Tema 3. Politica financiară la nivel macroeconomic1. Conceptul şi sfera de cuprindere a politicii financiare la nivel macroeconomic2. Politica bugetar-fiscală.3. Politica monetară

3.1. Conceptul şi sfera de cuprindere a politicii financiare la nivel macroeconomic

Politica reprezintă o formă de organizare şi conducere a societaţii umane, pentru satisfacerea intereselor acesteia sau un ansamblu a deciziilor luate de autorităţi pentru conducerea diverselor sfere, domenii şi interese ale unei naţiuni.

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Politica economică este menită să elimine fenomenele negative observate în economie, să schimbe sau să prevină schimbarea unor variabile economice.

Sistematizarea instrumentelor de intervenţie a statului în economie, în funcţie de instituţiile ce le promovează şi din punct de vedere al obiectivelor ce pot fi atinse, a condus la separarea în următoarele categorii de politici – componente: bugetare, fiscale, monetară, valutară, veniturilor, comerciale, de preţuri, ocupării, sectoriale.

Politica financiară este o componentă a politicii generale şi poate fi abordată la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.

La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor, metodelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru direcţionarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării obiectivelor politicii macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor, asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi externe) şi obţinerii echilibrului general în economie.

Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de celelalte componente ale politicii economice. Astfel, dacă politica economică a statului îşi popune, ca obiective: dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea ramurilor economiei naţionale, relansarea economică, creşterea economică, distribuirea mai echitabilă a veniturilor, atunci politica financiară trebuie să urmărească aceleaşi obiective şi să contribuie la stimularea investiţiilor şi a relaţiilor internaţionale prin acordarea de ajutoare financiare, de credite pentru investiţii şi stimularea cercetărilor ştiinţifice prin finanţarea lor de la buget etc.

Caracteristicile politicii financiare: este o componentă a politicii generale a statului, influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare; se realizează în baza unei anumite strategii şi tacticii; are un caracter dinamic; diferă de la o ţară la altă în funcţie de potenţialul economic, gradul de

dezvoltare, tipul de conducere a economiei etc.

1

domeniile în care se manifestă sunt:a. cheltuielile publice;b. resursele financiare publicec. creditul bancard. asigurări şi reasigurări

Ţinînd cont de sfera de cuprindere a sistemului financiar se identifică clar 4 categorii de politici – bugetare, fiscale, monetare, creditare – care formează politica financiară a ţării.

Politica financiară poate fi privită prin prisma perioadei pentru care s-au elaborat şi/sau acţionează. Astfel, deosebim:

1. politica financiară strategică sau strategia financiară reprezintă obiectivele şi deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă, clar delimitată, precum şi programele financiare de perspectivă; Deciziile strategice au un caracter global, hotărîtor, sunt legate de problemele cu care se confruntă un obiectul de gestiune şi care presupun executarea lor pe termen lung. Aceste decizii includ planuri, programe, proiecte, adoptarea bugetelor, determinarea direcţiilor principale sub forma concepţiilor de dezvoltare social-economică, realizarea modificărilor în sistemul de gestiune, elaborarea politicii economice pe termen lung.

2. politica financiară tactica sau tactica financiară cuprinde actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.

Analizând politicile financiare promovate de diverse ţări putem evidenţia 3 tipuri de politică financiară:

1. Politica financiară clasică-a dominat în majoritatea ţărilor lumii până la sfârşitul anilor 20 ai sec. XX. Direcţia principală a politicii financiare clasice constituia lipsa intervenţiei statului în economie, păstrarea concurenţei libere şi utilizarea mecanismelor de piaţă în calitate de regulator principal al economiei.

2. Politica financiară de reglementare - are drept obiectiv utilizarea mecanismului financiar pentru reglementarea economiei şi a relaţiilor sociale cu scopul atingerii unor obiective de interes naţional. Principalele instrumente utilizate sunt de natura bugetară, fiscală, monetară, valutară, creditară.

3. Politica financiară administrativă - a fost aplicată în ţările socialiste care utilizau sistemul administrativ de comandă cu toate domeniile economiei inclusiv cel financiar. Scopul politicii financiare administrative este concentrarea maximă a resurselor financiare la dispoziţia statului pentru redistribuirea lor în corespundere cu direcţiile de bază ale planului de stat.

În cadrul unei ţări politica financiară diferă în funcţie de interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă partidul de guvernămînt şi de condiţiile interne şi internaţionale specifice perioadei date.

La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca ansamblul de metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în mobilizarea, alocarea şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării obiectivului principal de activitate - maximizarea valorii de piaţă.

Politica financiară are următoarele direcţii de manifestare: selectarea proiectelor de investiţii; identificarea modalităţilor de finanţare; fundamentarea structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport optim între capitalul propriu şi cel împrumutat; alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a

2

profitului net; selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu. Trebuie de menţionat faptul că politica financiară a întreprinderii este influenţată în mod direct şi indirect de politica financiară la nivel macroeconomic, prin intermediul instrumentelor, care la nivel microeconomic sunt considerate ca factorii de influenţă (constrîngeri) externă.

