Este foarte greu să ne imaginăm azi vremurile când nu existau bănci,

burse, pieţe de valori, pieţe monetare, datorii publice , vremuri când averea unei

persoane se măsura doar prin suprafaţa pământului deţinut, a numărului de

animale pe care le posedă precum şi prin numărul de braţe de munca pe care le

putea utiliza la munca câmpului. Economiile se prezentau sub forma de pocale

de aur sau argint ori bijuterii, iar cămătăria - practica ce consta în perceperea de

dobânzi asupra banilor - era prohibită atât de lege cît şi de Biserică. Cu toate

acestea, chiar dacă în cadrul sistemului feudal schimbul in natură (barter)

constituia mijlocul standard de schimb, exista o nevoie de bani, iar cei ce-i

furnizau erau negustorii.

Piaţa de capital reprezintă, în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor

prin care se realizează transferul fondurilor de la cei care au surplus de capital

(investitori) către cei care au nevoie de capital (emitenţi, investitori), cu ajutorul

unor vehicule sau instrumente specifice (valori mobiliare) şi prin intermediul

unor operatori specifici (societăţile de valori mobiliare).1

Cât priveşte locul şi rolul pieţei de capital în ansamblul mecanismelor

economice nu se poate realiza o demarcaţie foarte strictă (se vorbeşte despre:

Piaţa financiară, Piaţa monetară, Piaţa interbancară, Piaţa scontului, Piaţa

asigurărilor şi corespunzător se vorbeşte despre operatori specifici precum:

bănci, societăţi de asigurare, case de scont şi rescont, etc).

Astfel, în teoria şi practica internaţională nu se face o delimitare netă între

aria de cuprindere a pieţei de capital şi cea a pieţei financiare, cele două noţiuni

confundându-se, incluzându-se uneori sau completându-se alteori, în funcţie de

specificul şi caracteristicile fiecărei ţări.

Dincolo de această specificitate, se conturează totuşi două modele de

definire a celor două pieţe:

Sistemul european se bazează pe sistemul de tip bancar în care băncile

sunt operatori cvasiprezenţi în toate tipurile de piaţă, putând utiliza aproape toate

1 Simona Fătu, Piaţa românească de capital privită din interior, Editura Vox, Bucureşti, 1998, pag. 9

tipurile de instrumente financiare. Este, aşadar, un sistem de piaţă dominat de

lumea bancară.

Spre exemplu, piaţa franceză cunoaşte următoarea structură:

Piaţa de capital reprezintă pârghiile prin intermediul cărora se formează

şi se măreşte capitalul necesar agenţilor economici în vederea acoperirii nevoilor

curente şi finanţării dezvoltării acestora. Doctrina precizează că structura pieţei

de capital cuprinde următoarele segmente:

1) Piaţa monetară pentru atragerea capitalurilor pe termen scurt şi mediu,

operatori pe această piaţă fiind băncile comerciale, băncile centrale, instituţiile

financiar-bancare (CEC, Societăţile de asigurare, etc.) iar principalele

instrumente folosite sunt cambia, certificatul de depozit, biletele de tezaur, etc.

2) Piaţa ipotecară, în cadrul căreia se mobilizează fondurile necesare

îndeosebi construcţiilor de locuinţe. Un operator distinct pe această piaţă este

Casa de refinanţare , care are rolul de a pune la dispoziţia băncilor şi societăţilor

imobiliare capitalurile disponibile prin depunerea sub formă de gaj a titlurilor

mobiliare emise.

3) Piaţa financiară, în cadrul căreia se realizează emisiunea, plasarea şi

negocierea titlurilor pe termen lung (valori mobiliare).

Sistemul anglo-saxon este un sistem bazat pe manifestarea liberă a

cererii şi ofertei în fiecare tip de piaţă şi care prezintă instrumente specifice,

operatori specifici şi corespunzător, instituţii de supraveghere şi reglementare

specifice.

Acest sistem de piaţă este numit generic piaţa financiară. În cadrul pieţei

financiare se face distincţie între următoarele noţiuni:

1) Piaţa de capital este acea piaţă în care guvernele, organismele

internaţionale, societăţile comerciale pot lua cu împrumut sau, ca şi orice

persoană fizică sau juridică, pot investi sume de bani pe termen mediu şi lung.

