CAP. I. Introducere

Consideraţii generalePerioada la care ne referim e cuprinsa între căderea Imperiului Roman de Apus şizorii epocii moderne. În literatura de specialitate există opinii diferite cu privire lasensul şi sfera de cuprindere a sintagmei Istoria Relaţiilor Internaţionale: uniicercetători se referă la aspectele diplomatice, alţii la cele de politică externă. Există,prin urmare, o serie de nuanţări în ceea ce priveşte conţinutul şi sfera de cuprinderea Istoriei Relaţiilor Internaţionale. Pierre Renouvin şi Jacques Duroselle,specialişti recunoscuţi ai domeniului, au lărgit mult sfera relaţiilor internaţionale.Potrivit părerii acestor doi savanţi, procesele şi fenomenele circumscrise relaţiilorinternaţionale nu s-au materializat doar în plan diplomatic, ci şi în definireaimplicaţiilor faptelor. Din perspectiva istoriei diplomaţiei, faptele însemnate eraucele ale cancelariilor; dacă privim însă din unghiul istoriei relaţiilor internaţionaleele sunt analizate din perspectiva interacţiunii diplomaţilor sau oamenilor politici cufactorii economici, sociali, culturali, religioşi şi de altă factură. Aceşti factori aureprezentat fundamentul relaţiilor internaţionale, un cadru esenţial al acestora şi audeterminat caracterul lor. Spunând acest lucru observăm că Istoria RelaţiilorInternaţionale incumbă relaţiile de substrat cât şi impactul acestora asupraevenimentelor propriu-zise în care au fost angajate diverse state. Potrivit opinieicelor doi cercetători amintiţi, cercetarea implică, înainte de orice, studiul aprofundatal relaţiilor dintre comunităţile politice, organizate într-un anumit perimetruteritorial, adică între ţări. Cercetarea istorică trebuie să surprindă raporturile stabiliteîntre state şi membrii comunităţii care compun acele state, schimbul de servicii,produse, idei, influenţe reciproce şi atitudini prieteneşti sau ostile ale unora faţă deceilalţi. Investigaţiile de profunzime arată în anumite cazuri că relaţiile dintre acesteelemente nu se manifestă uniform ci prin situaţii speciale. Alături de indivizi, statelese află în centrul relaţiilor internaţionale şi se disting ca obiecte juridico-politice.Considerând faptele ca raport de putere în care se desfăşoară determinantele vieţiiinternaţionale putem mai bine observa intercondiţionările dintre politicieni,diplomaţi etc. Pentru a reda o istorie complexă şi veridică, cercetătorii suntobligaţi să consulte cât mai multe izvoare de epocă, o bogată literatură despecialitate, să cunoască mentalitatea vremii şi natura raporturilor politico-juridicedintre state. Sursele informative, atât cele documentare cât şi cele narative (cronici,jurnale de călătorie, amintiri, anale), trebuie analizate în spiritul vremii, araporturilor dintre persoane, instituţii şi state. În acest fel, studiul relaţiilorinternaţionale ne poate conduce la o înţelegere justă a cauzelor evenimentelor acontextului, a jocurilor şi manevrelor de care s-au folosit părţile implicate.

Problematica relaţiilor internaţionale din Epoca Medievală în viziuneaistoriografiei româneÎn Evul Mediu cele trei Ţări Române s-au definit şi au existat ca realităţi politice desine stătătoare, cu o existenţă distinctă. Ca urmare, relaţiile stabilite între ele s-ausituat în mod firesc în domeniul politicii externe. Acesta este contextul în careMoldova, Ţara Românească şi Transilvania au fost privite şi studiate de analiştiivremii şi de istorici. Aceştia au pornit în mod firesc în prezentarea evenimentelor de

1

la acţiunile externe ale ţării lor; astfel, s-au observat deosebiri de optică, s-amanifestat un spirit de unitate românească în anumite domenii (cultural-artistic,instituţional), dar a existat şi spiritul separaţiei politice: tradiţia dinastică aMuşatinilor în Moldova şi cea a Basarabilor în Ţara Românească. Istoriografiamedievală are ca începuturi epoca lui Ştefan cel Mare, pe fundalul politicii externepromovate de domn. Pentru perioada anterioară domniei lui Ştefan cel Mare, a douajumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea, letopiseţulpomeneşte doar fapte interne (domnii muşatini şi durata domniilor acestora, dar nuşi datele domniei lor). Datele au fost consemnate după vechi pomelnice şi anale.Evenimentele de politică externă din domnia marelui Ştefan oferă scrierilor deepocă caracterul naraţiunilor cronicăreşti. În secolul următor s-a afirmatistoriografia slavo-română; cronica lui Ştefan cel Mare avea să fie continuată deMacarie, Eftimie şi Azarie. Aceşti cronicari au elogiat faptele domnitorilor dinordinul cărora au scris: Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi. respectiv, PetruŞchiopu. Istoriografia în limba română creată odată cu veacul al XVII-lea s-a aflatsub incidenţa umanismului. Acest fapt a determinat lărgirea orizontului intelectualal cronicarilor, unii dintre aceştia formându-se la şcoli din străinătate. Ei insistăasupra cadrului extern al istoriei Moldovei. Grigore Ureche ilustrează în letopiseţulsău care merge cu descrierea evenimentelor până la a doua domnie a lui Aron VodăTiranul, aspecte din domeniul diplomatic şi militar. El aminteşte de perioade cândMoldova a trebuit să suporte „răutăţi” externe şi pe care a trebuit să le învingă. Unmoment central este domnia lui Ştefan cel Mare, care a dus o politică externă activăpe plan militar şi diplomatic; dacă avem în vedere potenţialul uman şi politicomilitar relativ restrâns al Moldovei, politica externă a lui Ştefan s-a finalizat curezultate remarcabile. Interesant este capitolul Povestea şi tocmeala altor ţări carese recomandă drept un cadru extern pentru principatul moldav. Sub domniileurmătoare, acţiunile externe sunt de mai mică amploare, fapt pentru care seabordează în special evenimente interne. Sunt evidenţiate luptele împotrivaImperiului Otoman într-un cadru creştinesc şi antiotoman al politicii moldave. Miron Costin continuă în letopiseţul său înfăţişarea istoriei Moldovei de la AronVodă până la Eustratie Dabija. Observăm aceeaşi tehnică a redării evenimentelor caşi la Grigore Ureche, însă întâlnim o mai judicioasă corelare între evenimenteleinterne moldoveneşti şi cele externe. Miron Costin acordă importanţă domniei şipersonalităţii lui Mihai Viteazul, însă nu din perspectiva domnilor Movileşti ce aufost ostili unirii realizate de domnul muntean la 1600. În descrierea evenimentelormai apropiate de timpul său, Miron Costin include fapte şi evenimente din arealulsud-est european, face o analiză comparatistă între antichitate şi vremea sa, trăgândconcluzii şi în sfera vieţii internaţionale în plan politic, diplomatic şi militar;evidenţiază originea latină a poporului român ca urmare a cuceririi romane şi aprocesului de romanizare, întocmai ca şi stolnicul Constantin Cantacuzino. Caurmare, precizează Miron Costin şi Constantin Cantacuzino, poporul român esteîntr-o anume măsură şi o consecinţă a relaţiilor internaţionale. Cronicile din ŢaraRomânească au fost centrate în veacul al XVII-lea cu deosebire spre probleme şidispute interne. Un loc aparte în istoriografia noastră cu privire la locul şi rolulromânilor în istoria universală l-au jucat scrierile lui Dimitrie Cantemir. Istoriacreşterii şi descreşterii Imperiului Otoman ilustrează dinamica acestui imperiu

2

tricontinental; constată regresul militar concretizat în restrângerea cuceririlor.Potrivit principelui cărturar, istoria românilor este parte integrantă a istorieiuniversale. Această idee este clar exprimată în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. Cantemir a fost un spirit european cu o cultură vastă, ce a insistat asupraaportului românilor la istoria europeană prin lupta antiotomană. Prin faptele lormilitare, romanii au apărat întreaga Europă. De aceea, spune Dimitrie Cantemir,statele europene trebuie să promoveze o politică activă de sprijin a Ţărilor Române. În veacul fanariot, istoriografia română a înregistrat un reflux care a reflectatprocesul decăderii politice a Moldovei şi Ţării Româneşti. Literatura de facturăistorică este în declin faţă de cea cronicărească; se scrie iarăşi din poruncădomnească; cronicarii preamăresc adesea anumite fapte neînsemnate care s-auprodus adesea cu sprijin extern. Ion Neculce, mare hatman în vremea lui DimitrieCantemir, avea să dedice domnului său o mare parte a Letopiseţului. Marelecronicar a fost receptiv şi faţă de alte evenimente în care erau implicate PrincipateleRomâne. Este evidenţiat în mod realist noul statut politico-juridic internaţional alMoldovei de după 1711 şi al Ţării Româneşti de după 1716. În rândul cronicilormunteneşti amintim Istoria Ţării Româneşti (1688-1717), cunoscută şi subdenumirea de Anonimul Brâncovenesc în care întâlnim aprecieri interesanteprivitoare la tendinţele expansive ale Imperiului habsburgic si la contextulgeostrategic din sud-estul european. Şcoala Ardeleană a cuprins în obiectivele ei, înmod constant, problematica latinităţii, continuităţii şi unităţii româneşti. Acesteaspecte au fost abordate deopotrivă în viziune naţională şi internaţională,remarcându-se situaţia românilor în raport fie cu migratorii, fie cu statele vecine.Cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au urmărit confruntarea istorică aromânilor cu ungurii în perioada de după aşezarea acestora în arealul panonic. Esteinclus în scrierile istorice atât spaţiul transilvănean, cât şi cel de la sud de Dunăre,unde locuiau numeroşi români. Reprezentanţi de seamă ai Şcolii Ardelene: SamuelMicu, Gheorghe Şincai, Petru Maior s-au referit în scrierile lor la întreg spaţiulromânesc. Hronica românilor şi a mai multor neamuri a lui Gheorghe Şincai esteprima sinteză de istorie a românilor care face ample conexiuni în sfera relaţiilorinternaţionale. În perioada următoare, cea a Revoluţiei de la 1848, reprezentândperioada romantică a istoriografiei, istoricii pun în lumină ideea că românii au oistorie veche şi o misiune clară în Europa. Pentru a justifica cerinţele vremii lor,istoricii patruzecioptişti fac apel la trecut. Cel mai edificator exemplu ni-l oferăistoricul şi revoluţionarul Mihail Kogălniceanu în Cuvânt pentru deschidereacursului de istorie naţională. Kogălniceanu vorbeşte despre misiunea sfântă aromânilor de a împlini o "solie" în omenire. Face largi referiri la momente dintrecutul neamului, la luptele dacilor, mai târziu la confruntările românilor cuungurii, polonii, turcii si ruşii. Românii au oferit scena pentru relaţiile internaţionaleşi au fost actori principali timp de trei secole în confruntarea cu Imperiul Otoman.Potrivit lui Kogălniceanu, Ţările Române s-au apărat singure şi au apăratconcomitent şi creştinătatea faţă de pericolul otoman. Ca urmare, statele creştineeuropene, cu deosebire statele mari, au o mare datorie faţă de români. Prin acesteluări de poziţie, Kogălniceanu analizează istoria naţională în context universal. Unalt reprezentant al generaţiei romantice, Nicolae Bălcescu, în studiul Putereaarmată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum

3

prezintă imperativul sprijinirii instituţiei ostăşeşti ce a asigurat în Evul Mediucontinuitatea statală românească în condiţiile în care mari state s-au prăbuşit (statelebalcanice, Ungaria, Polonia). Cunoscuta lucrare Românii supt Michai VoievodViteazul, lucrare manifest a istoricului revoluţionar, argumentează necesitateaunităţii naţionale printr-un proces de afirmare internaţională a românilor în cea de-adoua jumătate a secolului XIX. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, tematicacircumscrisă relaţiilor internaţionale, deşi a reprezentat o importantă direcţie aistoriografiei româneşti, nu s-a remarcat totuşi prin cercetări speciale. Problematicarelaţiilor internaţionale este inclusă, de regulă, în descrierea generală aevenimentelor. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, curentul istoriografic pozitivistaduce delimitări mult mai clare în acest perimetru, concretizându-se mai cu seamăprin activitatea marelui istoric A. D. Xenopol. În cercetările sale efectuate pemultiple planuri aveau să conducă la realizarea marii sinteze Istoria românilor dinDacia Traiană, lucrare de o mare erudiţie. Xenopol accentuează asupra relaţiilorinternaţionale în legătură nemijlocită cu istoria românilor. Ilustrul istoric eracontinuatorul lui Leopold Ranke care a dezvoltat ideea în conformitate cu careistoria statelor lumii este generată de interferenţa intereselor diferitelor ţări. Potrivitlui Xenopol, politica externă românească trebuie socotită ca un domeniu prioritar alrealităţii istorice; statele româneşti, de mici dimensiuni, au trebuit să suportepresiunea puterilor europene. Lucrarea cea mai interesantă pentru domeniul de carene ocupăm este Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ŢărilorRomâne, editată la Iaşi, în două volume, în anul 1880 şi reeditată în 1997. Putemspune că acest complex studiu este o operă de pionierat în domeniul relaţiilorinternaţionale de o mare profunzime, excelent documentat şi argumentat. În aceastălucrare se analizează problema orientală şi urmările ei pentru neamul românesc.Istoricul care a avut în preocupările sale într-o mare măsură istoria universală şi încontext relaţiile internaţionale a fost Nicolae Iorga. El este considerat cercetătorulcu cel mai mare potenţial ştiinţific, inegalabil, cu o viziune spre universalitate unicădin istoriografia noastră. Ca profesor la Universitatea din Bucureşti a fost unexcelent cunoscător al izvoarelor istorice interne şi externe, (izvoare documentare şinarative). Şi-a propus să redea o viziune globală asupra istoriei, apropiindu-se decea a lui Fernand Braudel. La Nicolae Iorga întâlnim toate modalităţile de abordareale problematicii istoriei relaţiilor internaţionale. El urmăreşte relaţiileinternaţionale din multiple perspective: militară, culturală, politică, religioasă şiinstituţională. Amintim în context Istoriologia umană – lucrare unică înistoriografia românească şi universală şi Istoria românilor prin călători, sinteză defactură imagologică ce n-a fost egalată până acum şi care realizează corelaţii foartelargi. Observăm capacitatea deosebită a lui Iorga de integrare a istoriei româneşti înistoria universală. Acest fapt este ilustrat elocvent în lucrarea La place desRoumains dans l`histoire universelle, tipărită în două volume, în anii 1935-1936.Este o cercetare unică în istoriografia universală, greu de depăşit din toate punctelede vedere. Viziunea lui Nicolae Iorga este una integratoare, lucrarea ilustrului istoricpropunându-şi a cerceta în strânsă corelaţie istoria neamului, cu evenimenteleesenţiale ale continentului european. Metodologia aplicată de Iorga, lucrările lui,aveau să fie un exemplu pentru istoriografia interbelică şi cea din a doua jumătate asecolului XX. Contemporanii lui Iorga nu s-au ridicat la nivelul său. Cei mai mulţi

4

au discutat punctual anumite probleme (P. P. Panaitescu, Gh. Brătianu). AndreiOţetea a publicat în perioada interbelică studiul Contribuţii la problematicaorientală, interesant pentru statele central şi sud-est europene. După cel de-al doileaRăzboi Mondial constatăm o schimbare radicală a istoriografiei româneşti. Estevorba de trecerea la curentul marxist ce a marcat în mod negativ spectrulistoriografic. Istoriografia a intrat într-un proces de declin, s-au rupt tradiţiile cuistoriografia interbelică. Au fost afectate în mod decisiv cercetările privind relaţiileinternaţionale. Analizele erau dirijate spre argumentarea legitimităţii şi superiorităţiisistemului comunist. Direcţia sovietică a fost prezentă în toate statele comuniste şi aafectat profund cercetările privind relaţiile internaţionale. Lucrarea Istoriadiplomaţiei, realizată sub redacţia lui V. P. Potemkin, a trasat în mod ferm direcţiilecercetării istorice, în general, şi a istoriei diplomaţiei, în special. Perioada 1944-1964 se caracterizează prin ruperea de tradiţiile istoriografiei interbelice. Declaraţiadin aprilie 1964, considerată o declaraţie de independenţă faţă de UniuneaSovietică, a avut o anume importanţă în orientarea şi pe plan istoriografic. Aşa seface că volumul V al vechiului tratat de Istoria României nu a mai apărut întrucâtconţinea idei depăşite; se afirma, spre exemplu, caracterul imperialist al României,al politicii ei externe. Vechii istorici sunt reabilitaţi treptat (vezi cazul lui Iorga, alcărui spirit ştiinţific revine în istoriografie). Această tentă pozitivă, îndepărtarea demetodologia istorică marxistă de factură pro-sovietică a fost însoţită însă deafirmarea unui pronunţat curent naţionalist, încercându-se supraestimareaevenimentelor interne. S-a afirmat o interesantă literatură de specialitate în sferarelaţiilor internaţionale pentru epocile modernă şi contemporană. Cercetăriconsistente s-au realizat şi pentru epoca medievală în privinţa relaţiilor externe aleromânilor sau a locului şi rolului statelor româneşti. Au început să fie publicateizvoarele istoriei naţionale; s-a publicat un volum de documente cuprinzândTratatele internaţionale ale Rromâniei. Cercetarea relaţiilor internaţionale s-a făcutmai ales în cadrul Institutului „Nicolae Iorga” din Bucureşti, Institutului de StudiiSud-Est Europene din Bucureşti, Institutului de Istorie din Iaşi şi Institutului deIstorie din Cluj. Au fost editate reviste destinate străinătăţii cuprinzând studii depolitică externă sau referitoare la relaţiile internaţionale: „Revue des ÉtudesRomaines”, „Nouvelles des Études d’Histoire”, „Revue Historique de Sud-EstEuropéenne”, anuarele institutelor de istorie din Iaşi şi Cluj, revistele Institutului„Nicolae Iorga” din Bucureşti. Acestea au creat un mediu fertil pentru lărgireaorizontului şi preocupărilor în domeniul istoriei universale. Cercetarea istorieimedievale a statelor europene s-a făcut pornindu-se de la editarea unor sursedocumentare şi narative (anale, cronici, jurnale de călătorie, memorii). Au fostevidenţiate în context asemănări şi deosebiri între apusul, centrul şi răsăritulEuropei. S-au întocmit crestomaţii de istorie universală de către: Fr. Pall, RaduManolescu, Florentina Căzan, Bogdan Murgescu. Ion Nestor şi Radu Manolescu auanalizat problematica apusului lumii antice şi începuturile feudalismului în corelaţiecu marile valuri migratoare din Europa. Formarea regatelor medievale timpurii încontextul primelor valuri migratoare (ostrogot, vandal şi franc) a constituit odirecţie a cercetărilor de medievalistică (Radu Manolescu Societatea medievală dinEuropa apuseană, Bucureşti, 1974). Marile migraţii au fost cercetate de VictorSpinei, Petru Diaconu ş.a. Cruciadele, cu deosebire caracterul, cauzele şi urmările

5

lor pentru lumea creştină şi cea musulmană, au fost cercetate de Ilie Grămadă,Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, Florentina Căzan. Curentele de gândiremedievală circumscrise raporturilor Imperiu-Papalitate au fost analizate de StelianBrezeanu. Andrei Pippidi a elaborat un studiu monografic privitor la Legilerăzboiului în Evul Mediu, apărut la Editura Militară, în 1974. Marile descoperirigeografice şi crearea imperiilor coloniale, probleme strâns legate de evoluţiarelaţiilor internaţionale, au atras atenţia cercetătorilor: Samuel Goldemberg, SabinBelu, Mircea Popa, Radu Manolescu, Radu Valentin, Sergiu Columbeanu s. a.Relaţiile internaţionale europene din secolul al XV-lea şi prima jumătate a secoluluiXVII au fost analizate din perspectiva echilibrului politic şi militar de CamilMureşan, Ilie Grămadă şi Florentina Căzan. Există preocupări punctuale în legăturăcu relaţiile pe care românii le-au promovat cu statele vecine. Cercetările privindistoria Bizanţului şi a zonei Sud-Est europene au pus în evidenţă interdependenţaevoluţiei istorice a popoarelor din acest areal geografic. Au fost editate izvoare deprimă importanţă: operele lui Procopius din Caesarea, Mauricius, ConstantinPorfirogenetul, Ducas, Critobul din Imbros, Anna Comnena, Laonic Calcocondilas,Mihail Pssells etc. Amintim studiile lui Eugen Stănescu, Nicolae Bănescu, StelianBrezeanu, Gheorge Cronţ, Gheorghe Zbuchea, Valentin Al. Georgescu, AndreiPippidi, Teodor Teoteoi. Relaţiile romano-bizantine au fost analizate îndeosebi deAl. Elian, N. Barnea, N. Şerban Tanaşoca. Impactul Bizanţului asupra teritoriilor dela nord de Dunăre, influenţa instituţiilor şi legislaţiei bizantine în Ţările Române auconstituit preocupări statornice pentru Vlad Georgescu, Andrei Pippidi, GheorgheCronţ. Probleme din sfera culturii şi artei în lumea bizantină au atras atenţiamedieviştilor Răzvan Theodorescu, Al. Elian, I. D. Ştefănescu, Corina Nicolescucare au sesizat condiţiile de receptare şi procesul de sinteză cultural-artistic înmediul românesc. Pentru istoria sud-est europeană se cuvin menţionate cercetărileîntreprinse de Mihai Berza, care reuşeşte să puncteze etapele istorice de evoluţie,specifice acestui areal geografic. Cercetările vizând spaţiul sud-est european, cudeosebire cel bizantin s-au concretizat prin studii şi prin ample participări la diversereuniuni şi simpozioane internaţionale. Amintim congresele internaţionale de ştiinţeistorice organizate în importante centre ale lumii, inclusiv România (vezi al XV-leaCongres Internaţional de Istorie, Bucureşti, 1980). Problema pătrunderii slavilor înPeninsula Balcanică a fost bine surprinsă de Emilian Popescu şi Ion Nestor. Petărâmul vieţii politice, relaţiile cu Balcanii sunt analizate de Răzvan Theodorescu,Constantin Velichi. Diverse aspecte privitoare la geneza statelor feudale din centrulşi sud-estul Europei şi evoluţia lor în secolele XVI-XVII, cadrul internaţional dinacest areal geografic au fost analizate de către Andrei Pippidi, Nicolae Ciachir,Lidia Demeny. Statutul internaţional al Ţărilor Române şi relaţiile lor externe aufost cercetate de Ştefan Pascu, Ştefan Andreescu, Nicolae Stoicescu, P. P.Panaitescu, Şerban Papacostea, Ştefan Ştefănescu, Constantin Rezachevici, LeonidBoicu, Mihai Maxim. Raporturile româno-polone în Evul Mediu au fost abordate deP. P. Panaitescu, Ilie Corfus, Constantin Rezachevici, Veniamin Ciobanu; au fostpublicate documente moldo-polone din secolele XVI-XVII sub egida lui Ilie Corfussau studii monografice pentru anumite perioade, precum cele ale lui VeniaminCiobanu. Relaţiile româno-maghiare au fost cercetate de Maria Holban şi IosifPataki.

