ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEFACULTATEA DE ECONOMIE

Politica monetară şi stabilitatea financiară în România

Bucureşti, 2012

Cuprins1. Politia monetară 3

1.1. Strategii de politică monetară 3

1.2. Instrumente ale politicii monetare 5

1.3. Stabilitatea preţurilor 7

1.4. Relaţia complementară dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară 7

2. Studiu de caz: Stabilitatea financiară în România 9

2.1. Contextul economic şi financiar internaţional 9

2.2. Sistemul bancar 10

2.3. Evoluţii şi implicaţii ale ratei dobânzii de politică monetară şi ale ratei RMO asupra stabilităţii financiare 13

2.4. Riscul de lichiditate al sistemului bancar 19

Concluzii 22

Bibliografie 23

Anexe 24

2

1. Politica monetară

Politica monetară caută să influenţeze activitatea economică utilizând instrumentele disponibile băncii centrale: oferta de bani, ratele dobânzii şi ratele de schimb.

Banii au o importanţă specială în economia de piaţă. Este bunul care furnizează informaţia despre preţuri, de care depinde restul economiei. Când lucrurile merg prost cu sistemul monetar – când există inflaţie sau un colaps monetar – efectul poate fi devastator pentru economia reală. O politică monetară bună este, de aceea, cea care furnizează economiei o monedă cu valoare stabilă şi care evită perturbarea plăţilor şi sistemul bancar. O politică monetară bună nu face ca o economie să fie bogată, aceasta o poate face doar producţia de bunuri şi servicii reale. În schimb, o politică monetară proastă perturbă economia reală şi, astfel, determină o pierdere a producţiei reale.

1.1. Strategii de politică monetară

Ţintirea inflaţiei (inflation targeting)

Regimul de ţintire a inflaţiei a fost adoptat de un număr de bănci centrale la începutul anilor 90 astfel: Noua Zeelanda în 1990, Canada în 1991, Marea Britanie în 1992, Suedia în acelaşi an, Finlanda în 1993, Spania şi Australia în 1994.

O strategie tip inflation targeting presupune următoarele caracteristici, aşa cum au fost sintetizate în Mishkin (1998):

publicarea unor ţinte numerice pentru inflaţie, fie sub forma de puncte procentuale (2% anual), fie ca interval (1-3%)

un angajament al instituţiei care conduce politica monetară faţă de stabilitatea preţurilor ca principal obiectiv şi faţă de nivelul ratei inflaţiei

creşterea transparenţei politicii monetare o raspundere mai mare a băncii centrale în raport cu îndeplinirea principalelor sale obiective

Ca avantaje ale tintirii inflatiei pot fi enumerate:1. permite politicii monetare să se concentreze pe aspecte interne şi să răspundă mai bine

şocurilor domestice2. şocurile manifestate în planul vitezei de rotaţie a banilor sunt irelevante, deoarece politica

monetară nu se mai bazează pe o relaţie stabilă bani-inflaţie3. este uşor înţeleasă de către publicul larg şi deci puternic transparentă4. deoarece presupune ca banca centrală să răspundă mai mult pentru acţiunile sale, inflation

targeting duce la reducerea riscului apariţiei fenomenului de inconsistenţă temporară.În literatura de specialitate, cel mai des apare strategia de ţintire flexibilă a inflaţiei, aceasta fiind

dezvoltată în cadrul lucrărilor elaborate de King(1996), Taylor(1996), Svensson (1997,1998) sau Fischer(1996). După cum se arată în Svensson (1998), cea mai mare problemă legatăde inflation targeting se referă la controlul imperfect pe care banca centrală il are asupra inflaţiei, din cauza apariţiei lag-urilor în mecanismul de transmisie al politicii monetare, incertitudinilor legate de acest mecanism, starea curentă a economiei şi şocurile viitoare legate de aceasta, precum şi factori ce nu sunt legaţi de politica monetară. Ca o soluţie la această problemă, a fost propusă folosirea unor previziuni ale ratei inflaţiei drept ţinte intermediare. Folosirea previziunii inflaţiei ca ţintă intermediară presupune ca staff-ul băncii centrale să elaboreze o serie de traiectorii posibile pentru inflaţie şi output gap, corespunzătoare unor diverse traiectorii pentru instrumente (rate ale dobânzii, agregate monetare).

3

Ţintirea agregatelor monetare (monetary targeting)

Într-o primă instanţă, ţintirea agregatelor monetare a apărut ca o alternativă la folosirea cursului de schimb ca ancoră a politicii monetare, în cazul ţărilor care datorită dimensiunilor şi importanţei (SUA, Japonia) nu puteau adopta o astfel de strategie.

Monetary targeting a fost folosită cu succes în fosta Republica Federală Germania timp de decenii, începând din 1973, şi de asemenea în Elveţia. Unii autori (Svensson) au considerat că politica Bundesbank din această perioadă a fost de fapt o politică de ţintire a inflaţiei mascată, obiectivul final fiind stabilitatea preţurilor. La fel ca şi ţintirea inflaţiei, ţintirea masei monetare presupune anunţarea unor obiective, de această dată referitoare la nivelul procentual de creştere al masei monetare. Acest fapt conferă acestei strategii transparenţă, dar la un nivel mult mai mic decât cel existent în cazul ţintirii inflaţiei (un target de 2% pentru rata inflaţiei este mult mai uşor de inţeles de către publicul larg decât o ţintă de 2% pentru creşterea M2, datorită gradului redus în care lumea ştie ce este exact M2 sau alte agregate monetare).

Conform lui Mishkin (1998) ţintirea masei monetare presupune îndeplinirea a două condiţii:1. o relaţie puternică între masa monetară şi scopul final al politicii monetare (stabilitatea

preţurilor)2. necesitatea ca agregatele monetare folosite să se afle sub controlul băncii centrale

Ruperea relaţiilor ce există între masa monetara şi nivelul preţurilor sau al venitului nominal în decursul anilor 80 a dus, de altfel, la scăderea rolului masei monetare ca ţintă a politicii monetare.

Ţintirea venitului nominal

Ţintirea venitului nominal a fost practicată sub două forme: ţintirea nivelului venitului nominal şi ţintirea ratei de creştere a venitului nominal. Adversarii acestei strategii au argumentat că ţintirea PIB este doar o rămăşiţă a unei viziuni rudimentare asupra politicii monetare, potrivit căreia politica monetară afectează produsul intern brut, dar nu se poate face distincţia între cât din creşterea PIB nominal este dată de creşterea output-ului real şi cât de inflaţie.