Tot mai adesea, termenul de piaţă a valorilor mobiliare (securities market) este

folosit ca sinonim pentru piaţa de capital (capital market).

2) Piaţa monetară este piaţa în care sunt finanţate nevoile pe termen scurt

sau sunt investite surplusurile bancare pe termen scurt.

În contextul sistemelor de piaţă mai sus prezentate şi având ca bază de

studiu reglementările în domeniul financiar precum şi operatorii existenţi în

Republica Moldova, structura pieţei autohtone poate fi abordată astfel:

Piaţa financiară, definită ca fiind ansamblul relaţiilor şi mecanismelor de

alocare eficientă a resurselor băneşti din economie, cuprinde piaţa monetară şi

piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare).

1) Piaţa monetară este specializată în plasarea şi atragerea de fonduri pe

termen scurt, inclusiv acordarea/luarea de credite. Piaţa monetară are mai multe

segmente, fiecare dintre acestea fiind specializate în utilizarea unor instrumente

specifice dar utilizând acelaşi operator principal: băncile. Segmentele pieţei

monetare sunt următoarele:

piaţa scontului, specializată în cumpărarea şi vânzarea cambiilor (la

etapa actuală cele mai mari probleme privind aplicarea cambiei în

raporturile comerciale, sunt determinate de ambiguitatea Legii cu

privire la cambii, care lasă unele lacune ce fac cambia riscantă.

Aceasta este determinată de lipsa unei reglementări clare a procedurii

de protest a cambiei, care face periculoasă utilizarea acesteia, din

simplu motiv că procedura de executare a obligaţiilor cambiale în caz

de protest se poate realiza doar pe cale judiciară şi protestul

autentificat notarial nu are aceeaşi valoare ca şi titlul executoriu ca în

celelalte state europene care aplică acest instrument de plată);

piaţa interbancară, în cadrul căreia băncile se împrumută reciproc;

piaţa certificatelor de depozit, în care băncile atrag resurse băneşti prin

emiterea de certificate de depozit negociabile, înscrisuri care pot fi

răscumpărate de bănci la o anumită dată cu o anumită rată a dobânzii;

piaţa efectelor de comerţ, în cadrul căreia băncile, marile companii sau

alte instituţii financiare emit titluri de credit (bilete la ordin sau cecuri);

creditarea agenţilor economici, prin acordarea de credite în lei/valută

pe termen scurt, mediu şi lung;

piaţa eurovalutelor, reprezintă atragerea şi plasarea de fonduri în valută

(în afara tării de origine a fiecărei valute).

2) Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) reprezintă ansamblul

relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul capitalului de la cei

care au surplus (investitori) către cei care au nevoie (emitenţi, investitori), cu

ajutorul unor vehicule sau instrumente specifice (valori mobiliare) şi prin

intermediul unor operatori specifici (companii de brokeri).

Există două fluxuri pe baza cărora se alocă resursele: pe de o parte fluxul

(valori mobiliare versus bani) dintre unităţile aflate în deficit de resurse şi care

emit valori mobiliare (emitenţi) şi totalitatea unităţilor având surplus de resurse

(investitori), iar pe de altă parte fluxul (bani versus valori mobiliare) dintre cei

care posedă valori mobiliare dar care au nevoie de lichidităţi (investitori - pentru

că ei au investit deja cel puţin o dată în valori mobiliare) şi cei care au surplus de

resurse băneşti (investitori) şi doresc să cumpere valori mobiliare de la alţi

investitori.

Organizarea instituţională a pieţelor în ansamblul fenomenelor şi

proceselor economice este dată de fapt de trei elemente: instrumentele

(produsele) folosite de fiecare dintre acestea, de operatorii specifici fiecărui tip

de piaţă şi de mecanismul! de piaţă în şine cu regulile specifice.

Dintre cele trei elemente sus-menţionate poate cel mai important este

primul. De cele mai multe ori este elementul care determină şi denumirea unei

pieţe: piaţa valorilor mobiliare, piaţa monetară, piaţa creditului, etc.