6

Importante contribuţii au fost aduse în direcţia cunoaşterii documentelor româno-otomane. Au fost editate documente turceşti de: Mihail Guboglu, Mustafa AliMehmed, Tahsin Gemil, Valeriu Veliman, Viorel Panaite. De asemenea, au fosteditate trei volume cuprinzând extrase din Cronicile turceşti privind ŢărileRomâne, altele au fost publicate de către orientaliştii Mihai Maxim, ValeriuVeliman, Mustafa Ali Mehmed, Aurel Decei, Mustafa Ali Ekrem, Dan Prodan. Aufost cercetate în context şi relaţiile românilor cu neamurile turcice (V. Spinei, PetreDiaconu, Virgil Ciocâltan, Aurel Decei). Relaţiile româno-ruse s-au aflat în atenţiaistoricilor Bogdan Mihăiescu şi C. C Giurescu pentru secolele XV-XVII. Relaţiileromâno-veneţiene au fost cercetate de Eugen Denize; relaţiile româno-habsburgicede Gabriel Bădărău; relaţiile româno-engleze de Paul Cernovodeanu, LidiaDemeny; relaţiile dintre Orient-Occident au atras atenţia lui Gemil Tahsin.Cercetările privind relaţiile internaţionale medievale se regăsesc în mod firesc în„manualul universitar de Istorie medie universală, redactat de profesori de laUniversitatea din Bucureşti, sub conducerea lui Radu Manolescu. Problematicarelaţiilor românilor cu alte neamuri este evidenţiată în vechiul tratat de IstoriaRomâniei, volumele II-III, apărute în anii 1962-1964 şi în noul tratat Istoriaromânilor, volumele III-VI, apărute în anul 2001. În acelaşi timp, la niveluldeceniului VIII al secolului trecut, o retrospectivă a cercetărilor româneşti vizândistoria universală şi relaţiile internaţionale în Evul Mediu se regăseşte în lucrareacoordonată de acad. Şt. Ştefănescu Reflectarea istoriei universale în istoriografiaromânească, Bucureşti, 1978.

CAP. II. Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

II. 1. Etape ale evoluţiei Imperiului Bizantin şi principalele caracteristici aleacestora din perspectiva locului şi rolului Bizanţului în relaţiile internaţionale.Imperiul Bizantin reprezintă una dintre cele mai pregnante prezenţe în relaţiileinternaţionale, cu o longevitate de cca. 11 secole. Definit drept un masivconglomerat etnic, cultural şi religios, o monarhie absolută cu administraţie puterniccentralizată, Bizanţul este rezultatul unei sinteze istorice complexe de tradiţie latinăşi elenă, de ortodoxism şi orientalism. Vreme de mai bine de un mileniu, acestimperiu a conservat tradiţiile clasice la care s-au adăugat cele de factură orientală.Prin civilizaţia zămislită, ca şi prin forţă, Bizanţul a înrâurit profund lumeamedievală, reprezentând o componentă fundamentală a civilizaţiei universale, înspecial a celei europene. Cronologic, istoria imperiului poate fi structurata în treimari etape: Etapa 330-610: Imperiul Roman Creştin. În această etapă, civilizaţia şicultura bizantină au afişat un caracter latin. Începutul s-a datorat lui Constantin celMare care la 330 a inaugurat noua Romă, pe locul vechii colonii Bizantion. Prinpoziţia sa geografică, situat la întretăierea unor zone strategice, a unor mari căicomerciale, Constantinopolul a asigurat o poziţie dominantă Imperiului Bizantin.Împăraţii care au rezidat aici au fost în măsură să-şi exercite influenţa asupra unormari spatii geografice în plan militar, economic, religios şi cultural. PrinConstantinopol, Bizanţul a realizat un centru multifuncţional care a conservatromanitatea în Europa Centrală. S-a reuşit să se transmită populaţiei din lumeabarbară sau desprinsă de cea romană, cultura antichităţii, ce avea să stea la baza

7

lumii medievale şi acelei moderne. În această etapă, Imperiul Bizantin s-aconfruntat cu unele probleme majore: aşezarea goţilor ca federaţi în anumiteprovincii, campaniile persane în Siria şi Mesopotamia timp de 25 de ani (337-363),invazia hunică (375), momentul divizării Imperiului Roman (395). După cădereaImperiului Roman de Apus(476), Imperiul Roman de Răsărit s-a manifestat dreptsuccesor legitim al fostului Imperiului Roman. Această epocă este dominată deIustinian I (527-565) care a dus Imperiul Bizantin la maxima sa înflorire în toatedomeniile. Acum au fost integrate imperiului Nordul Africii (534), Spania vizigotă(554), Italia ostrogotă (555). În acest fel, marele împărat reuşea refacerea temporarăa Imperiului Roman având ca nucleu Marea Mediterana. În continuare, au urmatmomente de regres: pierderea teritoriilor cucerite din Europa occidentala după anul568, invazia avarilor şi perşilor de la sfârşitul secolului al VII-lea până la 602,invazia slavilor la sud de Dunăre şi prăbuşirea limesului dunărean(602). Etapa (610-1081): Imperiul Grec MedievalCercetătorii sunt de părere că acest răstimp reprezintă epoca clasică a Bizanţului. Peplan extern au loc marile confruntări cu arabii şi se înregistrează amplul impactcultural bizantin asupra spaţiului sud-est european. Sfârşitul acestei perioade găseşteBizanţul într-o criză profundă caracterizată prin slăbirea puternică a puteriiimperiale şi reducerea prestigiului extern. Etapa (1018-1453) Acest răspuns se caracterizează printr-o criză constantă şiprogresivă. Bizanţul se confruntă cu cea de-a patra cruciadă; cruciaţii au cuceritConstantinopolul şi au pus bazele Imperiului Latin de Răsărit (1204-1261). ImperiulBizantin avea să fie formal restaurat în 1261 prin recucerirea Constantinopolului.Până la 1453 când capitala, Constantinopolul, a fost cucerită de turci, Bizanţul s-aaflat într-o agonie continuă. În evoluţia sa timp de 11 veacuri, Bizanţul a avut unanumit statut în sistemul relaţiilor internaţionale. O serie de factori au impusBizanţul în mod pregnant pe plan internaţional.

Sistemul puterii politice. Monarhie absolută centralizată, Bizanţul a dispusde instituţii puternice, clasice; funcţionarii depindeau de împărat; membriiaparatului funcţionăresc erau selectaţi după criterii riguroase şi trebuiau săîndeplinească anumite calităţi; puterea politică era deţinută de cele mai importantefamilii aristocratice şi de apropiaţi şi prieteni ai împăratului; s-a practicat pe scarălargă venalitatea funcţiilor, acest fapt conducând la deţinerea unor dregătorii decătre persoane mai puţin instruite. Începând din timpul împăratului Heraclius (610-641), imperiul a fost structurat în theme, provincii cu caracter administrativ-militar,conduse de strategi numiţi de împărat.

Armata. Marea întindere a imperiului, situat pe trei continente, necesitaapărarea acestor graniţe foarte întinse. Totodată, planurile strategice privindrecucerirea provinciilor pierdute au situat armata în centrul preocupărilor puteriiimperiale. Imperiul Bizantin a dispus de o mare armată si de generali capabili, careacţionau în temeiul unor tratate de tactică şi strategie. La începuturile imperiului, înveacurile IV-VI, armata bizantină avea următoarele componente: limitanei (recrutaţidintre localnici), comitatus (trupe de voluntari mobile şi de ţărani liberi), federaţi,aliaţi, vasali (călăreţi în soldă), socii (corpuri expediţionale, barbari de la graniţe),palatini (garda palatului, mercenari străini).

Armata bizantină se afla sub comanda unui strateg desemnat de împărat.

8

Din această perioadă se cunosc trei divizii fiecare structurată în trei regimente carela rândul lor erau divizate în batalioane de cate 300-400 oşteni. Batalioanele secompuneau din unităţi militare mai mici de câte 100, 10, 5 oşteni. Oştenii erauînzestraţi cu echipament de apărare complex: platoşe, scuturi, coifuri, jambiere.Odată cu domnia lui Iustinian sporeşte rolul cavaleriei. Ca arme, cavalerii utilizauarcul cu săgeţi, spada, suliţa. Având o compoziţie eterogenă, armata trebuia săbeneficieze de o disciplină riguroasă. În secolul al VI-lea sunt preconizate măsurireformatoare; se creează domenii militare. Populaţia este înzestrată cu loturi depământ ce puteau fi moştenite şi pentru care era obligată să presteze serviciulmilitar. Sistemul themelor intră în declin. Themele încep să se destrame, în timp cemica proprietate decade şi duce la decăderea ţăranilor ce puteau fi recrutaţi. Înconsecinţă, se acordă credit armatei de mercenari. Prin secolele XIII-XIV, oşteniiprimesc sate sau ferme. Ei sunt impuşi să plătească o anumită arendă. Bizantinii auobţinut succese şi cu ajutorul flotei militare. Exista un număr însemnat de nave detransport, precum şi nave de război (dromoane). Împăraţii bizantini au sporitefectivele flotei din Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea Roşie. La flotaimperială, în secolele VII-VIII s-au adăugat flotele themelor maritime; se utiliza cusucces focul grecesc. Pe la jumătatea veacului al X-lea bizantinii dispuneau de 3300de vase din care 2000 de vase de transport.

II. 2. Relaţiile Imperiului Bizantin cu regatele barbareBizanţul, dat fiind arealul mare de stăpânire, s-a confruntat în permanenţă cubarbarii atât în vremea migraţiilor, cât şi în contextul constituirii regatelor pe ruineleImperiului Roman de Apus. La începutul secolului al V-lea, vizigoţii, subconducerea lui Alaric, au atacat şi devastat provinciile romane din PeninsulaBalcanică, au devastat Peninsula Italică, cucerind cetatea eternă, Roma, au ocupatHispania şi Galia de sud-vest şi au întemeiat un regat propriu. La rândul lor,vandalii, francii, burgunzii ş.a. au desfăşurat mari campanii, au obţinut importantevictorii, iar teritoriile cucerite le-au desprins de imperiu. Mari pustiiri au produsatacurile de o cruzime nemaiîntâlnită ale hunilor. Pentru a face faţă acestorconfruntări, Imperiul Bizantin, dispunând de o forţă militară considerabilă dar şi defuncţionari bine plătiţi, a practicat o politică externă abilă. Astfel, pentru a-şi asociape unii barbari împotriva altora i-au aşezat, ca federaţi, în preajma frontierelor. Peaceastă cale se urmărea divizarea invadatorilor, favorizarea temporară a unoraîmpotriva altora. Bizantinii au utilizat toate mijloacele posibile, inclusiv corupţia:acordarea unor substanţiale daruri, dar şi distincţii imperiale şi subsidii careatrăgeau pe barbari. Diferitele neamuri barbare – ostrogoţii, vizigoţii, francii – careau ocupat anumite provincii ale imperiului din apusul Europei au sfârşit prin aadapta propriile tradiţii gentilice la realităţile romane conservate în spaţiilerespective. Regatele barbare întemeiate pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apusau stabilit relaţii cu Imperiul Bizantin prin forţa armelor sau pe cale diplomatică.Regatele barbare şi-au definit o politică externă proprie, dictată de necesităţi şirealizată printr-o diplomaţie specifică. Documentele de epocă ilustrează formelespecifice ale relaţiilor internaţionale existente între lumea bizantină şi lumeabarbară. Întâlnim o serie de descrieri de epocă, cu exemple elocvente, în care era

9

implicat Imperiul Bizantin. Amintim, în context, descrierea lui Priscus din Pannionprivind relaţiile diplomatice ale Bizanţului cu căpetenia hunilor, Attila (435-453).Aceste descrieri reflectă modul cum regatele barbare şi, în mod special, cel hunic şi-a creat o diplomaţie proprie pornind de la elementele relevante ale modeluluibizantin sau de la tradiţiile vechi romane. Priscus din Pannion a fost un om apropiatdiplomaţiei bizantine şi a luat parte ca membru al soliei trimis la curtea lui Atilla.Amintim solia din 433 trimisă de împăratul Theodosie al II-lea. Întâlnirea solilor aavut loc la graniţa imperiului. Solii hunii prezenţi au stat în timpul discuţiilor călare,determinându-i pe bizantini să adopte aceeaşi modalitate. În urma tratativelor s-aajuns la încheierea unui tratat între huni şi Bizanţ nefavorabil imperiului. Potrivitînţelegerii hunii urmau să primească un tribut anual de 700 livre de aur şi să predeape toţi fugarii ce se refugiaseră şi găsiseră sprijin în imperiu. Din descrierile luiPriscus aflăm că ambele părţi au depus un jurământ realizat după tradiţii proprii;întâlnim acel angajament ca fiecare parte să respecte înţelegerea. Attila a cerut, prindiplomaţii săi trimişi la Constantinopol, să i se predea toţi transfugii, însă solii aufost cumpăraţi cu daruri consistente de autorităţile bizantine. Aceştia urmau săspună că în imperiu nu există fugari. Au fost patru solii succesive, dar fiecare a dusacelaşi răspuns, întrucât delegaţii huni au fost cumpăraţi cu foarte mulţi bani. Seobservă practica Bizanţului de a compromite prin orice mijloace obiectiveledelegaţiilor străine. Această practică bizantină s-a dovedit bună şi pentru hunideoarece puteau obţine şi ei daruri şi sume foarte mari. Attila s-a folosit dediplomaţi şi scribi ce ştiau să tâlcuiască excelent documentele oficiale. Unii romanidin zonele de graniţă ce căzuseră sub puterea hunilor erau folosiţi în diferite misiunidiplomatice. O solie din timpul lui Theodosie făcea apel la diplomaţii romani ceerau incluşi în solia lui Attila să-l ucidă pe regele hun. Astfel, omul lui Attila,Edicon, a fost inclus în solia împăratului. Ajungând la Attila, Edicon a divulgat însăplanurile bizantine de asasinare. Deşi putea să lichideze pe omul împăratului, Attilaa respectat regulile diplomatice ale vremii (inviolabilitatea solilor). Attila dorea caîn solii să fie incluşi bărbaţi de rang aristocratic cu titluri importante. Cu timpul,barbarii aveau să-şi însuşească multe obiceiuri bizantine, considerându-le adevăratemodele ale genului. Diplomaţia bizantină s-a întemeiat pe vechea diplomaţieromană şi s-a afirmat în vremea împăratului Iustinian. În linii mari, diplomaţiaiustiniană se baza pe viclenie şi intrigi şi nu neapărat pe forţă. Practicile bizantineintrate în diplomaţia vremii aveau să fie preluate de Veneţia, iar prin intermediulacesteia, de multe principate şi ducate italiene şi germane. Principiile şi formelediplomaţiei bizantine, conturate în format clasic în vremea lui Iustinian, aveau săstea la baza întregii diplomaţii medievale şi moderne. Existau o curte a lui Iustinianşi una a împărătesei Teodora, cu un număr mare de diplomaţi. Împăratul Iustinian adat dovadă de abilitate şi diplomaţie, dispunând de un aparat foarte numeros. Soliisăi pot fi întâlniţi în toată lumea cunoscută de atunci de la Oceanul Atlantic la India,China şi ţările din Nordul Africii. Bizantinii au ştiut să îmbine acţiunile diplomaticecu cele militare. Graniţele foarte întinse ale imperiului, situate pe trei continente,învecinarea cu multe neamuri barbare aflate într-o continuă expansiune, au impusbizantinilor cunoaşterea migratorilor, a modului lor de viaţă, a obiectivelor depolitică externă. Bizantinii erau interesaţi de informaţiile cele mai diverse, de larealităţile etnico-culturale, relaţiile comerciale, politico-militare, la conflictele ce

10

existau între migratori. Erau bine informaţi despre numărul oştenilor, desprefortificaţii, despre calităţile şi defectele barbarilor. Acest tip de informaţii a slujitbizantinilor în vederea coruperii adversarilor. Informaţiile dobândite pe diferite căierau sintetizate şi în baza lor se elaborau direcţiile de politică externă, actelediplomatice, campaniile militare. Un colos ca Imperiul Bizantin, deşi dispunea demari forţe militare trebuia să aibă şi o diplomaţie eficientă, oameni bine pregătiţi.De aici a rămas spiritul bizantin care era clădit pe principiul „divide et impera”. Înmod frecvent barbarii erau angajaţi ca federaţi în oştirea bizantină. Căpeteniilepolitice şi militare ale triburilor barbare erau atrase prin diverse mijloace să poartelupte în anumite părţi ale imperiului, la graniţele acestuia, în favoarea Bizanţului. Oparte din fruntaşii barbari au primit titluri imperiale pentru a participa la sprijinireabizantinilor, îndeosebi în zonele de frontieră aflate mereu sub asalt. Bizantinii auplătit comandanţilor barbari sume mari de bani pentru a se angaja la apărareafrontierelor imperiului; în calitate de aliaţi ai străinilor li s-au promis şi dat suprafeţemari de pământ. Astfel longogarzii au primit pământ în Pannonia şi Noricum, avariila Nord de Dunăre, hunii în Tracia, avarii pe râul Sava, iar herulii în spaţiul dacic. Înacest fel, barbarii erau cointeresaţi să-şi apere proprietăţile de invaziile altorcoetnici. Pentru a-i atrage, bizantinii au aranjat partide matrimoniale cu importantefamilii aristocratice. Unii membri ai familiilor barbare primeau o educaţie specialăîn capitală sau în importante centre culturale bizantine. Tinerii barbari erau educaţiîn spiritul ataşamentului faţă de Bizanţ şi împărat. Conflictele dintre triburi erauanalizate de bizantini şi exploatate la maxim. Anumiţi pretendenţi la tronul regatelorbarbare, fugari, erau primiţi de bizantini, adăpostiţi şi li se promitea sprijin pentruîndeplinirea obiectivelor. În mod frecvent erau priviţi ca oameni de rezervă pentruca în momente favorabile să poată fi impuşi cu sprijin politic sau militar. Barbarii ausesizat aceste practici şi au acceptat jocul acestora dar cu stipendii importante, încaz contrar ameninţau cu trecerea de partea adversarilor. Controlaţi mereu cuabilitate prin şantaj, corupţie, presiune politico-militară, barbarii aveau mereuprobleme iar bizantinii nu-i lăsau deloc să se consolideze, erau mereu contrapuşiunii altora. În funcţie de împrejurări bizantinii îşi schimbau metodele şi mijloacele;duşmanii puteau fi oricând aliaţi de moment. Diplomaţia bizantină a pus toatestatele pe o tablă de şah, bizantinii fiind maeştri în manevrarea jocului: hunii au fostaţâţaţi asupra bulgarilor in vreme ce avarii au fost aţâţaţi împotriva hunilor.Împotriva vandalilor, bizantinii şi i-au asociat pe ostrogoţi. In acelaşi timp i-aufolosit pe franci pentru a-i învinge şi supune pe ostrogoţi. Uneori împăraţii bizantiniau intervenit cu oştirea în treburile altor state. Aşa se explică campaniile militare alelui Iustinian împotriva vandalilor din Africa şi a ostrogoţilor din Italia. Vechiiproprietari de pământ romani ce fuseseră deposedaţi în timpul invaziilor barbare, înspecial a regatelor vandal şi ostrogot, au fost atraşi de partea Bizanţului. Bizantiniiau primit ajutor de la proprietarii deposedaţi şi de la clerul roman. Papa a intervenitpentru a rezolva pozitiv campania împotriva ostrogoţilor din Italia. În anul 555Iustinian a obţinut victoria împotriva ostrogoţilor şi a instaurat autoritatea romană înItalia. El a dat proprietăţile şi privilegiile vechilor proprietari. Dacă politica prinforţă militară eşua se aplica drept măsură de rezervă, tactica de izolare aadversarului şi instituirea unei blocade militare şi economice. Cei mai mariadversari ai Imperiului Bizantin au fost Persia şi Califatul Arab. Campaniile militare

11

desfăşurate de Iustinian împotriva lui Chosroes I al Persiei nu au dat rezultatelescontate. Atunci împăratul a asmuţit pe toţi vecinii Persiei împotriva lui Chosroes:hunii, arabii din Yemeh, nomazii din Siria. În sud a susţinut campaniile regatuluiEtiopiei. Iustinian s-a aliat cu toţi duşmanii persanilor. Politica antipersană seobservă pe mai multe planuri: reorientarea căilor comerciale orientale, controlareacomerţului de anvergură în India şi China. Printr-o abilă diplomaţie s-au extinsrelaţiile comerciale cu alte state. Domeniul economic a constituit un suport pentrucele din sferele diplomaţiei şi armatei. Marile centre comerciale, urbane de la de lamarginea Imperiului Bizantin au devenit puncte de sprijin pentru acţiuni politice şimilitare de anvergură. Adesea comercianţii primeau misiuni politico-diplomatice,care erau îndeplinite în mod tainic. Creştinismul şi ideea propovăduirii şi extinderiiacestuia au fost un alt mijloc important pentru consolidarea Imperiului Bizantin.Creştinismul s-a răspândit în lumea slavă. Chiril şi Metodiu, făuritorii alfabetuluislav, au acţionat cu multă dibăcie şi perseverenţă pentru răspândirea creştinismuluiortodox în Moravia Mare, unde se manifestau tendinţe misionariste catolice.Adoptarea creştinismului de Rusia a însemnat o importantă victorie diplomatică aBizanţului. Capitala, Constantinopolul, era şi centrul ortodoxismului, de unde s-auinfluenţat puternic un mare număr de state barbare din centrul şi sud-estul Europei.O anume influenţă s-a exercitat şi asupra unor state din Orientul Apropiat şiMijlociu. Spre deosebire de catolicism, ortodoxia permitea oficierea slujbei în limbagreacă şi slavonă. În acest context a fost tradusă Biblia în limbile, gotică, bulgară,hunică. Această relativă receptivitate faţă de comunităţile convertite la ortodoxism asporit considerabil rolul şi locul Constantinopolului ca a II-a Romă.