Ţintirea ratei de schimb (exchange rate targeting)

Folosirea cursului de schimb drept ancoră monetară îşi are începuturile în vremea în care se folosea etalonul aur, respectiv se fixa valoarea monedei naţionale pe baza unui bun etalon, în acest caz aurul. În perioada contemporană, ţintirea cursului de schimb apare sub forma legării monedei naţionale de ceea a unei ţări cu o monedă stabilă, de dimensiuni mari şi cu valori reduse ale ratei inflaţiei. Punerea în legătură a celor două monede se poate face printr-un regim de curs de tip crawling peg sau crawling band.Conform lui Mishkin, regimul de exchange rate targeting prezintă o serie de avantaje:

a) duce la stabilitatea preţurilor bunurilor importate ceea ce va avea influenţe asupra ratei inflaţiei, atenuând inflaţia generată de creşterea preţurilor acestor bunuri, care pot avea o pondere importantă în coşul de consum.

b) dacă politica monetară este credibilă va face ca aşteptările privind inflaţia în ţara care adoptă un asemenea regim de politică monetară să fie ancorate la nivelul inflaţiei din ţara a cărei monedă serveşte drept ancoră

c) duce în mod automat la o politică monetară de natură să elimine inconsistenţa temporară deoarece presupune modificarea politicii monetare şi intervenţia băncii centrale de fiecare dată când moneda naţională are tendinţa să se aprecieze sau să se deprecieze cu mai mult decât prevede

d) are avantajul simplităţii şi clarităţii ceea ce o face mult mai uşor de înţeles de către public.

4

Regimul de ţintire a cursului de schimb a fost folosit cu succes de mai multe ţări din Europa Occidentală, mai ales Marea Britanie şi Franţa, care şi-au stabilit un regim de legare a monedei naţionale de marca germană prin intermediului cursului de schimb. În Marea Britanie sistemul a durat doar doi ani, din 1990 pana în 1992, pentru a fi abandonat în urma colapsului Exchange Rate System.

Regimul de ţintire a cursului de schimb a fost folosit şi pentru a reduce inflaţia într-un număr de ţări în curs de dezvoltare, un exemplu fiind Argentina, care în 1990 a adoptat o formă extremă de exchange rate targeting, respectiv instituirea unui consiliu monetar, rezultatul fiind reducerea inflaţiei de la valori anuale ce se exprimau cu ajutorul a patru cifre, la 5% în 1994, în condiţiile unei creşteri economice care în acelaşi an atingea 8%. Un alt exemplu în acelaşi sens il constituie şi Bulgaria, care a instaurat consiliul monetar în 1997.

Ca dezavantaje ale acestei strategii de politică monetară pot fi enumerate:a) ţintirea cursului de schimb poate duce la pierderea independenţei politicii monetare. În condiţiile în

care pieţele financiare sunt puternic internaţionalizate, nivelul rate dobânzii într-o anumită ţară trebuie să fie corelat cu cel existent pe alte pieţe pentru a nu exista posibilităţi de arbitraj. Ca urmare rata dobânzii nu va mai fi stabilită de către autoritatea care conduce politica monetară, ci devine exogenă pentru aceasta. Şi în cazul în care banca naţională foloseşte ca instrument masa monetară, internaţionalizarea pieţelor monetare şi de capital poate duce la situaţia în care băncile preferă să contracteze credite din alte ţări, ceea ce va determina ca volumul creditului să devină exogen pentru banca central

b) o ţintire a cursului de schimb va determina situaţii în care şocurile care se manifestă în ţara a cărei monedă este folosită ca ancoră să fie transmise prin intermediul acestei ancore şi în ţările ce au adoptat exchange rate targeting (cel mai elocvent este cazul Germaniei după reunificare)

c) ţintele de curs de schimb lasă ca ţara care le adoptă să fie supusă unor atacuri speculative (Obstfeld ţi Rogoff). Un exemplu il constituie criza sistemului de rate de schimb european din septembrie 1992.

d) în cazul pieţelor emergente, ţintirea cursului de schimb aduce un dezavantaj suplimentar, respectiv face ca probabilitatea ca aceste ţări să intre într-o criză financiară să fie mult mai mare (exemple fiind oferite de Mexic şi Thailanda).

Potrivit statutului său (Legea nr.312/2004 privind Statutul BNR), Banca Naţională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Totodată, Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental.

1.2. Instrumente ale politicii monetare

Politica monetară este alături de politica fiscală una din cele doua modalităţi prin care autorităţile guvernamentale influenţează într-o economie de piaţă ritmul şi direcţia activităţii economice, având efecte nu numai asupra nivelului şi variaţiei produsului intern brut, ci şi asupra ritmului în care preţurile cresc sau scad. Abilitatea băncilor centrale de a conduce politica monetara rezidă din poziţia de monopol pe care o deţin în ceea ce priveşte oferta propriilor lor contrapartide pe care băncile comerciale le solicită, pentru a constitui rezerve legale sau a efectua decontări cu celelalte banci comerciale, cu scopul de a constitui moneda şi creditul folosite în tranzacţiile zilnice care au loc în economie.

În general, stabilitatea preţurilor este considerată ca fiind principalul obiectiv al politicii monetare, pentru cele mai multe bănci centrale din lume, inclusiv pentru Banca Naţională a României. Conform lui Benjamin Friedman (2000) alte obiective acceptate pentru politica monetară includ echilibrul balanţei comerciale, stabilitatea pieţelor financiare şi atragerea capitalului străin sub formă de investiţii directe şi de portofoliu.

5

Pentru ca politica monetară să fie eficientă este necesară existenţa unui mecanism de transmisie a politicii monetare prin care acţiunile financiare ale băncii centrale să afecteze acţiunile nefinanciare şi deciziile firmelor şi gospodăriilor.

Unul din cele mai importante aspecte ale acestui mecanism se referă la necesitatea băncilor comerciale de a deţine monedă la banca centrală sub formă de rezerve obligatorii calculate ca procent din totalul depozitelor atrase, metodologia de calcul, precum şi tipurile de depozite luate în considerare în calculul rezervei obligatorii fiind diferite de la ţară la ţară. Astfel, mecanismul rezervelor obligatorii apare ca un prim instrument prin care banca centrală influenţează economia în ansamblul ei, acţionând direct asupra băncilor comerciale. Nu toate ţările cer băncilor comerciale să îşi constituie rezerve la banca centrală, printre excepţii numărându-se Canada, Noua Zeelanda şi Marea Britanie.

Un alt instrument de politica monetară este reprezentat de sistemul operaţiunilor de piaţă (open market operations) în care banca centrală vinde sau cumpară titluri, de obicei sub forma obligaţiunilor sau bonurilor de tezaur emise de autorităţile guvernamentale. Când o bancă centrală cumpăra bonuri de tezaur, va efectua plata creditând contul de rezerve al băncii cu care tranzacţionează, cont deschis la banca centrală. În acest mod, va creşte volumul total al rezervelor deţinute de sistemul bancar şi implicit baza monetară. Când o bancă centrală vinde bonuri de tezaur, va debita contul de rezerve al băncii cu care tranzacţionează, ducând la scăderea volumului total al rezervelor deţinute de sistemul bancar, respectiv a bazei monetare. Primul tip de operatie caracterizează o politică monetară expansionistă, iar al doilea tip o politică restrictivă.

Al treilea instrument de bază al politicii monetare este reprezentat de mecanismul creditelor de refinanţare acordate de banca centrală. Acest mecanism joacă un rol important în primul rând în ţările care nu impun constituirea de rezerve de către băncile comerciale în cont la banca de emisiune. Creditele de refinanţare apar deseori sub forma scontării sau creditului lombard (pe gaj de titluri). Taxa scontului (la care se efectuează operaţiunile de rescontare) se constituie ca un prag pentru dobânzile practicate în economie.

