Decizia de finanţare pe termen mediu şi lung constă în:

Determinarea capitalului permanent necesar şi repartizarea lui între fonduri proprii şi împrumutate, ceea ce presupune căutarea unei structuri financiare optime, pentru care costul capitalului este minim şi valoarea întreprinderii maximă

Definirea politicii de dividend

POLITICA DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERII PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

Decizia de finanţare pe termen mediu şi lung constă în (figura 1):

determinarea capitalului permanent necesar şi repartizarea lui între fonduri proprii şi împrumutate, ceea ce presupune căutarea unei structuri financiare optime, pentru care costul capitalului este minim şi valoarea întreprinderii maximă;

definirea politicii de dividend. constă

în:

Figura 1. Decizia de finanţare pe termen mediu şi lung

interne (autofinanţarea);externe (aporturi noi de capital şi subvenţii).

credite bancare;împrumuturi din obligaţiuni;surse închiriate (leasingul).

Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung se clasifica:

Surse proprii

Surse împrumutate

Surse de finanţare pe termen mediu şi lung

Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung se pot clasifica astfel:

Figura 2. Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung

Alegerea sursei/surselor de finanţare este influenţată de mai mulţi factori:

structura capitalului pe care întreprinderea o urmăreşte. Majoritatea societăţilor pe acţiuni alternează emisiunile de titluri (acţiuni, obligaţiuni) cu împrumuturi, în funcţie de obiectivele vizate şi de costurile acestora;

maturitatea activelor finanţate, care trebuie să fie în concordanţă cu cea a pasivelor sursă. Astfel, un echipament de investiţii cu o durată de viaţă economică de 5 ani, este de dorit să fie finanţat dintr-un împrumut cu scadenţă similară, pentru ca din cash-flow-urile generate de utilizarea respectivului activ să fie achitate tranşele şi dobânzile aferente împrumutului;

situaţia financiară prezentă şi previzionată a întreprinderii. Dacă întreprinderea traversează o perioadă mai dificilă, managerii ei trebuie să evite contractarea de împrumuturi noi, deoarece ele ar fi mai costisitoare pentru societate, din cauza primei de risc pe care ar încorpora-o rata dobânzii solicitată de bănci şi a restricţiilor pe care le-ar impune acestea. În acest caz, trebuie apelat la surse de finanţare proprii (emisiune de acţiuni). Dacă însă se previzionează profituri mari în viitor, se vor prefera sursele împrumutate (debt financing) şi ulterior, când valoarea de piaţă a acţiunilor va creşte datorită profiturilor obţinute, se pot emite acţiuni;

condiţiile de îndatorare (nivelul ratei dobânzii, restricţiile impuse de creditori, disponibilitatea activelor de a fi folosite ca garanţii, etc);

cotarea întreprinderii la bursă. În general, întreprinderile cotate au mai multe posibilităţi de finanţare decât cele necotate, putând atrage fonduri importante pentru investiţii. Listarea la cota bursei reprezintă o recunoaştere publică a competitivităţii şi a performanţelor financiare ale întreprinderii respective.

Dezavantajele cotării la bursă sunt reprezentate de expunerea mai mare la riscuri (cum ar fi cel al unei preluări ostile), volumul mare de informaţii care trebuie pus la dispoziţia publicului sub formă de rapoarte periodice şi deturnarea obiectivelor managementului pe termen lung, din cauza exigenţelor pe termen scurt impuse de piaţă (întreprinderile cotate trebuie să menţină o politică de creştere progresivă pentru a atrage acţionari şi trebuie să distribuie constant dividende).

1. Sursele proprii

Autofinanţarea reprezintă surplusul monetar degajat în timpul unui exerciţiu financiar şi pus la dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea creşterii sale. Autofinanţarea poate fi de două tipuri: de menţinere şi de creştere.

Autofinanţarea de menţinere este constituită în principal din amortizări şi provizioane (elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de creştere din profitul net nerepartizat încă.