II.3. Sistemul de organizare al soliilor în BizanţImperiul Bizantin a dispus de un aparat diplomatic organizat în mod riguros, cu oimagine somptuoasă şi cu etichetă birocratică. În capitala bizantină puteau fiîntâlniţi soli din Europa, Asia, Africa vorbind un evantai larg de limbi. La Bizanţ aexistat un Departament al Afacerilor Străine, înzestrat cu personal specializat:diplomaţi, traducători. Corpul de diplomaţie aplica un ceremonial riguros, avea oîmbrăcăminte specială cu care impresiona pe străini. Bizanţul trebuia să-şi afirmeunicitatea, puterea şi bogăţia pe plan universal. Fata de soli se aplica o regulă binepusă la punct. Uneori aceştia erau intimidaţi, corupţi, şantajaţi. Diplomaţia bizantinăse caracteriza prin mult fast care-i impresiona pe străini şi reuşea să-i seducă.Autorităţile bizantine cunoşteau amănunte dintre cele mai diverse despre fiecarediplomat străin, aveau fişe pentru străini, iar la nevoie puteau face analize specialepentru a cunoaşte în profunzime anumite probleme. Existau şanse de succes doaratunci când diplomaţii străini erau bine cunoscuţi când se cunoşteau temeinicrelaţiile dintre ei, mai ales relaţiile conflictuale. Unii soli aveau parte de untratament special, li se acordau facilităţi, daruri. Solii regilor barbari dispuneau de oorganizare proprie, dar cu o serie de împrumuturi romane. Nu dispuneau insa detoate informaţiile si tertipurile existente la bizantini. Pe parcurs diplomaţia statelorbarbare a dobândit un anume rafinament fără să rivalizeze insa cu cea bizantină.Diplomaţia a asigurat existenţa Imperiului Bizantin poate chiar mai mult decâtarmata. Diplomaţia era organizată după o riguroasa ierarhie. De un statut special s-

12

au bucurat pe linie diplomatica Persia şi Califatul Arab, considerate oarecum, stateegale. Regatele barbare din Occident au un statut de inferioritate, li s-a refuzatcontinuu pretenţiile de imperii si au fost considerate în rândul vasalilor. De-a lungultimpului s-au format un număr mare de diplomaţi bizantini, bine instruiţi răspândiţiîn numeroase ţări, care au reuşit să îndeplinească misiuni dintre cele mai variate.Bizantinii au întreţinut conflicte, au încurajat o serie de răscoale şi au planificatinteligent acţiuni ce i-au conspirative prin numerosul aparat de spioni care i-au ţinutpe barbari mereu în tensiune mereu.

CAP. III. Relaţiile internaţionale în Europa Centrală şi Apuseană (secolele X-XIII). Aspecte privind diplomaţiile papală şi imperialăPapalitatea a reprezentat în Evul Mediu o forţă considerabilă mai întâi pe planspiritual şi apoi pe plan politico-diplomatic. Alături de Bizanţ papalitatea a fost ocontinuatoare a tradiţiilor politico-diplomatice romane. Cancelaria pontificală apreluat elemente esenţiale ale diplomaţiei Imperiului roman. Caracterul universal alpapalităţii a înrâurit tendinţele de autoritate şi în sfera R. I. Curia papală a preluat şia continuat, cu multă abilitate, vechile practici diplomatice imperiale. În acelaşitimp este de observat că toate statele europene aveau să se împărtăşească dinexperienţa Bisericii Romano-Catolice. În etapa de decădere a Imperiului Roman deApus, papii au contribuit la trasarea unor linii directoare privind raporturile politico-diplomatice şi militare din Europa. Un exemplu în acest sens ni-l oferă papa Leon Icel Mare (440-461). Înaltul pontif a intervenit activ în tratativele purtate cu Attila ceinvadase la 452 Peninsula Italică. Evenimentele au evoluat în aşa măsură încât huniiau fost nevoiţi să nu mai întreprindă marea campanie asupra Romei. Attila avea săprimească numeroase daruri şi subsidii. La vremea respectivă această situaţie a fostastfel prezentată încât papa Leon a fost socotit salvatorul Romei. Sanctificat, papaşi-a consolidat mult prestigiul religios şi politico-diplomatic. Înaltul pontif a urmăritsă profite de această situaţie şi prin metode dubioase a introdus în HotărâreaConciliului de la Niceea o traducere inexactă în limba latină a sintagmei „BisericaRomană a avut întotdeauna prioritate”. În perioada de după prăbuşirea ImperiuluiRoman de Apus, în contextul constituirii regatelor franc, vizigot, vandal, prestigiulşi autoritatea papalităţii pe plan internaţional aveau să intre în declin. Criza politicăa fost însoţită şi de o criză a bisericii creştine occidentale. Principial, episcopulRomei avea întâietate faţă de ceilalţi episcopi, dar crearea noilor regate avea săgenereze organismele bisericeşti de sine stătătoare. În Peninsula Italică, ostrogoţiiau subminat puterea papală, aşa că papa a fost nevoit să apeleze la ajutorulîmpăraţilor bizantini. Aceştia au intervenit în problemele italiene. Papii dispuneaude diplomaţi (apocrisiari), socotiţi de istorici drept precursori ai reprezentanţilordiplomatici permanenţi de astăzi. În afară de apocrisiari, papii dispuneau şi de alţidiplomaţi. Prin cucerirea regatului ostrogot al Italiei de către Iustinian papii audevenit formal subordonaţi Imperiului Bizantin. Ulterior, Italia avea să fie ocupatăde longobarzi. Papii au fost nevoiţi să trateze cu aceştia cât au purtat tratative şi cuImperiul Bizantin. În Europa apuseană un rol important avea să joace regatul franc.Papalitatea a urmărit să-i folosească pe franci deopotrivă împotriva longobarzilor şia Imperiului Bizantin. Mulţi barbari au trecut la creştinism printr-o politică decreştinare practicată de rege. Sporirea numărului creştinilor prin convertirea

13

barbarilor a condus şi la creşterea puterii papale. La sfârşitul secolului al VI-lea şiînceputul secolului al VII-lea menţionăm rolul cu totul special al papei Grigore I(590-604). Cursus honorum al acestui înalt prelat a debutat cu funcţia de apocrisiarla Constantinopol. Experienţa dobândită astfel l-a făcut să aplice în mod constantpracticile Imperiului Bizantin prin acţiuni energice, dar şi prin toleranţă; adeterminat creştinarea vizigoţilor, longobarzilor şi a Angliei, a trimis reprezentanţide seamă pe lângă regii barbari şi la împăratul bizantin; a dat dovadă de calităţiremarcabile, reuşind să evite situaţii dificile; a susţinut doctrina supremaţiei Romei. Autoritatea papei s-a consolidat şi după Grigore I, papii manifestând o independenţăpolitico-diplomatică tot mai evidentă. Mişcările religioase din Bizanţ din secolul alVIII-lea, în special iconoclasmul, au slăbit poziţia Bizanţului şi se prefigura odesprindere a Romei de Constantinopol. Papa a aruncat anatema asupra împăratuluiLeon al III-lea (714-747). Printre duşmanii papalităţii în Peninsula Italică s-anumărat şi regatul longobarzilor. Pentru subminarea autorităţii regilor longobarzi şipentru a evita pericolul invaziei acestora, papa s-a adresat francilor. La 739, papa aintervenit pe lângă majordomul Carol Martel (715-741) ca să îi ajute pe romani săse elibereze de sub stăpânirea longobarzilor. O solie papală a ajuns la Carol Martel.Acesta a primit-o cu mare fast, dar nu şi-a dat acordul pentru o intervenţie militarăîn Italia. În schimb, Pepin cel Scurt a intervenit pe lângă papă pentru a obţine titlulde rege. Această cerere a fost făcută în contextul în care Pepin era de acord săcolaboreze cu papa. Solia trimisă la papa Zaharia (750) ne sugerează slaba autoritatepe care o aveau regii franci comparativ cu puterea majordomilor. De altfel, papaZaharia ar fi răspuns solilor lui Pepin că normal ar fi să se numească rege cel ce areputerea de fapt şi nu cel care este numit formal rege. Ţinând seama de aceastădoleanţă exprimată de Pepin, papa ar fi dispus ca majordomul să fie recunoscut caadevărat rege. Acţionând astfel papa şi-a atras sprijinul militar şi politic al lui Pepin.În 751 Pepin devine rege al statului franc. Deoarece longobarzii au reluat acţiunilemilitare asupra Romei, următorul papă, Ştefan al II-lea, s-a deplasat personal lareşedinţa lui Pepin. Pepin a îngenuncheat în faţa papei, iar papa Ştefan, la rândulsău, a îngenuncheat în faţa lui Pepin, cerându-i ajutor militar. Pepin a fost de acord,iar papa l-a încoronat rege; un ceremonial special prevedea transmiterea titlului şiurmaşilor săi. În acest fel s-au consolidat relaţiile dintre franci şi papalitate. În atarecondiţii, francii au intrat în Italia şi i-au zdrobit pe longobarzi. Longobarzii s-auangajat să nu mai atace niciodată Roma, cedând papei Exarhatul Ravenei. DucatulRomei, Exarhatul Ravenei şi alte teritorii au constituit nucleul statului papal. Înacest fel, papa devenea şi conducătorul laic. Papii şi-au consolidat puterea, dar auajuns într-un anumit raport de dependenţă faţă de statul franc. Pentru justificareasituaţiei din vremea lui, papa a pus în circulaţie un document fals „Donaţia luiConstantin” în care se afirmă că împăratul Constantin cel Mare îmbolnăvindu-se deciumă şi vindecându-se în mod miraculos, ar fi acordat papei stăpânirea asupraîntregului Imperiu Roman de Apus. Pentru a consfinţi această donaţie, împăratul şi-a fi mutat sediul la Constantinopol. Relaţiile regilor franci cu papii au cunoscut odinamică continuă, papii situându-se pe o poziţie subordonată. Acest fapt este lesneobservabil dacă avem în vedere statutul diplomatic al papilor. Papii trebuie să cearăconsilierea regalităţii franceze. Fiul lui Pepin, Carol cel Mare (768-814), avea săcreeze un imperiu puternic, ce va determina o scădere sensibilă a autorităţii papale.

14

În timpul vizitei lui Carol cel Mare, la Roma, la 25 decembrie 800, papa l-aîncoronat ca împărat. Carol se întreba ce va zice lumea despre acest lucru dacăcoroana imperială a fost dăruită de papă şi dacă papa nu s-ar putea considerasuperior ca autoritate faţă de puterile imperiale. Această problemă avea să se punăîn contextul luptei pentru întâietate între puterea imperială (laică, temporală) şi ceapapală. Autoritatea împăratului Carol cel Mare s-a consolidat continuu, el rivalizândcu împăratul Bizanţului. Carol a avut în vedere unirea celor două imperii princăsătoria sa cu împărăteasa Bizanţului, Irina (797-802). Irina a fost detronată însăplanul s-a prăbuşit. Mai mult, urmaşul Irinei, Nikifor I (802-811), nu a recunoscuttitlul de împărat lui Carol. Autoritatea lui Carol nu a fost pusă la îndoială, întrucâtregii din statele barbare erau interesaţi de relaţii bune cu Imperiul Carolingian. Odirecţie a relaţiilor internaţionale a lui Carol a fost cu Califatul de Bagdad, relaţiilecu Harun al Raşid (786-809). După Carol cel Mare, imperiul a cunoscut un procesde decădere, fapt petrecut sub Filip cel Pios (814-840) şi fiii acestuia.Prin Tratatulde la Verdun încheiat în anul 843, imperiul a fost împărţit în trei structuri stataledistincte. Mai târziu, în secolul X, imperiul a fost revitalizat în timpul lui Otto I celMare (936-973). La 962, în urma celei de-a doua intervenţii în Italia, papa Ioan alXII-lea l-a încoronat pe Otto ca împărat al Sfântului Imperiu Roman de NaţiuneGermană. Papalitatea a asigurat tradiţiile de conducere romane şi viza dobândireaunei autorităţi universale. Încoronându-l ca împărat pe Otto, papa obţinea unimportant protector prin care putea să realizeze unirea statelor catolice în jurulRomei. A fost declanşată o concurenţă deschisă între papă şi împărat. Puterea papalăva încerca să se impună mizând pe autoritatea puterii spirituale în faţa celei laice,temporale. Papa încoronase pe împărat, deci avea un anume ascendent de autoritatefaţa de acesta; Între cei doi se va ajunge la confruntări cu urmări dramatice.Conflictul s-a purtat pentru obţinerea puterii politice, dar şi pentru confruntarea deprincipii. Secolul XI este elocvent pentru această luptă. Înfruntarea a avut loc peterenul investiturii bisericeşti. Înalţii prelaţi, episcopii aveau atribuţii religioase şiadministrative în cadrul statului, ca urmare şi împăratul şi papa erau direct interesaţisă-şi desemneze fiecare oameni de încredere. Nu trebuie omis faptul că investituraera şi izvorul unor însemnate venituri din taxe şi daruri. Implicarea autorităţii laiceîn desemnarea episcopilor a influenţat negativ biserica, conducând la pătrundereanefirească a moravurilor şi practicilor laice în domeniul eclesiastic. De aceea, papiiau considerat că demnităţile catolice înalte sunt apanajul puterii pontificale. Bisericas-a confruntat cu o stare de criză care a generat un curent reformator împotrivavenalităţii funcţiilor şi împotriva amestecului persoanelor laice în desemnareademnităţilor eclesiastice. Mişcarea avea în frunte pe clericii de la Biserica Cluny.Împăratul Henric al III-lea a determinat desemnarea lui Leon IX ca papă. Acestafiind partizan al mişcării de la Cluny, noul papă va înclina spre apărarea intereselorBisericii şi va accentua conflictul cu puterea imperială. Leon a promovat o politicăcare să-i asigure autoritatea faţă de puterea imperială. Papa Grigore al VII-lea(1073-1085) a adâncit şi mai mult confruntarea pentru obţinerea autorităţiispirituale. În anul 1074, a pus bazele unui program sintetizat în 22 de teze careargumentau prioritatea puterii spirituale, papale, asupra celei temporale, imperiale.„Dictatus Papae” afirma următoarele postulate, privitoare la rolul şi locul papei înplan religios şi politic: papa era considerat urmaşul Sfântului Petru şi prin meritele

15

Sfântului Petru dobândea sfinţenia; „el singur în lume este numit papă”; „nu poate fijudecat de nimeni”; „sentinţa dată de papă nu poate fi respinsă de nimeni, în schimbel singur poate să respingă sentinţa tuturor”. Papa avea asupra creştinilor o puteredeplină. Putea dispune de însemnele puterii imperiale, putea să-i detroneze peîmpăraţi, putea sa-i elibereze pe supuşi de jurământul faţă de suveran. Faţă de această ofensivă papală, Henric al IV-lea a obţinut o serie de victoriiîmpotriva saxonilor. Are loc o întrunire la Worms a episcopilor şi principilor. PapaGrigore este învinuit că încalcă tradiţia istorică. Marele pontif acţionează cu energieşi în februarie 1076 îl excomunică pe Henric al IV-lea. Suveranul nu este sprijinitpentru a rezista şi, părăsit de supuşi, după un an de refuz, se deplasează la Canossa,pentru a cere îndurare de la papă. A trebuit să stea afară trei zile, ca penitent,desculţ, şi în final a obţinut iertarea. Papa a ridicat excomunicarea şi Henric al IV-lea a putut veni în Germania. Lupta a continuat şi în vremea sa şi sub fiul său,Henric al V-lea (1106-1125). Succesorii lui Grigore al VII-lea vor proceda la fel. În 1122 s-a încheiat Concordatul de la Worms între Henric al V-lea şi Calist al II-leacare stipula instituirea unei investituri duble de către reprezentanţii celor douăautorităţi, temporală şi spirituală. Potrivit acestui concordat, funcţiile religioase erauacordate de papă în timp ce feudul era atribuit episcopilor de împărat. Aceastăseparare a investiturii a reprezentat un compromis care avea să prelungească disputadintre curia papală şi împărat. S-au constituit două grupări rivale princiare opuse:guelfii (sau wellfi), adversarii puterii imperiale, şi ghibelinii (de la Weiblingen),partizanii puterii imperiale. Din confruntarea celor două familii princiare la 1138,ies victorioşi ghibelinii. S-a instituit noua dinastie Hohenstaufen. Cel mai de seamăreprezentant al acestei dinastii care a contribuit substanţial la consolidarea autorităţiiimperiale a fost Friederich I Barbarossa (1152-1190). În vremea sa a fost redeschisconflictul cu papalitatea. La 1154, Friederich I (Frederic) pătrunde cu oştirea înItalia şi supune oraşele longobarde; s-a proclamat rege la Pavia, a continuat lupta curăsculaţii din Roma conduşi de Arnaldo. Victoria avea să fie răsplătită. Pentru acestserviciu adus papalităţii, Friederich a fost încoronat de papa Adrian al IV-leaîmpărat al Imperiului romano-german. Concepţia papală privitoare la întâietateapapei pe plan universal a fost contestată de sprijinitorii puterii imperiale. Ei încercausă justifice în folosul împăratului german teza monarhiei universale. În viziuneasprijinitorilor teoriei monarhiei universale, Friederich I era continuatorul împăraţilorromani în tot spaţiul vechiului Imperiu Roman atât în apus, cât şi în răsărit. ImperiulBizantin era desemnat în mod protocolar prin sintagma Regatul Greciei, fiindconsiderat un stat vasal rebel. Împăratul bizantin nu a putut fi de acord şi se intitulaîmpărat roman. În ceea ce-l priveşte pe Friederich I, acesta era numit doar rege alGermaniei. Papalitatea a acţionat pe diverse căi împotriva împăratului german, princrearea unor relaţii antiimperiale. Împăratul a căutat să nu-l recunoască pe papă şi adesemnat un antipapă care să-i fie subordonat şi să-i justifice autoritatea. În luptapentru supremaţie în Italia, papa Alexandru al III-lea a sprijinit împotriva luiFriederich oraşele longobarde care pentru a rezista s-au organizat în liga lombardă.Papa a primit sprijin din partea Veneţiei, Regatului Siciliei şi Imperiului Bizantin.Ca urmare, la congresul oraşelor italiene care grupa toate oraşele indiferent dacăfăceau sau nu parte din ligă, Friederich I a fost nevoit să îngenuncheze în faţa papeişi să-i sărute picioarele. S-au desfăşurat tratative între părţile implicate, cu