În cazul BNR principalul instrument este reprezentat de activele nete interne (NDA – Net Domestic Assets). Conform raportului FMI privind România, instrumentele folosite de BNR se împart în:

a) Open market operations, unde apar în primul rând depozitele la BNR (deposit taking operations) cu scadenţe de la o zi până la o lună, şi, de asemenea operaţiuni cu titluri de stat, cu o pondere mai mica. Începând din anul 2000 BNR a introdus şi operaţiunile de tip repo şi reverse repo.

b) sistemul rezervelor minime obligatorii care se aplică depozitelor în moneda naţională şi străină ale rezidenţilor şi nerezidenţilor. Rata rezervei obligatorii este diferită în funcţie de moneda în care este constituit depozitul fiind mai mare pentru depozitele în moneda naţională

c) sistemul facilităţilor de credit, având drept componente : creditul de licitaţie, folosit îndeosebi în primii ani, dar care a încetat să fie folosit din 1997 creditul structural, folosit tot până în 1997, care a reprezentat principala formă de creditare cu

dobânzi subvenţionate creditul lombard, care a fost înlocuit, conform legislaţiei adoptate în 2000, de facilităţile de

creditare marginală facilităţile speciale de creditare, folosite pentru băncile aflate într-o situaţie dificila şi acordate

pentru maximum 30 de zile

6

1.3. Stabilitatea preţurilor

Economistul american Alan Blinder (1998, p.54) susţinea că: ”Stabilitatea preţurilor este atunci când populaţia încetează să vorbească şi să mai fie îngrijorată din cauza inflaţiei”.

Stabilitatea preţurilor este atât un scop în sine, cât şi un mijloc pentru politica monetară, întrucât contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile şi la stabilitatea macroeconomică (Bernanke, 2006). Cele trei elemente ale consensului din literatura de specialitate referitoare la definirea stabilităţii preţurilor sunt (Isărescu, 2006):

stabilitatea preţurilor se referă la nivelul agregat al preţurilor măsurat prin indici; stabilitatea preţurilor este atinsă atunci când banii îşi păstrează valoarea în timp sau viteza de erodare

a puterii de cumpărare a acestora este foarte lentă; conceptul de stabilitate monetară se suprapune peste cel de stabilitate a preţurilor.

Stabilitatea preţurilor semnifică faptul că se poate vorbi despre această stare, în acele cazuri în care modificările aşteptate ale nivelului mediu al preţurilor sunt suficient de nesemnificative şi de graduale, astfel încât să nu fie luate în calcul de deciziile gospodăriilor şi entităţilor economice. Referitor la acest aspect, pentru a se asigura stabilitatea preţurilor, puterea de a emite monedă şi de a controla masa monetară trebuie să fie deţinută exclusiv de către banca centrală.

Un argument elocvent, în acest sens, constă în credibilitatea de a constrânge utilizarea discreţionară a puterii de creaţie monetară prin mecanisme instituţionale. Instituind o bancă centrală independentă, al cărei mandat este bazat în mod primordial pe menţinerea stabilităţii preţurilor, este cel mai sugestiv exemplu în acest sens. Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente pentru a adopta măsurile care să conducă la reducerea presiunilor inflaţioniste. Acesta este şi motivul pentru care, în ultimii ani, economiile naţionale şi-au reorientat politicile macroeconomice în direcţia asigurării stabilităţii preţurilor. Asigurarea stabilităţii preţurilor a devenit, astfel, obiectivul fundamental de politică macroeconomică.

Luarea deciziei de a adopta o anumită strategie de politică monetară depinde, în mare măsură de efectele generate, la nivelul economiei, de către politica monetară adoptată şi, nu în ultimul rând, de autoritatea de care dispune banca centrală în economia respectivă. Este unanim acceptat faptul că, în ultimii ani, majoritatea economiilor sunt orientate în direcţia asigurării creşterii producţiei, pe fondul reducerii ratei şomajului, toate acestea având la bază aplicarea unor măsuri sustenabile de către economia vizată; chiar dacă la nivel internaţional s-au manifestat nenumărate dispute faţă de măsurile de politică monetară ce trebuie adoptate, consensul s-a manifestat în ceea ce priveşte obiectivul final al politicii macroeconomice şi, implicit al politicii monetare - asigurarea stabilităţii preţurilor.

1.4. Relaţia complementară dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitateafinanciară

Stabilitatea preţurilor este deopotrivă cel mai potrivit obiectiv pe care politica monetară îl poate realiza cât şi cel mai eficace lucru în vederea asigurării unui nivel general de bunăstare în plan social. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere importanţa existenţei unui sistem financiar viabil şi stabil pentru asigurarea eficienţei politicii monetare. Având în vedere aceste argumente este necesară funcţionarea eficientă a canalului ratei dobânzii şi al creditului, prin evitarea existenţei unor pieţe financiare mai puţin adânci care pot conduce la o anumită dependenţă excesivă a canalului cursului de schimb, în cadrul procesului de gestionare a cererii agregate.

Relaţia complementară care se manifestă între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară are la bază eliminarea impedimentelor în calea liberei circulaţiei a fluxurilor de capital, respectiv a globalizării economice. Astfel, un element fundamental al stabilităţii macroeconomice este reprezentat de către

7

Stabilitatea financiară

Stabilitatea preţurilor

Echilibru macroeconomic

stabilitatea financiară, datorită faptului că, intrările de capital profită de vulnerabilităţile sistemului financiar, pentru a sancţiona în mod prompt erorile sau alte măsuri nesustenabile de politică economică.

În vederea analizei relaţiei complementare dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară, considerăm important ca punct de plecare definiţia stabilităţii financiare. Referitor la acest aspect Jaime Caruana (2005) susţine: ”cu toate că beneficiem de un cadru bine structurat pentru discutarea şi aplicarea politicii monetare, gândirea noastră în ceea ce priveşte stabilitatea financiară este mai puţin avansată”. Haugland & Vikoren (2006) scot în evidenţă că: ”atât comunicarea, cât şi deciziile de politică monetară indică faptul că, stabilitatea financiară este pe cale să deţină un rol mai bine precizat în politica monetară,putându-se datora recunoaşterii că stabilitatea financiară are consecinţe asupra evoluţiilor viitoare la nivelul inflaţiei şi producţiei”.

BNR defineşte stabilitatea financiară ca fiind ”acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore, de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR, 2006). Referitor la stabilitatea financiară, Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu susţine că ”stabilitatea financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri, fără a aduce prejudicii economiei reale” (Isărescu, 2006). Cerna et al. (2008) susţin că ”stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor, de evaluare, divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”.