Din dorinţa de a asigura un grad de înţelegere şi utilizare uniform

(standardizat) al fenomenelor specifice acestor pieţe, în fapt fenomene

economice a căror esenţă este aceeaşi în fiecare colt al lumii indiferent de modul

particular în care acestea se manifestă, Comunitatea Economică Europeană

(CEE) a adoptat un set de măsuri care au îmbrăcat forma Standardelor

Comunităţii Economice Europene la care fiecare stat trebuie să adere dacă

doreşte să fie membru al CEE. În spiritul acestor cerinţe, standardele CEE nu

realizează o clasificare având drept criteriu sfera de cuprindere a pieţelor, ci face

o distincţie între instrumentele utilizate de toate aceste pieţe, de unde şi

concluzia mai sus-enunţată cum că elementul determinant este instrumentul sau

produsul creat şi utilizat într-un anumit scop.

Revenind la piaţa de capital a Republicii Moldova cu particularităţile sale

am mai adăuga în această secţiune doar faptul că legea cadru care guvernează

piaţa de capital a RM este Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare (nr. 199-

XIV din 18.11.1998 publicată în Monitorul Oficial al RM nr. 27-28/123 din

23.03.1999).

Trăsăturile pieţei de capital

a) Specificitatea produselor pieţei: negociabilitate, transferabilitate. Pe

Piaţa de capital acţiunea de a lua bani (fonduri) sau de a da bani (a investi) se

realizează prin utilizarea unor instrumente (produse) specifice, denumite valori

mobiliare. Aceste instrumente prezintă caracteristicile de negociabilitate şi

transferabilitate. Aceasta înseamnă ca ele pot fi transferate de la un proprietar la

altul, oferind investitorului posibilitatea de a vinde produsul, înainte de scadenţă

şi că preţul lor poate fi negociat - ţinând cont şi de caracteristicile pieţei în sfera

căreia se face negocierea dintre partenerii de tranzacţie.

b) Produsele pieţei sunt instrumente pe termen lung. Această trăsătură

relevă o altă distincţie între piaţa monetară şi piaţa valorilor mobiliare şi anume -

perioada de timp pentru care banii sunt atraşi. Pe piaţa de capital banii sunt

atraşi pe o perioadă mai mare de 1 an, deci pe termen mediu şi lung. Fondurile

atrase de piaţa monetară sunt utilizate, de regulă, pentru finanţări pe termen scurt

(mai mici de 1 an).

c) Pe Piaţa de capital intermediarii joacă un rol important cât priveşte

punerea în contact a emitenţilor cu investitorii sau a investitorilor care doresc să

vândă valori mobiliare cu investitorii care doresc să cumpere. Este foarte

important de reţinut că nu emitenţii sunt cei care îşi asumă riscul investiţiei ci

investitorii.

d) Utilizarea fondurilor nonbancare. Piaţa de capital oferă modalităţi de

investire, respectiv de atragere a capitalului diferite de cele din sistemul bancar.

Astfel, ca o alternativă la constituirea de depozite bancare, investitorii pot

achiziţiona valori mobiliare, iar emitenţii pentru a nu apela la credite bancare pot

atrage capital prin emisiunea de valori mobiliare.

Coordonatele definitorii ale pieţei de capital, menite a asigura un mediu

favorabil pentru alocarea resurselor băneşti şi circuitul valorilor mobiliare, sunt:

creşterea capitalului şi atragerea de împrumuturi (prin emisiunea de

acţiuni şi obligaţiuni) - piaţa primară;

tranzacţionarea produselor din piaţa primară (acţiuni, obligaţiuni) -

piaţa secundară.

Ambele segmente de piaţă (piaţa primară şi piaţa secundară) îşi

desfăşoară activitatea după reguli specifice impuse de organismul de

reglementare, control şi supraveghere a pieţei de capital - Comisia Naţională a

Valorilor Mobiliare. La rândul său, cel de-al doilea segment de piaţă - piaţa

secundară - prezintă, suplimentar, organisme de reglementare şi supraveghere

proprii.

Aşadar, privită sub aspectul producerii şi comercializării produselor ei,

piaţa valorilor mobiliare cuprinde două segmente:

a) Piaţa primară – presupune emiterea valorilor şi prima plasare a

acestora pe piaţă.

Astfel, investitorii (deţinătorii de surplus de fonduri) pot cumpăra valori

mobiliare care sunt nou introduse pe piaţă de către emitenţi. Emitenţii pot opta,

cât priveşte promovarea pe piaţă a acestor produse, între a derula ei înşişi

operaţiunea sau a apela la serviciile unuia sau mai multor intermediari (companii

de brokeri).