16

participarea pe bază paritară a unor reprezentanţi din partea papalităţii, aiîmpăratului şi ai ligii lombarde. Tratatul încheiat la Constanţa (1183) prevedea căîmpăratul Friederich I renunţă pe deplin la Italia. Această înţelegere cu papalitatea aoferit mână liberă lui Friederic pentru o acţiune de amploare în Orient. Deşiperfectase înţelegeri cu Bizanţul a plănuit acţiuni împotriva acestuia, încercând săatragă Serbia sau statul româno-bulgar. Friederich I s-a implicat în cruciada a III-acare era să pună în pericol Bizanţul, numai abilitatea constantinopolitană a pututevita direcţia de atac a cruciaţilor. În partea ultimă a domniei sale, Friederich I areuşit un succes diplomatic, căsătorindu-şi fiul, Henric, viitorul împărat Henric VI,cu moştenitoarea Regatului Siciliei. Prin această stratagemă el dobândea drepturiasupra Siciliei şi a părţii de sud a Italiei. Ajuns împărat, Henric al VI-lea a făcutpregătiri pentru cucerirea Bizanţului. Moartea sa survenită în (1197) a dus însă laeşuarea planurilor. După moartea sa, la scurt timp avea să ajungă papă Inocenţiu alIII-lea, personalitate remarcabilă a Bisericii Catolice. În timpul pontificatului (1198-1216), Inocenţiu a contribuit la consolidarea puterii papale care atinge apogeul. Inocenţiu a fost un om extrem de abil, un diplomat desăvârşit. A reuşit pe căicontroversate să-şi întărească autoritatea fiind convins că papii trebuie săstăpânească lumea atât spiritual cât şi politic se considera drept reprezentant al luiDumnezeu pe pământ şi în consecinţă avea autoritatea să stăpânească întreaga lume.Acţiunile sale s-au intensificat treptat. La început şi-a întărit autoritatea în Italiacentrală. Principii germani au fost îndepărtaţi din Peninsula Italică şi a dus o politicăabilă faţă de oraşele italiene şi a promovat o stare de încordare între ele. ÎnaltulPontif devine tutorul împăratului german. Puterea papei Inocenţiu al III-lea seobservă în felul în care monarhii vremii recunosc vasalitatea. Portugalia, Aragonul,Regatul Poloniei, Regatul Siciliei, Armenia, Danemarca şi Suedia recunoscvasalitate faţă de Inocenţiu. De asemenea, Anglia lui Ioan fără Ţară. ImperiulRomâno-Bulgar a purtat tratative cu Roma. Elocventă este corespondenţa lui IoniţăCaloian cu Inocenţiu al III-lea. Acţiuni diplomatice eficiente a întreprins papa pelângă Imperiul romano-german. A utilizat mijloace abile încercând să influenţezecele două familii rivale. În întreaga sa activitate atât religioasă, cât şi politico-diplomatică a utilizat mijloace care nu se bazau pe principii, ci pe abilitate, peacţiuni de intimidare. Inocenţiu şi-a asigurat supremaţia în teritoriile germane, Italia,Anglia. Faţă de regele Franţei Filip al II-lea August s-a purtat cu multă abilitate,dată fiind puterea acestuia. Principiile de drept ale curiei papale i-au înlesnit luiInocenţiu intervenţia directă în statele catolice. Acest fapt avea să se răsfrângăasupra prestigiului papei şi în domeniul politico-diplomatic(creşterea autorităţiioamenilor săi de pretutindeni). Statele catolice dispuneau de oameni în măsură săsoluţioneze probleme ale curiei papale. Procuratorii au devenit reprezentanţi aistatelor respective pe lângă curia papală. Papa Inocenţiu al III-lea şi-a sporitprestigiul şi prin organizarea unor cruciade atât împotriva musulmanilor, cât şiîmpotriva unor teritorii europene considerate păgâne (arealul baltic sau cel slav), aufost organizate cruciade şi împotriva unor „eretici”. Importantă este cruciada a IV-acare avea să ducă la crearea, pe fondul Imperiului Bizantin, a Imperiului Latin deRăsărit condus de principi occidentali, catolici. Cu toate acestea, papa Inocenţiu nua putut să subordoneze Biserica Ortodoxă. Un sprijin important pentru asigurareaautorităţii universale l-a avut papa şi de la ordinele călugăreşti dominicane şi

17

franciscane. Inchiziţia a fost un mijloc important prin care Biserica Catolică s-aputut implica in problemele statelor creştine catolice. Printr-o abilitate recunoscutăde toţi, prin acţiuni controversate mai mult sau mai puţin, papa Inocenţiu s-atransformat în timpul pontificatului său într-un adevărat arbitru al relaţiilorinternaţionale. Papa avea un mare prestigiu spiritual şi politico-diplomatic, totodatăcuria papală era susţinută prin importante venituri materiale şi băneşti. Catoliciivărsau în vistieria papală o cotă din venituri. O nouă perioadă de întărire a puteriipontificale este cea a pontificatului lui Grigore IX (1227-1241). A avut parte de unadversar pe măsură, împăratul Friederich al II-lea (1212-1250). A fost un monarhdeosebit de abil, înzestrat cu însuşiri remarcabile în plan politico-diplomatic şidispunând de o cultură deosebită. A ştiut să îmbine politica despotică cu dovezi degenerozitate în funcţie de împrejurări şi fără să ţină seama de principii şi oameni. Şi-a asumat demnitatea de rege al Siciliei, deşi anterior se angajase faţă de papă că nuva avea această pretenţie. În acest fel, împăratul a reuşit să înconjoare posesiunilepapale, iar prin concesii făcute înalţilor prelaţi şi principilor a realizat o anumestabilitate şi pace. Papa Grigore IX şi-a dat seama de la început de planurile luiFriederich al II-lea, de voinţa şi calităţile acestuia, a încercat să i se opună cu toateforţele pentru a-şi apăra autoritatea spirituală şi politică. Profitând că împăratultergiversa plecarea sa în cruciadă, papa l-a excomunicat şi i-a interzis organizareaunor cruciade. Împăratul Friederich avea să plece în cea de-a VI-a cruciadă (1228-1229). Deşi era excomunicat, el viza sa-şi instituie stăpânirea asupra RegatuluiIerusalimului. A realizat o înţelegere cu El Kamil, sultanul Egiptului, şi a obţinutIerusalimul fără luptă. Pentru aceasta împăratul se angajase să nu sprijine pecreştinii din Palestina împotriva sultanului. Friederich s-a încoronat la Ierusalim, deunul singur, ca rege fără să simtă nevoia unei autorităţi bisericeşti. Faţă de aceastăatitudine, papa a căutat să-i pună împotrivă pe cei din Palestina şi OrdinulTemplierilor. Papa iniţiază şi alte acţiuni. Veneţia atacă teritoriile din Siria; oştilepapale atacă posesiunile imperiale din Italia; ordinul dominicanilor din Germania laordinul papei a pus la cale desemnarea unui alt împărat. Erau acţiuni multipleconcentrate, prin care papalitatea urmărea subminarea puterii lui Friederich.Împăratul se întoarce pe neaşteptate din Orient şi papa Grigore este nevoit să tratezecu acesta. Se ajunge la o înţelegere în 1230. Prin pacea de la San Germano seajunge la un compromis. Împăratul acceptă ca inchizitorii dominicani din Germaniasă fie sub protecţia sa. Cele două forţe ce se confruntau, – curia papală şi cancelariapapală – puteau să-şi însuşească averile ereticilor care, fiind condamnaţi la moarte,erau arşi pe rug. Încercările împăratului Friederich al II-lea de a aduce la ascultareoraşele longobarde au dus la încălcarea înţelegerii şi intervenţia papei. Mai târziu,sub pontificatul lui Inocenţiu IV, la Conciliul de la Lyon, papa l-a excomunicat şidetronat pe împărat. Papa a pus la cale o amplă campanie, o adevărată cruciadăîmpotriva lui Friederich al II-lea. Acesta, prin cereri oficiale adresate suveranilorvremii a făcut apel pentru ajutor împotriva papei; dacă el ca împărat va fisubordonat, pus sub semnul întrebării de papă, le vor veni rândul celorlalţi; toţitrebuie să-l sprijine pe împărat. Autoritatea imperială avea să înregistreze un regresînsă după moartea lui Friederich al II-lea (1250). Între 1254-1273 are loc aşanumitul „marele interregn”. În această perioadă se petrec confruntări acerbe în cares-au contrapus trei împăraţi, dar nu a reuşit să se impună nici unul. În continuare se

18

înregistrează o anarhie accentuată, autoritatea politică centrală regresând în vremeadomniei lui Rudolf al IV-lea de Habsburg (1273-1291). În anii săi de domnie nu şi-apropus ca obiectiv major de politică externă Italia, ci a urmărit consolidarea puteriisale în Germania. În calitate de rege a anexat Germaniei o serie de posesiuni:Austria, Styhia, Carintia şi Carniol ce vor deveni posesiuni ereditare. După domnialui Rudolf, Imperiul German reintră pe făgaşul anarhiei politice al fărâmiţării. Laînceputul veacului XIV, papalitatea apelează la sprijinul regalităţii franceze. Avândacordul şi sprijinul papei, regele Ludovic IX împuterniceşte pe fratele său, Carol deAnjou, să pătrundă cu oştile în Italia. În acest fel lua sfârşit dinastia germană aHohenstaufenilor şi odată cu aceasta şi puterea Imperiului Romano-German.Formal, imperiul mai există până la 1806, dar cu autoritate mai mult nominală.Victoria papalităţii s-a obţinut cu ajutorul trupelor franceze şi al oraşelor italiene.Papalitatea îşi mută sediul în Franţă (Avignon) pentru a putea fi protejată de regelefrancez. Se poate observa că planurile împăraţilor şi ale papalităţii la supremaţiauniversală au eşuat. Pe acest fond, Germania şi Italia vor avea parte de o istoriepolitică fărâmiţată. Va spori considerabil rolul regelui Franţei. După moartea papeiBonifacio al VIII-lea, la 1309 regele Franţei, Filip IV (1285-1314) a determinat pecardinali să aleagă drept papă pe arhiepiscopul de Bordeaux care va exercitaautoritatea sub numele de Clement V. Acesta a trebuit să mute reşedinţa la Avignon.Este vorba de aşa numita captivitate babilonică a papilor (1309-1378), când papiişi-au avut sediul în Franţa, aflându-se sub autoritatea regelui francez.

CAP. IV. Impactul cruciadelor asupra relaţiilor internaţionaleMişcarea de cruciadă a însemnat pentru răstimpul a circa două veacuri (sfârşitulsecolului al XI-lea – sfârşitul secolului al XIII-lea) o realitate fundamentală încontextul relaţiilor internaţionale. Mentorul acestora a fost papa, care prin cruciadea vizat extinderea cultului creştin la alte popoare şi sporirea autorităţii şi puteriipapale. În forma lor clasică, cruciadele s-au desfăşurat între anii 1096-1270. Auexistat şi cruciade târzii îndreptate împotriva dominaţiei otomane. Cruciadeletimpurii trebuie analizate îndeosebi prin prisma disputei dintre creştinism şiislamism în condiţiile ocupării locurilor sfinte din Orient de către islamici. Înaceastă viziune, cruciadele necesită o analiză din perspectiva celor douăcomponente: creştinism şi islamism. Cu alte cuvinte se impune metodaimagologică. Cruciadele definesc caracterul şi amploarea relaţiilor între state şiconfesiuni (sfârşitul secolul XI – sfârşitul secolul XIII); ele pun în luminădeopotrivă raporturi religioase, politico-militare, şi reflectă, în esenţă, relaţiile dintredouă civilizaţii universale cu trăsături distincte, cea creştină şi cea mahomedană. Unrol important l-a avut papalitatea, clerul, cavalerii, oraşele şi sărăcimea. În acelaşitimp prin mişcarea de cruciadă papalitatea a urmărit să-şi subordoneze Orientulortodox care era periclitat de vechii turci (selgiucizii). Istoriografia situeazăcruciadele în centul relaţiilor internaţionale şi al diplomaţiei perioadei; este vorba deun context complex unic de interacţiune între popoarele Europei Occidentale,Imperiul Bizantin şi ţările din răsăritul continentului aflate sub stăpâniremusulmană. Campaniile organizate sub egida cruciadelor au avut un impact majorasupra raporturilor dintre Orient şi Occident, dar şi asupra raporturilor dintre stateleEuropei Occidentale. S-a conturat o luptă de lungă durată pentru supremaţie între

19

protagonişti de primă mână: Imperiul Bizantin, Statul Papal, Imperiul Romano-German, normanzii din Sicilia, regatele Franţei şi Angliei. Se încheie alianţe şi serealizează coaliţii de moment sau mai durabile. Occidentul european asimilează totmai mult pe linie diplomatică experienţa complexă şi de tradiţie a ImperiuluiBizantin, dar şi a statelor arabe şi turcice timpurii. Un rezultat concret alcampaniilor organizate a fost crearea statelor cruciate din Orient. Aceste structuripolitice noi dispuneau de un statut special, politico-diplomatic. Multe erauorganizate după modelul occidental şi aveau să genereze noi forme de relaţiiinterstatale. Se înregistrează o întrepătrundere a intereselor religioase cu celepolitico-militare şi economice. Orientul şi Occidentul, prin diverse acţiuni, aurealizat un schimb benefic de bunuri şi de valori culturale pentru ambele părţi.Cruciadele au beneficiat de o pregătire meticuloasă şi s-au manifestat printr-oamploare deosebită la nivel internaţional, nemaîntâlnită până atunci. ImperiulBizantin situat pe trei continente, cu graniţe largi, s-a aflat în permanenţă hărţuit deo serie de forţe greu de anihilat: normanzii din sudul Italiei, turcii selgiucizi şipegenegii. În faţa asaltului acestor populaţii, Bizanţul a cerut sprijinul papalităţii şial statelor occidentale. Ca autoritate universală atât confesională, cât şi politico-diplomatică, papalitatea s-a implicat în această complexă situaţie, urmărindconsolidarea autorităţii sale şi, de asemenea, obţinerea unor beneficii de ordineconomic, politic şi teritorial. Papa Grigore al VII-lea a analizat în mai multerânduri oportunitatea unor campanii ample în Orient pentru salvarea ImperiuluiBizantin şi a Bisericii Ortodoxe şi de a le supune autorităţii Cetăţii Eterne. Luptapentru investitură între papa Grigore al VII-lea şi împăratul Henric al IV-lea aamânat planurile de cruciadă spre Orient. Mişcarea de cruciadă a prins contur întimpul pontificatului lui Urban al II-lea (1088-1099); lupta împotriva turcilorselgiucizi a fost declanşată ca urmare a apelului făcut de papă, în 1095, la Conciliulde la Clermont. Era o chemare apostolică, destinată creştinătăţii, de a salva Bizanţulşi a elibera Sfântul Mormânt de la Ierusalim de sub stăpânirea musulmanilor.Cruciada creştină a avut ca temei ideologia creştină a războiului sfânt. Aceastădoctrină era opusă djihadului (războiul sfânt islamic), proclamat de profetulMahomed. În acest temei, musulmanii au putut să ocupe importante teritorii dinOrient. Acest areal geografic, prin bogăţie şi splendoare, i-a fascinat deopotrivă peoccidentali precum şi pe arabi şi pe turcii selgiucizi. Sentimentul puternic religiosexistent în acea vreme dar şi interesele economice, politice şi strategice au făcut caacţiunile de cruciadă să se bucure de o largă participare din partea celor mai diferitecategorii sociale (nobili, cavaleri, orăşeni, ţărani, negustori). A existat o largăsolidaritate în jurul ideii creştine şi a papalităţii. Situându-se în centrul acţiunilor,papalitatea a beneficiat din plin de politica de cruciadă. Pe această cale, papii vizausă iese din situaţia creată la 1054, în urma marii schisme, şi să realizeze unitateacreştină sub egida lor.Prima cruciadă (1096-1099) s-a finalizat cu importantecuceriri teritoriale pe seama turcilor selgiucizi în Orient. La 1097 au fost cuceriteNiceea şi Dorileea, la 1098 Antiohia, iar la 1099, în urma unui adevărat masacru,Ierusalimul. Din teritoriile ocupate de la musulmani au fost organizate o serie destate cruciate: Regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, comitatele Ascalon,Tripoli, Edessa şi Jaffa, marchizatul de Tyr şi senioriile Beirut, Sidon, Kerak,Ramalah şi Sydon).Aceste noi structuri statale erau constituite pe baza principiului

20

politico-vasalic existent în Occident. Principiile feudalo-vasalice s-au concretizat în„Aşezămintele Ierusalimului”. Noile state pun în evidenţă structuri feudalo-vasalicede tip clasic, asemănătoare celor din Occident. Pe fundalul organizării acestorstructuri politice aveau s-au născut şi ordinele militaro-călugăreşti. Astfel, aparordinele Templierilor (1118) şi Ioaniţilor (1137), de factură franceză şi ordinulTeutonic (1128), de origine germană. Prin aceste ordine se va afirma autoritateapapală. În faţa şocului militar de la sfârşitul secolul al XI-lea şi începutul secolul alXII-lea, statele musulmane îşi unesc eforturile, pun capăt rivalităţii dintre ele şireuşesc să recucerească o serie de teritorii de la cruciaţi. Cucerirea Edessei de cătreselgiucizi în anii 1144-1146 a constituit punctul de plecare a celei de-a douacruciade (1147-1148). Iniţiată de papa Eugeniu al III-lea, cruciada a eşuat. Maimult, lumea musulmană a dat dovadă de solidaritate, unindu-se în jurul sultanuluiEgiptului, Salah ad-din (Saladin) care reuşeşte să cucerească în anul 1187Ierusalimul. Dacă la 1099, cruciaţii occidentali au ocupat Ierusalimul, provocând unadevărat masacru, la 1187 Saladin nu a procedat la fel, dând dovadă de un anumecavalerism. Această ofensivă musulmană a generat cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Iniţiată de papa Clement al III-lea, la cruciadă au luat parte mari capeteîncoronate ale vremii: Richard Inimă de Leu, regele Angliei, Filip al II-lea August,regele Franţei, Friederich I Barbarossa, împăratul Imperiului romano-german,Imperiul Bizantin fiind familiarizat cu metehnele cavalerilor occidentali a preferat oînţelegere cu Saladin. Oştile comandate de împăratul Friederich I (cca. 40.000 deoameni) reuşesc să-i învingă pe musulmani şi distrug multe cetăţi ale acestora. Dar,la 1190, Friederich I moare înecat şi oştirea cruciată se dezorganizează; rămăşiţeleoştirii imperiale revin în Europa. Cruciaţii germani, francezi şi englezi reuşesc săocupe la 1191 cetatea Accra. Regele Franţei Filip al II-lea August lasă în Palestinacca. 10. 000 de oşteni şi se întoarce în ţară. Richard Inimă de Leu învinge de douăori pe Saladin dar nu poate ocupa Ierusalimul. În 1192 s-a întors în Anglia. Auurmat divergenţe mari, între capetele încoronate care sfârşesc prin a abandonacampaniile. Noile interese comerciale şi teritoriale au opus pe regele francez celuienglez. Împăratul german Henric al VI-lea avea să încheie o înţelegere în 1191, laMilano, cu regele francez împotriva lui Richard Inimă de Leu. Acestor contradicţiitot mai pronunţate între principalele state occidentale li se adaugă cele dintreApusul catolic şi Orientul ortodox. Aşa se face că în perspectivă cruciadele devin unpericol pentru Bizanţ.Campaniile militare s-au soldat cu rezultate relativ modeste,principalul obiectiv, recucerirea Ierusalimului, nefiind atins. În 1193 murea Saladiniar peste 5 ani, 1198, a ajuns pe tronul pontifical Inocenţiu al III-lea. Chiar dinmomentul întronizării el vorbea de o nouă cruciadă. Obiectivul a fost atins prinorganizarea celei de-a patra cruciade (1202-1204). Organizatorii ei a vizat Egiptulşi nu Ierusalimul. Cruciaţii s-au înţeles cu veneţienii pentru a fi deplasaţi cu flotaacestora. În schimb, cruciaţii se angajau să ocupe oraşul dalmat Zara. Aceastăînţelegere nu a fost privită bine de papă. Înaltul Pontif îi excomunică pe cruciaţiicare ocupaseră Zara. O altă înţelegere nesprijinită de papă a fost aceea ca veneţieniisă sprijine pe împăratul detronat al Imperiului Bizantin, Isaac al II-lea Angelos,pentru a reveni la putere. Preţul acestui târg urma să fie realizarea unirii bisericiicatolice cu cea ortodoxă. Dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, a dispus ca oasteacruciată să fie transportată în Egipt, stat ce avea ample relaţii comerciale cu Veneţia.