Având în vedere definiţiile atribuite stabilităţii financiare din literatura de specialitate amintite mai sus, considerăm că stabilitatea financiară trebuie abordată în sens larg, respectiv în sens restrâns. Abordată în sens larg, stabilitatea financiară reprezintă situaţia în care sistemul financiar poate asigura alocarea eficientă a economisirilor către oportunităţi de investiţii, şi care va putea face faţă şocurilor fără perturbări majore, în care supravegherea prudenţială joacă un rol primordial în promovarea stabilităţii financiare şi în care alocarea eficientă a resurselor din partea politicii monetare poate contribui la atingerea stabilităţii preţurilor. În sens restrâns, stabilitatea financiară poate fi caracterizată de absenţa crizelor bancare, precum şi de existenţa unui nivel se stabilitate a ratelor dobânzii, respectiv de prisma utilizării ratei dobânzii de politică monetară, dar al cărui spaţiu de manevră poate fi limitat, acest fapt conducând la un potenţial conflict între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară.

Raportul de complementaritate între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară se bazează pe două elemente esenţiale, şi anume:

abordarea convenţională – reprezintă situaţia în care stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară se susţin şi se potenţează pe termen lung;

ipoteza new environment – care sugerează că odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse, se creează un mediu economic nou, în care stabilitatea financiară nu este garantată.

În mod schematic, complementaritatea dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi prezentat astfel:

Sursa: Isărescu M., 2006

8

Dacă asigurarea stabilităţii preţurilor nu persistă, ceea ce înseamnă creşterea inflaţiei, societatea este afectată de nenumărate costuri economice. Dintre aceste costuri, se pot evidenţia trei categorii majore:

1. Prima categorie de costuri - shoe leather cost of inflation - este cea determinată de deţinerea numerarului care, după, cum este ştiut nu este purtător de dobândă. În condiţiile în care inflaţia este ridicată, posesorii de numerar încearcă să găsească alte modalităţi de păstrare a monedei, decât sub forma de numerar.

2. Cea de a doua categorie de costuri rezultă tocmai din efectele generate de existenţa inflaţiei: „dacă preţurile tind să crească, de ce să nu majorăm şi noi preţurile până la nivelul general de creştere, chiar dacă economic aceasta nu se justifică?” (Mishkin & Posen, 1997 p.18). Aceasta reprezintă, în fond, o oportunitate de a face profit. Aceasta conduce, în fapt, la o redistribuire, de cele mai multe ori arbitrară, a profitului prin intermediul inflaţiei. Efectul imediat se manifestă pe piaţa financiară, deoarece se înregistrează o modificare a valorii reale a activelor exprimate în termeni nominali, realizându-se un transfer de valoare de la creditori către debitori, aceştia din urmă fiind avantajaţi de creşterea inflaţiei.

3. Cea de a treia categorie de costuri este dată de interacţiunea dintre inflaţie şi politica fiscală a statului, mai precis sistemul de impozitare care poate conduce la dezvoltarea acelor canale subterane de evitare a impozitării.

2. Studiu de caz: Stabilitatea financiară în România

2.1. Contextul economic şi financiar internaţional

Procesul de creştere economică s-a reluat pe plan internaţional, dar evoluţiile la nivelul ţărilor şi regiunilor pun în evidenţă diferenţe de dinamică relativ importante, iar incertitudinile cu privire la tendinţele viitoare sunt în creştere. Principalele provocări externe la adresa stabilităţii financiare din România:

1. extinderea, prin contagiune, a efectelor crizei datoriilor suverane2. riscul încetinirii creşterii economice în ţările partenere reclamă continuarea eforturilor pentru

menţinerea echilibrelor macroeconomice şi a prudenţei în activitatea bancară. Translatarea, prin contagiune, a efectelor negative generate de criza datoriilor suverane la nivelul unor

state din UE, precum şi al SUA şi menţinerea vulnerabilităţilor în anumite sectoare bancare europene pot avea repercusiuni asupra creşterii economice din România, asupra capacităţii sectorului bancar de a accesa finanţări şi asupra calităţii activelor bancare.

Consolidarea fiscală reprezintă o preocupare importantă a autorităţilor europene. Scopul nu constă doar în realizarea echilibrelor macroeconomice şi obţinerea sustenabilităţii din punct de vedere al pieţelor financiare, ci şi în diminuarea evicţiunii sectorului privat de la finanţare, pentru ca acesta să joace un rol ascendent în reluarea creşterii economice. Principalii parteneri comerciali ai României din zona euro au demarat sau vor iniţia programe de consolidare fiscală. Se estimează că efectele negative pe care asemenea măsuri le vor exercita în prima etapă asupra activităţii economice pot fi contracarate într-o bună măsură prin dinamizarea schimburilor comerciale. Includerea României, prin efectul de contagiune, în grupul ţărilor cu deficite fiscale mari este puţin probabilă, având în vedere măsurile de consolidare fiscală substanţială întreprinse de autorităţi. Deşi datoria publicăa României a cunoscut o dinamică accelerată în intervalul 2007-2010 (peste 30 la sută pe an), aceasta continuă să se situeze la un nivel redus: circa 30 la sută din PIB în decembrie 2010 faţă de limita maximă de 60 la sută admisă prin Tratatul privindfuncţionarea UE (Grafic 1.). În plus, guvernul a întreprins o serie de măsuri de consolidare fiscală (conform angajamentelor asumate prin acordurile încheiate cu UE, FMI şi BM), aducând deficitul bugetar de la 8,5 la sută din PIB în anul 2009 la 6,5 la sută în anul 2010. Pentru anul 2011, ţinta de deficit bugetar, conform acordului de finanţare de tip

9

preventiv semnat cu UE şi FMI, este de 5 la sută din PIB, urmând ca din anul 2012 aceasta să coboare sub 3 la sută.

Grafic 1. Poziţia fiscală a ţărilor din UE în 2010 şi prognoza pentru 2011

Notă: Indicatorii sunt determinaţi conform metodologiei SEC95. Sursa: EUROSTAT, * Prognoza de primăvară a Comisiei Europene 2011

Alături de creşterea riscului suveran în unele ţări, menţinerea vulnerabilităţilor în anumite sisteme financiare europene poate afecta evoluţia lichidităţii în plan european şi îngreuna accesul la finanţarea externă pentru băncile autohtone. Pentru a reduce cât mai mult posibilele efecte negative generate prin contagiune pe canalele menţionate, Banca Naţională a României monitorizează atent şi în permanenţă situaţia prudenţială a băncilor persoane juridice române cu capital străin provenind din ţările afectate de criza datoriilor suverane.

Lichiditatea. În condiţiile în care mediul economic se află într-o continuă schimbare, cu manifestări atipice în fluxurile financiare internaţionale, pe fondul globalizării şi al dezvoltării operaţiunilor on-line, instituţiile de credit sunt obligate să acorde o importanţă din ce în ce mai mare atât corelării structurii pe maturităţi a resurselor şi plasamentelor bancare, cât şi cerinţelor de asigurare a unui nivel corespunzător al activelor cu un grad înalt de lichiditate. Din această perspectivă, managementul riscului de lichiditate este un proces complex datorită interconexiunilor cu alte riscuri specifice activităţii bancare.

