg”. Sub acest aspect, are dreptate I.V.
Polikarpova, când afirmă: „Cauzarea vătămării sănătăţii constituie fapta ce
condiţionează dereglarea fie a integrităţii anatomice a organelor sau ţesuturilor, fie
a funcţiilor lor fiziologice, ori afecţiuni sau stări patologice care apar datorită unor
factori exogeni”.8
De aici, rezultă că noţiunea de sănătate nu poate fi privită doar sub aspectul
său psihic, ea înglobând cu necesitate şi aspectul corporal (fizic, somatic).
În acelaşi timp, nu putem face abstracţie nici de faptul că, urmărind o precizie
juridică, trebuie să recunoaştem că integritatea corporală, ca valoare socială
distinctă, este lezată în cazul faptelor specificate la alin.(1) şi (2) art.78 „Vătămarea
intenţionată uşoară a integrităţii corporale” din Codul contravenţional al Republicii
Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 24.10.2008. Nu şi în cazul
faptei prevăzute la alin.(3) art.78 din Codul contravenţional. Această faptă este
prototipul infracţiunii care a fost prevăzută la art.153 С.pen. RM, pentru că se
exprimă în „vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale care a provocat o
dereglare de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a
capacităţii de muncă”. S-a strecurat o inexactitate şi în această formulare: odată ce
se provoacă dereglarea sănătăţii, nu este corect a se afirma că vătămată este o altă
valoare socială – integritatea corporală.
Centrală, 2002, p.313-315.8 Поликарпова И.В., Уголовная политика России в отношении посягательств на здоровье и ее влияние на квалификацию преступлений: на примере ответственности за умышленное причинение тяжкого вреда здоровью: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. - Саратов, 2008, р.11.
17
Sferele celor două noţiuni – „sănătatea persoanei” şi „integritatea corporală a
persoanei” – nu se intersectează. Aceste noţiuni sunt complementare. Aşa cum
există complementaritate între noţiunile „sănătatea persoanei” şi „viaţa persoanei”.
Noţiuni care de asemenea nu se intersectează. Din formularea de la alin.(3) art.78
din Codul contravenţional se desprinde că, în ipoteza faptelor specificate la alin.(1)
şi (2) art.78 din Codul contravenţional, nu se poate produce o dereglare a sănătăţii
nici măcar de scurtă durată. Însă, sub pragul noţiunii „dereglare de scurtă durată a
sănătăţii” nu mai există o noţiune care să desemneze un alt gen de vătămare a
sănătăţii. În context, este necesar să specificăm că în Partea V „Leziuni corporale
fără cauzarea prejudiciului sănătăţii” din Regulamentul Ministerului Sănătăţii de
apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale nr.99/2003 se menţionează
că din şirul leziunilor corporale ce nu cauzează prejudiciu sănătăţii fac parte
leziunile ce nu generează o dereglare a sănătăţii sau o incapacitate temporară de
muncă.
Aşadar, în situaţia infracţiunilor prevăzute la art.151, 152, 156 şi 157 C.pen.
RM şi a faptei prevăzute la alin.(3) art.78 din Codul contravenţional, nu este lezată
integritatea corporală, ca valoare socială distinctă de sănătate (inclusiv, sub aspect
corporal). Pe cale de consecinţă, formula „vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii” („vătămare a integrităţii corporale”) din denumirile şi/sau dispoziţiile
normelor sus-menţionate trebuie înţeleasă în sensul de „vătămare a sănătăţii”. De
altfel, temeinicia acestei concluzii vine s-o confirme utilizarea de către legiuitor, în
dispoziţia de la alin.(1) art.151 C.pen. RM, a sintagmei „altă vătămare a sănătăţii”.
Înainte de a trece la analiza juridico-penală a vătămărilor intenţionate grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii este necesar de a da noţiunea de „leziuni
corporale”.
Înţelegerea corectă a noţiunii de „leziuni corporale” are o mare importanţă
pentru calificarea infracţiunilor după compartimente aparte, cît şi pentru lupta cu
succes contra unor asemenea infracţiuni.
Până în prezent în literatura juridică de specialitate nu s-a ajuns la o părere
unică privind noţiunea de „leziuni corporale”.
18
Însă majoritatea autorilor sunt de părerea că noţiunea de „leziuni corporale”
poate fi împărţită în 2 grupe, în dependenţă de aceea că includ sau nu în noţiunea
vătămărilor corporale aşa acţiuni ca loviturile, bătăile şi alte acte de violenţă ce
sunt legate de producerea durerii fizice.
Astfel, autorul rus Duboveţ R.A. este de părerea că loviturile, bătăile sau alte
acte de violenţă ce sunt legate de provocarea durerii fizice la fel şi toate celelalte
vătămări corporale ce pricinuiesc prejudiciu sănătăţii persoanei trebuiesc incluse în
noţiunea de „leziuni corporale”.9
Loviturile, bătăile sau alte acte de violenţă legate de provocarea durerii fizice
sunt atribuite la vătămările integrităţii corporale şi de alţi autori.
Considerăm că noţiunea de „leziuni corporale” trebuie să includă în sine toate
vătămările corporale ce pricinuiesc prejudiciu sănătăţii persoanei, adică loviturile,
bătăile şi alte acte de violenţă legate de provocarea durerii fizice.
În literatura medicală este prevăzut că durerile fizice dereglează funcţiunea
normală a organismului şi produc anumite schimbări în organism.
Profesorul Cij. V. menţionează că „durerea comunică că iritarea este
dăunătoare nu numai pentru individ, dar şi o parte a corpului nemijlocită fie şi
mizerabilă şi o transformă în moartă”. Iritarea care provoacă dureri distruge o parte
mai mică a ţesuturilor vii ce alcătuiesc organismul uman.10
Durerile fizice pot fi provocate prin diferite metode. De exemplu: în rezultatul
strângerii de mână, pentru o mică perioadă de timp mâna se înălbeşte şi în acest
rezultat are loc dereglarea circulaţiei normale a sângelui, în unele cazuri poate fi
simţită şi durerea.
Dar cu toate acestea, strângerea de mână nu poate fi atribuită la vătămările sau
leziunile corporale.
Autorul Piontkovskii A. consideră că loviturile, bătăile se deosebesc de alte
vătămări corporale prin aceea că nu toate loviturile, bătăile aduc prejudiciu
funcţionării normale a organelor corpului uman.11
9 Дубовец Р.А., Ответственность за телесные повреждения по советскому уголовному праву, Москва, 1974, c.l2.102 Чиж В., Победа над болью, Москва, 1980, с.39.11 Пионтковский А.А., Курс советского уголовного право. Часть особенная. Том 1. Госюриздат. Москва,
19
Pe când autorul rus Duboveţ R.A. menţionează faptul că „rezolvând
chestiunea prin atribuirea loviturilor, bătăilor la leziuni corporale trebuie reieşit nu
din posibilitatea determinată de specialişti a prejudiciului cauzat, ci din existenţa
obiectivă a vătămărilor provocate sănătăţii persoanei, şi că în unele cazuri
prejudiciul cauzat sănătăţii persoanei poate fi stabilit şi din depoziţiile martorilor
sau alte probe”.12
Un alt autor Ismailov I.A. susţine că vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii are loc numai atunci când prejudiciul cauzat sănătăţii este prezent într-o
formă însemnată, când cu ajutorul expertizei medico-legale se poate de stabilit
gravitatea prejudiciului adus sănătăţii persoanei şi în conformitate cu aceasta de
calificat fapta prejudiciabilă în baza normei cuvenite din Partea specială a Codului
Penal.
Dacă prejudiciul cauzat nu poate fi constatat, atunci din punct de vedere a
dreptului penal încetează să mai fie vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, iar prin depoziţiile martorilor sau alte probe se poate stabili că părţii
vătămate i-au fost provocate lovituri, dar nu e posibil de determinat dacă a fost sau
nu provocat un prejudiciu sănătăţii părţii vătămate.
Prejudiciul adus sănătăţii şi gravitatea prejudiciului cauzat poate fi determinat
de expertiza medico-legală.
Dacă expertiza medico-legală nu poate constata existenţa prejudiciului cauzat
sănătăţii persoanei, atunci acest prejudiciu nu există şi deci nu există nici vătămare
a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Majoritatea autorilor, prin vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
înţeleg provocarea prejudiciului sănătăţii persoanei, emiţând loviturile, bătăile sau
alte acte de violenţă ce sunt legate de provocarea durerii fizice.
În rezultatul lovirii chiar dacă sunt provocate prejudicii sănătăţii ele sunt atât
de neînsemnate încât nu pot fi constatate obiectiv de medicul legist sau instanţa de
judecată. După cum am observat în literatura juridico-penală sunt mai multe opinii
privind noţiunea de leziuni corporale.
1971, с.569.12 Дубовец Р.А., op. cit., c.13.
20
Noţiunea de „leziuni corporale” joacă un rol important la delimitarea
infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii de
alte infracţiuni ce sunt legate de cauzarea unei daune aduse sănătăţii omului.
Reieşind din cele expuse mai sus, considerăm, că prin vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii trebuie de înţeles provocarea unui prejudiciu însemnat
sănătăţii persoanei, prejudiciu ce necesită a fi stabilit concret de expertiza medico-
legală.
§1.2. Aspecte juridico-penale ale infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei
Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei reprezintă aşa fapte social
periculoase comiterea cărora intenţionat sau din imprudenţă, întotdeauna cauzează
un anumit prejudiciu vieţii sau sănătăţii omului.
Lipsirea omului de viaţă sau sănătate chiar şi pentru puţin timp e egală cu
provocarea lui anumitor daune fizice, morale şi chiar materiale.13
Pierderea sănătăţii are drept urmări lipsirea omului de posibilitatea de a lua
anumite măsuri privind igiena sa, sau să practice o anumită activitate pentru a
obţine mijloace necesare pentru existenţa sa şi a familiei sale.
Pericolul social al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii constă în faptul că
persoana vinovată înţelege caracterul acţiunilor sale, precum şi consecinţele ce pot
surveni în urma comiterii lor. Când vorbim despre sănătatea omului, ca obiect
protejat de legea penală, avem în vedere starea lui fizică şi morală în momentul
comiterii infracţiunii.
Obiectul nemijlocit al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii este sănătatea
unei alte persoane, adică „starea fiziologică determinată a organismului unei
persoane fizice”.
Când vorbim despre sănătatea persoanei ca obiect al infracţiunii contra vieţii
şi sănătăţii trebuie de avut în vedere nu numai sănătatea în sens fiziologic, dar şi în
sens social. Astfel, prin sănătate înţelegem starea organismului omenesc în care
funcţionează normal toate organele lui şi sistemele lui componente.13 Brînză S., Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, Chişinău, 1999, p.85.
21
Legea penală apără sănătatea persoanei indiferent de starea ei socială sau
materială. Obiectul material al infracţiunilor contra sănătăţii este corpul unei alte
persoane. Vârsta victimei sau prezenţa la aceasta a unei calităţi biologice unice nu
influenţează asupra calităţii unei infracţiuni contra sănătăţii.
Latura obiectivă a infracţiunilor contra sănătăţii poate să includă următoarele
elemente:
1. fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă;
2. consecinţele negative;
3. legătura cauzală dintre fapta social periculoasă şi consecinţele negative
survenite.
Stabilirea ultimelor două elemente este obligatorie numai la calificarea unei
acţiuni care are componenţă materială.
Cel mai des aceste infracţiuni sunt comise prin acţiune cu ajutorul diferitor
obiecte. De exemplu: topor, cuţit, piatră, armă de foc sau cu ajutorul forţelor naturii
(apă, foc), la fel prin lovituri de mână sau picior.
Infracţiunile contra sănătăţii la fel pot fi săvârşite şi prin acţiune psihică
asupra omului. Practica judiciară arată că asupra sănătăţii omului se poate de
acţionat şi prin diferite metode psihice.
Infracţiunile contra sănătăţii se consideră a fi consumate când a fost provocat
un anumit prejudiciu sănătăţii omului de gradul cerut de lege.
La infracţiunile contra sănătăţii consecinţele se determină în dependenţă de
faptul cărui organ i-au fost provocate prejudicii, gravitatea prejudiciului, puterea
durerii, gradul pierderii capacităţii de muncă. O importantă deosebită o are
modalitatea comiterii acestui prejudiciu, împrejurările în care au fost comise.
Latura subiectivă a infracţiunilor examinate se caracterizează prin faptul că
răspunderea penală pentru prejudiciul cauzat sănătăţii persoanei poate surveni doar
în cazul comiterii faptei social periculoase intenţionat sau din imprudenţă.
Cele mai grave infracţiuni legea penală le consideră acele infracţiuni ce au
fost comise intenţionat. Pentru unele categorii de infracţiuni contra sănătăţii
persoanei răspunderea penală poate surveni doar dacă ea a fost comisă intenţionat.
22
Atitudinea subiectivă a vinovatului faţă de acţiunile sale şi consecinţele sale la
infracţiunile contra sănătăţii, în multe din ele se prezintă într-un mod foarte
complicat.
Aceasta se argumentează prin faptul că conţinutul acestor infracţiuni după
semnele sale obiective şi subiective e destul de complicat mai ales când e vorba
despre atitudinea subiectivă a vinovatului faţă de acţiunile sale şi consecinţele sale
ce survin. Se au în vedere nu toate consecinţele acţiunii social-periculoase
intenţionate, ci doar acele pe care legiuitorul le consideră ca semn de calificare.
La săvârşirea infracţiunilor contra sănătăţii gravitatea lor e determinată de
prejudiciul cauzat sănătăţii. Atitudinea subiectivă faţă de survenirea acestui
prejudiciu şi va constitui conţinutul atitudinii subiective a faptei în general.
Scopul şi motivul comiterii infracţiunii contra sănătăţii au un rol important la
stabilirea gradului pericolului social al vinovatului infracţiunii.
La stabilirea gradului pericolului social al acestor infracţiuni un rol important
îl are atitudinea psihică a vinovatului faţă de modalitatea aleasă pentru a comite
infracţiunea, condiţiile comiterii, starea psihică a vinovatului.
Pentru stabilirea corectă a laturii subiective e necesar de determinat semnele
obiective ale infracţiunii: în ce parte a corpului a fost provocată leziunea corporală,
cu ce armă, cu ce putere, ce comportare avea vinovatul în timpul comiterii
infracţiunii şi după săvârşirea acesteia.
Subiectul infracţiunii contra sănătăţii poate fi persoana fizică responsabilă
care la momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.
Stabilirea răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii contra sănătăţii de
la vârsta de 14 ani e destul de corectă şi argumentată, deoarece minorul la această
vârstă deja înţelege caracterul acţiunilor sale precum şi consecinţele social-
periculoase care pot surveni în urma săvârşirii lor.
Din punct de vedere al teoriei dreptului penal vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii reprezintă o lezare a integrităţii corporale sau cauzarea unui alt
prejudiciu sănătăţii persoanei, săvârşită ilegal şi fără intenţia de a omorî.14
14 Беляев Н.А., Шаргородский М.Д., Преступление против жизни и здоровья, Москва, 1979, с.561.
23
Conţinutul literar al noţiunii de vătămare a integrităţii corporale din cadrul
legii penale este mai restrâns, decât cercul de relaţii cărora legiuitorul a înţeles să
aplice această noţiune legală.
Dacă prin vătămare a integrităţii corporale s-ar înţelege numai lezarea
integrităţii anatomice a organelor şi ţesuturilor sau a funcţiilor lor fiziologice,
atunci în afara reglementării juridice ar rămâne situaţiile, când de exemplu în
rezultatul influenţării psihice asupra unei persoane, acesta s-a îmbolnăvit de o
maladie cardiovasculară gravă.
În codul Penal al Federaţiei Ruse s-a renunţat la noţiunea de vătămare a
integrităţii corporale şi s-a acceptat o altă noţiune şi anume „prejudiciere a
sănătăţii”. Prin „prejudiciere a sănătăţii” se înţelege o asemenea daună cauzată
sănătăţii, care nu este legată de lezarea integrităţii anatomice sau a funcţiilor
fiziologice ale organelor şi ţesuturilor.15
De aici rezultă următoarea concluzie că orice vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii este, în acelaşi timp, şi o prejudiciere a sănătăţii, dar nu orice
prejudiciere a sănătăţii este o vătămare a integrităţii corporale.
Între noţiunile „vătămare a integrităţii corporale” şi „prejudiciere a sănătăţii”
există corelaţia de tipul: parte-întreg.
Gradul de gravitate a vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii este
determinat de către ofiţerul de urmărire penală în cadrul urmăririi penale sau de
către instanţa de judecată în cadrul examinării judiciare.
Această determinare se efectuează în temeiul Regulamentului Ministerului
Sănătăţii nr.99 din 27.06.2003 de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării
corporale.
Aprecierea gradului de gravitate a vătămărilor integrităţii corporale se face cu
luarea în consideraţie a concluziilor medicului-legist, opinia căruia este evaluată în
colaborare cu alte probe.
Noţiunea de „vătămare gravă a integrităţii corporale” este caracterizată printr-
un şir de indici, arătaţi în dispoziţia alin. l, art.151, Codul Penal al Republicii 15 Козлов В. В., О новой классификации и основных критериях оценки тяжести вреда здоровью по проекту УК. Российской Федерации, Саратов, 1995, с.255-256.
24
Moldova adoptat la 18 aprilie 2002 şi intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Astfel, prin vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
trebuie să înţelegem acea vătămare care este periculoasă pentru viaţă ori care a
provocat pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea
funcţionării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de
pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, ori care a condus la
întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabile a feţei şi/sau a regiunilor
adiacente.
Determinarea clară a noţiunii vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii
ne permite să înţelegem nu numai conţinutul infracţiunii de acest gen, dar şi multe
alte infracţiuni ce sînt legate de cauzarea unui prejudiciu sănătăţii omului.
În legislaţie şi în literatura juridică de specialitate nu întâlnim o formulare a
noţiunii vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii, acesta este rezultatul
generalizator ştiinţific şi concomitent un punct discutabil în cunoaşterea realizării
ce este cuprins în noţiunea dată.
Făcând o legătură cu legislaţia altor ţări observăm că noţiunea de vătămare
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii prevăzută de legislaţia
noastră este asemănătoare cu noţiunea de vătămare intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii prevăzută de legislaţia acestor ţări.
De exemplu: în literatura juridică de specialitate a României prin noţiunea de
vătămare corporală gravă se înţelege – infracţiunea care se caracterizează, de cele
mai multe ori, prin aceea că, având la bază fie o lovire sau alte acte de violenţă, fie
orice altă faptă, implică producerea unor consecinţe mult mai grave decât cele care
sînt specifice infracţiunii de lovire sau alte violenţe ori infracţiuni de vătămare
corporală.16
Conform art.182 al. l CP al României, prin vătămare corporală gravă se
înţelege fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare
care necesita pentru vindecare îngrijire medicale mai mult de 60 zile, sau care a
produs una din următoarele consecinţe : pierderea unui simţ sau organ, încetarea
16 Loghin O., Tudorel T., Drept Penal român. Partea specială, Bucureşti, p.116.
25
funcţionări acestora, o infirmitate permanentă fizică, ori psihică, sluţirea, avortul,
ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.
În Codul Penal al Franţei art.224 este prevăzută infracţiunea de vătămare
corporală gravă în felul următor: „dacă în rezultatul vătămării grave partea
vătămată pierde un organ important din corp, pierderea vederii la un ochi sau ambii
ochi, pierde auzul, vorbirea, întreruperea sarcinii, desfigurarea iremediabilă a feţei,
provocarea unei boli cronice, o boală mintală, persoana vinovată se pedepseşte cu
privaţiune de libertate pe un termen de până la 5 ani.17
Profesorul Piontkovskii A.A. susţine: „Vătămarea integrităţii corporale din
punct de vedere a dreptului penal este cauzarea ilegală, intenţionată sau din
imprudenţă a unui prejudiciu adus sănătăţii sau durerii fizice unei persoane pe
calea încălcării integrităţii ţesuturilor, ori organelor corpului uman.
Nikiforov A.S. defineşte noţiunea de vătămare a integrităţii corporale ca fiind
fapta săvârşită de o persoană din intenţie sau imprudenţă care a cauzat dereglarea
sănătăţii altei persoane ca la un obiect al său unic şi nemijlocit.18
Astfel excluzând din noţiunea vătămărilor corporale nu numai loviturile,
bătăile şi alte acte de violenţă ce provoacă dureri fizice, dar şi astfel de vătămări
care nu aduc după sine dereglarea sănătăţii , ca de exemplu: vânătăile, zgârieturile.
Prin vătămări corporale se înţelege provocarea unui prejudiciu sănătăţii unei
alte persoane contrar voinţei ei, ce au drept urmări dereglarea integrităţii anatomice
şi funcţionale a organismului uman.
Vătămările corporale în esenţa sa nu sînt altceva decât o noţiune care include
în sine toate noţiunile legate de acesta, adică toate acţiunile care cauzează
prejudiciu sănătăţii oamenilor independent de gradul de gravitate a prejudiciului
cauzat.
După părerea mea consider, că este foarte corect că regulile pe lângă lista
factorilor ce pot provoca leziuni corporale prevăd „şi alte acţiuni exterioare”.
Referitor la factorii traumatizaţi trebuie de menţionat că aceştia sînt factorii
17 Codul Penal francez cu modificări şi completări până la 4 martie 1993, p.136.18 Никифоров А.С., Ответственность за телесные повреждения по советскому уголовному праву, Москва, 1972, с.569.
26
externi care acţionează asupra corpului uman şi aparţin unei anumite grupe :
- factori mecanici (obiecte dure, contondente, tăioase, înţepătoare, înţepător-
tăioase, despicătoare);
- factori fizici (factorii termici, electricitatea, presiunea).
- factorii chimici (orice substanţă cu acţiune locală, generală, mixtă asupra
organismului);
- factorii biologici (ciuperci, bacterii);
- factorii psihici (emoţii pozitive sau negative).
Leziunile traumatice nemortale sînt produse de factorii vulneraţi mecanici,
fizici, chimici, biologici în următoarele circumstanţe:
- agresiunea interumană;
- accident de trafic;
- accidente casnice;
- leziuni auto-provocate în automutilări;
- leziuni rezultate dintr-o greşită manoperă din practica medicală.
Gravitatea leziunilor cauzatoare de traume sau a tulburărilor funcţionale se
apreciază de medicul legist, instanţa de judecată rămânând să stabilească, în funcţie
de gravitatea leziunilor, care sînt repercusiunile penale pentru cel vinovat de
producerea leziunilor, precum şi despăgubirile materiale pe care trebuie să le achite
victimei.19
Analizând cele expuse de autori se poate de dat următoarea definiţie a
vătămărilor integrităţii corporale şi anume este fapta ilegală, social-periculoasă
săvârşită intenţionat sau din imprudenţă, în urma căreia se cauzează un prejudiciu
sănătăţii omului exprimat în dereglarea funcţionării normale a ţesuturilor sau a
organelor corpului uman, dacă prejudiciul cauzat nu este o consecinţă adăugătoare
a unei infracţiuni mai grave.