21

Cruciada a fost organizată cu o flotă de 480 de corăbii. La 1 octombrie 1202,cruciaţii intră în Constantinopol şi îl readuc la tron pe Isaac al II-lea. Acesta nu sepoate menţine la putere decât o jumătate de an iar cruciaţii eşuează în planurile lor.Formal, papa nu a fost de acord cu atacarea Constantinopolului, însă, de fapt, peaceastă cale, a urmărit pedepsirea Bizanţului pentru politica alianţelor – consideratămachiavelică – împotriva Occidentului. Ocuparea Constantinopolului s-a făcut cu omare cruzime. În acest fel s-a compromis ideea de cruciadă, întrucât cruciaţiitrebuiau, în mod oficial, să elibereze Ierusalimul nu să atace Imperiul Bizantin, ceade-a doua Romă. Campania cruciată din 1204 a servit practic scopurilormusulmanilor şi a decimat, în mod decisiv, splendoarea şi puterea Bizanţului. Iaunaştere structuri statale noi: Imperiul Latin de Răsărit, Regatul Tesalonicului,Ducatul Atenei, Principatul Moreei. Ca urmare a campaniei cruciate, o parteimportantă din Constantinopol a trecut în stăpânirea veneţienilor, care reuşiseră săîmplinească scopul iniţial al cruciadei. Papa ar fi dorit să subordoneze BisericaOrtodoxă. Faptul nu s-a realizat, însă şi nici măcar unirea celor două bisericicreştine nu s-a înfăptuit. Papa a vizat dobândirea unui rol de arbitru în lumeacreştină. Pe fundalul cruciadei a IV-a s-a fracturat şi mai mult lumea creştină şi s-acompromis total ideea de cruciadă. Următoarele cruciade au fost lipsite de un mesajreligios clar şi au avut urmări neînsemnate. Ele nu s-au finalizat cu succese militareşi cu ocuparea unor teritorii. Fragmentarea politică a posesiunilor cruciate din Siriaşi Palestina a fost în favoarea musulmanilor. Cea de-a cincea cruciadă (1217-1221), condusă de regele maghiar Andrei al II-lea (1205-1235), a fost înfăptuită cuparticiparea cavalerilor italieni, germani, englezi şi spanioli. Cruciaţii au atacatcetatea Taborului, dar nu au obţinut victoria scontată şi au renunţat la campanie.Acest eşec a generat o nemulţumire generală atât în cadrul statelor din EuropaOccidentală, cât şi a celor latine din Orient. O revigorare a planurilor de cucerire areloc în cadrul celei de a şasea cruciade (1228-1229) în vremea împăratului germanFriederich al II-lea(1212-1250). Împăratul german a primit o educaţie aleasă înSicilia unde exista o civilizaţie islamică superioară. El avea un anume respect faţăde lumea musulmană şi, în consecinţă, la început, nu a răspuns favorabil planurilorde cruciadă ale papei, urmărind mereu pretexte pentru a amâna plecarea în cruciadă.Furios pe această atitudine, papa Grigore al IX-lea a hotărât să-l excomunice. Înnoua situaţie, pentru a evita o scădere a prestigiului său împăratul Friederich al II-lea a hotărât, la 1228 să meargă în cea de-a şasea cruciadă. A debarcat mai întâi înCipru, apoi la Accra. Împăratul nu dispunea de forţe şi nici nu dorea să forţezemilitar fortăreaţa; a întreprins doar acţiuni diplomatice. El a acţionat pe lângăsultanul Egiptului Al Camil, care stăpânea şi Palestina. În februarie 1229 seîncheiau tratative între cele două părţi. Cruciaţii primeau de la musulmani oraşeleIerusalim, Nazareth şi Bethleem. Ceea ce nu reuşiseră anterior capetele încoronateprin lupte, a reuşit Friederich al II-lea prin diplomaţie. Acest succes remarcabil puneîn evidenţă aspectul calitativ al diplomaţiei în raport cu acţiunile militare. Friederichşi sultanul Kamil cad de acord ca Ierusalimul să fie considerat oraş sfânt, atât pentrucreştini, cât şi pentru musulmani. Friederich a intrat în Ierusalim în martie 1229 şi s-a încoronat ca rege al Ierusalimului în Biserica Sfântului Mormânt, fără a primiînvestitura patriarhului locului şi neţinând seama de faptul că fusese excomunicat depapa Grigore al IX-lea. Cruciadele a şaptea (1248-1250) şi a opta (1270) s-au

22

încheiat lamentabil. În cruciada a VII-a, Ludovic al XI-lea regele Franţei avea săcadă prizonier, trebuind să se răscumpere cu o sumă mare de bani. A continuat sămai rămână la Accra încă 4 ani după eliberare şi a pornit apoi şi cruciada a VIII-a.În 1270, după atacarea Egiptului, s-a ajuns la o înţelegere cu musulmanii prin carese favoriza Sicilia. În următoarele decenii au avut loc confruntări militare continue,practic un fel de războaie civile între coloniile din Orient, aparţinând Veneţiei,Genovei şi Pisei. Ierusalimul este recucerit de turci în 1244, iar în 1268 oraşele şicetăţile creştine Caezareea, Iaffa şi Antiohia. În fine, la 1291, au fost ocupate demusulmani oraşele Tyr, Beirut, Sidon şi Accra. Creştinii mai păstrau Ciprul. La1571 şi Ciprul a fost ocupat de Imperiul Otoman. Cele opt cruciade organizate deoccidentali nu au putut să împlinească obiectivele propuse. În primul rând, oraşulIerusalim nu a putut fi păstrat de occidentali nici măcar un secol; mişcarea decruciadă nu a generat o unire a creştinilor; ideea sprijinirii Bizanţului, atacatcontinuu de musulmani, nu s-a concretizat ci s-a mărit şi mai mult ostilitatea întrecele două biserici, catolică şi ortodoxă. Cucerirea Constantinopolului de cătrecruciaţi a fost un act nesăbuit, Bizanţul nu şi-a mai revenit niciodată din starea decriză. Cruciadele au avut urmări pe diverse planuri la nivelul unor teritorii întinse.Societatea Orientală, structurată politic după principii occidentale a căpătat trăsăturiclasice. Cruciaţii au obţinut averi uriaşe. Cruciadele, prin modul lor de manifestareşi prin obiectivele asumate, au diminuat practic prestigiul bisericii în loc să-lmărească. S-au creat ordine militare călugăreşti; oraşele occidentale au preluatmonopolul asupra căilor comerciale; au fost favorizate oraşele italiene Veneţia,Genova şi Pisa. Cruciadele, prin amploarea lor, prin forţele pe care le-au angajat,prin urmări, presupun un studiu comparativ, întrucât că ele au vizat impactul dintredouă civilizaţii: creştină şi musulmană.

CAP. V. Lumea arabă în cadrul relaţiilor internaţionale (secolele VII-XIII)Un loc important în cadrul relaţiilor internaţionale din secolele VII-XIII l-au avutarabii. Ei au reuşit la începutul secolul al VII-lea să întemeieze un stat puternic, detipul califatului, care, printr-o politică expansivă, şi-a extins graniţele pe un teritoriumai întins decât al fostului Imperiu Roman. Liantul spiritual l-a constituitislamismul sau mahomedanismul, în vreme ce doctrina djihadului a asigurat statuluiarab potenţialul militar. Activitatea religioasă, politică şi legislativă a profetuluiMahomed (Muhammad) au fost în măsură să creeze premisele pentru instituireaîntr-un timp relativ scurt a unei stăpâniri vaste, tricontinentale. Sub califul Omar(634-644), arabii obţin importante victorii asupra Bizanţului. La 636, în urma lupteide la Yarmuk, arabii au ocupat Siria şi Palestina. În perioada 636-641, ei au anexatIrakul şi Mesopotamia de la Imperiul Persan, pentru ca la 651 întreaga Persie să fieocupată. Pământurile cucerite pe cale militară au devenit proprietate de stat. SubOthman (644-656) a fost cucerit Egiptul şi s-au întreprins campanii în Asia,ocupându-se Khorassanul, Azerbaidjanul şi Afganistanul. Au fost efectuate, deasemenea, campanii în Africa unde au fost cucerite Ifrykia, Nubia şi Cirenaica. Au fost organizate şi campanii europene în Cipru, Rodos şi Sicilia. După Ali (656-661), Muawya din tribul Omeea avea să instituie Dinastia Omeiazilor. Această

23

nouă dinastie nu a fost recunoscută de urmaşii lui Ali, adică de acei succesori direcţiai lui Mahomed. Sub primii patru califi, numiţi şi califi legitimi, reşedinţaCalifatului s-a aflat în Peninsula Arabică, la Mecca şi Medina. Centrul politic alCalifatului avea să se deplaseze sub omeiazi în Siria, la Damasc, unde suveraniiarabi dispuneau de numeroşi susţinători. În timpul dinastiei omeiazilor (661-750),arabii şi-au extins mult frontierele prin cucerirea Africii de Nord, până la OceanulAtlantic, zonă numită Magreb, iar la răsărit Khorasanul, înaintând până în valeaIndusului. În două rânduri, la 717 şi 718, arabii au atacat Constantinopolul, dar fărăsucces. Întemeietorul Dinastiei Omeiazilor, Muawya (661-680), a pus bazele uneimonarhii ereditare cu caracter absolutist sub forma unui puternic califat, care astabilit relaţii ample cu statele vremii. Dintre califii mai importanţi amintim pe Abd-al-Malik (685-705) şi Al Walid (705-715). O domnie importantă a avut Harun-al-Raşid (786-809), suveran vestit pentru epoca sa. Califatul arab în această vreme seîntindea din Spania până în Buhara şi Samarkand în Asia, realizându-se, astfel,maxima extindere teritorială. Ramura familiei Mahomed, îndepărtată temporar de ladomnie, a acţionat pentru revenirea la putere, în vremea unei puternice răscoaleîndreptate împotriva omeiazilor la 747. În anul 750, unchiul lui Mahomed, Abu-al-Abbas, întemeiază dinastia Abbasizilor (750-1258). De la jumătatea secolului alVIII-lea până în secolul al X-lea Califatul traversează o perioadă de strălucire. Dupăsecolul al X-lea a traversat, însă, o perioadă staţionară şi chiar de regres. Califatulabasizilor se caracterizează printr-un regim politic absolutist, de tipul vechilormonarhii orientale. În această vreme pe lângă arabi se afirmă şi alte etnii, care aufost între timp islamizate: irakieni, iranieni, kurzi, berberi, hispanici. Instituireahegemoniei politice arabe a determinat şi o hegemonie culturală arabă, prin religieşi limbă. În cuprinsul Califatului Arab erau integrate teritorii şi populaţii diverse caetnie, limbă, cultură. De aceea, nu exista o structură unitară, fiind necesare amplemăsuri pentru a da unitate acestui colos politic. În cadrul Califatului Abbasid sestabilesc contacte economice, culturale, artistice şi religioase între zone foartediferite. Unele structuri statale dobândesc un rol distinct şi încep să respecte tot maipuţin autoritatea califală centrală. Astfel, membrii familiei Omeiazilor, care au pututscăpa din masacrul de la 747, s-au refugiat în Spania sub conducerea lui Abd-er-Rahman şi au pus bazele unui emirat cu sediul la Cordoba, devenit mai apoi califat,cu o existenţă de peste după veacuri. În Egipt avea să se impună dinastia Fatimizilor(969-1171); în Tunisia şi Algeria – dinastia Aghlabizilor (800-909); în Maroc –dinastia Idrisizilor (808-930). În părţile răsăritene ale Califatului de Bagdad seinstituie anumite dinastii, astfel, în Transoxiana – dinastia Samanizilor (819-999), înChorasan – dinastia Tahiriţilor (821-873), în vreme ce în Afganistan se afirmăSaffarizii (871-901).Aceste fenomene au fost de natură să şubrezească unitateapolitică a Califatului arab de Bagdad, autoritatea acestuia fiind recunoscută doarformal. Odată cu secolul al IX-lea, un rol tot mai important îl vor dobândi vechiiturci, selgiucizii. În secolul al X-lea, iranienii au instituit dinastia Buwaihizilor(932-1055). Turcii selgiucizi vor reveni în forţă în secolul al XII-lea.

La 1258 Califatul Abbasid şi dinastia Abbasidă încetează, ca urmare a mariinăvăliri mongole. Un aspect important al politicii arabe este cel privitor la Spania şiSicilia. După trecerea Gibraltarului (711) şi înfrângerea vizigoţilor conduşi deregele Roderic, arabii au atacat şi dincolo de Pirinei până în valea Loarei. Aveau să

24

se fie înfrânţi la Poitiers (732), de către Carol Martel. Emiratul arab din Spania s-acaracterizat printr-o înfloritoare cultură şi civilizaţie. Starea de anarhie ce s-amanifestat după secolul al XI-lea, când s-au impus peste 20 de mici emirate afavorizat mişcarea de eliberare desfăşurată de creştini, cunoscută sub denumirea deReconquista. Dominaţia musulmano-arabă s-a exercitat în Spania până în 1492,când cade ultimul bastion, emiratul Granadei. Arabii au stăpânit şi Sicilia (902-1091), afirmând aici o înfloritoare civilizaţie. Succesele arabilor pe plan militar îşigăsesc explicaţii clare şi în Coran care justifică războiul sfânt (djihadul).Necredincioşii, adică cei ce nu erau islamici, erau îndemnaţi să treacă la islamism,astfel dobândind drepturi egale cu cei din comunitatea islamică. În caz de refuz seapela la război. Ei deveneau pradă ce putea fi împărţită între arabi. Populaţiile ce sesupuneau fără luptă puteau să-şi exercite libere cultul însă trebuiau să plătească unimpozit de toleranţă numit djizya şi un impozit funciar şi pe bunuri imobiliare –haradj (haraci). Cultura şi ştiinţa specifice arabilor au avut un rol deosebit în istoriaumanităţii. Aceste domnii au contribuit intr-o măsură însemnată şi la dezvoltareaeuropeană. Unele personalităţi europene s-au format în medii cultural-ştiinţificearabe. Arabii sunt mari intermediari şi transmiţători ai ştiinţei antice vreme de pestecinci veacuri. Europenii au preluat tehnologii înalte prin intermediul arabilor:busola, praful de puşcă, inventat de chinezi şi folosit de arabi; hârtia, de asemeneadescoperită de chinezi a fost introdusă de arabi spre sfârşitul sec al XII-lea înSicilia; cea dintâi moară de vânt a fost construită la începutul secolul al VII-lea întimpul califului Omar. Importantul rol jucat de o serie de oraşe din Spania sau Italiaprecum Toledo şi Palermo s-a manifestat în traduceri în limba arabă a unor vechiopere greceşti. Unii regi creştini din Europa s-au înconjurat de oameni de culturăarabi. Au fost efectuate multe traduceri din arabă în greacă, latină, ebraică, prinaceasta arabii dovedindu-se adevăraţi mijlocitori. Ştiinţa şi cultura specifice arabilorau înrâurit semnificativ cultura europeană. Marea stăpânire arabă concretizată într-un întins imperiu de tipul califatului s-a concretizat şi printr-o experienţă proprie înplanul relaţiilor diplomatice. Califatul cuprinde întinse teritorii de la Atlantic–Spania până în partea de vest a Indiei şi China, precum şi zona Caucaz, Asiamijlocie şi Nordul Africii. În acest întins areal geografic, arabii au practicat uncomerţ de anvergură, au utilizat moneda arabă, ce a circulat pe întregul cuprins allumii vechi. În plan diplomatic, arabii s-au remarcat prin relaţii cu China, cu stateleeuropene şi africane. Capitala Califatului Omeiad, Damascul, era unul dintre celemai vestite centre economice, culturale şi diplomatice ale vremii. În practica lordiplomatică, arabii au preluat elemente din diplomaţiile bizantină şi persană. Învremea abbasizilor în diplomaţie s-a afirmat experienţa persană. Califii abbasizidispuneau de un Divan, numit şi Minister al Corespondenţei de Stat, cu atribuţiilargi privind relaţiile externe. Instituţiile administrative şi diplomatice, ceremonialulce însoţea aparatul diplomatic, soliile au fost prezentate într-o serie de izvoarememoriale datând din secolele X-XI. Descrierile lui Abbu Beihaki prezintă modulde constituire a soliilor, documentele ce trebuiau prezentate, formularul diplomatical actelor, formele de salut, atitudinea solilor, darurile ce trebuiau să însoţeascăacţiunile diplomatice, anumite recomandări pentru soli privitoare la atitudinea lor întimpul tratativelor, rigoare şi fermitatea în ceea ce priveşte hotărârile, modul dedeplasare al solilor, ceremonialul primirii lor. Întregul ceremonial trebuia să

25

impresioneze: „Solul trebuie să fie îndrăzneţ în discuţii, dar să nu pălăvrăgeascăprea mult, să fi călătorit mult, să ştie puţin din fiecare ştiinţă, să fie dotat cumemorie bună, să fie prevăzător, să aibă înfăţişare agreabilă şi o purtare demnă.Dacă pe lângă aceasta, el e şi un om învăţat şi de o vârstă venerabilă, e cu atât maibine”. Chiar dacă statul unde mergea se dovedea a fi duşman era interzisă jignireainterlocutorilor. Pe lângă scopuri bine precizate, suveranii care trimit misiunidiplomatice urmăresc şi scopuri tainice. Ele privesc cadrul fizico-geografic, stareacăilor de comunicaţie, surse de alimentare cu apă şi hrană, posibilităţi de deplasareîn zonă. Era bine ca diplomaţii să se ştie de ce oştire dispune statul respectiv; modulşi nivelul de echipare a oastei, ţinuta militarilor, modul de desfăşurare aceremoniilor şi a ospeţiilor, obiceiurile şi eticheta de la curte, care sunt relaţiiledintre membrii casei imperiale, fie între ei, fie cu supuşii, ce atitudini afişeazăsuveranul şi curtea sa în anumite momente ale dialogului; trimişii oficial trebuie săobserve dacă supuşii sunt mulţumiţi, să vadă dacă suveranul e înconjurat de oameniloiali şi culţi şi dacă preferă anumite jocuri distractive. Aceste aspecte au fostconsemnate în veacul al XI-lea în Tratatul Siaset-name al vizirului Nizam-al-Mulk,care se găsea în fruntea regatului selgiucid. Din consemnările făcute observăm şivehicularea unor practici bizantine, folosirea unor persoane europene de către arabi. Diplomaţia arabă a dat dovadă de eficienţă şi rafinament. Legăturile arabilor stateprecum: Imperiul Bizantin, Persia, Iranul, regatele din Europa Apuseană suntdeosebit de elocvente pentru perioada cruciadelor, a confruntărilor militare cucreştinii. Elemente ale diplomaţiei orientale arabe au pătruns şi în Occident, maiales prin intermediul statelor musulmane europene, prin structurile politice pe carele-au creat şi administrat, prin cultul islamic, prin dreptul islamic, prin rolul şi loculCalifatului Arab în cadrul relaţiilor economice, culturale, politice şi militare. Lumeaarabă a înrâurit simţitor, pe toate căile relaţiilor internaţionale. Europenii, bizantinii,persanii, chinezii, turcii au trebuit să ţină seama de realităţile arabe şi să le includăîn obiectivele lor geostrategice.

CAP. VI. Relaţiile Internaţionale ale Vechii RusiiVechiul stat rus a luat naştere în secolul al IX-lea prin unificarea slavilor de răsăritsituaţi pe cursul Niprului mijlociu, cu reşedinţa la Kiev. Procesul unificării aantrenat numeroase triburi între care: ruşi, poleani, drevleni, dregovici etc. Statulavea să fie botezat după numele celor dintâi. Prin campanii de cucerire, noul stat şi-a extins treptat stăpânirea asupra unor teritorii învecinate. Statul rus era situat laîntretăierea unor importante căi de comunicaţie şi comerciale care legau de la sud lanord Marea Neagră cu Marea Baltică, iar de la est la vest caganatul cazarilor şibulgarii de pe Volga cu Imperiul Bizantin. Bizanţul dispunea de un potenţialeconomic, politic şi cultural deosebit. De aceea, ruşii au organizat până la mijloculsecolului al XI-lea numeroase expediţii în teritoriile bizantine de la Marea Neagră şiDunăre. A fost vizată chiar şi capitala imperială, Constantinopolul. Aceste frecventeacţiuni militare i-au făcut pe bizantini să accepte anumite relaţii cu Rusia, în specialrelaţii paşnice, pentru a putea fi folosite în beneficiul Bizanţului importanteleresurse economice şi militare ale spaţiului rus. Împăraţii bizantini au întreţinutadesea o stare de tensiune între ruşi şi vecinii lor. Astfel, diplomaţia bizantină i-aopus ruşilor pe pecenegi. Pe de altă parte, i-a determinat pe ruşi să organizeze în

26

secolul al X-lea campanii împotriva bulgarilor din zona Dunării care reprezentau unpericol pentru Bizanţ. Ca urmare, Sveatoslav (957-972), fiul cneazului Igor (912-945), a întreprins campanii împotriva bulgarilor. El a atacat bulgarii de pe Volga,dărâmând reşedinţa acestora, Bolgar. În anul 960 au atacat pe cazari pentru ca înscurtă vreme statul cazar să dispară. La îndemnul împăratului bizantin Nikephor IIPhocas (963-969), Sveatoslav a întreprins expediţii împotriva bulgarilor de laDunărea de Jos; aceştia fiind înfrânţi, Sveatoslav şi-a mutat reşedinţa laPereiaslaveţ. Campania se va transforma însă, într-un război al ruşilor şi bulgarilorîmpotriva Bizanţului ce nu-l mai susţineau pe Sveatoslav. În anul 971, noul împăratIoan Tzimiskes (969-976), îl înfrânge pe Sveatoslav la Silistra şi îl determină săpărăsească teritoriile cucerite în Balcani. La iniţiativa bizantinilor, pecenegii l-auasasinat pe Sveatoslav în timpul retragerii acestuia spre Kiev. În spiritul lor vizânddezbinarea adversarilor, Bizanţul se apropie de Rusia Kieveană şi cere sprijin, la987, de la Vladimir (980-1015), urmaşul lui Sveatoslav, într-un moment în careBizanţul era confruntat în Asia Mică cu răscoala lui Bardas Focas. Împăratul aaranjat căsătoria lui Vladimir cu o prinţesă de la curtea sa. Vladimir s-a angajat să seboteze şi să convertească întregul popor la ortodoxie. Prin botez, Bizanţul urmăreasă instituie un fel de vasalitate a Rusiei faţă de Imperiu şi Patriarhiaconstantinopolitană. În vremea împăratului Vasile al II-lea (976-1025), VladimirSveatoslavici a acordat la 988 sprijin acestuia pentru a anihila o serie de mişcări alearistocraţiei. Drept răsplată pentru ajutor, Vladimir avea să se căsătorească cu soraîmpăratului. De asemenea, Vladimir a acceptat, pe la 988-989, să se creştineze în ritortodox. Astfel, Bizanţul dobândea un important aliat şi îşi impunea influenţapolitică, culturală şi religioasă asupra cnezatului rus. După momentul creştinării,Rusia Kieveană şi-a consolidat statutul juridic, a stabilit relaţii de parteneriat cuBizanţul, cât şi cu unele state catolice europene; a perfectat anumite legăturimatrimoniale cu polonezii, ungurii, norvegienii, suedezii, germanii. Relaţiileinternaţionale ale Rusiei Kievene s-au concretizat într-o serie de tratate şi convenţii.Biserica rusă a fost subordonată Patriarhiei de la Constantinopol. Bizanţul şi RusiaKieveană au colaborat împotriva cumanilor care reprezentau un adevărat pericolpentru ambele părţi. Vechea Rusie a urmărit şi obţinerea sprijinului din parteaîmpăratului german şi a papalităţii.După o scurtă perioadă de frământări, RusiaKieveană a cunoscut un proces de consolidare sub domnia lui Iaroslav cel Înţelept(1019-1054), fiul lui Vladimir Sveatoslavici. El a păstrat o stare de independenţăfaţă de Bizanţ, acţionând pentru reducerea influenţei Patriarhiei constantinopolitaneasupra Bisericii ruseşti. Iaroslav a promovat o serie de acţiuni pentru strângerealegăturilor cu Polonia, Ungaria, Imperiul romano-german şi Cehia.După moartea luiIaroslav, Kievul nu şi-a mai putut menţine supremaţia, înregistrând un proces defărâmiţare politică în cnezate mai mici.Unitatea politică a statului rus kievean a fostrestabilită temporar de nepotul lui Iaroslav, Vladimir Monomahul (1113-1125).După el, Rusia Kieveană a traversat timp de mai multe secole o perioadă defrământări care au generat o stare de fărâmiţare feudală. În acest răstimp, Kievul arămas doar în mod formal centrul Rusiei, întrucât se afla într-un vădit declin pemultiple planuri. Dintre cnezatele mai importante, menţionăm: Vladimir-Suzdal,Novgorod şi Halici-Volânia. Ţinutul Vladimir-Suzdal era situat între râul Oka şicursul superior al Volgăi. El a constituit nucleul, în jurul căruia se va închega