2. Politica bugetar-fiscală

Politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare reprezintă reprezintă mecanismul de reglementare a economiei prin intermediul unui ansamblu de instrumente de intervenţie ale statului, care înglobează procesele de mobilizare a veniturilor bugetare, prin impozite şi taxe, alocarea cheltuielilor pe anumite destinaţii, precum şi asigurarea echilibrelor bugetare, toate acestea fiind orientate spre realizarea obiectivelor de stabilitatea şi dezvoltarea economică a statului.

În general, obiectivele politicii bugetar-fiscale diferă de la stat la stat, cât şi de la o perioadă de dezvoltare economică la altă, mai constante fiind următoarele:

minimizarea efectelor fluctuaţiilor ciclului economic; stabilitatea ritmului creşterii economice; reglarea conjuncturală şi relansarea economiei; minimizarea inechităţilor sociale. Redistribuţie – corectarea inegalităţilor; asigurarea unui nivel optim de ocupare a forţei de muncă şi a unei inflaţii

reduse; alocarea şi repartizarea optimă a resurselor între sectorul public şi privat

Totodată, politica bugetar-fiscală trebuie să fie orientată, în primul rând, spre atingerea următoarelor scopuri: fiscal, social şi de stimulare. Primul scop este legat de formarea resurselor financiare necesare statului. Al doilea – de necesitate asigurării financiare a realizării politicii sociale în condiţiile economiei de piaţă. Cel de-al treilea scop presupune stimularea activităţii investiţionale şi curente a întreprinderilor şi a activităţii economice a populaţiei apte de muncă. Elementele politicii bugetar-fiscale sunt:

- politica în domeniul veniturilor bugetare;- politica în domeniul cheltuielilor bugetare;- politica în domeniul gestiunii deficitului bugetar;- politica în domeniul deservirii datoriei de stat;- politica în domeniul relaţiilor interbugetare.

Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care se prezintă prin totalitatea reglementărilor, metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi sociale.

Coordonatele funcţionale ale politicii fiscale vizează:

3

1. stabilirea, în primul rând, a volumului resurselor financiare ale statului necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor sale; mărimea lor este dată de PIB, rata fiscalităţii şi de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective. 2. provenienţa resurselor financiare: astfel, principala componentă este dată de resursele interne şi numai în completarea acestora se poate apela la surse externe. Problema care apare este stabilirea optimă a provenienţei şi ponderea resurselor financiare interne de la sectorul public, particular sau persoane fizice, corespunzător structurii de proprietate din economie. 3. stabilirea numărului şi a modalităţilor de prelevare a contribuţiilor la fondurile publice. În privinţa numărului, practica fiscală a eliminat rapid varianta folosirii unui singur mod de colectare a veniturilor, înlocuindu-se cu varianta unei multitudini de canale de prelevare, care permit o mai bună soluţionare a problemelor fiscale.4. rata fiscalităţii, nivelul căreia diferă în funcţie de o serie de factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea impunerii, numărul tranşelor de impozitare), precum şi de factori independenţi de sistemul fiscal (produsul intern brut, priorităţile în ceea ce priveşte destinaţia resurselor, etc.).

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (local, central sau naţional), având finalităţi exclusiv economice şi sociale, şi implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice.

Plasându-şi sursele intervenţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica bugetară constituie complementare funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentând ansamblul coerent de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta modulează activitatea economică.

Politica în domeniul cheltuielilor publice - trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitor tipuri de cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie realizate cu minim de efort financiar.

Coordonatele funcţionale ale politicii bugetare:a) Echilibrul bugetar : a afirma echilibrul bugetar că o normă absolută care se

impune autorităţii publice înseamnă a nega orice posibilitate pentru aceasta de a recurge la politica bugetară, încercând revenirea la dogmele dinaintea lui Keynes, determinînd autorităţile publice să realizeze echilibrul bugetar în plină cr iză economică.

b) Creşterea paralelă a cheltuielilor publice şi a PIB. Această normă, a ratelor identice de creştere, prezintă inconvenientul, în sensul dacă PIB este un agregat în volum sau în valoare, circumscris unui obiectiv antiinflaţionist, agregatul PIB ar trebui exprimat în volum, însă de fapt guvernul ia în considerare PIB în valoare, "umflat" în perioada de inflaţie prin creşterea preţurilor. Utilizarea unei astfel de norme nu corespunde unei politici antiinflaţioniste, ci unei politici structurale, care vizează să menţină constantă partea de resurse afectată sectorului public, limitând jocul legii lui Wagner (conform căreia cheltuielile publice cresc

4

mai rapid decât PIB pe cap de locuitor sub influenţa dezvoltării economice, elasticitatea - venit a cheltuielilor publice fiind supraunitară).

c) Limitarea deficitului bugetar ca pondere în PIB. De exemplu, valoarea deficitului bugetar nu trebuie să depăşească x% din PIB. De regulă, diversele limitări nu corespund unei raţionalităţi economice, ci rezultă din problemele ridicate din finanţarea deficitului bugetar. In acest sens, este necesar să se compare deficitul acceptat cu economisirea disponibilă pe piaţă, deoarece, pe de o parte, un deficit important, finanţat prin împrumuturi lansate cu o rată a dobânzii ridicată pe piaţa economiilor (economisirii) majorează ponderea datoriei publice şi contribuie la deficitul exterior, iar pe de altă parte, recursul la piaţa financiară poate antrena un efect de evicţie de la împrumuturi a întreprinderilor.

d) alegerea metodelor şi instrumentelor de repartizarea resurselor financiare, o importanţă deosebită prezintă selectarea metodele de gestionare a resurselor financiare către entităţile publice. În acest sens opţiunile constituie finanţarea integrală (sau parţială) nerambursabilă din fondurile statului sau autofinanţarea din veniturile obţinute din activitatea proprie a instituţiilor sau întreprinderilor publice.