2.2. Sistemul bancar

Gradul de intermediere financiară s-a restrâns uşor în anul 2010 pe fondul activităţii economice în scădere şi al tensiunilor din pieţele financiare internaţonale. Instituţiile de credit reprezintă principala componentă a sectorului financiar, iar expunerile acestora faţă de instituţiilefinanciare din România, precum şi resursele atrase de la aceste instituţii financiare sunt limitate şi nu prezintă risc semnificativ de contagiune directă în interiorul sistemului financiar. Ponderea în PIB a activelor deţinute şi administrate de instituţiile financiare, care reprezintă un indicator de evaluare a gradului de intermediere financiară în economie, a

10

scăzut uşor în anul 2010, evoluţia crescătoare din anii anteriori fiind întreruptă de activitatea economică în scădere şi de tensiunile din pieţele financiare internaţionale (Grafic 2.).

Grafic 2. Structura sistemului financiar (pondere active nete în PIB)

Sursa: BNR, CNVM, CSA, CSSPP, MFP

11

Grafic 3. Evoluţia componentelor sistemului financiar în perioada 2008-2010 (variaţii ale ponderilor sectoriale în total sistem)

Notă: culoarea verde reprezintă creşterea ponderii sectorului în sistemul financiar; culoarea roşie reprezintă scăderea ponderii sectorului în sistemul financiar. Sursa: BNR, CNVM, CSA, CSSPP, MFP

În ceea ce priveşte structura sistemului financiar, se observă o diminuare a ponderii instituţiilor financiare nebancare în perioada 2008-2010, întrucât nivelul ridicat al riscului de neplată aferent portofoliului acestora a condus la restrângerea activităţii de creditare în acest sector şi implicit la reducerea activelor bilanţiere. Această evoluţie a fost însoţită de creşteri ale ponderilor celorlalte segmente ale sectorului financiar (Grafic 3.). Avansul cel mai important a fost consemnat de instituţiile de credit (principala componentă a sistemului financiar) şi fondurile deschise de investiţii; fondurile de pensii private au continuat să îşi extindă valoarea activelor administrate, atingând nivelul de 0,9 la sută din PIB la finalul anului 2010.

Pe parcursul lui 2010 şi în primul semestru din 2011, băncile cu capital austriac au continuat să deţină în activul agregat cea mai mare cotă de piaţă (38,8 la sută), fiind urmate de cele cu capital grecesc (15,5 la sută). Capitalul grecesc rămâne majoritar (30 la sută) în rândul băncilor cu capital străin, situat însă pe un trend descrescător (Grafic 4.). Acelaşi trend este urmat şi de reprezentantele capitalului austriac (21 la sută) şi francez (4,3 la sută). Ponderea capitalului olandez în total capital străin a înregistrat o creştere semnificativă pe parcursul anului 2010 (până la 15 la sută), datorită suplimentărilor efectuate cu ocazia înfiinţării în luna mai 2010 a filialei GE Garanti Bank S.A.

12

Grafic 4. Ponderea capitalului social al instituţiilor de credit în total capital străin şi cota de piaţă a acestora în funcţie de ţara de origine

Sursa: BNR

2.3. Evoluţii şi implicaţii ale ratei dobânzii de politica monetară şi ale ratei rezervelor minime obligatorii asupra stabilităţii financiare

Banca centrală a operat cinci reduceri succesive ale ratei dobânzii de politică monetară, de la 7,5 la sută la 5,75 la sutăîn perioada 2010 - 2011. Ultima modificarea asupra ratei dobanzii de politică monetară a avut loc în februarie 2012 deterinând scaderea acesteia la 5,50 la sută. Rata rezervelor minime obligatorii (RMO) pentru pasivele în lei a rămas nemodificată,iar pentru cea în valută a intervenit o scădere de la 25 la 20 la sută.

Tabel 1. Rata rezervelor minime obligatorii

Elemente ale bazei de calculRata RMO (%)

leiîn vigoare

începând cu:valută

în vigoare începând cu:

Pasive cu scadenţă reziduală mai mica de 2 ani de la finele perioadei de observare

15 24 iul.2009 20 24 apr. 2011

Pasive cu scadenţă reziduală mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare

cu clauză de rambursare, transferare, retragere

anticipată15 24 iul.2009 20 24 apr. 2011

fără clauză de rambursare, transferare,

retragere anticipată0 24 aug. 2002 0 24 aug. 2002

Împrumuturi nerambursabile 0 24 aug. 2002 0 24 aug. 2002Sursa BNR

13

Tabel 2. Ratele dobânzii BNR

Data

Rata dobânzii de politică

monetară

Rata dobânzii la facilitatea de

creditare (lombard)

Rata dobânzii la facilitatea de

depozit

(% p.a.) (% p.a.) (% p.a.)BNRDOBO_DP

M BNRDOBO_DFCBNRDOBO_DF

D03.02.2012 5.50 9.50 1.5006.01.2012 5.75 9.75 1.7503.11.2011 6.00 10.00 2.0005.05.2010 6.25 10.25 2.2530.03.2010 6.50 10.50 2.5004.02.2010 7.00 11.00 3.0006.01.2010 7.50 11.50 3.5030.09.2009 8.00 12.00 4.00

Sursa: BNR

În semestrul II 2010, după adoptarea măsurilor de ajustare fiscală, misiunea politicii monetare a devenit mai complicată. Pe de o parte, majorarea cotei standard a TVA a determinat plasarea ratei anuale a inflaţiei în afara intervalului-ţintă, revenirea în interiorul acestuia nemaifiind posibilă până la disiparea efectului de bază asociat acestei măsuri, începând cu luna iulie 2011. Pe de altă parte, dinamica anuală a PIB a continuat să evolueze în teritoriu negativ, accentuându-şi chiar declinul în trimestrul III, până la -2,5 la sută. În acest context, BNR a decis menţinerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 6,25 la sută pentru tot restul anului, conduita prudentă fiind justificată de necesitatea preîntâmpinării eventualelor deteriorări ale anticipaţiilor inflaţioniste, legate de posibile efecte de runda a doua ale majorării cotei TVA. Întrucât creşterea TVA a reprezentat un şoc exogen temporar în principal asupra ofertei, şoc care urma să se disipeze după un an, teoria şi practica economică nu recomandă o creştere a ratei dobânzii de politică monetaă în astfel de situaţii. De asemenea, nivelul ratelor RMO a fost menţinut nemodificat, banca centrală rămânând în poziţia de debitor net faţă de sistemul bancar.