§1.2.1. Obiectul infracţiunii
19 Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.99/2003 de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor integrităţii corporale.
27
În literatura de specialitate se precizează că aceste infracţiuni, pun în pericol
grav viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, motiv pentru care ele au fost
grupate în cadrul capitolului infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii din care fac
parte toate faptele infracţionale prin care atentează sau prin care se pun în pericol
viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
Obiectul juridic special al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale de a
căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare depind viaţa, sănătatea şi
integritatea corporală a persoanei.
Obiectul material. În legătură cu obiectul material, menţionăm că în literatura
de specialitate au fost exprimate două opinii, diametral opuse:
– o primă opinie este că infracţiunile analizate nu au obiect material, deoarece
acestea se săvârşesc prin acţiuni sau inacţiuni faţă de o persoană, iar nu faţă de
vreun lucru.20
– potrivit altei opinii, obiectul material al acestui delict îl constituie corpul
persoanei a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este pusă în primejdie.21
În teoria dreptului penal este primit de a numi obiectul oricărei infracţiuni – o
totalitate de relaţii sociale la care se atentează prin comiterea unei infracţiuni.
Această înţelegere e strâns legată de noţiunea materială a infracţiunii ca
acţiune periculoasă pentru orânduirea de stat şi orânduirea publică.
Obiectul infracţiunii este acea entitate, spre care este îndreptat atentatul
infracţional, şi la ce este, ori poate fi, pricinuit prejudiciu prin aceste acţiuni.
Ştiinţa dreptului penal indică, că pericolul social al infracţiunii este
condiţionat, mai întâi de toate, de obiectul atentării. Majoritatea autorilor recunosc
ca obiect a vătămărilor grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii – sănătatea
persoanei.
În literatura dreptului penal există şi o altă părere că obiectul infracţiunii date,
trebuie să fie recunoscut nu sănătatea persoanei, dar inviolabilitatea corporală,
motivând că inviolabilitatea corporală poate fi dereglată şi fără pricinuirea unui
20 V. Dongoroz şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea Specială. Vol. IV. - Bucureşti: Editura Academiei, 1972, p.625.21 Gh. Nistoreanu şi colaboratorii. Drept penal. Partea Specială. Ediţie revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Europa Nova, 1999, p. 578.
28
prejudiciu sănătăţii, de exemplu, pricinuirea unei boli psihice în rezultatul
ameninţărilor.22
Astfel se poate de spus, că inviolabilitatea corporală reprezintă obiectul nu
numai a vătămărilor corporale, dar şi a omorului, bătăilor.
Printr-o aşa interpretare a obiectului infracţiunilor menţionate este imposibil
de a delimita, de a determina caracterul acţiunilor ilegale, precum şi pericolul
social.
Printre altele pericolul social al acţiunilor depinde, mai întâi de toate, de
importanţa obiectului la care e îndreptat atentatul infracţional.
Unii autori consideră că obiect al vătămărilor corporale este „corpul altei
persoane”. Acest punct de vedere considerăm a fi incorect, deoarece ei nu
dezvăluie esenţa fondului social-politic şi legal al atentatelor criminale.
Această concepţie nu este în stare să fundamenteze delimitarea infracţiunilor
ce au drept semn comun dereglarea inviolabilităţii corporale. De exemplu:
banditism, provocarea ilegală a avortului.
Pentru calificarea acestor acţiuni ilegale e important nu faptul că influenţează
asupra corpului unei persoane, dar faptul – căror bunuri i se cauzează prejudiciul.
Corpul omenesc prin sine însuşi nu poate fi obiect a acţiunilor ilegale,
vătămările integrităţii corporale sau a sănătăţii sînt prevăzute de legea penală,
deoarece ele pricinuiesc prejudiciu sănătăţii persoanei şi nu influenţează asupra
corpului omenesc.
Alţi autori consideră drept obiect a vătămărilor corporale grave pe lângă
sănătatea persoanei şi organele corpului omenesc, funcţionarea lor normală,
capacitatea de muncă.
Astfel, după cum deja am menţionat, majoritatea autorilor, consideră drept
obiect al vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale – sănătatea
persoanei.
Dar în ceea ce priveşte obiectul nemijlocit al infracţiunii prevăzute de art.151
C.pen. RM, în literatura de specialitate au fost formulate diverse opinii.
22 Borodac A., Curs de drept penal. Partea specială. Vol. 1, Chişinău, Ştiinţa, 1996, p.153.
29
Cel mai numeros grup de autori optează pentru soluţia, conform căreia
obiectul nemijlocit al infracţiunii vătămării intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii este „sănătatea unei alte persoane”.23
Conform altor două păreri, obiectul nemijlocit este „organismul uman”24 sau,
respectiv, inviolabilitatea persoanei.25
Organismul uman poate să reprezinte obiectul material al vătămării
intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, deoarece prin intermediul
lui se atentează la relaţiile sociale, care asigură sănătatea cetăţenilor.
Nu se poate vorbi de organismul uman în calitate de obiect nemijlocit,
deoarece el nu reprezintă un raport social ocrotit de legea penală, ci expresia
corporală a vieţii, adică „ansamblul de funcţii şi procese organice, care asigură
individului prezenţa biologică şi care, odată distrusă suprimă calitatea de fiinţă vie
a persoanei”.26
Inviolabilitatea persoanei este o categorie prealabilă, incluzând pe lângă
sănătate şi alte elemente cum ar fi libertatea individuală, siguranţa persoanei, etc.
Obiectul juridic special al infracţiunii este sănătatea persoanei, iar obiectul
nemijlocit facultativ – interesele materiale ale victimei strâns legate cu diferite
cheltuieli ce ţin de tratament şi pierderea capacităţii de muncă.
Obiectul material al infracţiunii este integritatea anatomică a corpului uman
sau a organelor lui.
În legătură cu aceasta este necesar de dat o apreciere a noţiunii „sănătatea” ca
obiect al atentării infracţionale.
Unii autori înţeleg noţiunea de „sănătate” – ca o stare generală normală a
organismului omului, care se exprimă prin funcţionarea lui normală.27
Duboveţ R.A. contrazicându-l susţine că „toate ţesuturile organismului
omului îndeplinesc diferite funcţii şi de aceea dereglarea funcţionării normale a
23 Пионтовский А.А., Меньшагина В.Д. Курс советского уголовного права Часть особенная. Том 1 стр.569.24 Никифоров А.С. Ответсвенность за телесные повреждения М. 1959, с.11.25 Орехов В.В. Борьба с телесными повреждениями по советскому уголовному праву. Ленинград, 1960.26 Dobrînescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei, Bucureşti. Editura Academiei. 1987, p.21.27 Никифоров А.С. Объект преступления. М., Юр. Лит, 1960, с.93.
30
ţesuturilor aduce prejudiciu sănătăţii omului, dar nu aduce după sine dereglarea
stării normale a organismului”.28
În calitate de obiect al vătămărilor poate fi socotită numai sănătatea persoanei
dereglate de o altă persoană; pricinuirea vătămărilor sie însăşi nu poate fi
recunoscută ca infracţiune după legea penală.
Excepţie poate fi numai în rezultatul automutilării când se încalcă interesele
de stat sau obşteşti, atunci când atentatul infracţional este îndreptat spre alt obiect,
de exemplu – acesta se întâlneşte în cazurile când persoana îşi pricinuieşte leziuni
corporale prin automutilare, cu scopul de a se sustrage de la serviciul militar.
În legătură cu dezvoltarea medicinii, în rezultatul obţinut de practica
medicală, noi suntem martorii unor mari evenimente, legate pe problema
transplantării ţesuturilor şi organelor. Şi de obicei, în faţa ştiinţei juridice, în genere
a dreptului penal, în deosebi apar întrebările legate de reglementarea juridică a
noilor relaţii care apar între bolnav şi recipient, bolnav şi chirurg.
Sarcina noastră în cazul de faţă se reduce la aceea ca să cercetăm întrebarea
legalităţilor transplantării organelor şi răspunderii penale în acele cazuri când
această legalitate lipseşte.
La transplantarea organelor şi ţesuturilor de la un om sănătos la unul bolnav
deseori se cauzează prejudiciu donatorului. Înfăptuirea unei asemenea operaţii fără
consimţământul donatorului va fi considerată ca tentativă la sănătatea lui, şi se
referă la vătămările grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, după semnul –
pierderea organului.
Consimţământul donatorului este legal, dacă a fost dat de o persoană
responsabilă, ce a atins o vârstă anumită şi manifestarea voinţei a fost benevolă.
Greutăţi însemnate se întâlnesc la stabilirea obiectului, la tentativa şi
calificarea infracţiunii, când ne ciocnim de huliganism, în procesul căruia
persoanei i-au fost cauzate vătămări corporale, în aceste cazuri avem două obiecte
– pericolul social şi ordinea publică, pe de o parte, şi sănătatea persoanei, pe de altă
parte. Se pune întrebarea cum să fie încadrată fapta în astfel de cazuri?
28 Дубовец Р.А., op. cit., c.l3-14.
31
De calificat infracţiunea reieşind din aceste două obiecte indicate, sau de luat
ca bază un singur obiect.
Dacă pe parcursul acţiunilor huliganice, părţii vătămate i-au fost cauzate
vătămări grave, apoi ele alcătuiesc o infracţiune aparte, deoarece după gradul
pericolului social acţiunile date ies din cadrul huliganismului.
De aceea trebuie de calificat cazul dat ca cumulul a două infracţiuni:
huliganism şi vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii:
astfel acestei persoane i se aplică sancţiunile prevăzute de art.287 C.pen. RM şi
art.151 C.pen. RM.
Întru susţinerea celor enunţate mai sus, concluzionăm că drept obiect juridic
special al infracţiunilor de vătămare corporală gravă îl constituie relaţiile sociale de
a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare depind viaţa, sănătatea şi
integritatea corporală a persoanei, iar obiectul material al acestora îl constituie
corpul persoanei a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este pusă în
primejdie.
§1.2.2. Latura obiectivă a infracţiunii
Trebuie să consemnăm că spre deosebire de art. 145 C.pen. Al R.M. care
prevede răspunderea penală pentru infracţiunea de omor intenţionat, art.151, 152,
156 şi 157 C.pen. al R.M. sunt norme de trimitere. Implicit, aceasta rezultă din
pct.4 al Hotărârii Plenului nr.7/1978. La fel, în pct.7 al Regulamentului
Ministerului Sănătăţii nr.99/2003 se indică: „Expertiza medico-legală a gravităţii
vătămării corporale este efectuată de către medicul legist în formă de examinare
medicală a persoanei, în conformitate cu prezentul Regulament, alte instrucţiuni şi
indicaţii metodice în vigoare”. Aşadar, Regulamentul Ministerului Sănătăţii
nr.99/2003 este principalul act la care fac trimitere art.151, 152, 156 şi 157 C.pen.
RM. Act cu al cărui ajutor putem percepe înţelesul noţiunilor utilizate în aceste
norme penale.
32
Luând aceasta în consideraţie, vom începe analiza noastră propriu-zisă cu
examinarea problemelor legate de latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la
art.151 C.pen. RM.
În conformitate cu pct.25 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii
nr.99/2003, se stabilesc următoarele grade de gravitate a vătămării integrităţii
corporale sau a sănătăţii:
– vătămarea gravă;
– vătămarea medie;
– vătămarea uşoară;
– leziunea corporală fără cauzarea prejudiciului sănătăţii.
În vederea estimării gravităţii vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii,
au fost puse la bază următoarele aspecte:
1) aspectul medical: anatomic (caracterul vătămării integrităţii corporale sau a
sănătăţii; pericolul vătămării pentru viaţă) şi clinic (durata dereglării sănătăţii;
pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării
acestuia; boala psihică; întreruperea sarcinii);
2) aspectul social-economic (gradul de pierdere a capacităţii de muncă);
3) aspectul estetic (desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor
adiacente).
Dacă ne focalizăm atenţia asupra vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, semnul laturii obiective, care interesează în mod special, îl constituie
urmările prejudiciabile. Tocmai acesta este semnul care conferă o fizionomie
distinctă infracţiunii date în raport cu alte tipuri de vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii. În acord cu prevederile de la alin.(1) art.151 С.pen. RM, indicatorii
(criteriile) vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii sunt:
1) pericolul ei pentru viaţă;
2) faptul că ea se exprimă în pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt
organ, ori în încetarea funcţionării acestuia;
3) faptul că ea se exprimă într-o boală psihică;
33
4) faptul că ea se exprimă într-o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea
stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă;
5) faptul că ea se exprimă în întreruperea sarcinii;
6) faptul că ea se exprimă în desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a
regiunilor adiacente.
Potrivit pct.22 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003, pentru
determinarea gradului de gravitate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii
este suficientă prezenţa unuia dintre indicatori (criterii). Într-adevăr, indicatorii
enumeraţi mai sus au un caracter alternativ. Prezenţa oricăruia din ele este
suficientă pentru a califica fapta în baza art.151 C.pen. RM, de altfel şi infracţiunea
menţionată este o infracţiune unică complexă cu consecinţe prejudiciabile
alternative.
Deloc întâmplător, pe primul loc printre indicatorii vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii se menţionează pericolul vătămării pentru
viaţă. Aceasta se datorează gradului de periclitate relativ mai ridicat, în comparaţie
cu vătămarea gravă implicând alţi indicatori, care nu se caracterizează prin punerea
vieţii în pericol. De asemenea, pericolul vătămării pentru viaţă este cel care
cunoaşte cel mai mare număr de variaţii (în Regulamentul Ministerului Sănătăţii
nr.99/2003 aceste variaţii sunt nominalizate în pct.29-52). În plus, indicatorul
analizat se distinge prin frecvenţa dominantă cu care desemnează cazurile de
vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, semnalate în practică.
Când se cauzează vătămare gravă periculoasă pentru viaţă, atingere se aduce
exclusiv relaţiilor sociale cu privire la sănătatea persoanei. Pericolul pentru viaţa
persoanei are un caracter doar medical, nu şi juridic. Punem accentul pe aceasta,
întrucât în literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere cu care nu
putem fi de acord. De exemplu, A.S. Nikiforov, I.A. Ismailov şi A.D. Sereda sunt
de părere că vătămarea gravă periculoasă pentru viaţă o putem atesta numai atunci
când există legătură cauzală între vătămarea gravă şi pericolul pentru viaţă; nu are
importanţă momentul în care s-a manifestat pericolul pentru viaţă – în momentul
cauzării vătămării grave sau ulterior.
34
Bineînţeles, această viziune nu poate avea suport normativ. Or, potrivit pct.27
al Regulamentului Ministerului Sănătăţii 99/2003, drept periculoase pentru viaţă
sunt considerate vătămările grave ale integrităţii corporale sau sănătăţii, care
prezintă pericol iminent – imediat, tardiv sau potenţial, astfel ca vătămarea să
determine moartea, indiferent dacă acest pericol a fost înlăturat printr-un tratament
medical sau datorită reactivităţii individuale a organismului.
Din această prevedere normativă desprindem următoarele concluzii:
1) pericolul pentru viaţă este o caracteristică a vătămării grave, nu o urmare a
vătămării grave. Caracteristica dată permite diferenţierea în raport cu vătămarea
gravă caracterizată prin ceilalţi cinci indicatori, care nu implică pericolul pentru
viaţă;
2) este suficient ca vătămarea gravă să fie periculoasă pentru viaţă în
momentul cauzării sale. Preîntâmpinarea morţii, condiţionată de anumiţi factori
(aplicarea promptă a tratamentului medical, reactivitatea individuală ridicată a
organismului victimei etc.) nu poate fi luată în consideraţie în procesul aprecierii
pericolului pentru viaţă al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3) dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în momentul
cauzării sale, nu era periculoasă pentru viaţă, dar a căpătat o asemenea
caracteristică ulterior, rezultă că pe parcurs s-au suprapus anumite circumstanţe
suplimentare (de exemplu, infectarea rănii). Asemenea circumstanţe nu pot fi
imputate celui care a cauzat vătămarea. În acest sens, în pct.11 al Regulamentului
Ministerului Sănătăţii 99/2003 se face referire la agravarea stării sănătăţii victimei
din cauza deficienţelor în acordarea asistenţei medicale.
Cel de-al doilea indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii se exprimă în pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ,
ori în încetarea funcţionării acestuia.
În legătură cu aceasta, un interes deosebit îl suscită problema identificării
soluţiei juridice corecte în ipoteza lezării unui organ nefuncţional (de exemplu, a
unui ochi orb), când ulterior se impune (din considerente medicale) extirparea
35
acestuia. În viziunea unor autori,29 într-o asemenea situaţie, estimarea gravităţii
vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii trebuie să se facă reieşind din durata
dereglării sănătăţii. Cu alte cuvinte, în funcţie de numărul de zile necesare
înlăturării consecinţelor dereglării sănătăţii, se propune a califica cele săvârşite ca
vătămare intenţionată – gravă, medie sau uşoară-a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. De altfel, această opinie doctrinară găseşte susţinere în pct.55 al
Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003: „Gradul de gravitate a vătămării
în cazul lezării unui ochi orb, ce impune enucleaţia acestuia, se apreciază în funcţie
de durata dereglării sănătăţii”.
Considerăm că această prevedere normativă vine în contradicţie cu dispoziţia
de la alin.(1) art.151 С.pen. RM: „... ori care a provocat pierderea vederii, auzului,
graiului sau a unui alt organ, ori (sublinierea ne aparţine - n.a.) încetarea
funcţionării acestuia...”. Nu putem să nu observăm că, datorită folosirii în textul
incriminator a conjuncţiei „ori”, rezultatele vătămătoare sunt enumerate alternativ.
Rezultă că indicatorul vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe
care îl analizăm, operează în oricare din următoarele situaţii:
1) pierderea organului, atunci când acesta e distrus în momentul cauzării
vătămării grave ori este extirpat în procesul tratamentului;
2) încetarea funcţionării organului (când organul lezat arată, în mod aparent,
ca fiind absolut intact).
În prima situaţie, nu trebuie să ne intereseze dacă victima este în deplină stare
de sănătate ori este bolnavă prezentând infirmităţi congenitale sau dobândite.
Suntem nevoiţi să reiterăm punctul de vedere, pe care l-am enunţat cu ocazia
investigării infracţiunii prevăzute la art.151 С.pen. RM: „Nu are importanţă dacă
victima avea, sub raportul sănătăţii corporale, o sănătate desăvârşită sau dacă,
dimpotrivă, corpul ei era deja lipsit de anumite părţi; după cum nu contează nici
dacă victima era pe deplin sănătoasă sau suferea de vreo boală. Este suficient ca
sănătatea, aşa cum există, să fi fost vătămată prin acţiunea sau inacţiunea
29 Расторопов С.В., Уголовно-правовая охрана здоровья человека от преступных посягательств. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2006, р.306-307.
36
făptuitorului”.30 Este consemnabil că chiar în Regulamentul Ministerului Sănătăţii
nr.99/2003, în pct.65, se stabileşte: „La invalizi incapacitatea generală şi
permanentă de muncă, generată de vătămarea corporală, se apreciază ca şi la
persoanele practic sănătoase (sublinierea ne aparţine - n.a.), indiferent de
invaliditate şi grupa acesteia”.
Aşadar, persoana, care prezintă o infirmitate congenitală sau dobândită pe
parcurs, nu poate fi discriminată în planul ocrotirii sănătăţii, în raport cu celelalte
persoane. Prin dispoziţia de la alin.(1) art.151 C.pen. RM, legiuitorul i-a oferit o
ocrotire egală. În consecinţă, lezarea unui organ nefuncţional, când ulterior se
impune (din considerente medicale) extirparea acestuia, intră sub incidenţa noţiunii
„pierderea unui organ” (în sensul art.151 C.pen. RM). În această ipoteză, este
inadmisibilă aplicarea art.152 C.pen. RM sau a art.78 din Codul contravenţional.
Eventual, doar la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea prevăzută la art.151
C.pen. RM, ca circumstanţă atenuantă se poate lua în consideraţie că infracţiunea a
dus la pierderea unui organ nefuncţional. Eventual, deoarece sluţirea corpului
victimei are, de regulă, repercusiuni mult mai adânci pentru moralul acesteia decât
încetarea funcţionării unui sau altui organ.
Un alt indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl
reprezintă boala psihică.
Atât din prevederile art.151 С.pen. RM, cât şi din prevederile Regulamentului
Ministerului Sănătăţii nr.99/2003, rezultă că oricare boală psihică – indiferent de
caracterul, evoluţia, durata, repercusiunile şi profunditatea acesteia – intră sub
incidenţa art.151 С.pen. RM, dacă se află în legătură cauzală cu acţiunea sau
inacţiunea de cauzare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
În literatura de specialitate, au fost exprimate poziţii, conform cărora trebuie
apreciată obiectiv gravitatea bolii psihice; în funcţie de gravitatea ei, prejudiciul
adus sănătăţii trebuie diferenţiat în vătămare – gravă, medie sau uşoară – a
integrităţii corporale sau a sănătăţii.31 Este adevărat că această viziune se pretează
30 Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. - Chişinău: Cartier, 2005, p.89.31 Анисимова И.А. Вред, причиненный здоровью человека: понятие, виды // Вестник Томского государственного университета, 2007, nr.302, р.61-65; Векленко В., Галюкова М., Психическое расстройство как признак причинения вреда здоровью // Уголовное право, 2004, nr.2, р.22-23; Ю.Л.
37
mai bine potenţialităţilor moderne ale ştiinţei psihiatrice. Potenţialităţi care şi-au
găsit realizarea, de exemplu, în completarea Codului penal cu art.231
„Responsabilitatea redusă”. Anume prin astfel de mijloace se poate răspunde mai
particularizat unor situaţii mai specifice.
Însă, viziunea reliefată vine în contradicţie cu litera legii. De aceea, de lege
lata, oricare boală psihică, chiar cu un parcurs facil, este de domeniul vătămării
grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Aplicarea art.152 С.pen. RM sau a
art.78 din Codul contravenţional ar fi o ilegalitate în ipoteza dată. Acesta este
mesajul adresat practicienilor.
