PACEA DIN WESTFALIA (1648)

1.Introducere

Pacea din Westfalia, încheiată în 1648, consfinţeşte sfârşitul Războiului de

treizeci de ani şi deschide în diplomaţie istoria congreselor europene.

Sfârşitul evului mediu este epoca în care asistăm la decăderea Imperiului

Romano-German, la dezmembrarea definitivă a acestuia1. Astfel, visul

cardinalului Richelieu devine realitate2, după un secol în care Franţa

s-a străduit să obţină acest lucru prin intermediul unei politici agresive, prin

acordări de subsidii, prin încheierea de alianţe sau uzând de toate mijloacele

diplomatice.

Nenorocirea anului 1648 a fost opera conlucrării tuturor factorilor

potrivnici unităţii şi libertăţilor germane; Suedia şi Franţa urmăreau aceleaşi

interese: exercitarea influenţei în Sfântul Imperiu Romano-German,

dezmembrarea acestuia şi crearea unei rupturi religioase, acţiune susţinută şi

realizată cu ajutorul stărilor catolice şi evanghelice.

Încheierea războiului capătă o amară notă de tragism. Dacă ostilităţile

ar mai fi durat puţin timp, totul s-ar fi putut termina în favoarea Germaniei,

deoarece imediat după încheierea păcii Franţa se confrunta cu o nouă criză

internă, marcată de izbucnirea unui război civil şi se punea deja problema

dacă Franţa îşi mai putea menţine statutul de putere europeană.3

Împărţirea imperiului într-un corp catolic şi unul evanghelic a dus la o

adevărată anarhie. Un articol din cadrul tratatului de pace prevedea că stările 1 H. von Srbik, Der Westfälische Frieden und die deutsche Volkseinheit, München, 1940,p. 3. 2 Ibidem, p. 11.3 Ibidem, p. 14-15.

1

imperiale se puteau amesteca în toate afacerile imperiale, bucurându-se de

dreptul de a legifera, de a decide asupra războiului, de a impune noi taxe, de

a face înrolări şi încartiruiri de soldaţi, de a decide asupra construirii de noi

fortăreţe şi de a încheia pace sau alianţe. Fiecare stare avea dreptul de a

încheia alianţe pentru propria conservare a statului şi pentru propria

siguranţă. În ceea ce priveşte alianţele, trebuia respectată însă condiţia ca ele

să nu fie îndreptate împotriva împăratului şi a Imperiului sau împotriva Păcii

Westfalice şi a prevederilor acesteia. Pacea Westfalică a îngrădit de

asemenea drepturile politice, juridice şi financiare ale împăratului. Noţiunea

Imperiului, văzut ca un corp politic, a devenit tot mai limitată.

Deşi prin Pacea Westfalică s-a urmărit să se asigure un echilibrul

politic european şi să se combată dorinţa de cuceriri sau tendinţa de asuprire

a altor naţiuni4, pentru Germania ea a însemnat, de fapt, o politică de

distrugere şi de privare a acesteia de teritorii, care-i aparţineau de drept

istoric.

Tratatul încheiat la 24 octombrie 1648 a rămas „legea veşnică“ a

hegemoniei franceze şi a slăbiciunii germane, prevederile sale fiind reluate

în alianţele încheiate la Versailles în anii 1756 şi 1757, când Franţa şi Suedia

au participat la războiul de 7 ani.5

Războiul de 30 de ani a implicat în aceeaşi măsură atât forţele armate,

cât şi potenţialul politico-diplomatic al statelor angajate în conflict. De la

declanşarea conflictului în Boemia şi până la semnarea tratatelor de pace de

la Münster şi Osnabrück, toate ţările participante la război au purtat tratative,

fie pentru a crea dificultăţi în tabăra adversă, fie pentru a câştiga noi aliaţi

4 Ibidem, p. 18-21.5 Ibidem, p. 24.

2

sau pentru a obţine neutralitatea altor state, fie pentru a-şi reglementa

propriile pretenţii sau pentru a încheia pace separată6.

6 N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 117.

3

2 Importanta

Istoricul Max Braunbach este de părerea că această pace poate fi

relativ uşor apreciată drept o decizie eronată, o soluţionare periculoasă şi

păgubitoare atât pentru Germania, cât şi pentru restul Europei. Cu toate

acestea, ea marchează un eveniment istoric şi european de o foarte mare

însemnătate.

Istoriografia a acordat acestui eveniment doar o mică atenţie. În ceea

ce priveşte tratatele de la Münster şi Osnabrück nu există o monografie

exhaustivă care să epuizeze subiectul întru totul. 7

Încheierea tratatelor de pace a stârnit în sânul populaţiei germane

sentimente de entuziasm şi mulţumire. Războiului îi succeda acum o nouă

perioadă, un nou segment de timp, ce se dorea a fi caracterizat prin dreptate,

împăcare, pace. Au existat însă şi voci care condamnau încheierea păcii.

Abatele Colchon von Seligenstadt vedea în această reconciliere ruina

bisericii catolice, iar sfetnicul imperial Isaak Volkmar compară Imperiul cu

un „corp neînsufleţit“.

Din punct de vedere juridic, tratatul devine lege de bază şi fundament

al libertăţilor politice şi religioase ale populaţiei germane. Prin el se înlătura

şi pericolul instaurării unei hegemonii habsburgice universale; împăratul

austriac pierde dreptul de a decide soarta politică a Imperiului Romano-

German şi, pe deasupra, o altă influenţă majoră în acest sens a avut-o şi

ruptura care s-a produs o dată cu anularea alianţei încheiate cu Spania.

Franţa şi Suedia se aflau acum pe culmile dominaţiei lor politice pe

plan european, iar Ţările de Jos au obţinut independenţa lor naţională şi

propria suveranitate. Este o explicaţie a locului de cinste pe care aceste state

îl atribuie momentului de la 1648 chiar şi acum, în contemporanitate.

7 M. Braunbach, Der Westfälische Friede, Münster Westfalen, 1948, p. 3.

4

Pacea a generat şi sentimente de ură profundă în rândurile catolicilor

francezi. Circula la vremea respectivă ideea compromiţătoare potrivit căreia

pacea a fost încheiată de un turc sau sarazin înveşmântat în haine de

cardinal. Furia aceasta a dispărut o dată cu trecerea timpului şi împreună cu

ea şi critica. Astfel în secolul al XVIII-lea tratatul de la Münster era

considerat drept „gloire de la France“, iar în secolul al XIX-lea acelaşi tratat

era apreciat ca fiind cel mai important document al diplomaţiei epocii.

