Tema 1. Introducere. Politica comparată – cadru general

Planul:1. Introducere. 2. Elemente ale politicii comparate.3. Politica comparată ca disciplină de studiu.

1. Introducere. Politica comparată privită ca domeniu al ştiinţei politice asigură analiza în timp şi în spaţiu a

sistemelor politice. De la pionierii gândirii sociale şi politice de influenţă ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea până în zilele noastre discuţiile privind dezvoltarea, statul, democraţia acţiunea colectivă sau reprezentarea politică au constituit nucleul ştiinţei politice. Chiar dacă mai puţin structurată această perspectivă a folosit comparaţii precum tradiţie/modernitate (cu varianta maioresciană, atât de influentă în România forme fără fond/forme organice), Nord/Sud, Răsărit/Occident, totalitarism/autoritarism/democraţie sau state dezvoltate/state sub-dezvoltate. Această incompletă enumerare dovedeşte că prin comparaţie au fost propuse explicaţii care reprezintă astăzi structura de bază a politicii comparate.

Constituindu-se ca disciplină ştiinţifică politica comparată a presupus mai întâi o abordare critică a metodelor şi dezvoltărilor conceptuale atât în contextul confruntării diferitelor paradigme, cât şi în interiorul fiecărui câmp teoretic. În al doilea rând, în măsura în care politica comparată este relaţionată la noţiuni precum statul naţiune, modernitatea sau dezvoltarea, redefinirea acestor concepte în funcţie de mutaţiile istorice pe care lumea le-a cunoscut (prăbuşirea comunismului, globalizarea, disputele privind politicile statului social, rolul organizaţiilor şi instituţiilor supra-naţionale) a impus o reconstrucţie a politicii comparate.

Politica comparată rezidă în aplicarea metodei comparative în ştiinţa politică. De aceea investigarea cadrului teoretic care orientează cercetarea indică modul în care analiza comparativă contribuie la realizarea obiectivelor specific ştiinţei politice. De şi parte a demersului politologic, politica comparată, îşi găseşte fundamentele ştiinţifice în sociologia secolului al XIX-lea. Emile Durkheim, întemeietor al sociologiei, a privilegiat metoda comparativă câtă vreme sociologia nu putea folosi, datorită consecinţelor, metoda experimentală. Aceasta din urmă presupune testarea unei ipoteze în anumite condiţii care permit cercetătorului să controleze una sau mai multe variabile independente şi să observe modificările pe care aceste intervenţii le induc asupra variabilelor dependente. În domeniul ştiinţelor sociale, şi cu atât mai mult în cazul ştiinţei politice, foarte rar se pot întruni condiţiile pentru un experiment. Alegerile parlamentare, spre exemplu, nu pot fi supuse experimentului. Pe de altă parte procesele socio-politice din trecut nu mai pot fi nici ele reconstituite şi cu atât mai puţin reacţiile subiecţilor nu mai pot fi supuse unui control din parte experimentatorului. Nu trebuie neglijat nici impactul eticii asupra demersurilor de tip experimental ce limitează libertatea de acţiune a experimentatorului. În cadrul ştiinţelor sociale metoda comparative a devenit un substitut al experimentului. Această metodă pune în evidenţă asemănările şi/sau deosebirile ce pot fi evidenţiate în cazul unor obiecte empirice considerate comparabile, astfel că urmare a acestei operaţii se pot elabora ipoteze explicative de tip cauzal. Comparaţia politică are, deci, ca finalitate elaborarea unor explicaţii cu valoare ştiinţifică.

Literatura de specialitate în domeniul ştiinţelor sociale în general şi în sociologie în special acreditează ideea conform căreia comparaţia este baza oricărui demers ştiinţific. Acest fapt este considerat evident în domeniul macrosociologiei (cu alte cuvinte, în studierea aspectelor macrosociale, indiferent dacă este vorba despre probleme sociale, instituţii sau state), dar şi în cel al microsociologiei (Durkheim, 2002; Mills, van de Bunt şi de Itiuijn, 2006; Rughiniiş, 2003). Durkheim este unul dintre

1

susţinătorii sociologiei comparate: „Sociologia comparată nu este o ramură a sociologiei; este sociologia însăşi" (2002, p. 181).

Comparaţia oferă posibilitatea de a evidenţia aspectele particulare şi rele generale, în conturarea teoriilor, în definirea conceptelor, analiza comparativă serveşte fundamentării. Generalizarea, stabilirea unor reguli ni ştiinţă în general şi teu atât mai mult în ştiinţele sociale, se bazează pe analiza şi compararea unor cazuri individuale, rezultând caracteristici comune, legităţi. Teoriile sunt confirmate sau infirmate de „proba realităţii". Cercetarea comparativă! constituie fundamentul empiric al macroteoriilor despre sistemele economice, politice şi sociale (Teune, 1997).

2. Elemente ale politicii comparate

Acest curs se ocupă cu studiul comparativ al politicii. Pentru a face comparaţii politice, trebuie să înţelegem de fapt, ce este politica şi ce înseamnă să studiezi politica în mod comparativ.

Politica comparată are în vedere două elemente separate:• Este un obiect de studiu - compară natura politicii şi procesul politic din diferite sisteme

politice.• Este o metodă de studiu - analizează cum şi de ce facem asemenea comparaţii.

Ce este politica?

Unii oameni iubesc politica. Savurează emoţia evenimentelor politice, cum ar fi alegerile prezidenţiale, ca pe nişte întreceri sportive palpitante. Alţii sunt fascinaţi de politică pentru că sunt interesaţi de unele teme şi de consecinţele lor asupra oamenilor din comunităţile lor şi din întreaga lume. Mai sunt, totuşi, unii care urăsc politica, fie pentru că învrăjbeşte grupuri sau indivizi, fie pentru că implică abuz de putere, duplicitate, manipulare şi violenţă. In sfârşit, altora politica le este indiferentă, pentru că are foarte puţin în comun cu lucrurile care îi interesează. Toate aceste reacţii la un loc alcătuiesc adevărul despre politica. Intr-adevăr, majoritatea dintre noi avem o anumită reacţie faţă de politică, reacţie care conţine un amestec al tuturor acestor sentimente. Politica are mai multe faţete şi poate fi o forţa a binelui, dar şi a răului. Totuşi, nucleul politicii îl reprezintă ființe umane care iau decizii importante pentru ele sau pentru cei din jurul lor.

Politica are în vedere deciziile umane, iar ştiinţa politică se ocupă cu studiul acestor decizii. Totuşi, nu toate deciziile sunt politice si multe dintre ştiinţele sociale studia/ă decizii care nu prezintă niciun interes pentru politologi. De exemplu, atunci când mergi cu un prieten la un eveniment oarecare, la un concert sau la un meci de fotbal, îţi poţi cheltui banii pe bilete (pentru cele mai bune locuri posibile), sau pe mâncare şi băutură, sau îi poţi economisi pentru mai târziu. Economiştii studiază tipurile de decizii de cheltuire a banilor şi poate, modul în care oamenii iau aceste decizii. Pe de altă parte, psihologii ar putea analiza de ce ai ales să te duci Ia evenimentul respectiv cu un anumit prieten şi nu cu un altul, sau cine a sugerat să se meargă acolo.

Politologii examinează foarte rar asemenea experienţe personale, cu excepţia cazurilor în care ele au consecinţe politice. In schimb, noi examinăm procesul politic şi impactul lui asupra cetăţenilor. Deciziile politice ne influenţează în mod constant în foarte multe feluri viaţa, cariera şi familia. Locurile noastre de muncă sunt structurate pe baza unor reglementări guvernamentale, casele noastre sunt construite în conformitate cu unele standarde guvernamentale, şcolile de stat sunt finanţate şi coordonate de guvern şi chiar şi atunci când mergem la un concert sau la un eveniment sportiv, călătorim pe drumuri întreţinute de guvern şi monitorizate de poliţie, S-ar putea să nu considerăm că politica este

2

omniprezentă în viaţa noastră, însă politica ne afectează în multe moduri importante. Prin urmare, este important să studiem modul în care se iau deciziile politice și care sunt consecinţele lor.

Deciziile politice sunt publice şi au autoritate. Nu există solitar politic, nu poţi face politică singur. Deciziile politice sunt luate în cadrul unei comunităţi, pe care o numim sistem politic, descris în cele ce urmează. Totuşi, nu toate deciziile sociale sunt publice. Cam tot ce se întâmplă în familie, între prieteni sau în grupuri sociale face parte din sfera privată. Acţiunile care au loc în această sferă nu afectează pe nimeni din afara grupului respectiv, In cele mai multe societăţi, alegerea ta legată de partenerii cu care mergi Ia un concert sau de felul de mâncare pe care îl alegi este o decizie privată.

Sfera publică are în vedere deciziile colective care trec dincolo de individ, implicând, în mod tipic, o anumită acţiune guvernamentală, în societăţile totalitare, cum ar fi al Treilea Reich al Iui Hitler şi unele state comuniste, sfera publică este foarte largă, iar cea privată este foarte limitată. Stalul încearcă să domine viaţa oamenilor, influențându-le până și viața de familie. Pe de altă pane, în unele țâri mai puţin dezvoltate, domeniul privat îl poale acoperi pe cel public. De exemplu, oamenii din multe state africane pot să nu ştie ce se întâmplă în capitala ţării lor, iar deciziile luate acolo pot să nu-i afecteze cu nimic.

In democraţiile occidentale există un oarecare echilibru între sfera privată şi cea publică. Totuşi, limitele dintre cele două se retrasează mereu. Cu vre-o treizeci de ani în urma, viața sexuală a preşedinţilor americani sau cea a membrilor familiei regale engleze era considerată o problemă privată, care nu trebuia discutată în public. In Statele Unite şi în Marea Britanic, aceste norme sînt în schimbare, dar în alte ţări, standardele tradiţionale rămân valabile. La ei, cândva, în istoria Marii Britanii, anumite opţiuni religioase erau considerate un exemplu de trădare. Astăzi, opţiunile religioase sunt considerate probleme personale, în majoritatea democraţiilor moderne, dar nu şi în multe alte părţi ale lumii. Deşi politica poate fi influenţată de ceea ce se petrece în sfera privată, ea se ocupa în mod direct numai de acele decizii care sunt publice.

Politica are autoritate. Autoritate înseamnă că puterea formală se află în indivizii sau în grupurile ale căror decizii urmează a fi îndeplinite sau respectate. Prin urmare, deciziile politice sunt obligatorii pentru membrii sistemului politic respectiv. Guvernele pot folosi forţa pentru a se face ascultate, deşi autoritatea nu se obţine întotdeauna prin forţă. De exemplu, o autoritate religioasă, cum este Papa, are prea putină putere coercitivă. El îi poate convinge pe catolici, însă îi forţează foarte rar. In schimb, o autoritate financiară, cum ar fi fiscul american (Internai Revenue Service), poate sfătui oamenii să-i urmeze regulile, dar poate să îi şi forţeze.

Prin urmare, politica se referă la activităţile legate de controlul deciziilor publice în cadrul unei populaţii şi pe un anumit teritoriu, unde acest control poate fi susţinut cu ajutorul unor mijloace autoritare. Politica presupune elaborarea acestor decizii autoritare - cine le ia şi în ce scopuri.

Trăim vremurile cele mai palpitante pentru studiul politicii. Sfârşitul Războiului Rece a creat o nouă ordine internaţională, deşi forma ei este încă incertă. Tranziţiile democratice din Europa de Est şi din multe ţări în curs de dezvoltare au transformat lumea, deşi nu este clar dacă aceste noi democraţii vor rezista şi ce forme vor lua în viitor. In statele occidentale, au apărut provocări si opţiuni noi, care le-au divizat locuitorii. Unele dintre aceste probleme sunt transnaţionale - cum ar fi confruntarea cu încălzirea globală şi realizarea păcii internaţionale. Sperăm că o mare parte dintre soluţiile lor se regăsesc în opţiunile politice ale oamenilor, legate de viitorul lor comun. Scopul nostru în această carte

3

este acela de a vă arăta modul în care funcţionează guvernele şi politica, pentru a rezolva toate aceste provocări.

3. Politica comparată ca disciplină de studiu.Provenind din latinescul comparatio, cu sensul de “constituirea unei perechi”, termenul de

“comparaţie” desemnează “operaţia mentală de apropiere a două sau mai multe lucruri cu scopul determinării asemănărilor si diferenţelor dintre ele. Metoda comparativă constă în căutarea explicaţiei faptelor prin compararea lor cu altele de același gen, asemănătoare sau contrastante. Ea este întrebuinţată atunci când este imposibilă obţinerea, precum în științele fizice, a datelor identice, sigure si pur obiective. Este metoda esenţială în cazul științelor umane, acolo unde nu se pot efectua experimente riguroase”. Așadar, metoda comparaţiei si-a găsit domeniul de aplicaţie în filosofia socială si politică si, ulterior, în științele socio-umane. Esenţială în orice studiu științific, comparaţia înseamnă, înainte de toate, apropierea si confruntarea faptelor descrise, prealabil, în mod separat; degajarea asemănărilor si deosebirilor, gruparea lor în genuri si clase; în sfârșit, interpretarea si justificarea similarităţilor si diferenţelor dintre fapte cu scopul descoperirii elementelor universale dintr-un fenomen local, a unor regularităţi tendenţiale si eventuale legităţi cu valoare generalizatoare si funcţie explicativă.

Materia politicilor comparate se refera, in mod evident, la compararea diferitelor elemente ale sistemelor politice si căutarea de explicații atât pentru diferențele cât si asemănările existente. In științele sociale, informația este mai greu de obținut decât in cazul științelor naturale, si chiar si in situațiile in care aceasta este obținută, precizia măsurării este mult mai scăzuta. De aceea, in contextual științelor sociale, metoda comparativa este esențială in explicarea unor fenomene si relații, care nu pot fi analizate direct sau prin metodele specifice pozitivismului.

Modalitate de abordare științifică în antropologia culturală si sociologia comparativă, metoda comparaţiei are, însă, origini mult mai vechi în gândirea politică. Reflecţiile lui Platon asupra tipurilor de constituţii în funcţie de tipurile sufletului omenesc, urmate de cercetarea structurii statelor, examinarea sistematică a constituţiilor si clasificarea formelor de guvernământ de către Aristotel, marchează intrarea analizei comparate în spaţiul filosofiei politice.

Clasificarea sistemelor de guvernare si compararea regimurilor politice a rămas, de atunci, una din preocupările constante ale cunoașterii politice. Astfel, de-a lungul timpului, perspectiva comparativă s-a constituit într-o o achiziţie teoretico-metodologică importantă menită să explice asemănările si deosebirile dintre fenomenele politice la scară planetară, regională, naţională, sau locală.

Rolul perspective comparative în analiza fenomenelor politice îl făcuse pe Alexis de Tocqueville, încă la mij. sec. al XIX-lea, să afirme că ”mintea omenească nu știe cum să opereze dacă nu face comparații”.

Comentând, către sfârșitul secolului al XX-lea, afirmaţia gânditorului francez, o serie de cercetători americani - printre care, Gabriel A. Almond, G. Bingham Powell, Jr. si Robert J. Mundt -, au ajuns să considere comparaţia drept nucleul metodologic al metodei științifice. Pentru acești autori, compararea trecutului si prezentului propriei naţiuni cu acela al altor naţiuni ajută în procesele de evaluare si aprofundare a experienţei instituţiilor naţionale. Examinarea politicii altor societăţi permite lărgirea perspectivei asupra alternativelor politice si relevă, totodată, soluţii la nivelul vieţii politice naţionale. Analiza politică comparată facilitează, de asemenea, testarea teoriilor schimbării si modernizării politice.

Referindu-se la avantajele comparaţiei internaţionale, Mattei Dogan şi Dominique Pelassy arată, la rândul lor, că aceasta “ascute percepţia” fenomenelor politice. “Ea este calea cea mai adecvată pentru a discerne ce este banal şi ce este singular, pentru a pune în lumină originalitatea contextelor naţionale, a

4

cerceta în acelaşi timp constante, legi tendenţiale, variabile cu semnificaţie universală. Ea permite clasarea fenomenelor politice, ierarhizarea lor, demontarea mecanismelor care le provoacă. Ea nutreşte cele mai bune teorii, dovedindu-se o adevărată pârghie a cunoaşterii. În acest sens, comparaţia internaţională nu este o artă gratuită, ci o ştiinţă care merită să fie cultivată” (Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 5).

Analiza politica comparata:• Include multe segmente ale științelor politice: instituții politice, cultura politica, sisteme legale,

politici publice, etc.• Analiza politica comparata este deci mai mult o abordare metodologica specifica si nu

formează un grup propriu-zis de concepte specifice unei anumite discipline• Este o orientare teoretico-metodologica, depășind niveluri de analiza naționale sau locale, si

ajungând pana la a avea o vocație sistemică.

Motivele pentru folosirea metodei comparative:• Prin comparație se ajunge in mod obligatoriu la clasificări care, la rândul lor, conduc la

înțelegerea fenomenelor politice• Clasificările ajuta si la evaluarea acestor fenomene, la judecarea lor in termini de bine si rău, de

potrivit si nepotrivit, la poziționarea lor in succesiunea istorica înțeleasa in sens mai larg Motivele interesului pentru studiul comparativ în analiza politică sunt, așadar, bine întemeiate. Pentru Andrew Heywood, de pildă, “interesul pentru clasificarea sistemelor politice se explică prin două motive. În primul rând, clasificarea este un ajutor esenţial pentru înţelegerea (subl. aut.) politicii si guvernării. Ca, de altfel, în majoritatea științelor sociale, înţelegerea în politică este dobândită, în mare măsură, printr-un proces de comparare datorită faptului că metodele experimentale sunt, în general, inaplicabile în domeniile socialului si politicului. Nu este posibilă, de pildă, testarea capacităţii de monitorizare a guvernului Statelor Unite în ipotetica ipostază a abandonării separării puterilor; de asemenea, nu putem ști dacă sistemul comunist ar fi supravieţuit în URSS în condiţiile iniţierii reformelor cu o generaţie mai devreme.

În consecinţă, comparăm pentru a pune în relief ceea ce studiem ( cu atât mai mult cu cât în societate si politică nu se pot face experienţe precum în fizică sau chimie - n.n.). În lumina similarităţilor si diferenţelor ce se pot stabili între colecţiile de fapte, comparaţia ne ajută să distingem între semnificativ si non-semnificativ. În acest proces putem avansa si testa, într-o anumită măsură, teorii, ipoteze si concepte. Încercarea de a clasifica sistemele de conducere este, așadar, un procedeu util atunci când trebuie să facem procesul comparaţiei mai metodic si sistematic. Al doilea scop al clasificării este facilitarea evaluării. Cu alte cuvinte, înţelegerea descriptivă este strâns legată de judecăţile normative: întrebările despre ce este sunt legate cu acelea despre ce ar putea fi. Numai o abordare comparativă poate permite, de pildă, să luăm în considerare probleme precum: „ar putea fi bine recepţionată si încurajată tranziţia spre democraţia liberală în Rusia si în alte foste state comuniste?”, „ ar putea India abandona federalismul în favoarea unui alt sistem unitar or regional de independenţă?”, sau, „ar putea Regatul Unit adopta o constituţie <scrisă > si o declaraţie a drepturilor?”.

In ceea ce priveşte proiectarea nivelurilor şi dimensiunilor analizei politice comparate, construcţia cadrelor conceptuale şi a "armăturii teoretice" adecvate, există o serie de puncte de vedere, unele mai apropiate, altele mai distanţate. Putem face însă, de la început, menţiunea că aceste puncte de

5

vedere îmbină perspectiva substanţialistă asupra analizei comparate considerată domeniu, disciplină academică, cu perspectiva metodologică ce priveşte analiza comparată ca metodă de cercetare interdisciplinară specifică tuturor ştiinţelor sociale. Având în vedere importanţa subiectului, inclusiv pentru identificarea principalelor tipuri şi forme ale comparativismului politologic, vom trece în revistă câteva din punctele de vedere mai importante exprimate în literatura de specialitate.

Astfel, pentru Peter Mair, "comparative politics" se constituie la trei niveluri ce pot fi corelate. Primul şi cel mai simplu este studiul diferitelor ţări, cel mai adesea izolate unele de altele. Se procedează la descrierea parametrilor acestora fără a se scoate în relief corelaţiile. Al doilea nivel, mai relevant, este comparaţia sistematică între ţări cu intenţia identificării şi explicării diferenţelor şi similaiităţilor. Al treilea nivel al politicii comparate este centrat pe metoda cercetării; este vorba despre elaborarea regulilor şi standardelor vizând desfăşurarea şi perfecţionarea cercetării, posibilităţile şi limitele metodei comparative.

Alţi cercetători, precum Tom Mackie şi David Marsh, apreciază că "există trei tipuri majore de analiză comparativă: studiile de caz ale ţărilor individuale în interiorul aceluiaşi cadru comparativ; studiile sistematice asupra unui număr limitat de ţări şi comparaţiile globale bazate pe analize statistice".