Autofinanţarea are un rol central în strategia întreprinderii. Ea permite constituirea de rezerve în vederea înlocuirii imobilizărilor existente, cât şi finanţarea noilor investiţii. De altfel, băncile nu acordă credite pentru finanţarea unui echipament decât dacă întreprinderea finanţează cu fonduri proprii o parte din valoarea proiectului (în general minim 25%).

Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:

Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi managerilor la profit

unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.

Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de politica de finanţare şi de politica de dividend.

Sursele proprii externe sunt constituite fie din majorările de capital subscris de acţionari vechi sau noi, fie din subvenţii şi prime.

Acestea din urmă se acordă întreprinderilor de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în funcţie de anumite priorităţi economice şi sociale, cum ar fi: crearea de noi întreprinderi, crearea de locuri de muncă, inovaţii, economie de energie şi materii prime, etc.

În cazul majorărilor de capital, nu sunt considerate surse de finanţare decât aporturile în numerar sau în natură. Se exclud deci majorările de capital social prin încorporarea de rezerve sau prin conversia de obligaţiuni în acţiuni.

Preţul de emisiune al noilor acţiuni se fixează ţinând cont de câteva constrângeri legate de:

Fixarea preţului de emisiune al noilor acţiuni ţinând cont de constrângeri:

Politica de dividende urmată de întreprindere, ştiut fiind că investitorii vor dori să achiziţioneze titluri cu atât mai mult cu cât întreprinderea a distribuit regulat dividende

Performanţele întreprinderii şi profitul aşteptat

Valoarea nominală şi valoarea de piaţă a acţiunilor vechi (valoarea nominală preţul de emisiune al noilor acţiuni valoarea de piaţă)

Tipul de titluri emise (acţiuni comune sau preferenţiale)Conjunctura economică de ansamblu şi mai ales situaţia pieţei financiare

Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar produce „efecte de diluare” cum ar fi:

Scăderea valorii de piaţă a acţiunilor societăţiiScăderea profitului net pe acţiune (EPS)Scăderea puterii de vot pe care o conferă fiecare acţiune deţinută

Figura 3. Constrângeri legate de fixarea preţului de emisiune al noilor acţiuni

Figura 4. Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar

Pentru a atenua aceste efecte, în cazul noilor aporturi, acţionarii vechi au cea ce se numeşte drept preferenţial de subscriere. Acesta dă acţionarilor existenţi prima opţiune de cumpărare a acţiunilor comune nou-emise, proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute.

Acţionarii vechi au acest drept numai dacă este specificat în statutul societăţii şi-l pot exercita într-un interval de timp determinat, stabilit de conducerea întreprinderii.

În această perioadă, ei pot cumpăra acţiuni noi plătind doar preţul de emisiune, folosind drepturile de subscriere. Dacă nu doresc să subscrie la majorarea capitalului, îşi pot vinde drepturile la bursă, obţinând în schimbul lor o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor.

Acţionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decât dacă în perioada menţionată au existat acţionari vechi care au renunţat la drepturile lor de subscriere. Ei vor plăti pentru fiecare acţiune nouă preţul de emisiune plus un anumit număr de drepturi achiziţionate de la acţionarii vechi, care este egal cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.

n =

NN' = raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.

Dreptul de subscriere îmbracă forma unui cupon, care se ataşează fiecărei acţiuni vechi. El este negociabil la bursă, dacă şi titlurile respective sunt cotate. Teoretic, el este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi valoarea de piaţă a acţiunilor întreprinderii, după majorarea capitalului. Practic însă, fiind cotat la bursă ca orice activ financiar, preţul lui poate varia.