Acum, pacea este percepută ca un triumf al dreptului modern asupra ideii

medievale legate de creştinism, un triumf al politicii laice asupra politicii

ecleziastice.

Politica imperială promovată de Habsburgi în secolul al XVII-lea se

soldează cu un eşec; ea omitea ideea salvatoare, aceea legată de naţionalism.

Istoricul Droysen apreciază că prin intermediul Păcii din Westfalia doctrina

veche a Sfântului Imperiu Romano-German a fost înlocuită, locul ei fiind

luat de dreptul popular european. Tot el susţine că schimbarea nu a dus nici

la o nouă ordine ori la o pace de durată şi nici la un echilibru adevărat între

puterile europene.

Tratatul de pace a confirmat de asemenea dreptul suveranităţii şi al

egalităţii statelor semnatare, acestea fiind văzute ca trăsături de bază ale

noilor structuri statale.

Formula de început a tratatului: „Pax sit christiana, universalis,

perpetua veraque et sincere amicitia !“ definea şi impunea pacea ca fiind

scopul suprem al tuturor statelor europene.

Fără îndoială că nu toate principiile incluse în tratatul de pace erau

noi, multe dintre acestea aveau un trecut istoric, dobândind însă cu timpul o

tot mai mare claritate în ceea ce priveşte întrebuinţarea şi formularea lor. În

5

acest sens tratatul de pace încheiat în anul 1648 marchează doar o etapă în

evoluţia dreptului popular, una însă de o importanţă apreciabilă.

Pacea Westfalică este importantă şi prin faptul că ea pune bazele noii

constituţii imperiale. Prin intermediul ei s-a confirmat puterea principilor ca

şi raporturile împăratului cu stările nobiliare, care primesc dreptul de a se

implica direct în conducerea Imperiului. În anul 1815 istoriograful Curţii

prusace, Friedrich Rüles, formula în acest sens o notă critică la adresa Păcii

Westfalice; în opinia sa, pacea determina fărămiţarea Sfântului Imperiu

Romano-German paralel cu întărirea suveranităţii principilor germani.

Această apreciere critică aspră se dorea o contrapondere a aprecierilor

pozitive aduse păcii.

Tratatele încheiate la Münster şi Osnabrück au reuşit ceea ce doar au

încercat să realizeze Bula de aur, legile reformatoare ale lui Maximilian I.,

capitulaţiile lui Carol, Edictul de restituire sau Pacea de la Praga.

Instaurarea unei stări de relativă siguranţă juridică a fost posibilă sub

garanţia a două mari puteri. Ea se baza pe preceptele unei noi constituţii. Din

acest motiv, Pacea Westfalică reprezintă cea mai importantă lege de bază a

Imperiului Romano-German, superioară din punct de vedere legislativ

legilor de bază imperiale anterioare, constituind un adevărat punct de

cotitură în istoria poporului german.8

Pacea statua hotărâri de o importanţă majoră în domeniul relaţiilor

confesionale de pe teritoriul german. Acestea sunt în legătură cu viitorul

averilor bisericilor, de acceptarea anului 1624 drept an normal şi decretor în

ceea ce priveşte secularizarea, de includerea reformaţilor în prevederile

8 ***Forschungen und Studien zur Geschichte des Westfälischen Friedens.Vorträge bei dem Colloquim französischer und deutscher Historiker vom 28-30 April 1963 in Münster, Münster, 1969, p. 46.

6

tratatului şi de acceptare a egalităţii juridice depline ale celor două

confesiuni.

În ceea ce priveşte confesiunea, pe teritoriul german sunt recunoscute

doar cele trei religii: catolicismul, luteranismul şi calvinismul. Cu toate

acestea, sunt făcuţi astfel primii paşi spre toleranţa religioasă din epoca

modernă; prevederile tratatului obliga principii germani în a recunoaşte

dreptul la confesiune, iar enoriaşii dobândesc astfel protejarea dreptului la

propria credinţă.9

Istoricii secolului al XIX-lea consideră prevederile religioase incluse

în tratat drept cele mai mari realizări ale documentelor semnate la Münster şi

Osnabrück, ele constituind premisele toleranţei religioase. Delimitările

spaţiului confesional şi garantarea acestei stări de către marile puteri

europene face posibil ca „abaterile confesionale“ să nu mai aibă repercusiuni

politice.10

Menirea principală a tratatelor de la Münster şi Osnabrück era

subsumată restabilirii păcii în Europa. În acest sens, se încearcă rezolvarea

conflictelor existente atât din interiorul Imperiului, cât şi între acesta şi

vecinii săi, demers care, în final, a şi reuşit în mare parte. Premisele

încheierii păcii se sprijineau pe soluţionarea detaliilor, însă felul în care au

fost concepute cele două tratate îşi au punctul de plecare într-un concept de

pace cu caracter general. Reglementările de detaliu în ceea ce priveşte

conflictele existente se regăsesc în prevederile şi elementele constituitive ale

articolului I: Instrumentum Pacis Osnabrugense şi Instrumentum Pacis

Monasteriense.

9 K. Müller, Instrumenta Pacis Westfalicae. Die Westfälischen Verträge 1648, Bern, 1949, p. 19.10 F. Dickmann, Der Westfälische Frieden, Münster Westfalen, 1959, p. 1-9.

7

Textul semnat de cele mai importante puteri europene ale secolului al

XVII-lea oglindeşte un consens de bază asupra păcii în Europa raportat la

acea epocă. Acest consens a fost unul politic, dar în acelaşi timp şi unul

practic, atât în ceea ce priveşte conţinutul păcii, cât şi funcţia sa, care era

legată de încheierea războiului. Analiza acestui text ar trebui să se orienteze

mai mult spre rapoartele istorice şi mai puţin spre literatura ştiinţifică.11

Conform articolului I, Instrumentum Pacis Osnabrugense/

Instrumentum Pacis Monasteriense trebuia să se încheie printr-o pace

generală, creştină, dăinuitoare şi o prietenie adevărată între împărat, Imperiu

şi aliaţii săi pe de o parte şi regina suedeză, Suedia, Franţa şi aliaţii săi pe de

altă parte. Această pace urma să fie respectată, astfel încât să se refacă

relaţiile de prietenie între statele respective.12

Felul în care textul de la articolul I din Instrumentum Pacis

Osnabrugense/Instrumentum Pacis Monasteriense a luat formă nu are

relevanţă pentru înţelegerea sa. Elemente ale formulei folosite mai ales

termenul de „pax universalis“ se regăsesc deja în tratatul preliminar de la

Hamburg din anul 1641. Textul tratatului de pace din Westfalia a fost în

mare formulat după propunerea înaintată de către suedezi la 11 iunie 1645.