Tema 2. Comparativismul și direcțiile de cercetare din știința politică

Planul:

1. Analiza comparată. Concepte şi definiţii.

2. Logica si metoda comparației.

3. Apariția și evoluția politicii comparate.

1. Analiza comparată. Concepte şi definiţii.

Deşi se ocupă cu teme clasice - tipologia regimurilor, schimbarea sistemelor, democraţia şi alternativele sale -, analiza politică comparată nu este o disciplină definibilă în termenii unui singur câmp de studiu. Jean Blondei aprecia că ”In ştiinţa politică contemporană, comparativismul ocupă un loc foarte important, dar prost asumat, un rol, în principiu, esenţial, dar insuficient valorificat. Comparativismul a generat nenumărate controverse; el este continuu invocat, dar foarte puţin practicat într-o manieră sistematică. Se etichetează cu numele de comparativism ceea ce adesea nu este decât prezentarea paralelă sau succesivă, de instituţii, proceduri şi comportamente. (...). A încerca, în mod plenar, o analiză comparată pare a fi ceva deasupra foiţelor numeroşilor politologi, chiar şi a celor ce-şi mărturisesc devotamentul pentru < ideologia > comparativă". Este o realitate ce se explică prin faptul că analiza comparată nu este numai un domeniu, o ramură a ştiinţei politice, ci şi o metodă. Analiza politică comparată este o orientare teoretico-metodologică, un mod de abordare cognitivă ce prezintă propriile valenţe şi limite şi nu, pur şi simplu, o disciplină de ramură în câmpul ştiinţelor politice. Faptul că analiza politică comparată este o metodă de studiu cu vocaţie sistemică, o manieră explicativă ce transgresează cercetarea empirică a unei singure ţări, zone sau regiuni, ne permite să o evaluăm prin analiza sistemelor. Nu întâmplător, dezvoltarea analizei comparate a sistemelor politice este legată de avântul sistemismului structuro-funcţionalist al anilor 50-60. Atunci, analiza comparată a căpătat o mare deschidere spre cercetarea aspectelor structuro-funcţionale ale proceselor de dezvoltare şi modernizare

6

din diferite regiuni ale lumii. Depăşind perspectiva instituţională, analiza comparată şi-a sporit forţa analitică datorită abordării sistemice a fenomenelor şi proceselor politice.

Definiţie. Selecţia şi analiza unor cazuri care sunt similare în unele aspecte cunoscute şi diferite în altele, cu scopul de a formula sau a testa ipoteze.

Caracteristici. Metoda comparativa este reflectată în diferite stiluri de cercetare. De exemplu, folosirea designurilor cvasiexperimentale pentru a evalua iniţiative politice implică compararea a două grupuri sau zone, dintre care unul primeşte iniţiativa politică şi celălalt nu. Cele două grupuri sunt comparate înainte şi după introducerea iniţiativei, în privinţa trăsăturii pe care o vizează respectiva politică. Această comparaţie bilaterală (a două grupuri după tiparul înainte-după) facilitează o oarecare evaluare a eficienţei iniţiativei politice, în anchetele sociale, metoda comparativă este ilustrată de comparaţia categoriilor de oameni dintr-un eşantion (de exemplu, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri) sub aspectul prezenţei sau absenţei unui atribut particular (de exemplu, cu ajutorul unei scale măsurând „frica de fenomenul criminalităţii"). Lucrările calitative, etnografice subliniază dezvoltarea generaliză-rilor şi a grounded theory prin comparaţia sistematică a cazurilor în termeni de diferenţe şi similarităţi.

Cazurile comparate implică interacţiuni, semnificaţii sociale, contexte, acţiuni sociale şi grupuri culturale. întrucât este vorba despre o activitate continuă - nu una o-dată-pentru-totdeauna -, metoda mai este denumită uneori şi metoda comparativă constantă. Alte metode care folosesc comparaţia ar fi: analiza de conţinut (compararea unor documente), analiza istorică (compararea unor perioade) şi analiza statisticilor oficiale (compararea unor zone, grupuri sau perioade după nişte indicatori sociali).

Comparaţia pătrunde în diferite etape ale cercetării. De exemplu, în proiectarea cercetării aceasta este ilustrată prin maniera de selecţie a eşantioanelor de studiat, astfel încât unele subansambluri pot fi comparate după anumite variabile, iar altele sunt menţinute constante, în etapa analizei, anumite zone sau grupuri sociale diferite pot fi comparate după o variabilă în acelaşi timp (analiză transversală) sau aceleaşi zone ori grupuri pot fi comparate după o variabilă în repetate rânduri în timp (anali/a longitudinală), Uneori, comparaţia are loc după publicarea rezultatelor, de exemplu atunci când concluziile proiectului sunt examinate în diferite părţi ale lumii pentru a afla cum sunt rezolvate disputele domestice în diverse societăţi.

Evaluare. Comparaţia este o parte esenţială a metodologiei de cercetare. Ea implică căutarea sau anticiparea deliberată a comparaţiilor dintre diverse seturi de observaţii. In lipsa comparaţiei cu o linie de bază sau cu un grup de control, nu este posibil să obţinem concluzii plauzibile şi credibile, însă acest lucru necesită stabilirea clară a unei linii de bază şi abilitatea de a controla factorii care nu trebuie să varieze.

2. Logica si metoda comparațieiPolitologul Italian Giovani Sartori supune analiza comparată tirului conjugat a trei întrebări

importante: “de ce comparăm?”, “ce este comparabil?” si “cum comparăm?”.

De ce comparăm?Comparăm pentru a controla, răspunde Giovanni Sartori la prima întrebare. Raţiunea

comparării constă în obligaţia de a controla si verifica – corelația intre fenomene, fundamentarea cauzalității, extragerea unor concluzii mai generale.

Scopurile cercetării sociale comparative. În general, principalul scop al cercetării sociale este de a identifica o ordine în complexitatea vieţii sociale. Acestui scop general i se subsumează unele mai restrânse (spre exemplu, testarea teoriilor, culegerea unor informaţii detaliate despre un grup social), putându-se identifica o varietate de scopuri. Landman (2008) susţine că la baza realizării studiilor comparative se afla patru motive principale : descrierea contextului, realizarea unor clasificări, testarea

7

ipotezelor şi realizarea unor predicţii. Ne vom opri la câteva dintre posibilele scopuri ale cercetării sociale.

1. Identificarea unor patternuri generale şi relaţii. Fenomenele sociale sunt importante atunci când afectează un număr mare de persoane ori când au un caracter general. Identificarea patternurilor generale şi a relaţiilor între fenomene este unul dintre principalele scopuri ale cercetării sociale. Studierea unui singur caz poate părea inutilă dacă nu are un anumit grad de generalitate, dacă astfel nu sunt generate rezultate care să sporească cunoaşterea şi pentru alte cazuri similare. Conform acestei perspective, cunoaşterea modelelor generale poate fi realizată cel mai bine studiind cât mai multe cazuri comparabile.

2. Testarea teoriei. Pornind de la premisa că unul dintre principalele scopuri ale cercetării sociale este sporirea cunoaşterii, teoriile trebuie testate empiric pentru a fi confirmate, infirmate ori rafinate. Astfel, este posibilă lărgirea explicaţiilor posibile asupra realităţii sociale.

3. Realizarea unor predicţii. Una dintre dorinţele cercetătorilor este ca, pe baza teoriilor existente, a informaţiilor despre evenimente trecute, a datelor de cercetare privind prezentul, să poată anticipa diferite fenomene sociale, realizând predicții. Acest aspect devine de interes major (poate doar un deziderat) în special pentru cei care fac politicile într-un anumit domeniu sau, mai general, pentru oamenii politici, în scopul de a evita repetarea unor greşeli din trecut. Totuşi, oamenii de ştiinţă nu sunt Nostradamus, astfel că este foarte puţin probabil ca predicţiile să fie precise, în care să se menţioneze momentul exact al apariţiei fenomenului respectiv.

4. Interpretarea semnificaţiei culturale sau istorice a unor fenomene. Acest aspect se referă la fenomenele sociale excepţionale, atipice şi la consecinţele lor asupra înţelegerii prezentului şi viitorului. Exemple în acest sens pot fi revoluţiile (precum cea franceză ori cele din 1989 din Europa de Est), războaiele mondiale etc.

5. Explorarea diversităţii. În general, prin studierea realităţii politice se urmăreşte stabilirea unor modele generale. Pasul următor este de a explora şi de a înţelege, în contextul acestor cazuri similare, variaţia, diversitatea.

6. Exprimarea poziţiei unei categorii sociale. După ce politologul a înţeles caracteristicile diferitor societăți, dintre care unele se confruntă cu anumite probleme, iar altele nu, pasul următor este a face publice aceste informaţii, eventual a propune măsuri de schimbare a situaţiei. Cercetarea socială, poate mai mult decât alte tipuri, are un rol social activ, putând avea o influenţă imediată asupra realităţii sociale.

7. Elaborarea unor noi teorii. Pe lângă rafinarea şi „îmbunătăţirea" teoriilor existente, un rol important în sporirea cunoaşterii în ştiinţă îl are elaborarea unor noi teorii. Testarea teoriilor se realizează în primul rând deductiv (ipotezele sunt elaborate pe baza teoriilor existente şi apoi testate cu date empirice), în timp ce elaborarea unor noi teorii e mai degrabă un proces inductiv (pe baza datelor empirice se elaborează noi teorii sau se aduc îmbunătăţiri unor teorii existente). In practică, majoritatea cercetărilor sunt atât deductive, cât şi inductive. Nu poţi realiza o cercetare fără un nivel minim teoretic, iar din aproape orice cercetare se pot emite teorii (care ulterior pot fi rafinate sau infirmate).

Ceea ce ar trebui menţionat este faptul că, în general, aceste scopuri nu pot fi atinse în cadrul aceleiaşi cercetări, doar unele dintre ele fiind accesibile. Spre exemplu, nu poţi să rafinezi o teorie şi elaborezi una nouă în cadrul aceleiaşi cercetări.

Ce este comparabil?Dar, ce poate fi supus procesului comparării? Putem, oare, compara orice fel de entităţi si

proprietăţi? Răspunsul la această întrebare este deosebit de nuanţat. Diferitele entităţi sunt comparabile în ceea ce privește anumite proprietăţi, si incomparabile în ceea ce privește alte proprietăţi. Atunci când

8

două entităţi sunt similare din toate punctele de vedere, practic avem de-a face cu o singură entitate, iar - din punct de vedere comparativ - cu o situaţie nesemnificativă.

Atunci când caracteristicile a două entităţi sunt diferite din toate punctele de vedere, comparaţia devine inoperantă si lipsită de sens. Rezultă, de aici, că doar atunci când trăsăturile a două sau mai multe entităţi sunt, în același timp, parţial asemănătoare si parţial diferite, entităţile sunt comparabile. A compara înseamnă a asimila si, totodată, a diferenţia dintr-un anumit punct de vedere; a raporta, în permanenţă, asimilările si diferenţierile dintre două sau mai multe entităţi.

Unitățile supuse comparării trebuie sa fie intr-o oarecare măsură asemănătoare dar şi diferite. Exista așadar mai multe posibilități:

1. unități care sunt asemănătoare pe cel puțin o dimensiune dar diferite pe restul dimensiunilor (de exemplu analiza comparativa a fostelor tari comuniste, din perspectiva consolidării democratice)

2. unități care sunt asemănătoare din multe perspective, dar cel puțin o dimensiune variază (de exemplu administrația locala din două orașe din același județ, cu o populație asemănătoare din multe puncte de vedere, dar unul dintre orașe conține o minoritate etnica relevantă, in timp ce celalalt este omogen din punct de vedere etnic)

3. aceeași unitate, dar la momente diferite de timp (de exemplu evoluția sistemului electoral in Republica Moldova începând cu 1989, sau evoluția sistemului de impozitare a veniturilor)

4. studiul de caz poate fi considerat ca parte din metoda comparativa deoarece de cele mai multe ori, analiza este structurata potrivit unor abordări teoretice prealabile, in contrast cu care se realizează studiul de caz – si, deci, implicit se realizează o comparație.

Cum comparăm?Cum se poate, însă, realiza practice această operaţie? Deci, în ultimă instanţă, cum comparăm?

Există diferite posibilităţi concrete de concepere a strategiei unei analize comparative dar, importantă din punct de vedere metodologic rămâne alternarea perspectivei individualizante si a celei generalizante în căutarea permanentă a explicaţiilor echilibrate si contextuale.

Etapele cercetării comparative – si cercetarea comparativa urmează aceleași etape ca orice cercetare in domeniul științelor sociale:

1. definirea subiectului, a temei de cercetare – încadrarea intr-un domeniu si subdomeniu al științelor politice – inclusiv interdisciplinaritate si transdisciplinaritate

2. formularea ipotezelor – pe baza unei literaturi consultate anterior3. operaționalizarea conceptelor – cat se poate de precisa, întrucât in cazul comparațiilor

conceptele pot să aibă diferite înțelesuri în funcție de unitățile analizate4. delimitarea sectorială a câmpului optim de cercetare – alegerea cazurilor – conform temei de

cercetare si a ipotezei, dar răspunzând si constrângerilor date de existenta datelor5. selectarea datelor şi compararea indicatorilor reprezentativi – aici se vorbește de echivalenta

funcțională (aceasta reprezintă găsirea unor masuri echivalente ca înțeles in fiecare din unitățile de analiză – de pilda, daca vrem sa măsurăm participarea politică in lume in anul 1980, votul in Franța nu are aceeași semnificație ca votul in URSS – trebuie găsite masuri echivalente. In Franța anului 1980, votul reprezenta implicarea cetățenilor in alegerea liderilor politici si exprimarea preferințelor lor pentru un set de politici promovate de fiecare candidat sau partid. In URSS, votul reprezenta doar o manifestare forțată a atașamentului fată de regimul comunist. Unii cercetători susțin ca in Europa Centrala si de Est, in timpul comunismului, o manifestare a participării politice ar fi apartenența la mișcări de rezistență. De cele mai multe ori găsirea unor masuri care să fie echivalente din punct de vedere funcțional este dificilă și este necesară o înțelegere in profunzime a tuturor unităților comparate.)

6. interpretarea informaţiilor şi conceptualizarea datelor – fie prin metode aparținând epistemologiei pozitiviste (metode empirice cantitative sau calitative), fie prin metode interpretative.

9

7. construcția unui model – abstractizarea si generalizarea rezultatelor – ținând cont de limitele date de numărul de cazuri, încadrarea lor temporala, si metodologia de adunare a datelor folosită.

8. evaluarea comparativă şi predicţia probabilistă.Fiecare fază îşi are importanţa proprie în evaluarea datelor şi înţelegerea problemei cercetate prin

intermediul cadrelor conceptuale proiectate supuse, astfel, unei permanente testări. Confruntaţi cu o varietate de contexte regionale, naţionale, locale, comparatiştii trebuie să apeleze la cadre conceptuale şi categorii analitice "internaţionalizate", capabile să faciliteze trecerea de la un context la altul şi să selecteze, totodată, diferenţele şi similitudinile semnificative, precum şi regularităţile tendenţiale. Se constituie, astfel, o adevărată "armătură teoretică" ce orientează cercetarea, de la caz la caz, spre filosofia istoriei sau spre studiile prospective aplicate.

Indiferent, însă, de traiectoria ulterioară a cercetării, pentru a deveni mai performantă, analiza comparată trebuie să introducă fiecare cercetare în contextul mai larg al generalizărilor conceptuale. "Numai ceea ce rămâne constant individualizează, oricât de abstract sau de general ar fi"(Tom Mackie, David Marsh). Perceperea particularităţilor imperiului roman, sistemului colonial britanic, lagărului comunist sovietic, sau ale imperialismului economic american presupune formarea unei idei despre imperialism, în genere. Cu alte cuvinte, avem nevoie - după cum spuneau Mattei Dogari şi Dominique Pelassy -, de conceptul de catedrală gotică pentru a putea aprecia originalitatea catedralelor din Burgos, Milano, Strasbourg, sau Koln.

În privinţa strategiei de cercetare şi a relaţiei dintre teorie şi metodele utilizate pot fi identificate trei tipuri principale:

1. utilizarea unor metode calitative pentru a studia aspectele comune : în acest caz se studiază în profunzime caracteristicile comune al unui număr relativ redus de cazuri. Studiul este intensiv;

2. utilizarea unor metode cantitative pentru a studia relaţia dintre variabile: sunt examinate un număr redus de caracteristici ale unui număr mare de cazuri/variabile. In acest caz cercetarea este extensivă;

3. utilizarea unor metode comparative pentru a studia diversitatea: sunt studiate un număr mediu de cazuri cât mai detaliat, dar nu precum în cercetarea calitativă. In acest caz cercetarea este comprehensivă.

3. Apariția și evoluția politicii comparate.Modalitate de abordare științifică în antropologia culturală si sociologia comparativă, metoda

comparaţiei are, însă, origini mult mai vechi în gândirea politică. Reflecţiile lui Platon asupra tipurilor de constituţii în funcţie de tipurile sufletului omenesc, urmate de cercetarea structurii statelor, examinarea sistematică a constituţiilor si clasificarea formelor de guvernământ de către Aristotel, marchează intrarea analizei comparate în spaţiul filosofiei politice.

Există unele mărturii istorice potrivit cărora Aristotel ar fi adunat o bibliotecă de peste 150 de studii despre sistemele politice din lumea mediteraneană între 400-300 î.e.n, Probabil multe dintre ele au fost cercetări şi scrieri ale discipolilor săi.

Deoarece din biblioteca aristoteliană referitoare la sistemele politice a supravieţuit numai constituţia ateniană, este evident, din trimiterile la asemenea studii, că Aristotel a fost mai preocupat să adune o cât mai mare varietate de exemple de sisteme politice existente la acea vreme, inclusiv din ţările „barbare" (Lumea a Treia?), cum ar fi Libia, Etruria şi Roma: „Referinţele autorităţilor din vechime ne oferă peste 70 de nume de state. descrise în compilaţia «entităţilor politice». Ele acoperă de la Sinope, pe ţărmul Mării Negre, la Cyrene, în Africa de Nord; de la Marsilia Mediterana de Vest, până la Creta, Rhodos și Cipru, în Est. Aristotel a inclus deci constituţii coloniale, dar şi pe cele ale statelor

10

metropolitane. Descrierile sale s-au referit la state din mările Egee, Ioniană şi Tireniană şi de pe cele trei continente, Europa, Asia şi Africa."

Clasificarea sistemelor de guvernare si compararea regimurilor politice a rămas, de atunci, una din preocupările constante ale cunoașterii politice. Astfel, de-a lungul timpului, perspectiva comparativă s-a constituit într-o o achiziţie teoretico-metodologică importantă menită să explice asemănările si deosebirile dintre fenomenele politice la scară planetară, regională, naţională, sau locală.

De altfel, rolul perspectivei comparative în analiza fenomenelor politice îl făcuse pe Alexis de Tocqueville, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, să afirme că “mintea omenească nu ştie cum să opereze dacă nu face comparaţii”. Tocqueville (1805-1859) - introduce metoda comparativă în a sa Despre democraţie în America – „deşi am vorbit foarte rar despre Franţa în cartea mea, nu am scris nici o pagină din ea fără a o avea, ca să zic aşa, în faţa ochilor”.

În accepţiunea iniţială centrul studiului ştiinţelor politice era reprezentat de instituţii şi structurile guvernamentale şi de compartimentele politice şi procesele asociate cu elaborarea politicii. Aceste ştiinţe politice, ce pot fi considerate tradiţionale, erau centrate în principal pe structura instituţională şi pe justificarea filozofică a guvernelor, obiectul studiului îl reprezentau structurile constituţionale cum ar fi: federalismul, separarea puterii şi revizuirea judiciară; puterile şi îndatoririle organismelor parlamentare, prezidenţiale şi guvernamentale; organizarea şi modul de operare al agenţiilor executive şi legislative.

Studii tradiţionale au descris instituţiile în care politica publică era formulată. Dar legăturile dintre aranjamentele instituţionale şi conţinutul politicii publice erau rareori explorate. Deşi această abordare tradiţională, deseori denumită instituţionalism, a fost depăşită, În ultimele două decenii ale secolului XX se constată revenirea acestui tip de analiză sub forma neo-instituţionalismului.

Reducerea rolului abordării instituţionale în analiza politicii s-a datorat apariţiei şi dezvoltării ştiinţelor politice comportamentale (aşa cum este tradus termenul englezesc de behavioral political science) moderne, care se concentrau, în principal, asupra proceselor şi comportamentelor asociate guvernământului (Dye, 1995). Originea acestei abordări se găseşte în dezvoltarea aşa-numitelor ştiinţe comportamentale care consideră că este necesară studierea comportamentului politic prin utilizarea de metode cantitative, rezultând o ştiinţă politică empirică. Unii autori fac diferenţa între behavioralism (termen care ar putea fi tradus prin comportamentalism) ca abordare ştiinţifică a studierii politicii şi administraţiei şi behaviorism (termen care ar putea fi tradus prin comportamentism) care este un curent în psihologie ale cărui baze au fost puse de John Watson (Plano, Riggs, Robin,1993, p.23). În cadrul cursului de faţă vom folosi termenul, deja încetăţenit şi la noi, de behaviorism pentru a denumi curentul din ştiinţele politice, termen care este folosit în majoritatea lucrărilor ştiinţifice.

