Pacea în sistemul relațiilor internaționale din Europa interbelică

Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- NapocaFacultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Pacea în sistemul relațiilor internaționale din Europa interbelică

Europa devastată de Primul Război Mondial dorea revenirea la normalitate, la

echilibru. Relațiile internaționale din perioada interbelică s-au desfășurat astfel în baza

obiectivelor de menținere a păcii și de edificare a unei noi ordini politice care să salveze

continentul de la izbucnirea unui alt conflict de amploare. În acest sens s-a desfășurat la Paris

Conferința de Pace, în perioada 18 ianuarie- 28 iunie 1919, încheiată cu semnarea Tratatului

de Pace de la Versailles.

Principiul de bază al desfășurării conferinței a fost cel al dreptului popoarelor la

autodeterminare și al democratizării relațiilor internaționale. Aceste principii se regăsec în

cele „ paisprezece puncte” pe care președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson

le-a propus ca piloni de edificare ai păcii. O caracteristică aparte a Conferinței este faptul că

i-a întrunit doar pe membrii statelor învingătoare, la această participând și o putere din afara

Europei- SUA. Este pentru prima dată când statele europene își demonstrează incapacitatea

de a-și decide singure soarta, acceptând intervenția unui stat extern. SUA se bucură de

această încredere datorită concepțiilor despre democrație precum și datorită politicilor

democratice pe care le dezvoltă. Totuși, încă de la început SUA doresc să clarifice statutul lor

în raport cu puterile europene și se declară „« asociatele » aliaților europeni, nu aliatele

acestora.”1

Nici puterile învinse, nici Rusia, nu au fost invitate să participle la conferință. Această

atitudine a puterilor democratice, învingătoare, a reprezenta o formă de manifestăre a

dezacordului în ceea ce privește politicile duse de statele respective. Dacă în cazul Germaniei

motivul era evident – vina pentru declanșarea războiului- în cazul Rusiei motivul era acela

„că rușii trădaseră cauza aliaților și că era necesar să se continue războiul de intervenție

pentru a se ridica o « barieră » împotriva bolșevicilor.”2

1

? Istoria Europei (coordonatori Jean Carpentier și François Lebrun), traducere de Sándor Skultéty și Mariana Băluță- Skultéty, București, Editura Humanitas, 2006, p. 318

2 Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei. Naționalismele și Concertul european. Secolul XIX (1815-1919), vol. IV, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Ovidiu Pecican, Iași, Institutul European, 1998, p. 336

1


În cadrul conferinței, rolul cel mai important la masa negocierilor l-a avut „Consiliul

celor patru” format din președintele guvernului francez, Georges Clemenceau, prim-ministrul

Angliei, Lloyd George, președintele SUA Woodrow Wilson și președintele guvernului

italian, Vittorio Orlando. În ceea ce privește viziunea asupra păcii, s-au conturat două direcții

și anume cea europeană și cea americană. Viziunea europeană asupa păcii este dominată de

realizarea unor alianțe care să urmărească îndeplinirea unor obiective individuale, specifice,

orientate în special, înspre izolarea politică a statelor ce se doresc a fi hegemonice. În acest

sens se remarcă mai ales Franța.

Pe de altă parte se conturează viziunea SUA asupra păcii conform căreia „[...]

națiunile democratice erau, prin definiție, pașnice; popoarele cărora li se garanta

autodeterminarea nu vor mai avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare. O

dată ce toate popoarele lumii vor fi gustat din binefacerile păcii și democrației, cu siguranță

că se vor ridica la unison pentru a-și apăra câștigurile.”3 Astfel se cristlizează ideea de „pace

universală”, de armonie la nivel internațional pe baza punerii în practică a principiilor

democratice ca mecanisme indispensabile în rezolvarea pașnică a conflictelor. Nu în ultimul

rând „Wilson propunea o lume în care rezistența în fața agresiunii să se bazeze pe argumente

mai degrabă morale decât geopolitice.”4 țintind prin aceasta la constituirea Ligii Națiunilor,

sub forma unei societăți internaționale care să vegheze la menținerea păcii pe baza

principiului securității colective, al cooperării și al dezarmării.

Tratatul de Pace de la Versailles încheiat cu Germania, consfințea constituirea

Societății Națiunilor precum și dezmembrarea Germaniei Mari. Prin acest tratat Germania a

fost acuzată ca fiind vinovată de declanșarea războiului și responsabilă de atrocitățile

rezultate, motiv pentru care trebuia să suporte despăgubiri de război în valoare de 132

miliarde mărci aur. De asemenea îi este redusă armata și este supusă unui proces amplu de

dezarmare. Pe lângă aceste aspecte Germania pierde teritorii importante precum Alsacia și

Lorena care revin Franței, teritoriile din Est care vor intra în componența Poloniei; cedează

teritorii de asemenea Danemarcei și Belgiei, pierzând și toate coloniile.