Textul în limba latină suna în felul următor: „Vicissim Pax Christiana,

Universalis, Perpetua, inter dictos Serenissimos Reges Regnaque Sueciae et

Galliae…“13 Replica imperială datată la 25 septembrie 1645 preia această

formulare.14

11 H. Steiger, Die Friedenskonzeption der Verträge von Münster und Osnabrück vom 24 Oktober 1648, Gießen, 1998, p. 189.12 A. Buschmann, Kaiser und Reich, Klassische Texte zur Verfassungsgeschichte des Heiligen Römischen Reiches vom Beginn des 12 Jahrhunderts bis zum Jahre 1806 in Dokumenten , Teil 2, Baden-Baden, 1994, p. 17.13 J. G.. von Meiern, Acta Pacis Westphalicae publica, vol 1, Osnabrück, 1969, p. 435.14 Ibidem, p. 617.

8

Propunerea franceză datând tot de la 11 iunie 1645 conţinea cu totul

alt text: „Que la guerre, es toutes hostilitez cesseront entre le Roy très

Chrestien …“15 Însă şi partea franceză va prelua mai târziu formularea

suedeză.

15 Ibidem, p. 443.

9

În acest context „amicitia“ nu avea nimic de a face cu o prietenie

emoţional-subiectivă, aici fiind vorba de o relaţie strâns legată de caracterul

politic al problematicii păcii.16

Pacea este doar atunci completă când stabileşte relaţia de „amicitia“.

Prin intermediul folosirii acestui termen pacea trebuia să motiveze la

dezvoltarea cooperării între naţiunile semnatare.

În evul mediu timpuriu exista şi o dimensiune spirituală ce reieşea din

folosirea termenilor precum „concordia“, „dilectio“ sau „caritas unanimitas“.

Ea nu va fi însă păstrată în cadrul tratatelor de pace încheiate la Münster şi

Osnabrück, unde se urmărea doar caracterul lumesc ce se contura în jurul

beneficiilor şi foloaselor ce rezultau în urma încheierii ostilităţilor. Este

desigur vorba aici de refacerea comerţului îndelung afectat de situaţia

conflictuală ce a persistat în Europa decenii de-a rândul.

Termenul de „amicitia“ este strâns legat de încheierea păcii între

puterile creştine, el fiind introdus în tratatele cu necreştinii abia în secolul al

XVIII-lea.

16 C. Schmitt, Der Begriff des Politischen, Berlin, 1963, p. 28.

10

Aruncând o privire generală asupra formulărilor tratatelor de pace de la

Münster şi Osnabrück observăm caracterul precis şi rigid, care abundă în

termeni ce urmau să consfinţească încheierea stării conflictuale. Tratatul în

sine constituie o premieră marcând încheierea primei mari păci europene ce

avea să aibă repercursiuni importante asupra stabilirii noilor zone de

influenţă între puterile europene. Nu putem afirma că a fost o reuşită totală,

deoarece marile puteri nu au putut cădea de acord în multe privinţe.

Conceptul de pace se sprijinea în mod evident pe rădăcinile creştine

ale participanţilor, introducând însă şi elemente noi strâns legate de siguranţă

şi garanţie. În realitate formula Păcii Westfalice nu respectă ceea ce promite

în concepţia ei.

Pacea a început să se negocieze din momentul în care armata suedeză

în frunte cu regele Gustav Adolf a pătruns în anul 1630 pe teritoriul german.

Împăratul habsburg era însă destul de diplomat în ceea ce priveşte faptul de a

11

nu-şi dezvălui propriile intenţii. El a lăsat să se întrevadă destul de vag ceea

ce urma să întreprindă şi acest lucru doar acolo unde scopul politic o cerea.

Singurul lucru urmărit era să-l determine pe adversar să facă propuneri

concrete pentru a-i putea anticipa mai uşor următoarea mutare. Negocierile

intreprinse în aceşti ani nu au reuşit însă să ducă la aflarea scopurilor

beligerante ale inamicului suedez. Pe de altă parte nici forţele imperiale nu

se arătau deloc dispuse de a da curs iniţiativelor propuse de regele suedez

Gustav Adolf. Nici măcar stările evanghelice nu-şi manifestau dorinţa în

acest sens. Ele nu aşteptau nimic bun de la intervenţia străină.17

Începând cu anul 1635 principalele puteri au subscris la ideea de a-şi

desemna participanţii pentru un congres internaţional.

În anul 1635 papa Urban al VIII-lea şi regele Danemarcei au înaintat

propuneri de pace taberelor beligerante. În anul următor, 1636, Christian al

IV-lea, ambasadorul Veneţiei şi nunţiul papal Ginetti s-au întrunit la Köln în

calitate de mediatori. Tentativa de instaurare a păcii a eşuat din cauza

Suediei care i-a refuzat nunţiului papal participarea. În acelaşi an o altă

propunere de pacificare vine din partea Suediei. Prin intermediul regelui

danez acceptat ca mediator, la Lübeck s-au întâlnit reprezentanţii Suediei,

Imperiului, Franţei, Danemarcei, Spaniei, Angliei, Olandei şi Palatinatului.

Şi de data aceasta conferinţa a eşuat, cauza fiind dezacordul dintre delegaţi

asupra încetării imediate a operaţiunilor militare. La începutul anului 1640

Maximilian de Bavaria ia o nouă iniţiativă, convocând principii electori la

Nürnberg, scopul întrunirii fiind înlăturarea separatismului religios, părăsirea

alianţei spaniole de către împăratul Ferdinand al III-lea şi semnarea păcii.

Împăratul Ferdinand al III-lea condiţionează încheierea păcii doar cu statele

imperiului, orice participare străină fiind exclusă. În Dieta de la Regensburg

17F. Dickmann, op. cit., p. 59.

12

convocată la 12 septembrie 1640, principii analizează condiţiile împăratului

şi, declarându-se nesatisfăcuţi, vor să rupă relaţiile cu Viena. La intervenţia

Bavariei, Ferdinand al III-lea acceptă într-un ultim moment necesitatea

încheierii păcii cu Franţa şi aliaţii ei.18 În acest context, Sfatul oraşului

Münster a fost înştiinţat printr-o scrisoare imperială încă din toamna anului

1641 că ar putea fi locul desfăşurării unui congres de pace.