Tranziţia de la ştiinţele politice tradiţionale la ştiinţele politice comportamentale se face treptat, în anii 1920 Charles Merriam profesor de științe politice la Universitatea din Chicago a pus fundamentele unei ştiinţe politice bazate pe concepte şi metode de lucru provenite din sociologie şi psihologie.

Studiul comparativ al politicii și apariția unor noi națiuni. Creșterea studiului comparativ al guvernării a coincis in multe privințe si a fost asociată cu apariția de noi națiuni in lume. In 1945, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, erau aproximativ 70 de state independente, aproape toate în Europa și in cele două Americi, America Latina fiind singura parte a lumii in dezvoltare în care lupta pentru independență a dus la fundamentarea de noi state din colonii, după exemplul Statelor Unite, în prima jumătate a secolului al XlX-lea.

Unele state noi s-au creat in estul Europei în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și după Primul Război Mondial din destrămarea imperiilor Otoman şi Austro-Ungar, dar principalul imbold spre

11

independență a fost dat între sfârșitul anilor '40-'60, perioada în care numărul de state independente s-a dublat. Acestea s-au format mai ales in sudul si sud-estul Asiei, Orientul Mijlociu, nordul Africii si Africa Subsahariană. După o acalmie in timpul căreia doar un număr mic de state insulare au devenit independente, mai cu seama in Pacific si Caraibe, un val ulterior de state independente au apărut la sfârșitul anilor '80 ca rezultat al destrămării Uniunii Sovietice si Iugoslaviei. Astfel, la jumătatea anilor '90 erau peste 170 de state, majoritatea dintre ele având populații mici sau foarte mici, cu excepția a doi giganți (China si India, fiecare dintre ele cu aproximativ un miliard de locuitori) si a unui număr mic de state foarte populate (Statele Unite, Indonezia, Brazilia, Rusia, Japonia, Bangladesh, Pakistan și Nigeria) care au intre 100-250 milioane locuitori.

Apariția de noi țări a afectat in mod vizibil caracterul studiului comparativ al politicii. Deloc surprinzător, a fost mai întâi în esență un domeniu de studiu european si nord-american, preocupându-se ulterior din ce in ce mai mult de lumea in curs de dezvoltare. Pe parcursul acestui proces, studiul comparativ al guvernării a devenit din ce in ce mai complex și s-au făcut de obicei eforturi pentru a depăși dificultățile impuse de comparațiile universale.

Sfera de cuprindere a studiului comparativ al guvernării este astfel studiul combinat al elementelor din societate care formează un astfel de sistem politic. Aceste elemente includ corpuri stabilite de constituții, cum sunt președințiile, cabinetele si forurile legislative; dar includ si partide, grupuri (pana intr-acolo încât acestea iau parte la politicile guvernamentale), birocrații și tribunale. Astfel, sistemele politice se si aseamănă, dar se și deosebesc în două direcții. Mai întâi, multe din elementele acestor sisteme sunt aceleași, dar nu toate; unele exista numai in anumite sisteme politice. In al doilea rând, modul in care se combina sau se întrepătrund aceste elemente variază de la un sistem la altul.

Constituționalism, behaviorism și neo-instituționalism in studiul comparativ al guvernării. Principala preocupare a studiului comparativ al guvernării s-a modificat semnificativ în decursul secolului XX. Se pot distinge trei faze:

• faza constituționalistă, până in preajma celui de-al Doilea Război Mondial, Constituțiile fuseseră introduse treptat in Europa si America Latina. Ele erau concepute ca definind sistemele politice ,,moderne", chiar dacă acestea erau uneori grav denaturate.

• faza behaviorista, cu precădere in anii 1940, 1950 si 1960. Behaviorismul s-a bucurat inițial de succes în studiul politicii naționale, mai ales in Statele Unite. S-a bazat pe recunoașterea faptului că studia in esență ce se întâmpla in realitate, nu ce se susținea in mod formal (vezi Dahl, 1963). Abordarea s-a aplicat in mod natural studiului comparativ al guvernării, acolo unde multe constituții nu se aplicau si unde predominau dictaturile. Totuși, behaviorismul nu a putut fi folosit in studiul comparativ al guvernării fără o nouă structură: aceasta avea să fie oferită de conceptul de sistem politic.

• faza neo-instituționalistă, care a început in anii '70 cu recunoașterea faptului că nu totul poate fi înțeles prin studiul comportamentului. Structurile erau esențiale. Criticii behaviorismului au subliniat faptul că era nevoie în special ,,sa se aducă statul înapoi" (Skocpol in Evans et al., 1985) și, împreună cu statul, o întreagă gamă de instituții. Rezultatul este o abordare mai echilibrată și o analiză mai complexă care are în vedere instituțiile și comportamentul, constituțiile si practicile. Acestea fac ca studiul comparativ al guvernării să fie mai bine pregătit să explice variațiile semnificative existente în lumea contemporană.

12

Tema 3. Metodologia analizei comparative

Planul:

1. Studiile de caz.

2. Comparaţiile focalizate.

3. Tabelele de adevăr.

4. Analizele statistice.

O perspectivă analitică fructuoasă asupra nivelurilor şi dimensiunilor analizei comparative este cea metodologică asupra căreia vom insista în continuare. Patru membri principali din familia metodelor sunt utilizaţi în analiza politică comparată: studiile de caz, comparaţiile focalizate, tabelele de adevăr şi abordările statistice. Toate aceste metode se bazează pe contrastul dintre cercetările de caz şi cercetările orientate pe variabile.

Variabilele sunt diferitele entităţi pe care le măsurăm, controlăm sau manipulăm într-o cercetare. Variabilele independente sunt cele pe care le considerăm că nu depind de alte variabile implicate, în timp ce variabilele dependente au valorile determinate de primele. In general, este dificil de făcut o distincţie clară între cele două tipuri, o variabilă dependentă într-o cercetare putând fi independentă în alta. Două variabile sunt în relaţie dacă într-un set de observaţii valorile acestora sunt distribuite într-o manieră consistentă.

Cu alte cuvinte, valorile unor variabile sunt corelate dacă acestea corespund în mod sistematic unora altora. Pe baza relaţiilor dintre variabile descoperim corelaţii şi sensuri, în afara cărora orice cercetare este de neconceput. Vom prezenta, în continuare, fiecare din cele patru metode amintite deja ca utilizate în politicile comparate.

1. Studiile de caz.

In studiile de caz, obiectivul este furnizarea unei relatări detaliate asupra unui episod sau a unei teme de mai largă audienţă: de pildă, studierea specificului unei lovituri militare sau examinarea unei revoluţii dintr-o ţară sau regiune anume. Studiile de caz au o contribuţie importantă la cunoaşterea politică dacă "analiza este făcută dintr-o perspectivă comparativă ce ne asigură că descrierea cazurilor particulare poate fi evaluată în termenii unor constructe analitice mai largi. Aceasta înseamnă că nu putem da o explicaţie valabilă unui caz particular decât pe baza unor ipoteze generale verificabile în varii contexte. Cu alte cuvinte, un singur caz, dacă este semnificativ şi bine ales, poate oferi explicaţii valide şi ilustrări detaliate pentru teme de mai larg interes; de pildă, SUA pentru regimul prezidenţial, Japonia pentru "revoluţia modernizării" în Extremul Orient, Australia pentru republicanismul federal, ţările scandinave ca model de stabilitate politică, Tailanda pentru felul în care ţările Asiei de est au răspuns la criza financiară de la sfârşitul anilor '90, Benin pentru studiul democratizării în Africa, Internetul ca ilustrare a controlului informaţional global asupra crimei organizate la scară planetară, etc.

Natura problemei analizate este, de asemenea, un factor important pentru a decide dacă un studiu de caz are sau nu valoare pentru un comparatist. Prin studiile de caz se aprofundează, aşadar, subiectul acceptat deja în cadrul disciplinei ca semnificativ. In felul acesta, studiile de caz sugerează strategii pentru selectarea unor topici (subiecte). In practică, ele folosesc multiple metode şi tehnici de cercetare.

13

De aceea, se şi acceptă existenţa mai multor tipuri de studii de caz: reprezentative, prototipice, deviante, cruciale, arhetipale.

Cazurile reprezentative sunt prima şi cea mai comună formă a studiilor de caz deoarece prin ele se selectează cazurile tipice. De pildă, Polonia pentru tranziţia post-comunistă.

Cazurile prototipice sunt tipul secund al studiilor de caz. De data aceasta un subiect este ales nu pentru că este reprezentativ (tipic), ci pentru că se aşteaptă şi se contează să devină astfel, după formula "prezentul lor este viitorul nostru". Astfel, în secolul al XlX-lea Alexis de Tocqueville a studiat America datorită interesului său pentru noua politică a democraţiei ("dorinţa mea a fost să găsesc acolo cunoștințe din care am putea extrage noi înşine un profit"). Astăzi, europenii încă privesc spre SUA ca spre un port-drapel al inovaţiilor tehnologice şi al marilor tendinţe economice. Ca întotdeauna, însă, influenţa prototipurilor asupra outsiderilor rămâne deschisă, pozitivă sau negativă.

Cazurile deviante se bazează pe o logică diferită în raport cu cele reprezentative şi prototipice. Scopul cazului deviant este să arunce lumină asupra a ceea ce este excepţional şi atipic. De pildă, ţări unde comuniştii rămân la putere, or în care guvernează militarii, ţări ce se dovedesc, astfel, imune la procesul de democratizare şi după revoluţia anticomunistă. Sau, de ce India este o excepţie de la teza conform căreia democraţia presupune prosperitate? Un alt caz atipic este analizat în studiul lui Richard Rhodes privind nedezvoltarea în Anglia - datorită caracterului insular al geopoliticii Marii Britanii -, a unei puteri centrale birocratice până la mijlocul secolului al XlX-lea (mult mai târziu decât majoritatea ţărilor din Europa occidentală)".

Cazurile cruciale sunt uneori comandate, dar sunt mai rar folosite în analiza comparată. Ideea de bază este aceea a testării teoriei în condiţiile cele mai puţin favorabile; dacă o propoziţie poate fi verificată în condiţiile cele mai puţin favorabile pentru validitatea ei, este probabil ca ea să fie validă în toate celelalte circumstanţe. Dacă democraţiile se consolidează într-o serie de ţări lipsite până acum de experienţa unei asemenea forme de guvernământ, atunci putem fi siguri că mişcarea modernă către democraţie este semnificativă. Dacă, de pildă, aflăm tendinţe de democratizare în Arabia Saudită, atunci am asista, desigur, la un caz crucial de democratizare.

In sfârşit, cazurile arhetipale sunt acelea care creează categorii analitice, cazuri emblematice cu mare foiţă de iradiere. Revoluţia Franceză de la 1789, de pildă, este arhetipul revoluţiei moderne, matricea formatoare a ideii de revoluţie politică modernă. In mod asemănător, prezidenţia americană este mai mult decât ilustrarea sistemului prezidenţial de guvernare; ea este modelul ce a influenţat toate tentativele de creare şi implantare a unui asemenea sistem politic, în special în America Latină.

2. Comparaţiile focalizate.

Situate între studiile de caz şi analizele statistice, comparaţiile focalizate pun în lumină modalităţile de interacţiune ale unui mic număr de factori importanţi pentru analiza unui proces politic dintr-un număr redus de ţări. Cel mai adesea, numărul de ţări este de două sau trei, o comparaţie binară sau triangulară, aşadar. Accentul este pus pe comparaţie, pe relaţia dinamică între factori şi nu pe situaţia de caz dintr-o ţară. Interesează, aşadar, comportamentul comparat al sistemelor politice dintr-un mic număr de ţări, în contextul desfăşurării unor fenomene importante: revoluţii politice, tranziţii democratice, procese modernizatoare, evoluţii ale culturii politice şi transformări în nivelul educaţiei civice etc. Comparaţiile focalizate sunt sensibile la dimensiunea istorică, la factorul timp făcând, astfel, posibile analogiile istorice ca metodă de prognoză. Deşi istoria nu se repetă niciodată la fel, anumite

14

aspecte ale prezentului pot semăna cu anumite situaţii istorice cunoscute. In aceste condiţii, deoarece consecinţele acestor situaţii istorice se cunosc, se pot prevedea consecinţele situaţiei prezente. Dar, trebuie să evaluăm critic situaţiile comparate pentru a stabili validitatea analogiei. Numai astfel putem evita analogiile istorice forţate, evaluările politice greşite şi concluziile strategice eronate.

Fiecare domeniu de cercetare empirică este descris şi analizat în cadrul comparaţiei focalizate prin "unităţile" avute în vedere şi caracteristicile acestora, denumite "variabilele". Problema ce se ridică, în continuare, este aceea a selectării unităţilor şi variabilelor în funcţie de subiectul avut în vedere, dar şi de metoda specifică folosită. Intr-o selecţie primează, de obicei, interesul intrinsec pentru problematica specifică, deci pentru subiectul ca atare.

Metodologic vorbind, se utilizează două tipuri de strategii alternative: selectarea unităţilor şi variabilelor necesare comparaţiei focalizate pe baza contrastului sau a similarităţii existente între ele. In cazul strategiei bazate pe contrast, câteva exemple de comparaţii focalizate ar fi sugestive pentru a demonstra, totodată, importanţa subiectului ales. De pildă, de ce economia Chinei comuniste creşte mult mai repede decât cea a Indiei democratice? De ce Marea Britanie a beneficiat de o tranziţie spre democraţie mai paşnică decât Germania? De ce este Congresul SUA mai autonom faţă de executiv, în raport cu parlamentul canadian? In cazul strategiei bazate pe similarităţi subiectul rămâne important, comparaţia focalizată scoţând în relief şi explicând, totodată, trăsăturile asemănătoare ale unui numai' mic de ţări. De ce, de pildă, ţările scandinave prezintă caracteristici comune sau, cel puţin, asemănătoare? Care sunt caracteristicile statelor din flancul sudic al Alianţei Nord-Atlantice? Cum se explică performanţele unor state din Asia de sud-est? Obiectivul comparaţiei focalizate pe similarităţi este acela de a cerceta cât de multe au în comun aceste ţări în ceea ce priveşte originile istorice, evoluţiile politice, caracteristicile sistemice (structuro-funcţionale) în plan economico-financiar, politico-administrativ, cultural-simbolic şi care sunt efectele acestor similarităţi?

Importantă şi dificilă în analiza comparativă a entităţilor asemănătoare, sau ex-similare, este descoperirea şi explicarea diferenţelor semnificative dintre acestea. De ce, unele ţări arabe practică o politică anti-occidentală, iar altele nu? De ce Arabia Saudită, Kuweit sau Maroc, de pildă, sunt pro-occidentale, iar Iran, Irak, Siria sau Libia se situează pe poziţii anti-occidentale? Cum se explică existenţa conflictelor între unele state membre ale Comunităţii Statelor Independente? Intre Rusia şi republicile caucaziene, sau Armenia şi Azerbaigian, de exemplu? De ce în procesul tranziţiei şi modernizării statelor ex-comuniste din Europa centrală şi de est se manifestă diferenţe atât de importante între Polonia, Cehia şi Ungaria, pe de o parte. România, Bulgaria sau Macedonia, pe de altă parte?

Desigur, este dificilă găsirea unui răspuns simplu şi direct la asemenea probleme ce necesită analize multiple şi studii de caz detaliate. Pentru moment, referitor la problema diferenţelor semnificative în cadrul sistemelor asemănătoare sau ex-similare, trebuie să arătăm că aceasta constituie un reper important în analiza comparată. Adam Przeworski şi H.Teune subliniau, încă din anul 1970, că "modelul sistemelor similare se bazează pe credinţa că un numai' de diferenţe teoretic semnificative va fi totdeauna găsit în interiorul sistemelor similare şi că aceste diferenţe pot fi utilizate în explicaţie. Modelul sistemelor alternative, în căutarea eterogenităţii, se bazează pe credinţa că, în pofida diferenţierii inter-sistemice, populaţiile pot fi diferite numai în privinţa unui număr limitat de variabile sau relaţii"28. In felul acesta se pot realiza combinaţii de cazuri ce conduc la găsirea unei adevărate chei de control asupra dinamicii variabilelor contrastante şi similare utilizate într-o comparaţie focalizată.

3. Tabelele de adevăr

15

Se constituie ca o formă a analizei comparate de factură calitativă. Scopul lor este descoperirea cauzelor şi extragerea inferenţelor cauzale prin compararea variabilelor din multitudinea studiilor de caz. Tabelele de adevăr operează cu variabilele independente şi dependente şi, de asemenea, cu o serie de calificative, precum: "da", "parţial", "nu", (de exemplu, dacă o ţară este democratică sau autoritară), şi nu cu variabilele numerice care sunt asociate analizelor statistice (de exemplu, care este venitul naţional al unei ţări). Tabelele de adevăr adiţionează şi sistematizează propoziţii esenţiale despre un numai' de cazuri făcând, astfel, posibilă combinarea şi compararea variabilelor incluse în cercetare. Fiecare combinaţie de variabile este reprezentată de o combinaţie de "da"-uri, situaţii parţiale, "nu"-uri etc., înşiruite într-un tabel. Astfel, cazurile din realitatea politică pot fi caracterizate prin succesiunea afirmaţiilor, parţialităţilor şi negaţiilor. Alte rânduri pot fi goale, reprezentând configuraţii posibile dar nu şi actuale.

Vom exemplifica analiza comparată prin tabelele de adevăr, apelând la analiza sistemului politic din Rusia anului 1994, comparativ cu aceea a sistemului politic al URSS în 1987. Apelăm, aşadar, la analiza comparată a sistemelor politice din Rusia de dinainte şi de după căderea comunismului, inspiraţi de o cercetare realizată de o echipă coordonată de Gabriel Almond. Variabilele luate în evidenţă în această analiză sunt ordonate într-un dublu plan: structural-instituţional şi funcţional. In plan structural-instituţional sunt evidenţiate următoarele variabile: instituţiile sociale (familia, profesiile şi ocupaţiile, şcoala, arta şi cultura), grupurile de interese, partidele independente, partidul comunist, sovietul suprem, mass media, birocraţia, președinția. In plan funcţional apar ca variabile: socializarea politică, recrutarea cadrelor, comunicarea, articularea şi agregarea intereselor, elaborarea, implementarea şi adjudecarea deciziilor politice. In tabelele de adevăr ce urmează a fi prezentate, variabilele structural-instituţioiiale sunt ordonate pe orizontală, iar cele funcţionale pe verticală. In acest fel, apare o textură de şiruri şi coloane, interiorul fiecărei poziţii putând fi completat, în mod corespunzător, cu diferite valori de adevăr (da, nu, parţial). Trebuie să facem, de asemenea, menţiunea că, în timp ce variabilele structural-instituţionale şi cele funcţionale aparţin autorilor citaţi, calificativele acordate se îndepărtează, pe alocuri, de judecăţile evaluative ale acestora.(vezi tabelele)

Cele două tabele de adevăr oferă o comparaţie grafică simplificată a structurilor și funcţiilor politice în Rusia înainte şi după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Sunt puse, astfel, în evidenţă efectele celor două schimbări revoluţionare ce au cuprins perioada anilor 1989-1991: sfârşitul dominaţiei partidului unic (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), şi dezintegrarea Uniunii Sovietice ca stat federal compus din cele 15 republici unionale (decembrie 1991). Ca rezultat al acestor două evenimente istorice, Rusia - republica centrală a fostei uniuni comuniste -, devine un stat independent necomunist. De altfel, încă înainte de lovitura de stat comunistă din august 1991, Boris Elţin - vechi rival al preşedintelui sovietic Mihail Gorbaciov -, fusese ales preşedinte al Rusiei în alegerile populare din iunie 1991. După lovitura de stat, Elţin scoate în afara legii partidul comunist, el însuşi rămânând în afara oricărei organizaţii politice. Pe lângă președinție, Rusia este condusă de legislativ şi guvern ce răspund în faţa preşedintelui. Este legalizată activitatea partidelor politice care, raportată la anii 90, rămâne intr-un stadiu incipient de organizare şi eficacitate. Eliberată de constrângerile politice şi ideologice impuse de partidul comunist, dar şi de sprijinul financiar al acestuia, mass media se adaptează noilor condiţii şi exigenţe comerciale, căutând noi sponsori. Diferitele grupuri de interes şi presiune - asociaţiile patronale şi financiare, uniunile sindicale -, tot mai organizate şi mai active, devin rapid actorii unei noi arene politice. Dacă instituţiile sociale cunosc doar o relativă emancipare, se poate spune că, în schimb, birocraţia rămâne la fel de puternică, închisă şi autoreproductivă în cele două tipuri de sisteme politice avute în vedere.