27

viitorul stat rus centralizat. În vremea cneazului Iuri Dolgoruki (1157-1174), oraşulVladimir, întemeiat de Vladimir Monomahul, devine capitala întregii Rusii. Întreformaţiunile statale ruseşti amintite a existat o permanentă competiţie. Astfel,Novgorodul a cucerit teritorii la nord şi răsărit în secolul al XII-lea. Hotarelecnezatului s-au extins spre Ural şi Marea Albă. Negustorii din acest importantcentru politic au avut legături largi cu diverse zone ale Europei. În secolul al XII-lea, Novgorodul evoluează spre un stat de tip republican. În confruntarea cuSuzdalul, Novgorodul a obţinut o victorie semnificativă în anul 1216.În partea desud-vest, un rol important l-a avut Cnezatul Halici-Volânia. Din secolul al X-leaacest cnezat fusese inclus în Rusia Kieveană, iar la jumătatea secolului al XII-lea s-a desprins de Kiev, devenind cnezat de sine stătător. Cnezatele de Halici şi Volânias-au unificat la 1099, în vremea lui Roman Mstislavici. La 1250, în contextul unoraccentuate frământări politice, cnezatul avea să fie împărţit şi acaparat de Polonia şiUngaria. La mijlocul secolului al XIV-lea va fi din nou fragmentat între Ungaria,Polonia şi Lituania. Între timp, în vremea lui Daniil Romanovici (1229-1264)cnezatul rus s-a refăcut şi a devenit independent.Starea de anarhie feudală a făcutposibil ca Rusia să fie cucerită de tătari între anii 1236-1242, în timpul marilorcampanii mongole şi să fie inclusă în Hoarda de Aur.La sfârşitul secolului al XIII-lea s-a conturat tot mai evident procesul de unificare a teritoriilor ruseşti sub egidaMoscovei, care devine nucleul viitorului stat centralizat rus. În vremea lui DimitrieDonskoi (1359-1389) este declanşată lupta de eliberare de sub dominaţia tătară.Bătălia de la Kulicovo din 1380 s-a încheiat cu victoria cnezatelor ruseşti, ceea ce afăcut posibilă stabilirea unor raporturi noi cu Hoarda de Aur. S-a ajuns treptat laînlăturarea dominaţiei tătare. Pe teritoriul Hoardei de Aur s-au constituit cnezateleKazan şi Astrahan de pe Volga, hanatele Crimeei şi Siberiei.În timpul lui Ivan al III-lea (1462-1505) s-a realizat alipirea Novgorodului (1478) şi Tverului (1495). Acesteachiziţii teritoriale au reprezentat un moment decisiv în procesul de unificare aRusiei în jurul Moscovei.Dispunând de importante forţe militare, Ivan al III-lea aacţionat pentru lichidarea totală a suzeranităţii tătaro-mongole. El a refuzat să maiplătească tribut Hoardei de Aur şi a încheiat un tratat cu hanul tătarilor din Crimeea,Mengli Ghirei, care se declarase independent de Hoarda de Aur.În anul 1480 luasfârşit starea de dependenţă faţă de Hoarda de Aur. Printre obiectivele de politicăexternă ale Rusiei în perioada următoare, menţionăm: neutralizarea politiciiagresive a tătarilor, alipirea unor teritorii aflate atunci sub stăpânire poloneză şilituaniană şi, de asemenea, confruntarea cu ordinul livonian pentru ieşirea la MareaBaltică.Rusia se va defini tot mai pregnant ca o mare putere politică şi militară înzonă.

CAP. VII. Tătaro-mongolii şi cuceririle lor în Asia şi EuropaTătarii şi mongolii au desemnat la început două triburi diferite de etnie veche turcicăcare trăiau alături de alte triburi de acelaşi neam în arealul geografic situat la sud defluviul Amur. Cu timpul, cele două etnonime s-au remarcat dintre toate celelaltetriburi, devenind denumiri generice pentru toate triburile mongole.Pentru Asia,istoricii folosesc mai ales denumirea de mongoli, pentru Europa, cea de tătari; de aceease întâlneşte destul de des denumirea de tătaro-mongoli pentru a defini, în modsintetic, aceste neamuri.Afirmarea politică s-a produs la începutul sec. al XIII-lea,

28

când comunităţile tribale situate între lacul Baikal şi Deşertul Gobi au acceptatunificarea sub conducerea lui Temugin (1155-1227). Adunarea generală areprezentanţilor triburilor numită Kuriltai l-a recunoscut pe Temugin drept mare han şii-a conferit supranumele de Ginghis-han. De la acest nucleu se vor pune treptat bazelecelui mai întins şi mai puternic imperiu din lumea medievală.Expansiunea teritorialăa mongolilor a fost rapidă. În doar câţiva ani, statul mongol a anexat: China de Nord(1209), China Neagră (1218), Horezmul (1220), Afganistanul, Corassanul şi Persia(1221), teritoriul dintre Marea Caspică şi Marea Neagră (1222).La 1223, în bătălia dela Kalka, la nord de Marea Azov, coaliţia cumano-rusă era înfrântă decisiv. CumaniaAlbă, ce se întindea până la Nipru a fost integrată stăpânirii tătaro-mongole. Moartealui Ginghis-han, în anul 1227, a amânat, însă, pentru un deceniu, planurile deinvazie asupra Europei Centrale. Timp de doi ani, conducerea provizorie a revenit luiTului, fiul mai mic al lui Ginghis-han. La 1229 s-a impus ca mare han Ögödai, ce adomnit până la 1241, în vreme ce ceilalţi fii ai lui Ginghis-han vor deveniconducătorii unor teritorii cucerite. Nepotul lui Ögödai, Batu-han, a preluatstăpânirea asupra părţii apusene a imperiului, fiind sprijinit de generalul Sübödai,realizatorul victoriei de la Kalka. Campaniile militare europene au fost reluate în1236, când Sübödai supune Bulgaria Mare şi devastează cumplit oraşul Bolgar depe fluviul Volga.La 1238, Berke, fratele lui Batu-han, zdrobeşte o răscoală acumanilor, înfrânge pe alani, apoi devastează Armenia.În acelaşi timp, Batu-hanpârjoleşte oraşele Moscova, Vladimir şi Suzdal. Peste puţin timp este înfrânt hanulcuman Kuthen. Acesta, de nevoie, acceptă închinarea faţă de Bela al IV-lea, regelemaghiar.După căderea Kievului, la 6 decembrie 1240, tătarilor li se deschidea drumulspre Europa centrală.Pe parcursul anului 1241 atacurile tătarilor au vizat Polonia şiUngaria. Pe teritoriul Poloniei, oastea tătară s-a divizat în două coloane. O oştire s-aîndreptat spre vest şi a cucerit oraşul Breslau. Ducele Henric de Silezia a fost înfrântla 9 aprilie 1241, în apropiere de Liegnitz. După aceste importante victorii o altăcoloană condusă de Batu-han s-a îndreptat spre Ungaria şi teritoriile româneşti.Pentrudesfăşurarea cu succes a atacului au fost organizate mai multe coloane; principalacoloană condusă de Batu-han şi Sübödai a traversat Carpaţii Păduroşi prin pasulVerecke şi de aici au pătruns în Pannonia.Toate coloanele tătăreşti şi-au dat întâlnirepe valea Tisei. Bătălia decisivă s-a dat la Mohi, pe râul Sajo, afluent al Tisei, şi s-aîncheiat cu înfrângerea dezastruoasă a oştirii maghiare condusă de Bela al IV-lea(1235-1270).Moartea lui Ögödai, în decembrie 1241, la Karakorum, a determinat oslăbire a ameninţării tătăreşti întrucât atenţia principală era îndreptată spre problemasuccesiunii la tron. Are loc o retragere din teritoriile ungureşti, inclusiv dinTransilvania.Zona de stepă din sud-estul Moldovei şi partea de nord a Dobrogei au fostincluse în Hoarda de Aur, în vreme ce celelalte teritorii româneşti de la răsărit şi sudde Carpaţi au continuat să fie conduse de şefi locali, dar în stare de dependenţătributară.Cuceririle tătaro-mongole aveau să reînceapă în deceniul al VI-lea şi s-aufinalizat prin cucerirea Iranului şi Irakului. Se punea capăt la 1258 Califatului Arab alAbbasizilor (750-1258). Musulmanii din Orientul Apropiat primesc, astfel o loviturăputernică, încurajându-se mişcarea de cruciadă creştină în partea EuropeiOccidentale.Diplomaţiile papală şi cea franceză a lui Ludovic al IX-lea au încercat,fără succes, realizarea unei largi coaliţii antimusulmane. Au fost trimişi importanţi solipe lângă hanii mongoli. Tratativele purtate de solii creştini cu hanii mongoli pe

29

seama statelor musulmane, Siria şi Egipt, nu au avut urmări concrete. Singurelerezultate sunt vizibile în domeniul relaţiilor comerciale.În partea de răsărit aImperiului Mongol se finalizează cucerirea totală a Chinei (1268-1279). Marele hanmongol Kubilai s-a întronat şi ca împărat al Chinei. Spre sfârşitul sec. al XIII-leadominaţia mongolă se instituie şi în Coreea, Indochina şi Birmania.Doar încercările decucerire a Japoniei au eşuat. În urma unor campanii militare de anvergură, tătaro-mongolii au pus bazele celui mai întins imperiu din istorie. Stăpânirea lor includeapopulaţii foarte diferite în ceea ce priveşte stadiul de dezvoltare, dar şi particularităţileetnico-lingvistice şi culturale.Extinderea rapidă si puternică a tătaro-mongolilor s-adatorat atât puterii lor militare, cât şi faptului că populaţiile supuse au fost obligate săparticipe alături de cuceritori sporind contingentele acestora.Pe de altă parte, stateleatacate nu au acţionat în unitate împotriva invadatorilor. Invaziile militare au produsimense pierderi de vieţi si bunuri materiale. Invaziile tătăreşti au fost cele maidistructive din întreaga istorie, concretizându-se în adevărate dezastre şi pustiiri pespaţii imense. Stăpânirea tătărească s-a putut prelungi, în condiţiile unor factorispecifici, între care amintim toleranţa religioasă.Spre sfârşitul sec. al XIII-lea şiînceputul celui următor, tătaro-mongolii din China au trecut la Budism, în vreme cetătarii din Asia au adoptat Islamismul.Marele Imperiu Mongol se caracterizează prindiferenţe notabile de la o zonă la alta, acest fapt conducând Ia situaţii de autonomie înunele zone şi recunoaşterea doar formală a supremaţiei marelui han.De la sfârşitulsec. al XIII- lea până în sec. al XVII-lea principalele state mongole au fost: ImperiulChino-Mongol, Hanatul Mongol din Asia Centrală, Hanatul Iranului şi HanatulHoardei de Aur. Hoarda avea în stăpânire teritoriile europene.În 1369 China reuşeştesă se elibereze de sub stăpânirea mongolă, iar în 1370 acelaşi lucru se petrece şi înCoreea.La începutul sec. al XV-lea, Manciuria avea să intre sub stăpânire chineză.Partea principală a stăpânirii marelui han avea să se împartă în două posesiuni:Mongolia de Apus si Mongolia de Răsărit.Hanatul din Asia Centrală s-a fragmentatla începutul sec. al XIV-lea în două structuri politice distincte. Un moment importantîn evoluţia Hanatului din Asia Centrală l-a avut domnia lui Timur Lenk. El a pusbazele unui imens imperiu cu limite de la fluviul Indus până în vestul Asiei Mici: Iran,Irak, Siria, Horezml, Azerbaidjan, Transcaucazia şi Asia Mică, sunt organizatecampanii de amploare în Asia.În 1402, la Ankara, Timur Lenk înfrânge ImperiulOtoman, condus de Baiazid. Imperiul întemeiat de Timur Lenk nu şi-a păstrat unitateapolitică şi s-a fragmentat în 4 formaţiuni statale.Puterea mongolilor a scăzut, eiconfruntându-se cu statele vecine. Cel de-al treilea stat mongol, Hanatul Iranului,includea: Iranul, Afganistanul, Transcaucazia, Răsăritul Asiei Mici, fiind condus dedinastia Ilhanizilor.Al patrulea stat mongol, Hoarda de Aur, cuprindea teritoriile dela fluviul Obi până la ţărmurile Mării Negre. Capitala se afla în oraşul Sarai, lavărsarea Volgăi în Marea Caspică. Acest hanat a avut o existenţă de sine stătătoarepână la începutul sec. al XIV-lea.De la jumătatea sec. al XV-lea, Hoarda de Aurtraversează un proces de disoluţie; pe seama ei apar hanatele Crimeei, Astrahanului,Siberiei şi Cazanului.La 1475 Hanatul Crimeei a devenit vasal Imperiului Otoman.Celelalte trei hanate au fost ocupate de Rusia: Kazanul (1552), Astrahanul (1556),Siberia (sf. sec. al XVI-lea). La 1783, după două secole de lupte, Rusia a ocupatHanatul Crimeei. Mongolii au avut un impact major asupra celorlalte state. După operioadă de distrugeri şi stagnări au fost reînviate vechile tradiţii culturale şi artistice;

30

se vor înregistra progrese în domeniul astronomiei. La Samarkand a fost construit unobservator astronomic, în a doua jumătate a sec. al XV-lea şi a funcţionat o vestităbibliotecă.Tătarii au introdus, în teritoriile ocupate o siguranţă a căilor decomunicaţii, un sistem organizat de poştă şi transport, un sistem interesant de vămişi impozite.

CAP. VIII. Turcii în sistemul relaţiilor internaţionaleProblematica genezei turcilor ca popor este destul de controversată; îndeosebi suntcontroversate începuturile. În istoriografie se vorbeşte de un sistem de popoare şi delimbi turcice. Turcii selgiucizi sunt strămoşii turcilor otomani. Pe teritoriul Asiei s-aucristalizat mai multe neamuri turcice care au dat naştere la anumite dialecte ale limbiiturce; chiar numele de turc a stârnit controverse în istoriografie; acesta provine de latürk (türük) cu accepţii foarte largi, în linii mari sensul de divin. Unii cercetătoriconsideră că aceşti termeni ar deriva de la numele unei persoane sau că ar fi vorba deun anume trib, alţii spun că ar desemna numele unei familii de suverani. Aceştitermeni au avut, în general, sensul de forţă.În perioada Imperiului Otoman cuvântultürk a desemnat un om simplu, în fapt, un ţăran. Începuturile poporului turc suntlegendare. S-au formulat două teze de bază privind originea turcilor: una afirmăoriginea hunică, cealaltă originea mongolă. Neamurile turcice au primit denumiridiferite, în funcţie de zonele geografice în care s-au aşezat, în funcţie de numeletriburilor, în funcţie de dinastii. În orice caz, originile neamurilor turcice au uncaracter foarte eterogen şi complex şi înfăţişează o etnogeneză cu multe elementenelămurite. O lungă perioadă de timp evoluţia a însemnat un proces de sinteză întretipurile europoid şi mongoloid. De la vechii turci ne-au rămas urme arheologice, darşi izvoare scrise. Ele pun în evidenţă o structură complexă prototurcică şiprotomongolă.În procesul evoluţiei lor, turcii au fost receptivi faţă de influenţele dinafară. Din vechii turci, numiţi Tui-kiu, în izvoarele chineze, s-a format Imperiul Gök-Türk, aşa numitul imperiu al turcilor albaştri, amintit între anii 552-744. Pe seamaacestui important imperiu ce controla „drumul mătăsii” avea să se constituie, însecolele VIII-XI, o puternică uniune tribală turco-oguză cu reşedinţa la Sâr-Daria.În sânul societăţii turce îşi fac apariţia relaţiile de tip feudal. În plan confesional,uniunea turco-oguză adoptă islamismul pe la 940. La jumătatea sec. al XI-lea,confederaţia turco-oguză a fost învinsă de cumani. Ca urmare turco-oguzii sedeplasează spre vest: Iran, Asia Mică şi Europa estică.Acest proces defineşte, în fapt,migraţiile şi invaziile pecenegilor şi uzilor. În aceste condiţii, se pun bazele unui noustat turcic (sec. al XI-lea), numit Imperiul selgiucizilor, care cuprindea OrientulApropiat şi Mijlociu. Denumirea acestui imperiu provine de la Selgiuck (Selciuck),care a domnit în sec. al X-lea peste o formaţiune politico-militară turco-oguză de tipulmărcii, ce era deja islamizată. Ea era situată la limitele Imperiului Persan.În 1055,turcii selgiucizi obţin o importantă victorie şi ocupă Bagdadul. Tugrul Beg devinesultan şi întemeiază Imperiul selgiucid. În timpul acestui imperiu sunt obţinute o seriede victorii importante; la 1071, bizantinii sunt învinşi la Manzikert. La 1077, înAnatolia apare un alt stat selgiucid. După 1243 se instituie o dominaţie mongolă,turcii ajungând vasali faţă de mongoli. Turcii otomani aveau să reprezinte practiccentrul etnic turcesc. Tradiţiile central-asiatice şi islamismul au reprezentat elementelefundamentale ce au însoţit metamorfoza turcilor, îndeosebi cea a neamului otoman.

31

Anatolia creştină devine, treptat Turqnia musulmană. Imperiul selgiucid a cunoscut unproces de regres, de descompunere, pe seama lui apărând, în contextul cruciadelor,mai multe principate şi emirate. Are loc o sinteză turco-mongolă în contextuldominaţiei mongole; limba oficială a turco-mongolilor devine limba turcă.Expansiunea mongolilor a generat o dinamică accentuată şi a altor seminţii.Pătrunderea lor în Asia Mică a condus la mişcări ale populaţiei turco-oguze spreinteriorul Anatoliei sau spre Siria şi Irak..În timpul dominaţiei mongole, aceştia şi-auimpus autoritatea politico-militară, şi şi-au asigurat supremaţia. Sunt menţionate oserie de instituţii selgiucide care definesc forme de proprietate: ikta (feudăcondiţionată), mülk şi vakuf. Suveranitatea mongolă s-a resimţit mai puţin spreextremităţile vestice ale Asiei Mici. Prin dezmembrarea Imperiului selgiucid au luatnaştere o serie de emirate de sine stătătoare. Un loc aparte în acest proces avea să-ljoace instituţia emiratului care a generat întemeierea Imperiului Otoman. Trebuieremarcat emiratul sau beilicul condus de Osman (1281-1326). De la el va derivadenumirea de Imperiu Otoman sau Osman. Osman era fiul emirului Ertoglu care aîncetat din viaţă la 1281. În timpul domniei sale, Osman a iniţiat măsuri importantevizând consolidarea emiratului, a instituit principiul suveranităţii unice şi aindivizibilităţii statului. Acest principiu însemna, teoretic, uciderea tuturor fraţilorcelui care a ajuns emir. Instituirea sistemului timariot prin concesionarea condiţionatăa unor proprietăţi fiilor săi şi a unor viteji, numiţi gazi, a reprezentat o altă latură apoliticii interne a emiratului turc. Emirul Osman a întreprins importante măsurireformatoare şi a emis monede proprii, care pun în evidenţă tendinţele de autonomie.Apar cei dintâi viziri cu atribuţii administrative şi militare. Provinciile aveau în frunteguvernatori numiţi subaşi (bei).S-a conturat ca organ politic divanul, instituţiecentrală aflată sub conducerea emirului. Emirul a evoluat spre statutul de sultan.Activitatea judecătorească cădea în sarcina cadiilor. În armată s-au creat noi structurimilitare. Cavaleria joacă un rol central; se creează oştile permanente de pedestraşi şicavaleri. Emirul Osman a făcut o serie de importante cuceriri. Selgiucizii şi mongolii,fiind într-un real regres, nu au putut stăvili iureşul otomanilor. Nici bizantinii nu aufost capabili de acţiuni ofensive pentru stoparea atacurilor emiratului otoman. Maimult, împăraţii bizantini au colaborat chiar cu emiratul otoman, realizând alianţematrimoniale. După Osman, tronul a fost ocupat de Orhan (1326-1360). În anulcând a devenit emir, Orhan ocupă Brusa care devine capitala emiratului. La 1329 esteocupată Niceea. Bizantinii se retrag treptat spre zona Constantinopolului. În Anatoliaare loc un proces de unificare a emiratelor turce.La 1352 turcii pun piciorul înEuropa şi ocupă cetatea Tzympe. Peste 2 ani sunt ocupate Ankara şi Gallipoli.Urmaşul lui Orhan, Murad I (1360-1389), a instituit o monarhie de tip oriental şi aocupat o serie de importante teritorii; la 1361 anexează Adrianopolul care devinereşedinţa emiratului. Europenii plănuiesc cruciade antiotomane printr-o cooperarecreştină. La 1371, creştinii au fost înfrânţi în bătălia de la Cirmen. Peste 2 ani, în1373 împăratul Ioan VI Paleologul îl recunoaşte pe Murad I ca suveran, plăteşte tributacestuia şi se angajează să-i acorde sprijin militar. La 1385 turcii ocupă Sofia, la1386 Salonicul, iar la 1389 vestul Serbiei, ca urmare înfrângerii creştinilor laKossovopolje. Murad I dispare în aceste condiţii răpus pe câmpul de luptă şi la tronajunge Baiazid I (1389-1402). Noul sultan duce o politică de înţelegere cu sârbii şibizantinii pentru a purta cu succes lupta din Anatolia. În anul 1393 este supus taratul

32

bulgar de Târnovo. Peste numai 3 ani, în 1396, ca urmare a înfrângerii creştinilor laNicopole, cade şi cel de-al doilea ţarat bulgar, care este anexat de turci. Graniţele denord ale Imperiului Otoman ajungeau astfel la Dunăre.Teritoriile europene au fostanexate provinciei Rumelia. Un fapt important care avea să influenţeze politicaexternă otomană a fost marea invazie a lui Timur Lenk. În bătălia de la Ankara din28 iulie 1402 Baiazid I este înfrânt şi luat în captivitate. Între 1402-1413 constatăm uninterregn politic însoţit de lupte acerbe pentru tron. Această perioadă a însemnat unrăgaz pentru Imperiul Bizantin de a mai rezista încă o jumătate de veac. Odată cuvenirea la tron a lui Mahomed I (1413-1421), statul turc a înregistrat o vădităconsolidare. Ţara Românească a acceptat să plătească cel dintâi tribut.Statul turc aevoluat spre un regim autoritar în timpul lui Murad al II-lea (1421-1451). Adevăratulîntemeietor al Imperiului Otoman este considerat Mahomed al II-lea Fatih (1451-1481).Acest sultan a dat ultima lovitură Imperiului Bizantin prin cucerirea Constantinopoluluila 29 mai 1453. La 1475 s-a reuşit vasalizarea tătarilor din hanatul Crimeei dupăsubordonarea coloniilor Caffa şi Mangopul. Marea Neagră este transformată într-un„lac turcesc”. Mahomed al II-lea finalizează cucerirea întregii Peninsule Balcanice: înanul 1459 a supus ultimele teritorii ale Serbiei, iar în 1474 anexează Albania. Areuşit, de asemenea, supunerea întregii Anatolii: la 1461 Trapezuntul, la 1468Caramania; Mahomed al II-lea avea să-şi transforme statutul politico-juridic din prinţîn împărat (sultan, padişah, han sau caezar romano-bizantin). Această ascensiunerapidă şi puternică a Imperiului Otoman a avut la bază sprijinul acordat de ceilalţiprincipi, colaborarea cu Bizanţul, poziţia geopolitică a emiratului, frământărileinterne din Bizanţ şi din statele balcanice, sprijinirea unor creştini în favoarea altora.