Cât priveşte legiuitorul, îi propunem să-şi revadă optica, modificând legea
penală într-o asemenea manieră, încât gravitatea bolii psihice cauzate să fie
corespunzătoare cu gravitatea vătămărilor specificate la art.151, 152 C.pen. RM
sau la art.78 din Codul contravenţional. Ca modele de inspiraţie ar putea servi
legislaţiile unor state: conform art.128 din Codul penal bulgar, vătămarea se
consideră gravă dacă dereglarea activităţii psihice este doar de lungă durată32;
potrivit art.156 din Codul penal polonez, vătămarea este gravă dacă afecţiunea
psihică are un caracter cronic33; în conformitate cu art.91 din Codul penal
argentinian, vătămarea este gravă dacă boala psihică este posibil sau indubitabil
incurabilă34 etc.
Următorul indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl
constituie o altă vătămare a sănătăţii, care este însoţită de pierderea stabilă a cel
puţin o treime din capacitatea de muncă. Se are în vedere vătămarea care nu intra
sub incidenţa nici unui alt indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. Important este ca vătămarea să se caracterizeze prin pierderea stabilă a
cel puţin o treime din capacitatea de muncă.
Метелица. Судебно-психиатрическая экспертиза потерпевших. - Москва: Юридическая литература, 1990, р.161.32 Уголовный кодекс Республики Болгария / Под ред. А.И. Лукашова. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.33 Уголовный кодекс Республики Польша / Под ред. А.И. Лукашова, Н.С. Кузнецовой. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.34 Уголовный кодекс Аргентины / Под ред. Ю.В. Голика. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003.
38
În context, provoacă reticenţă prevederea controversată de la pct.64 al
Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003: „Pierderea deplină a capacităţii
profesionale de muncă se stabileşte în conformitate cu Regulamentul în vigoare
numai la necesitate, prin ordonanţa organelor de urmărire penală sau hotărârea
judecătorească”. Considerăm că şi această prevedere vine în dezacord cu dispoziţia
art.151 C.pen. RM. Or, de una singură, incapacitatea profesională de muncă –
deplină sau parţială – nu este specificată în calitate de rezultat infracţional nici în
art.151 C.pen. RM, nici în oricare altă normă penală sau contravenţională. Numai
când presupune şi o incapacitate generală de muncă, incapacitatea profesională de
muncă poate antrena aplicarea art.151, 152 C.pen. RM sau a art.78 din Codul
contravenţional. În caz contrar, s-ar încălca principiul legalităţii sub aspectul
neadmiterii interpretării extensive defavorabile a legii penale. Aceasta pentru că
pierderea capacităţii profesionale de muncă nu poate fi echivalată cu pierderea
capacităţii generale de muncă. Are dreptate S.V. Rastoropov, când afirmă că
pierderea capacităţii profesionale de muncă nu se înscrie în tiparul vătămării
cauzate sănătăţii; aceasta pentru că nu presupune nici dereglarea integrităţii
anatomice a organelor sau ţesuturilor, nici dereglarea funcţiilor lor fiziologice, nici
vreo afecţiune sau stare patologică; de exemplu, pianistul, căruia i s-a cauzat
fractura degetelor mâinii, poate ulterior să-şi restabilească funcţia degetelor, însă
îşi pierde pentru totdeauna tehnica de stăpânire deosebită a pianului.35
În legile penale ale mai multor ţări, pierderea deplină a capacităţii
profesionale de muncă se consideră indicator distinct al vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii (de exemplu, în art.111 din Codul penal al
Federaţiei Ruse, în art.148 din Codului penal bielorus, în art.126 din Codul penal
azer, în art.112 din Codul penal armean, în art.103 din Codul penal kazah, în
art.110 din Codul penal tadjik, etc. Când spunem „distinct”, avem în vedere
distinct în primul rând în raport cu indicatorul reprezentat de altă vătămare a
sănătăţii, care este însoţită de pierderea a cel puţin o treime din capacitatea
(generală) de muncă. O asemenea poziţie constituie la fel un argument împotriva
35 Расторопов С.B., op. cit., р.311-312.
39
echivalării arbitrare a incapacităţii profesionale de muncă cu incapacitatea generală
de munca. Deci, în lumina celor evocate de S.V. Rastoropov, nu recomandăm
legiuitorului autohton să se ralieze poziţiilor legiuitorilor consemnaţi mai sus. Nu
este necesar ca pierderea capacităţii profesionale de muncă să fie specificată în
dispoziţia art.151 С.pen. RM ca indicator al vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii. În schimb, este necesară excluderea pct.64 din Regulamentul
Ministerului Sănătăţii nr.99/2003. De asemenea, este necesar ca, în dispoziţia alin.
(1) art.151 C.pen. RM să se facă o precizare: în locul sintagmei „capacitatea de
muncă” să fie folosită sintagma „capacitatea generală de muncă”. Aceasta va
contribui la eficientizarea actului de aplicare a legii penale. Cât priveşte cauzarea
incapacităţii profesionale de muncă, aceasta trebuie să ţină doar de sfera delictelor
civile, antrenând repararea prejudiciului material şi moral corespunzător.
Întreruperea sarcinii este un alt indicator al vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Acest indicator operează, dacă sunt îndeplinite
următoarele trei cerinţe:
1) la data săvârşirii faptei victima să fie însărcinată (de aici reiese că victima
nu poate fi decât o persoană de sex feminin);
2) să existe o legătură cauzală între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi
întreruperea sarcinii36;
3) făptuitorul să conştientizeze că victima este însărcinată;
4) să lipsească consimţământul victimei de a-i fi întreruptă sarcina; în caz
contrar se va aplica art.159 C.pen. RM.
Interes mai mare prezintă cea de-a treia cerinţă: de lege lata, este suficient ca,
la momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să conştientizeze că victima este
însărcinată; dat fiind caracterul intenţionat al infracţiunii prevăzute la art.151
C.pen. RM, făptuitorul trebuie să cuprindă cu intenţia sa toate semnele laturii
obiective a acestei infracţiuni. În acest plan, ne alăturăm opiniei lui A. Ceaikovski:
„Conştientizarea posibilităţii întreruperii sarcinii ca urmare prejudiciabilă este
36 În conformitate cu pct.60 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003, întreruperea sarcinii face parte din vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă nu este o consecinţă a particularităţilor individuale ale organismului (uter infantil, plasmoză, devieri anatomice ale bazinului etc.), şi dacă se află în legătură cauzală directă cu trauma.
40
inseparabilă de conştientizarea posibilităţii că victima este însărcinată; de aceea, nu
poate fi imaginată situaţia când afirmaţia despre prevederea posibilităţii întreruperii
sarcinii s-ar acorda cu afirmaţia că făptuitorul nu a conştientizat că victima este
însărcinată”.37 În alţi termeni, în contextul indicatorului vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii pe care îl examinăm, nu e suficient ca
făptuitorul să cuprindă cu intenţia sa urmările prejudiciabile. Mai este necesar ca
intenţia să cuprindă calitatea specială a victimei. Iată de ce, nu-i vom putea
incrimina persoanei fapta de la art.151 C.pen. RM, dacă aceasta nu era conştientă
de faptul că victima este însărcinată, în astfel de cazuri, în prezenţa unor condiţii
care-i atestă imprudenţa, persoana va putea fi trasă la răspundere conform art.157
C.pen. RM.
Mai sus am menţionat că, în acord cu textul incriminator în vigoare, este
suficient ca făptuitorul să conştientizeze că victima este însărcinată.
Conştientizarea presupune nu doar cunoaşterea cu bună-ştiinţă, dar şi admiterea
conştientă că victima este însărcinată. În ipoteza admiterii conştiente, trebuie să fie
îndeplinite următoarele cerinţe: 1) făptuitorul a remarcat (nu a putut să nu remarce)
semnalmentele exterioare ale gravidităţii înainte de săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii prejudiciabile; 2) în virtutea cerinţei de la pct.1), făptuitorul a
conştientizat (nu a putut să nu conştientizeze) graviditatea victimei ca una
verosimilă în acel caz concret; 3) apreciind starea victimei, caracterul
acţiunii/inacţiunii sale şi alte circumstanţe relevante, făptuitorul a prevăzut (nu a
putut să nu prevadă) întreruperea sarcinii ca urmare verosimilă a acţiunii/inacţiunii
sale.
Trebuie să recunoaştem că, sub aspect practic, ar fi extrem de dificil a proba
vinovăţia făptuitorului în ipoteza admiterii conştiente. Or, trebuie să existe o
certitudine că toate cele trei condiţii, enumerate mai sus, sunt întrunite cumulativ.
De exemplu, în perioada rece a anului, o anumită proeminenţă în regiunea
abdomenului victimei poate fi explicată prin specificul taliei şi al vestimentaţiei
victimei. Dacă făptuitorul a reuşit să remarce şi anumite detalii legate de felul cum 37 Чайковски А., Конструктивные и квалифицирующие признаки составов умышленных преступлений: вопросы квалификации, возникающие в связи со ст.135 Уголовного кодекса Литовской Республики.
41
arăta victima (de exemplu, atunci când tenul este marcat de manifestările de
toxicoză), s-ar putea afirma că admitea conştient că victima e însărcinată. Deci,
contează şi cine este făptuitorul: nivelul cunoştinţelor profesionale; specificul
ocupaţional; experienţa de viaţă etc. Toate acestea, analizate în ansamblu, ne pot
oferi răspunsul la întrebarea dacă, la o etapă timpurie a sarcinii victimei, făptuitorul
a putut sau nu admite conştient că victima este însărcinată.
Luând în consideraţie cele enunţate mai sus, în vederea simplificării practicii
de aplicare a legii penale, propunem ca, în dispoziţia de la alin.(1) art.151 C.pen.
RM, în locul cuvintelor „care a condus la întreruperea sarcinii” să fie folosită
sintagma „care cu bună-ştiinţă a condus la întreruperea sarcinii”.38 Ne alăturăm în
acest fel recomandărilor similare, exprimate în doctrina penală.39 Deloc
întâmplător, la lit.e) alin.(2) art.145, lit.b) alin.(2) art.151, lit.c1) alin.(2) art.152,
lit.c) alin.(2) art.164, lit.c) alin.(2) art.166 etc. din Codul penal, în ipoteza în care
victima este o femeie gravidă, se cere ca făptuitorul să manifeste bună-ştiinţă.
Aceasta pentru a exclude la maxim derapajele spre ilegalitate, pentru a asigura
aplicarea răspunderii penale doar când s-au exclus toate îndoielile că făptuitorul nu
a putut să nu aibă certitudinea că victima se află într-o stare atât de specifică cum
este cea de graviditate.
Ultimul din indicatorii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl
constituie desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.
Dacă desfigurarea este remediabilă, ea nu intră sub incidenţa indicatorului
vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe care îl analizăm. Aceasta însă nu
exclude operarea altor indicatori consemnaţi în art.151 С.pen. RM. La fel, nu se
exclude aplicarea art.152 С.pen. RM sau a art.78 din Codul contravenţional.
Aşa cum se desprinde din pct.61 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii
nr.99/2003, desfigurarea feţei şi/sau a regiunilor adiacente este remediabilă în
cazul în care se atestă o reducere considerabilă a gradului de pronunţare a
modificărilor morfologice (a cicatricei, a deformaţiei, a dereglării mimicei etc.), pe
38 Despre înţelesul noţiunii „cu bună-ştiinţă” a se vedea mai multe în: S. Brînză. Răspunderea pentru omorul prevăzut la lit.e) alin.(2) art.145 С.pen. RM // Revistă Naţională de Drept, 2009, nr.4, p.2-15.39 Расторопов С.В., op. cit., p.327; Станкевич А., Некоторые аспекты умысла в преступлениях против здоровья: ошибочность распространенного мнения.
42
parcursul timpului sau sub influenţa mijloacelor de tratament conservativ,
nechirurgical; dacă însă pentru înlăturarea lezării ori a urmărilor acestora este
necesară o intervenţie chirurgicală plastică, lezarea este considerată iremediabilă.
Se impune o întrebare firească: de ce se admite această excepţie pentru
intervenţia chirurgicală plastică? Răspuns argumentat la această întrebare ni-l oferă
S.V. Rastoropov: „În ce priveşte posibilitatea de efectuare a operaţiei plastice în
vederea normalizării aspectului feţei, trebuie de menţionat că particularităţile
acestor anexaţii – condiţionate de numărul mare de etape care trebuie parcurse, de
existenţa unor suferinţe morale suplimentare, de prezenţa pericolului pentru
sănătatea victimei, precum şi de alţi factori negativi – nu influenţează asupra
aprecierii desfigurării ca fiind alta decât iremediabilă”.40 Într-adevăr, ameliorarea,
atenuarea sau înlăturarea relativă a consecinţelor estetice ale desfigurării
iremediabile a feţei şi/sau a regiunilor adiacente nu poate echivala cu vindecarea
victimei. Iar mijloacele artificiale, chirurgicale nu realizează un proces normal,
natural şi total de vindecare, nu echivalează cu o restabilire integrală a funcţiei
fizionomice a regiunilor anatomice traumatizate. Aceste mijloace reuşesc doar să
acopere, să camufleze desfigurarea.
În alt context, atragem atenţia asupra faptului că constatarea desfigurării feţei
şi/sau a regiunilor adiacente este de competenţa organului de urmărire penală şi a
instanţei de judecată. În nici un caz a medicului legist. Pe bună dreptate, în pct.61
al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003 se indică: „Medicul legist nu
califică vătămarea feţei şi/sau a regiunilor adiacente drept desfigurare (sluţire),
deoarece aceasta, fiind o noţiune cu caracter nemedical, nu ţine de competenţa
medicinii. Expertul apreciază numai caracterul leziunii şi gradul de gravitate a
vătămării corporale în conformitate cu prezentul Regulament, constatând doar dacă
acestea sunt sau nu reparabile”.
Cu alte cuvinte, nu se poate lăsa la atitudinea medicului legist să efectueze
calificarea juridică a celor săvârşite. Calificarea juridică este (aşa cum rezultă din
alin.(1) art.113 C.pen. RM) atributul persoanelor care efectuează urmărirea penală
40 Расторопов С.В., op. cit., р.309-310.
43
şi al judecătorului. Ar fi cu totul nepotrivit a lăsa medicilor legişti sarcina
rezolvării esenţei procesului penal. Din perspectiva dreptului, aceştia sunt experţi
care au numai menirea de a furniza – celor abilitaţi cu calificarea juridică a faptelor
– informaţii şi elemente tehnice, de strictă specialitate, care să fie coroborate cu
întregul material probator şi piesele dosarului, pentru a ajuta aceste persoane la
corecta caracterizare a faptei. Pe cale de consecinţă, organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată sunt cei care decid:
1) dacă desfigurarea este rezultatul cauzării vătămării integrităţii corporale
sau a sănătăţii, luându-se ca temei reprezentările adoptate în societate despre
estetic;
2) dacă desfigurarea este sau nu iremediabilă, ţinându-se cont de raportul
expertizei medico-legale.
Spunem „reprezentările adoptate în societate despre estetic”, pentru că doar
exemplificativ putem descrie noţiunea de desfigurare, caracterizată prin diversitate
faptică surprinzătoare: cicatricele care brăzdează faţa; turtirea nasului sau muşcarea
acestuia cu alterarea înfăţişării; ruperea unei buze sau a pavilionului urechii;
urâţirea obrazului ca urmare a cicatrizării unei răni adânci; tăieturi pe frunte şi la
nivelul buzei; scoaterea unui ochi sau a ambilor ochi (care intră şi sub incidenţa
noţiunii „pierderea vederii”) etc.
Cât priveşte edentaţia (pierderea dinţilor), în doctrina penală s-a exprimat
părerea că şi aceasta ar putea să fie considerată exemplu de vătămare gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii.41 Avem rezerve în această privinţă: în termeni
exacţi, dinţii se află nu pe faţă, dar în cavitatea bucală. De aceea, în funcţie de
numărul necesar de zile de îngrijiri medicale, de numărul şi de localizarea dinţilor
pierduţi, edentaţia trebuie să atragă răspunderea conform art.152 C.pen. RM sau
art.78 din Codul contravenţional.
În general însă, este important ca constatarea desfigurării să se facă strict
individualizat, în dependenţă de cine este victima. În această privinţă, compare ca
41 Naum M., Aspecte controversate privind corecta încadrare juridică a faptei prin care s-a cauzat expulzarea unuia sau mai multor dinţi ai persoanei // Tradiţie şi reformă în dreptul românesc. A XVIII Conferinţă ştiinţifică anuală cu participare internaţională. Anuar. Tomul XIV. - Iaşi: Venus, 2008, p.319-323.
44
edifiantă precizarea făcută în stilul epocii respective de către M.D. Şargorodski:
„Cicatricea pe faţă, care poate desfigura o tânără balerină, în acelaşi timp nu poate
decât să-l avantajeze pe un subofiţer de marină în rezervă”.42 Nu se poate exclude
cu totul subiectivismul în constatarea desfigurării. E şi normal: fiecare persoană,
abilitată cu calificarea juridică a faptei, are propriile reprezentări despre estetic. De
aceea, în limitele rezonabilului, noţiunea de desfigurare urmează a fi interpretată
cât mai restrictiv. Pentru a nu se încălca regula fixată la alin.(2) art.3 C.pen. RM,
care interzice interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale.
Schimbând registrul, vom menţiona că cea mai frecvent săvârşită infracţiune
contra sănătăţii este cea prevăzută la art.152 „Vătămarea intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii” din Codul penal.
În şirul vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii, vătămarea medie
ocupă poziţia intermediară între vătămarea gravă şi cea uşoară. Vătămarea
intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii este o infracţiune care se
distinge prin anumite particularităţi. Totodată, multe din semnele obiective şi
subiective ale acestei infracţiuni prezintă similarităţi vădite cu infracţiunea
prevăzută la art.151 C.pen. RM.
Luând acestea în consideraţie şi având în vedere cele enunţate în dispoziţia
art.152 C.pen. RM, urmările prejudiciabile în contextul infracţiunii examinate
comportă următoarele trăsături distinctive:
1) lipsa pericolului pentru viaţă;
2) lipsa urmărilor prejudiciabile caracteristice pentru vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3) dereglarea îndelungată a sănătăţii;
4) pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de
muncă.
Ultimele două trăsături au un caracter alternativ. De aceea, va avea aceeaşi
forţă la calificarea infracţiunii prezenţa oricăreia din ele, precum şi prezenţa
concomitentă a ambelor trăsături. Doar în planul individualizării pedepsei se va lua
42 Шаргородский М.Д., Преступления против жизни и здоровья. - Москва, 1948, р.329.
45
în consideraţie atestarea singulară sau concomitentă a trăsăturilor distinctive nr. 3
şi 4, consemnate mai sus.
În acord cu pct.69 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003, prin
„dereglare îndelungată a sănătăţii” trebuie de înţeles urmările prejudiciabile
determinate nemijlocit de cauzarea vătămării (maladii, dereglări de funcţie etc.),
care au o durată de peste trei săptămâni (mai mult de 21 de zile).
În baza celor relatate mai sus, se poate vedea cum se aplică prevederea de la
pct.24 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003: „Gradul de gravitate al
vătămărilor corporale după criteriul dereglării sănătăţii se determină conform
timpului necesar pentru restabilirea sănătăţii, în funcţie de volumul şi caracterul
lezional, care se apreciază în zile”.
Complementară cu noţiunea „dereglarea îndelungată a sănătăţii” este noţiunea
„dereglarea de scurtă durată a sănătăţii”. În acord cu pct.72 al Regulamentului
Ministerului Sănătăţii nr.99/2003, prin „dereglarea de scurtă durată a sănătăţii” se
înţelege urmările determinate nemijlocit de vătămare, care durează nu mai mult de
21 de zile (trei săptămâni). În ipoteza cauzării dereglării de scurtă durată a
sănătăţii, aplicabil este alin.(3) art.78 „Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii
corporale sau a sănătăţii” din Codul contravenţional.
Cealaltă trăsătură distinctivă a vătămării medii a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, care ne interesează, se exprimă în pierderea considerabilă şi stabilă a mai
puţin de o treime din capacitatea de muncă. După cum reiese din pct.70 al
Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003, prin „pierderea considerabilă şi
stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă” se înţelege o pierdere a
capacităţii generale de muncă într-un volum mai mare de 10%, dar nu mai mare de
33% (o treime). În contrast, se va aplica alin.(3) art.78 din Codul contravenţional,
nu art.152 С.pen. RM, dacă survine pierderea neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii
de muncă. În acord cu pct.73 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003,
prin „pierderea neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă” se are în vedere o
pierdere a capacităţii generale de muncă într-un volum de până la 10%.
46
Atragem atenţia asupra formulării defectuoase, care poate induce în eroare pe
cei abilitaţi cu aplicarea art.152 C.pen. RM şi care determina intervenţia
legiuitorului: „pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din
capacităţii de muncă”. Astfel, se creează falsa impresie că ar mai exista un tip de
pierdere stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă, care nu ar avea
un caracter considerabil. Iată de ce, în locul formulării contestate, legiuitorul ar
trebui să opteze pentru una din următoarele două sintagme adecvate: 1) „pierderea
stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă”; 2) „pierderea
considerabilă şi stabilă a capacităţii de muncă”.
Privitor la etapele activităţii infracţionale, atât infracţiunea prevăzută la
art.151 C.pen. RM, cât şi cea prevăzută la art.152 C.pen. RM, sunt susceptibile de
pregătire şi tentativă.
Conform opiniei lui V. Holban: atunci când intenţia a fost îndreptată spre
cauzarea unei vătămări mai grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dar de fapt
s-a pricinuit o vătămare mai uşoară, acţiunile făptuitorului urmează a fi calificate
drept tentativă de vătămare a integrităţii corporale de acea gravitate, care a fost
cuprinsă de intenţia lui.43
La o situaţie apropiată, dar totuşi diferită, se referă I.Oancea: există
infracţiune progresivă, atunci când, după ce se realizează tentativa, se trece la
infracţiunea consumată; se reţine, deci, numai infracţiunea consumată, nefiind
posibil concursul între cele două forme.44 Astfel spus, când făptuitorul nu se
opreşte la etapa tentativei, dorind să realizeze până la capăt intenţia de săvârşire a
infracţiunilor prevăzute la art.151 sau 152 C.pen. RM, această infracţiune
consumată ca şi cum absoarbe tentativa de infracţiune. De aceea, nu poate fi
conceput concursul dintre tentativa la infracţiunea, specificată la art.151 sau 152
C.pen. RM, şi infracţiunea consumată corespunzătoare. Aceasta pentru că la baza
repetării actului de executare exista o intenţie unică, atunci când făptuitorul
concepe consumarea infracţiunii din mai multe încercări.
43 Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. - Chişinău: Cartier, 2005, p.234.44 Oancea I., Drept, penal. Partea Generală. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p.230.