3Henry Kissinger. Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu, București, Editura BIC ALL, 1998, p. 199

4Ibidem, p. 204

2


Pe lângă acest tratat, în perioada 1919-1920 a mai fost semnată o serie de tratate cu

puterile învinse. Astfel la 10 septembrie 1919 a fost semnat Tratatul de la Saint- Germain- en-

Laye cu Austria urmând ca la 27 noiembrie să se semneze Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria.

În 1920 au urmat Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie) și Tratatul de la Sèvres (10

august). Acest ultim tratat a condus la declanșarea unui război greco-turc soldat cu intervenția

marilor puteri și cu semnarea Tratatului de la Lausanne (24 iulie 1923) prin care Grecia

pierde teritoriile din Asia în urma obținerii unui transfer de populație astfel că 1 300 000 de

greci din Turcia au fost mutați în Grecia în timp ce aproximativ 500 000 de turci din Grecia

au fost transferați pe teritoriul Turciei.

Acest sistem de tratate a venit să întâmpine nevoia de reglementare a noii situații

socio-politice din statele nou formate și să le garanteze acestora granițele. În același timp ele

au consfințit piederile teritoriale ale puterilor învinse contribuind totuși la menținerea unui

climat de securitate și de egalitate de șanse sub aspectul dezvoltării economice. Privite din

perspectiva realității palpabile „ [...] tratatele elaborate de învingători par niște compromisuri

între preocupările de securitate sau expansioniste ale puterilor și dorința conducătorilor lor de

a satisface revendicările minorităților naționale, a căror voință de afirmare a identității tulbură

bătrânul continent încă din 1848.”5 Astfel, se afirmă din nou voința puterilor învingătoare

care urmăresc acea idee despre pace a împlinirii unor obiective individuale, de satisfacere a

unor interese specifice.

Se poate afirma că tratatele au fost semnate mai degrabă într-o atmosferă de

nemulțumire care a avut ca principale surse de tensiune reglementările teritoriale și problema

achitării de către Germania a reparațiilor de război. Aspectul privind transformările teritoriale

a generat accentuarea problemei minorităților etnice și a războaielor civile de dobândire a

independenței, pe când plata despăgubirilor de război a pus în pericol securitatea colectivă

prin reînvierea – pentru o perioadă- a conflictului franco-german.

Bilanțul Primului Război Mondial vine să contureze o nouă configurație a hartei

Europei. Pe lângă pierderile materiale și umane, are loc și prăbușirea celor patru mari imperii:

german, otoman, rus și austro-ungar. În acest context se distruge echilibrul ordinii interstatale

și apar modificări demografice și teritoriale care aduc în prim-plan problema minorităților.

5 Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei..., vol. IV, ed. cit. , p. 339

3


Astfel că dacă „ Înainte de război, 60 de milioane de europeni aparțineau, împotriva voinței

lor, unui stat sau altuia; după război, numărul acestora scăzuse la 30 de milioane,[...].”6

Modificările teritoriale au generat, în consecință, crearea unor structuri statale în care

națiunea să se identifice cu statul, însă în același timp au afirmat problema minorităților.

Problema minorităților este mai acută în Europa de Est și Centrală, acolo unde existau puține

regiuni omogene din punct de vedere etnic, cultural, lingvistic și unde pretenția de unitate

națională intra în conflict cu problemele menționate anterior. Spre exemplu, astfel de

conflicte au avut loc în țările formate în urma dezmembrării Austro-Ungariei (Austria,

Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia)- precum este și în cazul sudeților din

Cehoslovacia. Dificultățile acestei perioade de tranziție înspre democratizarea și armonizarea

europeană au fost identificate de Winston Churchill care afirma că- „ Nu există nici măcar un

singur popor sau provincie a imperiului habsburgic pentru care obținerea independeței să nu

fi adus acele chinuri prezise de poeții din vechime și teologi condamnaților din infern.”7

Nemulțumirile au fost însoțite și de disputele teritoriale precum conflictul dintre

Germania și Polonia pentru Silezia sau cu cel dintre Italia și Iugoslavia pentru portul Fiume,

încheiat cu semnarea tratatului de la Rapallo (1922) si transformarea regiunii în stat

independent. De asemenea teritoriile coloaniale devin teritorii sub mandat și se află fie sub

supravegherea Angliei, fie a Franței.