16

Compararea structurilor şi funcţiilor sistemelor politice din cele două tabele de adevăr pune în evidenţă, aşadar, marile transformări din Rusia de după prăbuşirea comunismului: transformarea regimului politic prin dispariţia URSS şi apariţia Rusiei ca stat independent necomunist; trecerea de la monopolul politic al partidului comunist la pluripartitism; creşterea importanţei instituţiilor sociale, mass mediei şi a grupurilor de interese în elaborarea, implementarea şi adjudecarea deciziilor politice. Studiind tabelul valorilor de adevăr ale sistemului politic al Rusiei după 1994 se poate observa că rolul partidelor este relativ scăzut, în timp ce rolul parlamentului, birocraţiei şi, mai ales, al președinției este destul de mare. Analiza comparată a celor două sisteme politice ne conduce la concluzia că marea dilemă a Rusiei de dinaintea instaurării comunismului - aceea privind posibilitatea sau imposibilitatea democraţiei în această tară -, este în continuare valabilă.

4. Analizele statistice.

Sunt frecvent utilizate în politicile comparate; importantă este, însă, perceperea unei imagini corecte asupra rolului şi limitelor cuantificării în ştiinţele politice. In acest context, problema racordării teoriei, datelor empirice, inclusiv statistice, şi a metodei este mereu actuală în practica cercetării ştiinţifice. "Carul ştiinţei - scria cu umor şi realism Mattei Dogan -, este tras de trei cai: teoria, datele şi metoda. Dacă cei trei cai nu aleargă cu aceeaşi viteză, carul se poate dezechilibra. O asemenea desincronizare s-a produs în domeniul politicilor comparate. In ultimele trei decenii, calul fluturând steagul metodologiei a alergat mai repede decât calul care căra povara datelor empirice, iar calul teoriei a încercat în mod repetat să iasă şi el din ham. Există astăzi în domeniul politicii comparate un serios decalaj între substanţă şi metodă, în special, în domeniul cercetării cantitative. Calul metodologiei, crescut şi educat in statistică, algebră, economie, psihologie socială şi ştiinţa computerelor a fost adoptat cu entuziasm de o serie de politologi comparatişti. Dar acest cal priceput nu s-a acomodat, în noul domeniu, cu cel de-al doilea cal, cel de tracţiune ce căra din greu materialul statistic neprelucrat. Cât despre al treilea cal - cel al teoriei -, el este concurențial şi foarte individualist. Lui nu-i place < fânul > statisticii, ci preferă conceptele".

Rezultă de aici că, în ultimele decenii, importantul avans dobândit de metodologia statistică şi construcţia teoretică nu a fost contrabalansat de un progres asemănător în ceea ce priveşte culegerea şi prelucrarea efectivă a datelor. Din păcate, prea des exerciţiile statistice servesc drept substitut judecăţilor critice şi unei mai clare înţelegeri a realităţilor politice. Se verifică astfel, încă odată, cele spuse cu decenii în urmă de Morman T. Uphoff şi Warren Ilchman: "Reducerea sistemelor sociale la un set de ecuaţii are meritul eleganţei dar, rareori, pe acela al relevanţei". De aceea, înainte de a aplica diferitele metode de analiză statistică, este necesară crearea bazei de date prin stocarea informaţiilor, a datelor cantitative şi organizarea lor astfel încât să poată servi unor scopuri diverse şi, în special, la investigarea unor relaţii cauzale şi proiectarea unor prognoze.

Materialele cantitative trebuie colectate sistematic şi aranjate în mod corespunzător. Un criteriu important pentru determinarea unităţii de analiză sau a cazului pentru care informaţia este colectată este natura investigaţiei. Pentru aşa-numitele investigaţii transversale (comparative), ţările constituie unităţi de analiză. Dacă dorim să comparăm, de pildă, mai multe state europene din punctul de vedere al protecţiei mediului, atunci va trebui să ţinem cont de următoarele aspecte: calitatea de membru al unei uniuni economice, consumul de energie, cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă, numărul de maşini poluante, procentajul de terenuri cu păduri, numărul de centrale atomoelectrice, activitatea organizaţilor ecologiste. Următorul pas constă în determinarea categoriilor pe scală, adică stabilirea legăturii dintre fiecare informaţie şi variabila care o reprezintă. Pot fi distinse trei tipuri diferite de niveluri de evaluare: 1. nivelul nominal sau categorial, conform căruia orice informaţie diferă doar

17

calitativ de celelalte. La calitatea de membru al unei uniuni economice, de exemplu, există trei răspunsuri posibile, pe care le vom nota astfel: membru al Uniunii Europene = 1; membru asociat al Uniunii Europene = 2; membru al Comunităţii Statelor Independente = 3; alte cazuri = 4. Ţările din fiecare categorie pot fi numărate, datele sortate etc. 2. Nivelul ordinal, unde fiecare informaţie poate fi comparată cantitativ cu oricare altă informaţie. Astfel, prin amplasarea diferitelor variabile şi informaţii pe o scală de evaluare, putem aprecia gradul variat al respectării drepturilor civile într-o ţară sau alta. 3. Nivelul interval în care o valoare precisă din punct de vedere cantitativ poate fi asociată fiecărei variabile. Dacă scala folosită posedă un punct considerat O (zero), atunci ea este o scală proporţională. Variabilele măsurate pe o asemenea scală se numesc variabile metrice, sau indicatori. Dacă dorim, de pildă, să analizăm protecţia mediului, ne putem referi la următorii indicatori: cheltuielile pentru protecţia mediului, numărul de centrale nucleare, procentajul maşinilor nepoluante etc. Monitorizarea sistematică a unor fenomene politice, economice, sociale complexe se realizează, aşadar, prin intermediul indicatorilor. Variaţia indicatorilor serveşte la identificarea tendinţelor proceselor studiate; de asemenea, în analiza comparată a statelor sau a diferitelor regiuni ale lumii.

Printre problemele pe care le ridică comparaţiile statistice se numără şi aceea a Relevanţei în unele situaţii a indicatorilor izolaţi. De aceea se practică tot mai mult tehnica trecerii de la indicatorii izolaţi la indicii compoziţi. Deseori, indicatori consideraţi izolat pot produce distorsiuni în compararea statistică a bunurilor sau serviciilor. Utilizarea, de pildă, a numărului aparatelor de radio la mia de locuitori ca indicator al dezvoltării reţelei de comunicaţii a unei naţiuni s-a dovedit utilă cu decenii în urmă, astăzi fiind însă cu totul insuficientă. Prin combinarea diferiţilor indicatori într-un index, validitatea şi semnificaţia sociologică a datelor poate fi însă îmbunătăţită. Pentru măsurarea speranţei de viaţă a unei populaţii, de pildă, numărul indicatorilor interpelați intr-un indice compozit trebuie să fie suficient de mare: starea de sănătate a populaţiei, calitatea vieţii, calitatea mediului natural, nivelul economic al naţiunii, modelul cultural naţional, situaţia politică şi calitatea clasei politice etc. Observăm că indicatorii înşişi sunt complecşi, cuprinzând în alcătuirea lor numeroase elemente specifice. Astfel, în indicatorul starea de sănătate a populaţiei intră: o serie de indici de natalitate, morbiditate, mortalitate, consum alimentar, consum de medicamente, etc. Din cele arătate până acum, rezultă că indicatorii utilizaţi trebuie să răspundă unor criterii, printre care menţionăm: disponibilitatea şi comparabilitatea datelor, validitatea indicatorilor. Ar fi un nonsens să recomandăm indicatori pentru care nu există informaţia de bază; alegerea indicatorilor trebuie făcută pe baza datelor disponibile. Pe de altă parte, indicatorii utilizaţi trebuie să fie valizi, să reprezinte conceptul pentru care au fost elaboraţi. In acelaşi timp, valorile indicatorilor trebuie să fie comparabile. In mod tradiţional, modelele se compară ţinându-se cont de acurateţea lor, de scopul pentru care au fost create, de gradul lor de simplitate, aplicabilitate şi flexibilitate. Colectarea datelor pentru indicatorii folosiţi la determinarea indicilor se face pentru toate unităţile de analiză (ţări, ani, companii, partide etc.). Informațiile pot fi în formă brută (informaţii despre numărul de demonstraţii într-o anumită ţară într-un an) sau prelucrată ( evaluarea stabilităţii instituţionale a două ţări pe o scală de la - l00 (complet instabil) la + 100 (complet stabil)!

Creşterea numărului indicatorilor sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiei. In vederea simplificării şi controlării datelor se pune, însă, problema corelării indicatorilor şi sintetizării lor în factori. Selectarea indicatorilor pentru analiza de factori contribuie la operaţiile de scalare, construcţii de tipologii, clasificări (analiza cluster). De exemplu, dacă avem de calculat indicele de stabilitate pentru 20 de state, pornim de la selectarea unui număr de indicatori de instabilitate: demonstraţii de stradă; dezordini; atacuri armate; greve; lovituri de stat nereuşite; lovituri de stat reuşite; sancţiuni ale statului; execuţii; victime ale instabilităţii interne; asasinate. După selectarea indicatorilor utilizaţi urmează colectarea datelor, calcularea coeficientului de corelaţie Pearson pentru toate perechile de indicatori,

18

corelaţiile dintre factori şi indicatorii care compun respectivii factori (factorii de încărcare) şi apoi scorurile fiecărui factor. Indicatorii de instabilitate internă amintiţi mai înainte pot fi condensaţi în următorii 4 factori de analiză şi evaluare a stabilităţii interne a unei ţări: participarea democratică, instabilitatea guvernamentală, terorismul antietatic, terorismul etatic.

Din analiza statistică comparată efectuată pe un numai' de 20 de state se observă că participarea este un factor important de stabilitate democratică în cazul marilor democraţii occidentale. Instabilitatea guvernamentală cu efecte economico-sociale negative în ţări precum Republica Dominicană, Guatemala, Columbia, Bolivia, India, Pachistan, Bangladesh ş.a. favorizează terorismul antietatic, iar acesta, la rândul său, reclamă terorismul etatic. O combinare de indici şi cazuri are loc în analiza cluster, metodă de clasificare a cazurilor prin asocierea acestora în grupuri pe baza uneia sau mai multor însuşiri comune şi a mărimii numite distanţa dintre elemente. Fără a intra acum în detalii matematice, trebuie să amintim că tipurile de distanţă mai des folosite în analiza cluster sunt următoarele: pătratul distanţei euclidiene, distanţa euclidiană, suma abaterilor, abaterea maximă. Vom prezenta, în continuare, o aplicaţie a analizei cluster privind clasificarea statelor europene în ceea ce priveşte dezvoltarea. In funcţie de patru indicatori - PNB, speranţa de viaţă, mortalitatea infatilă şi criminalitatea -, ţările europene pot fi clasificate în următoarele grupe: 1) Rusia şi statele exsovietice cu excepţia ţărilor baltice; 2) ţările sud-est europene; 3) ţările central-europene şi ţările baltice; 4) democraţiile occidentale inclusiv cele mediteraniene.

In istoria politicilor comparate, anii plasaţi între 1950 şi 1970 rămân înscrişi drept "anii eroici ai comparaţiilor cantitative", sau "anii de aur ai < corelatelor democraţiei >". Este o perioadă de intense cercetări în care se întâlnesc câteva tendinţe importante: accesul la independenţa politică a cea. 50 foste colonii; răspândirea rapidă a computerelor şi creşterea capacităţii de procesare a unei vaste cantităţi de date; colectarea, standardizarea şi publicarea de către organizaţiile internaţionale, în particular de către diviziunile specializate ale ONU, a unei mari varietăţi de date statistice; finanţarea de către marile fundaţii americane a unor importante cercetări comparate în ţările lumii subdezvoltate sau în curs de dezvoltare din Africa, Asia, America Latină; publicarea a numeroase căiţi şi articole caracterizate prin cuantificarea comparaţiilor, abordarea interdisciplinară, cunoaşterea cumulativă, începând cu anii 70, centrul de interes al politicilor comparate a început să se deplaseze de la naţiunea-obiect la naţiunea-context, de la societăţile integrale la comparaţiile sectoriale, de la < corelatele democraţiei > la economia politică şi comparaţiile statistice la scară mondială. Apar, în acest context, studii de caz , analize binare, comparaţii de ţări similare, comparaţii de ţări contrastante, comparaţii prin omogenizarea conceptuală a unor domenii eterogene. Comparaţiile statistice la scară mondială au intrat însă, spre sfârşitul secolului al XX-lea, într-o perioadă de stagnare. Raţiunea acestui declin constă în discrepanţa calităţii datelor statistice ale ţărilor dezvoltate şi ale ţărilor în curs de dezvoltare. Cercetătorii se izbesc de inegalitatea acurateței informaţiilor, materialelor şi băncilor de date. Lipsa acurateței provine şi din faptul că analizele statistice mondiale se bazează pe mediile naţionale, iar acestea nu reuşesc să ia în seamă diversităţile inter-naţionale şi pe cele intra-naţionale. Or, în problemele de politică şi de pluralitate, diversitatea internă este o dimensiune esenţială. Alte surse de inacurateţe pentru comparaţiile statistice se explică prin absenţa datelor oficiale datorită economiei subterane, pieţei negre, muncii clandestine, economiei paralele. Aceste dificultăţi în corelarea datelor statistice la scară mondială marchează una din limitele actuale ale abordării statistice şi analizei cantitative în politicile comparate. Fără o estimare corectă a ponderii economiei paralele este foarte greu de evaluat cu precizie creşterea sau declinul economiei. In aceste condiţii, devine nesigură şi riscantă orice proiecţie a politicilor corespunzătoare.

19

Dificultăţile legate de trecerea de la evaluarea cantitativă la analiza calitativă şi invers ţin de specificul utilizării metodelor statistice. Vom insista asupra acestora referindu-ne, în continuare, la o altă problemă privind acurateţea indicatorilor statistici. Este vorba despre evaluarea Produsului National Brut. Acesta este definit drept valoarea de piaţă a tuturor bunurilor şi serviciilor produse de economie în timpul unui an. Produsul National Brut nu măsoară, aşadar, standardul de viaţă al populaţiei unei ţări, ci valoarea comercială a bunurilor şi serviciilor produse de aceasta. El este un indicator semnificativ în comparaţiile economice, dar relativ în politicile comparate. Aceasta deoarece proporţia bunurilor comercializate variază în funcţie de nivelul de industrializare. Producţia agricolă este subevaluată. Statutul femeilor, diferenţele de model cultural dintre ţările occidentale şi cele islamice, dintre cele din Nordul dezvoltat şi Sudul subdezvoltat, fluctuaţiile valutare în convertirea diverselor monede naţionale în dolari sau în euro sunt tot atâtea surse de distorsiune în statisticile internaţionale privind Produsul Național Brut pe cap de locuitor. Pentru a putea compara corect diversele valori ale Produsului National Brut pe cap de locuitor ar trebui avea în vedere, aşadar, toate aceste nuanţări şi corecţii. Transformarea aspectelor calitative în variabile măsurabile, şi invers, necesită multiple judecăţi şi scale de evaluare. Pe de altă parte, dacă un expert afirmă că ţara A este mai democratică decât ţara B, aceasta presupune raportarea ţărilor respective la o scală comună de evaluare construită pe baza unor criterii şi grade rezonabil concepute. Cum am putea ieşi, aşadar, din acest impas?

In acest context, vom prezenta în continuare câteva exemple de evaluare politică calitativă plecând de la analiza cuantificată. Intr-un articol despre măsurarea dezvoltării politice naţionale publicat la începutul anilor 60, Phillips Cutright a construit un index simplu şi pertinent al dezvoltării politice. El a alocat câte două puncte pentru fiecare ţară, în fiecare an în care a funcționat parlamentul şi în care partidele minoritare au deţinut cel puţin 30% din numărul locurilor în parlament. De asemenea, a alocat numai câte un punct în fiecare an în care partidele minoritare au avut sub procentul menţionat şi nici un punct pentru fiecare an în care parlamentul nu a existat. Autorul a propus aceeaşi scară şi pentru executiv. După o perioadă de 22 de ani o ţară putea acumula, astei, 66 de puncte. Validitatea acestei metode de evaluare cantitativă poate fi testată retrospectiv. Astfel, el a găsit pentru anul 1963 un dezechilibru în cazul următoarelor ţări: Chile, Filipine, Indonezia, Nicaragua şi Guatemala, unde dezvoltarea politică a fost mai mare decât dezvoltarea socio-economică. De altfel, în aceste ţări faţada democraţiei s-a şi prăbuşit în anii următori. Cutright a prevăzut o situaţie opusă pentru Spania, Portugalia, Cehoslovacia şi Polonia, ţări considerate apte pentru democraţie. Apreciem că modelul lui Cutright este aplicabil şi astăzi în Europa de Est, acolo unde revoluţiile din 1989-1990 ar putea fi explicate prin prăpastia dintre nivelul soci o-economic relativ ridicat (educaţie, sănătate, urbanizare, industrializare) şi nivelul scăzut al dezvoltării politice. In sfârşit, un alt caz de analiză statistică propus de Rod Hague, Martin Harrop şi Shaun Breslin în cea de-a patra ediţie a popularei Comparative Government and Politics. An Introduction, se referă la relaţia dintre mărimea populaţiei unei ţări şi numărul membrilor adunării naţionale din ţara respectivă. Cele două mărimi se constituie în doua variabile aşezate într-un sistem de coordonate, iar corelaţia dintre ele poate fi urmărită printr-o linie de regresie ce oferă soluţiile optime. Utilizând această metodă, apare foarte clar faptul că, de pildă, Adunarea Populară din Coreea de Nord - parlamentul unicameral al unui stat comunist cuprinzând 700 deputaţi -, este supradimensionată în raport cu cele 23 milioane de locuitori ai acestei ţări; în acelaşi timp, Zairul cu cele peste 40 milioane de locuitori dispune de un parlament subdimensionat compus doar din 200 de membrii.

Tema 4. Orientări si tendințe actuale in metoda comparației

Planul:

20

1. Instituţionalismul.

2. Developmentalismul şi noile politici comparate.

3. Neoinstituţionalismul.

Orice strategie de cercetare depinde de modalitatea abordării temei, natura întrebărilor şi problemelor ridicate, calitatea ipotezelor ce urmează a fi testate. Relativ la tematică, problematică, ipoteze etc., politicile comparate pot fi considerate - în măsura în care depăşesc maniera descriptivă, atingând exigenţele explicaţiei şi comprehensiunii -, deschiderea către practică a filosofici, ori teoriei politice. In această calitate, politicile comparate explorează asemănările şi diferenţele dintre multiplele tipuri şi variante de sisteme politice din perspectiva unor aspecte esenţiale: conflict şi compromis, putere şi legitimare, echitate şi justiţie, eficacitate şi organizare, instituţii şi procese, structuri şi funcţii etc. Rezultă, de aici, un vast câmp de cercetare pentru analiza comparată a sistemelor politice.

Din multitudinea orientărilor şi tendinţelor ce caracterizează universul politicilor comparate, trei par a fi cele mai importante: instituţionalisnuil, developmentalismul şi neoinstituţioncdistnul. Prima manieră de abordare îşi centrează interesul pe analiza structuro-funcţională a instituţiilor diferitelor tipuri de sisteme politice: monarhic sau republican, prezidenţial, semiprezidenţial, parlamentar, unitar sau federal. A doua manieră de abordare îşi lărgeşte sfera de interes prin includerea teoriilor schimbării sociale, dezvoltării şi modernizării politice. In sfârşit, a treia manieră de abordare le combină pe primele două, manifestând aceeaşi deschidere către structurile instituţionale şi procesele schimbării.

1. Instituţionalismul

Instituţionalismul a fost orientarea cvasi-exclusivă în politicile comparate până după al doilea război mondial. Obiectul său de analiză îl constituie compararea instituţiilor, legilor şi constituţiilor statelor occidentale. Problematica clasică a analizelor comparate cuprinde, în principal, studierea instituţiilor democratice: distribuţia puterii între instituţiile statului, raporturile dintre executiv, legislativ şi judiciar, dintre naţiune şi stat, dintre guvernarea centrală şi cea locală, dintre sistemul unitar şi cel federal, centralizare şi descentralizare, aleşi şi administraţie etc. Politicile comparate presupun examinarea detaliată - ţară cu ţară, instituţie cu instituţie, funcţie cu funcţie -, a modalităţilor în care funcţionează regimurile politice, de preferinţă democratice şi reformiste nepierzându-se, însă, din vedere, replica regimurilor autoritare, pecum şi spectrul ameninţător al totalitarismului.

Originile politicilor comparate sunt, virtual, identice cu cele ale teoriei politice. Se poate spune că relaţia dintre teoria (filosofia) politică şi politicile comparate au fost reciproce. Fiecare dintre ele a contribuit la analiza structurii puterii şi a instituţiilor acesteia, la compararea diferitelor forme ale justiţiei sociale, la imaginarea celei mai bune forme de guvernământ şi la educarea cetăţenilor în spiritul virtuţilor etice şi civice. Instituţionalismul şi-a extras sursele din gândirea şi practica politică a cetăţii or-stat şi a imperiilor antichităţii, în particular, din primele analize comparate efectuate de Aristotel.