47
Calitativ diferită este ipoteza asupra căreia se pronunţă G. Antoniu:
„...existenţa unor încercări repetate cu rezoluţii delictuoase distincte poate să
conducă la existenţa unui concurs real de tentative... Unitatea de rezoluţie va fi
exclusă, dacă una dintre încercări este descoperită de autorităţi; în acest caz, este de
presupus că o nouă încercare va însemna o nouă rezoluţie delictuoasă. Pe
asemenea, este greu de crezut că va exista o asemenea rezoluţie unică dacă faptele
se petrec la o mare distanţă de timp”.45 Aşadar, în prezenţa unor condiţii care indică
asupra lipsei unităţii intenţiei, în cazul infracţiunilor prevăzute la art.151 sau 152
C.pen. RM, nu se exclude concursul dintre două tentative de infracţiune, ori dintre
tentativa de infracţiune şi infracţiunea consumată.
§1.2.3. Latura subiectivă a infracţiunii
În cele ce urmează ne vom referi la latura subiectivă a infracţiunilor contra
vieţii şi sănătăţii persoanei.
În fiecare caz aparte de pricinuire a decesului sau a vătămărilor integrităţii
corporale, trebuie de constatat latura subiectivă, deoarece fără aceasta este
imposibil de calificat corect infracţiunea.
Conform prevederilor legii penale în vigoare, persoana este supusă
răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite cu vinovăţie,
adică la răspunderea penală şi pedeapsa penală este supusă numai persoana care a
săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
Legea ne mărturiseşte, că numai prezenţa vinovăţiei duce la răspunderea
penală, pentru săvârşirea unei fapte social-periculoase, iar în cazul nostru – pentru
cauzarea vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Nu surprinde că, în preambulul Hotărârii Plenului nr.7/1978, se menţionează:
„în unele cazuri, cercetarea superficială a circumstanţelor cauzei şi constatarea
incorectă a intenţiei culpabilului, a motivului şi scopului infracţiunii condiţionează
calificarea greşită”. Într-adevăr, dificultăţile inerente, care marchează inevitabil
determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele laturii
45 Antoniu G., Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat). - Bucureşti: Tempus, 1996, p.298-299.
48
subiective a infracţiunii prevăzute la art.151 C.pen. RM săvârşite şi semnele laturii
subiective a componenţei infracţiunii prevăzute la art.151 C.pen. RM, comportă un
potenţial ridicat de admitere a erorilor în procesul de calificare a infracţiunii
analizate.
Una dintre situaţiile care prezintă pericolul cel mai mare de o asemenea natură
este cea specificată într-un alt alineat din preambulul la Hotărârea Plenului
nr.7/1978: „Uneori, tentativa de omor este calificată drept vătămare gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii...”.
Că este tocmai aşa, ne demonstrează următoarele cazuri din practica judiciară:
la 30.11.2007, В.Т. a fost condamnat în baza alin.(1) art.151 C.pen. RM. În fapt,
B.T. se afla în concubinaj cu V.P., locuind împreună cu doi feciori ai acesteia. La
5.06.2007, când toţi erau în stare de ebrietate, în locuinţa lui B.T. a apărut un
conflict. În momentul când В.Т. ieşea din apartament cu scopul de a pleca, V.P. a
încercat să-l liniştească. Între timp, pe scara blocului conflictul a degenerat în
bătaie între B.T. şi E.P., unul dintre feciorii lui V.P. În timpul bătăii, B.T. l-a lovit
pe E.P. de câteva ori cu un cuţit. În rezultat, victimei i-a fost cauzată vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Procurorul a declarat apel împotriva
sentinţei, solicitând casarea totală a acesteia, rejudecarea cauzei şi pronunţarea
unei noi hotărâri, prin care B.T. să fie condamnat în baza art.27 şi lit.h) alin.(3)
art.145 C.pen. RM46;
sau alt caz:
la 21.02.2007, T.I., aflându-se în stare de ebrietate în locuinţa lui I.B., a cerut
ca ultimul să meargă cu el pentru a procura o sticlă de votcă. I.B. l-a refuzat şi l-a
rugat pe T.I. să-i părăsească locuinţa. În replică, T.I. i-a aplicat o lovitură în faţă
şi, după ce I.B. s-a dezechilibrat, i-a aplicat cu cuţitul două lovituri în abdomen.
Ca rezultat, I.B. a suferit o vătămare gravă periculoasă pentru viaţă. Sentinţa a
fost contestată în apel de procuror, care a solicitat condamnarea lui T.I. în baza
art.27 şi alin.(1) art.145 C.pen. RM.47
46 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 18.06.2008. Dosarul nr.1ra-857/08 // www.csj.md.47 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 11.06.2008. Dosarul nr.1ra-815/08 // www.csj.md.
49
Pentru a stabili care poziţie este întemeiată, vom reaminti opinia pe care am
exprimat-o cu o altă ocazie: „Dacă acţiunile violente au condus la vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii, iar decesul victimei nu s-a produs din cauze
independente de voinţa făptuitorului, atunci cele comise vor forma tentativa de
omor (în cazul intenţiei directe) sau vătămarea intenţionată – gravă, medie sau
uşoară – a integrităţii corporale sau a sănătăţii (în cazul intenţiei indirecte)”.48
Sugeram prin aceasta că, în vederea delimitării tentativei de omor de infracţiunea
prevăzută la art.151 C.pen. RM (şi de alte fapte), este necesar, întâi de toate, în
temeiul criteriilor conturate în art.17 C.pen. RM, să se stabilească care anume tip
de intenţie a manifestat făptuitorul – intenţie directă sau intenţie indirectă.
În conformitate cu pct.3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu
privire la practica judiciară în cauzele despre omorul premeditat”, nr.9 din
15.11.1993, tentativa de omor este posibilă numai cu o intenţie directă.49 Rezultă că
dacă intenţia este indirectă, tentativa de omor se exclude. În această situaţie, dacă
survine vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, calificarea o vom
face luând în consideraţie această urmare realmente survenită. Deci, vom aplica
art.151 C.pen. RM, chiar dacă făptuitorul îşi dădea seama de verosimilitatea
producerii morţii victimei. Or, în egală măsură, el îşi dădea seama de
verosimilitatea producerii vătămării grave. Contează care urmare s-a produs în
mod efectiv.
Dacă intenţia făptuitorului a fost directă sau indirectă, ne putem da seama
analizând circumstanţele faptice ale celor comise: obiectul vulnerant folosit; zona
corpului spre care au fost îndreptate şi exercitate actele de violenţă; intensitatea
actelor de violenţă; gravitatea leziunilor cauzate; comportamentul ante şi post
agresional al făptuitorului etc. În cazul unor îndoieli care nu pot fi înlăturate,
privind analiza acestor circumstanţe, interpretarea se va face în favoarea
făptuitorului. În legătură cu aceasta, interes prezintă următoarea speţă:
48 Brînză S., Stati V., Unele reflecţii asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru omorul intenţionat (Partea П) // Revista Naţională de Drept, 2007, nr.7, p.2-8.49 Culegere de Hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2002, p.304-312.
50
G.S. şi A.I. au fost condamnaţi pentru tentativă de omor, în baza art.15 şi 89
C.pen. RM din 1961. Nici în faza de urmărire penală, nici la judecarea cauzei,
inculpaţii n-au mărturisit că au avut intenţia să-l omoare pe I.R. Martorii de
asemenea nu au confirmat o aşa intenţie. Nici caracterul loviturilor aplicate,
precum şi localizarea lor nu demonstrau intenţia de a lipsi de viaţă victima. În
acest temei, Colegiul penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova a considerat că
acţiunile inculpaţilor urmează a fi calificate după urmările care au survenit, în
baza alin.(1) art.95 „Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale” din
Codul penal din 1961.50
Rezultă că numai atunci fapta trebuie calificată ca tentativă de omor, când
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu a fost urmată de moartea
victimei, însă a fost stabilită intenţia directă a făptuitorului de a lipsi de viaţă
victima.
În termeni similari se soluţionează problema delimitării tentativei la
infracţiunea prevăzută la art.151 C.pen. RM de vătămarea intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi problema delimitării tentativei la
infracţiunea prevăzută la art.152 C.pen. RM de vătămarea intenţionată uşoară a
integrităţii corporale.
În alt context, atenţia ne-o atrage un anume motiv care poate sta la baza
infracţiunilor prevăzute la art.151 sau 152 C.pen. RM. Ne referim la intenţiile
huliganice. Până la intrarea în vigoare, la 24.05.2009, a Legii pentru modificarea şi
completarea Codului penal al Republicii Moldova din 18.12.2008, intenţiile
huliganice, ca motiv special al infracţiunii, erau prevăzute la lit.f) alin.(2) art.151 şi
la lit.i) alin.(2) art.152 C.pen. RM. La moment, aceste prevederi sunt abrogate.
Întrebarea care apare este: cum se va califica conform legii în vigoare
vătămarea intenţionată gravă sau medie, având la bază intenţiile huliganice?
Într-o publicaţie anterioară am argumentat că, întotdeauna, intenţiile
huliganice îşi găsesc obiectivizare, materializându-se în încălcarea grosolană a
ordinii publice sau în cinism ori obrăznicie deosebită.51 Aceasta ne îndeamnă, în 50 Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova nr.1a-43/98 din 30.10.1997.51 Brînză S., Stati V., O nouă viziune asupra noţiunii „intenţii huliganice” // Revista Naţională de Drept, 2007,
51
actuala situaţie, să îmbrăţişăm soluţia concursului dintre infracţiunea de huliganism
(art.287 C.pen. RM), pe de o parte, şi una din infracţiunile prevăzute la art.151 sau
152 C.pen. RM. Însă, ar fi oare legală o asemenea soluţie?
Pentru a decide care regulă este aplicabilă – cea a concurenţei dintre o parte şi
un întreg sau cea a concursului dintre huliganism şi infracţiunea prevăzută la
art.151 sau 152 C.pen. RM – este necesar să comparăm sancţiunile din art.151, 152
şi 287 C.pen. RM. Pentru că anume sancţiunile exprimă în esenţă gradul de pericol
social al unei sau altei infracţiuni.
Această comparaţie ne arată că infracţiunea de huliganism nu poate absorbi
infracţiunea de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Ca să nu mai vorbim de imposibilitatea vădită de a absorbi vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Înseamnă oare aceasta că soluţia
trebuie să fie cea a concursului de infracţiuni? Răspunsul ar fi, cu siguranţă,
afirmativ, daca nu ar exista o reţinere: utilizarea în dispoziţia art.287 C.pen. RM,
pentru desemnarea uneia din modalităţile acţiunii adiacente din cadrul infracţiunii
de huliganism, a sintagmei „aplicarea violenţei”. Or, în situaţia pe care o
examinăm, ce, dacă nu manifestări ale aplicării violenţei, sunt vătămarea
intenţionată – gravă sau medie – a integrităţii corporale sau a sănătăţii? Dacă am
susţine soluţia concursului de infracţiuni, ar rezulta că, pentru aceeaşi aplicare a
violenţei, făptuitorul va fi tras la răspundere penală de două ori. Ceea ce nu putem
accepta.
Nu este plauzibilă nici soluţia concurenţei dintre o normă-parte şi o normă-
întreg, nici cea a concursului de infracţiuni. Atunci care?
Considerăm că există o asemenea soluţie. Ne-o inspiră caracterul dualist al
faptei de huliganism: de a putea fi infracţiune sau contravenţie administrativă, în
funcţie de gradul de pericol social al celor săvârşite. În art.354 din Codul
contravenţional se prevede răspunderea pentru huliganismul nu prea grav, adică
pentru acostarea jignitoare în locuri publice a persoanei, alte acţiuni similare ce
încalcă normele morale, tulbură ordinea publică şi liniştea persoanei. Astfel, nimic
nr.10, p.20-25.
52
nu ne împiedică să constatăm că, alături de infracţiunea prevăzută la art.151 sau
152 C.pen. RM, subzistă fapta specificată la art.354 din Codul contravenţional. În
acest caz, cele săvârşite se vor califica exact în corespundere cu gradul de pericol
social al acţiunilor comise. Nu se va admite nici subestimarea, nici supraestimarea
pericolului social.
§1.2.4. Subiectul infracţiunii
În final, vom supune cercetării unele aspecte legate de subiectul infracţiunilor
de vătămări ale integrităţii corporale sau a sănătăţii.
După cum rezultă din art.21 C.pen. RM, persoanele fizice responsabile, care
la momentul săvârşirii faptei au împlinit vârsta de 14 ani, sunt pasibile de
răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, art.151 şi la
alin.(2) art.152 C.pen. RM. În aceleaşi condiţii, vârsta minimă a răspunderii penale
este de 16 ani în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.152 C.pen. RM.
Nu este necesar ca subiectul infracţiunii să aibă vreo calitate specială. Nu mai
este necesar, odată cu abrogarea, la 18.12.2008, a prevederilor de la lit.a) alin.(2)
art.151 şi de la lit.c) alin.(2) art.152 C.pen. RM. Aceste prevederi stabileau că, în
raport cu victima, făptuitorul trebuie să aibă o anumită calitate specială. Cea de soţ
(soţie) sau rudă apropiată. În nota informativă la proiectul de Lege pentru
modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova se explică: „La
alin.(2) art.151 C.pen. RM, se exclude agravanta de la lit.a) „asupra soţului (soţiei)
sau unei rude apropiate”, din considerentul că relaţiile de familie nu ar trebui să
constituie temei de agravare a răspunderii şi a pedepsei penale”.52
E o argumentare prea subţire. Mai ales luând în consideraţie experienţa unor
ţări, în care funcţionează agravantele de genul celor care au fost specificate la lit.a)
alin.(2) art.151 şi la lit.c) alin.(2) art.152 C.pen. RM. Aceste ţări sunt: Argentina,
Andora, Brazilia, China, Cuba, Marea Britanie, Filipine, Franţa, India, Italia,
Ungaria, Mexic, Niger, Norvegia, Uruguay etc.53 Ce este atât de specific în mediul
52 Notă informativă la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova.53 Rotariu I., Aspecte de drept penal comparat privind violenţa domestică // Jurnalul de studii juridice, 2006, nr.1-2, Venus, Iaşi, p.103-126.
53
social din Republica Moldova, încât relaţiile de familie nu ar trebui să constituie
temei de agravare a răspunderii şi a pedepsei penale? Şi cum rămâne, în context, cu
tendinţa de a incrimina în apropiata perspectivă unele fapte vizând violenţa
domestică? Chiar nu este evidentă legătura dintre acest fenomen şi prevederile
abrogate, menţionate mai sus? Pentru că promovarea incriminării violenţei
domestice vine într-o vădită contradicţie cu eliminarea agravantelor de la lit.a) alin.
(2) art.151 şi de la lit.c) alin.(2) art.152 C.pen. RM. Probabil, de această dată,
argumentele vor fi de tipul că „există o necesitate stringentă, dictată de realitatea
socială, în a oferi o protecţie penală relaţiilor de familie împotriva violenţei
domestice”. Şi atunci, ne putem întreba: există oare o politică penală consecventă
de apărare a relaţiilor de familie?
Sub un alt aspect legat de analiza subiectului infracţiunilor prevăzute la
art.151 şi 152 C.pen. RM, vom consemna că participaţia penală este posibilă sub
orice formă: participaţie preordinată sau participaţie spontană; participaţie
anterioară sau participaţie concomitentă; participaţie înlesnitoare sau participaţie
necesară; participaţie determinabilă sau participaţie indeterminabilă; participaţie
simplă sau participaţie complexă etc.
Conform lit.k) alin.(2) art.151 C.pen. RM, răspunderea se agravează în
prezenţa a două forme legale de participaţie, nominalizate în art.43 C.pen. RM:
grupul criminal organizat sau organizaţia criminală. Aplicarea acestei agravante
exclude (în virtutea prevederii de la alin.(2) art.77 C.pen. RM), reţinerea la
stabilirea pedepsei a circumstanţei agravante specificate la lit.c) alin.(1) art.77
C.pen. RM: „săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie”. Este notabil
că art.152 C.pen. RM nu conţine o agravantă similară cu cea de la lit.k) alin.(2)
art.151 C.pen. RM.
În cazul participaţiei complexe, contribuţia participanţilor se poate concretiza
în oricare din formele menţionate în art.42 C.pen. RM. În această privinţă, este
relevantă speţa următoare:
La 11.08.2006, G.A. a fost condamnat în baza art.42 şi lit.d), h) alin.(2)
art.151 C.pen. RM. În fapt, la 12.05.2006, aflându-se în stare de ebrietate în casa
54
lui I.С. din or.Otaci, raionul Ocniţa, G.A., din intenţii huliganice, a instigat o altă
persoană să-i aplice lui V.Z. multiple lovituri în diferite părţi ale corpului. În
rezultat, lui V.Z. i s-a cauzat vătămare gravă a integrităţii corporale şi a
sănătăţii.54
Cu această ocazie, menţionăm că, în acord cu criteriile generale de
individualizare a pedepsei, la stabilirea pedepsei trebuie luat în consideraţie rolul
juridic concret pe care l-a îndeplinit participantul în cadrul infracţiunilor prevăzute
la art.151 sau la 152 C.pen. RM.
54 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 3.12.2008. Dosarul nr.1re-1406/08.
55
CAPITOLUL IIPrevenirea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei
§2.1. Aspecte crimonologico-statistice şi investigativ-operative privind preîntâmpinarea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei
Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei reprezintă totalitatea
infracţiunilor în procesul comiterii cărora violenţa este elementul motivaţiei şi nu
doar mijloc de atingere al scopului. Reieşind din aceasta acest tip nu include
infracţiunile mixte care includ violenţa ca mijloc de atingere a altor scopuri:
sustragere de avere – tâlhărie, jaf; politice – terorism, etc.
Astfel, prin infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei subînţelegem
săvârşirea intenţionată împotriva voinţei victimei a actelor infracţionale, care
atentează la relaţiile sociale ocrotite de legea penală care asigură securitatea vieţii
şi sănătăţii persoanei prin intermediul aplicării violenţei fizice sau ameninţării cu
aplicarea ei.
La aceste infracţiuni se referă: infracţiunile contra vieţii – omorurile art.145-
147, determinarea la sinucidere art. 150; infracţiunile contra sănătăţii – cauzare de
leziuni 151-157.
În structura generală a criminalităţii cota criminalităţii violente este relativ
mică oscilând între 10-13 %. La rândul său cea mai mare cotă în structura acestui
tip de criminalitate o au infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii.
Analiza criminologică a acestui gen de criminalitate ne mărturiseşte despre
faptul că în prezent ea poartă mai mult un caracter situaţional realizându-se în sfera
cotidiană sau este o consecinţă a neajunsurilor în organizarea petrecerii timpului
liber. Mai mult de jumătate dintre ele se comit în stare de ebrietate.
Majoritatea acestor infracţiuni (40-50%) se săvârşesc în zilele de odihnă şi la
sărbători, ceea ce este evident o consecinţă a consumului excesiv de alcool. După
timpul zilei 2/3 – se comit după orele 17.00.
După locul de comitere: în apartamente şi case – aproape ½ de omoruri, 30 %
de leziuni; în străzi şi ogrăzi – mai mult de 40% de omoruri şi leziuni.
56
Mai mult decât în 40% de cazuri de omoruri şi 60% de leziuni se săvârşesc
prin intermediul diferitor obiecte cu efect de tăiere-înţepare (de regulă utilizate în
gospodărie). În fiecare al patrulea caz infractorii foloseau obiectele care
întâmplător le nimereau sub mână: cuţite, sticle, pietre.
Un element specific al caracteristicii criminologice a acestui tip de
criminalitate îl constituie comportamentul victimei. Atrage atenţie faptul că
majoritatea victimelor atât la vătămări, cât şi la omoruri erau cunoscute cu
infractorul (30 % - rude). Fiecare al treilea s-a mai sfădit cu infractorul, iar fiecare
al zecelea a săvârşit acte amorale care atingeau interesele lui. Un număr
considerabil de victime – 30-60% se aflau în stare de ebrietate. 40% dintre
victimele se caracterizau printr-un comportament uşuratic, consum excesiv de
alcool cu infractorii.
Tendinţele alarmante ale genului dat de criminalitate:
1. Ea întinereşte – creşte numărul infractorilor până la 30 ani, s-a dublat
numărul minorilor.
2. Tot mai des aceste crime le comit persoane cărora ele nu le erau specifice –
studenţi, militari, întreprinzători.
3. Ea este răspândită în rândurile narcomanilor, alcoolicilor, prostituatelor,
proxeneţilor, cerşetorilor, persoanelor cu trecut penitenciar – iar numărul lor nu se
micşorează.
4. Creşte numărul recidiviştilor.
5. Creşte numărul infractorilor cu anomalii psihice (iarăşi alcoolizarea şi
narcomania.)
6. Creşte numărul crimelor comise în grup (mai ales la omoruri) şi cu
premeditare.
7. Au sporit brusc infracţiunile de trafic de fiinţe umane în scop de prelevare a
organelor sau ţesuturilor pentru transplantare care la final se soldează cu decese
sau cu grave vătămări ale sănătăţii şi integrităţii corporale.
8. Se înregistrează sporirea latentităţii ei.
57
Săvârşirea genului dat de crime este specifică bărbaţilor – mai mult de 90%.
Sunt mai agresivi. Aproape jumătate dintre ele se comit de către persoanele în
vârstă de 30-49 ani. După nivelul studiilor 70% au studii medii. Printre infractori
creşte permanent numărul şomerilor – 174 de cazuri de leziuni, 173 de omoruri.
Aproximativ 60% nu erau căsătoriţi.
După caracteristicile juridico-penale aproximativ 30-40% se săvârşesc de
către recidivişti. 1/3 din vătămări, 15% omoruri se comit în grup (minorii 90%).
După caracteristicile morale infractorii daţi se caracterizează prin egoism,
tendinţa de a domina asupra apropiaţilor, violenţă faţă de membrii familiei,
caracter impulsiv, iubesc alcoolul.
§2.2. Cauzele şi condiţiile care contribuie la comiterea omorurilor şi vătămărilor intenţionate
Ca şi asupra altor tipuri de criminalitate asupra criminalităţii violente
influenţează atât cauze cu caracter general, cât şi cauze specifice doar acestui tip.
Asupra criminalităţii violente în perioada de tranziţie au influenţat:
1. reaprecierea valorilor morale, recunoaşterea influenţei banilor etc.;
2. ştergerea limitelor între moral şi amoral;
3. creşterea stărilor de conflict ca urmare a diferenţei mari sociale, economice;
4. schimbarea esenţială a modului de viaţă al cetăţenilor: şomerii – foştii
specialişti.