Cei care emit valori mobiliare sunt:

societăţile care se înfiinţează prin subscripţie publică în scopul

acumulării unui capital iniţial cât mai mare;

societăţile care doresc să-şi majoreze capitalul social;

societăţile care au nevoie de împrumuturi de la investitori;

guvernele care au nevoie de bani pentru finanţarea unor proiecte;

organele administraţiei de stat centrale şi locale.

În concluzie, piaţa primară este cadrul în care emitenţii atrag resurse

băneşti pe care le utilizează în anumite scopuri anunţate public (de exemplu:

retehnologizare, extinderea teritorială a activităţii, lansarea în fabricaţie a unor

noi produse, acoperirea unor nevoi temporare de lichidităţi, etc.)

b) Piaţa secundară - este cadrul în care se tranzacţionează valorile:

mobiliare, odată intrate în piaţa de capital. Acest loc poate fi: Bursa de Valori

Moldovei (piaţa bursieră) sau piaţa extrabursieră, altfel spus, acestea sunt cele

două segmente ale pieţei secundare de capital din Republica Moldova.

Se poate spune că fluxul emitenţi-investitori reprezintă segmentul de piaţă

primară, transferul realizându-se conform reglementărilor specifice acesteia, în

timp ce fluxul investitori - investitori reprezintă segmentul de piaţă secundară,

transferul realizându-se sub sfera de reglementare şi supraveghere a C.N.V.M..

Din acest punct de vedere se poate spune că piaţa secundară este o piaţă a

investitorilor, fluxurile financiare fiind direcţionate de la un investitor (devenit

acţionar – în cazul investiţiei în acţiuni sau deţinător de obligaţiuni - în cazul

investiţiei în obligaţiuni) la altul. Emitenţii nu atrag resurse băneşti de pe piaţa

secundară; ei câştigă numai prestigiu şi publicitate. Corespunzător, piaţa primară

este o piaţă a emitenţilor, fluxurile financiare fiind direcţionate de la investitori

către emitenţi.

Conform Legii RM cu privire la piaţa valorilor mobiliare (art. 48 alin (2)),

emitenţii care au înregistrat în registrul deţinătorilor de valori mobiliare ale unei

anumite clase mai mult de 50 de persoane sunt obligaţi să înregistreze această

clasă de valori mobiliare la bursa de valori în modul stabilit de către consiliul

bursei şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Această cerinţă, însă, nu se

referă la fondurile de investiţii mutuale şi pe intervale.

Numai pe o piaţă organizată cumpărătorul poate fi sigur că:

• are la dispoziţie informaţiile necesare referitoare la produsul pe care îl

cumpără;

• informaţiile referitoare la produs sau la societatea care l-a emis sunt

făcute cunoscute publicului la momentul oportun (operaţiunile efectuate pe bază

de informaţii confidenţiale constituie contraventii/infractiuni şi sunt sancţionate

conform prevederilor legale);

• are permanent la dispoziţie un preţ de piaţă - pentru acţiunile pe care le

deţine - fapt care îi permite să-şi evalueze în orice moment investiţiile;

• poate vinde în orice moment acţiunile pe care le deţine, datorită faptului

că existând permanent o piaţă, există cerere şi ofertă, ca atare lichiditatea este

sporită.

• poate obţine câştiguri, în condiţii legale, prin specularea diferentelor de

curs pe anumite perioade de timp.

În concluzie, prin tranzacţionarea acţiunilor unei societăţi deschise pe o

piaţă secundară se urmăresc două obiective majore:

• protecţia investitorilor, realizată prin transparenta, reglementarea şi

supravegherea pieţei; şi

• lichiditatea pieţei şi stabilitatea cursului (nu există fluctuaţii mari de preţ

şi, într-o piaţă matură, preţul este corelat cu rentabilitatea societăţii cotate pe o

piaţă sau alta).

Între cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură; ele

se influenţează reciproc şi mai mult decât atât, piaţa secundară nu poate exista

fără piaţă primară. Această afirmaţie se bazează pe simpla explicaţie că piaţa

primară oferă pieţei secundare produsele care urmează să fie tranzacţionate, în

timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea

produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (nivelul de

absorbţie şi preţul unei noi emisiuni).