La 25 decembrie 1641, la Hamburg s-au fixat preliminariile

tratativelor de pace şi s-a stabilit ca acestea să se desfăşoare în Westfalia în

două localităţi aflate la 60 km depărtare, cele două congrese fiind

considerate unul singur. Aceste două oraşe, Münster (unde urmau să se

desfăşoare negocierile între reprezentanţii statelor catolice din cele două

tabere) şi Osnabrück (unde se întâlneau plenipotenţiarii împăratului cu

reprezentanţii statelor protestante) au fost declarate neutre, la fel ca şi căile

de acces dintre ele. Tratativele trebuiau să se ducă concomitent cu

continuarea ostilităţilor.19 Data fixată pentru începerea Congresului a fost 25

martie 1642, însă moartea cardinalului Richelieu (14 decembrie 1642) şi la

scurt timp şi cea a lui Ludovic al XIII-lea (14 mai 1643), au creat

Habsburgilor condiţii favorabile pentru tergiversarea tratativelor. Anul 1642

s-a scurs fără nici o încercare de pacificare. Paşi în acest sens se vor face o

dată cu întrunirea deputaţilor de la Frankfurt din anul 1643. În urma hotărârii

acesteia, la data de 23 mai 1643 sfetnicul imperial Krane poposeşte în oraşul

Münster pentru a pune în aplicare actul prin care se declară neutralitatea

oraşului. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oraşul Osnabrück, garnizoana

suedeză fiind nevoită să se retragă.

18 A. Reese, Pax sit Christiana. Die westfälischen Friedensverhandlungen als europäisches Ereignis, Düsseldorf, 1989, p. 69.19 F. Kopp şi E. Schulte, Der Westfälische Frieden. Vorgeschichte, Verhandlungen, Folgen., München, 1940, p. 39.

13

Primii delegaţi vor ajunge în cele două oraşe în vara şi toamna anului

1643, iar sfârşitul lunii iulie îşi va face apariţia împuternicitul împăratului,

contele Nassau. În luna octombrie poposesc la Münster spaniolii Zapata şi

Brun, cărora li se va alătura mai târziu şi Saavedra, iar în luna noiembrie

soseşte veneţianul Contarini. Diplomaţii francezi se instalează la Münster în

primăvara anului 1644. La 17 martie îşi face intrarea solemnă în oraşul

Münster contele d`Avaux, iar la 5 aprilie contele Servien. Între timp vine şi

nunţiul papal Chigi, a cărei suită modestă este luată în derâdere de delegaţii

francezi; mai lipseau doar stările imperiale. În continuare apar şi alte

personalităţi de prestigiu, cum este contele francez de Longueville, contele

spaniol Penaranda şi ministrul imperial, contele Trauttmansdorff. Cei opt

reprezentanţi ai Ţărilor de Jos au sosit în oraşul Osnabrück în luna ianuarie a

anului 194620. Suedia a fost reprezentată la negocieri de fiul cancelarului

Axel Oxenstierna.

Congresul de pace a fost privit de-a lungul istoriei drept o manifestare

cu caracter istoric şi universal, care s-a desfăşurat pe o scenă prea mică

pentru importanţa lui. Alegerea oraşelor Münster şi Osnabrück drept loc de

desfăşurare a tratativelor în locul unor oraşe imperiale importante, cum erau

Frankfurt, Köln, Hamburg şi Lübeck a fost făcută strict din considerente

politice. Deşi ambele oraşe, erau împrejmuite de ziduri cu fortificaţii, aveau

un dominant caracter semirural, neridicându-se astfel la pretenţiile

delegaţilor străini, care invocau mizeria şi de lipsa de ordine întâlnite.

Principalul delegat imperial, contele Trauttmansdorff şi-a intitulat una dintre

primele sale scrisori: „aus Münster hinter dem Saustall“ (din Münster, din

spatele cocinei de porci). În epocă a rămas şi remarca unui delegat francez

care a numit oraşul Münster drept „la ville aux cochons“. Priveliştea pe care

20M. Braunbach, op. cit. , p. 10-12.

14

o oferea teritoriul german era una dramatică, cu o atmosferă dezolantă,

măcinată de război, contrastând puternic cu ceea ce doreau să găsească

delegaţiile francezilor, spaniolilor şi italienilor. Populaţia oraşului i-a

îmtâmpinat pe străini cu prietenie, de-a lungul anilor de tratative existând

foarte puţine conflicte. Protecţia oraşului Osnabrück era asigurată de

burghezie, iar cea a oraşului Münster de trupe ce numărau 1200 de oameni,

iar delegaţii importanţi erau însoţiţi de gărzi personale. Deşi dezbaterile se

desfăşurau în ambele localităţi, majoritatea plenipotenţiarilor făcând naveta

între ele, totuşi în oraşul Münster s-au concentrat principalele dezbateri,

privind doleanţele europene21.

Congresul a fost declarat deschis în luna decembrie 1644 printr-o

liturghie şi trei zile de rugăciuni însoţite de o procesiune prin centrul

oraşului Münster. După deschiderea congresului a mai durat aproape o

jumătate de an până s-a instaurat ordinea şi până când delegaţiile au ajuns la

un acord comun, deoarece încă din primele zile ale congresului fiecare

putere europeană încerca să se impună celeilalte. Franţa contesta regelui

Spaniei titlul de rege al Portugaliei şi prinţ al Cataloniei, iar pe de altă parte

Spania nu accepta continuarea negocierilor atâta timp cât regele Franţei

deţinea şi titlul de rege al Navarrei. Atmosfera de linişte ce domnea peste

cele două oraşe contrasta puternic cu starea de conflict care încă persista pe

teritoriul german. Admirabil rămâne faptul că naţiunile duşmane colaborau

acum pentru a obţine împăcarea reciprocă. Legătura cu exteriorul se realiza

prin intermediul unui schimb de scrisori ce avea loc săptămânal, însă nu era

lipsită de primejdii, de multe ori se întâmpla ca poşta şi curierii să fie

capturaţi şi jefuiţi de soldaţi. Făcând abstracţie de această situaţie, curierilor

le erau necesare 15 zile pentru a străbate drumul de la Münster la Viena.