Dintre toate determinantele drept punct de pornire pentru criminalitatea
violentă servesc:
1. Coraportul dintre necesităţile populaţiei şi nivelul real de satisfacere al lor;
2. Necorespunderea proceselor de urbanizare intensivă şi migraţiunii
populaţiei la oraş cu nivelul controlului social. Servicii sociale, localuri de cultură,
vacuum pentru cei sosiţi la oraş;
3. Starea relaţiilor familiale şi cotidiene. Este determinată şi de nivelul de trai
– mulţi trăiesc în cămin;
58
4. Insuficienţa finanţării sferei educative şi culturale – nu-s case de cultură,
localuri de spor etc.
Un rol important îl joacă şi următoarele condiţii:
1. Neajunsurile educaţiei familiale – certurii între părinţi, bătăi, violenţa faţă
de copii;
2. Ignoranţa faţă de educaţia sexuală, în particular în şcoli;
3. Abuzul de alcool;
4. Indiferenţa celor din jur;
5. Influenţa negativă a mass-mediei;
6. Insuficienţe în activitatea organelor de drept.
Direcţii primordiale de prevenire a acestui tip de criminalitate constituie:
1. Asigurarea populaţiei cu locuri de muncă corespunzătoare cerinţelor –
majoritatea infractorilor din acest grup erau antrenaţi în munci necalificate, grele;
2. Sporirea atenţiei faţă de sprijinul material, pedagogic şi psihologic familiei;
3. Creşterea nivelului culturii de petrecere a timpului – crearea de posibilităţi,
propaganda;
4. Lupta cu beţia şi alcoolismul;
5. Activitatea efectivă a organelor de drept.
La elaborarea măsurilor complexe de combatere a criminalităţii, este necesar
de a lua în consideraţie nu numai trăsăturile caracteristice ale personalităţii şi
comportamentului infractorului, dar şi toate celelalte particularităţi criminologice
importante ale situaţiei criminogene concrete, inclusiv calităţile personalităţii
victimei, relaţiile ei cu criminalul, precum şi purtarea ei în timpul incidentului.
Este important că victima nu reprezintă un obiect pasiv, dar, dimpotrivă, un subiect
activ al procesului de criminalizare, deoarece ea având destul de frecvent o
comportare imprevizibilă, neatentă, amorală sau ilicită contribuie la crearea
situaţiei criminogene (victimogene). În special, acest fapt este deosebit de
caracteristic pentru infracţiunile violente contra vieţii şi sănătăţii persoanei,
inclusiv pentru omorurile premeditate. Astfel, investigaţia victimologică efectuată
în municipiul Chişinău (de către Gh. Gladchii, 1997) dovedeşte existenţa unei
59
legături cauzale dure în cadrul mecanismului săvârşirii omorului premeditat între
caracteristicile personalităţii victimei, comportamentul ei şi atentatul criminal
îndreptat asupra părţii vătămate concrete.
Scopul final al studierii personalităţii părţii vătămate este de a elabora măsuri
de preîntâmpinare, care permit evitarea situaţiilor, în care ca pretext pentru
acţiunea criminală poate deveni însăşi victima şi (sau) comportamentul ei.55
Reducerea victimităţii influenţează direct asupra scăderii criminalităţii, fiindcă
reducerea criminalităţii poate fi atinsă nu numai prin reducerea numărului de
persoane, care eventual pot deveni criminal, dar şi prin micşorarea numărului de
persoane, care pot deveni victime ale atentatelor criminale.56 De aceea, sînt actuale
şi foarte importante cercetările ştiinţifice profunde ale sistemului „infractor-
victimă”, fundamentarea şi dezvoltarea direcţiei victimologice în profilaxia
infracţionalismului.
Profilaxia victimologică în opinia unor autori, reprezintă un proces integru
autonom, deoarece în viziunea lor, victimologia ca şi criminologia este o ştiinţă
independentă. Abordînd problemele victimologice ale combaterii omorului
premeditat, autorul acestei lucrări împărtăşeşte poziţia ştiinţifică dominantă în
literatura de specialitate, considerând profilaxia victimologică drept un subsistem
al complexului preîntâmpinării criminologice a criminalităţii. Aceasta se explică,
în opinia unor autori, prin următoarele momente.
1. Personalitatea şi comportamentul victimei este un element component al
situaţiei criminogene şi deci e cuprins în obiectul de studiu al criminologiei.
2. Impactul factorilor victimogeni în mecanismul cauzal al actului infracţional
este favorizat, de regulă, de deformările esenţiale ale personalităţii potenţialului
criminal. De aceea, profilaxia persoanelor cu victimitatea sporită nu poate înlocui
acţiunile corespunzătoare asupra potenţialilor infractori.
55 Франк Л.В. Виктимология и вистимность. Об одном новом направлении в теории и практике борьбы с преступностью. Учебное пособие. Душанбе, 1972, pag. 8656 Остроумов С.С., Кондрашков Н.Н., Забрянский Г.И. О некоторых актуальных вопросах изучения и предупреждения преступности: (Об учете степени общественной опасности преступлений и так называемой виктимологии). Вестник Моск. Ун-та , 1975, nr.3, pag. 17.
60
3. Rezultatele investigaţiei realizate confirmă, că o bună parte din factori
criminogeni relevaţi au impact dublu determinînd atît criminalizarea (formarea
infractorului) cît şi victimizarea (formarea victimei). De exemplu, beţia şi
alcoolismul, consumul în comun a băuturilor spirtoase, neîncadrarea în activităţi
sociale pozitive, starea civilă, statutul social, studiile, conflictul de cultură etc.
4. Victimitatea în majoritatea cazurilor este nemijlocit legată de o anumită
categorie de infracţiuni (victimitatea faţă de violenţa din familie, inclusiv faţă de
omorurile premeditate din această sferă; victimitatea faţă de viol etc.).
Aşadar, cercetarea personalităţii şi comportamentul victimei este mai eficientă
şi perspectivă în procesul de elaborare a măsurilor de combatere a anumitor
categorii de infracţiuni. Deci, e raţional de a introduce măsurile profilaxiei
victimologice individuale în compartimentele corespunzătoare ale planurilor
complexe de combatere a criminalităţii, consacrate combaterii anumitor categorii
de infracţiuni.
Elaborarea şi organizarea profilaxiei victimologice individuale, precriminale
şi generale a omorurilor premeditate este determinată de particularităţile
victimizării şi victimităţii în procesul săvârşirii acestei categorii de infracţiuni.
Investigaţia victimologică efectuată demonstrează, că deşi în ultimii 4-5 ani este
relevată tendinţa „neoprofesionalizării” unui şir de omoruri premeditate comise în
ţară, totuşi, majoritatea lor poartă un caracter situativ şi se săvârşesc în sfera
relaţiilor familiale, de rudenie, în raporturile cu vecinii şi cunoscuţii. Circa 80 la
sută din victimele omorurilor studiate se cunoşteau bine cu victimizatorul şi au
întreţinut cu el legături destul de stabile până la săvârşirea infracţiunii. Majoritatea
omuciderilor se comit din motive de răzbunare, gelozie, huliganism, răfuire etc.
Drept motiv de săvârşire a acestor crime servesc cearta, bătaia, relaţiile ostile în
familie, între rude, cunoscuţi, vecini.
Rezultatele investigaţiei permit a evidenţia caracteristicile esenţiale ale
victimităţii păgubaşilor în raport cu care sînt elaborate măsurile profilaxiei
victimologice a omorurilor premeditate.
61
1. Stilul de viaţă. Cele mai multe omoruri se comit în mediul marginal
(social-instabil) cît şi în grupurile sociale mai înstrăinate de muncă intelectuală,
activitatea de dirijare şi valorile spirituale. Se evidenţiază mai ales persoanele care
temporar nu muncesc şi nu învaţă şomerii, trândavii, beţivanii, subiecţii cu
antecedente penale, lucrătorii ocupaţi cu munca fizică, mai ales necalificată,
minorii etc. De regulă, orientările etico-morale şi juridice ale criminalilor şi
victimelor coincid, fiind determinate de nivelul relativ scăzut de studii şi de
cultură, defectele conştiinţei morale şi de drept, precum şi de trecutul social-
negativ al lor. Astfel, în fiecare al patrulea proces penal studiat atât victima, cît şi
victimizatorul se caracterizează dominant negativ. Relevând acest fenomen,
criminologul german Hans fon Hentig încă în 1941 în lucrarea „Notiţe cu privire la
interacţiunea dintre infractor şi victimă” deosebeşte o anumită parte a criminalităţii
ca „un proces în care elementele antisociale se mistuie unele pe altele”.57 Cultul
puterii fizice din acest mediu social determină şi perceperea de către reprezentantul
lui a actelor violente contra persoanei ca stereotipuri obişnuite ale comportării
acceptate de toţi. Aşadar, putem releva existenţa unei anumite subculturi
delincvente care reproduce criminalitatea violentă. Autorii teoriei subculturii
violente, americanul Marvin Wolfgang şi italianul Franco Ferracuti (1967)
consideră, că violenţa poate fi însuşită şi aceste cunoştinţe şi deprinderi fiind fixate
în subcultură se transmit din generaţie în generaţie. În acest sistem de valori şi
comportări la indivizi se formează un anumit stil de viaţă orientat dominant spre
violenţă. Reprezentanţii acestei subculturi se identifică cu violenţa şi astfel ea nu
este pentru ei interzisă şi nu generează sentimentul vinovăţiei.58
Mediul social marginal se caracterizează printr-o latenţă sporită a actelor
violente care n-au consecinţe grave, ceea ce complică profilaxia victimologică
precriminală a infracţiunilor violente grave, inclusiv a omorurilor premeditate.
Aici, de multe ori doar întîmplarea determină cine va deveni victima şi cine
victimizator, deoarece atît pentru unii, cît şi pentru alţii sînt caracteristice aceleaşi
deformări ale personalităţii şi stereotipuri de comportare. De aceea, posibilităţile 57 Шнайдер Г.Й. Криминология. Москва, Изд. группа "Прогресс", "Универс", 1994, pag. 349.58 Ibidem, pag. 290.
62
prevenirii victimologice în acest mediu se limitează doar la supraveghere şi
control, iar măsurile de influenţă asupra potenţialilor infractori şi victime sînt, în
fond, de acelaşi tip.
2. Un interes deosebit pentru profilaxia victimologică reprezintă caracterul
relaţiilor reciproce dintre victimă şi infractor.
Conform rezultatelor investigaţiei efectuate în numărul total de victime
domină persoanele, care se aflau în relaţii familiale sau de rudenie cu infractorii,
constituind circa 40 la sută. Majoritatea omorurilor săvârşite în această sferă sînt
cauzate de conflictele sistematice şi tensionarea îndelungată a raporturilor dintre
victimă şi victimizator. Specific este, de asemenea, că în sfera relaţiilor familiale
femeile mai frecvent decât bărbaţii devin victime ale omorurilor. Femeile omorâte
în cadrul acestor raporturi constituie 80 la sută din toate femeile devenite victime
ale crimei date.
Circa o treime din numărul total al victimelor omorurilor premeditate revine
păgubaşilor, care erau cunoscuţi buni sau chiar prieteni cu criminalii şi 16 la sută
persoanelor, care s-au cunoscut întâmplător. Spre deosebire de sfera relaţiilor
familiale, de rudenie şi vecinătate, omorurile ce se comit între persoanele care se
cunosc bine sau întâmplător sînt generate în mare parte de conflictele apărute
nemijlocit în momentul incidentului. De aceea, în sfera acestor raporturi
prognozarea victimologică este mult mai limitată.
Aşadar, în dependenţă de particularităţile obiectului pot fi deosebite două
direcţii principale ale profilaxiei victimologice a omorurilor premeditate:
- preîntâmpinarea violenţei din familie, relaţiile de rudenie şi vecinătate, unde
se săvârşesc circa 46 la sută din omoruri;
- prevenirea omorurilor ce se comit între prieteni, cunoscuţi apropiaţi şi
persoanele cunoscute întâmplător (48-49 la sută din omuciderile studiate).
Dacă în cadrul primei direcţii rolul prioritar revine măsurilor individuale de
preîntâmpinare precriminale, apoi în cea de-a două sporeşte însemnătatea
măsurilor de profilaxie generale, de supraveghere, control asupra situaţiilor
63
criminogene (victimogene) şi reacţiei urgente sau extraordinare la comunicările
cetăţenilor.
3. Starea de ebrietate a victimei şi consumul băuturilor alcoolice
împreună cu viitorul criminal.
În procesele penale studiate a fost constatată starea de ebrietate alcoolică la
peste 80 la sută din victimele omorului premeditat, circa două treimi din ele au
consumat alcool cu viitorul ucigaş, jumătate din aceste persoane sistematic fac
abuz de băuturi alcoolice. Investigaţia realizată indică, că impactul acestei
determinante victimogene în condiţiile ţării noastre este mult mai pronunţat ca în
alte regiuni. De aceea este foarte actuală elaborarea şi realizarea pe etape a unui
program complex guvernamental de combatere a beţiei şi alcoolismului -
principalul factor criminogen (victimogen) al infracţionalismului de violenţă la
etapa de tranziţie.
Alcoolul înlesneşte comiterea infracţiunii, deoarece influenţează negativ
asupra capacităţii de împotrivire şi perceperii corecte a situaţiei de către victimă.
Persoanele în stare de ebrietate foarte frecvent stabilesc cunoştinţe ocazionale şi
deseori devin iniţiatoare a scandalurilor şi bătăilor. Astfel, aceşti indivizi îşi
creează frecvent o situaţie periculoasă victimogenă.
4. Comportamentul victimei în momentul săvârşirii crimei.
La comiterea omorului premeditat de cele mai multe ori comportamentul
victimei poartă un caracter social negativ, adică contravine normelor morale sau
juridice. Conform rezultatelor investigaţiei efectuate 78 la sută din victime au
contribuit la comiterea atentatelor violente asupra lor. În majoritatea cazurilor
anume păgubaşii au atacat primii, aplicând violenţa fizică sau insultându-i pe
viitorii criminali. Altă parte din victime având o comportare imprevizibilă,
neatentă, riscantă sau uşuratică au înlesnit săvârşirea omorului.
În astfel de cazuri comportarea negativă a părţii vătămate determinată de
„victimitatea individual-psihologica” a ei, devine un prilej esenţial pentru
săvârşirea infracţiunii, iar procesul victimizării capătă un caracter destul de
intensiv. După părerea lui Hans fon Hentig, victima formează, educă criminalul şi
64
finalizează devenirea lui; tacit ea acceptă de a deveni victimă, cooperează cu
infractorul şi în provoacă pe acesta (11, p.350).
5. Împotrivirea şi opunerea rezistenţei atentatelor criminale.
Rezultatele obţinute indică, că opunerea rezistenţei de către victime la
săvârşirea omorurilor este destul de sporită atingând 46 la sută din toate crimele
studiate. Cu toate că fenomenul împotrivirii şi rezistenţei victimei în procesul
omorului premeditat este destul de răspândit, impactul lui asupra reducerii
victimizării este neînsemnat. Aceasta se explică prin faptul, că majoritatea
covârşitoare a victimelor (82 la sută) care au opus rezistenţă atentatului violent,
erau în stare de beţie, iar 90 la sută din ele au provocat singure comiterea crimei.
De aceea, în majoritatea cazurilor încercările de împotrivire a păgubaşilor n-au
contribuit la reducerea victimizării, dar, dimpotrivă, la sporirea ei.
Uneori, totuşi, împotrivirea neînfricată a victimelor acţiunilor violente a
infractorului a dat rezultate pozitive. Circa 11 la sută din păgubaşii, care s-au opus
atentatelor criminale au rămas în viaţă.
Reacţia victimei în situaţia sociodinamică a infracţiunii reale depinde de
personalitatea infractorului, mai ales de energia lui criminală, precum şi de
personalitatea păgubaşului şi voinţa lui de a opune rezistenţă. Pentru ca potenţială
victimă să depăşească cu succes victimizarea sînt importante următoarele
recomandaţii:
- persoana atacată nu trebuie să se simtă victimă în situaţia victimogenă,
deoarece atât dramatizarea situaţiei cît şi poziţia pasivă fricoasă a părţii vătămate
sînt deosebit de dăunătoare pentru ea;
- este necesar ca potenţiala victimă să aprecieze corect energia criminală a
infractorului;
- comportarea persoanei atacate trebuie să fie liniştită, calmă şi cumpătată.
Menţionăm, însă că realitatea acestor recomandări de către potenţiala victimă
a omorului premeditat este limitată de starea de beţie şi caracterul provocator
(frecvent ilicit) al comportării ei în momentul incidentului.
6. Izolarea socială.
65
Numai 40 la sută din victimele cercetate le constituie familiştii, restul fiind
persoane necăsătorite şi anume 35 la sută - celibatari şi femeile nemăritate, 16 la
sută - divorţaţi şi 4 la sută văduvii şi văduvele. Această particularitate este
caracteristică victimizatorilor. Deci, putem considera, că omorul premeditat este o
crimă ce se comite mai ales între persoanele solitare (necăsătorite).
7. Neîncadrarea în activităţi sociale pozitive.
Rezultatele cercetării efectuate indică că fiecare a doua victimă a omorului nu
era încadrată în activităţi social-utile şi anume 43 la sută temporar nu munceau, iar
6 la sută erau pensionari de vârstă sau de invaliditate. O parte şi mai mare din
victimizatori (62 la sută), de asemenea, n-aveau ocupaţii sociale pozitive. Deci,
acest factor sporeşte atât victimitatea, cît şi criminalizarea cetăţenilor.
O importanţă deosebită pentru elaborarea măsurilor concrete de
preîntâmpinare o are stabilirea criteriilor de diferenţiere a victimelor şi
determinarea tipurilor lor. Studierea minuţioasă a trăsăturilor personalităţii
păgubaşilor ne-a permis de a sintetiza două tipuri principale de victime ale
omorurilor premeditate.
Tipul 1. - Bărbaţii în vârstă de 19-29 ani sau 30-39 ani, mai rar 40-49 ani, care
au studii medii incomplete sau generale. Majoritatea nu lucrează, iar cei care
lucrează sînt ocupaţi cu muncă fizică, mai ales necalificată. De regulă, sînt
prietenii, cunoscuţii apropiaţi sau ocazionali ai victimizatorului.
Tipul 2. - Femeile de vârstă 30-39 ani sau 40-49 ani, care au studii medii
incomplete sau generale. Majoritatea nu lucrează sau sînt ocupate cu muncă fizică
necalificată, mai rar cu muncă intelectuală ce nu necesită studii medii speciale sau
superioare (cantaragiu, socotitor, controlor etc.). De obicei acestea-s soţiile,
concubinele, mai rar mamele şi fiicele victimizatorului.
Îmbinând trăsăturile personalităţii victimei cu particularităţile comportării ei
în momentul incidentului şi caracterul relaţiilor reciproce cu criminalul am elaborat
o tipologie mai detaliată a părţii vătămate.
1. Persoanele cu o victimitate sporită, determinată de trăsăturile negative ale
personalităţii şi comportarea lor amorală sau ilicită. Comportamentul ilicit ori
66
amoral al acestor victime provoacă viitorul criminal la săvârşirea crimei. Acest
comportament provocaţional joacă un rol esenţial în complexul de determinare al
omorului. De regulă, relaţiile între potenţiala victimă şi viitorul criminal sînt
tensionate până la comiterea crimei (peste 50 la sută din victimile studiate aparţin
la acest tip).
2. Persoanele din mediul marginal se caracterizează prin stereotipuri de
comportare asemănătoare cu ale infractorului. Specific pentru reprezentanţii
acestui mediu este comportamentul negativ asocial sau antisocial, lipsa dorinţei
„de a scoate vorbele din bordei”. Un rol victimogen deosebit îl au cearta, bătaia,
răfuiala (fiecare a 3-4 victimă cercetată).
3. Persoanele, victimitatea cărora este determinată de comportarea neatentă,
uşuratică sau riscantă. În rezultatul unor aşa comportări apar situaţii victimogene
(criminogene). (Fiecare a şasea victimă).
4. Persoanele, care fără a apela la ajutorul organelor oficiale încearcă singure
de a influenţa asupra viitorului infractor, de a curma comportarea lui antisocială. În
consecinţă, între potenţiala victimă şi infractor apar relaţii ostile care sînt
soluţionate prin actul criminal violent (3-4 la sută din victime).
5. Persoanele, comportarea cărora în raport cu crima săvârşită a fost neutrală,
adică n-au contribuit şi n-au frânat comiterea ei. În asemenea cazuri victimele, de
obicei, nu erau cunoscute cu infractorul, iar atentatul asupra lor este comis mai ales
din motive huliganice. (Circa 6 la sută din victimele studiate).
În procesul combaterii omorurilor e necesar de a acorda o atenţie serioasă
profilaxiei victimologice individuale şi generale. Măsurile profilaxiei
victimologice individuale, în special, trebuie să se bazeze pe relevarea victimelor
potenţiale şi preîntâmpinarea comportării lor neatente, riscante, uşuratice,
desfrânate, provocatoare, care în anumite condiţii poate fi periculoasă pentru viaţa
acestora. În calitate de obiect al preîntâmpinării pot servi tipurile de victime ale
omorului premeditat diferenţiate de autor în baza rezultatelor cercetării proceselor
penale corespunzătoare în judecătoriile de sector ale municipiului Chişinău.
67
Deosebit de perspectivă în această direcţie, după părerea mea, este
reglementarea normativă a unei evidenţe speciale a victimelor reale şi potenţiale. O
astfel de evidenţă este necesară la organizarea preîntâmpinării omorurilor din sfera
relaţiilor de familie, rudenie, vecinătate; la disperarea grupurilor (companiilor)
delicvente şi desfăşurarea activităţii de cercetare operativă şi profilaxie în mediul
marginal. Este importantă de asemenea relevarea victimităţii latente şi
neutralizarea factorilor care o determină. De aceea este necesară dezvoltarea
statisticii victimologice, care, practic, lipseşte actualmente în organele de drept ale
Republicii Moldova. Indicatorul statisticii cu privire la partea vătămată, care se
conţin într-un număr foarte redus de fişe de evidenţă primară (fişa asupra crimei
demascate, forma nr.1) sînt insuficienţi pentru a organiza profilaxia victimologică.
Menţionăm, de asemenea, că o parte considerabilă din cauzele penale studiate în
cadrul investigaţiei nu conţineau o informaţie victimologică satisfăcătoare (date
despre particularităţile şi caracteristica victimei, relaţiile ei cu criminalul,
comportarea, vinovăţia, opunerea rezistenţei de către păgubaş etc.). Problema dată
este abordată şi în Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova
din 15 noiembrie 1993 nr.9 „Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre
omorurile premeditate”: „Unul din neajunsurile esenţiale constituie faptul, că multe
judecătorii nu clarifică datele, care se referă la persoana vinovatului şi la persoana
victimei, precum şi relaţiile dintre ei, comportarea victimei în timpul infracţiunii.