Deşi a reprezentat o opţiune viabilă a Consiliului de administraţie al BNR la mijlocul anului 2010, reluarea în următoarele luni a ciclului de scădere a ratei dobânzii de politică monetară nu a fost posibilă, BNR fiind nevoită să menţină în intervalul august 2010 – ianuarie 2011 status-quo-ul ratei dobânzii de politică monetară, dar şi pe cel al ratelor RMO aplicabile pasivelor în lei şi în valută ale instituţiilor de credit (15, respectiv 25 la sută). Cauza a constituit-o continuarea înrăutăţirii evoluţiei curente şi a celei aşteptate a inflaţiei sub impactul multiplelor şocuri suplimentare ale ofertei produse în semestrul II anul 2010, inducând riscul manifestării efectelor secundare ale acestora. La originea lor s-au aflat creşterea cotaţiilor externe ale ţiţeiului şi ale unor mărfuri alimentare – în condiţiile tensionării pieţelor de profil –, precum şi ajustarea unor preţuri administrate. Evoluţiile de pe pieţele externe s-au repercutat rapid asupra preţurilor interne, propagarea acestora fiind impulsionată, în cazul preţurilor bunurilor alimentare, de declinul consemnat de oferta internă pe anumite segmente ale pieţei; în consecinţă, pe parcursul ultimei jumătăţi a anului 2010, rata anuală de creştere a preţurilor volatile alimentare s-a majorat de la -2,74 la sută la 16,2 la sută, iar cea a combustibililor s-a accelerat de la 11,7 la 15,4 la sută. Sub impactul conjugat al tuturor şocurilor inflaţioniste produse începând cu luna iulie – amplificat de ponderea foarte ridicată deţinută de aceste preţuri, în principal de preţurile alimentelor, în coşul pe baza căruia se calculează indicele preţurilor de consum – rata anuală a inflaţiei s-a repoziţionat pe o traiectorie aflată semnificativ deasupra limitei superioare a intervalului de variaţie ce încadrează punctul central al ţintei, atingând la finele anului un nivel de 7,96 la sută; la rândul ei,

14

rata anuală a inflaţiei de bază (CORE2 ajustat) a urcat în decembrie 2010 la nivelul de 4,1 la sută, de la 1,5 la sută în iunie. În favoarea menţinerii ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 6,25 la sută pe an în semestrul II a mai pledat existenşa riscului creşterii excesive a volatilităţii cursului de schimb al leului indus de persistenţa, până spre finele anului, a incertitudinilor privind implementarea/eficacitatea măsurilor de consolidare fiscală şi a reformelor structurale convenite cu UE şi FMI – date fiind perspectiva refacerii mai lente a economiei, rezultatele încă incerte ale măsurilor suplimentare de ajustare fiscală, dar şi noile episoade de creşere a tensiunilor politice şi a celor sociale.

Grafic 5.Rata dobânzii de politică monetară şi rata inflaţiei

Sursa INS, BNR

Pasul de coborâre a ratei dobânzii de politică monetară a fost totuşi înjumătăţit în luna mai, ca reacţie la relativa încetinire a ritmului anticipat de consolidare a dezinflaţiei evidenţată de prognoza actualizată, dar mai ales la amplificarea riscurilor inflaşioniste asociate acesteia – îndeosebi a celui de abatere a politicii fiscale de la coordonatele covenite prin acordul încheiat cu UE, FMI şi IFI; prudenţa manifestată în dimensionarea acestuia a fost reclamată şi de sporirea în perioada respectivă a incertitudinilor privind evoluţia mediului economic extern, în condiţiile noilor turbulenţe induse pe piaţa financiară internaţională de criza datoriei suverane din Grecia. O sursă de preocupare a băncii centrale în acest context a constituit-o riscul creşterii excesive a volatilităţii cursului de schimb al leului, alimentat inclusiv de deteriorarea suplimentară a percepţiei asupra riscului ataşat investiţiilor pe piaţa locală decurgând din înrăutăţirea în acest interval a aşteptărilor privind evoluţia pe termen scurt a economiei româneşti, dar mai ales din amplificarea temporară a incertitudinilor legate de adoptarea şi implementarea necesarelor măsuri de consolidare fiscală în termenul ce condiţiona eliberarea de către FMI a unei noi tranşe din împrumutul prevăzut în acordul încheiat cu această instituţie, UE şi IFI.

Banca centrală a continuat conduita prudentă a politicii monetare, urmărind nu numai asigurarea convergenţei inflației către obiectivele stabilite pe termen mediu, dar şi normalizarea ratelor de dobândă pe piaţa monetară şi din activitatea bancară, cu obiectivul declarat de consolidare a condişiilor favorabile revitalizării sustenabile a procesului de creditare a sectorului privat şi al relansării durabile pe această cale a activităţii economice. În pofida măsurilor adoptate pe linia reducerii graduale a ratei dobânzii de politică monetară, evoluţia creditului neguvernamental în termeni reali (considerând ca referinţă finele trimestrului III 2008, ca dată la care efectele crizei economice internaţionale au început să fie resimţite de sistemul financiar românesc) relevă accentuarea declinului acestuia în perioada aprilie 2009 – aprilie 2011 (până la -11 la sută), datorat componentei în lei (Grafic 6.). Începând cu luna mai 2011, se constată o evoluţie favorabilă a activităţii de creditare, concretizată în reducerea contracţiei creditului neguvernamental (până la -6,8 la sută

15

în iunie 2011), evoluţie explicată în principal prin avansul creditelor denominate în valută (4,6 la sută în iunie 2011, incluzând efectul variaţiei cursului de schimb).Grafic 6. Ritmul real de creştere a creditului neguvernamental (bază fixă 30.09.2008)

Sursa: BNR, INS

Grafic 7. Ritmul anual de creştere a creditului neguvernamental, termeni reali

Sursa: BNR, INS

Din perspectiva dinamicii anuale, se constată contracţia creditului acordat sectorului privat cu aproximativ 3 la sută începând cu semestrul II 2010 (Grafic 7.), nivel majorat la 6 la sută începând cu martie 2011. Evoluţia a fost determinată de contracţia creditului acordat în moneda naţională (a cărui restrângere în termeni reali s-a menţinut la nivelul de 10 la sută în intevalul septembrie 2010 – martie 2011; în trimestrul II 2011 aceasta s-a redus la aproximativ -7 la sută). În schimb, dinamica anuală a componentei în valută (exprimată în echivalent lei), care s-a menţinut pozitivă, deşi redusă, în perioada iulie 2010 – februarie 2011,

16

intră în teritoriu negativ (ajungând la -6 la sută, în termeni reali, în iunie 2011), printre determinanţi numărându-se şi efectul statistic al aprecierii monedei naşionale în anul 2011. Exprimat în euro, creditul în valută s-a majorat cu 4,8 la sută în iunie 2011 (termeni anuali).