21 C.Antip, Pacea din Westfalia, în: Magazin istoric, X, nr.4, 1976, p. 52.

15

Astfel, trecea o lună până ce răspunsul dat de împărat ajungea înapoi la

delegaţi. Ruta Münster – Paris era parcursă în 10 zile, Osnabrück –

Stockholm în 16 zile, în Dresda rapoartele ajungeau în 5-6 zile, iar în

Straßburg în cel puţin 8 zile. Cel mai mult aveau de aşteptat răspunsul

regelui delegaţii spanioli, deoarece poşta necesita 4 săptămâni sau chiar mai

mult pentru a ajunge la Madrid. Un curier special putea efectua drumul

înapoi în cel mai bun caz în 40 de zile. Greutatea cu care se făcea schimbul

de scrisori a prelungit tratativele cu ani de zile. Poate totul s-ar fi derulat

mult mai repede dacă la negocieri ar fi participat oameni care aveau un

cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte politica ţărilor din care proveneau.

Lista delegaţilor număra 148 de nume, constituind cea mai numeroasă

întrunire de diplomaţi văzută până la acea dată. Dintre aceştia 37 erau de

origine străină, iar 111 de origine germană, dintre care 10 erau delegaţi ai

Casei de Austria, deoarece Ferdinand al III-lea s-a lăsat reprezentat ca

împărat, dar şi ca rege al Boemiei şi principe elector al Austriei. Oaspetele

venit din Mantova relatează astfel despre impresionanta adunare a

diplomaţilor care făceau uz de orice situaţie pentru a-şi etala luxul şi

măreţia: „De vei întoarce doar uşor capul vei fi nevoit să saluţi cel puţin zece

trimişi“22. Din cauza războiulului, viaţa în oraşele germane era scumpă, iar

oraşul Münster era considerat una dintre cele mai scumpe aşezări din

Germania, motiv pentru care, chiar şi francezii, care deţineau cei mai mulţi

bani, nu doreau lungirea tratativelor, pentru a nu fi nevoiţi să recurgă la

împrumuturi. Nu este de mirare că, în situaţia existentă, din lipsă de bani şi

din cauza duratei congresului, majoritatea trimişilor s-a lăsat mituită.

Amintim aici cunoscutul caz al trimisului suedez Salvius, care îi cerea

contelui Trauttmansdorff, reprezentantul împăratului Ferdinand al III-lea,

22 E. Müller, Reichsritter Johann von Reumont, în Westfälische Zeitschrift, nr. 90, 1934, p. 175.

16

60.000 de taleri, acelaşi Salvius care s-a lăsat mituit cu 10.000 de taleri de

către Brandenburg, pentru a-i ceda principatului teritoriul Minden. Mita nu

se rezuma doar la bani, ea consumându-se şi prin alimente şi băutură. De

exemplu, oraşul Frankfurt a făcut cadou suedezilor şi chiar contelui

Trauttmansdorff butelii de vin, iar oraşul Oldenburg trimite regulat drept

atenţie suedezilor, brânză, vânat, peşte şi alte bunătăţi culinare.23 Pe lista de

mituire a contelui de Oldenburg se aflau şi nenumăraţi reprezentanţi ai

stărilor imperiale. Faptul că astfel Oldenburg şi-a îndeplinit scopul urmărit

se datorează întru totul acestei mituiri sistematice. Câte dintre hotărârile

luate în cadrul congresului s-au datorat acestor mituiri, cu siguranţă că nu

vom afla niciodată. Un contemporan al congresului, trimisul Würzburgului,

scria următoarele: „Toţi cei de aici primesc câte ceva, fie de la una sau

cealaltă parte.“ Aici el uită să-i pomenească pe cei care luau de la ambele

părţi.

Imaginea de ansamblu pe care ne-o oferă congresul este cea a luxului

şi strălucirii pe de-o parte, iar pe de altă parte cea a practicării mitei la toate

nivelurile. Există totuşi în rândul diplomaţilor şi conştiinţa responsabilităţii.

Secretarul de stat francez Brienne scria reprezentanţilor coroanei franceze

următoarele: „Nouă ne revine importanta misiune existentă de secole. Nu

este vorba aici doar de încheierea păcii între două coroane, ci şi de a pune

bazele ei pentru liniştea întregii Europe, în speranţa ca încălcarea ei să fie

oricând zădărnicită“.24

Doar contele Penaranda avea o părere în general proastă despre

congres, afirmând cu diferite ocazii că scopul acestuia era doar de a realiza

23F. Dickmann, op. cit., p. 205.24 Ibidem, p. 206-207.

17

noi comploturi şi planuri de război, fiind cel mai mare obstacol pentru

încheierea păcii.

Cele două tabere îşi aduceau deseori acuze de tergiversare a

tratativelor, considerând că nu congresul în sine era pus sub semnul acuzei,

ci abuzurile făcute de adversar. Nunţiul papal se plângea de faptul că totul

semăna cu o comedie şi declara că ar acorda tuturor diplomaţilor titlul de

majestate dacă s-ar sinchisi câtuşi de puţin de pace şi ar renunţa la

ceremonialul costisitor, a cărui formă era de o mare însemnătate Negocierile

se desfăşurau într-o atmosferă luxoasă, conform spiritului baroc al acelor

vremuri, de cel mai mare prestigiu bucurându-se ambasadorii (ambasciatori

sau legati). De aceea francezii îşi manifestă dorinţa ca trimişii regelui

Franţei să fie recunoscuţi drept ambasadori şi nu doar plenipotenţiari,

deoarece această calitate le oferea un statut privilegiat şi o protecţie mult mai

mare. Ambasadorul reprezenta persoana suveranului, ceea ce însemna că el

trebuia să se bucure de aceleaşi onoruri care îi reveneau acestuia din urmă.

Spania, care urmărea scoaterea Ţărilor de Jos din sistemul de alianţe

încheiat cu francezii, îi recunoaşte pe trimişii acestora drept egali în ceea ce

priveşte drepturile de care se bucurau şi rangul. Franţa dorea să menţină

diferenţa ce exista între monarhie şi republică, în ceea ce priveşte

ceremonialul şi onorurile care rezultau de aici pentru fiecare stat în parte.

Recunoaşterea Ţărilor de Jos a dus însă la nemulţumirea principilor electori

germani, care, ca şi conducători ai unor republici, trebuiau să se

mulţumească cu un rang inferior. Trimişii principilor electori cereau să fie

consideraţi egalii ambasadorilor francezi şi suedezi, nefiind de acord nici cu

formularea de „excelenţă“ cu care trebuiau să se adreseze acestora.