Este important de a forma baze de date despre victimele potenţiale ale
crimelor violente în cadrul organelor teritoriale de poliţie. Posibilitatea realizării cu
succes a acestui lucru este determinată de faptul că colaboratorii organelor
afacerilor interne contactează cu o mulţime de persoane, comportarea şi
caracteristicile individual-psihologice ale cărora vorbesc despre victimitatea lor
sporită. Anume faţă de aceste persoane sînt necesare măsuri concrete de profilaxie,
care le-ar asigura securitatea maximală.
68
CAPITOLUL IIIBazele descoperirii infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei
§3.1. Metodologia descoperirii omorurilor şi vătămărilor intenţionate
Eficacitatea activităţilor de prevenire a omorurilor şi a vătămărilor
integrităţii corporale sau a sănătăţii, înfăptuite de serviciile Poliţiei Judiciare în
mare măsură depinde de nivelul şi volumul activităţilor îndreptate la relevarea şi
înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care contribuie la comiterea acestor infracţiuni.
Activitatea de prevenirea a vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii
constă dintr-un complex de activităţi publice şi secrete, realizat prin folosirea
forţelor şi mijloacelor din dotare, îndrepte la depistarea, relevarea şi înlăturarea
cauzelor şi condiţiilor care contribuie la comiterea infracţiunilor, luarea măsurilor
îndreptate la lichidarea lor, precum şi relevarea persoanelor predispuse de a comite
infracţiuni şi petrecerea în privinţa lor a măsurilor individual-profilactice.
Această activitate se organizează şi se realizează cu aplicarea forţelor şi
mijloacelor din dotare şi în strânsă conlucrare cu toate subdiviziunile organelor
afacerilor interne, organizaţii de stat şi obşteşti.
Scopul principal al activităţii de prevenire a infracţiunilor vizând vătămările
integrităţii corporale sau a sănătăţii constă în neadmiterea comiterii infracţiunilor
de acest gen, relevarea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care contribuie la
comiterea lor, relevarea persoanelor predispuse de a comite infracţiuni şi
petrecerea în privinţa lor a măsurilor individual profilactice, în vederea dezicerii de
comportamentul antisocial şi intenţia de a comite infracţiuni, izbăvirea statului şi a
societăţii de necesitatea atragerii la răspundere penală a persoanelor care au comis
infracţiuni.
Activitatea de prevenire a infracţiunilor se realizează prin: a) Profilaxia
generală; b) Profilaxia individuală; c) Prevenirea actelor infracţionale la etapa de
pregătire şi tentativă.
69
Profilaxia generală este îndreptată la depistarea, relevarea şi înlăturarea
cauzelor şi condiţii care contribuie la comiterea infracţiunilor de vătămări ale
integrităţii corporale sau a sănătăţii.
În practica activităţii de prevenire a infracţiunilor sunt folosite diferite surse
de primire a informaţiilor privind cauzele şi condiţiile care contribuie la comiterea
infracţiunilor care au drept obiect vătămările integrităţii corporale sau a
sănătăţii, ceea ce permite de a planifica şi de a înfăptui activităţi profilactice
generale şi anume:
– analiza rezultatelor situaţiei operative pe teritoriul deservit;
– studierea materialelor teritoriului deservit şi a obiectivelor dislocate, a
locurilor unde mai des se comit infracţiuni;
– analiza materialelor cauzelor penale aflate în procedură;
– analiza datelor practicii contravenţionale;
– studierea informaţiei primite pe cale operativă;
– analiza materialelor activităţii gărzilor populare şi a altor formaţiuni
obşteşti, implicate la menţinerea ordinii publice şi combaterea criminalităţii;
– comunicările persoanelor cu funcţii de răspundere, conducătorilor de
întreprinderi, reprezentanţilor obştimii, denunţurile şi petiţiile cetăţenilor;
– presa, televiziunea, mas-media.59
Cu scopul relevării şi înlăturării cauzelor şi condiţiilor care contribuie la
comiterea vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii, este necesar de
petrecut următoarele activităţi cu caracter profilactic general:
1. De studiat situaţia operativă creată pe teritoriul deservit, dislocarea
obiectelor, datele statistice despre numărul şi genul infracţiunilor de acest gen,
comise şi în baza informaţiei acumulate de stabilit tendinţele de creştere sau
descreştere a numărului de infracţiuni comise. Analiza profundă şi minuţioasă a
situaţiei operative permite funcţionarilor de poliţie să determine corect sarcinile
care necesită soluţionare, să stabilească eficienţa sistemei de combatere a
59 Штейнбрик Б.Я., Лукашов В.А., Предупреждение и раскрытие преступлений аппаратами уголовного розыска, Москва, 1987, стр. 41.
70
vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii existentă şi în dependenţă de
aceste informaţii să planifice şi să efectueze activităţile necesare pentru prevenirea
comiterii infracţiunilor. Concluziile corecte, făcute din analiza situaţiei operative,
permite de a stabili lacunele şi neajunsurile în activitatea de prevenire şi de a ridica
eficacitatea prevenirii infracţiunilor.
2. De studiat teritoriul deservit şi persoanele predispuse la comiterea
infracţiunilor violente, localurile de agrement. Este necesar de studiat profund
eficienţa lucrului cu efectivul, practica de reacţionare a administraţiei şi
organizaţiilor obşteşti la faptele de încălcare a disciplinei şi alte acţiuni antisociale,
comise de lucrătorii obiectului studiat, nivelul lucrului cultural-educativ. La
studierea teritoriului şi a obiectivelor dislocate este necesar de atras o atenţie
deosebită la gradul de iluminare a străzilor, ogrăzilor, scărilor. În cazul depistării
unor lacune este necesar de întreprins măsurile necesare pentru lichidarea lor, de
preîntâmpinat conducătorii întreprinderilor despre necesitatea lichidării acestor
neajunsuri.
3. De studiat materialele cauzelor penale pe infracţiunile vizând vătămările
integrităţii corporale sau a sănătăţii aflate în procedură şi realizate, ceea ce
permite de a face concluzii generale despre cauzele şi condiţiile care au favorizat
comiterii infracţiunilor cercetate şi în baza informaţiei primite de planificat şi
efectuat activităţile necesara pentru lichidarea cauzelor şi condiţiilor depistate şi
neadmiterii comiterii infracţiunilor de acest gen.
4. De studiat şi analizat materialele practicii contravenţionale. Luând în
consideraţie faptul că deseori delicventul de astăzi este infractorul de mâine,
comiterea sistematică a contravenţiilor administrative se apreciază ca un simptom,
care demonstrează posibilitatea comiterii infracţiunilor. În acest context este
necesar de menţionat faptul că pentru efectuarea la timp şi eficient a activităţii de
prevenire, este necesar permanent de analizat, studiat şi sistematizat materialele
practicii contravenţionale, cu scopul determinării timpului şi locului comiterii
contravenţiilor administrative, genul şi caracterul lor, caracteristica persoanelor
care le-au comis.
71
5. De înfăptuit măsuri operative de investigaţii, de utilizat posibilităţile
persoanelor care şi-au dat consimţământul să colaboreze în mod confidenţial cu
organele afacerilor interne, cu scopul relevării cauzelor şi condiţiilor care
contribuie la comiterea infracţiunilor, stabilirea cărora pe cale publică este
imposibilă sau foarte dificilă.
6. De studiat şi analizat rezultatele activităţii gărzilor populare, diferitor
formaţiuni obşteşti ce contribuie la menţinerea ordinii publice şi prevenirea
infracţiunilor cu scopul relevării şi utilizării informaţiei utile în activitatea de
prevenire a infracţiunilor.
7. De studiat şi analizat comunicările persoanelor cu funcţii de răspundere,
conducătorilor de întreprinderi, reprezentanţilor obştimii, denunţurile şi petiţiile
cetăţenilor, în conţinutul cărora deseori pot fi date şi informaţii, verificarea cărora
permite stabilirea multiplelor factori care contribuie sau pot genera comiterea
infracţiunilor.
8. De petrecut lecţii şi discursuri cu caracter antiinfracţional în cadrul şcolilor,
instituţiilor de învăţământ mediu şi superior, colectivelor de muncă, cu scopul
propagării prevederilor legislaţiei şi a măsurilor de siguranţă, inclusiv cu utilizarea
radioului, televiziunii şi presei.60
Profilaxia individuală – constă dintr-un complex de activităţi publice şi
secrete îndreptat la relevarea persoanelor predispuse de a comite infracţiuni şi
petrecerea în privinţa acestor persoane a măsurilor profilactice cu caracter
individual, cu scopul neadmiterii comiterii de către aceste persoane a infracţiunilor,
schimbării modului de viaţă, ruperii legăturilor infracţionale şi formarea intereselor
pozitive.
Lucrul individual profilactic se desfăşoară de organele de poliţie în strânsă
colaborare cu organele ocrotirii sănătăţii, colectivele de muncă, organizaţiile
obşteşti şi instituţiile de învăţământ.
Elementele principale ale profilaxiei individuale sunt:
a) depistarea persoanelor predispuse de a comite infracţiuni;60 Гончаров П.В., Тихоненко В.И., Предупреждение и раскрытие преступлений аппаратами уголовного розыска, Москва, 1987, стр. 35.
72
b) luarea acestora la evidenţă profilactică şi operativă;
c) aplicarea măsurilor de ordin educativ, medical, juridic şi operativ.
În acest scop funcţionarii organelor afacerilor interne de comun acord şi în
colaborare cu organele ocrotirii sănătăţii, colectivele de muncă, organizaţiile
obşteşti şi instituţiile de învăţământ iau măsuri pentru depistarea cât mai precoce şi
mai deplină a persoane predispuse de a comite infracţiuni la care se atribuie:
– persoanele anterior condamnate;
– persoanele condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
amnistiate sau liberate de la răspunderea penală cu atragere la răspundere
contravenţională;
– persoanele care figurează în informaţiile şi materialele operative;
– persoanele al căror comportament dovedeşte posibilitate comiterii de către
ele a infracţiunilor;
– persoanele car fac abuz de băuturi alcoolice sau substanţe narcotice;
– persoanele care duc un mod de viaţă parazitar, amoral, vagabonzii;
– scandalagii familiali;
– persoanele bolnave psihic;
– minorii delicvenţi;
– persoanele neîncadrate în câmpul muncii.61
Persoanele predispuse de a comite infracţiuni precum şi cele care au comis
deja astfel de fapte se depistează în procesul activităţii cotidiene administrative,
operative de investigaţii, de urmărire penală şi profilactice.
În scopul primirii oportune a informaţiilor despre asemenea persoane, se
stabileşte o legătură permanentă cu alte instituţii cu atribuţii în domeniul
combaterii criminalităţii.
Datele despre persoanele predispuse de a comite infracţiuni se conţin în:
a) condicile şi registrele de evidenţă a evenimentelor, persoanelor reţinute şi
aduse la poliţie, de înregistrare a materialelor de urmărire penală;
61 Штейнбрик Б.Я., Лукашов В.А., op. cit., стр. 54.
73
b) materiale despre refuzul pornirii urmăririi penale sau procedurii de
supraveghere asupra dosarelor penale finisate sau clasate, în materialele privind
contravenţiile administrative;
c) comunicările, avizele şi alte documente parvenite din subdiviziunile
organelor afacerilor interne, instituţiile penitenciare, comenduirile speciale;
d) petiţiile cetăţenilor şi administraţiei întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor, materialele din presă, radio şi televiziune;
e) sentinţe, decizii, hotărâri ale instanţelor judecătoreşti;
f) materialele formaţiunilor obşteşti;
g) evidenţele instituţiilor medicale;
h) comunicările colaboratorilor confidenţiali;
i) informaţiile acumulate în timpul petrecerii operaţiunilor tip, prin filaj, din
sondajele populaţiei.62
Informaţiile referitoare la orice persoană depistată se expun într-un raport pe
numele conducătorului, care i se prezintă neîntârziat în vederea luării deciziei
corespunzătoare. La luarea deciziei de punere la evidenţă profilactică a persoanei
predispuse de a comite infracţiuni, funcţionarul de poliţie completează fişa de
evidenţă şi o prezintă conducătorului pentru aprobare şi introducere în evidenţele
profilactice ale organului afacerilor interne. Lucrul profilactic individual se
desfăşoară de către funcţionarii tuturor subdiviziunilor organelor afacerilor interne,
rolul principal fiind atribuit lucrătorilor operativi, şefilor de post şi inspectorilor de
sector. Lucrătorii serviciului minori şi moravuri efectuează lucrul profilactic
individual în privinţa minorilor.
Lucrul profilactic individual se duce diferenţiat, în dependenţă de
caracteristicile fiecărei persoane, condiţiile în care ea se află, luând în consideraţie:
- calităţile pozitive şi negative ale persoanei, temperamentul, posibilităţile,
motivele de activitate, interese, dezvoltarea intelectuală, studii, specialitate;
- starea familiară şi condiţiile de trai, asigurarea materială, amenajarea
domiciliului;
62 Гончаров П.В., Тихоненко В.И., op. cit., стр.42.
74
- relaţiile pozitive şi negative, prezenţa prietenilor, caracterul de legătură cu
ei, specificul relaţiilor cu colegii de serviciu, vecinii, rudele;
-procesul apariţiei şi dezvoltării comportamentului antisocial;
-comportamentul şi modul de viaţă în timpul în perioada aflării la evidenţă.
Măsurile profilactice individuale se desfăşoară conform planului, eficient şi
hotărât, cu folosirea tuturor forţelor şi mijloacelor, pentru a exclude formarea
intenţiilor criminale la persoana supusă profilaxiei.
În cadrul profilaxiei individuale funcţionarii organelor afacerilor interne
petrec următoarele activităţi cu caracter individual profilactic:
– Supravegherea comportamentului şi modului de viaţă în familie, la locul de
trai şi de muncă;
– Acordarea ajutorului necesar, influenţa de ordin educativ, prin petrecerea
convorbirilor, formarea încrederii că delictele antisociale şi purtarea analogică se
condamnă de societate şi vor rămâne nepedepsite;
– Implicarea în aceste scopuri a lucrătorilor diferitor servicii ale organelor
afacerilor interne;
– Folosirea posibilităţilor administraţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor, cât
şi a societăţii la locul de trai şi de serviciu a persoanei supuse profilacticii, pentru
influenţă educaţională;
– Stabilirea rudelor şi cunoştinţelor care ar putea să influenţeze pozitiv asupra
persoanelor supuse profilacticii, şi atragerea lor la asemenea convorbiri;
– Folosirea confidenţilor şi persoanelor de încredere, care cunosc persoanele
supuse profilacticii pentru verificarea modului de viaţă şi comportării la locul de
trai şi serviciu, pentru realizarea influenţei educaţionale, cât şi pentru identificarea
indivizilor care influenţează negativ asupra lor;
– Reacţionarea la contravenţii şi alte acţiuni ilicite;
– Efectuarea măsurilor profilactice operative în privinţa persoanelor din
cercul apropiat care-i instigă la comiterea contravenţiilor şi alte acţiuni ilicite,
curmarea influenţei negative din partea acestor persoane;
75
– Curmarea influenţei demoralizatoare a persoanelor supuse profilacticii
asupra altor persoane care-l înconjoară.
Măsurile de convingere şi educare se vor îmbina cu măsurile de ordin
medical, juridic şi social, aplicate în strictă corespundere cu legislaţia în vigoare.
Persoanelor supuse măsurilor profilactice li se acordă ajutorul necesar în
normalizarea relaţiilor familiale şi cotidiene, în caz de necesitate în luarea deciziei
de urmare benevolă a tratamentului medical, abandonarea cercului vechi de
prieteni, inclusiv în schimbarea locului de trai, în antrenarea în ocupaţii social-
utile. Influenţa educaţională se realizează prin întreţinerea convorbirilor, discutarea
comportamentului în colectivul de muncă sau studii, la adunarea cetăţenilor, la
şedinţa consiliului profilactic al postului de poliţie, prin antrenarea în ocupaţii
social-utile.
Profilaxia individuală în privinţa persoanelor luate la evidenţă încetează o
dată cu retragerea acestora din evidenţele profilactice ale comisariatelor de poliţie.
§3.2. Tactica realizării măsurilor operative iniţiale şi ulterioare
Practica combaterii infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii arată că eficacitatea
descoperirii acestor infracţiuni depinde de depistarea la timp a lor, de organizarea
şi înfăptuirea la timp a activităţilor operative de investigaţii, îndreptate la relevarea
şi reţinerea persoanelor care le-au comis cu tragerea ulterioară a acestora la
răspundere penală.
Legislaţia Republicii Moldova cere de la organele afacerilor interne
descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, deoarece întreprinderea rapidă a
măsurilor îndreptate la relevarea şi demascarea infractorilor asigură curmarea
activităţii infracţionale a lor. Descoperirea rapidă şi completă a omuciderilor şi
vătămărilor corporale permite de a preîntâmpina comiterea altor infracţiuni şi
asigură o securitate mult mai eficientă a persoanelor în societate, precum şi deseori
contribuie la descoperirea altor infracţiuni comise anterior.
Omuciderile şi vătămările intenţionate se comit de regulă în condiţii în care
pătimaşii nemijlocit urmăresc acţiunile infractorilor, cu excepţia cazurilor când
76
atacurile sunt comise prin surprindere sau în timp de noapte, când pătimaşului i-au
fost comise vătămări corporale grave, urmate de pierderea cunoştinţei. În unele
cazuri aceste fapte infracţionale sunt comise în prezenţa martorilor oculari care pot
comunica semnalmentele şi identifica infractorii, iar despre faptul comiterii
infracţiunii de regulă foarte repede află şi organele afacerilor interne. De aceea
lucrătorii de poliţie după primirea comunicării despre comiterea unei aşa
infracţiuni, în majoritatea cazurilor au posibilitatea:
- rapid să acumuleze date despre semnalmentele infractorilor şi obiectele
sustrase;
- rapid să organizeze urmărirea infractorilor pe urme fierbinţi şi activităţi de
baraj pe direcţiile posibile de deplasare;
- să întreprindă măsuri de depistare şi reţinere în locurile posibile de apariţie;
- să stabilească şi să reţină infractorii în momentul sustragerii acestora de la
locul faptei.63
Descoperirea omuciderilor şi vătămărilor intenţionate începe din momentul
parvenirii comunicării, sesizării despre comiterea unei aşa infracţiuni în unitatea de
gardă a comisariatului. Odată cu parvenirea informaţiei despre comiterea unei
infracţiuni ofiţerul de serviciu, este obligat să trimită la faţa locului grupa operativă
şi în acelaşi timp să anunţe comisarul de poliţie, şeful poliţiei judiciare, grupa de
combatere a omorurilor şi vătămărilor corporale.
La etapa iniţială de descoperire a acestor infracţiuni este necesar de stabilit
următoarele particularităţi:
1. Cine este pătimaşul: familia, numele, patronimicul, locul de trai,
ocupaţia, starea materială, datele fiziologice, starea sănătăţii.
2. Cui i-au fost provocate vătămările, caracterul şi mărimea (gradul
acestora) numărul şi localizarea vătămărilor, timpul şi mecanismul apariţiei lor,
cheltuielile pentru tratament, sau cui i-a fost provocat decesul.
3. Particularităţile legate de faptul comiterii infracţiunii cum ar fi:
timpul, locul, metoda şi alte particularităţi ale infracţiunii comise. În deosebi este 63 В.А.Лукашов, М.М.Спиров, В.И.Тихоненко „Предотвращение и раскрытие разбоев и грабежей”, Москва, 1975; стр. 39.
77
necesar de stabilit:
- metoda cauzării vătămărilor sau morţii, inclusiv acţiunile de pregătire şi
tentativă la infracţiune;
- metoda de violenţă asupra pătimaşului sau caracterul şi conţinutul
ameninţării cu aplicarea violenţei;
- ce vătămarea corporală i-a fost pricinuită pătimaşului şi prin ce metodă;
- ce obiecte, arme a folosit infractorul, caracteristica lor, metoda şi locul
confecţionării şi procurării, constituie obiectele date arme;
- locul atacului asupra pătimaşului;
- timpul comiterii infracţiunii;
- ce urme a lăsat infractorul la faţa locului;
- locul aflării victimei la momentul sesizării.
4. Vinovăţia persoanelor bănuite, formele vinovăţiei şi motivele, inclusiv
momentul apariţiei intenţiei.
La faţa locului activitatea de descoperire a omuciderilor şi vătămărilor începe
cu petrecerea activităţilor iniţiale, care sunt îndreptate la depistarea şi reţinerea
infractorilor. Aceste activităţi sunt petrecute de organele afacerilor interne pe
teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea.
Caracterul şi direcţiile activităţilor iniţiale depinde de prezenţa informaţiei
iniţiale despre particularităţile comiterii infracţiunii şi personalitatea infractorilor.
Acestui fapt i se datorează diversitatea activităţilor de descoperire, care pot fi
divizate în următoare trei grupe principale:
1. Măsuri operative de investigaţie, înfăptuite nemijlocit după comiterea
omorului sau vătămării intenţionate, îndreptate la depistarea şi reţinerea
infractorilor, ascunşi de la locul comiterii infracţiunii.
2. Orientarea subdiviziunilor organelor afacerilor interne privind
infracţiunea comisă şi solicitarea utilizării posibilităţilor lor la descoperirea ei,
relevarea şi reţinerea infractorilor care au comis-o.
3. Măsuri operative de investigaţii înfăptuite cu scopul stabilirii
complicităţii la comiterea infracţiunii a persoanelor predispuse de a comite aşa
78
infracţiuni şi care se află la evidenţă în organele afacerilor interne.
Organele afacerilor interne trebuie să tindă la descoperirea infracţiunii în
primele ore după comiterea ei. În legătură cu aceasta o importanţă majoră o au
activităţile iniţiale, înfăptuite nemijlocit după comiterea infracţiunii, cu scopul
depistării şi reţinerii infractorilor care sau ascuns de la locul comiterii infracţiunii.
Aceste activităţi vor fi cu atât mai reuşite, cu cât mai puţin timp va parcurge din
momentul comiterii infracţiunii, cu cât mai rapid grupa operativă se va deplasa la
locul comiterii infracţiunii. Importanţa sosirii rapide la locul comiterii infracţiunii
reiese nu numai din posibilităţile organizării şi înfăptuirii oportune a activităţilor
de descoperire, dar şi faptului că prin aceasta se asigură relevarea şi păstrarea
urmelor infracţiunii şi a probelor, necesare pentru demascarea infractorilor,
depistarea martorilor oculari.