Bursa de Valori

Ca instituţie specifică economiilor de piaţă, bursa poate fi definită ca o

asociaţie organizată a comercianţilor, industriaşilor, agricultorilor, armatorilor,

agenţilor de asigurări sociale etc., în vederea negocierii de valori publice şi

private pe piaţa capitalului. Bursele de valori sunt pieţe special organizate de

către stat sau de către asociaţii particulare, în cadrul cărora se pot încheia

tranzacţii cu valori mobiliare: acţiuni, obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de

tezaur etc. Negocierile în cadrul burselor se desfăşoară într-un anumit loc, în zile

şi la ore fixate în cadrul programului de lucru al acestora. La burse, părţile

contractante încheie operaţiunile lor prin intermediul agenţilor de schimb şi,

până la sfârşit, partenerii nu se cunosc între ei, deoarece operaţiunile se

negociază pe baza ordinelor de vânzare sau cumpărare primite în acest sens. În

prezent, aproape în toate statele cu economie de piaţă, precum şi în marile centre

comerciale funcţionează burse de însemnătate, fie locală, fie internaţională.

Rolul şi importanţa burselor au crescut în ultimul timp, datorită unui

complex de factori, din care se pot menţiona:

bursa constituie o piaţă principală pe care se întâlnesc cererea şi

oferta de capital, într-un echilibru asigurat de legile liberei concurenţe;

tranzacţiile în cadrul burselor se încheie pe baza unor reglementări

bine determinate şi a unor uzuanţe şi reguli cunoscute, fapt ce sporeşte

încrederea între vânzători şi cumpărători;

cotaţiile care se stabilesc în cadrul burselor pot influenţa nivelul

preţurilor şi cursurilor de schimb pentru operaţiunile care se încheie în afara

acestora. După cum este cunoscut, o parte importantă din afaceri se negociază

direct între vânzători şi cumpărători, iar aceştia se orientează şi pe baza cotaţiilor

oficiale la bursă;

bursele constituie locul unde se concentrează un mare volum de

informaţii cu caracter economic, financiar, politic etc.;

fondurile de investiţii şi capitalurile sunt orientate prin activitatea

bursieră spre acele domenii de activitate care posedă un grad mare de eficienţă;

oferă posibilitatea schimbării imediate a titlurilor în lichidităţi;

deţinătorii de obligaţiuni le pot vinde la bursă şi recupera banii împrumutaţi

înainte de scadenţă;

contractele pentru operaţiunile negociate la bursă se întocmesc pe

baza unor formulare tip, cu valoare de acte juridice.

Participanţii la activitatea de bursă sunt interesaţi să obţină toate

informaţiile cu privire la perspectivele dezvoltării economice, în ansamblu, cât şi

pe diverse domenii. În funcţie de aceste informaţii se poate ajunge la o opţiune

referitoare la folosirea resurselor financiare, fie ca depuneri la bănci şi case de

economii, fie pentru cumpărare de acţiuni, obligaţiuni etc.

Regimul juridic al burselor constituie forma sub care aceste instituţii se

organizează într-o ţară sau alta, fie sub formă de societăţi pe acţiuni, fie ca

asociaţii comerciale. Sunt şi situaţii când bursele funcţionează în cadrul

Camerelor de Comerţ şi Industrie, ca sectoare cu activităţi distincte. În afară de

bursele particulare în diverse ţări funcţionează burse administrate cu participarea

statului. Ele funcţionează pe baza legilor ţărilor pe teritoriul cărora sunt

instituţiile şi se mai numesc burse organizate.

Conform practicii internaţionale, bursele se înfiinţează pe baza cererii

asociaţiilor fondatoare şi cu avizul Camerei de Comerţ şi Industrie. La crearea

asociaţiilor se anexează Statutul bursei, care cuprinde în general:

obiectul negocierilor care se efectuează în cadrul bursei;

drepturile şi obligaţiile participanţilor;

modalităţile de admitere a membrilor asociaţi în cadrul bursei;

modul de alegere a Comitetului de conducere al bursei;

atribuţiile Adunării Generale sau ale asociaţiei bursei;

adoptarea hotărârilor în cadrul Adunării Generale sau a asociaţiei bursei;

asociaţiei bursei Comitetului bursei;

secretariatul bursei şi atribuţiile acestuia;

activitatea desfăşurată de agenţii oficiali şi numirea acestora, precum şi a

suplinitorilor;

atribuţiile Comisiei de arbitraj;