Francezii, care la început considerau un lucru ruşinos de a fi pe picior de

egalitate cu trimişii vasalilor împăratului austriac, nu au ce face şi în final

18

pentru bunul mers al tratativelor le recunosc acestora aceleaşi drepturi, astfel

că oraşul Münster mişuna de excelenţe.25 Acest lucru nu este însă pe placul

principilor germani, care protestează împotriva noilor privilegii acordate

principilor electori.

Nunţiul papal se bucura de privilegii doar atunci când purta

veşmintele pontificale şi îşi exercita funcţiile spirituale. În rest avea aceleaşi

privilegii ca şi ceilalţi delegaţi. Starea conflictuală în ceea ce priveşte

recunoaşterea privilegiilor va persista de-alungul întregului congres, acesta

fiind un alt factor care a îngreunat şi a tergiversat ani buni finalizarea păcii,

iar în ceea ce priveşte ceremonialul diplomatic, nu s-a ajuns la o formă

definitivă, cum de altfel nu s-a ajuns la un acord comun nici în ceea ce

priveşte modul în care urmau să se facă tratativele, în scris sau verbal. La

Münster ele aveau să aibă loc în scris, deşi cardinalul Mazarin îşi expuse

dorinţa ca acestea să aibă loc verbal, motivând flexibilitatea unor asemenea

negocieri. În Osnabrück în schimb s-a preferat varianta verbală.

Din pricina numeroaselor întrebări ce se ridicau se ajunge cu greu la

atingerea unui scop. În cazul propunerilor de pace cele două tabere îşi

rezervau dreptul la ulterioare modificări, validitatea lor fiind dată doar de

momentul intrării în funcţie a tratatului general de pace. Adevărata muncă se

făcea în timpul şedinţelor ce aveau loc în casele trimişilor sau în timpul

discuţiilor între patru ochi. Toate aceste discuţii erau acompaniate de

sfaturile stărilor, fără acordul acestora trimişii imperiali neputând face nimic

la nivel juridic. Numărul conferinţelor s-a ridicat la 800.

Situaţia militară a influenţat continuu mersul tratativelor. Un trimis

francez scria următoarele: „Negocierile de pace se încălzesc iarna şi se

răcesc din nou primăvara. De obicei febra negocierilor ţine până la sfârşitul

25 Ibidem, p. 209.

19

lunii februarie, până când generalii şi armatele lor se aflau din nou pe

câmpul de luptă. Astfel oamenii războiului şi cei ai păcii îşi luau în serios

menirea şi nimeni nu putea să se plângă.“26

În ceea ce priveşte limba folosită în timpul congresului nu existau

restricţii sau o regulă generală. Latina era încă folosită drept limbă

diplomatică, dar îşi pierduse din însemnătatea iniţială. Corespondenţa cu

naţiunile străine se făcea exclusiv în limba latină. Faptul că francezii au făcut

propunerile în propria limbă a dus la proteste din partea reprezentanţilor

imperiali, a căror dorinţă era ca străinii să li se adreseze oficial în limba

germană sau latină. În instrucţiunile date de cancelarul suedez Axel

Oxenstierna fiului său Johan, acesta menţiona libertatea alegerii limbii dacă

tratativele se făceau pe cale verbală, subliniind importanţa folosirii limbii

latine când este vorba de acta publica, hotărâri şi rezoluţii. Spania şi Ţările

de Jos au convenit însă să folosească drept limbi oficiale franceza şi

olandeza. Francezii au continuat şi ei să folosească propria limbă. Ca şi

concluzie, nu există o regulă generală mai ales în ceea ce priveşte tratativele

verbale. Dacă la Osnabrück predomină folosirea limbii germane, la Münster

se foloseşte latina, franceza şi italiana.27

După un an de la deschiderea congresului şi de la începerea

dezbaterilor delegaţii congresului aveau încă îndoieli despre „subjecta

belligerantia“28, ceea ce i-a obligat pe participanţi să lămurească pe rând mai

multe probleme.

1. Problema cauzelor războiului care cuprindea:

- problema jurisdicţiei consiliului imperial;

-drepturile constituţionale ale împăratului;

26 Ibidem, p. 213-214.27M. Braunbach, op. cit., p. 215.28 C.V. Wedgwood, Der dreißigjährige Krieg, München,1967, p. 445.

20

-poziţia calviniştilor;

-împărţirea imperiului între suveranii catolici şi protestanţi;

2. Problema referitoare la posibilitatea unei amnistii;

3. Problema satisfacţiei confederaţilor de a avea mai multă importanţă

decât ceilalţi participanţi la congres;

4. Problema ultimă depindea de cea de-a doua şi a treia problemă şi se

referea la chestiunea despăgubirii pentru cei care s-au împotrivit

războiului sau au avut de suferit în urma acestuia.29

Pentru a putea cunoaşte şi mai apoi împăca numeroasele interese ale

părţilor prezente la tratative, mediatorii au organizat schimburi de memorii

între delegaţii. Astfel, împăratul de la Viena dorea instaurarea unei monarhii

universale, în frunte cu Casa de Austria. Spania era interesată într-o revanşă

asupra Franţei şi urmărea subminarea poziţiilor acesteia şi deteriorarea

sistemului ei de alianţe. Pe de altă parte, Franţa avea în vedere lichidarea

puterii Habsburgilor, iar Suedia ţinea la statornicirea dominaţiei asupra

Mării Baltice în dauna Imperiului. 0 altă participantă la congres, ca stat

suveran, Transilvania, urmărea sancţionarea avantajelor obţinute în urma

păcii de la Linz, încheiată cu imperialii în anul 1645. În sfârşit, dar nu în

ultimul rând, principii germani urmăreau subminarea autorităţii centrale

imperiale în vederea întăririi propriului despotism local.

La 11 iunie 1645 Franţa şi Suedia au formulat propunerile lor pentru

încheierea păcii, iar la 25 septembrie acelaşi an au fost formulate şi

contrapropunerile împăratului. Pe baza acestor documente s-au desfăşurat

dezbaterile, problemele fiind polarizate în final în jurul a trei mari obiective:

-universalitatea şi durabilitatea păcii

29 L. Bäte, Der Friede von Osnabrück 1648. Beiträge zu seiner Geschichte, Oldenburg, 1948, p. 115.

21

-reglementarea situaţiei statelor germane din imperiu, pornind de la

starea de lucruri anterioară declanşării războiuluI şi de la principiul

asigurării libertăţilor germanice ;

-satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Franţei, Suediei şi aliaţilor lor.