21

Influenţa lui Aristotel de-a lungul a peste două mii de ani de gândire politică rămâne impresionantă. Analiza "universalistă" a lui Aristotel rămânea, însă, prea generală şi oarecum simplificatoare pentru noile realităţi politice şi contexte istorice apărute odată cu modernitatea. Cadrele generale ale unei comparaţii globale fuseseră descoperite şi formulate, dar aceste cadre erau prea largi şi prea vagi pentru a permite o analiză detaliată a diferitelor regimuri politice şi sisteme sociale. Trebuiau găsite mijloacele prin care această analiză să poată fi aplicată concret; trebuiau găsite, aşadar, instrumentele capabile să depăşească normativismul. Acestea nu puteau fi altele decât instituţiile bine definite în noul context spiritual oferit de paradigma raţionalist-contractualistă a modernităţii politice. Locke şi Montesquieu sunt cei care reuşesc să fondeze, în acest nou context, o teoiie constituţională bazată pe o analiză detaliată şi complexă. Odată cu ei apare comparativismul constituţional ce avea să domine teoria politică timp de circa două secole. Filosofici politică clasică greacă, dreptul civil roman si raţionalismul-contractual ist modern sunt cele trei mari şcoli de gândire care au forjat, de fapt, paradigma instituţională în orizontul analizei comparate.

Strânsele conexiuni între filosofia politică, dreptul civil şi evoluţia istorică au condus politicile comparate spre două tradiţii diferite, dar suprapuse: continentală şi anglo-saxonă. In opinia lui David Apter, pentru disciplina politicilor comparate, tradiţia anglo-saxonă este mai importantă, aceasta dispunând de un pedigri ce descinde în secolul al XlII-lea38. In acest context, instituţionalismul poate fi perceput ca o istorie a constituţionalisrmilui, a tranziţiei de la monarhia absolută la stătu.! de drept. El este marcat de transferul puterilor generale şi specifice de la monarh spre parlament prin dreptul contractual. Totodată, instituţionalismul are în vedere examinarea procedurilor şi instrumentelor prin care libertatea instituţionalizată a individului poate fi făcută să servească drept condiţie a obligaţiei şi ascultării politice. Numai că marele transfer de putere şi drepturi de la monarhul absolut spre democraţia parlamentară şi individul liber s-a făcut prin revoluţii politice ce nu au exclus violenţa şi războiul. Aşadar, se ridică următoarea problemă: cum ar putea deveni constituţionale ideile avansate prin aceste revoluţii sângeroase? Dacă fiecare revoluţie este reprezentată de un sistem de guvernământ ce-şi propune să se conformeze cât mai bine naturii umane, care este, atunci, cel mai potrivit aranjament instituţional? Ce configuraţie capătă, în acest caz, puterea constituţiilor democratice şi liberale?

Trebuie arătat, mai întâi, că instituţionalismul vizează democraţia ca sistem al ordinii deschise. Aceasta înseamnă că dacă ordinea este prioritară, dreptul alegerii libere rămâne central. Ordinea şi alegerea devin, astfel, standardele evaluării oricărei forme de guvernare. Vom compara, din această perspectivă, guvernările din Anglia, SUA şi Franţa, aşa cum funcţionau după ce revoluţiile avuseseră loc în fiecare din aceste ţări: parlamentarismul britanic se prezenta ca un model de sistem parlamentar unitar, stabil şi democratic; modelul american ilustra sistemul prezidenţial într-o republică federală cu un localism accentuat, iar Franţa versiunea instabilă a sistemului parlamentar. Se poate observa că statele şi guvernările pot fi evaluate prin distanţa lor faţă de primele două - sistemul parlamentar şi sistemul prezidenţial -, primul fiind preferat celui de-al doilea. In acest context, instituţionalismul poate fi definit drept aranjamentul politic cel mai apt să rezolve raporturile dintre ordine şi alegere, individ şi comunitate, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor în conformitate cu legitimitatea şi consensul asupra

22

autorităţii, separarea puterilor executivă şi legislativă, aranjamentele electorale, jurisdicţia curţii şi a magistraţilor.

O succintă trecere în revistă a organizaţiilor internaţionale contemporane -începând cu ONU, UNESCO, OMS, FMI sau NATO şi terminând cu OSCE, UE sau Consiliul Europei -, demonstrează faptul că paradigma instituţională furnizează cadrele analitice necesare politicilor comparate. Dacă se vorbeşte, totuşi, astăzi de o 'criză' a organizaţiilor internaţionale, considerăm că este vorba de o criză de creştere, o criză de dezvoltare legată de multiplele probleme şi cereri cu care aceste organizaţii se confruntă : securitatea internaţională; reglementarea intervenţiilor internaţionale în contextul războaielor civile; organizarea şi urmărirea schimbului de informaţii, bani, mărfuri, armament; problemele mediului şi ale ecosistemului etc. Intr-o lume caracterizată prin multiplicarea problemelor inter şi suprastatale la nivel regional şi mondial, pe fondul accentuării clivajelor nord-sud, est-vest, organizaţiile internaţionale stabilite prin convenţii şi dispunând de o personalitate instituţională recunoscută devin, tot mai mult, din arbitrii, factori de politică internaţională şi responsabilitate suprastatală. Pentru a avea, însă, puterea de decizie şi autoritatea legală necesare, o organizaţie internaţională trebuie să fie creată printr-un pact, adică printr-un instrument juridic care stabileşte acordul statelor implicate.

Noi perspective şi modalităţi de analiză comparată a sistemelor politice apăreau, aşadar, în orizontul începutului celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Una dintre acestea este developmentalismul legat de problemele decolonizării şi modernizării noilor state ale lumii a IlI-a, precum şi de cele ale societăţilor industriale şi postindustriale occidentale.

2. Developmentalismul şi noile politici comparate.

Centrate pe problemele creşterii economice, dezvoltării sociale şi modernizării politice, noile politici comparate apărute după al doilea război mondial s-au înscris în curentul cunoscut sub numele de developmentalism. Expresie a optimismului mai general caracteristic acestei perioade, optimism generat de performanţele ştiinţifico-tehnologice, victoria asupra fascismului şi speranţele legate de procesul decolonizării, developementalismul şi noile politici comparate constituie o etapă specifică în istoria comparativismului politologic. Este vorba de etapa consacrată analizei şi modelării proceselor de dezvoltare şi modernizare prin care societăţile mai puţin dezvoltate încep să dobândească caracteristicile societăţilor dezvoltate. In contextul diferenţelor ideologice şi culturale şi a sensibilităţilor de ordin rasial, etnic, naţional sau religios, definirea dezvoltării şi subdezvoltării, găsirea conceptelor şi criteriilor operaţionale specifice analizei proceselor de dezvoltare şi modernizare au constituit preocupările noilor politici comparate în orizontul developmentalismului anilor 50, 60, ai secolului al XX-lea.

Dar, dacă premisa şi promisiunea dezvoltării şi modernizării reprezentau, în sine, partea bună a lucrurilor, pericolele veneau dinspre împărţirea lumii, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în două mari sisteme: capitalismul democrat-liberal şi comunismul sovietic. Această viziune asupra sistemului mondial a conferit developmentalismului o anumită ambiguitate, repede exploatată de expansionismul sovietic şi unele ţări din "lumea a treia", dar şi de teoriile "generale", globalizante şi reducţioniste emise de unele cercuri occidentale suspectate de "neo-imperialism". Din această perspectivă politic divizată,

23

fiecare mişcare politică spre stânga - fie că avea loc în Cuba, Somalia, Angola, Laos sau Chile -, era percepută în Occident ca un succes pentru Uniunea Sovietică; în mod corespunzător, fiecare mişcare în favoarea democraţiei, fie că se întâmpla în Spania, Grecia, Brazilia sau Coreea de Sud, era adjudecată ca un succes pentru SUA şi aliaţii acesteia. In plan ideologic, propaganda comunistă a apelat la teza marxist-leninistă a ascuţirii luptei de clasă dintre capitaliştii exploatatori şi proletarii exploataţi. Transpusă, la scară planetară, această teză a luat forma opoziţiei dintre metropolele dezvoltate şi coloniile subdezvoltate. Pe de altă parte, opoziţia dintre ţările capitaliste dezvoltate şi ţările comuniste autodefinite 'In curs de dezvoltare" a devenit, de asemenea, un teren de manifestare a luptei de clasă generalizată la scară mondială . In acelaşi timp, teoriile "generale" ale dezvoltării emise de unele cercuri occidentale rămâneau doar nişte încercări meritorii, dar simplificatoare, de copiere şi transpunere a modelului occidental de dezvoltare şi modernizare în condiţii diferite de schimbare socială. De fapt, problema politică pentru tinerele state naţionale consta în combinarea decolonizării cu redirecţionarea naţionalismului pe linia democratizării instituţiilor statului şi creării economiei de piaţă. Colonialismul devenea, în aceste condiţii, mai degrabă tutelar decât hegemonie, iar instituţiile democratice erau concepute ca instrumente ale construcţiei statului naţional şi ale arbitrării economiei de piaţă. Democraţia în plan politic şi piaţa în plan economic creau, în fond, un sistem de dublă piaţă: politică şi economică care, pentru adepţii comunismului era considerat un sistem de natură "neo-imperialistă".

Competiţia dintre sistemul democrat-liberal şi cel totalitar-comunist a avut multiple consecinţe în ţările occidentale, iar una dintre cele mai importante în orizontul analizei comparate, a fost apariţia celor două modalităţi, alternative, de concepere a developmentalismului: teoriile modernizării şi teoriile dependenţei. Teoriile modernizării descind din modelul analitic practicat de Max Weber pentru cercetarea rolului eticii protestante în apariţia "spiritului capitalismului". Printre teoreticienii modernizării se minieră un grup de importanţi specialişti în analiza comparată şi în studiile de caz: Gabriel Almond, Samuel Huntington, David Apter, Lucian Pye, Myron Weiner, Leonard Binder, Edward Shils, Talcott Parsons. Pentru partizanii teoriei modernizării, "decolonizarea plus creşterea economică plus democratizarea" constituie formula obţinerii independenţei de sub patronajul colonialismului tutelar. Având drept model analiza capitalului şi a sistemului capitalist efectuată de Karl Marx, teoriile dependenţei - susţinute de economişti precum Paul Baran şi Andre Gundar Frank, istorici ca Paul Anderson şi Eric Hobsbawm sau politologi precum Gavin Kitching, Colin Leys şi Benedict Anderson -, consideră că la baza colonialismului stă o strategie a hegemoniei şi dominaţiei imperialiste ce trebuie atacată în principiu şi în practică.

Eliberat de conotaţiile ideologice de inspiraţie sovietică, dar şi de tentaţiile reducţioniste sugerate de o posibilă "pax americana", conceptul de "dezvoltare socială" îşi poate recăpăta valoarea teoretică şi operaţională pentru analiza comparată, dacă este înţeles ca: ansamblul proceselor de multiplicare integrată a rolurilor şi structurilor funcţionale specifice unui anume tip de. societate. Aceasta înseamnă că dezvoltarea socială presupune corelarea dezvoltării economice, politice, culturale în contexte social-istorice diferite. Concepţiile şi proiectele de dezvoltare, obiectivele şi mijloacele de realizare trebuie să se diferenţieze în funcţie de nivelul de civilizaţie atins de societatea respectivă, opţiunile şi priorităţile avute în vedere, raportul de forţe dintre actorii politici, calitatea profesională, morală şi motivaţiile

24

persoanelor angajate, factorii contextuali imprevizibili. De aceea, criteriile şi standardele dezvoltării sociale trebuie adecvate domeniilor, societăţilor, zonelor şi regiunilor avute în vedere. Suntem de acord, în aceste condiţii, cu mesajul "modelului occidental reconsiderat", conform căruia dezvoltarea socială nu mai este considerată un simplu transfer de instituţii şi mode, ci o profundă transformare a structurilor inoperante şi a mentalităţilor retrograde. Crucială pentru istoria ţărilor subdezvoltate, decizia modernizării prezintă, însă - după cum sublinia şi Daniel Lemer -, "o foarte complexă matrice a experienţei ce trebuie evaluată. Una este să aduni caracteristicile comune societăţilor moderne şi, cu totul altceva, să planifici transferul raţional al acestor 'item' -uri de la societăţile mai dezvoltate la cele mai puţin dezvoltate - căci fiecare asemenea transfer de la emitent presupune o transformare la nivelul receptorului. Nu există o formulă raţională pentru transferul instituţiilor. Modernizarea operează mai degrabă printr-o transformare a instituţiilor ce poate fi realizată numai prin transformarea indivizilor".

Dincolo de efectele politizării asupra analizei comparate, important este că developementalismul a reuşit să extindă, în spaţiu şi timp, politicile comparate. Având în vedere, aşadar, diversitatea dimensiunilor şi nivelurilor comparativismului politologic, apreciem că un aspect important asupra căruia trebuie să stăruim este cel al sferei şi problematicii noilor politici comparate. Astfel, în anii 50 - 60 ai secolului al XX-lea, în epoca de avânt a noilor politici comparate şi a programelor de cercetare iniţiate de Gabriel Almond şi colegii săi sub tutela lui American Social Science Research Council's Committee -, Harry Eckstein observa că analiza politică comparată se caracterizează prin "redeşteptarea interesului pentru comparaţiile la scară mare, lărgirea concepţiei asupra naturii politicii şi a ceea ce este relevant în viaţa politică, creşterea atenţiei acordate problemelor teoretice de rază medie privind determinarea tipurilor comportamentelor şi instituţiilor politice"46. Respingând accentul pus până atunci pe studiul lumii dezvoltate, al ţărilor occidentale şi SUA în special, G. Almond şi colegii săi au extins cercetările comparative, din punct de vedere teoretic şi metodologic, spre sistemele politice din lumea a treia, ţările subdezvoltate şi în curs de dezvoltare.

Plin lărgirea cadrului geografic, diversificarea studiilor de caz, îmbogăţirea problematicii, noile politici comparate efectuate în orizontul developmetalismului au contribuit la aprofundarea analizei sistemelor politice şi, implicit, la o reevaluare mai realistă a înseşi concepţiei asupra politicului. In esenţă, depăşirea perspectivei juridist-normative şi a cadrului analitic instituţionalist a dus la o mai mare deschidere a ştiinţei politice spre viaţa politică reală în contextele sale sociale, economice, culturale. Vom ilustra cele afirmate cu un exemplu convingător. Plecând de la temele clasice ale ştiinţei politice, Gabriel A. Almond şi Sidney Verba au reuşit să forjeze conceptul de "cultură civică" prin care au operaţionalizat şi îmbogăţit conceptul de "sistem politic", precum şi pe cele de "democraţie", "cultură politică", cultură politică democratică". "In această carte - scriu autorii -, ne preocupăm de un număr de teme clasice ale ştiinţei politice: de ceea ce grecii numesc 'virtutea civică' şi de consecinţele ei pentru eficienţa şi stabilitatea corpului politic democratic; de asemenea de tipul de viaţă comunitară, de organizarea socială şi de creşterea copiilor care sprijină virtutea civică. Utilizând cercetarea prin sondaje de opinie pentru a studia aceste teme clasice, noi folosim de asemenea practica tradiţională bazându-ne pe cele mai precise metode care ne stau la dispoziţie pentru a studia aceste probleme. (...). Cinci mii de oameni - britanici, germani, italieni, mexicani şi americani - au fost supuşi interviului pentru a ne

25

asigura datele (...) asupra problemelor democraţiei şi participării politice într-un sens extrem de real" (Gabriel A. Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice si democraţie în cinci naţiuni, CEU Press, Editura du Style, Bucureşti, 1996, pp. 27,28). Această amplă cercetare a verificat teza conform căreia - în plus faţă de performanţele politice, economice, sociale -, valorile, atitudinile şi deprinderile joacă un rol important în procesele de democratizare şi, implicit, în conceperea sistemului politic.

Aşadar, una din contribuţiile lui Almond şi Verba la emanciparea ştiinţelor politice de sub tutela instituţionalismului a constat în demonstrarea tezei conform căreia dezvoltarea şi menţinerea unei democraţii stabile depinde de un anume set de atitudini politice şi civice, de un anumit nivel al culturii politice a cetăţenilor. Adevărul conform căruia, "nu poate exista democraţie în afara unei culturi politice democratice" a devenit un criteriu hotărâtor pentru a decide caracterul democratic al unui regim politic. Or, cultura politică a unei societăţi, în particular cultura civică, se referă la modul în care este internalizat sistemul politic în cunoştinţele, sentimentele şi evaluările populaţiei. Cu alte cuvinte, cultura civică - adică cultura politică democratică -, corelează constituțiile şi structurile instituţionale cu psihologiile umane, normele şi regulile cu tipurile umane şi caracteristicile culturale ale unei societăţi date. Aceasta înseamnă că, noile politici comparate au trebuit să se deschidă cercetărilor sociologice, psihologice, antropologice şi etnologice prin care s-a acumulat un imens şi necesar material documentai'. Şi, mai înseamnă ceva foarte important: cultura civică - garant real al civilizaţiei democratice -, trebuie implementată în straturile largi şi diverse ale populaţiei prin învăţare şi practicare metodică, adică prin instrucţie şi educaţie sistematică!

Developmentalismul a adus în vizorul analizei comparate societăţi extrem de diferite în ceea ce priveşte tipul de economie, instituţii politice şi modele culturale, dar grila de evaluare şi interpretare a rămas aceea a modernităţii occidentale. Bazată pe o scală de distincţii majore - teocratic vs. secular; status vs. contract; precapitalist vs. capitalist; manufactură vs. industrie; static vs. schimbare; solidaritate organică vs. solidaritate mecanică; comunitate vs. societate; autoritate tradiţional-paternalistă vs. autoritate legal-ratională -, grila de evaluare şi interpretare a comparativismului developmentalist centra, din capul locului, analiza comparată pe problematica schimbării şi dezvoltării în sens occidental. De aici, accentul pus pe instituţionalizarea, internalizarea şi socializarea nonnelor şi valorilor modernităţii occidentale, adică a culturii şi civilizaţiei capitalismului democrat-liberal caracterizat prin: creştere economică autosusţinută, reprezentare politică democratică, nonne secular-raţionale şi pragmatice de organizare, mobilitate socială verticală (în ierarhia socială) şi orizontală (spaţială). In pofida contribuţiei reale a cercetărilor comparate în orizontul developmentalismului, acestea au fost criticate deoarece ar percepe politicul mai mult ca reflex al proceselor economice şi sociale desfăşurate în sistemele globale. Dacă instituţionaliştii au fost criticaţi pentru inabilitate în abordarea diferenţelor dintre state şi insuficienţă în explicarea complexităţii sociale, developmentaliştii au fost, la rândul lor, criticaţi datorită teoriilor prea generale şi scăderii importanţei explicative a sistemului politic în contextul sistemului social global. Insuficienţele comparativismului instituţonalist şi ale celui developmentalist au provocat analiza comparată inspirând, în ultimele decenii, o nouă orientare teoretico-metodologică: neo-instituţionalismul.

3. Neoinstituţionalismul

26

Neoinstituţionalismul este termenul prin care se desemnează una dintre orientările cele mai recente şi active, nu numai în politicile comparate ci, în general, în ştiinţele politice. In mare, se poate spune că neoinstituţionalismul este o combinaţie de instituţonalism şi developmentalism, apărută în urma "revoluţiei behavioriste" din ştiinţele politice. Spre deosebire de instituţionalismul clasic, noul instituţionalism foloseşte datele şi informaţiile obţinute prin cercetările de teren asupra proceselor dezvoltării şi modernizării pe care le prelucrează prin analize cantitative şi calitative. In timp ce vechiul instituţionalism se mulţumea cu descrierea instituţiilor sau analiza constituţională a acestora , noul instituţionalism este deschis sociologiei şi psihologiei politice, oferind explicaţii multi-cauzale şi mulţi-factoriale; el caută, în permanenţă, raporturile dintre variabilele dependente şi cele independente. Analiza neo-instituţională poate utiliza, totodată, rezultatele analizei comportamentului actorilor individuali şi colectivi angrenaţi în viaţa politică.

O altă deschidere importantă a neoinstituţionalismului se referă tocmai la capacitatea acestuia de a fi utilizat în analiza comparată a sistemelor politice. Fiecare ţară tinde să-şi plivească propria politică ca specifică şi, în raport cu politica oricărei ţări, ca un caz propice comparării. Analiza politică americană, de exemplu, este preocupată de impactul separaţiei puterilor - legislativă, executivă, judecătorească -, asupra procesului luării deciziilor în contextul unei guvernări federeale48. Ştiinţa politică britanică a devenit mai preocupată de rolul primului ministru, mai ales după prestaţia "prezidenţială" a Doamnei Margaret Thatcher49. Analiza politică din Suedia, în tradiţia statului bunăstării generale, a devenit mai atentă la schimbările survenite în ultimul deceniu în longevivul său sistem politic social-democrat. Şi lista ar putea continua. Important este faptul că neo-instituţionalismul este capabil să se "muleze" pe realităţile sociale în mişcare, corelând analiza instituţională cu particularităţile sociale şi psihice ale populaţiei, dinamica instituţională cu procesele dezvoltării sociale şi modernizării politice.