frecventarea burselor;

finanţarea burselor;

atribuţiile Camerei sindicale de pe lângă bursă;

sindicul bursei de efecte, acţiuni şi schimb;

reguli de bază privind contractele;

procedura tranzacţiilor în sala de negocieri;

dispoziţii privind activitatea economică a bursei, prin balanţele de venituri şi

cheltuieli, gestiunea tranzacţiilor, controlul financiar etc.;

regulamentul de organizare a departamentului informaţional, publicitar şi de

relaţii cu publicul;

condiţiile, tehnicile şi metodele de negociere a titlurilor mobiliare;

stabilirea cotelor de impozitare, a taxelor şi comisioanelor percepute;

regulamentul de conduită, drepturile şi obligaţiile agenţilor de bursă;

modul de stabilire a cotaţiilor.

Bursa de stat, organizată şi reglementată prin legi speciale, se regăseşte,

cu predilecţie, în ţările cu drept latin (burse napoleoniene). Astfel, în Franţa

este consacrat rolul central al autorităţii publice, reprezentată printr-un Comisar

al Guvernului, ca delegat în conducerea bursei. În aceeaşi idee, agenţii de bursă

sunt consideraţi, în general, ca funcţionari publici, deţinând monopolul

tranzacţiilor. În Belgia legea din 1990 cu privire la operaţiunile cu titluri

financiare conservă tradiţia, stipulând că bursele sunt create prin Decret Regal şi

administrate de o persoană juridică de drept public, fără scop lucrativ. Bursa de

valori din Bruxelles are ca temei juridic Decretul Regal din 18.01.1991.

Bursele private sunt asociaţii ale persoanelor fizice şi juridice, create în

condiţiile legii, care reglementează constituirea, exploatarea şi dezvoltarea unei

pieţe secundare de capital (burse anglo – saxone).

În continuare ne vom referi la Bursa de Valori a Moldovei care este

elementul principal al pieţei secundare din RM. Societatea pe acţiuni “Bursa de

Valori a Moldovei” este fondată in baza Contractului de constituire din 7

decembrie 1993 şi înregistrată în Camera Înregistrării de Stat cu nr.103049199

din 07.12.1994 în conformitate cu legile Republicii Moldova “Privind societăţile

pe acţiuni”, “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi”, “Cu privire la piaţa

valorilor mobiliare” şi altele. Bursa este persoană juridică, are bilanţ

independent, conturi bancare in Republica Moldova şi în străinătate, sigiliu cu

denumirea sa în limba română scrisă în întregime şi cu indicarea sediului. Bursa

este creată pe un termen nelimitat. Bursa are ştampila cu antet şi blanchete cu

denumirea sa, marcă comercială înregistrată şi alte mijloace de identificare

vizuală. Bursa este societate pe acţiuni de tip închis. Toate acţiunile sunt

ordinare nominative şi se distribuie între acţionarii Bursei în părţi egale. Bursa

posedă cu drept de proprietate bunuri care sunt separate de bunurile acţionarilor

şi se trec la bilanţul ei independent. Ea poate în numele său să dobândească şi să

exercite drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale personale, să aibă obligaţii, să

fie reclamant si pârât în instanţa judecătorească.

Faţă de acţionarii săi bursa are obligaţii în conformitate cu Legea privind

societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare, alte acte

legislative, Statutul şi Regulile Bursei.

Patrimoniul bursei se constituie ca rezultat al plasării acţiunilor, al

activităţii sale economico-financiare şi în alte temeiuri prevăzute de lege.

Bursa este în drept să atragă împrumuturi în conformitate cu legislaţia în

vigoare şi răspunde pentru obligaţiile sale cu întregul patrimoniu ce îi aparţine

cu drept de proprietate.

Bursa activează pe piaţa de capital a Moldovei în baza licenţei Comisiei

Naţionale ale Valorilor Mobiliare.

Bursa este în drept să înfiinţeze filiale şi reprezentanţe, întreprinderi

afiliate şi societăţi dependente în Moldova în conformitate cu legislaţia în

vigoare, iar în străinătate, şi în conformitate cu legislaţia statului străin, dacă

acordul internaţional, la care Moldova a aderat, nu prevede altfel.

Activitatea filialelor, reprezentanţelor, întreprinderilor afiliate şi

societăţilor dependente şi statutul lor juridic se determină conform art. 8 şi 9 a

Legii privind societăţile pe acţiuni, alte acte legislative.