Problema achitării de către Germania a reparațiilor de război fost una mult mai

complexă deoarece a pus în alertă toate cele trei puteri – Franța, Anglia și SUA. În urma

încheierii păcii „impuse” Germania devenise putere de rang inferior și pe lângă pierderile

teritoriale suferite îi este interzisă unirea cu Austria- fapt care încălca oarecum dreptul

popoarelor la autodeterminare, iar plata despăgubirilor de război este percepută ca fiind total

nedreaptă și împovărătoare.

Atitudinea Franței fată de această problema este una oarecum agresivă. Franța se teme

de un eventual reviriment al Germaniei și este exigentă în respectarea ad literam a tratatelor,

insistând asupra faptului că Germania trebuie să fie tratată în așa fel încât să nu mai

pericliteze viața socio-politică a Europei. De asemenea Franța dorește garantarea granițelor

însă Anglia și SUA nu par să colaboreze în acest sens. Anglia este suspicioasă față de politica

6 Istoria Europei, ed.cit., p. 320

7 Winston S. Churchill, The Second World War, Londra, ediția a III-a, 1961, p. 6, apud Hagen Schulze, Stat și națiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans Neumann, cuvânt înainte de Jaques Le Goff, Iași, Polirom, 2003, p. 270

4


Franței și se teme ca aceasta să nu devină un hegemon la nivel european, de aceea adoptă o

atitudine conciliatoristă, atitudine ce corespunde viziunii de armonie internațională

promovate de SUA.

Conflictul dintre Franța și Germania atinge apogeul prin decizia lui Poincaré de a

ocupa în 1923 bazinul Ruhr ca manifestare a dezaprobării atitudinii Germaniei care refuză să

achite plata reparațiilor de război. În această situație intervenția vine din nou- indirect s-ar

putea spune, din partea SUA. Acest moment marchează începutul erai conciliatoriste. În 1924

este elaborat Planul Dawes prin care se reeșalonează suma pe care Germania trebuie să o

plătească. În 1925 Franța își retrage trupele din Ruhr fiind acceptat Planul Dawes care venea

oarecum să întâmpine și nevoile economice ale francezilor.

Totuși, în această perioadă Franța caută să-și sporească gradul de securitate a

granițelor și duce o politică care ține oarecum Germania la distanța de scena internațională.

Astfel Franța încheie o serie de tratate cu mici state din Europa de Est precum cu Polonia în

1921, cu Cehoslovacia în 1924, cu România în 1926 și un an mai târziu cu Iugoslavia. De

asemenea susține alianța regională- Mica Antantă- alianță defensivă a statelor din Balcani-

România, Cehoslovacia, Iugoslavia, în fața revizionismului maghiar.

Perioada de glorie a concialiatorismului și a afirmării spiritului Ligii Națiunilor se

identifică cu semnarea Tratatelor de la Locarno în octombrie 1925, acest fapt contribuind

semnificativ la îmbunătățirea relațiilor dintre Franța și Germania. Totodată acest eveniment

marchează reintrarea Germaniei pe scena politică internațională, astfel că în 1926 ea este

acceptată în societatea Națiunilor. În același spirit al reintegrării Germaniei , în 1929 urmează

să se renunțe la Planul Dawes și se va aplica Planul Young care va mai reduce datoriile

Germaniei oferindu-i acesteia posibilitatea de a le achita pe o perioadă de 5 ani.

Cu scopul de a minimaliza riscul declanșării unui alt război, la inițiativa Franței, în

1928 se semnează pactul Briand- Kellogg prin care puterile semnatare se angajează să nu mai

utilizeze războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor ci să caute mai degrabă instrumente

pacifiste. Se poate afirma astfel că „[...] în spiritul Societății Națiunilor, Europa intrase într-o

nouă eră: erei confruntărilor îi succeda cea a « securității colective » și a arbitrajului, al cărei

campion devenise Briand.” 8 Cu alte cuvinte, Europa începea să se apropie de idealul

exprimat în 1918 de cele „ paisprezece puncte” wilsoniene purtându-se de semenea tratative

privind dezarmarea.