Printre temele de interes abordate de neoinstituţionalism, menţionăm: rolul instituţiilor statului şi ale administraţiei publice centrale şi locale în implementarea politicilor publice; coaliţiile partidelor în lupta pentru schimbare; reacţiile partidelor politice la provocările economicului; rolul elitelor, oamenilor politici şi birocraţiei în dezvoltarea socială şi modernizarea politică; cultura politică, cultura civică, democraţia şi democratizarea; studiile comparative pe baza datelor statistice; legătura dintre capitalismul industrial şi democraţia parlamentară; tranziţia de la regimurile autoritare şi totalitare spre democraţie; cercetările în orizontul alegerii raţionale cu aplicaţii la "dubla piaţă": economică şi politică. Se constată din simpla enumerare a temelor că neo-instituţionalismul este mai puţin preocupat de analiza constituţională şi mai înclinat spre analiza economică, atât timp cât este preocupat de politicile fiscală şi monetară, bănci, pieţe şi globalizare. Dar, el este preocupat şi de localizarea schimbărilor în procesul legislativ, de schimbările cu impact din politicile de partid, de genul mitterandismului, thatcherismului or reaganismului. "In general, se poate spune că neo-instituţionalismul este mai conectat la teoria socială şi politică şi mai puţin la filosofia politică decât predecesorul său şi, de asemenea, mai angajat în economia politică".

Toate studiile de politici comparate - fie ele instituţionaliste, developmentaliste sau neoinstituţionaliste -, se confruntă cu o situaţie tipică: pe de o parte, preocuparea pentru identificarea

27

optimă a unităţii de observaţie şi analiză (ţară, zonă, regiune), iar pe de altă parte, emiterea, pe baza cercetărilor de teren, a propoziţiilor cu forţă explicativă şi generalizatoare. Rezultă de aici, în mod inevitabil, o tensiune între concret şi abstract, individual şi general, subiectiv şi obiectiv, analiză obiectivă şi partizanatul ideologic. In timp ce noile politici comparate şi developmentalismul anilor 50-60 ai secolului al XX-lea îşi focalizau atenţia pe tendinţele generalizatoare, relaţiile universale şi comparaţiile globale, tendinţa cercetărilor comparate neo-instituţionaliste din ultimele decenii este spre descoperirea relevanţei contextului. Dacă universul analizei comparate cunoaște o extindere firească în perioada developmentalismului - acesta încercând să cuprindă tot mai multe cazuri şi situaţii în vizorul cercetării -, în ultimele decenii analiza neo-instituţionalistă impune o necesară redimensionare a cadrelor şi unităţilor de analiză. Comparativismul developmentalist prezenta o tentă globalizantă deoarece se constituia ca o replică rapidă a ştiinţei politice, confruntată cu apariţia noilor state în condiţiile decolonizării. Prematură sau nu, această tentă se cerea contracarată de o atentă analiză neo-instituţionalistă, contextuală, prudentă în raport cu generalizările şi formulările globalizante.

Ştiinţele politice - inclusiv politicile comparate -, furnizează cadre conceptuale şi analize teoretice cu finalitate practică. Cauzele diferitelor fenomene şi procese sunt descoperite şi corelate, din ele extrăgându-se concluzii generale şi consecinţe practice ce urmează a fi verificate prin analize empirice şi politici curente. De aceea, orientările cele mai importante din cadrul politicilor comparate: instituţionalismul, developmentalismul, neoinstituţionalismul, trebuiesc privite ca expresii complementare ale unei cunoaşteri teoretice şi experienţe practice continue. In cea mai mare măsură, analizele şi consideraţiile teoretice din sfera politicilor comparate şi a relaţiilor internaţionale prezintă un coeficient de probabilitate. Cunoştinţele teoretice trebuiesc verificate în practică, criteriile de alegere a unei orientali teoretice sau a alteia rămânând credibilitatea şi gradul lor de verificare empirică.

Tema 5. Sisteme politice şi rolul instituţiilor

Planul:

1. Sistemul politic

2. Structuri, instituţii şi grupuri

3. Legături între structuri în sistemul politic

4. Diversele abordări ale studiului guvernării

Introducere. Pentru a întreprinde analize comparative cu adevărat valoroase este nevoie de o structură care să ajute la detectarea asemănărilor şi deosebirilor dintre guvernări. Conceptul de sistem politic sau de guvernământ ar putea forma bazele unei asemenea structuri. Aceasta cu condiţia să îndeplinească următoarele două cerinţe: în primul rând să se aplice tuturor tipurilor de guvernământ; in al doilea rând, să confere un etalon de evaluare a caracteristicilor detaliate ale acestor guvernări.

28

Ambele condiţii sunt la fel de importante. O structură comparativă nu poate fi satisfăcătoare dacă nu se aplică tuturor guvernărilor. Aşa cum am văzut, constituţionalismul se folosea în trecut ca structură pentru analizele comparative, şi anume pentru cele exacte. Binecunoscuta distincţie între sistemele prezidenţiale şi cele parlamentare este în continuare folosită deoarece, în cazul unor tipuri de guvernământ, ajută în a evidenţia puternic contrastul dintre puterile executivului naţional şi cele ale camerei alese, adunarea legislativă sau parlamentul. Însă constituţionalismul nu poate furniza o structură generală pentru studiul comparativ al guvernării pentru că este clar că nu poate ajuta la descrierea regimurilor care nu se bazează pe principii consti tuţionale. Pe de altă parte, conceptul de sistem politic este cu adevărat universal, deoarece oferă o structură în cadrul căreia să se analizeze modul în care sunt iniţiate, elaborate şi implementate deciziile în orice societate. De vreme ce în orice societate trebuie luate decizii colective, fiecare societate a re un sistem politic. Astfel, conceptul de sistem politic îndeplineşte prima din cele două cerinţe.

Prin urmare această temă va avea în vedere trei aspecte:

Va examina caracteristicile generale ale conceptului de sistem politic. Va cerceta natura componentelor din cadrul acestui sistem, mai precis a instituţiilor sau

grupurilor pe baza cărora se pot face comparații între sistemele politice. Va evalua cât de strânsă este legătura propriu-zisă dintre aceste componente şi astfel ne va ajuta

să distingem între sistemele politice.

1. Sistemul politic

Sistemul politic privit ca structură pentru „alocarea autoritară a valorilor". Ideea de sistem politic (Jean Blondel preferă denumirea sistem de guvernământ) izvorăşte din recunoaşterea faptului că scopul guvernământului este să elaboreze şi să implementeze decizii pentru societate. Aceste politici sunt fie pozitive, fie negative. A respinge o propunere înseamnă a întreprinde o politică; la fel, a nu lua niciun fel de decizie.

Acest proces de luare a deciziilor are trei caracteristici:

• Este un proces de alocare, deoarece are loc o distribuire a bunurilor către unii membri sau către toţi membrii societăţii.

• Este un proces de alocare a valorilor, deoarece politicile pol fi atât spirituale, cât şi fizice - ele decid atât asupra divorţurilor, cât şi a impozitării. Elaborarea politicilor fizice se referă şi la valori - pe valori se bazează atât un sistem de impozitare cât şi o lege privind avortul sau divorţul.

• Este un proces autoritar, pentru că sistemul politic are nevoie de conformarea sau acceptarea naturală sau fabricată din partea membrilor societăţii, pentru ca politicile să fie implementate (Easton).

Dacă, ne concentrăm pe caracteristicile alocării valorilor se impun două remarci generale. Mai întâi, obiectul activităţii guvernamentale nu este specificat, deoarece este (sau poate fi) universal: sistemul politic alocă valori; nu alocă unele valori în defavoarea altora. El există pentru că valorile trebuie alocate (bunurile şi serviciile trebuie distribuite, puncte de vedere spirituale sau morale trebuie adoptate), nu pentru că unele valori trebuie alocate în defavoarea altora.

De aici reiese că sistemul politic este cu adevărat general şi se poate aplica oricărei guvernări din orice societate; constituţionalismul, pe de altă parte, a avut o sferă de cuprindere mai redusă, deoarece

29

valorile de care se preocupa tindeau să fie liberale. Se poate pune accent pe diversele valori din diverse societăţi, însă întrebuinţarea corectă a conceptului de sistem politic vizează analiza tuturor formelor de guvernământ, nedepinzând de un anumit set de valori.

In al doilea rând, definiţia dată priveşte un sistem politic (sau de guvernământ): ceea ce se defineşte este un set de activităţi legate între ele, întreprinse de un număr mare de agenţi. Aşa cum am avut deja ocazia să observăm, acest sistem se compune din elemente care pot fi în acord sau nu, dar care sunt cel puţin interdependente, căci altfel nu ar face parte dintr-un sistem. Aceste elemente sunt „structurile" sistemului; este vorba de instituții sau grupuri pe care le vom analiza mai pe larg pe parcursul acestei teme.

De ce trebuie alocate valorile. Mai înainte trebuie lotuşi să ne întrebăm de ce există în fond un „sistem" politic sau de guvernământ. De ce avem nevoie de un mecanism care să aloce valorile în societate? Răspunsul constă în faptul că numărul valorilor care ar putea fi alocate este mai mare ca numărul valorilor care se pot aloca, cu alte cuvinte, există raritate.

Societatea are nevoie de un sistem guvernamental pentru că atât bunurile cât şi serviciile, dar şi valorile spirituale şi morale trebuie alocate şi pentru că alocarea tuturor acestora este imposibilă din punct de vedere fizic sau logic. „Anarhia" în sensul etimologic de absenţă a guvernării este imposibilă din cauza constrângerilor pe care resursele limitate şi traiul în comun le impun asupra societăţii, deşi unele probleme pot fi atenuate prin intermediul descentralizării. Rămâne totuşi întrebarea de ce trebuie alocate atât de multe valori. Valorile nu „iau naştere" spontan; aparent, ele trebuie „prezentate" sistemului politic. De exemplu este clar că oricât de multe valori ar fi într-o societate dată, nu vor fi trecute în agendă toate valorile posibile. Astfel, problema procesului de alocare a valorilor duce la problema motivului pentru care iau naştere valorile, şi mai ales a mecanismelor prin care se decide numai asupra unor anumite valori. Aceasta duce din nou la rolul instituţiilor şi grupurilor în structurarea sistemului si la fazele sistemului politic în timpul cărora operează aceste structuri.

Faze ale sistemului politic. Spre deosebire de conceptul de stat, conceptul de sistem politic sugerează că alocarea autoritară a valorilor trece printr-o serie de faze care izvorăsc direct din faptul că sistemul politic este un mecanism prin care se decid politicile publice. Însăşi ideea de a lua decizii politice implică existenţa unei succesiuni de faze: politicile sunt mai întâi iniţiate, apoi elaborate si în cele din urmă implementate. O altă realizare a sistemului politic este convertirea cererilor, care corespund fazei de iniţiere a politicilor, în politici definitivate. Această descriere a sistemului politic a fost sugerată mai întâi de Easton în cartea intitulata chiar The Politicul System (1953), elaborată ulterior de acelaşi autor într-un volum publicat în 1965. Cererile constituie intrările în sistem (input-uri); politicile definitivate sunt ieşirile (output-uri); procesul de conversie are loc între cele doua, în cutia neagră. Easton a conceput sistemul politic ca fiind asemănător unui calculator care procesează şi prin aceasta transformă „input-urile" în „output-uri", în timp ce mecanismele de ajustare permit o reacţie din partea ieşirilor către mecanismul intrărilor. Input-urile sunt presiunile de orice fel exercitate asupra sistemului, care este activat prin intermediul cererilor şi care poate apoi elabora deciziile ce devin ulterior output-uri şi sunt înfăţişate societăţii (Easton, Almond şi Coleman).

Ideea ne surâde deoarece corespunde realităţii în anumite privinţe, în special atunci când „cererile" sunt făcute de grupuri şi sunt preluate apoi de partide, parlamente și cabinete. Este totuşi o simplificare excesivă. O astfel de analiză ar trebui privită mai mult ca un caz limitat decât ca o

30

reprezentare corectă a situaţiei în toate entităţile politice, deoarece sistemul politic nu este activat de cereri neapărat în această manieră dură. Situaţia poate fi - şi este deseori - mult mai confuză, prin faptul că cererile pot fi pur şi simplu neexprimate, iar ideile pot veni chiar din centrul mecanismului, de exemplu de la cabinet sau de la conducerea naţională. (Easton recunoaşte acest aspect, care este însă mult mai frecvent întâlnit, în special în sistemele politice închise, decât admite el; Easlon, 1965: 54-6.). În plus, sistemul politic poate schimba condiţiile în care optează societatea, „manipulând" astfel cererile care pot fi făcute (de exemplu, presimțind existenţa unor grupuri şi altora nu sau făcând „propagandă" în favoarea mumiilor politici şi împotriva altora).

Avem astfel o secvenţă de trei faze: imput-urile, conversia în cutia neagră şi output-urile. Această secvenţă a fost dezvoltată mai departe de Almond şi Coleman (1960), care sugerează că fazele intrărilor şi ieşirilor pot fi la rândul lor segmentate .

Faza input-urilor a fost descrisă ca fiind compusă din două activităţi distincte: articularea cererilor (o activitate care constă în idei prezentate în vederea discuţiei şi a eventualelor decizii) şi agregarea cererilor (o activitate care constă în adunarea acestor cereri într-un pachet, de exemplu un program de partid, pentru a diminua problemele pi m reducerea inconsecvenţelor).

Faza output-urilor ar corespunde la trei activităţi distincte: crearea regulilor este cea mai generală şi constituie primul aspect al procesului de conversie; implementarea regulilor detaliază apoi crearea regulilor; adjudecarea regulilor trebuie să aibă loc atunci când există un conflict privind care dintre două sau mai multe reguli să fie aplicată.

Aceste faze succesive au fost numite de Almond şi Coleman funcţii - termen împrumutat de la T. Parsons (1951), o expresie oarecum nefericită, deoarece pare să sugereze că sistemul politic ar avea obiective prestabilite. Indiferent dacă acest termen ar fi trebuit sau nu adoptat, este adevărat că există o secvenţă, cel puţin din punct de vedere analitic. Există articularea şi agregarea cererilor; există crearea regulilor, implementarea regulilor şi adjudecarea regulilor, în timp ce trecerea de la o asemenea distincţie analitică la criterii operaţionale precise este problematică, existenţa fazelor distincte în procesul de creare a politicilor constituie o caracteristică incontestabilă a vieţii politice.

Figura 1. Sistemul politic

31

2. Structuri, instituţii şi grupuri

Până acum ne-am referit la termenii „instituţii" şi „grupuri" la modul general pentru a descrie componentele sistemului politic. Acum trebuie să examinăm aceste componente şi să vedem care sunt le caracteristicile.

Activitatea guvernamentală a fost concepută vreme îndelungată în funcţie de instituţiile şi grupurile în cadrul cărora operează agenţii. De la Aristotel încoace, teoreticienii au dezbătut caracteristicile unor organe precum executivul, camerele desemnate, parlamentele sau adunările legislative, „facţiunile" (în multe sensuri strămoşii partidelor), curţile de justiţie şi adunările locale; dar analiza guvernării în termenii sistemului politic a condus la o reevaluare atât a rolului cât şi a naturii instituţiilor, în primul rând, deoarece conceptul de sistem politic se bazează pe ideea că politica este privită ca o activitate, instituţiile nu mai sunt, se pare, atât de importante, în al doilea rând, chiar dacă instituţiile rămân elemente cheie, rolul acestora trebuie clarificat.

Aceste două aspecte sunt în strânsă legătură. Fără instituţii nu s-ar putea lua decizii în mod realist, din moment ce membrii corpului politic ar trebui nu doar să se implice permanent, ci să fie şi pregătiţi să coopereze la implementarea acestor decizii. O asemenea stare a lucrurilor ar putea fi considerată perfectă prin faptul că pare să constituie cu adevărat o democraţie; dar poate fi privită si ca o situaţie dificilă asemănătoare celei descrise ca „natură" în ceea ce unii teoreticieni politici mai pesimişti precum Thomas Hobbes în Leviatanul au numit „stare de natură", în practică, şi în corpurile politice mici poate avea Ioc o oarecare ordonare, o „structurare" a procesului deciziilor, dacă se întreprinde procesul de alocare a valorilor şi dacă membrii colectivităţii politice îşi asumă răspunderea politicilor elaborate. Aceasta este realizarea configuraţiilor instituţionale şi de grup, care pot fi numite structuri ale sistemului politic.

Natura instituţiilor şi grupurilor. Atunci care sunt caracteristicile fundamentale ale structurilor sistemului politic? Definiţia cea mai generală care se poate da este că modelează relaţiile dintre indivizii din cadrul lor: cei care aparţin unei instituţii sau unui grup sunt mult mai legaţi între ei decât ar fi în caz contrar. Altfel spus, o instituţie sau un grup este un set de relaţii, iar cei din cadrul lui au legături pe care nu le-ar avea dacă nu ar aparţine acelui ansamblu.

Faptul că o instituţie sau un grup este un set de relaţii are două consecinţe importante, deoarece acestea modelează felul în care operează sistemul politic. Mai întâi, deciziile de grup se extind în mod normal doar către aceia care fac parte din grup, privilegiile de care pot beneficia aceştia neextinzându-se (în mod normal) in afara grupului. In al doilea rând, deciziile din cadrul instituţiei sau grupului au anumite caracteristici procedurale; de exemplu, aceste decizii se pot lua în mod democratic sau nu.

Astfel sistemul politic naţional trebuie privit ca fiind alcătuit dintr-un număr de instituţii sau grupuri (probabil foarte mare) de care indivizii aparţin în mod natural. Aceste instituţii sau grupuri sunt la rândul lor legate între ele în multe sensuri complexe în cadrul sistemului politic naţional, în plus, graniţele între ele sunt slab definite, apărând suprapuneri în ce priveşte apartenenţa, deoarece membrii societăţii fac parte frecvent din mai multe grupuri, interacţionând astfel cu alţi indivizi care la rândul lor pol aparţine mai multor grupuri. Aceste instituţii sau grupuri nu sunt neapărat implicate în mod semnificativ în politica naţională. Unele sunt implicate, precum partidele politice, parlamentele şi adunările legislative. Altele participă mai mult ocazional, şi în unele țări mai mult decât în altele; este, de exemplu, cazul sindicatelor, patronatelor şi Organizaţiilor de asistenţă socială, clar şi al grupurilor

32

etnice sau entităţilor tribale. În sfârşit, unele grupuri nu se implică aproape deloc în viața politică, ca în cazul multor organizaţii sociale. Evident că există activitate politica în interiorul lor, dar această activitate poate să nu aibă nici o legătură cu luarea deciziilor la nivel naţional.

O instituţie sau un grup este implicat(ă) în sistemul politic dacă participă la procesul de alocare a valorilor, din moment ce aceasta este definiţia sistemului politic. Unele instituţii pot lua aşadar parte doar ocazional, intermitent sau aproape deloc la acest sistem de guvernământ; altele, totuşi, se implică neîntrerupt, mai ales în cazul când au fost înfiinţate pentru a ajuta la modelarea procesului de luare a deciziilor pe plan naţional; partidele şi parlamentele sunt două exemple evidente.

De ce structurează instituţiile şi grupurile sistemul politic.

Acum trebuie să ne întoarcem la întrebarea iniţială: de ce este sistemul politic structurat de instituţii sau grupuri? Am observat la început că altfel deciziile ar fi dificil de luat. Aceasta pentru că instituţiile au existat în societăţile tradiţionale şi iau fiinţă neîncetat în entităţile politice contemporane. Absenţa sau fragilitatea instituţiilor în sistemul politic naţional ar face deciziile să ia excesiv de mult timp. Instituţiile şi grupurile stabilesc sau menţin proceduri de luare a deciziilor, cele mai reuşite fiind poate acelea de lungă durată, produs al obiceiurilor de necontestat. De exemplu, în societăţile tradiţionale, unde triburile tind să fie cele mai importante structuri, bătrânii pot avea drepturi de luare a deciziilor pe care alţi membri ai tribului nu le au. în acest fel nu numai că se exercită controlul social, dar, poate mai important decât atât, ca rezultat al acestei „structurări", deciziile sunt luate mai repede, deoarece nu implică nici măcar consultarea, ca să nu mai vorbim de acordul tuturor membrilor tribului.

În acest sens practic, instituţiile şi grupurile pot fi privite ca fiind configuraţii consolidate prin care sunt luate decizii într-un anume mod, cu participarea unui număr relativ mic de membri, chiar şi aceşti participanţi activi supunându-se unui număr mare de restricţii. Fie că este vorba de un partid, o adunare legislativă, sau chiar de un cabinet naţional, instituţia sau grupul se caracterizează în primul rând prin modul în care sunt luate deciziile în cadrul lor.

Faptul că instituţiile sau grupurile sunt, ca să spunem aşa, maşinării de accelerare a procesului de luare a deciziilor este deosebit de important pentru sistemul politic, deoarece acesta este un mecanism prin care sunt alocate valorile în societate. In contextul social ca întreg poate să nu conteze dacă instituţiile sau grupurile sunt capabile să ia rapid decizii - unele asociaţii se pot ocupa doar întâmplător cu luarea deciziilor, deşi decizii sunt mereu de luat -, dar sistemul politic nu ar putea opera fără instituţii sau grupuri care să accelereze drastic procesul prin care sunt alocate valorile.