În jurul acestor probleme discuţiile au durat aproape trei ani. În acest

timp Habsburgii au ajuns la epuizare, iar înfrângerile suferite în anii 1647 -

1648 şi prezenţa trupelor protestante la Eger şi Praga, ameninţând direct

Viena, au produs o veritabilă panică în coaliţia catolică.

Întârzierea încheierii treatativelor a determinat producerea unui

eveniment neaşteptat, care i-a surprins pe negociatori: semnarea bruscă a

păcii între spanioli şi trimişii olandezi la Münster la 30 ianuarie 1648.

Clauza cea mai importantă a tratatului era recunoaşterea de către Spania a

independenţei şi suveranităţii Ţărilor de Jos protestante, prin aceasta

încheindu-se un conflict ce a durat cu intermitenţe aproape un secol. Prin

acest tratat Olanda se angaja să abandoneze alianţa franceză, iar Spania,

care nu va adera la tratatul de pace general, îşi va redobândi libertatea de

acţiune chiar în momentul în care în Franţa izbucneşte o puternică criză

internă, de care spera să profite. 30

La 3 august 1648 la Osnabrück se ajunge la forma definitivă a

tratatului de pace dintre Imperiu şi Suedia, dar ambasadorul reginei Christina

declară că nu va semna acest tratat până când nu vor fi onorate şi cererile

Franţei. La 24 octombrie 1648, simultan la Münster şi Osnabrück, au fost

semnate documentele ce vor intra în istorie drept Tratatul de pace din

Westfalia31, eveniment celebrat solemn prin 70 de salve de artilerie. Aceste

30M.Braunbach, op. cit., p. 57.31 N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 119.

22

tratate încheiate după 30 de ani de război şi 5 ani de negocieri au constituit,

după cum s-a spus timp de un secol şi jumătate, „Charta Europei“32.

În ansamblul lor aceste tratate vor sta la baza reorganizării Europei,

vor stabili statutul politic şi religios al Germaniei şi vor fixa dreptul public

european. Pentru o mai bună înţelegere a tratatului din Westfalia, clauzele

acestuia au fost împărţite în trei categorii : religioase, politice şi teritoriale.

1. Clauze religioase:

Pornind de la libertatea religioasă, care a stat la baza izbucnirii acestui

conflict ce a durat trei decenii, tratatul a stabilit „egalitatea confesională“,

constituţională şi principiul liberei determinări a statelor pentru una sau alta

din religii în virtutea vechiului principiu „cujus regio, ejus religio“. Prin

articolul V al tratatului s-au reconfirmat păcile religioase de la Passau (1552)

şi Augsburg (1555), iar avantajele dobândite de luterani au fost extinse şi

asupra calvinilor.

Ceea ce a făcut onoare tratatului din Westfalia a fost restabilirea

toleranţei religioase în Germania. Astfel, supuşii care nu voiau să accepte

religia principilor lor puteau emigra ducându-şi cu ei toate bunurile.

Principii, neavând însă interesul de a-şi depopula statele, au devenit toleranţi

din necesitate.

În privinţa secularizărilor a fost proclamat „an normal şi decretor“

pentru Palatinat anul 1624, toate secularizările făcute până la acea data fiind

recunoscute.

De asemenea, o altă prevedere importantă a fost articolul VII al

tratatului prin care s-a proclamat amnistia generală.

32 ***La Paix de Westfalie 1648. Les traités de Münster, la guerre de trente ans, la réunion à la France de ľAlsace et des trois Evechés, Paris, 1948, p. 21.

23

Tot acum se stabileşte pentru Consiliul Aulic şi Camera Imperială şi

participarea membrilor protestanţi.

2. Clauze politice :

Din punct de vedere politic, tratatul din Westfalia nu a făcut altceva

decât să consacre eşecul proiectelor Habsburgilor în Germania. Sfântul

Imperiu Romano-German nu mai era acum decât o vagă aparenţă. Germania

reprezenta o confederaţie, un mozaic de 360 de state suverane având drept

de război şi de pace, dreptul de a avea o politică externă proprie, singura

rezervă fiind ca aceasta să nu fie îndreptată împotriva împăratului şi

Imperiului Habsburgic33. Se constată acum o puternică deteriorare a

autorităţii centrale şi o creştere a celei locale, o trecere a puterii, după cum

se exprima istoricul James Bryce : „de la cap la membre“34.

În virtutea aceluiaşi tratat, demnitatea imperială rămânea electivă fără

a oferi însă o autoritate reală. Împăratul, supus Dietei, nu avea decât puterea

executivă. Astfel, problemele de importanţă politică intrau în competenţa

Dietei de la Regensburg, compusă din trei colegii: Colegiul electorilor (9

membri), Colegiul principilor (100 membri) şi colegiul oraşelor libere (51

membri). Treptat însă şi Dieta îşi va pierde din importanţă, devenind după

expresia lui Frederic cel Mare al Prusiei „o stafie cu o adunătură de

palavragii care se ocupă mai mult de laturile formale decât de conţinut şi

latră ca dulăii la lună“35.

3. Clauze teritoriale

Remanierile teritoriale consacrate prin Pacea Westfalică nu sunt

altceva decât rezultatul ultimelor două faze ale Războiului de treizeci de ani:

faza suedeză şi faza franceză. Prin acest tratat se avea acum în vedere

33 E. Petit, Histoire universelle ilustrée des Pays et de peuples, vol. 3, Paris, 1922, p. 67.34 C. Antip, op. cit., p. 54.35 Ibidem

24

dezmembrarea Sfântului Imperiu, în principal în beneficiul Franţei şi al

Suediei. Astfel, pentru Franţa tratatul de la Münster prevedea următoarele:

împăratul renunţa definitiv la episcopatele Toul, Metz şi Verdun, ceda

landgrafatele Alsaciei (Superioară şi Inferioară), precum şi fortăreţele

Philippsburg şi Breisach, „cele două chei ale Germaniei“36. De asemenea

împăratul renunţa la suveranitatea Pignerolului, cedat în 1631 de Savoia

Franţei. În final, împăratul se angaja să nu ridice nici o fortăreaţă pe malul

drept al Rinului, iar comerţul şi navigaţia pe acest fluviu să fie declarate

libere. Pacea încheiată de Suedia în anul 1648 trebuia să fie „o pace creştină,

generală şi veşnică“37, care i-a adus beneficii însemnate. Conform tratatului

de la Osnabrück, Suediei îi reveneau Pomerania occidentală cu insula Rügen

şi gurile Oderului cu oraşul Stettin, insulele Wollin şi Usedom. De asemenea

Suedia mai primeşte oraşul-port Wismar şi teritoriile episcopatelor Bremen

şi Verden cu rangul de ducate, dar cu păstrarea privilegiilor oraşului imperial

liber Bremen. 38 Dacă pentru Germania această pace a însemnat o capitulare,

pentru Suedia ea a însemnat o mare victorie. La Osnabrück Suedia a cules

roadele politicii abile a cancelarului Oxenstierna şi ale strălucitelor victorii

ale armatei sale. Acum, deţinând toate insulele Mării Baltice şi gurile

fluviilor navigabile: Neva, Narva, Düna, Oder, Elba şi Weser, Suedia a

implinit visul regelui său Gustav Adolf de a transforma Marea Baltică într-

un lac suedez.