Statul turc devine un organism politic unitar şi centralizat caracterizat printr-oarmată bine înzestrată şi mobilă. Înaintarea otomană s-a făcut pe calea imperială peurmătorul itinerar: Constantinopol – Adrianopol – Sofia – Niş – Belgrad – Buda –Viena. Pătrunderea a avut loc pe două direcţii: în stânga, de la Edirne, Serres, Ohrida,Albania, în dreapta spre Dobrogea, Edirne, Babadag, Isaccea.Aceste două căimilitare şi comerciale s-au aflat sub protecţia lui Mahomed al II-lea. S-a încercatocuparea Italiei, fără a se realiza acest lucru. Urmaşul său, Baiazid al II-lea (1481-1512), abandonează planul cuceririi Italiei şi efectuează expediţii împotriva Austrieişi Egiptului. Selim I (1512-1520), urmaşul său, avea să cucerească Egiptul, devenitcalifat. Acest fapt a făcut ca Imperiul Otoman să se transforme într-un stat terocratic.Imperiul Otoman a moştenit teritorii de la Imperiul Bizantin şi de la ImperiulSelgiucid şi devine din punct de vedere politic o monarhie centralizată. În sec. al XVI-lea avea o întindere de cca. 6 milioane kilometri pătraţi şi reprezenta un model demonarhie centralizată.Apogeul imperiului a fost atins după Selim I. Sub urmaşulsău, Soliman Magnificul (1520-1566). S-au cucerit Irakul, Yemenul şi Algeria.Soliman a iniţiat ofensiva spre Europa Centrală. Ungaria răsăriteană avea să intre subocupaţie turcă, înfiinţându-se paşalâcul de la Buda, în vreme ce Transilvania deveneaprincipat autonom vasal Înaltei Porţi. Sub Soliman Magnificul Imperiul Otoman aatins întinderea maximă: Europa răsăriteană şi centrală, Africa de Nord, Asia Mică, iardin Asia: Arabia, Siria, Irak, Palestina. În interiorul imperiului întâlnim 10 mări. Aufost încheiate tratate cu Anglia, Veneţia şi alte state.După domnia glorioasă a luiSoliman Magnificul, Imperiul Otoman a cunoscut un proces de stagnare. O importantăînfrângere a fost cea de la Lepanto (1571), care a determinat slăbirea puterii maritime

33

otomane. Implicaţiile nu au fost însă de anvergură; statul otoman s-a putut extindeasupra Tunisiei, Cretei şi Ciprului. Declinul adevărat a survenit odată cu a douajumătate a sec. al XVII-lea, când s-au pierdut importante teritorii. Procesul dedecădere s-a derulat pe durata a trei secole.Pentru a restructura imperiul, sultanulinstituie o serie de măsuri reformatoare. Soliman a iniţiat o serie de măsuri militare,politice şi administrative. O primă măsură a fost cea administrativă în conformitatecu care Imperiul Otoman este împărţit în 21 de provincii (vilayete) conduse de unguvernator. Vlayetele erau împărţite în sangeacuri şi acestea în comune. Importantemăsuri au fost luate şi în domeniul militar; corpul enicerilor s-a mărit, iar oşteniiputeau îndeplini şi îndeletniciri economice. În condiţiile în care oştenii îşi dobândeauveniturile nu doar din cuceriri, faptul avea să ducă la decăderea puterii militareotomane.Procesul de decădere a înregistrat o evoluţie simţitoare odată cu veacurileXVII şi XVIII. Fenomenul de criză se constată şi în domeniul economic. Căilecomerciale se deplasează din Marea Mediterană spre Oceanul Atlantic, cu urmăriimportante asupra negoţului mondial.După pacea Westfalică (1648), care a încheiatrăzboiul de 30 de ani, începe să scadă interesul occidentalilor, îndeosebi al Franţei,faţă de Imperiul Otoman.În anul 1683 are loc campania otomană asupra centruluiEuropei. Asediul otoman asupra Vienei a eşuat şi acest fapt a însemnat sfârşitulexpansiunii otomane spre Apus. Cu toate acestea, Înalta Poartă dispunea încă deresurse pentru a conta ca o putere de prima mână în Europa centrală şi de sud-est. În1699 şi 1700 se încheie două tratate de pace care consfinţesc cea dintâi împărţire aunor teritorii otomane. Cedările teritoriale evidenţiază decăderea autorităţii otomane.Înalta Poartă era deposedată de Ungaria centrală, în favoarea Austriei, partea de sud aUcrainei, Podolia, Veneţia şi Moreea erau cedate Poloniei, în vreme ce Azovul eraalipit Rusiei.După soluţionarea problemei spaniole, habsburgii se concentrează asuprazonei din sud-estul Europei. Astfel turcii suportă înfrângeri la Petrovaradin (1716) şiBelgrad (1717). Prin pacea de la Passarowitz (1718), Austria obţine o serie deimportante succese. În 1735, ruşii au recucerit Azovul ce fusese restituit între timp,tătarilor iar în 1736 îşi instituie stăpânirea asupra Crimeei.Faţă de aceste succese,austriecii trec la ofensivă, ocupă zonele de munte ale Tării Româneşti, pătrund înSerbia şi periclitează căile de comerţ otomane. Aceste situaţii determină Franţa săintervină în sprijinul Imperiului Otoman. Turcii atacă Belgradul, iar austriecii suntsiliţi să părăsească Oltenia. Întrucât Austria era ameninţată şi din alte părţi, prinpacea de la Belgrad a trebuit să renunţe la cuceririle de la sud de Dunăre.Unmoment deosebit al declinului otoman l-a reprezentat războiul ruso-turc din anii 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainardji. Acest război a dus la înfrângereaImperiului Otoman şi a accentuat „problema orientală”, care, în esenţă, viza soartaImperiului Otoman.Rusia profită de decăderea Înaltei Porţi şi urmăreşte împlinireacontroversatului testament al lui Petru cel Mare. Potrivit acestui testament, Rusiaurma să-şi instituie supremaţia asupra strâmtorilor Mării Negre şi să ocupeIstanbulul. Şi celelalte mari puteri europene erau interesate de soarta ImperiuluiOtoman, de moştenirea teritoriilor europene. Astfel, Imperiul Habsburgic urmăreaextinderea stăpânirii în Balcani, în vreme ce Anglia şi Franţa erau interesate săpăstreze raportul de forţe existent. În linii mari, diplomaţiile engleză şi francezăerau interesate în păstrarea integrităţii Imperiului Otoman.Dreptul islamic medieval. Concepţia despre războiul sfânt islamic (djihadul)

34

Această problemă a fost analizată din diferite perspective de către istorici, jurişti,sociologi, politologi şi teologi. Ea a fost văzută în mod diferit de cercetătoriieuropeni şi cei orientali de factură islamică.În cercetările lor, occidentalii aumanifestat o serie de prejudecăţi privitoare la lumea islamică. Aceste cercetări au pusaccentul pe intoleranţă şi violenţă pe care creştinii le-ar fi suportat din parteaislamicilor în evul mediu.Istoricii orientalişti privesc mai cu seamă concepţiaapologetică despre islamism, urmăresc să pună de acord religia islamică cu dreptulinternaţional. Îndeosebi istoricii turci afirmă întâietatea Orientului islamic faţă deEuropa în ceea ce priveşte definirea normelor de drept internaţional.Cercetătoriioccidentali care au investigat lumea orientală au considerat djihadul drept o caleexclusiv violentă prin care islamul s-a propagat şi s-a extins. Spre deosebire de ei,istoricii turci şi, în general, cei din lumea islamică văd în războiul sfânt un mijlocdefensiv de apărare a civilizaţiei musulmane sau un mijloc paşnic de propovăduire acredinţei islamice. Conceptual, ideea păcii ar reprezenta conduita fundamentală,raţiunea de a fi a mahomedanismului.Mulţi dintre istoricii turci sunt de părere că înansamblu creştinătatea ar fi responsabilă de impunerea războiului ca direcţie normalăîn relaţiile cu musulmanii.După cum se poate observa, cele două concepţii, creştinăşi musulmană, respectiv europeană şi orientală, se contrapun. Nici războiul nicipacea nu au constituit stări normale între islam şi creştinătate.Conceptul de paxottomanica este puţin cunoscut şi înţeles în cercetările despre dreptul otoman. Olatură a dreptului islamic a popoarelor a fost cea privitoare la regimul musulmanilorsupuşi sau al ereticilor. Au fost întocmite studii despre regimul supuşilor creştini, saustrăinilor în general, în cadrul lumii islamice.Potrivit dreptului islamic de rit hanefit,raporturile creştinilor cu lumea islamică erau de trei categorii:

1. Casa Islamului (Dar al Islam)2. Casa Războiului (Dar al Hârb)3. Casa Păcii (Dar al Ahd).

Statutul Ţărilor Române în raport cu Înalta Poartă în epoca medievalăAceastă problemă a atras atenţia istoriografiei româneşti, europene şi otomane. Oprimă chestiune deosebit de importantă a fost stabilirea momentelor istorice esenţialeprivind evoluţia raporturilor româno-otomane, în contextul mai larg al raporturilorînaltei Porţi cu lumea creştină. Pentru soluţionarea cât mai corectă a problemei aufost luate în calcul criterii juridice şi istorice.Raporturile româno-otomane au intratîn atenţia istoricilor români în contextul internaţionalizării (europenizării) problemeiromâneşti, în mod deosebit odată cu marile evenimente: Revoluţia de la 1848, UnireaPrincipatelor şi Războiul de independenţă.Cei care au abordat într-o viziune maicomplexă problema statutului juridic internaţional al Ţărilor Române în raport culumea otomană au fost turcologii. Astfel Aurel Decei a fost cel dintâi orientalist româncare a editat Tratatul (Ahidnamela) pe care Mahomed al II-lea încheiat cu Ştefan celMare. Pentru definirea statutului juridic internaţional a Ţărilor Române se făceareferire la tratatele de drept islamic.Au apărut şi o serie de studii de sinteză sau studiide caz pentru anumite etape istorice sau aspecte ale relaţiei româno-otomane. Încontext, remarcăm studiile elaborate de Mihail Guboglu, Mustafa Ali Mehmed,Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru.Cercetătorii au scos în evidenţănecesitatea abordării comparative a problemei. Raporturile româno-otomane au fost

35

apoi aprofundate, în această viziune, de Gemil Tahsin, Mihai Maxim, Valeriu Veliman,Viorel Panaite ş.a. Cel care a analizat ansamblul aspectelor din variate unghiuri a fostViorel Panaite în lucrarea Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptulotoman al popoarelor (sec XV-XVIII), Editura All, Bucureşti, 1997. În acelaşi timp,amintim lucrarea lui Mihai Maxim Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic alrelaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, 1993. Numai printr-o analizăcomplexă şi comparatistă a conceptelor istorice de drept se poate ajunge la concluziipertinente.Un prim aspect ce trebuie avut în vedere atunci când se analizeazăraporturile româno-otomane este acela de a stabili atitudinea de principiu a ÎnalteiPorţi faţă de Ţările Române. În context s-a formulat întrebarea: De ce nu au cuceritturcii Ţările Române? Problema este complexă şi a necesitat argumente dintre celemai variate de natură juridică şi istorică. Amintim aici părerile exprimate de P.P.Panaitescu şi C.C. Giurescu.Anumiţi factori au acţionat de-a lungul timpului cu ointensitate variabilă şi au generat o conjunctură politico-juridică. Cercetătorii aupropus două momente importante sau tentative ale Imperiului Otoman de a cuceriŢările Române, care au eşuat. Primul moment s-a petrecut între 1521-1522, dupădomnia lui Neagoe Basarab, când Mehmet Beg a declanşat procesul de transformare aŢării Româneşti în paşalâc. Reacţia energică a Ţării Româneşti prin Radu de laAfumaţi a anihilat această tentativă.Cea de-a doua încercare s-a făcut în 1595, întimpul campaniei lui Sinan Paşa, când au fost vizate Ţările Române. De precizat căiniţiativa din 1521-1522 a fost una privată, pornită de la Mehmet Beg, şi nu de lasultan, iar cea din 1595 a pornit de la autorităţile centrale otomane.În ambelemomente, contextul internaţional s-a dovedit a fi favorabil românilor şi s-a plasat încadrul unor mari campanii militare care au avut loc între creştini şi musulmani. Estevorba de cucerirea şi supunerea Ungariei (1521-1526), finalizată cu victoria de laMohacs. Cel de-al doilea moment s-a plasat în cadrul războiului turco-habsburgic(1593-1606).În cele mai multe cazuri s-a observat interesul strategic al marilor puteride a conferi Ţărilor Române statutul de stat tampon. Înalta Poartă a căutat să eviteconflictele grave şi a preferat tratative cu românii, reînnoind statul de Ahd (legământ,jurământ), ca state tributare. Acest statut a fost acceptat de Ţara Românească înperioada de după Mircea cel Bătrân şi după Vlad Ţepeş; pentru Moldova din 1456 şimai ales după 1484; pentru Transilvania, după 1541, când această provincie istoricăromânească devine Principat autonom sub suzeranitate otomană.Unii istoriciconsideră că turcii nu ar fi ocupat Ţările Române întrucât acestea nu s-ar fi situat pedirecţia principală de înaintare a Înaltei Porţi; alţii, în schimb, vorbesc de factorieconomici: Ţările Române fiind un grânar al Europei, turcii aveau interesul ca ele să fiebine conduse şi administrate de români. Dacă ar fi cucerit Ţările Române, turciitrebuiau să le administreze, fiind necesare importante cheltuieli, eforturi şiriscuri.Potrivit dreptului islamic, Ţările Române sunt situate în categoria Dar al'Ahd,Casa păcii sau Casa pactului. Acest statut era situat între cele două situaţii radicaleamintite de noi: Casa războiului (Dar al Harb) şi Casa Islamului (Dar al Islam),reprezintă statele tributare închinate prin înţelegere. Statutul Casa păcii eraconsiderat un statut intermediar, urmând să se treacă treptat la Casa Islamului.Statutul de Casa păcii, unul de autonomie prevedea păstrarea pământului şi abunurilor de către populaţia autohtonă, administraţie proprie prin instituţii proprii,

36

biserica proprie, neamestec în treburile interne, lipsa trupelor de ocupaţie şiinterzicerea construcţiei de moschei.

CAP. IX. Problematica raporturilor dintre Occident şi Orient în primele secole ale mileniului al II-leaLa începuturile mileniului al II-lea, în primele trei secole, societatea europeanăcreştină şi cea orientală islamică au intrat într-o relaţie directă pe diverse planuri.Evoluţia evenimentelor internaţionale a determinat cele două civilizaţii să seapropie una de cealaltă să se intercondiţioneze. Acest fapt a avut urmări importantepentru fiecare componentă identitară, cât şi pentru întreaga umanitate.În fond, lumeamodernă datorează într-o mare măsură realităţile de astăzi situaţiei de la începutulmileniului II; fără realizările, fără conflictele şi convenţiile din această perioadă nu s-ar fi putut petrece marile schimbări şi progrese din etapele următoare, consideratedrept temeiuri ale civilizaţiei moderne.Savantul R. Fossier remarca faptul că „anul1000 era copleşit de spaimele milenariste ale sfârşitului lumii, a cunoscut însă şilumina zorilor unei epoci noi: trezirea, naşterea Europei”. Această evoluţie s-arealizat şi cu sprijinul lumii răsăritene.În acea vreme, Occidentul european treceapeste epoca marilor mişcări de populaţii şi viza un drum de stabilitate şi progres.Acest orizont a fost însoţit şi de o serie de căderi şi emoţii, care au generat ideeaunităţii creştinilor din Occident prin sintagma „Res Publica Christiana”. Era un idealnutrit de occidentali cu un mileniu în urmă, ideal ce urmează a fi pus în practică înzilele noastre. Uniunea Europeană este răspunsul de astăzi şi de mâine laproblematica unităţii statelor creştine.Ca şi în prezent, ideea unităţii lumiioccidentale a apărut la începutul mileniului II ca o reacţie la acţiunile declanşate deOrient. Numai că în acea vreme Răsăritul, lumea orientală deopotrivă ortodoxă şiislamică, era superioară celei apusene.Lumea orientală era în plină evoluţie şiimpactul ei asupra Occidentului se va vedea mult mai târziu. Este vorba de statutulomului în societate, de problemele omului liber, ca forţă creatoare. Din fericire,lumea occidentală la începuturile mileniului II înregistra transformări, proceseeconomice şi sociale care au avut ca finalitate emanciparea personalităţii umane;orăşeanul din apus şi-a dobândit libertatea individuală. Acest fapt, împreună cumişcările novatoare ale Renaşterii şi Reformei, aureprezentat cheia evoluţiei lumiioccidentale spre progres.În raport cu Orientul, Occidentul a reuşit să ajusteze sistemulpolitic în aşa măsură încât să determine limitarea puterii. Procesul s-a făcut atât prinintervenţie bisericească, cât şi prin anumite stări sociale. Lupta pentru învestiturăîntre împărat şi papă exprimă sintetic natura dualistă putere-opoziţie.La Canossa,Henric al IV-lea a fost nevoit să se umilească faţă de papa Grigore al VII-lea şi sărecunoască existenţa unei contraponderi, puterea papală. Această nouă conjuncturăva crea condiţii favorabile pentru evoluţia Europei Occidentale într-un mediu maipropice. O serie de realizări ale Occidentului din această vreme au putut fi posibileşi prin contribuţia Orientului (ex. cruciadele). Cruciadele declanşate la sfârşitul sec.al XI-lea au făcut ca planurile lumii apusene ce nu se puteau împlini în mediuleuropean să se degaje în mediul oriental.Energiile europene au fost dirijate în afaraEuropei, în viziunea că prin război şi prin distrugere ele pot fi domolite şi utilizate înmod specific.La Conciliul de la Charroux (989), episcopul Guy d'Anjou a cerut tuturor