Asupra persoanelor afiliate ale Bursei se extind prevederile Statutului,

art. 9, 10 ale Legii privind societăţile pe acţiuni, ale legislaţiei antimonopoliste şi

ale Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare.

Capitalul statutar constituie 500 000 lei, valoarea nominală a unei acţiuni

estimându-se la 10000 lei. În vara anului 1995, Bursa de Valori şi-a început

activitatea efectivă (primele tranzacţii) şi a fost utilată cu tehnică modernă şi

completată cu personal instruit. La 26 iunie 1995 au avut loc primele licitaţii la

Bursă. Printre primii ei participanţi s-au numărat Fabrica de Conserve Cupcini

SA, Banca de Economii şi Asociaţia pentru producerea mobilei “Stejaur”.

Bursa moldovenească de valori şi-a cucerit imediat un rol funcţional

important, dat fiind că era adoptată legislaţia RM în acest domeniu (spre

deosebire de alte ţări).

Cu un început timid, Bursa a cunoscut, pe parcursul activităţii, o

dezvoltare fructuoasă, volumul tranzacţiilor sporind de la câteva mii lei în vara

a. 1995 până la zeci de milioane în anii 1999-2000.

În prezent, BVM se confruntă cu mai multe probleme (au fost

suspendate tranzacţiile cu pachetele unice, s-a micşorat volumul tranzacţiilor,

statul percepe taxe pentru tranzacţiile efectuate în cadrul bursei, arenda sălii de

tranzacţionare este costisitoare etc.).

Pentru efectuarea tranzacţiilor, Bursa utilizează un program asistat de

calculator numit Sistemul Automatizat Integrat de Tranzacţionare (SAIT).

Orarul de funcţionare al SAIT-ului este de la ora 10.00 până la ora 15.00

de luni până vineri inclusiv, cu excepţia zilelor declarate ca sărbători legale.

Preşedintele Bursei este în drept să modifice acest orar în cazurile

necesare pentru buna desfăşurare a tranzacţiilor la Bursă. Orice modificare a

programului şedinţelor de tranzacţionare se anunţă Membrilor în prealabil cu cel

puţin o zi lucrătoare şi să aducă la cunoştinţă CNVM.

Conducerea executivă a Bursei este, de asemenea, în drept să decidă

suspendarea, reducerea, extinderea sau orice modificare a programului şi duratei

şedinţei de tranzacţionare în cazurile unor situaţii excepţionale, cum ar fi

catastrofe naturale, căderea sistemului naţional de telecomunicaţii sau al celei de

furnizare şi/sau transmitere a energiei electrice, sau căderea infrastructurii de

susţinere a SAIT-ului.

În situaţii excepţionale, în care Bursa nu este în stare să efectueze

tranzacţiile sau să emită raportul final de tranzacţionare din ziua respectivă,

datorită unor incidente apărute în funcţionarea SAIT-ului, conducerea executivă

a Bursei poate decide anularea tuturor tranzacţiilor din ziua respectivă sau a unei

părţi a acestora cu acordul inspectorului bursier de stat.

În ceea ce priveşte autorizarea cotării în SAIT a unei valori mobiliare,

conducerea executivă a Bursei sau CNVM poate ordona o suspendare temporară

a cotaţiilor acesteia, dacă apreciază că această măsură este necesară pentru a

proteja investitorii sau pentru a menţine încrederea publicului în integritatea

pieţei bursiere de valori mobiliare.

BIBLIOGRAFIE

1. Legea cu privire la Comisia Naţională de Valori Mobiliare din 12.11.1998;

2. Legea cu privire la Piaţa Valorilor Mobiliare din 18.11.1998;

3. Regulile Bursei de Valori a Moldovei din 19.05.2000;

4. Nicolae Anghel, “Pieţe de capital şi eficienţa investiţiilor”, Bucureşti, 1996;

5. Ciobanu Vasile, “Piaţa de capital”, Craiova, 1997;

6. V. Anghelache, “Piaţa de capital şi valori”, Bucureşti, 1992;

7. Popa, “Bursa”, volumul I şi II, Bucureşti, 1993-94;

8. Ciobanu Gheorghe, “Bursa de valori şi tranzacţii la bursă”, Bucureşti, 1997.