Pacea Westfalică a consacrat achiziţii teritoriale şi pentru statele

germane. Astfel, electorul de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, primea

Pomerania orientală şi episcopiile secularizate de Magdenburg, Halberstadt,

36 E. Petit, op. cit., p. 68.37 F. A. Six, Der Westfälische Friede von 1648, Paris, 1942, p. 16.38 M. Braunbach, op. cit., p. 53-54.

25

Minden şi Kamin, ceeea ce a dus la extinderea influenţei Brandenburgului în

Germania occidentală.

Bavaria, deşi a rămas până la sfârşit aliatul fidel al Austriei, păstra

Palatinatul Superior.

Ducele de Mecklenburg primea episcopatele Ratzeburg şi Schwerin

(articolul XII), iar ducele de Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau

abaţiile secularizate.

Austria era obligată să renunţe la proiectele sale asupra Germaniei,

dar a păstrat în schimb Boemia şi Ungaria. De acum, eforturile sale se vor

îndrepta spre est, pentru formarea unui solid stat danubian.

The Peace of Westphalia

The Peace of Westphalia signed in the year 1648 marks the end of the

Thirty Year`s War and opens in the diplomacy the history of the european

congresses.

At the end of the medieval age we assist at the decadence of the Holy

Roman-German Empire. So Richelieu`s dream becomes a reality, after a

century in which France tride to obtain the destruction of the empire through

a agressive politics and using all of its diplomatic skills.

The end of the war has a tragic note. If the conflict would have last a

little bit longer, it would have been in the advantage of Germany. After the

signing of the peace France is confrunting a new crises marked by a civil

war.

26

Very important is the fact that the Peace of Westphalia becomes the

fundament of the new imperial law and constitution. The purpose of this

treaty was to bring peace to Europe.

The Peace of Westphalia is not only marked by the three qualities:

„christiana“, „universalis“ and „perpetua“. There is a close connection

between them and the terms of „pax“ and „ amicitia“.

The character of the peace was both religious and political. From the

religious point of view there were recognized the three confessions on the

teritory of Germany: catolicism, luteranism and calvinism. From the

political point of view the treaty showed the failure of the politics of the

Habsburgs in the Holy Roman-German Empire. The Peace of Westphalia

underlines the end of the medieval Europe and the beginning of the modern

Europe.

Bibliografie selectivă

C. Antip, Pacea din Westfalia, în: Magazin istoric, X, nr.4, 1976.

L. Bäte, Der Friede von Osnabrück 1648. Beiträge zu seiner Geschichte,

Oldenburg, 1948.

M. Braunbach, Der Westfälische Friede, Münster Westfalen, 1948.

A. Buschmann, Kaiser und Reich, Klassische Texte zur Verfassungs-

geschichte des Heiligen Römischen Reiches vom Beginn des 12

Jahrhunderts bis zum Jahre 1806 in Dokumenten, Teil 2, Baden-Baden,

1994.

N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă,

Bucureşti, 1984.

27

F. Dickmann, Der Westfälische Frieden, Münster Westfalen, 1959.

J. Droz, Histoire diplomatique de 1648 á 1919, Paris, 1972.

H. Duchhardt, Der Westfälische Frieden: Diplomatie – politische Zäsur –

kulturelles Umfeld –Rezeptionsgeschichte, în Historische Zeitschrift,

München, 1998.

I. Filipescu, Congresele şi conferinţele în viaţa internaţională, Sibiu, 1944.

J. Fischer, Krieg und Frieden im Friedensvertrag, Stuttgart, 1979.

F. Kopp, E. Schulte, Der Westfälische Frieden. Vorgeschichte,

Verhandlungen, Folgen., München, 1940.

K. H. Lingens, Internationale Schiedsgerichtbarkeit und Jus publicum

Europaeum 1648-1794, Berlin, 1988.

E. Müller, Reichsritter Johann von Reumont, în Westfălische Zeitschrift, nr.

90, 1934.

K. Müller, Instrumenta Pacis Westfalicae. Die Westfälischen Verträge,

1648, Bern, 1949.

D. Ogg, L`Europe du XVII-é siécle, Paris, 1932.

A. Oschmann, Der Nürnberger Exekutionstag 1649-1650.Das Ende des

Dreißigjährigen Krieges in Deutschland, Münster, 1991.

E. Petit, Histoire universelle ilustrée des Pays et de peuples, vol. 3, Paris,

1922.

A. Reese, Pax sit Christiana. Die westfälischen Friedensverhandlungen als

europäisches Ereignis, Düsseldorf, 1989.

K. Repgen, Der päpstliche Protest gegen den Westfälischen Frieden und die

Friedenspolitik Urbans VIII., în Historisches Jahrbuch, nr. 75, 1956.

C. Schmitt, Der Begriff des Politischen, Berlin, 1963.

R. Schneider, Politische Freundscaft.Der Begriff der Freunschaft in der

europäischen Kultur, Meran, 1995.

28

F. A. Six, Der Westfälische Friede von 1648, Paris, 1942.

H. Steiger, Die Friedenskonzeption der Verträge von Münster und

Osnabrück vom 24 Oktober 1648, Gießen, 1998.

J. G. von Meiern, Acta Pacis Westphalicae publica, vol 1, Osnabrück, 1969.

H. von Srbik, Der Westfälische Frieden und die deutsche Volkseinheit,

München, 1940.

C. V. Wedgwood, Der dreißigjährige Krieg, München,1967.

*** Forschungen und Studien zur Geschichte des Westfälischen

Friedens.Vorträge bei dem Colloquim französischer und deutscher

Historiker vom 28-30 April 1963 in Münster, Münster, 1969.

*** La Paix de Westfalie 1648. Les traites de Münster, la guerre de trente

ans, la reunion a la France de L`Alsace et de trois Evechés, Paris, 1948.

29