Nu trebuie astfel să subestimăm sau să înlăturăm instituţiile sau grupurile în contextul sistemului politic, în anii '80, „noul instituţionalism" a subliniat rolul jucat de instituţii, contribuind într-adevăr la o analiză mai realistă a sistemului politic, după o perioadă în timpul căreia „abordarea instituţională" ajunsese să fie privită ca nesatisfăcătoare. Unii au fost tentaţi să meargă până într-acolo încât să pretindă că, într-un fel, instituţiile sunt cele care „fac" procesul de luare a deciziilor (Skocpol, 1985). Acest punct de vedere este exagerat şi controversat, poate pentru că, în unele cazuri, instituţiile creează condiţiile în care sunt luate deciziile, dar acest lucru nu poate fi privit ca regulă generală şi nu face parte din definiţia instituţiilor.

Ce se sugerează aici este aşadar că sistemul politic se compune din seturi de instituţii sau grupuri, dintre care unele sunt înfiinţate prin constituţie, iar multe altele nu; aceste structuri formează

33

împreună cadrul în interiorul căruia sunt luate deciziile. Doar cunoscând ce reprezintă aceste instituţii putem înţelege cum alocă sistemul politic naţional valorile în acea societate.

3. Legături între structuri în sistemul politic

Comparaţii pe baza instituţiilor. Dacă instituţiile, organizaţiile şi grupurile - pe scurt, structurile - sunt componentele care modelează sistemele politice, este nevoie să descriem aceste componente tocmai pentru a obţine o imagine detaliată a fiecărui sistem politic. Pentru a face acest lucru trebuie să avem informaţii despre organizarea lor internă; dar poate mai important, pentru a obţine o imagine de ansamblu, este să ştim ce realizează aceste instituţii sau grupuri: acest aspect constituie legătura lor cu sistemul politic.

Totuşi, acest ultim aspect al problemei nu a fost rezolvat cu adevărat până acum, şi nici nu pare că se va rezolva într-un viitor apropiat. Putem observa în general că unele instituţii sau grupuri predomină în anumite societăţi, iar altele în societăţi diferite. Putem şti astfel că într-o ţară există triburi, adunări de şefi şi un consiliu regal; în alta pot exista grupuri de interese, cum sunt sindicatele şi organizaţiile de afaceri, un număr de partide, un for legislativ şi un consiliu de miniştri; în alta poate exista un singur partid, iar forţele armate sunt influente, etc. Astfel se poate contura începutul unui proces de comparare la nivel internaţional, în care diferite sisteme politice se vor caracteriza prin prezenţa a diferite instituţii care formează diferite configuraţii generale. în acest mod sunt adesea comparate sistemele politice, inclusiv în limbajul de zi cu zi - de exemplu în media.

Dacă vrem să facem comparaţii exacte trebuie să mergem şi mai departe, însă atunci apar dificultăţile serioase. Teoretic, ne-am putea imagina că putem stabili, în oricare perioadă de timp, compoziţia unui sistem politic, aşa cum se stabileşte compoziţia unei substanţe chimice care include diverse ponderi ale unor elemente precum oxigenul şi carbonul. Dar în timp ce chimiştii pot măsura cu precizie ponderile diverselor elemente ce formează moleculele, politologii nu pot face acelaşi lucru privind diversele structuri care „compun" un sistem politic. Asemenea naturaliştilor mai demult, ei pot afirma doar că într-un sistem politic dat grupurile de interese precum sindicatele sunt „mai" influente decât în altul, sau că parlamentul sau congresul este „mai" implicat în procesul de luare a deciziilor pe plan naţional într-o ţară decât în alta. Comparaţiile întreprinse în domeniul guvernării sunt de obicei imprecise.

Valoarea şi limitele unei abordări funcționaliste. În această privinţă, obstacolul îl constituie dificultatea de a stabili ce anume se „realizează" printr-o structură dată. Eforturile de a face o descriere mai exactă de acest tip au fost în principal asociate cu ideea de funcţionalism, dar după o perioadă de succes, aceste eforturi au fost abandonate deoarece nu s-a găsit nici o soluţie practică pentru a întreprinde descrierea. Totuşi, teoretic, ideea părea să fi prins roade.

Principiul din spatele funcţionalismului era simplu şi atrăgător: se baza pe ideea că cel mai bun mod de a descrie diverse configuraţii de structuri şi de a compara astfel sistemele politice era urmărirea activităţilor structurilor din fiecare configuraţie în parte. Astfel urma să se descopere legătura dintre structuri prin descrierea activităţilor întreprinse de fiecare structură. De exemplu activităţile parlamentelor sau adunărilor legislative variază de la o ţară la alta, deoarece unele sunt mai implicate în legislaţie, iar altele, în supravegherea guvernului. Activităţile partidelor variază şi ele: unele sunt mai implicate în pregătirea programelor guvernamentale, în timp ce altele sunt în principal interesate de

34

„mobilizarea" populaţiei. Activităţile grupurilor care alcătuiesc sistemul politic prezintă şi ele diferenţe. Dacă am putea evalua exact activităţile fiecărei structuri am putea descrie apoi mai detaliat caracteristicile fiecărui sistem politic.

Dacă s-ar face acest lucru, am putea compara cu rigurozitate diversele sisteme politice existente în lume. Să presupunem că ar fi posibil să descoperim un număr de faze în ciclul activităţilor sistemului politic şi să aflăm că o structură dată se preocupă în special de o anumită fază a activităţilor sistemului politic: atunci am putea asocia structurile unor „momente" din viaţa sistemului politic şi, prin aceasta, am rezolva problema impusă de legăturile dintre structuri. Totuşi, metoda ar fi cu adevărat satisfăcătoare doar dacă nu am fi constrânşi să atribuim fiecărei structuri, fiecărui partid sau parlament, o poziţie permanentă în sistemul politic; ar trebui să existe flexibilitate. Dar ar trebui să existe şi precizie, încât să putem atribui o anumită structură unei faze date a sistemului politic în cazul ţării X, şi altei faze în cazul ţării Y. Totuşi, un asemenea obiectiv pare extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil de atins, din moment ce „compoziţia" fiecărui sistem politic nu ar putea fi evaluată cu precizie, în orice caz, ar fi fost nevoie de noi eforturi pentru a face schema complet.

Funcţionalismul nu oferă un mijloc de măsurare a activităţilor structurilor, deşi constituie o bază de clasificare a acestora în linii mari. In lipsa unor asemenea eforturi, problema legăturii dintre sistemul politic şi structurile care constituie elementele sale nu a fost rezolvată în mod corespunzător. Funcţionalismul structural nu a oferit un mijloc detaliat de clasificare şi comparare a guvernărilor, ci doar o bază de clasificare în linii mari. Ca rezultat, eforturile de a operaţionaliza funcţionalismul structural au fost abandonate poate prea repede, iar abordarea a fost înlăturată. Ar fi trebuit întreprinse noi încercări în direcţia iniţială, deşi aceasta ar fi implicat conştientizarea faptului că progresul ar fi unul lent. Poate pentru că speranţele au fost prea mari la început, aceste eforturi nu au fost întreprinse niciodată. Se părea că nu se poate obţine un model descriptiv cu adevărat satisfăcător din combinaţia analizei sistemelor şi a funcţionalismului structural; acesta din urmă s-a deplasat în alte direcţii, mai puţin descriptive şi mai mult normative, la care ne vom referi în capitolul următor.

4. Diversele abordări ale studiului guvernării

În ciuda limitărilor sale, funcţionalismul structural este singura abordare a studiului comparativ al guvernării care a încercat cu adevărat să asigure o structură operaţională pe baza căreia să distingem între sistemele politice. Cel puţin teoretic, această structură a făcut posibilă relaţionarea între structuri (instituţii, grupuri) şi anumite funcţii (operaţii) cum sunt articularea sau implementarea regulilor.

Au existat multe alte abordări, toate în esenţă modele generale pretinzând a fi „explicative", dar pe baza cărora este dificilă localizarea în mod concret a anumitor tipuri de sisteme sau, dimpotrivă, a mai multor sisteme. Următoarele patru abordări sunt fundamentale:

Abordarea dependenţei, extrasă în mare din marxism, care sugera că viaţa economică a ţârilor lumii a treia, şi în consecinţă viaţa lor politică, depindea de acţiunile „ţărilor capitaliste avansate" din Vest, în special ale Statelor Unite. Din cauza acestei dependenţe, aceste ţări nu au libertate de mişcare în politicile publice. Regimurile sau liderii care au încercat Să se elibereze de constrângeri au fost răsturnaţi rapid: America Latină era menţionată ca exemplu tipic de regiune sub dependenţă (Wallerstein, 1979).

35

Abordarea statului administrativ, bazată în linii mari pe o analiză a dezvoltării istorice a unui număr de state europene. Se sugera că centralizarea statului are o dinamică proprie, iar aceasta a dus la diferenţe marcante între asemenea state şi altele. Franţa şi Rusia sunt menţionate ca exemple ale unei astfel de dezvoltări (Moore, 1966; Skocpol, 1979).

Abordarea clivajelor sociale, bazată pe un studiu istoric al ţărilor europene, care afirmă că ţările pot fi clasificate după clivajele sociale şi după modul în care au apărut şi au fost manevrate de sistemul politic. Astfel, ţările au trecut prin crize; era important dacă o criză dată - de exemplu, provocată de religie - a avut loc înainte sau după alta - de exemplu, criza relaţiei dintre centru şi periferie (Rokkan, 1970).

Abordarea culturalistă, din perspectiva căreia cultura unor ţări din lumea a treia (dacă nu a tuturor) este atât de diferită de cea a ţărilor occidentale încât este nevoie de analiza separată a acestor culturi; însă nu ne putem aştepta să găsim un numitor comun care să conducă Ia un studiu comparativ amănunţit al guvernării. Acest aspect vizează în special ţările din Orientul Mijlociu, dar poate fi generalizat, într-adevăr, poate fi extins în aşa fel încât sa includă diferenţele culturale dintre ţările vestice, şi astfel sa conducă la o negare aproape totală a studiului comparativ al guvernării, un aspect la care ne-am referit în capitolul I (Badie, 1989).

Privire de ansamblu. Studiul comparativ al guvernării are nevoie de o structură generala şi de elemente comune în cadrul acestei structuri. O examinare a progreselor în domeniu din ultimii zeci de ani arată că au avut loc două etape pozitive.

Mai întâi, există cu adevărat un cadru general; el este furnizat de conceptul de sistem politic, definit ca mecanismul prin care sunt alocate valorile în societate într-o manieră autoritară. Conceptul de sistem politic este cu adevărat general şi neutru, spre deosebire de conceptul de constituţionalism (care este puternic ideologic) şi acela de stat (care este legalist şi prin urmare normativ).

Apoi, elementele cheie din cadrul sistemului politic sunt structurile, instituţiile, grupurile sau organizaţiile. Ele modelează comportamentul agenţilor care operează in aceste structuri, facilitând în general procesul de luare a deciziilor.

Tema 6. Compararea sistemelor politice

Planul:1. Sistemele politice: mediu şi interdependenţă.2. Sistemele politice: structuri şi funcţii.3. Nivelul de politici: performanţă, rezultat şi evaluare.4. Cum explicăm politica.

Cum comparăm. Studiem politica în mai multe moduri: o descriem, încercăm să o explicăm, uneori încercăm să o anticipăm. Toate acestea suni părţi diferite ale procesului ştiinţific. Fiecare dintre ele foloseşte metoda comparativă.

Prima etapă în studiul politicii este descrierea. Dacă nu putem descrie un proces sau un eveniment politic, nu putem spera că-1 vom înţelege sau explica. Şi cu atât mai puţin vom putea anticipa ceea ce s-ar putea întâmpla în situaţii similare. Pentru a descrie politica, avem nevoie de un set de concepte, clar definite şi înţelese. Acesta este cadrul conceptual. Cu cât ne este mai uşor să înţelegem acest set de concepte şi cu cât mai general poate fî el aplicat, cu atât acesta este mai util pentru studiul

36

politicii, în general, cadrul conceptual nu este corect sau greşit, ci poate fi mai mult sau mai puţin util pentru sarcina de îndeplinit.

1. Sistemele politice: mediu şi interdependenţăDenumirea temei sugerează faptul că vom compara sistemele politice într-un cadru sistemic

structural-funcţional. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să discutăm trei concepte generale pe care le vom utiliza: (1) sistemul, (2) structura şi (3) funcţia. Sistemul, aşa cum l-am caracterizat la tema precedentă se referă la un obiect care are părţi interdependente, care acţionează într-un anumit cadru, adică într-un mediu. Sistemul politic este un set de instituţii sau de agenţii care au în vedere formularea şi implementarea obiectivelor colective ale unei societăţi sau ale unor grupuri din cadrul acesteia. Guvernele sunt părţile care elaborează politici din cadrul sistemelor politice. In mod normal, deciziile guvernelor sunt susţinute printr-o coerciţie legitimă, iar obedienţa poate fi impusă. (Un subiect pentru discuţii poate fi problema legitimităţii).

Figura 1. ne arată faptul că un sistem politic poate exista într-un mediu internaţional, dar şi într-unul intern. El este modelat de acestea şi încearcă să le modeleze. Sistemul primeşte input-uri (intrări) de la aceste medii. Cei care elaborează politici încearcă să le modeleze prin intermediul output-urilor (ieşirilor). In această figură, care este destul de schematică şi destul de simplă, Statele Unite este actorul principal. Sunt incluse şi alte ţări ca exemple de mediu - Rusia, China, Marea Britanic, Germania,

Japonia, Mexic şi Iran.Figura 1. Sistemul politic şi mediul său

37

Schimburile dintre ţări pot varia în mai multe moduri. De exemplu, acestea pot fi „dense" sau „rare"; relaţiile americano-canadiene sunt un exemplu pentru extremitatea densă a continuum-ului, în timp ce relaţiile americano-nepaleze sunt un exemplu pentru cea rară.

Relaţiile dintre sistemele politice pot fi de mai multe feluri. Statele Unite au relaţii comerciale substanţiale cu unele ţari, însă cu altele, acestea sunt relativ reduse. Unele ţări au un exces de importuri care depăşesc exporturile, în timp ce altele au un exces de exporturi care depăşesc importurile. Schimburile şi ajutoarele militare cu ţările din NATO, cu Japonia, Coreea de Sud, Israel şi Arabia Saudită au fost foarte importante pentru Statele Unite.

Interdependenţa ţârilor volumul si valoarea importurilor si exporturilor, transferul de capital, comunicaţiile internaţionale, nivelul călătoriilor internaţionale şi al migraţiei - a crescut foarte mult în ultimele decenii. Această creştere este denumită adesea globalizare. În Figura 1. am putea reprezenta acest proces ca o îngroşare a săgeţilor de input şi de output dintre Statele Unite si alte ţări. Fluctuaţiile din acest flux de tranzacţii şi de trafic internaţional atribuite recesiunii, inflaţiei, tarifelor protecţioniste, terorismului internaţional, războiului şi altora asemenea, pot distruge economiile ţărilor afectate.

Interacţiunea unui sistem politic cu cadrul său intern — sistemul economic şi cel social şi cultura politică a cetăţenilor săi — este şi ea surprinsă în Figura 1. în cazul Statelor Unite, putem ilustra această interacţiune prin dezvoltarea „economiei IT bazată pe informaţie".

În ultimul secol, compoziţia forţei de muncă din Statele Unite şi, în consecinţă, cea a cetăţenilor săi, s-a schimbat în mod dramatic, în agricultură lucrează mai puţin de 2% din angajaţii remuneraţi. Forţa de muncă în domeniul extractiv şi în cel al industriilor prelucrătoare a scăzut în mod substanţial. Noile ocupaţii, profesii şi activităţi în servicii din domeniul IT au crescut radical ca procent din forţa de muncă. Ultima jumătate de secol a fost martora unei îmbunătăţiri semnificative a nivelului educaţiei populaţiei din Statele Unite. Mulţi tineri termină liceul şi continuă un colegiu, în plus, lumea se mută mai uşor dintr-o regiune în alta. Toate aceste schimbări şi altele asemenea, în structura socială a Statelor Unite, au modificat cerinţele la care trebuie să facă faţă sistemul american şi resursele disponibile pentru a le îndeplini.

Toate aceste schimbări la nivelul economiei şi al cetăţenilor sunt asociate cu schimbările din cultura politică americană. Oamenii cer lucruri diferite de la politică. De exemplu, o societate educată şi sofisticată din punct de vedere cultural este preocupată în mai mare măsură de calitatea vieţii, de frumuseţea şi de starea de sănătate a mediului şi de probleme similare.

În acelaşi timp, globalizarea economiei determină anumite solicitări din partea firmelor şi a muncitorilor din unele ramuri industriale, legate de protecţia locurilor lor de muncă. Dezastrele naturale, cum ar fî uraganul care a devastai New Orleans în 2005, au mărit numărul solicitărilor adresate guvernului naţional de a coordona programul de reconstrucţie. Problemele locale sunt considerate ca fiind responsabilitatea întregii ţări. Oamenii trăiesc mai mult. O populaţie îmbătrânită va cere guvernului să facă mai mult în domeniul asistenţei medicale. Din punctul de vedere al intrărilor şi ieşirilor, schimbările socio-economice transformă cerinţele politice ale electoratului şi tipurile de politici pe care le susţine.

Astfel, un nou model de societate rezultă în output-uri politice diferite, diferite tipuri şi niveluri de impozitare, schimbări în modelele de reglementare şi schimbări în cheltuielile sociale. Avantajul abordării sistem-mediu este acela că ne atrage atenţia către interdependenţa a ceea ce se întâmplă între ţări şi în interiorul ţărilor. Ea ne oferă un vocabular cu care să descriem, să comparăm şi să explicăm toate aceste evenimente în interacţiune.

Spre a emite judecăţi solide în politică, trebuie să putem plasa sistemele politice în mediul lor intern şi internaţional. Trebuie să recunoaştem modul în care aceste două medii plasează unele limite şi oferă unele oportunităţi pentru schimbările politice. Această abordare ne fereşte de emiterea unor

38

judecăţi politice rapide şi părtinitoare. Dacă o ţară este săracă în resurse naturale şi nu are capacităţile necesare pentru a exploata ceea ce deţine, nu o putem învinovăţi că are o producţie industrială restrânsă sau servicii educaţionale şi sociale reduse. Fiecare capitol referitor ia o tară, din partea a doua a acestei cărţi, începe cu discutarea provocărilor politice curente, cu care se confruntă ţara respectivă şi mediul său social şi economic.

2. Sistemele politice: structuri şi funcţiiStatele fac multe lucruri - de la înfiinţarea şi coordonarea sistemelor şcolare, la menţinerea

ordinii publice, şi până la participarea în războaie. Pentru a îndeplini toate aceste activităţi diferite, statele au agenţii specializate, sau structuri, cum ar fi parlamentul, birocraţia, agenţiile administrative şi tribunalele. Toate aceste structuri îndeplinesc unele funcţii, care, la rândul lor, dau posibilitatea guvernului să formuleze, să implementeze şi să-şi pună în aplicare politicile. Politicile reflectă scopurile; agenţiile oferă mijloacele de a le atinge.

Figura 2. plasează şase tipuri de structuri politice - partidele politice, grupurile de interese, organele legislative, organele executive, birocraţiile şi tribunalele - în cadrul sistemului politic. Acestea sunt organizaţii formale angajate în activităţi politice. Ele există în majoritatea sistemelor politice contemporane. Această listă nu este exhaustivă. Unele structuri, cum ar fi juntele militare sau familiile regale domnitoare, se găsesc numai în câteva ţări. Unele, cum ar fi Consiliul Gardienilor din Iran, sunt proprii sistemului lor politic.

Figura 2. Sistemul politic şi structurile sale.

Am putea crede că dacă înţelegem cum funcţionează aceste structuri intr-un anumit sistem politic, putem aplica aceste cunoştinţe la oricare alt sistem. Din păcate, nu întotdeauna se întâmplă acest

39

lucru. Clasificarea în şase grupuri nu ne va duce prea departe în compararea sistemelor politice. Problema este aceea ca structuri similare pot avea funcţii foarte diferite în cadrul sistemelor politice. De exemplu, Marea Britanie şi China au toate cele şase tipuri de structuri politice. Totuşi, aceste instituţii sunt organizate în mod diferit în cele două tari. Mai important chiar, ele funcţionează în moduri total diferite. Ele fac lucruri diferite în procesele politice dinţările lor.

Executivul politic din Marea Britanie este alcătuit din prim-ministru, miniştrii numiţi în Cabinet şi corpul ministerial mai larg, care este alcătuit din toţii şefii de departamente şi de agenţii. De obicei, toţi aceşti oficiali sunt selectaţi din Parlament. In China există o structură similară, numită Consiliu de Stat, condusă de premier şi alcătuită din diferiţi miniştri şi din comisii ministeriale. Dar, în timp ce primul-ministru britanic şi Cabinetul au o putere foarte mare în elaborarea politicilor, Consiliul de Stat din China este controlat îndeaproape de secretarul general al Partidului Comunist, de Biroul Politic si de Comitetul Central al partidului.