Deplasându-se la locul infracţiunii lucrătorul operativ este obligat în primul
rând să acorde ajutor dacă este nevoie victimelor atacului, înfăptuieşte şi întăreşte
paza locului infracţiunii pentru păstrarea urmelor lăsate de infractori. Dacă este
posibil întreprinde imediat măsuri pentru, urmărirea şi reţinerea infractorilor dacă
nu participă la cercetarea locului infracţiunii, adunând informaţii prin discuţiile
petrecute cu martorii oculari, vecinii, trecătorii. În cazurile când criminalii s-au
folosit de mijloace de transport şi sunt careva date referitor la ele urgent sunt date
în căutare pentru a fi reţinute. Dacă cineva din martori a văzut infractori şi poate
să-i descrie cu ajutorul lor se întocmeşte portretul verbal (fotorobotul).64
Descoperirea cu succes a omorurilor şi vătămărilor intenţionate presupune
efectuarea cercetării la faţa locului calitativă şi la timp, folosirea complexă a
forţelor şi mijloacelor organelor de interne la etapa iniţială de cercetare. Însă
aceasta nu întotdeauna se realizează şi în practică.
Cercetarea la faţa locului se efectuează pentru constatarea unui şir de
împrejurări ce au importanţă pentru cercetarea infracţiunii şi anume:
a) caile de acces şi retragere a infractorilor;
b) numărul de persoane ce au participat la săvârşirea infracţiunii;64 В.Лекашов, М.Спиров, В.Тихоненко «Предотвращение и раскрытие разбоев и грабежей» Москва 1975 г, стр.43
79
c) intervalul de timp cât s-au aflat infractorii la faţa locului;
d) urme ale infractorilor, mijloacelor de transport etc.
Cercetarea calitativă a condiţiilor de săvârşire a omuciderilor şi vătămărilor
intenţionate permite de a obţine informaţia necesară pentru descoperirea
infracţiunii. De exemplu:
- vârsta aproximativă a infractorilor;
- constituţia corpului;
- instrumentele, armele folosite la săvârşirea infracţiunii;
- deprinderile profesionale;
- forţa fizică şi statura infractorilor;
- rezultatul activităţii ilegale;
- trăsăturile psihologice ale personalităţii infractorului.65
Analiza situaţiei în care a avut loc comiterea infracţiunilor date permite de a
stabili, determina motivele, intenţia infractorului, perioada de timp în care a avut
loc pregătirea către infracţiune.
O mare importanţă pentru descoperirea acestor infracţiuni îl are şi
persoanlitatea persoanei la care s-a atentat, deoarece el ne poate indica posibilii
bănuiţi, persoane cu care se află în conflict, sau alte deprinderi profesionale,
legături, interese ale infractorului.
Urmele depistate la faţa locului ne pot mărturisi şi despre particularităţile
caracteristice şi psihologice a infractorului. Numeroase urme de încălţăminte pot
arăta starea psihică, cum ar fi neliniştea interioară, emoţii.
Un rol deosebit pentru stabilirea trăsăturilor caracteristice ale infractorului îl
are analiza metodei de săvârşire a infracţiunii, deoarece el este determinat de
particularităţile psihologice ale personalităţii. La metoda de săvârşire a omorurilor
şi vătămărilor intenţionate se evidenţiază sexul, vârsta, experienţa, cunoştinţele,
iscusinţa, deprinderile, forţa fizică, de asemenea caracterul şi capacităţile
persoanei.
Asupra cărorva devieri psihice ne indică şi următoarele:
65 А.Я.Целищев. «Расследование грабежей и разбоев в условиях крупного города» Москва 1986г. стр.5-9
80
- alegerea stranie, ciudată a obiectelor atentării criminale;
- distrugerea şi sfărâmarea unor înlesniri - însă acest fapt nu a fost necesar;
- lipsa unor acţiuni pregătite, care facilitează săvârşirea infracţiunii;
- ataşarea faţă de o anumită localitate.
Urmele depistate în cadrul cercetării la faţa locului trebuie să fie supuse unei
studieri ulterioare, expertizei. O asemenea studiere, cercetare se efectuează de către
specialistul care participă la acţiunea de urmărire penală şi permite de a stabili:
- statura;
- sexul (după mărimile părţilor palmei);
- vârsta aproximativă a persoanei, particularităţile mâinii care a lăsat amprente
(lipsa unui sau a mai multor degete);
- prezenţa cicatricelor, devierilor palmei etc;
- numărul de persoane aflate la locul infracţiunii. Cercetarea urmelor de
picioare (încălţăminte) permite de a stabili:
- direcţia şi metoda de deplasare a infractorului;
- vârsta aproximativă a persoanei;
- sexul;
- statura;
- greutatea copului; devierile fizice (de exemplu şchiopătare);
- numărul persoanelor participante la săvârşirea infracţiunii;
- felul încălţămintei (pentru bărbaţi, pentru dame, cizme, pantofi, papuci etc);
- trăsăturile caracteristice ale încălţămintei ce a lăsat urme (de exemplu
materia din care e confecţionată talpa încălţămintei, metoda de fixare a ei, prezenţa
flecului etc).
Depistarea şi cercetarea preliminară a salivei, a părului permit de a constata:
- mecanismul săvârşirii infracţiunii;
- acţiunile infractorului îndreptate la ascunderea urmelor infracţiunii;
- perioada de timp în care s-au aflat infractorii la locul săvârşirii infracţiunii;
- obiceiul de a fuma;
- fumatul numai anumitor mărci de ţigări;
81
- caracteristica părului, lungimea şi culoarea lui;
- prezenţa mustăţii, bărbii etc.
La depistarea şi cercetarea particulelor micro pot fi obţinute date despre:
- îmbrăcămintea infractorului;
- particularităţile specifice (după particulele din apartamentul său, de la
serviciu, lăsate la locul săvârşirii infracţiunii);
- specialitatea infractorului (după microparticule specifice, de exemplu
particule de metal, caracteristice pentru strungari, lăcătuşi, particule de ciment sau
cărămidă caracteristice constructorilor).66
Toată aceasta informaţia va permite de înaintat versiuni mai veridice despre
persoanele care au comis infracţiunea, de a îngusta numărul persoanelor necesare
de verificat pentru descoperirea ei.
Rezultatul cercetării la faţa locului depinde, în mare măsură, de repartizarea
lucrului între participanţii cercetării.
Cercetarea incompletă, pierderea probelor importante sunt condiţionate de
nivelul scăzut de utilizare a mijloacelor şi metodelor tehnico-ciminalistice de
depistare şi fixare a amprentelor digitale, urmelor de încălţăminte, a mijloacelor de
transport etc.
Cercetarea la faţa locului se îmbină cu acţiunile îndreptate la căutarea şi
reţinerea infractorilor pe urme fierbinţi. La asemenea acţiuni se referă:
- folosirea câinelui de căutare;
- cercetarea terenului adiacent, a curţilor, a apartamentelor;
- verificarea persoanelor real predispuse de a comite aşa infracţiuni;
- verificarea persoanelor anterior condamnate pentru comiterea infracţiunilor
de acest gen, care locuiesc în sectorul dat;
- verificarea persoanelor care sunt bănuite în comiterea infracţiunii de către
victimă sau martori.
Verificarea apartamentelor se efectuează cu scopul constatării martorilor
oculari ai infracţiunii şi obţinerii de la ei a informaţiei necesare. Informaţia 66 Справочник следователя. Практическая криминалистика: следственные действия Москва 1990 Выпуск I с.45
82
obţinută în cadrul cercetării la faţa locului, cercetării porţiunii de teren din
împrejurime e necesar să fie imediat folosită pentru:
- formarea fotorobotului exact, veridic al infractorului;
- petrecerea acţiunilor de urmărire penală, îndeosebi la audierea părţii
vătămate şi a martorului;
- orientarea colaboratorilor serviciului de patrulă şi santinelă, poliţiei rutiere,
inspectorilor de sector;
- căutarea informaţiei suplimentare despre infractori pe evidenţa existentă în
organele de interne.
Urmărirea infractorilor pe urme fierbinţi se înfăptuieşte în cazurile când sunt
indicările pătimaşilor şi martorilor a direcţiei de deplasare a infractorilor sau în
cazurile când aceste direcţii pot fi determinate după urmele picioarelor, a
mijloacelor de transport sau alte semnalmente de deplasare a lor. În unele cazuri
aceste direcţii pot fi stabilite datorită particularităţilor terenului şi drumurilor.
Pentru căutarea infractorilor după miros se utilizează câinii de serviciu. În timpul
urmăririi lucrătorii operativi audiază cetăţenii, stabilind dacă nu au observat
persoane suspecte. În aşa mod se precizează ruta deplasării infractorilor şi se
uşurează depistarea şi reţinerea lor.
Cu scopul relevării infractorilor, care încearcă să părăsească sectorul comiterii
infracţiunii, lucrătorii de poliţie i-au măsuri pentru blocarea căilor posibile de
retragere. În acest scop la autogări, gări de tren, aeroporturi sunt îndreptate grupuri
operative, lucrători operativi, care după semnalmente şi comportament stabilesc
persoane bănuite. Aceleaşi activităţi sunt înfăptuite în locurile posibile de apariţie,
localuri de agrement.
Informaţia acumulată referitor la cazul de omor sau vătămare intenţionată
trebuie la timp transmisă în toate comisariatele vecine ca orientare (în caz de
necesitate în toate comisariatele Republicii Moldova.
Primind astfel de informaţii subdiviziunea respectivă întreprinde următoarele
măsuri:
- Imediat înştiinţează tot efectivul în primul rând inspectorii de sector,
83
patrulele şi posturile de poliţie, grupele mobile ale poliţiei rutiere, informaţiile
despre semnalmentele infractorilor;
- Se întreprind măsuri de control a apartenenţei la săvârşirea infracţiunii a
persoanelor ce se află la evidenţă în organul de interne;
- Se verifică persoanele reţinute pentru comiterea unor contravenţii
administrative, cele reţinute şi arestate.
Indiferent de măsurile operative întreprinse inspectorii poliţiei judiciare
verifică persoanele, de pe sectorul unde s-a săvârşit infracţiunea, care sunt real
bănuite şi predispuse de a comite aşa infracţiuni, atrăgând o atenţie deosebită
persoanelor anterior condamnate pentru comiterea a aşa infracţiuni, care seamănă
după semnalmentele exterioare, cu infractorii care au comis infracţiunea.
În cazurile când în urma petrecerii măsurilor iniţiale nu au fost obţinute
rezultatele dorite, adică infracţiunea a rămas nedescoperită, în scopul descoperirii
infracţiunii, prin ordinul comisarului este creată grupa operativă de urmărire, care
planifică şi înfăptuieşte activităţile necesare pentru descoperirea omorului sau
vătămării intenţionate, în componenţa grupei sunt incluşi cei mai experimentaţi
lucrături din toate subdiviziunile comisariatului. Activitatea grupului se realizează
prin elaborarea planului desfăşurat al activităţilor necesare de petrecut pentru
descoperirea infracţiunii, schimbul permanent de informaţii.
De rând cu aceste activităţi reieşind din faptul că infracţiunile de omor şi
vătămare intenţionată prezintă un pericol social sporit, iar legiuitorul le-a atribuit la
categoria de infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, conform
ordinelor şi regulamentelor Ministerului Afacerilor Interne, în termen de zece zile
din momentul comiterii infracţiunii, dacă ea rămâne nedescoperită, se porneşte
dosar de cercetare operativă, în cadrul căruia are loc înaintarea versiunilor pentru
descoperirea infracţiunii şi sunt planificate măsurile operative de investigaţii
necesare de petrecut pentru verificarea versiunilor înaintate şi descoperirea
infracţiunii. Planurile nominalizate mai sus sunt aprobate de către comisar sau
adjunctul pe lucrul operativ.
84
Înaintarea versiunilor se înfăptuieşte în baza informaţiei acumulate în urma
petrecerii activităţilor iniţiale şi reieşind din practica descoperirii acestor
infracţiuni.
De regulă pentru descoperirea omorurilor şi vătămărilor intenţionate se
înaintează următoarele versiuni:
1. Infracţiunea a fost comisă de persoane anterior condamnate
pentru aşa infracţiuni;
2. Infracţiunea a fost comisă de grupări criminale care activează în
localitatea sau regiunea unde a fost comisă infracţiunea;
3. Infracţiunea a fost comisă de grupări criminale de turneu
(gastrolore);
4. Infracţiunea a fost comisă de persoane din anturajul
pătimaşilor, rude, prieteni, cunoscuţi sau cu implicarea lor, iar în caz de atacuri
asupra întreprinderilor sau caselor de bani – de persoane care activează în cadrul
lor sau cu implicarea lor;
5. Infracţiunea a fost comisă de persoane predispuse de a comite
aşa infracţiuni – care fac abuz de băuturi spirtoase şi substanţe narcotice, au un
comportament antisocial, duc un mod de viaţă parazitar, ne încadrate în câmpul
muncii.67
Regula generală pentru lucrătorii operativi presupune înaintarea numărului
maximal de versiuni întemeiate şi verificarea activă şi concomitentă a lor.
Verificarea versiunilor se înfăptuieşte prin intermediul acţiunilor de urmărire
penală şi măsurilor operative de investigaţii, conform planului elaborat. În plan, de
rând cu măsurile necesare de petrecut pentru verificarea versiunilor, este necesar
de prevăzut:
- verificarea persoanelor predispuse şi bănuite în comiterea infracţiunilor,
dacă în urma petrecerii activităţilor iniţiale această verificare nu a fost finisată;
- petrecerea măsurilor operative de investigaţii în locurile posibile de apariţie
a infractorilor;67 В.А.Лукашов, М.М.Спиров, В.И.Тихоненко «Предотвращение и раскрытие разбоев и грабежей» Москва 1975
85
- conlucrarea cu alte servicii, izolatoare de detenţie preventivă;
- petrecerea activităţilor comune cu lucrătorii altor servicii;
- informarea adăugătoare a tuturor subdiviziunilor organelor afacerilor interne
despre caracterul, particularităţile infracţiunii comise şi datele despre personalitatea
infractorilor.
În acest scop lucrătorii poliţiei criminale:
- analizează informaţia căpătată în urma petrecerii măsurilor iniţiale;
- trimite orientări în comisariatele de poliţie vecine;
- studiază orientările primite din alte comisariate pentru a verifica dacă nu au
fost înregistrate atacuri asemănătoare;
- verifică informaţia primită de pe evidenţele organelor de interne;
- organizează controlul persoanelor care se află la evidenţă sau care au comis
cazuri analogice etc.
- în cazul săvârşirii unui şir de omoruri sau vătămări intenţionate lucrătorul
poliţiei judiciare poate folosi posibilităţile mass-mediei, care joacă un rol foarte
important la prevenirea cetăţenilor, dar totodată în unele cazuri chiar şi la
descoperirea crimei.68
Un factor, negativ ce influenţează descoperirea omorurilor şi a vătămărilor
intenţionate îl constituie organizarea slabă din partea organelor de interne a
depistării, formării grupurilor criminale noi; lucru efectuat de ofiţerii de urmărire
penală care în cele mai dese cazuri nu iau în consideraţie lucrul efectuat de
lucrătorii operativi şi eforturile acestora.
Trebuie de menţionat atârnarea neglijentă a inspectorilor de sector faţă de
crimele grave deoarece acestea în special se ocupă de cazurile contravenţionale şi
nu prea dau atenţie crimelor grave lăsând totul pe seama lucrătorilor operativi şi
activează după principiul zonal.
Pentru descoperirea infracţiunii şi reţinerea infractorilor sunt pregătite şi
întreprinse diferite combinaţii operative, ambuscade etc. Obţinerea rezultatelor
68 В.А.Лукашов, М.М.Спиров, В.И.Тихоненко «Предотвращение и раскрытие разбоев и грабежей» Москва 1975, стр. 52
86
pozitive în urma petrecerii combinaţiilor operative depinde de o organizare
minuţioasă din partea lucrătorilor operativi.
Ambuscada este o măsură operativ-investigativă organizată şi petrecută de
aparatul poliţiei judiciare îndreptată spre reţinerea infractorilor în locurile de
operaţie a acestora cu scopul de a curma acţiunile criminale intuite de infractor.
În literatura de specialitate întâlnim mai multe tipuri de ambuscade şi anume:
- În locurile publice;
- În încăperi;
- În mijloacele de transport.
De multe ori în activitatea de pe teren lucrători operativi sunt nevoiţi să
parcurgă la diferite înscenări pentru a reţine infractorii în momentul săvârşirii
crimei.
În unele cazuri ca rezultat al petrecerii unor asemenea înscenări sunt obţinute
şi rezultate pozitive. Aşa tipuri de măsuri sunt întreprinse în cazurile când prin alte
metode crima nu e posibil de a o descoperi. Petrecând asemenea măsuri pe prim
plan este pusă viaţa şi sănătatea lucrătorilor de poliţie supuşi riscului, deoarece se
poate întâmpla ca poliţistul înscenator să fie atacat şi ca nici el nici cei, care-1
asigură să nu reuşească să reţină infractorii.
Vorbind despre infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei trebuie de luat
în consideraţie faptul că majoritatea grupărilor criminale sunt înzestrate cu arme de
foc, arme albe, unităţi de transport etc. Reţinerea unor asemenea grupe prezintă un
pericol sporit pentru viaţa şi sănătatea lucrătorilor de poliţie.
Descoperirea cu succes a omorurilor şi vătămărilor corporale în majoritatea
cazurilor se datorează lucrului aparatului confidenţial ce se află la legătura
lucrătorilor operativi.
După săvârşirea omorului sau vătămării corporale lucrătorii operativi
informează colaboratorii confidenţiali şi persoanele de încredere despre
infracţiunea comisă, particularităţile comiterii şi semnalmentele infractorilor.
Începând lucrul de descoperire a infracţiunii comise colaboratorii confidenţiali
87
trebuie să fie foarte atenţi pentru a nu fi descifraţi. La primirea oricărei informaţii
referitor la crima săvârşită el trebuie să comunice imediat lucrătorului operativ.
În unele cazuri pentru a descoperi infracţiunea săvârşită lucrătorii poliţiei
judiciare, apelează la ajutorul lucrătorilor operativi ai instituţiilor penitenciare ale
Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova. Trebuie să ţinem minte că o mare
parte de deţinuţi ce au o oarecare autoritate în lumea criminală întreţin legături cu
criminalii ce se află la libertate.
Dacă e să ne referim la colaborarea între lucrătorii operativi şi aparatul
confidenţial ce se află la legătură în primul rând ar trebui de menţionat că
destinaţia aparatului confidenţial este de a obţine informaţie referitor la intenţiile
criminale sau despre infracţiunile deja săvârşite. În al doilea rând colaboratorii
confidenţiali şi persoanele de încredere activează în scopul neadmiterii săvârşirii
infracţiunilor de o persoană concretă sau de un grup de persoane precum şi
declinarea lor spre autodenunţare, refuzul de intenţii criminale. De aici putem face
concluzia că obiectul aparatului confidenţial este conştiinţa persoanelor care
intenţionează, pregătesc comiterea unei infracţiuni posedă informaţii referitor la
infracţiunea săvârşită sau ce este în curs de săvârşire.69
Activitatea de descoperire a omorurilor şi vătămărilor corporale necesită o
documentare procesual penală sub toate aspectele în toate atât în cazurile când
datorită operativităţii întreprinderii măsurilor operative iniţiale infracţiunea este
descoperită, pe urme proaspete, infractorii sunt reţinuţi imediat, precum şi o
documentare operativă cu respectarea tuturor legilor în vigoare în cazurile când
datorită unor împrejurări infracţiunea n-a fost posibil de descoperit la locul
săvârşirii.
Prin documentare operativă trebuie de subînţeles relevarea şi fixarea pe cale
operativă a unor date concrete, folosirea cărora pot asigura descoperirea
infracţiunii reţinerea infractorilor, atragerea lor la răspundere penală.
În activitatea practică măsurile operative de investigaţie în vederea
documentării acţiunilor criminale sunt împărţite în trei grupe mari:
69 А.Я.Целищев. «Расследование грабежей и разбоев в условиях крупного города» Москва 1986г., стр. 25.
88
- relevarea persoanelor care au putut fi martori a celor întâmplate şi obţinerea
de la ei a informaţiei necesare;
- cercetarea şi ridicarea obiectelor, documentelor care ar putea fi folosite în
calitate de probe şi asigurarea folosirii lor la cercetarea cazului penal;
- fixarea acţiunilor persoanelor care se află în prelucrare operativă.
Scopul final al acestor măsuri întreprinse este de a obţine informaţia necesară
şi asigurarea posibilităţii folosirii ei la descoperirea infracţiunilor de omor sau
vătămări intenţionate.70
Lucrătorul operativ acumulează documentele procesuale şi materialele ce
contribuie la depistarea şi verificarea operativă, a persoanelor bănuite în comiterea
infracţiunii cercetate.
Audierea detaliată a părţii vătămate reprezintă cea mai importantă parte
componentă a complexului acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor operative de
investigaţie, petrecute pentru descoperirea infracţiunii. La audierea părţii vătămate
o mare atenţie trebuie de acordat constatării particularităţilor infractorilor. În
procesul interogării e necesar de clarificat următoarele circumstanţe:
a) pe cine bănuieşte partea vătămată în săvârşirea infracţiunii şi care este
baza acestor bănuieli;
b) care au fost măsurile de precauţie luate de către partea vătămată şi vecinii
săi în scopul preîntâmpinării infracţiunilor;
e) cine putea, în opinia părţii vătămate, să fie martor ocular al infracţiunii. La
interogarea martorilor e necesar de clarificat şi de determinat următoarele:
- capacităţile individuale ale persoanei privind perceperea şi memorizarea
unor sau altor circumstanţe;
- ce anume a atras atenţia martorului;
- ce caracter aveau acţiunile bănuitului;
- cine mai putea să vadă cele întâmplate;
- la ce oră a avut loc infracţiunea şi la ce fel de iluminare;
- conţinutul concret al discuţiei infractorilor şi particularităţile limbajului lor;70 В.А.Лукашов, М.М.Спиров, В.И.Тихоненко «Предотвращение и раскрытие разбоев и грабежей» Москва 1975г., стр. 56.
89
- prezenţa semnelor particulare la infractori, îmbrăcămintea lor etc.71
După obţinerea unui volum concret de informaţie cu caracter personal,
ofiţerul de urmărire penală începe prelucrarea ei şi descrierea exteriorului
infractorilor după metoda portretului verbal.
Una din cauzele principale a nivelului scăzut de căutare a infractorilor o
reprezintă folosirea incorectă şi nu la timp a metodelor criminalistice pentru
crearea modelelor informaţional veridice a persoanei căutate.
Practica arată că informaţia obţinută, la etapa iniţială, despre semnalmentele
persoanei căutate în procesul de cercetare permanent se compară, se schimbă în
legătură cu diferiţi factori subiectivi şi obiectivi. Păstrarea şi folosirea corectă a
informaţiei despre datele persoanei, obiectivitatea ei din contul obţinerii datelor
noi, aplicarea în controlul de căutare şi de înregistrare necesită cunoştinţe speciale
în domeniul identificării persoanei. De aceea, aici e raţională participarea
specialiştilor, precum şi a lucrătorilor operativi din poliţia criminală.