Instrumentele utilizatePolitica fiscală Politica bugetară

Numărul şi varietatea impozitelor Volume şi solduri bugetareFelul impunerii (cote fixe sau procentuale)

Operaţiunile bugetareDefinitive, funcţionale şi de capitalTemporare (împrumuturi şi avansuri)

Modul de aşezare – asietă (subiectul, obiectul, mărimea bazei impozabile)

Clasificarea cheltuielilor(Funcţion., admin., econom.)

Diversitatea scutirilor, reducerilor şi deducerilor

Acţiuni bugetare- De conjunctură (natura cheltuielilor)- De structură (modificarea structurii şi a modului de intervenţie a statului

Resursele financiare sunt limitate, iar destinaţia acestora este concurenţială, deaceea este necesară utilizarea acestora în mod eficient. În procesul finanţării unui obiectiv sau a unei acţiuni trebuie să fie analizate toate soluţiile posibile pentru a alege varianta optimă, care ar permite maximizarea rezultatului între efortul realizat şi efectul obţinut în urma acestuia.

3.3. Politica monetară

Politica monetară poate fi definită ca activitatea de influenţare a proceselor economico-sociale prinr-o serie de instrumente monetare în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în economie. Politica monetară reprezintă ansamblul de măsuri sau intervenţiilor Băncii Centrale sau ale autorităţilor monetare efectuate asupra lichidităţii economiei naţionale (controlul ofertei de monedă) prin intermediul unor tehnici şi instrumente în scopul realizării politicii economice.

5

Politica monetară include 3 componente: monetară, creditară şi valutară.Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi

derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării unor obiective ale politicii generale.

Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor care vizează reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în economie, precum şi a ratei dobînzii pentru realizarea obiectivelor macroeconomice legate de procesele economisirii şi investirii şi contracararea inflaţiei.

Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută, evoluţia cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.

Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun acord cu Guvernul. Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).

Politica monetară utilizează, în general, următoarele instrumente:- volumul şi structura masei monetare în economie, care vizează crearea

monedei şi controlul masei monetare, în funcţie de cererea şi ofertă pe piaţa;- operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat constituie

operaţiuni de vânzare (plasare) - cumpărare (răscumpărare) de către Banca Naţională a hârtiilor de valoare emise de stat cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani din circulaţie. Vânzarea hârtiilor de valoare conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din retragerea unei părţi din masa monetară din circulaţie, ca rezultat rata dobânzii creşte, creşte puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează volumul investiţiilor în economia naţională. Cumpărarea hârtiilor de valoare de stat contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei dobânzii, stimularea investiţiilor şi inflaţie.

- rata dobânzii. Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: atragerea de noi depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi procurarea de resurse creditare de la Banca Naţională. În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunând oferte mari sau mici de resurse creditare pentru vânzare, Banca Naţională influenţează rata dobânzii. Efectele modificării ratei dobînzii se referă la:

a) scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei de muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor;

b) creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia tendinţei de creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.

- rata rezervelor obligatorii - presupune ca o parte din depozitele bancare şi mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile comerciale în conturi

6

deschise la Banca Naţională. Cerinţa, confirmată prin lege, conform căreia o parte din depozitele bancare şi mijloacele primite din alte surse trebuie să se păstreze în Banca Centrală, în primul rînd contribuie la asigurarea băncii şi protejarea clientelei, în al doilea rînd, Banca Centrală mărind sau micşorînd rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul creditelor acordate de băncile comerciale şi ca rezultat, măreşte sau micşorează oferta de bani.

- rezervele valutare ale Băncii Naţionale. Instrumentul de promovare a politicii, în context internaţional utilizat de băncile centrale, se numeşte intervenţie pe pieţele valutare. Intervenţia valutară reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor valutare prin blocarea forţelor pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb ale valutei proprii.

Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe piaţa deschisă. Acest instrument presupune operaţiuni de vânzare-cumpărare a dolarilor. De exemplu, dacă cursul valutei naţionale scade, Banca Naţională intervine prin operaţiuni de vânzare a dolarilor, fapt ce contribuie la procurarea valutei naţionale, la creşterea cererii de monedă naţională şi la creşterea puterii ei de cumpărare. Dacă cursul valutei naţionale creşte, Banca Centrală din contra, începe activ să vîndă moneda sa, pentru a produce efectul creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se urmăreşte stabilizarea cursului valutar.

7