8 Istoria Europei, ed.cit., p. 333

5


Astfel, conferinței de la Washington ( 1921-1922) îi urmează Conferința navală de la

Londra din 1930 care însă nu va fi încununată de succes, soartă care va fi împărtășită și de

organismul de control de la nivelul Societății Națiunilor: „Comisia de Control Militar Inter-

Aliat, care fusese creată pentru supravegherea dezarmării Germaniei, a fost desființată în

1927, iar funcțiile sale au fost preluate de Liga Națiunilor, care însă nu avea niciun mijloc de

verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare.”9

Eșecul procesului de dezaramare este doar un aspect al limitelor prezentate de

sistemul versaillez și implicit de rolul jucat de Societatea Națiunilor în consolidarea și

menținerea păcii în Europa. Având la bază viziunea SUA asupra păcii și „[...] un compromis

între concepțiile idealiste dar totodată pragmatice ale anglo-saxonilor și proiectul francez

inspirat din ideile lui Léon Bourgeois (« Pentru o Societate a Națiunilor », 1906) care

concepea realizarea securității europene și a celei mondiale cu ajutorul unei armate

internaționale compusă din contingente furnizate de statele membre și a unor sancțiuni

militare aplicabile oricărui stat vinovat de agresiune, Societatea Națiunilor a demonstrat

foarte curând că are puteri limitate.”10

În primul rând, lipsa unor sancțiuni militare și a unui corp militar de control a slăbit

șansele aplicării prevederilor tratatelor de pace. În al doilea rând funcționarea pe baza

principiului unanimității în luarea deciziilor a diminuat eficiența acțiunilor întreprinse,

deciziile fiind luate în urma unor conferințe care se desfășurau pe perioade de timp relativ

lungi și care nu prevedeau mecanisme de sancțiune specifice și clar definite în cazul

nerespectării aplicării tratatelor. Societatea Națiunilor a fost percepută ca un bloc al puterilor

învingătoare care se pare că au fost lipsite de o autoritate efectivă. De asemenea statele

învinse au perceput acest organism ca pe un instrument de menținere a lor într-o arie de

acțiune politică restrânsă și de impunere a intereselor marilor puteri. Nu în ultimul rând,

refuzul Congresului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, respectiv Pactul Societății

Națiunilor a contribuit la eșecul acestui organism și la revenirea Europei în sfera instabilității.

Eșecul Societății Națiunilor în sistemul relațiilor internaționale interbelice, este strâns

legat practic de eșecul sistemului versaillez, istoria demonstrând faptul că „Politicienii din

vestul Europei participanți la masa tratativelor la Versailles, Saint Germain și Trianon nu au

9 Henry Kissinger, op.cit., p. 25210

?Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), vol. V, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu, Iași, Institutul European, 1998, p. 67

6


înțeles că prin aceasta se ajungea cu atât mai ușor la război și la război civil.” 11 Promovarea

principiului suveranității națiunilor a ridicat probleme în edificarea statului național mai ales

în Europa de Est și Centrală iar barierele naționale au favorizat și extinderea barierelor

economice, de remarcat fiind accentuarea diferențelor dintre Vestul și Estul Europei. Marea

criză (1929-1933) nu a făcut decât să amplifice aceste neajunsuri contribuind, alături de

apariția atitudinilor revanșarde la ascensiunea regimurilor totalitare.

Menită să realizeze un acord între interesele marilor puteri învingătoare și nevoile

națiunilor, respectiv să reglementeze cadrul formării noilor state naționale precum și să

stabilească instrumentele de menținere a unui climat de securitate colectivă, Pacea de la

Versailles s-a dovedit a fi însă prea puțin eficientă. În loc să slăbească puterea Germaniei și

să evite eventualele conflicte, Tratatul de pace de la Versailles și întreg sistemul de relații

internaționale din perioada interbelică au contribuit defapt la extinderea „răului”, situație care

s-a soldat cu inevitabila declanșare a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Iancu Andreea

CRP, an II, G4

11

? Hagen Schulze, op. cit. p. 270

7


Bibliografie

Istoria Europei (coordonatori Jean Carpentier și François Lebrun), traducere de Sándor

Skultéty și Mariana Băluță- Skultéty, București, Editura Humanitas, 2006

Berstein, Serge. Milza, Pierre. Istoria Europei. Naționalismele și Concertul european.

Secolul XIX (1815-1919), vol. IV, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și

comentarii de Ovidiu Pecican, Iași, Institutul European, 1998

Berstein, Serge. Milza, Pierre. Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),

vol. V, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu,

Iași, Institutul European, 1998

Kissinger, Henry. Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu,

București, Editura BIC ALL, 1998

Schulze, Hagen. Stat și națiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans

Neumann, cuvânt înainte de Jaques Le Goff, Iași, Polirom, 2003

8

Pacea în sistemul relațiilor internaționale din Europa interbelică

Documents

Transcript of Pacea în sistemul relațiilor internaționale din Europa interbelică