Politica de dobânzi a băncilor în relaţia cu clientela nebancară s-a modificat în perioada 2010 – 2011. În privinţa dobânzilor aferente creditelor şi depozitelor în sold s-au remarcat următoarele tendinţe:

ratele dobânzilor aferente creditelor în lei acordate populaţiei se menţin la un nivel înalt (în medie 14 la sută în iunie 2011), cu 8 puncte procentuale peste nivelul dobânzii de politică monetară. În perioada iulie 2010 – iunie 2011 s-a consemnat o scădere de numai 1,5 puncte procentuale a dobânzilor stabilite pentru categoria de clientelă menţionată, fapt ce semnalează menţinerea percepţiei ridicate de risc. Companiile beneficiază de oferte mai bune pentru creditele în lei: în medie 10 la sută în iunie 2011, în scădere cu 2,3 puncte procentuale comparativ cu iunie 2010. Nivelul dobânzilor aferente creditelor în lei a revenit sub cel practicat în 2007 (14,2 la sută în cazul populaţiei şi 11,8 la sută în cazul companiilor);

pentru creditele în valută, ratele dobânzilor s-au menţinut la valori similare celor de la finele semestrului I 2010 (7 la sută în cazul clienţilor persoane fizice şi 5,9 la sută în cazul companiilor), nivel ce pare a favoriza creditarea de acest tip;

rata medie a dobânzii plătite pentru depozitele la termen în lei constituite de persoanele fizice în scopul economisirii (6,6 la sută în iunie 2011) se menţine mai ridicată cu peste 1 punct procentual decât cea oferită companiilor (5,4 la sută), volatilitatea acestora reducând în mod firesc randamentele oferite de bănci. Acest avantaj este compensat de perceperea unor dobânzi mai ridicate la creditele acordate persoanelor fizice. Depozitele în valută sunt bonificate la niveluri relativ scăzute pentru ambele categorii de debitori (circa 3 la sută), comparabile cu cele practicate în iunie 2010;

marjele de dobândă între credite şi depozite se menţin consistente în cazul componentei în lei (aproximativ 7 puncte procentuale pentru persoanele fizice şi 5 puncte procentuale pentru companii în semestrul I 2011), fiind determinate de costul considerabil al riscului de credit. Totuşi, acestea consemnează o uşoară tendinţă de scădere comparativ cu finele semestrului I 2010 (cu 0,9 puncte procentuale în cazul populaţiei şi 1,6 puncte procentuale în cazul companiilor). Pentru componenta în valută, marjele se menţin la niveluri mai scăzute în perioada analizată (4 puncte procentuale în cazul persoanelor fizice şi 3 puncte procentuale în cazul companiilor).

Dobânzile practicate de bănci la creditele şi depozitele noi având drept contrapartidă clientela nebancară au fost influenşate în măsură limitată de impulsurile politicii monetare, băncile menţinând rate ridicate ale dobânzii oferite unor categorii de debitori, percepute ca fiind mai riscante.

17

Grafic 8. Creditele neperformante

Sursa: BNR

Prelungirea perioadei de contracţie a activităţii economice şi măsurile adoptate de guvern pe linia consolidării fiscale în anul 2010 (având ca efect diminuarea veniturilor aparţinând unor categorii largi de debitori) au contribuit la continuarea tendinţei de deteriorare a calităţii portofoliilor de credite deţinute de bănci. Înrăutăţirea calităţii activelor reflectă şi faptul că relansarea aşteptată a activităţii de creditare nu a avut loc în anul 2010. Banca centrală evaluează calitatea portofoliilor de credite deţnute de bănci pe baze mixte (contabile şi prudenţiale). Pe fondul mediului economic incert în care băncile au operat de la începutul crizei financiare internaţionale, ponderea creditelor neperformante (calculate la expunere brută pe baza datelor din raportările prudenţiale) în total credite şi dobânzi clasificate a continuat să descrie o traiectorie ascendentă (Grafic 8.). Ritmul de deteriorare a indicatorului s-a temperat începând cu anul 2010 (majorarea s-a cifrat la 1,5 puncte procentuale în primul semestru al anului 2011, la 4 puncte procentuale în anul 2010 şi 5 puncte procentuale în 2009). La finele lunii iunie 2011, ponderea creditelor şi dobânzilor restante de peste 90 de zile în total credite şi dobânzi clasificate era de 13,4 la sută în total portofoliu de credite clasificate.

Pentru perioada viitoare, Banca Naţională a României are în vedere încurajarea băncilor de a se implica mai mult în procesul de accesare a fondurilor europene la nivelul României prin acordarea unui tratament mai favorabil în materia provizionării creditelor pentru garanţiile emise de băncile multilaterale de dezvoltare, precum şi extinderea acestui tratament prudenţial şi pentru alte garanţii considerate similare în ceea ce priveşte calitatea protecţiei creditului.

18

2.4. Riscul de lichiditate al sisemului bancar

Poziţia de lichiditate a băncilor s-a menţinut în general confortabilă în perioada 2010-2011. Riscul sistemic continuă să fie scăzut, expunerile bilaterale interbancare fiind în general de dimensiuni reduse în raport cu fondurile proprii şi activele lichide de care dispun băncile creditoare. Majorarea componentei pe termen scurt a datoriei externe a băncilor continuă să reprezinte o potenţială vulnerabilitate a sistemului bancar la eventualele sincope externe de lichiditate, atenuată însă de resursele majoritar pe termen mediu şi lung furnizate de către băncile-mamă filialelor din România. Administrarea riscului de lichiditate s-a îmbunătăţit în semestrul II 2010 prin completarea cadrului de reglementare, în sensul detalierii cerinţelor existente privind rezerva de lichiditate. Atenuarea dezechilibrului dintre creditele şi resursele de finanţare neguvernamentale a continuat pe tot parcursul perioadei analizate, în contextul unui ritm mai accentuat de reducere a creditelor în comparaţie cu acela de scădere a depozitelor atrase din acest sector, ca expresie a continuării procesului de dezintermediere financiară. În structură, doar grupa băncilor cu cote de piaţă de sub 1 la sută înregistra la finele lunii iunie 2011 o creştere a raportului credite/depozite (Grafic 9.).

Grafic 9. Evoluţia indicatorului credite/depozite neguvernamentale pe grupe de bănci

Sursa: BNR

19

Grafic 10. Evoluţia ratei dobânzii la depozitele noi în lei atrase de la populaţie şi a ratei dobânzii de politică monetară

Sursa :BNR

Deşi dinamica anuală în termeni reali a depozitelor atrase de la populaţie a intrat din august 2010 în teritoriu negativ, la sfârşitul lunii iunie 2011 ponderea acestora în totalul pasivelor sistemului bancar (27,6 la sută) s-a redus cu doar 0,1 puncte procentuale faţă de perioada similară a anului anterior, în contextul diminuării pasivelor sistemului bancar. Băncile au reluat din ianuarie 2011 trendul uşor descrescător al dobânzilor bonificate la resursele noi în lei atrase de la gospodăriile populaţiei dat fiind ritmul negativ al creditării (Grafic10.). Preponderenţa scadenţelor sub un an ale resurselor interne atrase de bănci de la companii şi populaţie reprezintă în continuare o potenţială vulnerabilitate.

În condiţiile unei uşoare reduceri a economisirii bancare, dependenţa sectorului de finanţarea externă (27,2 la sută în total pasive la finele lunii iunie 2011, în creştere cu 0,2 puncte procentuale faţă de perioada similară a anului anterior) s-a menţinut peste media ţărilor din regiune; datoria externă pe termen scurt a băncilor din România a fost în creştere (cu 1,1 miliarde euro până la nivelul de 7,4 miliarde euro la finele lunii iunie 2011). Această vulnerabilitate este însă atenuată de preponderenţa resurselor atrase de la băncile-mamă cu scadenţe majoritar pe termen mediu şi lung la toate grupele de bănci. Probabilitatea ca băncile-mamă să-şi limiteze susţinerea filialelor râmâne totuşi redusă în contextul importanţei strategice pe care acestea o acordă regiunii est-europene, dar şi al acordurilor de asistenţă financiară (de tip preventiv) convenite cu UE, FMI şi BM, care vor contribui la consolidarea încrederii investitorilor în România.