Rezultatele obţinute în procesul cercetării prealabile a urmelor depistate în
cadrul cercetării la faţa locului, datele acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor
operative de investigaţie e necesar să fie folosite la căutarea activă a infractorilor.
§3.3. Prevederile dreptului comparat privind combaterea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei
Deosebită semnificaţie au, de asemenea, pronosticurile individuale
victimologice. Conform datelor investigaţiilor speciale cele mai rezultative sînt
pronosticurile următoarelor categorii de persoane: tiranii şi bătăuşii din familie;
scandaliştii, care permanent se află în relaţii de conflict cu vecinii, cunoscuţii,
colegii de serviciu; indivizii, care sistematic fac abuz de alcool şi săvârşesc în stare
de ebrietate fapte antisociale; persoanele inadaptate social (trândavii, indivizii cu
antecedente penale, vagabonzii, cerşetorii...) şi cu diferite anomalii psihice se
caracterizează prin comportament antisocial.
71 А.Я.Целищев. «Расследование грабежей и разбоев в условиях крупного города» Москва 1986г., стр. 29.
90
Rolul principal în procesul de preîntâmpinare a violenţei din sfera relaţiilor
familiare, de rudenie, vecinătate, companiile întâmplătoare revine poliţistului de
sector. Sectorul trebuie sistematic să contracteze cu locuitorii sectorului, să fie un
oaspete permanent în apartamentele şi casele lor; regulat să adune informaţie
despre ei, Relevând persoanele cu o victimitate sporită faţă de infracţiunile de
violenţă; în centrul atenţiei lui urmează să se afle familiile delincvente, scandaliştii,
bătăuşii, persoanele care fac sistematic abuz de alcool; poliţistul este obligat de a
informa permanent cetăţenii despre situaţia criminogen din sector, a da darea de
seamă în faţa lor, a organiza expoziţii şi standuri cu fotografii ce reflectă violenţa şi
indicaţii metodice de preîntâmpinare a ei, elaborate de „centru” etc. Însă,
rezultatele sondajelor sociologice demonstrează că această direcţie de activitate a
M.A.I. al Republicii Moldova este estimată insuficient de către cetăţeni. Astfel, la
Chişinău, două treimi din respondenţi nu-l cunosc pe poliţistul de sector şi numai
10 la sută apreciază pozitiv activitatea lui.
La realizarea profilaxiei omorurilor este important de a reacţiona adecvat la
comunicările cetăţenilor începând cu fazele iniţiale de desfăşurare a conflictelor şi
formare a grupurilor agresive. În dependenţă de situaţia concretă creată, reacţia
poate fi epizodică, de lungă durată, urgentă şi extraordinară.
Reacţia epizodică sau de control este realizată de sectorişti ori reprezentanţii
organizaţiilor obşteşti în cazurile când situaţia de conflict periodic sau se
acutizează sau se ameliorează fără oscilaţii puternice. Metodele de preîntâmpinare
utilizate în aceste cazuri sânt: sfatul, convorbirile, acordarea ajutorului necesar,
neutralizarea factorilor negativi ai mediului înconjurător, controlul epizodic.
Reacţia de lungă durată are loc în cazurile când situaţia de conflict pe
parcursul unei perioade relativ îndelungate are tendinţa spre înrăutăţire. Cu părţile
conflictului se întreţin convorbiri de către sectorişti, în secţiile de poliţie; sînt
organizate conversaţii cu reprezentanţii administraţiei, organizaţiilor obşteşti, mai
ales cu persoanele stimate personal de subiecţii în cauză; se aplică de asemenea,
metodele reacţiei de control menţionate. Dacă aceste metode nu sînt efective se
aplică măsuri mai drastice: părţile conflictule sînt discutate la adunările
91
colectivelor de muncă, adunările locatarilor, adunările sătenilor; subiecţii
conflictelor sînt oficial avertizaţi despre posibilitatea evacuării lor din spaţiul
locativ etc.
Reacţia urgentă se realizează când situaţia de conflict se înrăutăţeşte brusc. E
vorba de scandaluri sistematice, ameninţări, bătăi iniţiate de persoanele cu
comportament deviat, de subiecţii ce suferă de boli psihice, elementele cu
antecedente penale, beţivani, alcoolici, marcomani. În aşa cazuri paralel cu
măsurile deja menţionate, uneori mai pot fi aplicate măsuri juridice de
constrângere: decăderea din drepturile părinteşti, schimbul forţat al spaţiului
locativ şi evacuarea în caz de imposibilitate de a locui împreună; limitarea
capacităţii de exerciţiu; îndreptarea la instituţiile de reabilitare socială; tratamentul
forţat în instituţiile psihiatrice sau psihoneurologice; sechestrarea armei de
vânătoare; tragerea la răspunderea administrativă şi penală.
Reacţia extraordinară este necesară în cazurile când situaţia criminogen
(victimogenă) evoluează rapid, părţile implicate având o comportare agresivă.
Reacţia extraordinară se realizează nemijlocit în timpul actelor huliganice, bătăilor,
ameninţărilor directe cu răfuiala fizică etc. Rolul organizatoric în astfel de cazuri
aparţine unităţilor de gardă. Primind informaţia corespunzătoare ele sînt obligate să
îndrepte spre locul conflictului colaboratorii serviciului de patrulă şi santinelă
uneori sectorişti, colaboratorii poliţiei judiciare. Reacţia extraordinară include:
apărarea activă a cetăţenilor care pot deveni victime ale atentatelor violente;
înăbuşirea rezistenţei delicvenţilor; sechestrarea armelor; reţinerea etc. După
aceasta, persoanele respective sînt trase la răspundere penală sau administrativă.
Este necesară, de asemenea, evidenţa operativă şi de profilaxie a subculturilor
delincvente de violenţă în scopul preîntâmpinării actelor infracţionale respective,
inclusiv a omorurilor în aceste pături (profilaxia infracţiunilor de violenţă în
mediul marginal, în cămine...).
Ridicarea eficacităţii combaterii omorurilor poate fi obţinută numai în
rezultatul unei interacţiuni dintre poliţie şi populaţie. Conform estimaţiei
specialiştilor din Occident participarea activă în activitatea de preîntâmpinarea
92
unui singur procent din populaţie sporeşte eficacitatea măsurilor de combatere a
criminalităţii de 4 ori. O bogată experienţă în acest domeniu au statele Europei
Occidentale, Japonia, Singapore, S.U.A., Canada etc. Aproape întreaga populaţie a
Japoniei participă în comunităţile de vecini, 60 la sută din populaţia Republicii
Singapore face parte din grupurile de observare ale vecinilor şi comitetele de
preîntâmpinare a criminalităţii, în S.U.A. Asociaţia grupurilor benevole de
acordare a ajutorului poliţiei numără peste 5 ml de oameni şi are 450 secţii în 23 de
state. Deosebit de perspectivă pentru prevenirea omorurilor premeditate, după
părerea mea, este aprobarea în condiţiile noastre a practicii ţărilor străine în
vederea organizării grupurilor de deservire ale vecinilor. De aceea este necesar de
elaborat programe respective adoptate la condiţiile oraşelor şi satelor ţării.
Un rol însemnat în profilaxia victimologică a infracţionalismului de violenţă
revine organizaţiilor neguvernamentale. Drept exemplu poate servi activitatea
organizaţiei „Femeia azi”, una din sarcinile principale ale căreia este resocializarea
şi reitegrarea socială a femeilor, care au devenit victime ale violenţei în familie.
La combaterea omorurilor o însemnătate mare are şi profilaxia victimologică
generală. Ea se realizează în baza unei activităţii largi de propagare şi explicare a
informaţiei victimiologice - petrecerea lecţiilor, conversaţiilor despre anumite
reguli şi măsuri ce previn victimizarea, utilizarea mijloacelor mass-media etc.
Aşadar, profilaxia victimologică este o direcţie esenţială a procesului de combatere
a omorurilor premeditate. De aceea, în prezent când numărul acestor crime,
continuă să crească în ţară, devine foarte actuală şi prioritară elaborarea teoretico-
aplicativă a masurilor de preîntâmpinare, orientare asupra victimelor reale şi
potenţiale, precum şi asupra întregului proces de victimizare.
93
ÎNCHEIERE
Implementarea principiilor morale în societate, stabilirea valorilor sociale şi a
normelor de drept, interiorizarea lor activă de conştiinţa populaţiei ar avea o
influenţă benefică asupra climatului moral-psihologic, ar contribui la formarea
opiniei publice care, la rândul ei, ar condamna metodele şi mijloacele antisociale şi
ilegale de impunere în cadrul societăţii şi a succesului în viaţă. Oamenii se pot
călăuzi de norme etice şi morale doar în cazul în care au condiţii omeneşti de viaţă.
Asigurarea unor astfel de condiţii din partea statului ar conduce neapărat la
reducerea nivelului situaţiilor de conflict şi al crimelor care deseori servesc drept
mijloc de rezolvare a acestor situaţii de conflict.
O agravare a situaţiei în domeniul criminalităţii violente a provocat o imagine
a criminalilor altruişti care chipurile, au un cod moral special. Această imagine este
nestingherit creată de mijloacele mass-media, fiind infiltrată din paginile ziarelor şi
de pe ecranele televizoarelor direct în conştiinţa neprotejată a cetăţenilor de rând.
Deosebit de vulnerabil în acest sens se dovedeşte a fi tineretul care îşi creează
idolii la această vârstă şi care preiau imediat clişeul comportamental delincvenţial.
Este cu neputinţă de a aborda cu toată seriozitatea tema despre lupta cu
criminalitatea şi atmosfera criminogenă în condiţiile nihilismului de drept şi a unui
nivel de instruire şi conştiinţă juridică insuficientă, iar în unele cazuri chiar
inexistent, al populaţiei. În acest context este necesar de remarcat că cetăţenii
trebuie să ştie să aprecieze corect faptele social-periculoase, sesizând după
trăsăturile specifice cele mai răspândite infracţiuni şi să găsească mijloacele legale
de rezolvare a conflictelor apărute.
O importanţă deosebită în contextul celor elucidate mai sus i se atribuie
descoperirii rapide şi complete a infracţiunilor de omor şi vătămări intenţionate,
care prezintă numeroase modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete
în care au fost săvârşite. Descoperirea infracţiunilor de acest gen îşi au specificul
său, din aceste considerente, la descoperirea lor este necesar să fie implicaţi cei mai
pregătiţi şi profesionali colaboratori, care au o practică bogată în vederea cercetării
şi descoperirii lor. Pericolul social sporit al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii
94
reiese din faptul că ca urmare a comiterii acestor infracţiuni persoana este lipsită de
valorile cele mai de preţ ale unei persoane şi anume de viaţă sau de sănătate, de
integritate corporală şi de capacitatea de muncă, valori care sunt indispensabile
existenţei umane.
Practica acumulată în activitatea de descoperire a infracţiunilor de omor şi
vătămări intenţionate şi literatura de specialitate permite de a constata că un rol
important în descoperirea acestor infracţiuni îl are organizarea corectă şi
înfăptuirea eficientă a activităţilor operative de investigaţie şi acţiunilor de
urmărire penală.
Activitatea de descoperire a omuciderilor şi vătămărilor corporale nu se
desfăşoară într-o ordine prestabilită. Aceasta, din considerentul că toate activităţile
menţionate, se completează reciproc în realizarea scopului procesului penal,
respectiv aflarea adevărului în cauză, reţinerea cât mai curând a făptuitorului şi
asigurarea tragerii la răspundere penală a vinovaţilor.
De asemenea o importanţă deosebită pentru descoperirea infracţiunilor
nominalizate o are studierea personalităţii persoanelor predispuse de a comite atare
infracţiuni, a modului lor de viaţă, a relaţiilor acestora familiale şi cu alţi membri ai
societăţii.
Descoperirea acestor infracţiuni îşi are specificul său, ceea ce determină
antrenarea la această activitate a celor mai experimentaţi colaboratori a organelor
afacerilor interne, care dispun de cunoştinţe şi deprinderi profesionale înalte, dotaţi
cu mijloace tehnice moderne.
Luând în consideraţie nivelul înalt de răspândire şi pericolul social sporit al
acestor infracţiuni, pot fi înaintate următoarele propuneri pentru ameliorarea
situaţiei:
• implementarea în practică a mijloacelor tehnice moderne de securitate şi
pază particulară a persoanelor;
• studierea minuţioasă a teritoriului deservit şi amplasarea corectă a serviciilor
de patrulă şi santinelă;
• evidenţa strictă a persoanelor predispuse de a comite aşa infracţiuni şi
95
petrecerea activităţilor individual profilactice;
• utilizarea metodelor moderne şi mijloacelor speciale de combatere a
criminalităţii;
• solidarizarea organelor de drept în combaterea criminalităţii;
• asigurarea schimbului de informaţii şi a schimbului periodic de experienţă la
nivel naţional şi internaţional;
• desfăşurarea unui program de propagare a valorilor spirituale şi educarea
cetăţenilor în spiritul respectării legii.
Aş putea menţiona faptul că una din condiţiile principale care determină
persoanele de a comite infracţiuni de omor sau vătămări intenţionate o constituie
starea spiritual-educativă scăzută a populaţiei, lipsa locurilor de muncă, sau chiar
reducerea celor deja existente, salarizarea scăzută, consumul abuziv de alcool, lipsa
locurilor de agrement, ş.a. Înlăturarea tuturor acestor cauze ar contribui esenţial la
scăderea numărului infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
Descoperirea cu succes a omuciderilor şi vătămărilor corporale este asigurată
de:
- utilizarea îmbinată a mijloacelor şi metodelor publice şi secrete;
- conlucrarea cu cetăţenii şi colaboratorii confidenţiali;
- interacţiunea aparatelor poliţiei criminale cu alte servicii, subdiviziuni a
organelor afacerilor interne, precum şi cu alte organe de stat implicate în
combaterea criminalităţii;
- prezenţa evidenţelor operative eficiente.
Vorbind despre activităţile necesare pentru descoperire infracţiunilor
nominalizate putem menţiona următoarele:
a)urmărirea făptuitorilor pe urme fierbinţi (dacă sunt cunoscute
semnalmentele sau direcţia în care ei s-au deplasat);
b) verificarea locurilor posibile de apariţie (gări, autogări, aeropoarte,
restaurante, baruri, pieţe) în scopul depistării lor;
c)orientarea întregului efectiv, a populaţiei, a colaboratorilor confidenţiali
despre particularităţile comiterii infracţiunii şi semnalmentele bănuiţilor;
96
a)verificarea persoanelor predispuse de a comite aşa infracţiuni.
Dezvoltarea societăţii şi progresul tehnico-ştiinţific înaintează de asemenea şi
noi cerinţe în vederea perfecţionării procedeelor tactice şi ridicării nivelul
profesional al colaboratorilor organelor afacerilor interne abilitaţi cu obligaţiuni în
vederea combaterii infracţiunilor de omor şi vătămări intenţionate şi anume:
• studierea permanentă a dinamicii şi dezvoltării fenomenului criminalităţii,
îndeosebi a infracţiunilor de omor şi vătămări corporale, cu scopul depistării la
timp a tendinţelor de dezvoltare şi luarea măsurilor de diminuare a lor;
• perfecţionarea continuă a deprinderilor profesionale a colaboratorilor
implicaţi la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor de omor şi vătămări
intenţionate;
• dotarea subdiviziunilor implicate la combaterea omuciderilor şi vătămărilor
corporale cu mijloace tehnice moderne.
97
BIBLIOGRAFIE
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Drepturile Omului,
principalele instrumente cu caracter universal la care Republica Moldova este
parte, Chişinău, Garuda Art, 1998;
2. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 24.07.1994 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1994;
3. Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002;
4. Codul de Procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003;
5. Codul Penal francez cu modificări şi completări până la 4 martie 1993;
6. Legea Republicii Moldova „Cu privire la poliţie” din 18.12.1990.
7. Legea Republicii Moldova „Privind activitatea operativă de investigaţii”
din 12.04.1994;
8. Regulamentul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr.99/2003 de
apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor integrităţii corporale.
9. Antoniu G., Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat). -
Bucureşti: Tempus, 1996.
10. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat
şi adnotat. - Chişinău: Cartier, 2005.
11. Borodac A., Curs de drept penal. Partea specială. Vol. 1, Chişinău,
Ştiinţa, 1996, p.153.
12. Brînză S., Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii
persoanei, Chişinău, 1999, p.85.
13. Brînză S., Stati V., O nouă viziune asupra noţiunii „intenţii
huliganice” // Revista Naţională de Drept, 2007, nr.10.
14. Brînză S., Stati V., Unele reflecţii asupra practicii aplicării răspunderii
penale pentru omorul intenţionat (Partea П) // Revista Naţională de Drept, 2007,
nr.7.
15. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea
Specială. - Chişinău: Cartier, 2005.
98
16. Bujor V., Şleahtiţchi V., Omorul şi vătămarea gravă a integrităţii
corporale, Chişinău, 2003.
17. Culegere de Hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai
1974-iulie 2002). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2002.
18. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova
nr.1a-43/98 din 30.10.1997.
19. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 11.06.2008.
Dosarul nr.1ra-815/08 // www.csj.md.
20. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 18.06.2008.
Dosarul nr.1ra-857/08 // www.csj.md.
21. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 3.12.2008.
Dosarul nr.1re-1406/08.
22. S. Brînză. Răspunderea pentru omorul prevăzut la lit.e) alin.(2) art.145
С.pen. RM // Revistă Naţională de Drept, 2009.
23. Dobrînescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei, Bucureşti. Editura
Academiei. 1987.
24. Gh. Nistoreanu şi colaboratorii. Drept penal. Partea Specială. Ediţie
revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Europa Nova.
25. Loghin O., Tudorel T., Drept Penal român. Partea specială, Bucureşti.
26. Naum M., Aspecte controversate privind corecta încadrare juridică a
faptei prin care s-a cauzat expulzarea unuia sau mai multor dinţi ai persoanei //
Tradiţie şi reformă în dreptul românesc. A XVIII Conferinţă ştiinţifică anuală cu
participare internaţională. Anuar. Tomul XIV. - Iaşi: Venus, 2008.
27. Notă informativă la proiectul de Lege pentru modificarea şi
completarea Codului penal al Republicii Moldova.
28. Oancea I., Drept, penal. Partea Generală. - Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1971.
29. Rădulecu A., Legiuirea Caragea, Bucureşti, 1995.
30. Rotariu I., Aspecte de drept penal comparat privind violenţa
domestică // Jurnalul de studii juridice, 2006, nr.1-2, Venus, Iaşi.
99
31. Sabiescu B., Dreptul la viaţă – unul dintre cele mai importante
drepturi ale omului, „Legea şi viaţa”, 12.2009.
32. V. Dongoroz şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal
român. Partea Specială. Vol. IV. - Bucureşti: Editura Academiei, 1972.
33. А.Я.Целищев. „Расследование грабежей и разбоев в условиях
крупного города” Москва 1986.
34. Анисимова И.А. Вред, причиненный здоровью человека: понятие,
виды // Вестник Томского государственного университета, 2007, nr.302.
35. ; Векленко В., Галюкова М., Психическое расстройство как
признак причинения вреда здоровью // Уголовное право, 2004, nr.2.
36. ; Ю.Л. Метелица. Судебно-психиатрическая экспертиза
потерпевших. - Москва: Юридическая литература, 1990.
37. Беляев Н.А., Шаргородский М.Д., Преступление против жизни и
здоровья, Москва, 1979.
38. В.А.Лукашов, М.М.Спиров, В.И.Тихоненко „Предотвращение и
раскрытие разбоев и грабежей” Москва 1975.
39. Гончаров П.В., Тихоненко В.И., Предупреждение и раскрытие
преступлений аппаратами уголовного розыска, Москва, 1987.
40. Дубовец Р.А., Ответственность за телесные повреждения по
советскому уголовному праву, Москва, 1974.
41. Козлов В. В., О новой классификации и основных критериях
оценки тяжести вреда здоровью по проекту УК. Российской Федерации,
Саратов, 1995.
42. Никифоров А.С. Объект преступления. М., Юр. Лит, 1960.
43. Никифоров А.С. Ответсвенность за телесные повреждения М.
1959.
44. Никифоров А.С., Ответственность за телесные повреждения по
советскому уголовному праву, Москва, 1972.
45. Орехов В.В. Борьба с телесными повреждениями по советскому
уголовному праву. Ленинград, 1960.
100
46. Остроумов С.С., Кондрашков Н.Н., Забрянский Г.И. О некоторых
актуальных вопросах изучения и предупреждения преступности: (Об учете
степени общественной опасности преступлений и так называемой
виктимологии). Вестник Моск. Ун-та, 1975, nr.3.
47. Пионтковский А.А., Курс советского уголовного право. Часть
особенная. Том 1. Госюриздат. Москва, 1971
48. Пионтовский А.А., Меньшагина В.Д. Курс советского уголовного
права Часть особенная. Том 1.
49. Поликарпова И.В., Уголовная политика России в отношении
посягательств на здоровье и ее влияние на квалификацию преступлений: на
примере ответственности за умышленное причинение тяжкого вреда
здоровью: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. - Саратов, 2008.
50. Расторопов С.В., Уголовно-правовая охрана здоровья человека от
преступных посягательств. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,
2006.
51. Справочник следователя. Практическая криминалистика:
следственные действия Москва 1990 Выпуск I.
52. Станкевич А., Некоторые аспекты умысла в преступлениях
против здоровья: ошибочность распространенного мнения.
53. Уголовный кодекс Аргентины / Под ред. Ю.В. Голика. - Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2003.
54. Уголовный кодекс Республики Болгария / Под ред. А.И.
Лукашова. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.
55. Уголовный кодекс Республики Польша / Под ред. А.И. Лукашова,
Н.С. Кузнецовой. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.
56. Франк Л.В. Виктимология и вистимность. Об одном новом
направлении в теории и практике борьбы с преступностью. Учебное пособие.
Душанбе, 1972-
57. Чайковски А., Конструктивные и квалифицирующие признаки
101
составов умышленных преступлений: вопросы квалификации, возникающие
в связи со ст.135 Уголовного кодекса Литовской Республики.
58. Чиж В., Победа над болью, Москва, 1980.
59. Шаргородский М.Д., Преступления против жизни и здоровья. -
Москва, 1948.
60. Шнайдер Г.Й. Криминология. Москва, Изд. группа „Прогресс”,
„Универс”, 1994.
61. Штейнбрик Б.Я., Лукашов В.А., Предупреждение и раскрытие
преступлений аппаратами уголовного розыска, Москва, 1987.
102