37

apusenilor să devină fii ai păcii. În anul 1000, la Conciliul de la Poitiers, duceleVilhelm cel Mare a propus ca diferitele conflicte să nu se mai rezolve cu armele, ciprin justiţie. Dezideratul formulat ca atare era ca starea de pace, de echilibru, să fie ostare normală şi permanentă. Problema se punea doar pentru lumea occidentală şi nupentru cea orientală; era acea idee potrivit căreia societăţile mai sărace sau aflate într-o anumită criză sunt mai agresive, mai instabile.Pornind de la „pacea lui Dumnezeu”s-a putut ajunge la ideea realizării unităţii lumii creştine occidentale. Creştinii trebuiesă formeze un bloc unitar, în măsură să se opună Răsăritului, în primul rând civilizaţieiislamice. Se observă aici că „pacea lui Dumnezeu” era limitată numai la lumeacreştină medievală. Se credea că aceasta avea datoria divină de a lupta împotrivacelor din afara ei. In acest context a putut să apară noţiunea de „război sfânt” care agenerat cruciade. La Conciliul de la Narbonne (1054), războaiele dintre creştiniiapuseni au fost numite războaie fratricide: în schimb, cei care mureau în războaiedrepte, sfinte, în luptele duse în afara lumii occidentale erau consideraţi martiri aicrucii.Ideea pacifistă a unităţii Europei exprimată de papa Silvestru al II-lea şi deOtto al IV-lea în formula „Res Publica Christiana” a născut un mare paradox alistoriei: atacul de anvergură, repetat şi îndelungat, al statelor creştine occidentaleîmpotriva statelor islamice, dar şi al statelor ortodoxe răsăritene.În acest fel avea săfie marcat decisiv mentalul colectiv al lumii, fapt ce se constată pânăastăzi.Cruciadele organizate de occidentali au creat acea ruptură între lumea creştinăapuseană şi cea musulmană, dar şi între biserica catolică şi cea ortodoxăconstatinopolitană.Dacă lumea europeană apuseană de la începutul mileniului al II-lea era marcată de teama sfârşitului lumii, ce părea iminent la graniţa celor douămilenii, lumea orientală trebuie să facă faţă unor migraţii masive din Asia Orientalăcătre spaţiul arabo-persan.Nu numai evoluţia istorică a răsăritenilor, ci şi a lumiioccidentale, au fost influenţate puternic de două importante fenomene: migraţiamasivă a turcilor oguzi spre Orientul Mijlociu şi Apropiat (sec. al XI-lea) şi mareainvazie tătaro-mongolă din sec. al XIII-lea asupra continentelor asiatic şi european.La 1040, turcii selgiucizi obţin victoria de la Dandanakan, care le deschide drumul spreKorassan şi lumea islamică. În 1071, turcii obţin o alta mare victorie la Manzikertîmpotriva bizantinilor. Aceste succese aveau să conducă la un proces de turcificare aPeninsulei Anatolia. Pe parcurs, tot orientul islamic şi cea mai mare parte aAnatoliei au trecut sub stăpânirea turcilor selgiucizi. Occidentul a reacţionat princruciade care erau îndreptate împotriva noii puteri turcice.În timpul cruciadelor,cavalerii occidentali s-au confruntat cu ostilitatea statelor turceşti. Marea migraţie aturcilor, în partea de sud-vest, şi convertirea lor în masă la islamul de rit sunnit asalvat ortodoxia musulmană care era supusă unei presiuni din parteaşiiţilor.Islamizarea turcilor este asemănătoare cu creştinarea slavilor din răsărit;slavii au devenit o importantă forţă de susţinere a ortodoxismului şi aveau sa susţinăConstantinopolul în lupta cu Roma catolică.Turcii au constituit puterea politico-militară pe care o dorea Califatul Abbasid pentru a controla expansiunea CalifatuluiFatimid de rit şiit cu sediul la Cairo. Înregistrăm o confruntare între civilizaţiaislamică şi cea catolică apuseană. Această înfruntare avea să dea câştig de cauzăcruciadelor apusene, deşi o serie de evenimente din veacurile următoare au pus subsemnul întrebării acest succes al Occidentului asupra Orientului.Trebuie să vedemcruciadele nu numai din punct de vedere militar, ci şi politic, economic, social-

38

cultural. Mişcarea de cruciadă a indicat europenilor occidentali drumurile pe care eitrebuie să meargă, contactul aspru, dur cu musulmanii. Din aceste confruntări apare„principiul toleranţei” acceptat drept un mijloc util în cadrul dialogului şi cooperăriiîntre cele două părţi.Invazia tătaro-mongolă de la jumătatea sec. al XIII- lea ailustrat, în fapt, toată forţa lumii turcice, pentru că invazia turco-tătară a împins spreapus turcii islamizaţi sau neislamizaţi din Asia Centrală, Orientul Apropiat şi Anatolia.În Orient, marea invazie tătaro-mongolă a slăbit din temelii vechile structuri arabo-persane şi a uşurat pătrunderea elementelor mongolice şi a celor turcice.În Occident, impactul tătaro-mongol a subminat structurile feudale anarhice şi afavorizat procesul de centralizare a statelor şi prin aceasta procesul de evoluţie, deprogres al lumii apusene.În esenţă, invazia tătaro-mongolă, combinată cu efectelecruciadelor, avea să ducă la un proces de naştere a statelor moderne apusene şi lapropăşirea lor. Problema fiind extrem de complexă a stârnit interesul cercetătorilordin Orient şi Occident. S-au subliniat în context consecinţele economice alerelaţiilor dintre Orient şi Occident. Aceste relaţii au încurajat dezvoltarea oraşelor-state italiene şi a sistemului financiar şi comercial occidental. Ele au avut efecteprelungite în plan politico-social, generând o reducere a tendinţelor centrifuge afeudalilor apuseni.În afară de o serie de produse (mătase, mirodenii) şi, deasemenea, maniere, rafinament culinar etc., cruciaţii au preluat din Orient spiritul detoleranţă şi o anume libertate a gândirii. Nu întâmplător, mişcarea renascentistă aapărut în Europa după declanşarea cruciadelor.Influenţa Orientului deopotrivămusulman şi creştin asupra catolicismului apusean a marcat un reviriment în gândireaapuseană, a lărgit orizontul spiritului. Trebuie precizat că Occidentul a fost în măsurăsă valorifice aceste oportunităţi spre deosebire de Orient. CAP. X. Relaţiile internaţionale în viziunea dreptului european medievalEvoluţia societăţii medievale din apusul şi centrul Europei, constituirea statelor detip centralizat şi intensificarea relaţiilor internaţionale au determinat afirmarea unornorme privind relaţiile interstatale. Ca atare, s-a afirmat treptat o doctrină specificăprivitoare la stat şi la dreptul internaţional.Ca principiu general comun se contureazăîn epocă „raţiunea de stat”. Acestui principiu îi era subordonată întreaga evoluţie asocietăţii umane. Interesul statului devenea unul major şi nu trebuia circumscrismotivaţiilor de ordin religios sau moral.Lipsa unor motivaţii morale sau religioase oconstatăm într-o serie de alianţe încheiate între islamici şi creştini, socotite, la primavedere, ilogice şi imorale, contrare principiilor creştinismului; erau însă relaţiirealiste, impuse de practica diplomatică a vremii. Amintim, spre exemplu, alianţelerealizate de Spania catolică cu o serie de principi musulmani, alianţe îndreptateîmpotriva unor principi spanioli creştini. Până şi papalitatea, care era obligată sărespecte anumite precepte morale şi religioase, a practicat asemenea relaţii. PapaInocenţiu al VIII- lea a primit la sediul curiei sale din Roma pe un ambasador turctrimis de Baiazid Ildârâm. Acesta îi cerea papei să ţină în captivitate, la Roma, pe unislamic rival al lui Baiazid, Marele Pontif urmând să beneficieze pentru aceasta deînsemnate sume de bani din vistieria Imperiului Otoman.La rândul său, Francisc I,regele Franţei, a încheiat o înţelegere cu Imperiul Otoman, pe seama ImperiuluiGerman, în Europa centrală. În acest fel, regele francez urmărea să rupă căile decomunicaţie ale împăratului Carol al V-lea cu arealul Mării Mediterane. Tratatul s-a

39

încheiat cu sultanul Soliman Magnificul în 1536 şi asigura supremaţia regatuluifrancez în zona Orientului Apropiat. Nici Carol al V-lea nu a stat pasiv. Pentru acontracara pe francezi s-a înţeles cu musulmanii din Alger şi Tunis, iar fratele său,împăratul Ferdinand, a încheiat o înţelegere cu Soliman Magnificul, angajându-se sădea musulmanilor chiar şi tribut.Până în sec. al XVI-lea, practica diplomatică nu s-adesfăşurat potrivit unor norme riguroase, ci a fost dictată de contextul evenimentelorinternaţionale.Diplomaţii, în general, şi ambasadorii se recrutau din rândulpersoanelor bine instruite, cu un nivel cultural ridicat; de obicei se apela lareprezentanţi ai înaltului cler, demnitari, miniştri, membri ai familiilor princiare,imperiale sau regale.Competenţele diplomaţilor erau limitate. Ei reprezentau pesuverani şi statul care i-a trimis şi urmăreau soluţionarea unor interese bilaterale deordin politic şi economic. Luau parte la evenimente semnificative ale familieidomnitoare: încoronare, căsătorii, naşteri, înmormântări şi diverse serbări.Încă detimpuriu s-a simţit nevoia unui personal calificat, cu abilităţi în sfera diplomaţiei.Acest proces îl întâlnim, mai întâi, în oraşele-state italiene.Sfântul Scaun şi Veneţiaau instituit norme riguroase în sfera diplomaţiei. Astfel, se asigurau pentru diplomaţiimunitatea şi inviolabilitatea corespondenţei. S-a introdus practica obligativităţiiraportului diplomatic scris iar pentru asigurarea confidenţialităţii rapoartelor, s-aprocedat la codificarea acestora.Oraşele-state italiene au dispus de un aparatdiplomatic bine pus la punct. Ambasadorii perfectau înţelegerile şi tratatele şirealizau informarea cât mai complexă a suveranilor cu privire la situaţia deansamblu a statelor unde au fost trimişi.Atât ambasadorii, cât şi cei care îi însoţeau,au devenit instrumente pentru realizarea spionajului, pentru informări cât mai detaliate.Tocmai de aceea a apărut necesitatea ca ambasadorii să rezideze în mod permanentîn capitalele statelor unde erau trimişi. Cu timpul, atribuţiile ambasadorilor au sporit,ajungând să se circumscrie întregului evantai de probleme ce vizau relaţiileinternaţionale.Ambasadorii erau oameni cultivaţi, buni cunoscători ai ţărilor derezidenţă, ai oamenilor influenţi, mai ales privind caracterul acestora. Acesteinformaţii erau necesare şi uneori se practica şantajul şi corupţia pentru atingereascopului.

Unele consideraţii privind dreptul internaţional medievalTeoria şi practica relaţiilor internaţionale medievale s-au concretizat într-o serie denorme de drept internaţional. În linii mari, conflictele militare declanşate pentrueliberarea de sub dominaţie străină sau pentru apărare erau categorisite drept„războaie drepte”.Opţiunea acceptabilă, cea mai larg răspândită, era cea adialogului, a diplomaţiei. Totodată, s-a afirmat de către contemporani că existenţaunor norme de drept în relaţiile interstatale reprezintă ceva pozitiv, preferabil căiirăzboiului.Concepţia renascentistă privitoare la relaţiile internaţionale sintetizeazăaceste idei. Au apărut o serie de mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale. Printrecei mai de seama amintim pe spaniolul Francesco de Vitoria (1480-1546). Operaacestuia este considerată una de căpătâi în domeniul istoriei universale. El esteîntemeietorul dreptului internaţional public. Dominican ilustru, Francesco de Vitoria s-aafirmat ca profesor la universitatea spaniolă din Salamanca. S-a impus drept unexeget, un bun cunoscător al relaţiilor internaţionale. A îndeplinit o serie deimportante funcţii şi însărcinări, fiind, între altele, consilier al împăratului Carol al

40

V-lea.Şi papalitatea i-a recunoscut calităţile în domeniul diplomatic şi 1-a angajat însoluţionarea unor probleme. Aşa a fost cazul când a fost invitat de papa Paul al IV-leasă soluţioneze unele aspecte complicate survenite cu prilejul Conciliului de laTrento. În disputa împăratului german cu papalitatea, el s-a plasat de parteaîmpăratului, nefiind de acord cu intenţia papei de a-şi subordona puterea laică.Înviziunea sa, puterea publică este specifică umanităţii, societăţii omeneşti, şi caurmare autoritatea politică a suveranilor este de factură umană şi laică. Autoritateapublică în stat se exercită de către o dinastie sau o persoană şi nu are caracter divin.Oamenii se nasc liberi şi în activitatea lor sunt egali deopotrivă în plan politic şi juridic.Ţara (republica) se conduce potrivit voinţei majorităţii cetăţenilor şi singură îşidecide regimul politic. De Vitoria preferă regimul monarhiei echilibrate în careconducătorul, suveranul, împărat, rege sau principe realizează un cadru propice delibertăţi pentru poporul pe care îl conduce, se angajează să respecte legile statului,să folosească în administraţie şi diplomaţie profesionişti. Suveranul trebuie să aibă unstatut de sine stătător şi personalizat în relaţiile externe, să fie independent atât faţă dePapalitate, cât şi faţă de Imperiu.Autoritatea suveranului este un drept natural alacestuia, ea neizvorând nici din latura umană, nici din cea divină. În concertulrealităţilor politice europene, statele constituie o comunitate de structuri politice egalecare îşi propun să acţioneze în mod solidar împotriva nedreptăţilor produse asupraunuia sau altuia dintre ele.În teritoriile ocupate sau colonizate de marile state,intervenţia suveranilor acestora urma să se facă în favoarea celor slabi şi săraci sau înfavoarea creştinilor atunci când se punea problema luptei împotriva păgânilor;suveranul trebuia să lupte pentru înlăturarea de la putere a tiranilor.Deşi omenireaare o existenţă extrem de complexă, cu interese diverse, adesea divergente, idealultrebuie să fie de fiecare dată echilibrul şi pacea.Dacă este nevoie neapărată de război,acesta trebuie să fie o soluţie extremă. Războiul era socotit în epocă „cel mai mare răudintre toate relele”. Putea fi justificat din necesităţi stringente de apărare, pentruredobândirea libertăţii şi independenţei suprimate prin violenţă.În gândirea epocii seobservă concepţia potrivit căreia nu pot fi războaie pentru supunerea la creştinism,acţiuni de prozelitism în favoarea creştinilor. În centrul acţiunilor internaţionalepromovate de statele europene trebuie să stea solidaritatea umană; ca valori de seamăse cuvin recunoscute: dreptul natural al oamenilor şi al ţărilor la libertate, dreptul laindependenţă şi egalitate în drepturi. Este un drept natural acela ca oamenii să-şialeagă forma de conducere a statului. Trebuie recunoscute proprietatea şi dreptul laemigrare. Esenţa dreptului internaţional, – spunea Francesco de Vitoria – este în toatecazurile solidaritatea şi fraternitatea umană.Teoria politică a statului a fost dezvoltatăîn mod deosebit de umaniştii Niccolò Machiavelli şi Thomas Morus, filosofulErasmus din Rotterdam, teologii Martin Luther, Jean Calvin, Ulrich Zwinge, omulpolitic Jean Baudin ş.a. Dintre toţi teoreticienii dreptului internaţional cel maiimportant este Niccolò Machiavelli. Principala sa operă, Principele, a stârnitnumeroase şi aprinse discuţii. S-a discutat mai ales în sens restrictiv şi negativdespre această operă, într-o optică greşită. Lucrarea Principele a fost socotită, de-alungul timpului, drept cea mai concludentă expresie a imoralităţii, a lipsei descrupule, a trădării şi cinismului în justificarea scopului urmărit deprincipe.Concepţia lui Machiavelli este socotită ca fiind lipsită total de principii, demoralitate; ea avea să fie calificată cu termenul specific de „machiavellism”,

41

semnificând cinism, lipsă de scrupule. În lucrarea sa, Machiavelli a pornit de la ideeacă fiinţa umană este o combinaţie de bine şi rău, că această structură se găseşte în toateţările. În linii mari, civilizaţia umană nu ar avea posibilitatea de evoluţie şi progres.Dacă un stat câştigă ceva, în mod obligatoriu trebuie să piardă altul. Conducătorulstatului este caracterizat prin egoism, iar îndeplinirea obiectivelor lui înseamnăîndeplinirea obiectivelor statului.Principele este egoist precum firea umană. Marileevenimente sociale care urmăresc schimbarea lumii – revoluţiile – presupun oschimbare bruscă, o deranjare amplă a echilibrului existent. Lumea se caracterizeazăprin această instabilitate; puterea politică trebuie să oprească această direcţie deevoluţie care este dorită de om.„Ce altceva este o guvernare, dacă nu mijlocul de a ţineîn frâu pe supuşi” – spunea Machiavelli. Gândirea lui, în pofida asprelor comentarii şijudecăţi, este una obiectivă şi rezultă din realităţile istorie. Ea evidenţiază mareacomplexitate a lumii medievale, instabilitatea politică, vanitatea, deopotrivă aprincipilor, papilor şi marilor feudali.Situaţia cea mai elocventă este considerată a ficea din Italia. Fărâmiţarea politică, interesele, conflictele politice interne şi externe,pericolele din interior şi exterior sunt concludente. În Peninsula Italică această stareputea fi depăşită numai dacă Italia ar avea în frunte un om foarte puternic care-şiurmăreşte succesul personal, stabilitatea şi ordinea în ţară. El poate folosi toatemijloacele fără deosebire, dacă ele justifică succesul.Personajul care întrunea acestecondiţii era Cezare Borgia. În această viziune, ca formă politică de conducere, Italiei ise potrivea monarhia absolută. Drept scop principal se impunea crearea unui stat unitaritalian în frunte cu Cezare Borgia, iar guvernul să constituie nucleulprincipelui.Obiectivul era conservarea şi consolidarea puterii sale, a statului unitar.Singurul criteriu viabil era cel al utilităţii politice.Pentru a-şi îndeplini scopul,principele nu trebuie să respecte nici o normă etică sau religioasă. El trebuie să fieaspru, să-şi impună autoritatea împotriva oricărei reguli. Este mai bine pentruprincipe să fie crud, când este nevoie, decât milostiv în mod inutil. Trebuie să ştie săse folosească de forţă şi de viclenie. Faptele principelui trebuie privite prin prismarezultatelor lui; scopul scuză mijloacele. Decisivă este „raţiunea de stat” care seidentifică cu scopul promovat de principe. „Statul se confundă cu persoanaprincipelui, iar politica este tehnica succesului”. În lucrarea Discursuri, elpromovează ca formă de stat republica autoritară. Şi în acest caz problemaesenţială o reprezintă interesele statului. Principele, aristocraţia şi poporul trebuie săconducă împreună într-o republică autoritară. Toţi monarhii au cunoscut opera luiMachiavelli şi fiecare o considera un adevărat tratat politic, un îndreptareficient.Faţă de regat, imperiu, principat, republica prezintă o serie de avantaje: dacăîn monarhia ereditară puteau ajunge la tron oameni slabi, bolnavi, în republicăconducătorii erau oameni puternici, cu calităţi. Republica putea să se adapteze maiuşor la diverse împrejurări, inclusiv la reforme. Războiul era justificat de Machiavellipentru eliberare, dar şi pentru extinderea graniţelor.Doctrina politică a luiMachiavelli exclude motivaţiile morale şi religioase.Erasmus din Rotterdam, spredeosebire de Machiavelli, propune un sistem optimist de gândire. El are o concepţieechilibrată, clădită pe criterii morale şi religioase.Principele avea obligaţia să sprijinespiritul de dreptate, să conducă statul cu moderaţie. Erasmus şi-a întemeiat cultura şieducaţia consultând lucrări de morală şi religioase. În viziunea sa, principele trebuiesă evite tirania, practicile dictatoriale şi obiceiurile rele.Autoritatea principelui se

42

justifică în măsura în care are în vedere binele public, respectă legile şi conduce cuînţelepciune. Erasmus a pus accent pe monarhie. Cei care dispreţuiesc fiinţa umană,ordinea şi disciplina promovează războiul. Mulţi suverani au îndemnat la război fiedin vanitate fie urmărind consolidarea graniţelor. Cea mai mare glorie vizează pacea,spunea Erasmus.Englezul Thomas Morus (1480-1535) oferă o perspectivă aparte atâtfaţă de Machiavelli, cât şi de Erasmus cu privire la evoluţia umanităţii. În opera sa,Utopia, ne prezintă o ţară imaginară, făurită din realităţile Angliei. Morus era un ominstruit, a ajuns parlamentar şi trezorier al Angliei; a promovat socialismul utopic,din care se vor inspira comuniştii.A atacat sistemul politic englez, discrepanţelesociale. „Sărăcia – spunea Morus – era generată de mulţimea nobililor care numunceau”. Morus preconizează un sistem politic utopic care are drept caracteristicămunca obligatorie, înlăturarea proprietăţii private, dispariţia monedei; toţi locuitoriiurmau să aibă o meserie; activităţile productive sunt planificate; regele poate fidestituit; legislaţia trebuie să pornească de la principiile morale. Utopia este un statideal, cu structuri omogene, în care nu există clase sociale, ci proprietatecomună.Gânditorii teologi au prevăzut un sistem de organizare pe principiiteologice, a cultelor reformate. Martin Luther discută indirect probleme politice,când abordează raporturile dintre stat şi biserică. A scris peste 20 de lucrări cucaracter polemic, în care prezintă opiniile sale politice şi teologice.Autoritateatemporală şi spirituală sunt de natură divină. Autoritatea laică trebuie să asigureprosperitatea societăţii. Scopul doctrinei sale este emanciparea puterii laice şidesfiinţarea puterii pontificale. A fost un duşman al papalităţii, luând parteaautorităţii statale. Potrivit lui Luther, atât autoritatea temporală, cât şi cea spirituală,sunt de natură divină. Dacă puterea şi sabia sunt în serviciul lui Dumnezeu, în modsigur vor folosi acestuia. Autoritatea laică trebuie să asigure prosperitatea societăţii.Scopul principal al doctrinei lutherane era emanciparea puterii laice şi desfiinţareateocraţiei pontificale.O contribuţie importantă a adus-o şi Jean Baudin. LucrareaRepublica (1576) este un studiu foarte erudit, o analiză lucidă a realităţii, ce aşează latrunchiul concepţiei sale dreptul constituţional. Avea în vedere reinstaurareatoleranţei religioase după marile conflicte religioase şi consolidarea autorităţiiregale. L-a criticat pe Machiavelli. Potrivit lui Baudin, puterea nu trebuie obţinutăprin orice mijloace, ci prin justiţie şi morală, ca legi ale naturii şiumanităţii.Principalele forme de stat în concepţia lui Baudin sunt: statul democratic,statul aristocratic şi statul monarhic. Adevărata celulă socială este familia şi nuindividul. Cuvântul „republica” înseamnă stat, în general, cu toate formele sale.

43