În ceea ce priveşte ponderea depozitelor interbancare interne în total pasive, aceasta a rămas scăzută (2,6 la sută la finele lunii iunie 2011), riscul de contaminare în sistemul bancar pe acest canal fiind limitat. Evaluările testului de contaminare interbancară relevă un risc sistemic scăzut, expunerile bilaterale interbancare fiind, în general, de dimensiuni reduse în raport cu fondurile proprii şi activele lichide de care dispun băncile creditoare. Scandenţa medie a surselor atrase de pe piaţa interbancară din Romania este în creştere (Grafic 11.).

20

Grafic 11. Scadenţa medie a surselor atrase de pe piaţa interbancară din România

Sursa: BNR

Indicatorii de lichiditate ai sistemului bancar relevă valori corespunzătoare la finele lunii iunie 2011: 36,3 la sută în cazul lichidităţii imediate şi 143,5 la sută în cazul activelor lichide raportate la pasive pe termen scurt, în uşoară creştere anuală cu 0,4 puncte procentuale, respectiv scădere anuală cu 3,2 puncte procentuale; indicatorul de lichiditate calculat conform reglementărilor în vigoare înregistra la aceeaşi dată un nivel de 1,37, superior pragului minim reglementat de 1. Continuarea politicii BNR de reducere a ratei rezervelor minime obligatorii, în contextul unei gestionări adecvate a lichidităţii din sistem, a contribuit şi la furnizarea de resurse financiare pentru sectorul bancar. Recentele evoluții de pe piaţă au subliniat faptul că administrarea riscului de lichiditate este un factor determinant al solidităţii instituţiilor de credit. În acest sens, administrarea riscului de lichiditate a fost îmbunătăţită, în principal prin completarea cadrului de reglementare, în semestrul II 2010, prin detalierea cerinţelor existente privind rezerva de lichiditate, în contextul noilor cerinţe la nivel internaţional.

21

Concluzii

Banca Naţională a României are un rol intrinsec în menţinerea stabilităţii financiare, date fiind responsabilităţile ce rezultă din dubla sa ipostază de autoritate monetară şi prudenţială. Atribuţii subsumate obiectivelor de stabilitate financiară sunt exercitate atât prin reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor aflate sub autoritatea sa, cât şi prin formularea şi transmiterea eficientă a măsurilor de politică monetară şi supravegherea funcţionării în condiţii optime a sistemelor de plăţi şi decontări de importanţă sistemică. Totodată, este necesară identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor întregului sistem financiar, în ansamblul său şi pe componentele sale, deoarece monitorizarea stabilităţii financiare este preventivă. Apariţia şi dezvoltarea unor disfuncţionalităţi, precum evaluarea incorectă a riscurilor şi ineficienţa alocării capitalului, pot afecta stabilitatea sistemului financiar şi stabilitatea economică.

Cooperarea dintre Banca Naţională a României şi celelalte autorităţi de reglementare şi supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar românesc s-a intensificat treptat, pe măsură ce sistemul financiar românesc, în ansamblul său, a devenit mult mai dinamic şi complex, determinând întrepătrunderi la nivel instituţional. Astfel a devenit necesară conlucrarea dintre autorităţile responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea şi controlul pieţelor componente ale sistemului financiar, pentru a asigura transparenţa şi integritatea sistemului financiar şi a pieţelor sale componente, respectarea cadrului legal aplicabil, precum şi lărgirea cadrului naţional de stabilitate financiară.

22

Bibliografie Mugur Isărescu – Probleme ale politicii monetare într-o ţară emergentă. Cazul României (2008)

www.bnro.ro (Publicaţii ocazionale – Studii, analize, puncte de vedere - Studii) Richard Lipsey, Alec Chrystal , “Economie pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 1999 Raporul anual BNR 2010 www.bnro.ro (Publicaţii – Publicaţii periodice) Raport asupra stabilităţii financiare BNR 2011 www.bnro.ro(Publicaţii – Publicaţii periodice) Raport asupra inflaţiei BNR februarie 2012 www.bnro.ro (Publicaţii – Publicaţii periodice)

23

Anexe Modificare ratei rezervelor minime obligatorii, 2004 - 2012

 Rata rezervelor minime

obligatorii (%)Data lei valută

sep.04 18 30aug.0

5 16 30dec.05 16 35aug.0

6 20 40aug.0

8 18 40iul.09 15 35aug.0

9 15 30nov.0

9 15 25apr.11 15 20

Modificarea ratei dobânzii de politică monetară, 2003 - 2012

Data

Rata dobânzii de politică

monetară

Rata dobânzii la facilitatea de

creditare (lombard)

Rata dobânzii la facilitatea de

depozit

(% p.a.) (% p.a.) (% p.a.)BNRDOBO_DP

MBNRDOBO_DF

CBNRDOBO_DF

D03.02.2012 5,50 9,50 1,5006.01.2012 5,75 9,75 1,7503.11.2011 6,00 10,00 2,0005.05.2010 6,25 10,25 2,2530.03.2010 6,50 10,50 2,5004.02.2010 7,00 11,00 3,0006.01.2010 7,50 11,50 3,5030.09.2009 8,00 12,00 4,0005.08.2009 8,50 12,50 4,5001.07.2009 9,00 13,00 5,0007.05.2009 9,50 13,50 5,5005.02.2009 10,00 14,00 6,0001.08.2008 10,25 14,25 6,2527.06.2008 10,00 14,00 6,0007.05.2008 9,75 13,75 5,7526.03.2008 9,50 12,00 2,00

24

04.02.2008 9,00 12,00 2,0008.01.2008 8,00 12,00 2,0001.11.2007 7,50 12,00 2,0001.08.2007 7,00 12,00 2,0026.06.2007 7,00 14,00 1,0003.05.2007 7,25 14,00 1,0027.03.2007 7,50 14,00 1,0012.02.2007 8,00 14,00 1,0028.06.2006 8,75 14,00 1,0009.02.2006 8,50 14,00 1,0022.09.2005 7,50 14,00 1,0009.08.2005 8,50 20,00 4,0011.04.2005 12,50 20,00 4,0014.03.2005 14,50 25,00 5,0014.02.2005 15,75 25,00 5,0017.01.2005 16,50 25,00 5,0020.12.2004 17,00 30,00 5,0022.11.2004 17,75 30,00 5,0002.11.2004 18,25 30,00 5,0027.08.2004 18,75 30,00 5,0005.08.2004 19,25 30,00 5,0012.07.2004 20,00 30,00 5,0007.06.2004 20,75 30,00 5,0020.11.2003 21,25 30,00 5,0002.10.2003 20,25 30,00 5,0007.08.2003 19,25 30,00 5,0008.05.2003 18,25 30,00 5,0031.03.2003 18,50 30,00 5,0026.03.2003 18,50 45,00 5,0006.02.2003 19,00 45,00 5,0022.01.2003 19,25 45,00 5,0008.01.2003 19,75 45,00 5,00

25