Marea Britanie şi China au, amândouă, corpuri legislative - Camera Comunelor în Marea Britanie şi Congresul Naţional al Poporului în China. Membrii lor ţin discursuri şi votează politicile publice potenţiale. Dar, în vreme ce Camera Comunelor este instituţia cheie în procesul de elaborare a politicilor, Congresul chinez se întruneşte numai pentru perioade scurte, ratificând deciziile luate, în principal, de autorităţile Partidului Comunist. De obicei, delegaţii chinezi nu au în vedere şi politici alternative.

Exista însă şi diferenţe mai mari, chiar între partidele politice din cele două ţări. Marea Britanie are un sistem de partide competitiv. Majoritatea din Camera Comunelor şi din Cabinet se confruntă în mod constant cu unul sau mai multe partide de opoziţie, întrecându-se pentru susţinerea publică. Toţi aşteaptă cu nerăbdare următoarele alegeri, când ar putea să detroneze majoritatea conducătoare, aşa cum s-a întâmplat în 1997, când Partidul Laburist i-a înlocuit la guvernare pe conservatori, în China, Partidul Comunist controlează întregul proces politic. Nu există niciun alt partid politic. Deciziile principale sunt luate în Biroul Politic şi, într-o oarecare măsură, în Comitetul Central al Partidului Comunist. Agenţiile guvernamentale implementează politicile care sunt iniţiate sau aprobate de conducerea superioară a Partidului Comunist.

Astfel, o comparaţie instituţie cu instituţie între politica britanică şi cea chineză care nu evidenţiază interdependenţa lor şi funcţiile pe care le îndeplinesc, nu ne-ar ajuta mai mult în procesul de înţelegere a diferenţelor importante ce caracterizează politica acestor două ţări. Fiecare studiu de ţară va include o cifră care arată modul în care unele dintre structurile majore se selectează şi se controlează reciproc. O altă cifră arată modul în care ele se încadrează în procesul de elaborare a politicilor.

Figura 3. prezintă funcţiile procesului politic pe care le putem folosi pentru a compara toate sistemele politice, în centrul Figurii 3, sub denumirea „funcţii de proces" sunt prezentate activităţile distinctive necesare pentru elaborarea şi implementarea unei politici, în orice tip de sistem politic.

• Articularea intereselor implică faptul că indivizii sau grupurile îşi evidenţiază necesităţile şi revendicările.

• Agregarea intereselor combină diferite solicitări în propuneri de politică susţinute cu resurse politice semnificative.

• Elaborarea politicii decide care dintre propunerile de politică urmează să devină reguli de autoritate.

• Implementarea politicii realizează şi pune în aplicare politicile publice: adjudecarea politicii conciliază disputele legate de aplicarea lor.(Fiecare concept poate fi discuta în parte, în detaliu). Le numim funcţii de proces, deoarece joacă un rol direct şi necesar în procesul de elaborare a politicilor.

40

Figura 3. Sistemul politic şi funcţiile sale

Înainte să poată fi decisă o politică, unii indivizi sau grupuri din guvern sau din societate trebuie să decidă ceea ce doresc şi ce speră să obţină de la politica respectivă. Procesul politic începe în momentul în care aceste interese sunt exprimate sau articulate. Numeroasele săgeţi din partea stângă a figurii arată toate aceste exprimări iniţiale.

Totuşi, pentru a fi eficiente, aceste cereri trebuie să fie combinate (agregate) în alternative de politică - cum ar fi impozite mai mari sau mai reduse, mai multe sau mai puţine beneficii de asistenţă socială - pentru care poate fi mobilizată o susţinere politică substanţială. Astfel, săgeţile din partea stângă sunt consolidate pe măsură ce procesul se desfăşoară, de la articularea intereselor către agregarea lor.

Apoi, guvernele au în vedere politicile alternative. Oricine conduce guvernul va susţine una dintre ele, având astfel loc procesul de formulare imperativă a politicii. Politica trebuie pusă în aplicare şi implementată, iar dacă este contestată, trebuie să aibă loc un anumit proces de adjudecare. Fiecare politică poate afecta mai multe aspecte ale societăţii, aşa cum este evidenţiat de cele trei săgeţi din faza de implementare.

Aceste funcţii de proces sunt îndeplinite de structuri politice, cum ar fi partidele, organele legislative, organele politice executive, birocraţii şi tribunale. Abordarea structural-funcţională evidenţiază două idei. Prima ar fi aceea că în ţări diferite, aceeaşi structură poale îndeplini funcţii diferite. A doua arată că, în timp ce o anumită instituţie, cum ar fî organul legislativ, poate avea o relaţie specială cu o anumită funcţie, cum ar fi cea de elaborare a politicilor, frecvent, instituţiile nu deţin monopolul asupra unei anumite funcţii. Preşedinţii şi guvernatorii pot participa la funcţia de elaborare a politicilor (putere de veto), la fel şi tribunalele superioare (controlul de constituţionalitate al legislaţiei).

41

Cele trei funcţii trecute în partea de sus a figurii - socializarea, recrutarea şi comunicarea - nu sunt implicate în mod direct în elaborarea şi implementarea politicii, dar au o importanţă fundamentală pentru sistemul politic. Am denumit aceste trei funcţii, funcţii de sistem. Ele determină dacă sistemul va fi menţinut sau va fî schimbat. De exemplu, va fi oare procesul de elaborare a politicilor dominat în continuare de junta militară, sau acesta va fi înlocuit de unele partide competitive şi de un organ legislativ? Va persista oare un anumit sentiment al comunităţii naţionale, sau acesta va fi erodat de unele experienţe noi?

Săgeţile care pornesc din aceste trei funcţii către toate părţile procesului politic sugerează rolul lor crucial în sprijinirea şi penetrarea procesului politic.

• Socializarea politică implică familii, şcoli, medii de comunicare, biserici şi toate structurile politice diferite care dezvoltă, întăresc şi transformă cultura politică, atitudinile de importanţă politică în societate.

• Recrutarea politică se referă la selectarea de personal pentru activitatea politică şi pentru funcţiile guvernamentale, în democraţie, alegerile competitive joacă un rol major în recrutarea politică. In sistemele autoritare, recrutarea poate fi dominată de un singur partid, ca în China, sau de lideri religioşi nealeşi, ca în Iran.

• Comunicarea politică se referă la un flux de informaţii în interiorul societăţii sau al diferitelor structuri care alcătuiesc sistemul politic. Câştigarea controlului asupra informaţiei este obiectivul cheie al conducătorilor autoritari, aşa cum se observă în eforturile deosebite ale liderilor chinezi de a controla Internetul.

Înţelegerea performanţelor funcţiilor de sistem este esenţială pentru înţelegerea modului în care sistemele politice răspund marilor provocări contemporane ale construcţiei comunităţii, încurajării dezvoltării economice şi asigurării democraţiei.

În partea dreaptă a Figurii 3. putem observa consecinţele procesului politic. Output-urile (ieşirile) sunt implementările procesului politic. Acestea sunt impacturile substanţiale asupra societăţii, a economiei şi a culturii. Printre ele se numără şi diferite forme de extracţie a resurselor sub forma impozitelor si laxelor, de reglementare a comportamentului şi de distribuire a beneficiilor şi serviciilor către diferite grupuri din populaţie. Efectele acestor activităţi politice reflectă modalitatea prin care politicile interacţionează cu mediul lor intern şi cu cel internaţional. Uneori, aceste efecte sunt rezultate dorite ale politicilor publice. Dar alteori, complexitatea politicii şi a societăţii determină unele consecinţe neintenţionate. Printre acestea se pot număra unele cerinţe noi pentru legislaţie sau pentru acţiunea administrativă, creşteri sau scăderi în volumul susţinerii oferite sistemului politic şi titularilor funcţiilor publice. Ne vom întoarce la nivelul politicilor, după ce vom oferi un exemplu de comparaţie structural-funcţională.

Conceptele funcţionale prezentate în Figura 3. descriu activităţile desfăşurate în orice societate, indiferent de modul în care este organizat sistemul ei politic, sau de ce tipuri de politică produce. Utilizând aceste categorii funcţionale, putem determina modul în care instituţiile din diferite ţări se combină în elaborarea şi implementarea diferitelor tipuri de politică publică. Fiecare studiu de ţară discută, de fapt, modalităţile în care sunt îndeplinite diferitele funcţii politice.

3. Nivelul de politici: performanţă, rezultat şi evaluareProblema importantă este cum influenţează aceste diferenţe în structură şi funcţie interesele,

necesităţile şi aspiraţiile oamenilor. Numim acest element, nivelul de politici al sistemului politic.Privind iarăşi Figura 3., vedem reflectări ale relaţiei dintre mediul internaţional, societatea

internă şi sistemul politic. In partea stângă a Figurii 3., există nişte săgeţi care reprezintă intrările de cereri şi susţineri din partea societăţii şi a sistemului internaţional. Intrările vin, de asemenea, de la iniţiativele independente ale liderilor politici şi ale birocraţilor. Structurile care îndeplinesc funcţiile

42

politice de proces transformă aceste intrări în politici guvernamentale. Aceste politici extrag resurse, distribuie beneficii şi reglementează comportamentul. Ele sunt destinate să atingă unele obiective mai ample, cum ar fi bunăstarea, justiţia şi libertatea - sau să controleze şi să domine - precum şi beneficii speciale pentru grupuri sau indivizi. În partea dreaptă sunt nişte săgeţi care reprezintă ieşirile şi rezultatele, produsele finite ale procesului politic, lucrurile pe care le face şi le acordă un guvern pentru poporul său.

Numim output-uri sau ieşirile unui sistem politic - extracţiile, distribuţiile, reglementările şi actele simbolice - performanţa sa politică. Trebuie să facem distincţia între aceste eforturi, lucrurile pe care un guvern le face, şi rezultatele efective ale acestor eforturi. Guvernele pot utiliza resurse egale pentru educaţie, sănătate sau apărare, dar cu consecinţe diferite. Eficienţa sau corupţia guvernului joacă un anumit rol în eficacitatea politica. Dar, la fel se întâmplă şi cu nivelurile de bază cultural, economic şi tehnologic.

Americanii cheltuiesc mai mult pe cap de locuitor, pentru educaţie, decât orice alt popor din lume. Dar copiii lor se descurcă mai puţin bine la unele materii, cum ar fi matematica, decât alţi copii, din alte ţări care cheltuiesc pentru educaţie cu mult mai puţin. Statele Unite au cheltuit sume enorme şi au irosit multe vieţi în războiul din Vietnam din anii 1960 şi 1970, la fel ca şi Uniunea Sovietică, în războiul său din Afghanistan din anii 1980. Totuşi, ambele ţări au fost ţinute în şah de ţări mai mici, decise să reziste cu orice preţ. Datorită acestor eşecuri costisitoare, ele s-au slăbit în interior. Rezultatul politicii publice nu este niciodată în întregime în mâinile popoarelor şi ale liderilor lor. Condiţiile din mediul intern, condiţiile şi evenimentele din lumea largă şi şansa pot frustra programele şi planurile cele mai atent elaborate. Fiecare studiu de ţară se încheie cu discutarea performanţei ţării respective, descriind politicile şi rezultatele lor.

In sfârşit, trebuie să ne întoarcem mai mult şi să analizăm întreaga situaţie a sistemului politic, a procesului, a politicii şi a mediului, pentru a evalua ceea ce fac sistemele politice. Evaluarea este complexă, deoarece oamenii valorizează lucruri diferite şi pun un accent diferit pe ceea ce valorizează. Ne putem referi la unele lucruri diferite cărora oamenii le-ar conferi valoarea unui „bun" politic - bunurile asociate cu nivelul sistemului, cum ar fi stabilitatea sau adaptabilitatea instituţiilor politice. Putem discuta, de asemenea, bunurile asociate cu nivelul procesului, cum ar fi participarea cetăţenilor în politică. În sfârşit, analizăm bunurile asociate cu nivelul politicii, cum ar fi bunăstarea, securitatea şi libertatea. Pentru a evalua ceea ce realizează un sistem politic, se va evalua performanţa şi rezultatele din flecare dintre aceste domenii. De asemenea, trebuie să fim conştienţi de modul In care rezultatele afectează indivizii şi subgrupurile din societate, de schimbările specifice care pot fî adesea trecute cu vederea atunci când sunt prezentate valorile medii.

O problemă deosebit de importantă a evaluării priveşte construcţia pentru viitor, dar şi pentru viaţa de astăzi. Cetăţenii din ţările sărace doresc să supravieţuiască şi să-şi aline suferinţa de astăzi, dar doresc să îmbunătăţească foarte mult şi soarta de mâine a copiilor lor. Cetăţenii din toate ţările, în special cei din statele bogate, trebuie să se ocupe de costurile pe care le vor avea de plătit copiii lor pentru resursele naturale poluate şi vlăguite, ca rezultat al nesăbuinţei politicilor de mediu din trecut.

4. Cum explicăm politicaDupă ce am descris politica cu ajutorul cadrului conceptual pe care l-am ales, sarcina următoare

este explicarea ei. Prin explicarea fenomenelor politice înţelegem încercarea de a identifica relaţiile dintre ele. De exemplu, am putea fi interesaţi de relaţiile dintre democraţie şi pacea internaţională (vezi Caseta 1). Sunt oare statele democratice mai paşnice decât altele? Dacă da, sunt ele paşnice fiindcă sunt democratice, sunt democratice fiindcă sunt paşnice, sau poate sunt paşnice şi democratice, fiindcă sunt mai prospere decât alte state?

43

Aceste întrebări evidenţiază faptul că dorim adesea ca explicaţiile să treacă dincolo de asocierea unui lucru cu un altul. În mod ideal, dorim să transpunem multe relaţii politice în termeni cauzali, astfel încât sa putem spune că o trăsătură politică este cauza alteia, iar cea din urmă este efectul celei dinaintea sa.

Teoriile sunt formulări despre relaţiile cauzale dintre clasele generale de evenimente - de exemplu, despre cauzele democraţiei, ale războiului sau ale politicilor de asistenţă socială. Teoriile ştiinţifice sunt întotdeauna încercări; ele sunt supuse întotdeauna modificării sau falsificării, pe măsură ce cunoştinţele noastre se îmbunătăţesc. Iar teoriile trebuie să fie testabile. O teorie bună este aceea care rămâne valabilă, după mai multe încercări şi experimente. Mai poate fi totuşi confirmată sau modificată, pe măsură ce testăm teoria iar şi iar. O teorie bine testată ne permite să explicăm cu încredere ceea ce se întâmplă în unele cazuri specifice sau în grupuri de cazuri: aceste două ţări au o relaţie paşnică, deoarece ambele sunt democraţii (vezi Caseta 1).

Politologii fac distincţia între studiile bazate pe numere mari (un „n" mare) şi cele bazate pe numere mici (un „n" mic). In studiile cu „n" mare, este adesea posibilă şi de ajutor folosirea analizei statistice. Adesea, aceste studii sunt denumite studii statistice, iar cele cu „n" mic, studii de caz. Studiile cu „n" mare au un număr suficient şi o varietate de cazuri pentru a permite cercetătorului să examineze relaţia dintre variabile. Variabilele sunt trăsăturile care diferenţiază cazurile noastre - de exemplu, „forma de guvernare: democraţie sau dictatură". Analiza statistică ne permite să analizăm, în acelaşi timp. cauzele alternative, acceptandu-le pe unele şi respingându-le pe altele. Studiile cu „n" mic permit investigatorilor să pătrundă adânc într-un caz, să identifice particularităţile sale, să obţină detalii clinice şi să examineze fiecare legătură din procesul cauzal. Cei mai mulţi cercetători recunosc că aceste metode sunt complementare (vezi Caseta 1)

Caseta 1. Metode statisticeUn program popular de cercetare contemporană cunoscut sub numele de cercetarea păcii democratice ilustrează alternativele pro şi contra cercetării statistice şi studiului de caz. A fost foarte interesant pentru specialiştii în relaţii internaţionale care au analizat istoria diplomatică a perioadei Războiului Rece şi şi-au pus întrebarea dacă ţările democratice sunt mai paşnice în politica lor externă decât cele autoritare sau non-dernocratice. Mulţi specialişti din grupul de cercetare a păcii democratice au urmat calea statistică. Au considerat că fiecare an de interacţiune a două state este o casetă. Având în vedere o perioadă de jumătate de secol de istorie diplomatică a unui sistem de state eu peste 100 de ţări, a rezultat un număr foarte mare de casete, chiar şi după eliminarea mai multor casete irelevatite, ale ţărilor care au avut m foarte rare cazuri relaţii reciproce. Politologii Andrew Bennetî şi Alexander George au tras concluziile următoare, după analizarea cercetării statistice:

Metoda statistică a realizat paşi importanţi în privinţa întrebării dacă există o pace inter- democratică ne-artifîcială. A rezultat un consens puternic, însăne-unanim: (1) în general, democraţiile nu sunt mai puţin înclinate către război; (2) în foarte rare cazuri au luptat unele cu altele, dacă au facut-o vreodată; (3) acest model al unei păci inter-democratice se aplică atât pentru război, cât şi pentru conflictele care nu ating stadiul de război; (4) statele în tranziţie către democraţie sunt mai înclinate către război, decât democraţiile deja instaurate; (5) toate aceste corelaţii nu au rezultat în mod artificial din cele mai evidente explicaţii alternative.

Totuşi, deşi s-au aflat multe lucruri din studiile statistice, acestea nu ne-au ajutat aşa de mult să răspundem la întrebările „De ce?". Studiile de caz au făcut posibile introspecţiile clinice, evidenţiind interconexiunile cauzale în unele cazuri individuale. Repetarea atentă a acestor urmăriri cauzale de la caz la caz ne întăreşte încrederea în aceste relaţii. Astfel, Bennett şi George au concluzionat că cea mai

44

bună strategie de cercetare utilizează, împreună, metode ale cercetării statistice şi ale studiului de caz, flecare metodă m parte având abilităţile sale.//Sursă: Andrew Bennett şi Alexander George. ”An Alliance of Statistical and Case Study Melhods: Research on the Interdemocralic Peace, APSA-CP: Nevspaper oftlie APSA Organized Section in Comparative Polilics 9 (1998). nr. 1:6

Studiile statistice cu „n" mare ne permit să fim mai siguri şi mai preciși în explicaţiile pe care le dăm. Pe de altă parte, avem nevoie de adâncimea pe care o oferă studiile de caz. Ele ne încurajează să formulăm ipoteze pătrunzătoare pentru testarea statistică. Ele ne permit să urmărim natura relațiilor cauză-efect (numite uneori „mecanisme cauzale"), mai bine decât studiile cu „n'' mare. În acest mod, politologii pot afla nu numai dacă democraţiile sunt mai paşnice decât dictaturile, ci şi, cu o mai mare precizie, de ce liderii politici se comportă aşa cum se comportă.

De asemenea, putem genera şi testa diferite ipoteze despre cauzele şi consecinţele schimbării politice, comparând ţări în perioade istorice diferite. Studiul lui Tocqueville legat de Revoluţia Franceză a contribuit la o teorie generală a revoluţiei comparând Franţa prerevolutionară cu cea postrevoluţionară4. Theda Skocpol şi-a bazat teoriile sale referitoare la cauzele revoluţiei pe o comparaţie între „vechile regimuri" din Franţa, Rusia şi China, şi regimurile lor revoluţionare şi postrevoluţionare.

Un exemplu ar putea sugera modul în care am putea face teoretizarea în politica comparată, trecând dincolo de „simpla gestionare a faptelor". Se ştie că ţările bogate pot deveni mai repede democraţii, decât cele sărace; democraţia şi dezvoltarea economică sunt strâns legate. Dar există mai multe motive posibile pentru această asociere. Unii au sugerat că această relaţie se datorează faptului că democraţia încurajează educaţia şi dezvoltarea economică. Alţii au arătat că, pe măsură ce ţările se dezvoltă din punct de vedere economic, clasa lor de mijloc sau clasa muncitoare mai bine organizată va cere democratizarea. Totuşi, alţii au observat că democraţia şi dezvoltarea economică se găsesc, de obicei, în anumite regiuni ale lumii, cum ar fi în Europa de Vest, în timp ce ambele tind să lipsească din Orientul Mijlociu şi din Africa. Acest fapt sugerează că anumite culturi le pot încuraja sau descuraja pe ambele.

Analiza comparativă este un instrument puternic şi versatil (nestatornic). El ne măreşte abilitatea de a descrie şi de a înţelege procesele politice şi schimbarea politică în multe ţări, oferind unele concepte şi puncte de referinţă dintr-o perspectivă mai amplă. De asemenea, abordarea comparativă ne stimulează să alcătuim teorii ale relaţiilor politice. Ea ne încurajează şi ne permite să ne testăm teoriile politice, confruntându-le cu experienţa multor instituţii şi contexte.

45