Pentru a determina valoarea teoretică de piaţă a unui drept de subscriere vom folosi următoarele notaţii:

- VN = valoarea nominală a unei acţiuni (capitalul social împărţit la numărul de acţiuni);- VP = valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi (cursul bursier al acţiunii înainte de majorarea

capitalului);- E = preţul de emisiune al unei acţiuni noi (valoarea la care se emit acţiunile noi);- N = numărul de acţiuni vechi;- N’ = numărul de acţiuni noi;

d s = N'N + N'

( VP − E )

Pentru a compensa pierderea de valoare a acţiunilor, fiecare acţionar primeşte câte un drept de atribuire (da) pentru fiecare acţiune veche. Îmbracă forma unui cupon şi este negociabil la bursă, dacă şi acţiunile respective sunt cotate.

da = N'N + N'

×VP

2. Sursele împrumutate

a) Creditele bancare pe termen mediu şi lung constituie o sursă importantă de finanţare a întreprinderilor. De obicei, se urmăreşte ca această scadenţă să coincidă cu durata de viaţă economică a investiţiei ce va fi finanţată. Astfel, rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor se vor face din fluxurile de numerar generate de activul finanţat.

La angajarea unui astfel de împrumut, firma va trebui să ia în calcul dobânda, garanţiile cerute de creditor, modul şi termenele de rambursare. Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă (ajustată lunar, trimestrial sau semestrial).

De altfel, rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante:pot realiza în trei varianteRambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante

Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante:

Rambursare prin rate constanteRambursare prin tranşe (amortizări) constanteRambursare integrală la sfârşitul perioadei de creditare

Figura 5. Variante de rambursarea creditului şi plata dobânzilor

Amortizarea împrumutului se calculează împărţind valoarea acestuia la numărul de perioade de rambursare. De exemplu, dacă rambursarea se face în rate anuale, se împarte valoarea creditului la numărul de ani, iar dacă se rambursează în rate lunare, se împarte la numărul de luni (numărul de ani x 12 luni).

Rata împrumutului este egală cu amortizarea (tranşa) plus dobânda aferentă.În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuităţi) constante şi amortizări

variabile, formula de calcul a anuităţii (A) este:

A =C x rd

1 - 1

(1+ r d )n

,unde: C = valoarea împrumutului;

rd = rata dobânzii anuale exprimată procentual; n =numărul de ani în care se face rambursarea.

b) Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contracte pe termen mediu sau lung, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să plătească deţinătorului obligaţiunii tranşele şi dobânzile la anumite date. Obligaţiunile se deosebesc de împrumuturile pe termen mediu şi lung prin aceea că presupun o ofertă publică şi vânzarea către investitori diferiţi.

Deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni constau în modalitatea de remunerare (dividende pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni) şi în faptul că obligaţiunile nu conferă deţinătorului putere de decizie în societatea emitentă.

Împrumutul obligatar este caracterizat de următoarele elemente: mărimea acestuia, preţul de emisiune, dobânda, durata şi modalitatea de rambursare.

Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte atât în funcţie de nivelul investiţiilor ce trebuie finanţate, cât şi de oferta de capital de pe piaţa financiară.

Preţul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare decât valoarea nominală. De asemenea, rambursarea se poate face la o valoare egală sau mai mare decât valoarea nominală.

Dobânda se calculează la valoarea nominală şi se plăteşte periodic, la o dată prestabilită, prin detaşarea unui cupon din corpul obligaţiunii.

Modalităţile de rambursare sunt identice cu cele ale împrumuturilor bancare pe termen lung:

rambursare prin rate (anuităţi) constante; rambursare prin tranşe (amortizări) constante; rambursare integrală la sfârşitul duratei.

Bibliografie selectiva:

Dragota Victor, Laura Brasoveanu, Ingrid Dragota, Management financiar, Editia a doua- a, vol.I, Editura Economica, Bucuresti, 2012

Gherghina Rodica, Duca Ioana, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Universitara, Bucuresti, 2012

Stancu Ion, Stancu Dumitra, Finante Corporative cu EXCEL, Editura Economica, Bucuresti, 2012

Vintila Georgeta, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2010